UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

Facultatea de Drept
Specializare: Drept ID

Viciile de consimțământ. Eroarea și dolul

- Referat -

Autor :
Stînga Andrada-Ioana

Sibiu
-2022-

1
Cuprins
I. Introducere....................................................................................................................................2
II. Cuprins...........................................................................................................................................3
III. Concluzii.........................................................................................................................................9
IV. Bibliografie...................................................................................................................................10

I. Introducere
Consimțământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol au smuls
prin violență. De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune.
Eroarea este acel viciu de consimțământ care constă în falsa reprezentare subiectivă a
unei realități obiective la momentul încheierii actului juridic.
Acest specific explică de ce, spre deosebire de regimul Codului civil din 1864, Noul
Cod civil nu recunoaște valabilitatea absolută, dar relativ nulă, a erorilor de natură sau obiect
al actelor juridice (greșeli de negociere) și a identității obiectelor de interes (greșeli ale
corpului). Astfel, chiar și în ambele cazuri, există un act juridic cu valabilitate provizorie, iar
pentru a fi valabil provizoriu (până la anulare), actul trebuie să aibă o natură, un obiect și,
după caz, un obiect derivat de actul părților Comportament sau performanță, sensul
comportamentului nu poate fi sensul dat de voința subiectivă (internă) a persoanei în cauză,
deoarece, conform ipotezei, ele nu se conformează, ci trebuie să fie sensul obiectiv al
exprimarea voinţei exteriorizate.
În acest context, considerăm că generalizarea sancțiunii nulității relative pentru eroare,
inclusiv, așadar, pentru error în negotio și error in corpore, demonstrează preferința
legiuitorului actual pentru securitatea dinamică a circuitului juridic și, în consecință, pentru
un criteriu obiectiv de interpretare a sensului actului juridic, adică de stabilire a ”voinței
coordonate” a părților în sensul art. 1266 C. civ. Viciul de consimțământ al erorii este
mecanismul prin care este protejată voința subiectivă, atunci când aceasta deviază, în mod
scuzabil, de la înțelesul obiectiv al actului juridic. De asemenea, voinței subiective i se dă
prioritate atunci când, de pildă din cauza folosirii unor termeni obiectiv improprii, dar înțeleși
la fel de către ambele părți, părțile sunt în acord, chiar dacă înțelesul subiectiv al actului
deviază de la sensul care i s-ar putea da pe baza unor criterii obiective. În acest caz, sub
rezerva posibilității de a o proba ”voința concordantă” a părților rezultă din întâlnirea
voințelor subiective.
În acest context, susținem că generalizarea sancțiunilor relativ ineficiente pentru
greșeli, inclusiv în consecință greșeli în negocieri și greșeli în organism, demonstrează
preferința actualului legiuitor pentru securitatea dinamică a circuitului juridic și, deci, pentru
interpretarea legii Obiectivul standardul de semnificație comportamentală este stabilirea
„voinței unanime” a părților în sens artistic. 1266 C. civ.Viciul de consimțământ fals este un

2
mecanism de protecție care poate fi iertat atunci când voința subiectivă se abate de la sensul
obiectiv al actului juridic. În plus, datorită folosirii unor termeni obiectiv nepotriviți, ambele
părți convin că, chiar dacă sensul subiectiv al actului se abate de la sensul care i se poate
atribui, voința subiectivă primează, da, pe criterii obiective.
Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea(provocarea) unei false
reprezentări subiective a unei realități obiectiva la momentul încheierii actului juridic.
Așadar, dolul reprezintă o eroare provocată, iar nu spontană.
Structura dolului prezintă un element obiectiv și unul subiectiv.
Elementul obiectiv al dolului constă, astfel, cum rezultă din art. 1214 alin.(1) C. civ.,
în manoperele frauduloase prin care se induce eroarea sau în omisiunea frauduloasă de
informare a părții induse în eroare.
Elementul subiectiv al dolului, are, la rândul său două componente.Din punct de
vedere al părții al cărei consimțământ este viciat, dolul presupune, ca și eroarea, falsa
reprezentare subiectivă a unei realități obiective la data încheierii actului juridic. Din punctul
de vedere al autorului dolului, elementul subiectiv constă în intenția de a induce în eroare,
aceasta fiind componenta subiectivă specifică dolului ca viciu de consimțământ. Această
intenție poate fi directă, când autorul dolului urmărește tocmai inducerea în eroare, sau
indirectă, când, prin faptele sale comisive sau omisive, autorul dolului urmărește un alt
obiectiv, dar acceptă că cealaltă parte ar putea fi indusă în eroare. Astfel, va exista dol nu
doar atunci când autorul comunică părții o informație despre care știe că este falsă, ci și
atunci când face afirmații de fapt, precise, fără nici un temei, adică fără vreun motiv pentru a
crede că faptul afirmat este adevărat sau fals; în acest caz, autorul dolului acceptă cea din
urmă posibilitate și, în consecință, accepta posibilitatea inducerii în eroare a părții.

