CURS 2/01.03.

2021
CONDITIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI

CONDIŢIILE DE FOND

1. Capacitatea partilor

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept
civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi
generală a actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în
structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi
capacitatea de exerciţiu a acesteia.
În această materie, regula sau principiul este capacitatea de a încheia acte juridice civile,
incapacitatea constituind excepţia.
În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări.
În primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că, în
timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de
facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho-
intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de
natură psihologică. În consecinţă, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană
incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu
aibă discernământ.
În al doilea rând, pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile
este subordonată principiului specialităţii capacităţii de folosinţă
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului
juridic respectiv.

2. Consimţământul partilor

Precizări introductive
Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului ju ridic
civil.
Consimţământul şi cauza (scopul) alcătuiesc voinţa juridică. Aceasta este guvernată de
două principii: principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de
voinţă); principiul priorităţii voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
 Viciile de consimţământ sunt: eroarea; dolul (viclenia); violenţa; leziunea.

Viciile consimţământului sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea (art. 1206 C. civ.).

Specific viciilor de consimţământ este faptul că există mani-festare de voinţă (există deci
consimţământ), însă aceasta este alterată fie în conţinutul său intelectual, conştient, în cazul erorii
şi al dolului, fie în caracterul său liber, în cazul violenţei şi al leziunii.
a) Eroarea este un viciu de consimţământ care constă în falsa cunoaştere şi reprezentare a
realităţii la încheierea unui act juridic. Potrivit art. 1206 alin. (1) C. civ. „Consimţământul este
viciat când este dat prin eroare (...)”.
Potrivit art. 1207 alin. (1) C. civ., partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o
eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie
că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ, trebuie îndeplinite două condiţii:
- elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost esenţial în sensul că dacă ar fi fost
cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;
- în cazul actelor juridice bilaterale şi oneroase, este necesar ca şi partea cocontractantă să fi ştiut
(sau să fi trebuit să ştie) că elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare este hotărâtor
(esenţial) pentru încheierea actului juridic.
De menţionat că nu este însă necesar ca eroarea să fie comună tuturor părţilor actului juridic.
În funcţie de consecinţele care intervin, eroarea este esenţială şi neesenţială.
Potrivit art. 1207 alin. (2) C. civ., eroarea este esenţială (determinantă):
- când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
- când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra
unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat;
- când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat.
Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în
care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare [art. 1207 alin. (4) C.
civ.].
Eroarea neesenţială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante
la încheierea actului juridic, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul şi dacă ar fi
avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări.
Uneori legea califică eroarea ca neesenţială; de exemplu, art. 1210 C. civ. dispune că simpla
eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea acestuia.
Eroarea neesenţială poate atrage cel mult o diminuare (sau majorare) valorică a prestaţiei
părţilor.
În raport de natura realităţii fals reprezentată, eroarea este de două feluri: de fapt şi de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii de fapt la încheierea actului
juridic civil.
Eroarea de drept constă în falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenţei sau
conţinutului unei norme juridice.
Potrivit art. 1207 alin. (3) C. civ., eroarea de drept este esenţială (este viciu de consimţământ)
atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea
contractului.
Fiind o chestiune de fapt, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.
După cum este sau nu imputabilă părţii aflate în eroare, deosebim între eroarea scuzabilă şi
eroarea nescuzabilă.
Eroarea scuzabilă este cea care nu poate fi reproşată părţii, care a avut o falsă reprezentare a
realităţii la încheierea actului juridic.
Eroarea nescuzabilă este cea imputabilă părţilor, în sensul că „faptul asupra căruia a purtat
eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile” [art. 1208 alin. (1) C. civ.].
1.207- De precizat că eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a
fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta (eroarea
asumată – art. 1209 C. civ.) nu atrage anularea contractului.
Tot astfel, nici partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar
exigenţelor bunei-credinţe (art. 1212 C. civ.).
Adaptarea contractului. Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru
eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta
fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost
încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte [art. 1213 alin. (1) C. civ.].
În cazul de mai sus, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce
anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte
trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a
comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să
execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare [art. 1213
alin. (2) C. civ.].
Sancţiunea erorii esenţiale este nulitatea relativă a actului juridic.
b) Dolul (viclenia) este un viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace frauduloase (viclene), pentru a o determina să încheie un act juridic.
Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de
manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să
îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie [art. 1214
alin. (1) C. civ.].
Dolul se aseamănă cu eroarea în sensul că dolul este o eroare provocată tocmai de mijloacele
viclene folosite de una dintre părţi (iar nu spontană, precum eroarea propriu-zisă). Spre deosebire
de eroare, în materie de dol, elementele hotărâtoare pot fi altele decât calităţile substanţiale ale
obiectului şi însuşirile ori identitatea persoanei.
Dolul este compus din două elemente:
- un element subiectiv, intenţional, care constă în inducerea în eroare a unei persoane pentru a
încheia un act juridic, şi
- un element obiectiv, material, care constă în folosirea de mijloace viclene, respectiv diferite
maşinaţiuni, şiretenii ori diverse manopere viclene făcute cu scopul inducerii în eroare a
