Tema 5.

Actul juridic unilateral – izvor de obligații

1. Noțiunea de act juridic unilateral – izvor de obligații
2. Justificarea conceptului de act juridic unilateral – izvor de obligații în dreptul privat
3. Regimul juridic aplicabil actelor unilaterale
4. Efectele actelor juridice unilaterale
5. Exemple de acte juridice unilaterale – izvoare de obligații
5.1. Promisiunea unilaterală (angajamentul unilateral)
5.2. Promisiunea publică de recompensă
5.3. Recunoaşterea de paternitate
5.4. Acceptarea succesiunii

1. Noțiunea de act juridic unilateral – izvor de obligații

Una dintre cele mai spinoase chestiuni ale dreptului obligaţiilor, recunoaşterea
potenţialului generator de obligaţii al angajamentului unilateral, se construieşte în umbra mai
vastei problematici a valenţelor juridice ale voinţei1.
Străină preocupărilor jurisconsulţilor romani, ideea voinţei generatoare de obligaţii apare,
aşa cum am văzut deja, în contextul impregnării dreptului cu valorile creştine şi al succesului
individualismului promovat de iusnaturalismul modern. Însă, în timp ce în sistemul german
efectele obligatorii ale actului sunt legate de voinţa exteriorizată, cel francez valorizează mai
degrabă resorturile sale interne. Această diferenţă de viziune nu rămâne fără consecinţe în planul
admisiunii actului unilateral obligaţional: dacă primul sistem menţionat are în principiu o
atitudine favorabilă acestuia, cel francez se caracterizează printr-o reticenţă accentuată sau chiar
ostilitate la adresa lui2.
Înainte de a demara o analiză a actului unilateral, ca izvor de obligații, câteva observaţii
se impun:
- mai întâi, angajamentul unilateral priveşte numai situaţia în care autorul său devine
debitor, fiind de neconceput ca prin voinţa sa să se creeze obligaţii în sarcina unui terţ3;
- apoi, este exclusă analizei manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte
juridice prin întâlnirea sa cu voinţa destinatarului ei. În acest caz suntem în prezenţa unei oferte
de a contracta, iar obligaţia asumată de autorul actului va fi efectul contractului, iar nu al
manifestării unilaterale de voinţă. În acelaşi timp, recunoaşterea calităţii de sursă de obligaţii a
actului juridic unilateral presupune că acesta dă naştere unui drept subiectiv în favoarea
creditorului, independent de voinţa lui, decelarea unei acceptări, chiar tacite, basculând actul în
sfera contractelor. Astfel, deşi raportul obligaţional vizat are un debitor şi un creditor determinat
sau cel puţin determinabil, cei doi nu au calitatea de părţi ale actului unilateral, acesta având un
(singur) autor. Nu trebuie confundat deci angajamentul unilateral cu contractul unilateral, care
presupune un acord de voinţe, fiind unilateral doar în efecte, pentru că dă naştere unor obligaţii
doar în sarcina uneia din părţi, dar păstrându-şi calitatea de act de formaţie bilaterală. În sfârşit,
în principiu, aceleaşi cerinţe de validitate care condiţionează contractul vor trebui verificate şi în
cazul angajamentului unilateral. Observaţia nu exclude adaptarea acestor condiţii specificului
1
Daghie, N. op.cit, p.203.
2
Buciuman, A. Obligaţia naturală şi obligaţia civilă. O abordare structurală. În: Revista română de drept privat,
Nr.6/2015, p.33.
3
Soluţia este valabilă atâta vreme cât ne situăm în cadrul raporturilor de drept privat, caracterizate, după o formulă
clasică, prin poziţia de egalitate a părţilor sale. Nu la fel stau lucrurile în dreptul public, unde exerciţiul puterii
publice nu întâlneşte vreun impediment teoretic la stabilirea de obligaţii în sarcina destinatarului actului şi
independent de consimţământul acestuia.
actului dedus din unilateralitatea voinţei creatoare de drept şi, în orice caz, rămâne în picioare
atâta vreme cât legea nu supune obligaţiile rezultate dintr-un asemenea angajament unor reguli
derogatorii faţă de cele contractuale4.
Actul juridic unilateral ca izvor de obligații, este actul juridic civil care reprezintă
rezultatul voinței unui singur subiect de drept, având ca efect naşterea, modificarea sau stingerea
unei obligații. Variantă a actului de formaţie unilaterală, angajamentul unilateral ar putea fi
definit ca manifestarea de voinţă făcută în vederea creării unei obligaţii juridice în sarcina
emitentului5.
Actul juridic unilateral reprezintă o manifestare de voință a unui singur subiect de drept
care produce efecte juridice, adică dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Din alt
punct de vedere, actul juridic unilateral este orice manifestare de voință prin care o persoană,
acționând singură, determină efecte de drept fie în sarcina sa, fie în profitul său.
Codul civil german (BGB), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900, reglementează în Cartea I,
Partea generală, art.104-185, în mod detaliat, actul juridic – atât actul bilateral, cât și actul
unilateral, precum și reprezentarea. Cartea a II este consacrată obligațiilor, iar Titlul IX din
Secțiunea VII, art.652-656, tratează despre promisiunea unilaterală de recompensă ca izvor de
obligații.
Potrivit art.305 BGB, în afara unor dispoziții legale, pentru nașterea sau modificarea
conținutului unei obligații, este necesară încheierea unui contract. Prin urmare, contractul
reprezintă principalul izvor de obligații civile, dar BGB recunoaște, în anumite limite, și actului
unilateral această vocație. Codul civil german este prima reglementare modernă care consacră
astfel teoria angajamentului unilateral, ca izvor de obligații, cu aplicație specială asupra ofertei și
promisiunii publice de recompensă6.
Codul civil al Republicii Moldova reglementează actul juridic unilateral – izvor de
obligații, la alin.1 și 2 art.309 intitulat „Actul juridic unilateral, bilateral şi multilateral”, după
cum urmează: „(1) Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Actul
juridic unilateral poate da naştere la obligaţii pentru terţi numai în cazurile prevăzute de lege.
(2) Actului juridic unilateral se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind
obligaţiile şi contractele dacă aceasta nu contravine legii sau caracterului unilateral al actului
juridic”.
Deci, Codul civil ca de altfel și alte izvoare ale dreptului civil, nu cuprind o reglementare
generală a actului juridic unilateral ca izvor de obligații, acesta reprezentând o excepție dedusă
din interpretarea anumitor instituții juridice.
Dacă, în cazul contractului, ca izvor de obligații, s-a putut face o teorie generală, făcându-
se abstracție de regimul particular al fiecărui contract, în cazul actului juridic unilateral lucrul
acesta este dificil, astfel încât autorii sunt tentanți, mai mult a face un studiu analitic și particular
al fiecăruia dintre aceste acte decât a-i găsi teoria generală. La întrebarea dacă voința izolată a
unei persoane este sau nu, aptă să dea naștere unei obligații în profitul sau în sarcina sa,
M.Planiol și G.Ripert răspund că această voință unilaterală nu este inaptă în sine deoarece,
voințele conjugate în contract produc efecte juridice pentru că dreptul recunoaște rolul necesar al
voinței umane și-i atașează acest efect, efect ce ar putea fi atașat și unei voințe unice ca element