II. Cuprins
Structura erorii ca viciu de consimțământ, eroarea are, în structura sa, un singur element, de
factură subiectivă: falsa reprezentare de către errans a unei realități obiective la momentul
încheierii actului juridic.
Formele erorii pot fi clasificate după mai multe criterii. Aceste distincții reprezintă
importanța practică întrucât doar anumite forme de eroare atrag anulabilitatea actului, iar
unele dintre aceste cazuri de eroare presupun condiții specifice În funcție de împrejurările
asupra cărora poartă și de influența sa asupra voinței de a încheia actul, eroarea poate fi
esențială sau neesențială.
Eroarea este esențială: când poartă asupra uneia dintre împrejurările prevăzute la art.
1207 alin. (2) C. civ. Sau, excepțional, asupra uneia dintre împrejurările prevăzute în art.
1207 alin. (3) și (4).
Astfel, are caracterul esențial: Eroarea care poartă asupra naturii sau obiectului
actului, error in negotio [art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ]
În ciuda disocierii în text, după modelul Codului civil italian, între natura şi obiectul
actului, eroarea asupra naturii actului şi eroarea asupra obiectului acestuia se suprapun de cele
mai multe ori. Având în vedere art. 1225 alin. (1) C. civ., care definește obiectului
3
contractului - definiția fiind aplicabilă şi pentru obiectului actului unilateral, conform art.
1325 C. civ. -, eroarea cu privire la obiectul actului presupune o reprezentare greşită despre
”operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită
de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaților" care îşi au izvorul
în act. Exemplu: o parte care a încheiat, în fapt, un contract de vânzare cu plata prețului în
rate crede, eronat, că a încheiat un contract de locațiune.
Întrucât, în cazul denumirii unui act juridic, obiectul astfel definit conferă actului
juridic natura sa, o greșeală în obiect presupune o greșeală în natura actului. Disocierea, în
art. 1207 (2) pct. 1 din Codul civil între natura actului și obiect este utilă în cazul actelor
juridice nenumite, atunci când o eroare de practică juridică nu implică neapărat o falsitate a
naturii juridice a declarației de act. Exemplu: dacă părțile au încheiat un contract prin care, în
contraprestație pentru constituirea unui drept de uzufruct, o parte constituie celeilalte un drept
de superficie asupra unui bun propriu, dar crede, eronat, că a constituit tot un uzufruct, există
o falsă reprezentare despre obiectul actului juridic nenumit, astfel cum acesta rezultă din
ansamblul drepturilor şi obligațiilor părților, dar nu există o eroare asupra naturii actului, care
este, atât în realitate, cât şi în falsa reprezentare a părții, un act juridic nenumit, cu titlu oneros
şi comutativ, constitutiv de drepturi reale etc.).
Eroarea care poartă asupra identității obiectului prestației, error in corpore [art.
1207 alin. (2) pct. 2 C. civ.]. Obiectul prestației fiind bunul cu care sau în legătură cu care
urmează să se execute prestația părții (a se vedea, de exemplu, art. 1229 şi art. 1230 C. civ.) -
e.g. bunul vândut, bunul închiriat, casa pe care trebuie să o repare antreprenorul etc. -, eroarea
asupra identității obiectului prestației presupune că, potrivit actului juridic încheiat în fapt,
obligația urmează a fi executată cu privire la un anumit bun, în timp ce errans crede, greşit, că
prestația se referă la un alt bun. Exemple: contractul de vânzare vizează un anumit timbru de
colecție aparținând vânzătorului, dar cumpărătorul crede că obiectul prestației vânzătorului
este un alt timbru din colecția acestuia; sau expeditorul încheie un contract pentru transportul
de grâu la bordul unei anumite nave aparținând transportatorului, dar, în fapt, contractul
identifică un alt vas al transportatorului, cu nume similar şi cu capacitate de transport mai
redusă
Eroarea care poartă asupra calităților obiectului prestației sau asupra unei alte
împrejurări considerate esențiale de către părți, error in substantia [art. 1207 alin. (2) pct. 2
C. civ.]. Termenul ”esențial" trebuie înțeles, în acest context, ca având sensul de determinant
sau hotărâtor; folosirea sa în art. 1207 alin. (2) pct. 2 este criticabilă întrucât poate crea
aparența unei definiții circulare a erorii esențiale (i.e. este esențială eroarea care cade asupra
unei calități sau împrejurări considerate esențiale de către părți). Norma trebuie interpretată în
sensul că există eroare esențială atunci când cade asupra acelor calități ale obiectului
prestației ori asupra acelor împrejurări care au fost determinante sau hotărâtoare pentru
încheierea actului. Exemplu: locatarul, scriitor în căutare de inspirație, închiriază un
apartament crezând că acesta aparținuse, în trecut, unui poet celebru, dar, în fapt,
apartamentul aparținuse unei alte persoane, cu nume identic celui purtat de poet; sau
beneficiarul contractează pentru serviciile de consultanță financiară oferite de un anumit
antreprenor, cu credința greşită că, pentru aceste servicii, antreprenorul primise un anumit
certificat de calitate; ori colecționarul de antichități egiptene cumpără o monedă persană
crezând, eronat, că aceasta este monedă egipteană mai veche.