persoanei.
Nu constituie dol (deoarece lipseşte elementul obiectiv) simplul fapt de a profita de ignoranţa sau
de lipsa de experienţă a unei persoane pentru a o determina să încheie un act juridic.
Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se foloseşte expresia „dol prin reticenţă”.
Precizăm că, spre deosebire de vechea reglementare, potrivit noului Cod civil nu mai este
necesar ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic. Precizăm că, spre deosebire
de vachea reglemÎn consecinţă, dolul constituie viciu de consimţământ indiferent de gravitatea
manevrelor frauduloase, „singura cerinţă este ca manoperele frauduloase să provină de la cealaltă
parte” (sau de la reprezentantul său).
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă
eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială [art. 1214 alin. (2) C. civ.].
Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a
cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului [art. 1215 alin.
(1) C. civ.].
În materia liberalităţilor (donaţii şi legate), dolul se manifestă prin două forme specifice: captaţia
şi sugestia. Acestea ar putea fi: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenţei sale,
îndepărtarea rudelor şi a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de
influenţă sau de autoritate etc.
În lipsa manevrelor frauduloase (din categoria celor precizate mai sus), doctrina arătă că simpla
simulare făţarnică a unor sentimente de afecţiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate
legitima anularea testamentului.
De precizat că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au
fost săvârşite de beneficiarul dis-poziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către
acesta [art. 1038 alin. (2) C. civ.].
Sancţiunea aplicabilă actului juridic viciat prin dol este nulitatea relativă.
Dolul nu se presupune, deci trebuie probat [art. 1214 alin. (4) C. civ.]. Fiind o chestiune de fapt,
dolul (ca şi eroarea) poate fi probat prin orice mijloace de probă.
c) Violenţa este un viciu de consimţământ care constă în „constrângerea exercitată asupra unei
persoane” pentru a o determina să încheie un act juridic pe care, altfel, nu l-ar fi încheiat.
Potrivit art. 1216 alin. (1) C. civ., poate cere anularea contractului partea care a contractat sub
imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.
Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă,
după împrejurări, că, în lipsa consimţă¬mântului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale
ar fi expuse unui pericol grav şi iminent [art. 1216 alin. (2) C. civ.].
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane
apropiate, precum soţul, soţia, ascen¬denţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost
viciat [art. 1216 alin. (3) C. civ.].
În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea
şi caracterul celui asupra căruia s-a exer¬citat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a
putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului [art. 1216 alin. (4) C. civ.].
Violenţa cuprinde, în structura sa, două elemente: un element obiectiv (care constă în
ameninţarea cu un rău) şi un element subiectiv (care constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate).
În funcţie natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.
Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a
persoanei ori a bunurilor sale.
Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori
sentimentele unei persoane.
În funcţie de caracterul ameninţării, deosebim ameninţarea legitimă şi ameninţarea nelegitimă.
Ameninţarea legitimă sau justă nu viciază consimţământul, deoarece exercitarea unui drept nu
constituie viciu de consimţământ.
Potrivit art. 1217 C. civ., constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul
unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.
Ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău constituie viciu de consimţământ (prin temerea
fizică, morală, patrimonială insuflată persoanei) şi atrage nulitatea relativă a actului juridic.
Pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ, ea trebuie să îndeplinească trei cerinţe:
- violenţa trebuie să fie determinantă la încheierea actului juridic;
- violenţa (ameninţarea) trebuie să fie injustă, nelegitimă. Nu orice ameninţare (prin ea însăşi)
constituie însă, o violenţă-viciu de consimţământ, ci numai ameninţarea nejustificată (care
reprezintă o încălcare a legii); de exemplu, nu are caracter injust „simpla temere reverenţiară”
(respectul pe care una dintre părţi îl datorează celeilalte, motivat de cauze care nu au legătură cu
contractul );
- când violenţa este exercitată de un terţ, cealaltă parte al cărei consimţământ nu a fost viciat
trebuie să cunoască ori, după caz, să fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ (art.
1220 C. civ.).
Potrivit art. 1218 C. civ., contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi
anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare. Art. 1.217-1.222
Violenţa ca viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic, iar ca delict civil
poate da naştere la o acţiune în răspundere civilă.
d) Leziunea, în sens larg, reprezintă prejudiciul material suferit de una dintre părţi la încheierea
contractului, datorită disproporţiei vădite dintre prestaţiile lor reciproce.
Potrivit art. 1221 alin. (1) C. civ., există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea
de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data
încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.
Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
Potrivit art. 1121 alin. (3) C. civ., leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o
obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor.
Ca structură, în concepţia obiectivă, leziunea implică un singur element: prejudiciul material egal
cu disproporţia de valoare între contraprestaţii. În acest context, cel care invocă leziunea trebuie
să dovedească numai vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii.
În concepţia subiectivă (îmbrăţişată alături de cea obiectivă în noul Cod civil), pe lângă
disproporţia prestaţiilor, capătă valoare şi situaţia specială în care se găseşte una dintre părţi (de
exemplu, minorul).
Potrivit art. 1222 alin. (1) C. civ., partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate
cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-
interese la care ar fi îndreptăţită.
Rezultă că, în caz de leziune sunt două sancţiuni alternative:
- nulitatea relativă a contractului;
- reducerea (sau mărirea) obligaţiilor părţilor.
Acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care
o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată.
Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare [art. 1222 alin. (2) C. civ.].
În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil,
o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii [art. 1222 alin. (3) C.
civ.].
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de
un an de la data încheierii contractului. (art. 1223 C. civ.).
Potrivit art. 1224 C. civ., nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum
şi alte contracte anume prevăzute de lege.