4
Buciuman, A. Angajamentul unilateral. În: Revista Universul Juridic, Nr.5, mai 2016, p. 28.
5
Buciuman, A. op.cit., p.29.
6
Angajamentul unilateral în dreptul german, [on-line] [citat la 06.02.2018]. Disponibil pe internet:
http://www.infospecialconsulting.ro/angajamentul-unilateral-dreptul-german/
2
simplu al unui concurs de voințe7.
Considerând că o problemă foarte delicată este de a ști în ce măsură o voință unică este
suficientă pentru a genera obligații, se amintește că legea admite posibilitatea ca voința
unilaterală să rupă o legătură juridică (cazul contractului de muncă). Autorul arată că problema
este mai importantă pentru juriști pentru că ea nu are o cotă socială prea accentuată și aceasta
pentru că este vorba doar de a ști dacă actele se formează mai mult sau mai puțin rapid, fiind
suficientă o singură voință sau din contră, trebuie să se aștepte cea de-a doua voință pentru a se
constitui un acord între ele. Altfel spus trebuie conciliată dorința de rapiditate – care ar fi
îndeplinită prin actul juridic unilateral – cu dorința de securitate, de siguranță a vieții juridice -
care ar fi îndeplinită în cazul în care s-ar atașa un caracter obligatoriu declarației de voință.
Autorul continuă arătând că obligativitatea promisiunii explică obligativitatea contractului, căci,
efectul obligatoriu, al contractului nu înseamnă altceva decât efectul obligatoriu a două
promisiuni pe care se sprijină. Caracterul obligatoriu al contractului are ca antecedent necesar
această promisiune8.
La întrebarea de ce o promisiune este obligatorie, Siegel răspunde că trebuie făcută
distincție între promisiunea pe care o face promitentul de a se ține de promisiunea sa (ceea ce
implică obligația de a se ține de cuvânt, adică imposibilitatea retragerii acestuia), și promisiunea
de executare. Sau, așa cum afirma Köpem „cel ce promite trebuie să se țină de promisiune, dacă
nu vrea acest lucru, mai bine să nu promită nimic”9.
Răspunsurile autorilor citați mai înainte arată că promisiunea este obligatorie din punct de
vedere moral, dar nu se arată de ce promisiunea este obligatorie din punct de vedere juridic. În
acest sens, se subliniază că dacă nu sunt sancționate de lege angajamentele cu priză la public,
marea majoritate a afacerilor va fi compromisă. Astfel în cazul în care o promisiune este emisă,
prin simplul fapt că a fost dorită nu există vreun motiv pentru a o considera obligatorie. Dar
promisiunea a fost lansată într-un mediu social astfel că destinatarii determinați sau
nedeterminați după ce au luat la cunoștință, au acționat ca atare și astfel faptul promis a fost
realizat. Iacă-tă că a apărut astfel un interes important ca de acum înainte promisiunea să fie
menținută căci altfel s-ar cauza un prejudiciu. Deci, necesitățile sociale generează regula morală
„ține-ți cuvântul”10.

2. Justificarea conceptului de act juridic unilateral – izvor de obligații în dreptul privat

Plecând de la ipoteza definitorie care presupune nașterea unor obligații în virtutea
manifestării de voință venite din partea unei singure persoane, actul juridic unilateral se
regăsește, mai pregnant, în dreptul public și, mai cu seamă, în materia contenciosului
administrativ și a contenciosului administrativ-fiscal. De pildă, un document de urbanism
(certificat de urbanism sau autorizație de construire) sau, în dreptul fiscal, o decizie de impunere
care are valoarea unui titlu de creanță (act administrativ-fiscal) sunt, neîndoielnic, acte juridice
unilaterale emise sub forma actelor administrative (fiscale, după caz), definite ca atare de legea
contenciosului administrativ sau de alte legi speciale. Aplicabilitatea practică și efectele pe care
le produce emiterea unui act administrativ sunt ample însă acestea nu fac obiectul de studiu al

7
Dușcă, A.I. Actul juridic unilateral în proiectul Codului civil. În: Materialele Conferinței științifice „Codul civil
român între tradiţie şi reformă la 140 de ani de aplicare”, 25-26 noiembrie 2005, Revista de Științe Juridice,
Nr.11/2005, p.21.
8
Dușcă, A.I. op.cit., p.22.
9
Idem.
10
Pop, L. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All BECK, București, 2000, p.32.
3
dreptului civil, ci al dreptului administrativ sau al dreptului (material și procesual) fiscal. Am
amintit, totuși, această chestiune aici pentru a înțelege mai bine natura juridică, finalitatea unui
act juridic unilateral, precum și locul real pe care îl ocupă acesta în viața juridică11.
Ca principiu, nu se poate concepe nici o situație în care o persoană își poate crea
unilateral, prin propriul său acord de voință, o creanță asupra unei alte persoane, nici chiar în
dreptul fiscal, unde titlul de creanță fiscală se naște, e adevărat, prin emiterea unui act unilateral
de către organul fiscal însă izvorul obligației de plată a creanței stabilite nu este voința
potestativă a autorității fiscale, ci legea, care instituie în sarcina destinatarului titlului de creanță
fiscală obligația de a plăti anumite taxe și impozite la bugetul public. Așadar, aceasta este prima
chestiune de nuanță care ține de esența actului juridic unilateral, și anume, faptul că el poate da
naștere doar unor obligații în sarcina emitentului său, iar nu unei creanțe în patrimoniul autorului
său (sigur că, dacă privim această obligație din perspectiva celui care îi este destinat actul juridic,
ea naște, implicit, și un drept de creanță în patrimoniul acestuia).
În dreptul privat, legislația mai veche nu aborda actele juridice unilaterale, așa cum o face
actualul Cod civil, însă acestea erau incontestabil recunoscute de doctrină și jurisprudență, fie ca
o situație normală, firească, a manifestării unui act de voință, fie ca o excepție de la regula
potrivit căreia actele juridice trebuie să aibă cel puțin două persoane. Din acest punct de vedere,
s-a creat o viziune duală, unii autorii susținând că actul juridic unilateral este un izvor de
obligații distinct, în timp ce alții, dimpotrivă, contestând existența acestui izvor de obligații. În
plus, pe linia celor care au susținut prima teorie, a apărut un alt motiv de controverse, în sensul
unor discuții și contradicții (care mai sunt și în prezent) cu privire la situațiile practice în care
avem de-a face cu un act juridic unilateral, întrucât, cu privire la o enumerare clară și limitativă a
actelor juridice unilaterale, în doctrină, nu s-a emis nici până în prezent, un punct de vedere
unitar. Constant – și aici se pare că nu avem controverse –, s-a reținut că în materia disciplinelor
de drept legate de persoanele fizice, actele juridice unilaterale sunt inechivoce, dat fiind că ele au
o formă de manifestare irefutabilă. De pildă, actul de recunoaștere a filiației, a adopției, actul de
acceptare a unei moșteniri etc. (viziune invariabilă, cu care și noi suntem de acord). În schimb,
nenumărate opinii și teorii, contradicții frecvente și contra-argumente mai mult sau mai puțin
întemeiate, pentru o situație sau alta care ar da naștere unui act juridic unilateral, s-au exprimat în
materia care ne interesează pe noi aici, și anume, în dreptul obligațiilor contractuale. Astfel, unii
autori au considerat că titlurile de valoare (prin care se naște obligația de plată a celui care
subscrie un titlu la purtător) este un act juridic unilateral12. Nu suntem de acord cu această teorie,
întrucât, deși se susține tradițional că titlul de valoare are o cauză abstractă, el reprezintă, de fapt,
în mod obligatoriu, o obligație asumată în cadrul un act juridic bilateral, adică are, întotdeauna,
la bază o convenție (vânzare, schimb cu sultă, împrumut, locațiune etc.), iar titlul de valoare este
doar o exteriorizare a acestei convenții13. Alți autori consideră că, de pildă, și gestiunea
intereselor altuia ar putea fi considerată un act unilateral14, afirmație la care, de asemenea, nu
achiesăm, întrucât, în fapt, gestiunea de afaceri (așa cum mai este cunoscută în doctrină) este un
fapt juridic și, oricâte artificii juridice am folosi, nu o putem transforma în act juridic, fie el și

11
Tița-Nicolescu, G. Noul Cod civil român. Controverse şi certitudini pe marginea actului juridic unilateral. În:
Revista Universul Juridic, Nr.4/2016, p.22-23, [on-line] [citat la 08.02.2018]. Disponibil pe internet:
http://revista.universuljuridic.ro/noul-cod-civil-roman-controverse-si-certitudini-pe-marginea-actului-juridic-
unilateral/
12
Tița-Nicolescu, G. op.cit., p.26.
13
Titlu de valoare – document transmisibil, imprimat și semnat care se poate negocia pe piața financiară și prin care
se acordă proprietarului un drept de creanță înscris în document sau un drept de asociere.
14
Stătescu, C. Bîrsan, C. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL, București, 1995, p.100-101.
4
unilateral.