4
 În toate cazurile, contează ceea ce părțile consideră a fi esențial (într-un sens definit)
pentru încheierea acțiunii în justiție. Sunt esențiale acele calități ale obiectului prestației și
acele împrejurări pe care părțile le atribuie în mod expres sau implicit acelui caracter prin
voința lor. Criteriul caracteristicilor (substanțiale) esențiale este așadar subiectiv și chiar
pentru a explica voința uneia sau mai multor părți în acest sens, în lipsa dovezilor
manifestărilor de voință, se face referire la factori obiectivi extrinseci, precum mărfurile,
natura și destinația obișnuită, importanța acordată de obicei anumitor caracteristici ale
bunului sau serviciului pe piața relevantă etc. Aceste elemente permit o simplă prezumție a
naturii și împrejurărilor pe care părțile le consideră esențiale (decizii) pentru încheierea
actului juridic.
Eroarea care poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia
în absența căreia actul nu s-ar fi încheiat, error in personam [art. 1207 alin. (2) pct. 3 C.
civ.] Persoana la care se referă eroarea poate fi o parte la actul sau contractul unilateral sau un
terț beneficiar sau un terț beneficiar agreat de cealaltă parte. Această formă de eroare
presupune că identitatea unei astfel de persoane sau calitățile sale personale sunt decisive
pentru încheierea unui act juridic. Ca și în cazul erorilor de fond, acest caracter decisiv este
determinat de voința părților, exprimată sau dedusă din natura actului juridic (de exemplu,
căsătoria sau adopția sau libertatea), obiectul obligației etc. de exemplu, crearea unei opere de
artă), negocieri între părți etc.
Printre aplicațiile prevăzute de lege se numără cazul improbabil al anulabilității
căsătoriei pentru eroarea asupra identității fizice a viitorului soț, conform art. 298 alin. (2) C.
civ. (nu însă şi ipoteza mai probabilă a erorii asupra calităților determinante ale celuilalt soț),
ori asupra identității fizice a adoptatului, potrivit art. 479 alin. (1) C. civ. Generalizând,
eroarea asupra persoanei poate apărea în actele juridice care, prin voința părților sau prin
natura lor, au caracter intuitu personae, adică sunt încheiate în considerarea calităților unei
anumite persoane. Pe lângă exemplele menționate, prevăzute de lege, mai pot fi amintite, de
pildă, situația erorii cu privire la identitatea fizică a donatarului sau la anume calități ale
acestuia, în considerarea cărora s-a făcut donația, ori situația erorii cu privire la experiența
arhitectului contractat în considerarea unor proiecte de succes pe care, în mod eronat, clientul
i le-a atribuit.
Eroarea poartă asupra unei norme juridice determinante, potrivit voinței părților,
pentru încheierea actului [art. 1207 alin. (3) C. civ.]. Exemplu: cumpărătorul unui teren, care
intenționează să construiască un hotel, este în eroare asupra existenței unor reglementări prin
care se instituie servituți aeronautice în zonă, de natură a interzice edificarea unor construcții
înalte.
Din formularea art. 1207 alin. (3) C. civ., coroborat cu art. 1208 alin. (2) (înțelesul
erorii de drept scuzabile), rezultă că eroarea de drept este doar în mod excepțional o eroare
esențială: ca regulă, normele juridice relevante pentru actul încheiat nu sunt determinante în
ceea ce priveşte voinţa părții sau a părților de a încheia actul juridic; prin excepție, normele
pot deveni determinante potrivit voinței părților", expresă sau implicită. Eroarea de drept
poate purta asupra existenței sau a conținutului unei norme juridice. De asemenea, eroarea
poate viza existenţa şi conţinutul jurisprudenței obligatorii a Curţii Constituționale sau a
Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, prin care, în cazurile prevăzute de lege, se dau interpretări
obligatorii ale unor norme juridice (deciziile pronunțate de Curtea Constituțională în temeiul

