Eroarea – Viciu de consimțământ

Cuprins

• Introducere
• Eroarea – definiție și aspecte generale
• Clasificarea erorii
• Condițiile erorii esențiale
• Sancțiune
• Bibliografie
Introducere
Viciile de consimțământ sunt împrejurări
care afectează caracterul conștient și liber al
voinței de a face un act juridic. Specific viciilor
de consimțământ este faptul că există
manifestare de voință (consimțământ), însă,
aceasta este viciată, fie în conținutul său
intelectual, conștient – cum este cazul erorii și al
dolului (vicleniei) -, fie în caracterul său liber –
precum în cazul violenței și al leziunii.
Sunt vicii de consimțământ: eroarea, dolul,
violența, leziunea.
Eroarea – definiție și aspecte generale

Prin eroarea se ințelege falsa reprezentare a

realității la încheierea unui contract cu privire la
unul sau mai multe elemente ale acestuia. Rezultă,
așadar, că este vorba de o ignorare sau cunoaștere
greșită a realității.
Trebuie menționat, însă, că eroare este o
imagine subiectivă deformată a realității, care însă
nu este provocată de cineva, ci se datorează chiar
celui aflat în eroare, cu alte cuvinte, eroare este
spontană. Se poate deduce, astfel, că eroarea
spontană exclude ideea de vinovăție civilă.
Clasificarea erorii

În funcţie de consecinţele care intervin,

putem să distingem între:
• eroarea esenţială;
• eroarea neesenţială.

În funcţie de natura realităţii fals

reprezentate, eroarea este de două feluri:
• eroare de fapt;
• eroare de drept.
Eroarea esențială
Din art. 1207 alin. (2) NCC, rezultă că eroarea este esenţială
dacă falsa reprezentare cade asupra:

• naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in

negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act
juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic;

• identităţii fizice a obiectului prestaţiei (error in corpore),

în sensul că una dintre părţi crede că tratează cu privire la un
anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun;

• calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori altei

împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa
căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in substantiam);

• asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a

acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in
personam).
Eroarea neesențială
Eroarea neesenţială (indiferentă) este falsa
reprezentare a unor împrejurări mai puţin
importante la încheierea actului juridic, în
sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat
actul juridic şi dacă ar fi avut o corectă
reprezentare a acelor împrejurări, astfel încât nu
este afectată însăşi valabilitatea acestuia.

Eroarea neesenţială poate atrage cel mult o

diminuare (sau majorare) valorică a prestaţiei,
însă poate să rămână chiar şi fără vreo
consecinţă juridică.
Eroarea de fapt și eroarea de drept
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a
unei stări sau situaţii faptice la încheierea actului
juridic civil.

Eroarea de drept este falsa reprezentare la

încheierea actului juridic a existenţei sau
conţinutului unei norme juridice. Art. 1207 alin. (4)
NCC dispune că „eroarea de drept este esenţială
atunci când priveşte o normă juridică
determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru
încheierea contractului”, iar din art. 1208 alin. (2)
NCC rezultă că trebuie să fie vorba de o dispoziţie
legală care nu este accesibilă şi previzibilă.
Condițiile erorii
Pentru ca falsa reprezentare a realității la
încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimțământ, trebuie întrunite cumulativ două
cerințe (condiții):
• elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi
fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea
actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută
realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;
• în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale,
cu titlu oneros, este necesar ca partea
cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că
elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este
esențial (hotărâtor) pentru încheierea actului juridic
civil respectiv.
 Cât privește prima cerință, caracterul
determinant pentru încheierea actului juridic civil al
elementului fals reprezentat se apreciază în practică, de
regulă, după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la
caz la caz, în raport de experiența de viață, de pregătirea
și de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare. S-ar
putea recurge și la un criteriu abstract, anume
comportamentul oricărei persoane într-o situație
similară, de exemplu, dacă vânzătorul cere un preț foarte
mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră
de epocă, acesta din urmă nu va putea invoca ulterior
eroarea asupra substanței lucrului, întrucât prețul foarte
mic nu îndreptățea un om normal să creadă că mobila
respectivă ar fi un exemplar de epocă.
 De altfel, art. 1208 alin. (1) C.civ. precizează
că actul juridic „nu poate fi anulat dacă faptul
asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după
împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile”,
iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că
„eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul
dispozițiilor legale accesibile și previzibile”.
De asemenea, art. 1209 C.civ. prevede că „nu
atrage anularea contractului eroarea care poartă
asupra unui element cu privire la care riscul de
eroare a fost asumat de cel care o invocă sau,
după împrejurări, trebuia să fie asumat de
acesta.”
 Cât privește cea de-a doua cerință, care este
prevăzută de art. 1207 alin. (1) C.civ., aceasta este
justificată de necesitatea asigurării stabilității circuitului
civil, certitudinii operațiunilor juridice care intervin în
acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea
expusă abuzurilor cocontractantului său, care ar putea
obține cu mai multă ușurință desființarea actului juridic.
Cerința nu vizează însă actele juridice unilaterale,
deoarece, prin ipoteză, nu există un cocontractant.
Mai mult, această cerință poate fi restrânsă numai la
contractele cu titlu oneros,iar o asemenea soluție s-ar
justifica pe ideea că principiul ocrotirii voinței dispună
torului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze
față de principiul stabilității raporturilor juridice,
întrucât cel de-al doilea principiu ar opera în favoarea
gratificatului, care se străduiește să păstreze un avantaj
(certat de lucro captando), în vreme ce dispunătorul se
străduiește să evite o pagubă (certat de damno vitando).
Sancțiune
Eroarea esențială, în oricare dintre formele sale,
atrage nulitatea relativă a actului juridic [art. 1207
alin. (1) NCC].
În cazul actelor juridice bilaterale sau
plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se
găsească în eroare, pentru a fi în prezența viciului de
consimțământ, ci este suficient să cadă în eroare
numai una dintre păți. Dacă totuși ambele părți (sau
mai multe părți în cazul contractelor plurilaterale)
au fost în eroare, fiecare se poate prevala de eroarea
în care s-a aflat.
În sfârșit, trebuie reținut că noua reglementare
oferă posibilitatea adaptării contractului,
evitându-se astfel anularea acestuia.
Bibliografie

• Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de Drept

civil.Partea generală (ediția a 2-a revizuită și adăugită), Editura
Hamangiu, 2011

• Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în

reglementarea Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, 2012

• Elena Iftimie, Actul juridic civil, Colecția Universaritaria, domeniu:

Drept, 2014