3. Regimul juridic aplicabil actelor unilaterale

O altă chestiune care trebuie lămurită cu ocazia abordării actului unilateral ca izvor de
obligații are în vedere regimul juridic aplicabil actelor unilaterale. Astfel, potrivit dispozițiilor
art.309 alin.2 C.civ.: „Actului juridic unilateral se aplică în modul corespunzător dispoziţiile
privind obligaţiile şi contractele dacă aceasta nu contravine legii sau caracterului unilateral al
actului juridic”.
După cum se cunoaște, actul juridic civil este principalul izvor al obligațiilor civile, iar
când ne referim la act juridic, avem în vedere atât actul juridic bilateral (contractul), cât și actul
juridic unilateral.
Însă, după cum prevede art.309 alin.2 C.civ., mare parte din regulile aplicabile
obligațiilor contractuale vor fi incidente și la obligațiile ce izvorăsc din acte juridice unilaterale.
Sub acest aspect, din punct de vedere al domeniului de aplicare și al regimului juridic aplicabil,
legea stipulează expres faptul că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare
la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. De pildă, principiul obligativității
și irevocabilității aplicabil contractelor este perfect valabil și în cazul actului juridic unilateral, cu
o particularitate esențială, în sensul că actul devine obligatoriu și irevocabil pentru emitentul
actului unilateral. Tot astfel, răspunderea emitentului actului juridic unilateral pentru
nerespectarea celor asumate de el prin acest act este o răspundere asemănătoare cu răspunderea
contractuală (nefiind aplicabile, prin urmare, regulile răspunderii civile delictuale). În același
sens, reținem că și condițiile de validitate a actelor juridice, unilaterale sau bilaterale –
capacitate, consimțământ, obiect, cauză – sunt, în principiu, similare. Regimul juridic al nulității,
așa cum este reglementat de lege, este, de asemenea, comun actelor juridice unilaterale și
bilaterale.
Exemplele pot continua, ceea ce este esențial de reținut fiind faptul că dispozițiile legale
referitoare la nașterea, modificarea și stingerea unui act juridic unilateral precum și la efectele pe
care acesta le produce, reprezintă norma juridică specială. Unde această normă nu dispune, în
sensul că nu sunt prevăzute reguli particulare, vor fi aplicabile prevederile legale din materia
contractelor, prevederi care au caracterul unei norme juridice generale (norma juridică specială
derogă de la norma juridică generală, specialia generalibus derogant)15.
Așadar, oricât am încerca să separăm cele două categorii de acte juridice, nu putem
spune, în opinia noastră, că există o teorie propriu-zisă a obligațiilor derivând din actul juridic
unilateral, acestora fiindu-le aplicabile regulile din materia teoriei generale a obligațiilor
derivând din contracte.

4. Efectele actelor juridice unilaterale

În doctrină se arată că, actele juridice unilaterale au:
- efecte abdicative (în toate cazurile de renunțare);
- efecte extinctive (care duc la încetarea unui raport juridic, cum se întâmplă în cazul
revocării unui contract);
- efecte declarative (ratificarea gestiunii de afaceri, recunoașterea unui copil din afara
căsătoriei).

15
Stătescu, C. Bîrsan, C. op.cit., p.91.
5
 Singurul act juridic unilateral translativ este considerat legatul16.
Clasificarea legală a actelor juridice unilaterale care prezintă interes în privința efectelor
actelor unilaterale este următoarea:
- acte unilaterale supuse comunicării – actul unilateral este supus comunicării atunci când
constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte ori informarea
destinatarului este necesară potrivit naturii actului;
- acte unilaterale nesupuse comunicării – toate acele acte prin care nu se constituie,
modifică sau stinge un drept al destinatarului și în care natura actului nu presupune necesitatea
comunicării sale.
Aspectul important de reținut este momentul la care se produc efectele actului juridic, și
anume, trebuie să aflăm dacă acesta devine obligatoriu de la emitere, expediere, de la
recepționare sau de la luarea efectivă la cunoștință, de către destinatar, a conținutului actului
juridic.
Ca principiu, cel puțin la nivel teoretic, actul juridic ar trebui să producă efecte de la data
emiterii acestuia de către autorul său. În practică însă este firesc față de cauza actului juridic ca
acesta să fie și cunoscut de către persoanele cărora li se adresează, pentru ca el să fie apt de a
produce efectele juridice scontate. Astfel, pe lângă condițiile de fond și de formă cerute de lege
(în general, sau, după caz, în special), tuturor sau anumitor acte juridice unilaterale, se cere și o
condiție de publicitate, mai exact, de exteriorizare a manifestării actului juridic. În acest sens, cu
titlu de principiu, reținem că este instituită obligativitatea comunicării actului juridic unilateral,
atunci când prin acesta se constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și ori de câte
ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. Așadar, prima chestiune pe
care o reținem aici este aceea că un act juridic unilateral poate produce efecte fie de la data
emiterii sale, fie de la data aducerii sale la cunoștința destinatarului. După modul de legiferare, s-
ar părea că regula, în această materie, este aceea potrivit căreia actul juridic unilateral produce
efecte depline de la data emiterii sale, fără a fi nevoie de nici o altă formalitate; de pildă,
testamentul devine un act juridic unilateral cu forță juridică obligatorie încă de la data emiterii
sale, fără a fi necesar să fie adus la cunoștința succesorilor. În realitate și în practică, regula este,
așa cum arătam, că un act juridic unilateral produce efecte, dacă este adus la cunoștința părții
căreia îi este destinat, prin comunicare. De pildă, în cazul clasic și reprezentativ al ofertei dar și
al acceptării ofertei; cele două acte juridice (unilaterale, dat fiind că, la data emiterii lor, nu
putem vorbi încă despre vreun contract format), trebuie comunicate celeilalte părți, astfel că,
până la comunicare, ele nu produc efecte juridice, putând fi revocate oricând17.
A doua chestiune de lămurit este forma în care se efectuează această comunicare, sens în
care legea este foarte permisivă. Comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după
împrejurări, dacă prin lege nu se prevede altfel; ceea ce impune legea, așadar, este ca actul
juridic unilateral să ajungă la cunoștința destinatarului, în orice mod. Prin urmare, actul juridic
unilateral poate fi comunicat prin scrisoare, prin fax, prin e-mail și chiar prin postare pe un web-
site public. Prin excepție, legea poate cere imperativ comunicarea actului juridic unilateral într-o
anumită formă, în lipsa căreia se consideră că această formalitate nu a fost îndeplinită.
În fine, cea de-a treia chestiune care trebuie clarificată se referă, în cazul actelor juridice
supuse comunicării, la stabilirea datei la care acestea se consideră că au fost comunicate. Vom
ignora și aici toate teoriile exprimate de-a lungul timpului cu privire la această problemă pentru
16
Dobre, A. Actul juridic unilateral în Noul Cod civil [on-line] [citat la 08.02.2018]. Disponibil pe internet:
https://www.juridice.ro/167119/actul-juridic-unilateral-in-noul-cod-civil.html
17
Tița-Nicolescu, G. op.cit., p.27.
6
simplul motiv că actualul cod civil ne oferă, în mod inechivoc, soluția legală. Astfel, cu privire la
acest aspect, legea prevede că actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea
ajunge la destinatar, chiar dacă destinatarul nu a luat la cunoștință de conținutul actului juridic,
din motive care nu îi sunt imputabile. Observăm, așadar, o consecvență a legiuitorului în această
problemă, în sensul că se aplică, întocmai ca în cazul contractelor, regula recepției actului juridic
de către destinatar.