5
art. 11 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituționale,
deciziile pronunțate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii,
conform art. 514-518 C. pr. civ., şi hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept, pronunțate conform art. 519-521 C. pr. civ.). În astfel de cazuri, eroarea poartă,
indirect, asupra conținutului normei astfel interpretate.
Eroarea poartă asupra motivelor încheierii contractului, însă numai excepțional,
dacă motivele au fost considerate hotărâtoare prin voinţa părților [art. 1207 alin. (4) C. civ.]
Întrucât motivul care determină fiecare parte să încheie actul constituie cauza actului (art.
1235 C. civ.), eroarea asupra motivelor se confundă cu eroarea asupra cauzei. Propriu-zis,
presupunând că errans are discernământ, eroarea nu poartă asupra însuşi motivului
determinant pentru încheierea actului, în sensul că partea nu se înşală chiar cu privire la
rațiunea încheierii actului. Mai curând, această rațiune se sprijină pe premise false. Cu alte
cuvinte, eroarea asupra cauzei presupune o reprezentare greşită despre aptitudinea actului,
față de împrejurările existente la data încheierii sale, de a servi unui anumit scop pentru care
partea încheie actul, scop care se bazează însă pe premise false. Exemple: cumpărătorul unor
cai încheie contractul pentru că a primit vestea că exemplarele sale au murit, veste care se
dovedește ulterior a fi falsă (exemplul folosit de juristul german Pufendorf); cumpărătorul
unei case într-un anumit oraş contractează în credința eronată că este iminentă o mutare în
acel oraş din motive privind munca sa; sau o persoana închiriază pentru o zi, un apartament
care permite vizionarea unei parade militare, fără să cunoască faptul că, la data încheierii
contractului, autoritățile luaseră deja decizia reprogramării paradei din cauza condițiilor
meteorologice preconizate.
Ca regulă, eroarea asupra simplelor motive este indiferentă. Prin excepție, pentru ca
eroarea asupra motivelor să fie esențială şi să atragă anulabilitatea actului, este necesar ca
motivele să fi fost contractualizate, adică să fi fost înțelese de părți ca fiind hotărâtoare pentru
încheierea actului, de regulă în urma comunicării, de către partea care urmăreşte un anumit
scop, a caracterului determinant al acestuia pentru încheierea actului [conform art. 1207 alin.
(4) C. civ., eroarea asupra motivelor este esențială dacă prin voinţa părților asemenea motive
au fost considerate hotărâtoare"] Uneori, eroarea care vizează şi motivele încheierii actului nu
este o pură eroare asupra motivelor, consecință a unei erori asupra calităților substanțiale ale
prestației sau ale obiectului prestației ori asupra calităților esențiale ale celeilalte părți. Astfel
de erori apar atunci când partea, înşelându-se asupra calității prestației/a obiectului prestației
ori asupra cocontractantului, se înşală şi asupra aptitudinii prestației celeilalte părți sau a
obiectului acestei prestații (un bun) de a satisface scopul pentru re errans a încheiat actul.
Exemplu: o persoană cumpără un autoturism pe care doreşte să îl folosească pentru
transportul de marfă, însă, din cauza unor caracteristici tehnice, autoturismul este apt numai
pentru transportul de persoane.
În astfel de cazuri, când reprezentarea greşită a aptitudinii actului de a satisface un
anumit scop al părții derivă din error in substantia sau din error in personam, trebuie aplicate
regulile proprii celor din urmă categorii de eroare, dovada faptului că partea nu poate realiza
scopul pentru care a încheiat actul fiind, în principiu, o dovadă a caracterului esențial al
erorii.
Eroarea este neesențială ori de câte ori poartă asupra altor împrejurări decât cele la
care se referă art. 1207 C. civ. Este neesențială, de exemplu, eroarea privind o calitate