CURS 3/08.03.2021

3. Obiectul contractului

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic,
adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile.
Obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe: să existe; să fie în circuitul civil; să fie determinat sau determinabil; să fie posibil; să fie
licit şi moral. Acestea sunt deci cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic
civil.
Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile, există însă şi cerinţe speciale:
obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă; cel care se obligă să fie titularul dreptului
subiectiv civil; să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege. De asemenea,
natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite bunuri. De
exemplu, împrumutul de folosinţă priveşte numai bunuri neconsumptibile, împrumutul de
consumaţie nu poate privi decât bunuri fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor, gajul se
referă la un bun mobil, ipoteca nu se poate constitui decât cu privire la un bun imobil etc.

4. Cauza (scopul) contractului

Prin cauza (scopul) actului juridic civil se înţelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia.
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente, anume scopul imediat şi scopul
mediat.
Scopul imediat, numit şi scopul obligaţiei, este stabilit pe principalele categorii de acte
juridice civile, după cum urmează: în contractele sinalagmatice – reprezentarea sau prefigurarea
mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la
rândul ei, se obligă); în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalităţi – intenţia de a gratifica
(animus donandi); în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului; în contractele aleatorii
– prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului sau riscul
pierderii.
De reţinut că, în cazul actelor juridice unilaterale, în principiu, scopul imediat este stabilit
pentru fiecare tip de asemenea act. Astfel: în cazul promisiunii publice de recompensă, scopul
obligaţiei promitentului constă în prefigurarea mentală a executării prestaţiei pentru care
urmează a plăti recompensa; pentru purgă, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a curăţi
imobilul de sarcinile reale care îl grevează; în cazul acceptării unei moşteniri, scopul imediat îl
constituie consolidarea calităţii de moştenitor; în cazul ofertei de a contracta, scopul imediat
constă în prefigurarea acceptării acesteia, deci în prefigurarea încheierii unui contract; în cazul
recunoaşterii de maternitate sau de paternitate, scopul imediat constă în stabilirea legăturii de
filiaţie între cel ce face recunoaşterea şi cel recunoscut etc.
De asemenea, mai precizăm că, pentru unele acte juridice, scopul imediat trebuie apreciat
ţinându-se cont nu numai de un anumit caracter juridic al actului respectiv, spre exemplu, în
cazul contractului de comodat (act juridic real şi cu titlu gratuit), scopul imediat constă atât în
prefigurarea remiterii lucrului, cât şi în intenţia comodantului de a procura, gratuit, un folos
comodatarului.
Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic civil, constă în motivul determinant al încheierii
actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta
de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile.
În cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinaţia concretă ce
urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la
cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona cuiva, altă persoană
cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiţie
etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută
ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută să
îşi plătească o datorie etc.).
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe,
cumulativ: să existe; să fie reală (să nu fie falsă); să fie licită şi morală.
Legea instituie două prezumţii: prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării
ei în înscrisul constatator al actului juridic; prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că
ea nu trebuie dovedită. Ambele prezumţii legale sunt relative. Prin urmare, cel care invocă lipsa
ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de probă.

FORMA CONTRACTULUI

Consideraţii introductive

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de

voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate avea şi un
sens larg, desemnând trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic
(forma ad validitatem sau ad solemnitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic (forma
ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului
libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).
Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla
manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia
naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul
de a produce efecte juridice. În alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea
de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
 1. Forma ad validitatem

Prin forma cerută pentru valabilitatea contractului se înţelege acea condiţie de validitate,
esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în
lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: reprezintă un element constitutiv
(esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută; este
incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă de voinţă;
este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o
anumită formă, de regulă, forma autentică (de la acest caracter există însă şi o excepţie,
prevăzută de art. 859 C. civ., anume testamentul).
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt următoarele:
toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa, ceea ce
înseamnă că, în principiu, nu este admisibil aşa-numitul act per relationem, adică actul în care,
pentru determinarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă; actul juridic aflat în
interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (de exemplu,
mandatul dat pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie constatat printr-o procură
autentică); actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el
forma solemnă (există însă o excepţie în cazul legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit).

2. Forma ad probationem

Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă, impusă de
lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.
Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea ei atrage,
în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. Aşadar,
nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în
principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un
alt mijloc de probă. Însă, dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni
distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.

3. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnăm acele
formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor
care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.
Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă
de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu facultativă. În cazul
nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic, adică
în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una
dintre ele împotriva sa. În consecinţă, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este
ineficace faţă de terţi, deci părţile nu au posibilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte din
acel act juridic faţă de terţi.