5. Exemple de acte juridice unilaterale – izvoare de obligații

5.1. Promisiunea unilaterală (angajamentul unilateral)
a) Noțiune și reglementare
Promisiunea unilaterală de a contracta este reglementată expres de Codul civil în art. 999
intitulat „Antecontractul și contractul definitiv”, care prevede: „(1) Antecontractul este contractul
prin care o parte (promitent) se obligă față de cealaltă parte (beneficiar) să încheie în viitor un alt
contract (contract definitiv) la cererea beneficiarului. Această obligație poate fi asumată și de
către ambele părți.
(2) Antecontractul trebuie să prevadă clauzele esențiale ale contractului definitiv și să fie
încheiat în forma cerută de lege pentru contractul definitiv, sub aceeași sancțiune.
(3) Partea contractantă care are doar calitatea de beneficiar nu poate fi obligată la
încheierea contractului definitiv și nici nu poartă răspundere pentru că a ales să nu-l încheie.
(4) Sumele plătite și alte prestații executate în temeiul antecontractului se prezumă a fi un
avans în contul prestațiilor care vor fi datorate prin contractul definitiv. Cu toate acestea, chiar
dacă bunul deja s-a predat, dreptul de proprietate ori alt drept real asupra acestuia nu se poate
dobîndi decît în temeiul contractului definitiv.
(5) Stipulația prin care părțile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării
unui contract nu constituie antecontract”.
Alături de promisiunea publică de recompensă, reglementată de art.1959 - 1962 C.civ.,
promisiunea unilaterală de a contracta sunt cele două forme legale de manifestare a unui act
juridic unilateral, ca izvor de obligații. Așa cum arătam deja, reamintim faptul că, deși doar
promisiunea unilaterală de a contracta și promisiunea publică de recompensă sunt enumerate și
reținute distinct de Codul civil ca fiind izvoare ale obligațiilor derivând din acte juridice
unilaterale, aceasta nu înseamnă că actele juridice unilaterale nu se pot manifesta și sub alte
forme (mai mult sau mai puțin veritabile), conform teoriilor variate exprimate în doctrină, despre
care am vorbit mai sus.
Promisiunea unilaterală reprezintă exprimarea de voință manifestată de o singură
persoană făcută cu intenția de a produce efecte juridice, mai exact, în scopul încheierii unui
anumit act juridic. Unii autori au numit acest act juridic și sub titulatura de angajament
unilateral18, esența fiind, indiferent de titulatură, manifestarea unilaterală de voință19.
Cel mai elocvent exemplu este oferta de a contracta, act juridic unilateral care conține o
promisiune a unei persoane de a încheia un anumit contract. Până la momentul la care oferta va
fi acceptată de către destinatar și, prin urmare, obligația cuprinsă în ofertă devine o obligație
contractuală, promisiunea făcută de emitentul ofertei este, fără îndoială, un act juridic unilateral

18
Pop, L. op.cit., p.337. Justificarea dată de autorul citat pentru o altă denumire a noțiunii despre care vorbim aici ni
se pare justă și, prin urmare, achiesăm la o astfel de opinie; termenul „promisiune” poate crea confuzii, în opinia
autorului, cu promisiunea de a contracta, care face obiectul dreptului contractual stricto-sensu.
19
Vasilescu, P. Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat,
Editura Rosetti, București, 2003, p.132.
7
și va fi supus, prin urmare, regimului juridic al actelor unilaterale. Dar oferta de a contracta poate
cuprinde (frecvent în practică) o promisiune de a vinde un bun, chestiune care trebuie abordată
mai în amănunt, tocmai pentru că acest caz particular poate crea confuzii majore. De exemplu, o
persoană, denumită promitent sau emitent al unei promisiuni, se obligă să vândă un anumit bun
și face această promisiune unei anumite persoane, numite beneficiarul promisiunii; sau, în
același mod, o persoană se obligă față de o altă persoană să cumpere un anumit bun (această
situație este, totuși, mai mult ipotetică în materia actelor juridice unilaterale). În primul caz,
promitentul este, în concret, un promitent-vânzător, iar în cel de-al doilea caz este un promitent-
cumpărător (emitenți ai unor promisiuni de vânzare, respectiv de cumpărare). În ambele situații,
emitentul promisiunii – fie el promitent-vânzător sau promitent-cumpărător – este cel care își
asumă o obligație (o obligație unilaterală), și anume, obligația de vânzare, respectiv de
cumpărare; în schimb, destinatarul promisiunii (promisiunii de vânzare sau de cumpărare) nu își
asumă nici o obligație, de nici o natură, promisiunea fiind, prin urmare, unilaterală20.
Îndeplinirea sau neîndeplinirea acestor condiții se raportează, firesc, doar în persoana
autorului actului; exemplificăm cu o situație relevantă din practica instanțelor noastre
judecătorești, în care s-a reținut că o declarație notarială, fiind un act unilateral de voință, poate fi
anulat pentru vicierea consimțământului doar la cererea emitentului. Soluția ni se pare corectă,
viciile de consimțământ atrăgând, nulitatea relativă. Or, nulitatea relativă poate fi cerută numai
de către părți. În cazul de față, singura „parte” este autorul actului juridic unilateral, astfel că
numai acesta poate invoca motivul de nulitate. Cu toate acestea, nu trebuie să omitem că toate
cauzele de nulitate care privesc vicierea consimțământului în materia dreptului contractual sunt
aplicabile și actelor unilaterale.
Prima delimitare importantă pe care trebuie să o facem aici este între promisiunea
unilaterală de a contracta făcută ca act juridic unilateral și promisiunea unilaterală de contracta
manifestată ca act juridic bilateral. Prima situație presupune, în mod esențial (acest aspect fiind
de esența actului juridic unilateral), ca emitentul promisiunii să nu încheie niciun act juridic cu
destinatarul promisiunii. Promisiunea de a contracta este emisă, are valoare juridică, devine
obligatorie, însă este trimisă unei persoane sub forma unui act juridic semnat doar de emitent,
destinatarul având dreptul să o accepte sau nu. Acesta este actul juridic unilateral, act care poate
fi considerat, în aceeași măsură, ca având și valoarea unei oferte, oferta fiind, de asemenea, act
juridic unilateral. Cea de-a doua situație presupune existența a două persoane, promitent și
beneficiarul promisiunii, iar cele două persoane semnează o convenție în acest sens (numită
promisiune, antecontract, precontract). În acest caz, actul juridic devine bilateral, întrucât avem
două părți semnatare, iar efectele produse de un astfel de act sunt reglementate de 999 C.civ.
(promisiunea de a contracta, în general). Dacă promisiunea este bilaterală, adică este asumată de
ambele părți care promit să contracteze, atunci actul juridic bilateral este și un contract bilateral
(sinalagmatic), pentru că amândouă părțile se obligă. Dacă promisiunea este făcută doar de către
una din cele două părți contractante, actul juridic rămâne bilateral (având două părți), însă
contractul (convenția de promisiune) este unilateral, întrucât numai una dintre cele două părți se
obligă. Aceasta este, prin urmare, diferența dintre promisiunea de a contracta ca și act juridic
unilateral (despre care vorbim aici) și promisiunea de a contracta ca și act juridic bilateral. În
același timp, în cadrul actului juridic bilateral, am observat, cu această ocazie, și deosebirea
dintre promisiunea unilaterală de contracta și promisiunea bilaterală de a contracta.
Cea de-a doua delimitare trebuie făcută între actul juridic unilateral al promisiunii și