6
indiferentă a obiectului prestației sau eroarea de drept privitoare la o normă care nu era
determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea contractului ori simpla eroare de
calcul.
Părțile nu sunt în eroare cu privire la prestațiile reciproce şi la criteriile de determinare
a acestora, dar rezultatul operațiunii matematice de determinare a obiectului prestației
locatarului este greşit. Eroarea de calcul nu se confundă cu eroarea materială. Cea din urmă
implică o greşeală nu în vreo operațiune de calcul, ci exclusiv în consemnarea voinței
părților, nepresupunând vreo viciere a consimțământului, fie şi neesențială. Cu alte cuvinte, în
cazul erorii de calcul, părțile vor, conştient, să consemneze un anumit rezultat, dar acesta
este, matematic, greşit.
Cea din urmă formă de eroare, reglementată expres în art. 1210 C. civ., presupune
consemnarea, în înscrisul constatator al actului juridic (în act în sensul de instrumentum), a
unui rezultat eronat pentru o operațiune matematică ale cărei elemente nu fac obiectul
niciunei false reprezentări din partea vreuneia dintre părți. Dimpotrivă, în cazul erorii
materiale, părțile nu vor să consemneze rezultatul care, finalmente, este reflectat de înscris
printr-o simplă greşeală de redactare. Exemplu: preluând exemplul de mai sus, dacă părțile
stabilesc chiria totală - corect calculată - de 2.400 de lei -, dar o greşeală de redactare a
înscrisului a făcut ca suma menționată să fie de 24.000 de lei, nu există o eroare de calcul, ci
numai o eroare materială. Spre deosebire de prima, care poate atrage rectificarea înscrisului
pentru ca acesta să reflecte voința reală a părților, cea din urmă nu presupune nici măcar
rectificarea, ci va fi înlăturată prin regulile de interpretare a actelor juridice, voința
concordantă a părților fiind alta decât aceea pe care o reflectă conținutul literal al actului (art.
1266 C. civ.).
Se consideră uneori că o eroare neesențială ar putea justifica o reducere a prestației
părții căzute în eroare, însă o asemenea soluție ar fi posibilă numai în baza unei prevederi
exprese, dat fiind că ar presupune o deviere de la forța obligatorie a actului încheiat [art. 1270
alin. (1) C. civ.]. În consecință, de regulă, eroarea neesențială rămâne fără efecte juridice.
Face excepție eroarea de calcul, care atrage rectificarea înscrisului constatator al actului la
cererea oricăreia dintre părți (art. 1210 C. civ.), fie amiabil, fie prin dispoziția instanței
judecătoreşti. Importanța distincției dintre eroarea esențială şi cea neesențială priveşte
consecințele erorii. În cazul erorii esențiale, actul va fi anulabil dacă sunt întrunite şi celelalte
cerințe pentru anulabilitate. În cazul erorii neesențiale, actul este valabil şi eficace.
În funcție de natura împrejurării asupra căreia poartă, se distinge între eroarea de fapt
şi eroarea de drept. Prima vizează împrejurări de fapt şi înglobează, în consecință, eroarea
asupra naturii sau obiectului actului, a identității obiectului prestației, a persoanei, a calităților
obiectului prestației sau a altor împrejurări esențiale ori asupra motivelor. Eroarea de drept
vizează existenţa şi conţinutul unei norme juridice.
Eroarea de drept penal ar putea fi definită ca interpretarea greșită sau chiar
necunoașterea unei norme de drept penal. De exemplu, făptuitorul comite o infracțiune,
acesta nu a înțeles că aceasta este interzisă de legea penală, ci a considerat că fapta este
permisă. Codul Penal în vigoare, prin art. 51. alin. 4 ar face orice scriere despre eroarea de
drept penal care să duca la exonerare de răspundere penală ca fiind inutila. Aceasta pentru ca
alin. 4 din art. 51 prevede expres că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii.