20
Tița-Nicolescu, G. op.cit., p.28.
8
pactul de opțiune, act juridic cu care asemănările sunt mult mai strânse. După părerea noastră,
promisiunea unilaterală de a contracta – act juridic unilateral – se poate confunda cu pactul de
opțiune privind contractul de vânzare, instituție nereglementată în legislația civilă
moldovenească, dar expres reglementată de art.1.668 NCC21. Acest pact de opțiune, deși este
reglementat în materia actului juridic bilateral (în materia contractelor, mai exact, al contractului
de vânzare), prezintă similitudini majore cu actul juridic unilateral despre care vorbim în această
lucrare de licență. În ceea ce ne privește, putem afirma, fără a greși în vreun fel, că pactul de
opțiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat nu este și nu poate
fi o varietate a promisiunii emise sub forma actului juridic unilateral. Este adevărat că și în cazul
pactului de opțiune, destinatarul sau beneficiarul pactului (promisiunii) are un drept de opțiune
expres recunoscut de lege între a accepta sau nu oferta promitentului. Este tot atât de adevărat, de
asemenea, că și în pactul de opțiune, între data încheierii pactului și data exercitării opțiunii sau,
după caz, aceea a expirării termenului de opțiune, nu se poate dispune de bunul care constituie
obiectul pactului. Deosebirea majoră, din care derivă o serie întreagă de alte consecințe, constă în
aceea că pactul de opțiune este, precum promisiunea de a contracta (actul juridic bilateral),
o convenție, un contract, chiar dacă este un contract unilateral (întrucât numai promitentul
pactului se obligă), în timp ce promisiunea despre care vorbim în acest articol este, prin definiție,
un act juridic unilateral.
Concluzionând pe aspectele definitorii legate de noțiunea actului juridic unilateral sub
forma promisiunii de a contracta, credem și noi, alături de alți autori, că termenul de angajament
unilateral este mai corect și preferăm, prin urmare, să-l numim pe promitentul unui astfel de
angajament sub titulatura de emitent al angajamentului sau al promisiunii22.
b) Efectele promisiunii unilaterale
Promisiunea unilaterală produce efectele specifice unui act juridic unilateral, dacă sunt
îndeplinite, după toate precizările făcute până acum, cel puțin două cerințe esențiale:
– în primul rând, promisiunea trebuie să fie suficient de clară, încât să se deducă faptul că
este emisă cu intenția de a se obliga (condiție asemănătoare ofertei, despre care am vorbit deja);
– în al doilea rând, trebuie să nu se fi născut, încă, niciun contract din ofertă, cu alte
cuvinte, oferta a fost emisă, este valabilă, însă nu a fost încă acceptată de destinatarul ei. După
acceptare, efectele juridice sunt cele specifice efectelor contractelor.
Odată delimitat domeniul efectelor juridice ale unui angajament unilateral, reținem câteva
reguli aplicabile în materie.
Astfel, de la data la care a luat naștere ca act juridic unilateral, promisiunea unilaterală
este obligatorie. Mai mult, promisiunea nu este în niciun fel condiționată de existența unei
acceptări certe sau potențiale, aceasta fiind specificul acestei instituții juridice. Potrivit legii,
promisiunea unilaterală făcută cu intenția de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai

21
Art.1278 din Noul Cod civil român intitulat „Pactul de opţiune” prevede: „(1) Atunci când părţile convin ca una
dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie
se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la Art. 1191.
(2) Dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanţă prin ordonanţă
preşedinţială, cu citarea părţilor.
(3) Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele contractului pe care părţile urmăresc să îl încheie, astfel
încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opţiunii.
(4) Contractul se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptării de către beneficiar a declaraţiei de voinţă a
celeilalte părţi, în condiţiile convenite prin pact.
(5) Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru
contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie”.
22
Tița-Nicolescu, G. op.cit., p.30.
9
pe autor, în timp ce destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut. Cu alte cuvinte,
destinatarul promisiunii (îl numim destinatar, pentru a-l deosebi de beneficiarul din actul juridic
bilateral care conține o promisiune) are un drept de opțiune legal:
- poate accepta promisiunea, caz în care actul juridic se va încheia potrivit condițiilor și
elementelor stipulate în actul unilateral al promisiunii. Destinatarul nu va putea accepta doar în
parte oferta de contractare propusă prin promisiune și nici nu va putea modifica aceste condiții;
- poate refuza promisiunea, caz în care actul juridic promis nu se va încheia. Destinatarul
nu poate fi considerat sub nici o formă răspunzător pentru neacceptarea ofertei.
Acceptarea urmează să se facă în termenul specificat în promisiune, dacă este stipulat un
astfel de termen. Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră
făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligației și cu împrejurările în care a fost
asumată.

5.2. Promisiunea publică de recompensă

Această instituție juridică este una de noutate, fiind reglementată expres pentru prima
dată în legislația noastră, ca izvor distinct de obligații din categoria actelor juridice unilaterale.
Situațiile practice în care poate apărea o astfel de ipoteză juridică sunt extrem de rare. Credem
însă că legiuitorul a ales să abordeze problema promisiunii de recompensă într-un mod neașteptat
de amănunțit, dat fiind caracterul tipic de act juridic unilateral al acestei instituții juridice. Astfel,
este de observat încă de la început că promisiunea publică de recompensă beneficiază de patru
articole în actualul Cod civil, art.1959–1962.
a) Noțiune și delimitare
Potrivit dispozițiilor art.1959 C.civ. „Obligaţia de a acorda recompensă”: „(1) Persoana
care a făcut promisiune publică de acordare a unei recompense pentru săvîrşirea într-un anumit
termen a unei acţiuni licite, indicate în anunţ, este obligată să acorde recompensa oricărei
persoane care a săvîrşit acţiunea în condiţiile stipulate, chiar dacă această persoană a acţionat
fără a ţine cont de promisiunea publică de recompensă.
(2) Obligaţia de a acorda recompensă apare în cazul în care persoana care a făcut
promisiunea de recompensă poate fi stabilită în mod cert. Persoana care doreşte să săvîrşească
acţiunea în schimbul recompensei promise este în drept să ceară confirmarea în scris a
promisiunii, în caz contrar suportînd riscul constatării faptului că autorul promisiunii nu este
persoana indicată în anunţ.
(3) În cazul în care în promisiunea publică de recompensă nu este indicată mărimea
recompensei, aceasta se stabileşte de comun acord cu promitentul, iar în caz de litigiu, de
instanţa de judecată.
(4) În cazul în care anunţul de recompensă nu stabileşte sau din caracterul acţiunii
indicate nu reiese altfel, corespunderea acţiunii săvîrşite condiţiilor expuse în anunţ se stabileşte
de persoana care a promis recompensa, iar în caz de litigiu, de instanţa de judecată”.
Din dispozițiile legale citate mai sus, rezultă că promisiunea de recompensă este un act
juridic unilateral, întrucât emană de la o singură persoană, și anume, de la persoana care face
promisiunea. Se deosebește față de actul juridic bilateral (contract) și, sub acest aspect, chiar și
față de actul juridic unilateral (promisiunea unilaterală despre care am vorbit mai sus) prin aceea
că recompensa promisă este adresată, prin definiție, unor persoane nedeterminate.
Promisiunea de recompensă este un izvor de obligații întrucât persoana care promite o
anumită prestație va fi obligată să și-o îndeplinească. Cu alte cuvinte, recompensa, odată

10
promisă, trebuie plătită.
Promisiunea publică de recompensă se deosebește față de contractul de joc și pariu
reglementat de art.1963–1965 C.civ. prin simplul fapt că acesta din urmă este un contract, un act
juridic bilateral care conferă părților drepturi și obligații specifice; în schimb, promisiunea de
recompensă este un act juridic unilateral23.
b) Efectele promisiunii publice de recompensă. Forța obligatorie a promisiunii
Promisiunea de recompensă produce, ca orice act juridic (unilateral sau bilateral)
anumite efecte, mai exact, anumite obligații. Fiind vorba doar despre o singură persoană, rezultă
că numai această persoană se va obliga printr-un astfel de act juridic. Prin urmare, ca orice act
juridic, și promisiunea de recompensă este supusă principiului obligativității, cu precizarea, că,
așa cum vedea, există o excepție de la irevocabilitatea actelor juridice, excepție care este de
esența promisiunii publice de recompensă.
Astfel, potrivit prevederilor alin.1 art.1371 C.civ. „(1) Persoana care a făcut promisiune
publică de acordare a unei recompense pentru săvîrşirea într-un anumit termen a unei acţiuni
licite, indicate în anunţ, este obligată să acorde recompensa oricărei persoane care a săvîrşit
acţiunea în condiţiile stipulate, chiar dacă această persoană a acţionat fără a ţine cont de
promisiunea publică de recompensă”.
În aplicarea principiului forței obligatorii a promisiunii publice de recompensă, persoana
care promite în mod public recompensa în schimbul executării unei prestații este obligat sa facă
plata. Obligația de plată a recompensei promise subzistă nu numai atunci când cel care execută
prestația știa despre acea recompensă, ci chiar și în cazul în care prestația a fost executată fără a
se cunoaște promisiunea.
Dacă prestația a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte
între ele, potrivit contribuției fiecăreia la obținerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate
stabili, recompensa se împarte în mod egal. Atunci când prestația a fost executată separat de mai
multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul24.
Astfel, art.1960 C.civ. Distribuirea recompensei prevede: „(1) În cazul în care acţiunea
indicată în anunţ este săvîrşită de mai multe persoane, dreptul la recompensă îl are persoana care
a săvîrşit prima acţiunea.
(2) În cazul în care acţiunea indicată în anunţ este săvîrşită de mai multe persoane şi este
imposibil să se determine care dintre ele a săvîrşit prima acţiunea, precum şi în cazul în care
acţiunea este săvîrşită concomitent de mai multe persoane, recompensa se împarte între aceste
persoane în părţi egale sau în modul stabilit de comunul lor acord. Dacă recompensa este
indivizibilă sau dacă, în conformitate cu condiţiile anunţului, ea trebuie plătită unei singure
persoane, aceasta se alege prin tragere la sorţi.
(3) În cazul contribuţiei mai multor persoane la săvîrşirea acţiunii pentru care este
promisă recompensa, aceasta se împarte lor de către promitent în funcţie de gradul de participare
a fiecăreia la atingerea scopului, iar în caz de litigiu, recompensa se împarte de către instanţa de
judecată”.
c) Revocarea promisiunii publice de recompensă
În conformitate cu prevederile art.1962 C.civ. intitulat „Revocarea promisiunii publice de
recompensă”: „(1) Persoana care a anunţat public acordarea unei recompense este în drept să
revoce în acelaşi mod promisiunea făcută, cu excepţia cazului în care:

23
Tița-Nicolescu, G. op.cit., p.30-31.
24
Stătescu, C. Bîrsan, C. op.cit., p.92.
11
 a) anunţul conţine sau din el rezultă cu certitudine inadmisibilitatea revocării;
b) este indicat un anumit termen pentru săvîrşirea acţiunii pentru care se promite
recompensa;
c) la momentul revocării promisiunii, acţiunea indicată în anunţ este deja săvîrşită şi
autorul ei pretinde recompensa promisă.
(2) Revocarea promisiunii publice de recompensă nu privează persoanele care au răspuns
la anunţ de dreptul de a cere compensarea, în limita recompensei anunţate, a cheltuielilor pe care
le-a suportat la săvîrşirea acţiunii respective”.
Din dispozițiile legale citate mai sus rezultă că, în cazul promisiunii publice de
recompensă, spre deosebire de celelalte acte juridice, care nu pot fi revocate din moment ce au
fost semnate (aspect ce derivă din principiul obligativității), avem de-a face cu o excepție
veritabilă de la principiul irevocabilității actelor juridice. Astfel, potrivit legii, promisiunea
publică de recompensă poate fi revocată în aceeași formă în care a fost făcută publică sau într-o
formă echivalentă. Cu privire la efectele revocării, trebuie să deosebim între câteva situații
posibile:
a) din anunț rezultă cu certitudine inadmisibilitatea revocării;
b) este indicat un anumit termen pentru săvârșirea acţiunii pentru care se promite
recompensa;
c) prestația nu fusese executată de nici o persoană;
d) prestația fusese deja executată.
În primul caz, oferta nu poate fi revocată sub nici o formă, în caz contrar, revocarea
atrage după sine răspunderea pentru retragerea intempestivă a ofertei și repararea tuturor
prejudiciilor cauzate prin revocare.
În cel de-al doilea caz, dacă este indicat un anumit termen pentru săvârșirea acţiunii
pentru care se promite recompensa, oferta trebuie menținută această perioadă de timp și nu poate
fi revocată anticipat, sub sancțiunea răspunderii pentru retragerea intempestivă a ofertei și
repararea tuturor prejudiciilor cauzate prin revocare.
În cel de-al treilea caz, odată revocată, promisiunea nu mai există, nu mai produce niciun
efect, astfel că dacă prestația cerută nu a fost încă executată de nici o persoană până la data
revocării, promisiunea de recompensă se stinge. Dacă însă revocarea a fost făcută fără justă
cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă care nu va putea depăși
recompensa promisă celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea
executării prestației. Cu toate acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedește că
rezultatul cerut nu putea fi obținut. Dreptul la acțiunea în despăgubire se prescrie în termen de un
an de la data publicării revocării.
În cel de-al patrulea caz, revocarea nu mai produce efecte față de cel care, mai înainte de
publicarea ei, a executat prestația. Așadar, revocarea este inopozabilă, dacă nu a fost făcută în
forma cerută de lege. Într-o astfel de situație, chiar dacă a fost revocată, promisiunea de
recompensă trebuie plătită celui care a executat prestația cerută (credem că, și în acest caz,
dreptul la acțiune prin care se solicită plata promisiunii se prescrie în același termen special de
un an, iar nu în termenul general de 3 ani). În schimb, revocarea va produce efecte față de toate
celelalte persoane, urmând ca promisiunea de recompensă să se stingă, cu aplicarea tuturor
regulilor arătate în prima ipoteză25.

25
Tița-Nicolescu, G. op.cit., p.32-33.
12
 5.3. Recunoaşterea de paternitate
a) Noțiune și caractere juridice
Recunoaşterea de paternitate reprezintă „declaraţia făcută de bunăvoie de către un
bărbat, într-una din formele prevăzute de lege, prin care mărturiseşte că este tatăl unui anumit
copil”26 sau, a mai fost definită ca fiind „actul juridic (manifestarea unilaterală de voință) prin
care un bărbat declară că un anumit copil este al său”27.
Cu o natură juridică mixtă, recunoaşterea de paternitate este în același timp un mijloc de
probă, adică o mărturisire28 care se face prin intermediul unui act juridic, a unei declarații depuse
la oficiul de stare civilă de către tatăl copilului, împreună cu mama acestuia.
Având în vedere aceste particularități, adică natura juridică mixtă, recunoașterea de
paternitate prezintă următoarele caractere juridice:
- este un act juridic – în sensul că, deși este o mărturisire, reglementată de către legiuitor
în alin.4 art.131 C.p.c., aceasta este făcută prin intermediul unui act juridic deoarece,
mărturisirea presupune și o manifestare de voință din partea autorului ei, în sensul de a produce
efecte juridice29;
- este un act unilateral – deoarece, pentru a produce efecte juridice, este suficientă
manifestarea de voinţă a celui care se pretinde a fi tatăl copilului30. Legislația noastră prevede
expres, ca declarația de recunoaștere a paternității să fie făcută de către tatăl copilului, dar se cere
ca această declarație să fie făcută în comun cu mama copilului. În opinia noastră, manifestarea de
voință a mamei, în această situație, se cere pentru a confirma că cel care face recunoașterea este
bărbatul cu care femeia a avut relații intime, din care s-a născut copilul a cărui paternitate se
recunoaște. Manifestarea de voință a tatălui făcută în declarația de recunoaștere a paternității,
este valabilă și eficientă prin ea însăși, rolul mamei în această situație este a nu permite unei
persoane străine să facă declarația de recunoaștere a paternității. Cum susțin autorii în domeniu,
„raportul de filiație naturală este de așa natură încât, legătura dintre tată sau mamă și copil nu
poate rezulta decât dintr-o mărturisire individuală, care are valoare numai în ceea ce privește pe
părintele declarant”31. În dovedirea caracterului unilateral al actului de recunoaștere ne vin și
dispoziţiile alin.6 art.47 C.fam. în conformitate cu care: „În cazurile când mama este decedată,
declarată decedată, incapabilă sau dispărută ori când nu i se cunoaşte locul aflării, precum şi în
cazul decăderii ei din drepturile părinteşti, paternitatea se stabileşte în baza declaraţiei tatălui şi a
acordului scris al autorităţii tutelare sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti dacă lipseşte un
astfel de acord”. Astfel, din cuprinsul acestui alineat, putem trage concluzia că tatăl poate face
singur declaraţia în privinţa recunoaşterii copilului ca fiind al său, fără manifestarea de voinţă a
mamei, recunoaștere care urmează să fie încuviințată de către autoritatea tutelară;