7
 Eroarea de fapt este definită de unii penaliști ca fiind ca reprezentarea greșită de
către cel ce săvârșește o faptă prevăzută de legea penală a realității din momentul săvârșirii
faptei, reprezentare determinata de necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor date ale
realității[1]. Alți autori apelează la definiții mai simple si mai concise, însă noi am ales să
definim eroarea de fapt ca reprezentarea falsă in mintea făptuitorului a tuturor elementelor ce
au legătura cu fapta săvârșită, sancționată de legea penala. Cu toate ca legea penala imprima
erorii o definiție aparent exactă, legiuitorul a omis sa explice unii termeni si condiții,
definitorii după părerea noastră, pentru înțelegerea exactă a erorii de fapt. Astfel, doctrina a
încercat sa explice care sunt condițiile existente necesare ca sa ne putem afla in prezenta unei
erori si de asemenea s-a încercat o definire a elementelor stare, situație sau împrejurare
Codul Penal, in art. 51 alin. 1, definește eroarea de forma “nu constituie infracțiune
fapta prevăzută de legea penala, când făptuitorul, in momentul săvârșirii acesteia, nu cunoștea
existenta unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.”
Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea(provocarea) unei false
reprezentări subiective a unei realități obiectiva la momentul încheierii actului juridic.
Așadar, dolul reprezintă o eroare provocată, iar nu spontană.
Avand originea in dreptul privat roman unele se distingeau intre dolus malus (dolul
grav) si dolus bonus (dolul usor) dupa consecintele pe care le are, ori nu, asupra valabilitatii
actului juridic, se distinge intre: dolul principal (dolus dans causam contractui), care este
dolul ce cade asupra unor elemente importante, determinate la incheierea actului juridic si
care atrage anularea actului si dolul incident (dolus incidens), numit si incidental ori
secundar, care este dolul ce cade asupra unor imprejurari nedeterminate Pentru incheierea
actului juridic, neatragand nevalabilitatea actului (se poate cere, insa, reducere a prestatiei,
daca e cazul).
În privinţa dolului, actuala reglementare prezintă ca element de noutate reţinerea
caviciu de consimţământ şi a dolului care provine de la un terţ, chiar dacă nu ne-am afla în
prezenţa unui act unilateral. Condiţiile în care dolul operează sunt, în această situaţie,
mairestrictive, astfel că victima dolului poate cere anularea numai dacă cealalta parte a
cunoscut sautrebuia sa cunoască dolul –la incheierea contractului
Dimpotrivă, nu reprezintă dol comunicarea de informații false sau omisiunea de
comunicare a unor împrejurări adevărate din simpla culpă a părții. Într-un asemenea caz,
partea al cărei consimțământ a fost viciat se va putea prevala de eroare. În plus, dacă există o
obligație precontractuală de informare, partea indusă în eroare ar putea pretinde și daune-
interese pe temeiul răspunderii extra-contractuale pentru neexecutarea acelei obligații,
răspunderea nefiind condiționată de intenție.
Condițiile dolului - viciu de consimțământ
Pentru a atrage anulabilitatea actului, pe lângă aspectele deja menționate cu privire la
structura dolului, acesta trebuie să întrunească, cumulativ, cerințele următoare: În primul
rând, dolul trebuie să fie determinant în sensul că, în absența erorii induse, partea al cărei
consimțământ este viciat fie nu ar fi încheiat deloc actul, fie l-ar fi încheiat numai în condiții
substanțial diferite. În al doilea rând, în actele juridice bilaterale sau plurilaterale, dolul
trebuie fie să provină de la cealaltă parte contractantă, căreia îi sun asimilate, sub acest
aspect, reprezentantul, prepusul și gerantul părții, fie să provină de la un terț, dar să fie
8
imputabil și celeilalte părți în sensul că aceasta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dolul
[art. 1214 alin. (3) și art. 1215 alin. (1) C. civ.]
Formele dolului
În funcție de natura mijloacelor folosite, se distinge între dolul grav și dolul ușor sau tolerat.
Cel din urmă presupune utilizarea de mijloace obiectiv inapte să inducă în eroare, precum ar
fi formulările superlative care exagerează calitățile unor bunuri sau servicii. După cum
elementul obiectiv al dolului constă într-o acțiune sau inacțiune, acesta poate fi comisiv sau
omisiv. Relevanța distincției în aceea că, în cazul dolului prin reticență, este necesară
verificarea unei premise specifice, constând în existența unei îndatoriri lato sensu de
informare a contractantului. În funcție de importanța sa pentru formarea voinței juridice de a
încheia actul, se distinge între dolul principal și dolul incident.
În ceea ce privește sancțiunea dolului, aceasta este la fel ca și în cazul erorii nulitatea relativă
a actului juridic afectat de acest viciu, nulitate care poate fi acoperită prin confirmare.