26
Ionașcu, A. Mureşan, M. Costin, M.N. Ursa, V. Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980,
p.66.
27
Avram, M. Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, p.389.
28
Mărturisirea este „o declarație prin care o persoană recunoaște un act sau un fapt juridic susceptibil de a produce
împotriva ei și anumite consecințe juridice. Mărturisirea este un act unilateral, deoarece produce efecte fără a fi
necesară acceptarea din partea persoanei în favoarea căreia se face recunoașterea. Ca aplicații legale ale mărturisirii
menționăm: recunoașterea de maternitate și recunoașterea de paternitate. Copilul recunoscut va fi considerat al
femeii sau al bărbatului care a făcut recunoașterea nu numai pentru viitor, ci retroactiv din momentul nașterii sau
chiar al concepțiunii”, Avram, M. Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hamangiu, București, 2006, p.201-202.
29
Ibidem.
30
Cum menționează autorii în domeniu, „declaraţia făcută de tată constituie o manifestare unilaterală de voinţă a
acestuia, manifestare valabilă şi eficientă prin ea însăşi, necondiţionată de acceptarea ei de către copil, mama
acestuia sau orice altă persoană”, Florian, E. Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006, p.258.
31
Hamangiu, C. Rosetti-Bălănescu, I. Băicoianu, Al. Vol.I, Tratat de drept civil român, Vol.I, Editura ALL,
Bucureşti, 1998, p.310.
13
 - este un act personal – întrucât, numai tatăl copilului îl poate face, fiind imposibilă
transmiterea dreptului de recunoaştere a paternităţii. În literatura de specialitate se susține că,
„nimeni, afară de părinții naturali, nu poate recunoaște un copil natural; odată ce părinții naturali
au murit, calea recunoașterii voluntare este închisă. Ascendenții nu au calitatea să facă o
asemenea recunoaștere”32;
- este un act solemn – fiindcă, pentru a fi valabil, trebuie să îmbrace o formă expres
prevăzută de lege. În acest sens, alin.5 art.47 C.fam. prevede că, paternitatea se recunoaște printr-
o declarație care, se face în formă scrisă, se semnează de către tatăl și de mama copilului și se
depune la oficiul de stare civilă competent. În același sens, pct.49 din Instrucțiunea cu privire la
modul de înregistrare a actelor de stare civilă, statuează că: „Dacă unul dintre părinţi, din diferite
motive (domiciliu în altă localitate, serviciu militar, boală gravă, condamnare etc.), nu se poate
prezenta la organul stării civile, declaraţia acestuia de recunoaştere a paternităţii poate fi
prezentată de către celălalt părinte, cu condiţia că semnătura persoanei ce recunoaşte paternitatea
va fi autentificată notarial sau de către OSC în a cărui rază îşi are domiciliul declarantul”;
- este un act pur şi simplu – deoarece, nu poate fi afectat de modalităţi;
- este un act declarativ – producând efecte juridice retroactiv, chiar din momentul
conceperii copilului33;
- este un act, în principiu, irevocabil – întrucât, odată făcută recunoaşterea, organul de
stare civilă va întocmi certificatul de naştere în care declarantul va fi înscris în calitate de părinte
al copilului. Acest caracter juridic nu este prevăzut expres de către legiuitorul nostru, dar trebuie
dedus din scopul și esența recunoașterii. Cu toate acestea, pct.49 din Instrucțiunea cu privire la
modul de înregistrare a actelor de stare civilă, statuează că: „Declaraţia de recunoaştere a
paternităţii poate fi depusă, în prealabil, până la naşterea copilului (în perioada de graviditate a
mamei), graviditatea fiind confirmată cu un certificat eliberat de comisia medicală. OSC va
efectua menţiunea respectivă în actul de naştere al copilului cu condiţia că nici unul dintre părinţi
nu şi-a revocat declaraţia”. Din aceste dispoziții legale putem deduce că, declarația de
recunoaștere a paternității poate fi retrasă, când este făcută până la nașterea copilului;
- produce efecte erga omnes – deoarece, copilul va putea invoca şi opune faţă de oricine
paternitatea astfel stabilită. Totuşi, această opozabilitate nu este absolută, ci numai până la proba
contrară34.
Manifestarea unilaterală de voinţă, prin care se face recunoaşterea de paternitate, trebuie
să exprime voinţa internă reală, liberă, neviciată şi cu intenţia de a produce efecte juridice a
autorului recunoaşterii.
b) Copiii a căror paternitate poate fi recunoscută
Legislația nu prevede expres care anume copii pot fi recunoscuți, dar, în opinia noastră,
recunoașterea ar putea fi făcută atât în privința copiilor născuți în afara căsătoriei, cât și a celor
concepuți dar nenăscuți încă.
b1. Recunoașterea copiilor născuți în afara căsătoriei
Faptul că, în primul rând, pot fi recunoscuți copii născuți în afara căsătoriei îl deducem
din dispoziţiile alin.5 art.47 C.fam., care prevăd că: „Paternitatea copilului născut în afara
căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi a mamei
copilului, depusă la organul de stare civilă”.
Din aceste dispoziții legale rezultă că recunoașterea se poate face, în primul rând, în
32
Pînzari, V. Dreptul familiei. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2015, p.338.
33
Florian, E. op. cit., p.258.
34
Lupșan, G. Dreptul familiei, Editura „Junimea”, Iaşi, 2001, p.161.
14
privința copiilor născuți deja, iar declarația de recunoaștere poate fi depusă la oficiul de stare
civilă odată cu înregistrarea nașterii copilului sau, după înregistrarea nașterii acestuia. Legislația
nu stabilește anumite limite temporale în care trebuie făcută declarația de recunoaștere a
paternității, astfel că, în conformitate cu normele legale în vigoare, se admite recunoașterea
paternității și în privința persoanelor majore. În acest sens, pct.48 din Instrucțiunea cu privire la
modul de înregistrare a actelor de stare civilă statuează că: „Stabilirea paternităţii faţă de
persoanele care au atins vârsta de 18 ani, la data declaraţiei de paternitate, se admite doar cu
consimțământul acestora. În asemenea cazuri, la declaraţia părinţilor se anexează şi declaraţia
celui ce acceptă paternitatea, autentificându-i-se semnătura în modul stabilit. În rezultatul
stabilirii paternităţii, în actul de naştere respectiv se vor efectua rectificările de rigoare, inclusiv
la rubrica „Numele de familie”, nefiind necesară întocmirea actului de schimbare a numelui
şi/sau prenumelui. În caz de necesitate, la solicitarea persoanei, se eliberează un aviz”.
b2. Recunoașterea copiilor concepuți în afara căsătoriei dar nenăscuți încă
Pe lângă faptul că este reglementată posibilitatea recunoașterii copiilor născuți în afara
căsătoriei, legislația noastră admite posibilitatea, recunoașterii și a copiilor concepuți în afara
căsătoriei, dar nenăscuți încă. Astfel, recunoașterea copiilor concepuți în afara căsătoriei dar
nenăscuți încă, rezultă expres din prevederile alin.7 art.47 C.fam., care statuează că: „Declarația
comună a mamei și tatălui copilului privind paternitatea poate fi depusă la oficiul de stare civilă
și până la nașterea copilului”. În același sens, pct.49 din Instrucțiunea cu privire la modul de
înregistrare a actelor de stare civilă stabilește că: „Declaraţia de recunoaştere a paternităţii poate
fi depusă, în prealabil, până la naşterea copilului (în perioada de graviditate a mamei),
graviditatea fiind confirmată cu un certificat eliberat de comisia medicală. OSC va efectua
menţiunea respectivă în actul de naştere al copilului cu condiţia că nici unul dintre părinţi nu şi-a
revocat declaraţia”.
Având în vedere faptul că legislația civilă recunoaște dobândirea capacității de folosință
chiar din momentul conceperii copilului, dacă este vorba de moștenire și cu condiția că acesta se
va naște viu, în conformitate cu prevederile alin.3 art.18 C.civ., trebuie să admitem, inclusiv,
posibilitatea stabilirii filiației față de tată și în privința copiilor concepuți, dar nenăscuți încă.
Totuși, recunoașterea copilului conceput dar nenăscuți încă este, cum susțin autorii în
domeniu, un act juridic sub condiția suspensivă ca, la naștere, copilul să aibă situația juridică de
copil din afara căsătoriei35.
c) Formele recunoașterii de paternitate
Dacă analizăm dispozițiile Codului familiei și cele ale Instrucțiunii privind înregistrarea
actelor de stare civila, o să constatăm că, recunoașterea de paternitate poate fi făcută în
următoarele forme:
c1. Declarație scrisă depusă la oficiul stării civile
Astfel, în conformitate cu prevederile alin.5 și 6 art.47 C.fam., „Paternitatea copilului
născut în afara căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a
acestuia şi a mamei copilului, depusă la organul de stare civilă”. În același timp, pct.44 din
Instrucțiune prevede: „Declaraţia de recunoaştere a paternităţii se înaintează la organul de stare
civilă în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul unul dintre părinţi sau la OSC care deţine actul
de naştere al copilului, anexându-se certificatul de naştere al acestuia”.
Din aceste dispoziții legale rezultă că, recunoașterea de paternitate trebuie făcută în formă
scrisă. Adică, un înscris sub semnătură privată depus la oficiul de stare civilă credem că este

35
Avram, M. Drept …, op. cit., p.389.
15
suficient pentru a îndeplini condițiile de formă pentru validitatea recunoașterii.
c2. Înscris autentic
Această formă a recunoașterii de paternitate este prevăzută la pct.49 din Instrucțiunea cu
privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă, după cum urmează: „Dacă unul dintre
părinţi, din diferite motive (domiciliu în altă localitate, serviciu militar, boală gravă, condamnare
etc.), nu se poate prezenta la organul stării civile, declaraţia acestuia de recunoaştere a
paternităţii poate fi prezentată de către celălalt părinte, cu condiţia că semnătura persoanei ce
recunoaşte paternitatea va fi autentificată notarial sau de către OSC în a cărui rază îşi are
domiciliul declarantul.
În aceste cazuri, la rubrica „Menţiuni” a actului de naştere, se indică data şi organul care
a autentificat semnătura.
Dacă naşterea copilului urmează a fi înregistrată de către alt organ de stare civilă,
declaraţia de paternitate, la cerinţa acestuia, va fi expediată pe adresa lui”.
c3. Testament
Această formă nu este reglementată expres în legislația Republicii Moldova dar, având în
vedere faptul că, este permis tot ceea ce nu este interzis expres, credem că paternitatea poate fi
recunoscută și printr-un act juridic mortis causa36.
d) Efectele recunoașterii de paternitate
Cel mai important efect al recunoașterii paternității îl constituie stabilirea legăturii de
filiație dintre copil și bărbatul care a făcut recunoașterea. Legătura de sânge între copil și tatăl
acestuia sau rudele lui se stabilește nu de la data recunoașterii, ci de la naștere, sau, în unele
cazuri, când îi vorba de drepturi succesorale, chiar de la conceperea copilului. Oricum, copilul
rămâne din afara căsătoriei, dar acest lucru nu are vre-o relevanță deoarece, cum am menționat și
anterior, copiii din afara căsătoriei au aceleași drepturi și obligații ca și copiii din căsătorie.
Recunoașterea de paternitate produce o serie de schimbări asupra stării civile a copilului,
astfel, vor fi posibile anumite intervenții în privința numelui copilului, reglementate expres de
Instrucțiunea cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă, după cum urmează:
- pct.52 din Instrucțiune: „La stabilirea paternităţii o dată cu înregistrarea naşterii, numele
copilului înscris în actul de naştere va fi identic cu cel al mamei, iar datele despre tată se vor
înscrie conform declaraţiei de paternitate. Dacă însă părinţii doresc ca copilul să poarte numele
de familie al tatălui, acesta se înscrie iniţial la întocmirea actului”;
- pct.53 din Instrucțiune: „Dacă, la momentul stabilirii paternităţii, copilul a atins vârsta
de 10 ani, pentru schimbarea numelui este necesar şi acordul acestuia”.
- pct.54 din Instrucțiune: „Rectificarea numelui mamei în actul de naştere al copilului, în
legătură cu înregistrarea căsătoriei părinţilor după stabilirea paternităţii, se efectuează în baza
actului de căsătorie”.
La fel, după recunoașterea paternității, ocrotirea părintească se va recunoaște în privința
ambilor părinți, iar obligația legală reciprocă de întreținere se va stabili între copilul recunoscut
și tatăl acestuia, fie în baza unui contract de plată a întreținerii, fie în baza unei hotărâri
judecătorești.
Desigur, recunoașterea de paternitate va avea anumite repercusiuni și în ceea ce privește
drepturile succesorale ale copilului și tatălui acestuia, adică, ei vor avea vocație succesorală
reciprocă din momentul nașterii copilului, iar când vine vorba de drepturile succesorale ale

36
În legislația României, recunoașterea de paternitate făcută în alte forme decât cele prevăzute expres de lege este
sancționată cu nulitate absolută, în conformitate cu prevederile art.418 lit.c) NCC.
16
acestuia, chiar de la conceperea lui.

5.4. Acceptarea succesiunii

Potrivit dispozițiilor alin.1 art. 2389 C.civ., succesiunea trece la moştenitorul chemat la
succesiune, sub rezerva dreptului de a renunţa la ea. Prin urmare, atât în cazul moştenirii legale, cât şi
în cazul moştenirii testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral sau a bunurilor determinate
din el operează de drept din momentul deschiderii succesiunii. Rezultă că patrimoniul succesoral nu
rămâne nici un moment fără titular.
Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul
deschiderii succesiunii, ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu. Dimpotrivă, nimeni nu este
obligat să accepte moştenirea, în consecinţă, succesorul are dreptul de a alege (drept de opţiune
succesorală) între confirmarea titlului de moştenitor prin acceptarea succesiunii şi desfiinţarea acestui
titlu prin renunţarea la moştenire. Prin excepţie, în cazul succesiunii vacante, reprezentantul statului
nu este în drept să nu accepte succesiunea sau să renunţe la ea (art.2389 alin.2 C.civ.).
Acceptarea succesiunii, fiind un act de dispoziţie, poate fi exercitată de către o persoană cu
capacitate de exerciţiu deplină. Persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
acceptă succesiunea prin reprezentant legal.
Creditorul moştenitorului poate accepta succesiunea în numele acestuia, pe calea acţiunii
37
oblice (art.892-894 C.civ.), dacă moştenitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să o
accepte.
Acceptarea succesiunii este un act unilateral, deoarece se realizează prin voinţa unei singure
persoane. Ea este un act irevocabil, atunci când s-a făcut prin depunerea la notar a unei declaraţii de
acceptare a succesiunii.
Acceptarea succesiunii este un act juridic indivizibil, deoarece moştenitorul trebuie să se
pronunţe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea parţială a moştenirii.
Prin excepţie, persoana chemată la moştenirea mai multor cote în temeiuri diferite poate accepta o
cotă şi renunţa la alta. Dacă chemarea la moştenire se face în baza unui singur temei, acceptarea
unei cote se consideră aplicabilă şi celeilalte. Chemarea la moştenire are acelaşi temei şi atunci când
dispoziţia se conţine în testamente diferite. Testatorul care a testat moştenitorului câteva cote din
moştenire poate să-l autorizeze să accepte numai o cotă.
Acceptarea succesiunii este un act juridic declarativ, care produce efecte retroactive de la
data deschiderii succesiunii. Astfel, prin acceptare drepturile şi obligaţiile asupra moştenirii,
dobândite din momentul deschiderii ei, se consolidează retroactiv.
Acceptarea succesiunii este un act juridic pur şi simplu. Nu se admite acceptarea
succesiunii sub condiţie sau pe un anumit termen (art.2394 C.civ.), deoarece soarta juridică a
moştenirii nu poate să depindă de un eveniment viitor şi incert sau de un termen, fie şi cert.

37
Acțiunea oblică este consacrată ca fiind acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile și acțiunile
debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează să și le exercite.
17