III. Concluzii
Viciile de consimtamant, prevazute de vechiul Cod civil, se regasesc si in noul Cod
civil,acesta din urma prezentandu-le intr-o forma mai clara si mai ampla. Viciile de
consimtamant sunt enumerate în art. 1206 Cod civil, articolele urmatoare tratand aceste vicii
pe larg.
Eroarea așa cum se poate observa din conținutul art. 1207-1211 Cod civil, poate fi
demai multe feluri: eroare esentiala, eroarea nescuzabila, eroarea asumata, eroarea de
calcul,eroarea de comunicare sau de transmitere.
Dolul; consimtamantul este viciat prin dol atunci cand partea s-a aflat intr-o
eroareprovocata de manoperele frauduloase ale celeilalte parti ori cand aceasta din urma a
omis, inmod fraudulos, sa il informeze pe contractant asupra unor imprejurari pe care se
cuvenea sa i le dezvaluie.
Întrucât doctrina este amplă, iar reglementările susceptibile de diverse interpretări, fie
ele restrictive sau extensive, ne vom limita la a prezenta elementele de noutate care fac
diferenţa între vechea şi actuala reglementare, alături de aspectele cele mai controversate.
Putem afirma că libertatea voinţei sau libertatea de a contracta, cea pe care legiuitorul
Codului civil încearcă atât de mult să o protejeze, se auto-limitează prin însăşi existenţa
liberului arbitru al părţii/autorului viitorului act juridic. Părţile sunt singurele care au
libertatea şi posibilitatea efectivă de a decide să devină sau nu parte a unui raport juridic. Prin
manifestarea de voinţă în sensul acceptării călităţii de parte în contract sau în sensul de a
deveni autor al unui act juridic unilateral, persoana procedează la propria sa limitare

9
IV. Bibliografie
Cornelia Muntean, Drept civil – Parte generală – Ediția a II-a, revăzută și adăugită.
Gheorghe Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele – Ed. All Beck,Bucureşti,
2001.
Camelia Toader, Romeo Popescu, Maria Nicolae, Bogdan Dumitrache, Drept civil
roman – curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela SRL Bucureşti.
Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ed. a VII- a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed.Universul juridic,
Bucureşti, 2001.
A. Hurbean, Viciile de consimţământ, Hamagiu, Bucureşti, 2010.
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ediţia a 2-a,revizuită
şi adăugită, Hamangiu, Bucureşti, 2012.

10
11