I.

Noţiunea de obligaţie contractuală

1. Existenţa unui contract - premisa răspunderii civile contractuale

1. CONSIDERAŢII GENERALE. Pentru a se putea angaja răspunderea civilă

contractuală, este necesar să existe un contract valabil încheiat între persoana
care a cauzat un prejudiciu şi persoana vătămată (1), iar prejudiciul invocat de
partea vătămată să fie cauzat prin neîndeplinirea unei obligaţii contractuale (2).
Prin urmare, o condiţie indispensabilă pentru antrenarea răspunderii civile
contractuale este aceea de a se face dovada existenţei unui contract (3).

De asemenea, pentru a se stabili în mod concret ipotezele în care se poate invoca

existenţa unei răspunderi contractuale, trebuie să fie determinate cu exactitate
atât momentul în care se încheie un contract, cât şi momentul în care un contract
îşi încetează efectele(4).

În plus, trebuie precizat că pot exista unele obligaţii contractuale care continuă
să-şi producă efectele deşi a intervenit o încetare a contractului, ipoteză în care
se pune problema dacă intervine răspunderea civilă contractuală sau creditorul
are la dispoziţie alte remedii procesuale.

Este posibil ca uneori legea să prevadă, în mod expres sau implicit, remediile de
care dispune creditorul în situaţia în care debitorul nu respectă asemenea
obligaţii. Astfel, spre exemplu, locatarul are obligaţia de restitui bunul după ce a
intervenit desfiinţarea contractului de închiriere (art. 1.821 C. civ.), iar refuzul
nejustificat de restituire a bunului va putea fi sancţionat prin posibilitatea
locatorului de a recurge la procedura executării silite, dacă contractul de
locaţiune a fost încheiat pe perioadă determinată şi înregistrat la organul fiscal
competent (art. 1.809 C. civ.)(5) sau, deşi contractul a fost încheiat pe perioadă
nedeterminată, a fost denunţat şi a expirat termenul de preaviz (art. 1.816 C.
civ.). Totuşi, în situaţia în care locatorul are un titlu executoriu, apreciem că o
eventuală acţiune pe dreptul comun sau în condiţiile art. 1.034 şi urm. C. proc.
civ. este lipsită de interes, nefiind întrunite cerinţele impuse de art. 33 C. proc.
civ.

În schimb, dacă contractul de locaţiune nu reprezintă titlu executoriu, locatorul

va trebui să apeleze la instanţa de judecată pentru a obţine restituirea bunului,
având un drept de opţiune între procedura evacuării din imobilele folosite fără
drept (art. 1.034 şi urm. C. proc. civ.) şi procedura de drept comun, adică fie o
acţiune în răspundere contractuală(6), fie o acţiune în revendicare(7).

De asemenea, nerespectarea de către debitor a unei obligaţii de neconcurenţă îl

îndreptăţeşte pe creditor a recurge la mecanismul răspunderii civile
contractuale(8). Astfel, spre exemplu, nerespectarea de către fostul salariat a unei
clauze de neconcurenţă cuprinse într-un contract individual de muncă (9) va
îndreptăţi fostul angajator să obţină atât restituirea indemnizaţiei plătite fostului
salariat, cât şi daune-interese corespunzătoare prejudiciului cauzat fostului
angajator (art. 24 C. m.(10)).

2. NOŢIUNEA DE CONTRACT. Contractul este acordul de voinţe dintre

două sau mai multe persoane realizat cu intenţia de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic (art. 1.166 C. civ.)(11).

În primul rând, este de subliniat că definiţia din C. civ. pune accentul pe

caracterul juridic al contractului, nefiind analizat contractul din perspectivă
economică, deşi încheierea unui contract poate reprezenta, totodată, un
instrument pentru transferul unor valori economice(12).

În al doilea rând, este de observat că legiuitorul a oferit o definiţie modernă a

contractului, care nu mai este considerat doar un izvor al obligaţiilor
contractuale asumate de părţi, ci şi izvor al unor efecte distincte de raporturile
juridice obligaţionale (astfel, spre exemplu, contractele pot genera şi efecte
translative sau constitutive de drepturi reale, cum ar fi un drept de ipotecă) (13). Pe
aceeaşi linie de gândire, s-a arătat (14) că un contract va produce două tipuri de
efecte: efecte obligaţionale (prin care se generează drepturi de creanţă) şi efecte
non-obligaţionale (de exemplu, transferul unui drept real sau de creanţă,
constituirea unui drept real, a unui drept potestativ sau injonctiv).

În acelaşi sens, s-a subliniat(15) că norma privată contractuală se referă la "un

anumit comportament pe care subiecţii de drept trebuie să-l aibă, iar sub acest
aspect ea se impune obligatorie în sine (indiferent de conţinutul ei specific şi
concret), precum norma obiectivă". De asemenea, în mod corect s-a observat, în
aceeaşi opinie, că norma privată nu poate contraveni normei legale (16). Desigur, o
asemenea afirmaţie este valabilă pentru norma legală care interesează ordinea
publică sau bunele moravuri (art. 11 C. civ.), întrucât este posibil ca părţile, prin
convenţia lor, să instituie norme private care să deroge de la normele legale
dispozitive(17).

În versiunea gratuită textul este afişat parţial. Pentru textul integral alegeţi un
abonament Lege5 care permite vizualizarea completă a documentului.

Prin utilizarea sintagmei acord de voinţe (18), legiuitorul român a urmărit să

stabilească o relaţie de tip parte-întreg cu instituţia juridică a actului juridic, în
sensul că prin contract se înţelege o specie a actului juridic, cealaltă specie fiind
reprezentată de actul juridic unilateral, astfel cum este definit de art. 1.324 C.
civ.(19).
Prin acord de voinţe se înţelege întâlnirea concordantă a două sau mai multe
voinţe individuale, cu intenţia de a produce efecte juridice, caracteristică prin
care contractul se deosebeşte, în primul rând, de actul unilateral, care presupune
manifestarea de voinţă a unei singure persoane(20).

Prin urmare, nu pot fi considerate ca fiind contracte actele juridice care nu

întrunesc cerinţa mai sus menţionată, cum ar fi, de exemplu, societatea
unipersonală(21). În dreptul român, societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990
presupun, în principiu, cel puţin doi asociaţi (art. 4 din Legea nr. 31/1990 a
societăţilor(22)). Prin excepţie, din analiza sistematică a dispoziţiilor art. 14 alin.
(1) şi art. 1961 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 rezultă că este posibilă
constituirea unei societăţi cu răspundere limitată de către un singur asociat. Într-
o asemenea ipoteză, fundamentul societăţii nu îl va reprezenta un contract,
având în vedere că, potrivit art. 1.881 C. civ., încheierea unui contract de
societate presupune cel puţin două persoane(23).

În ceea ce priveşte contractul cu sine însuşi (art. 1.304 C. civ.), apreciem că

acesta reflectă, de asemenea, întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe
individuale, întrucât, din punct de vedere juridic, acest contract este rezultatul
unui acord de voinţă dintre două persoane: reprezentatul şi reprezentantul, chiar
dacă reprezentantul acţionează în dublă calitate.

De asemenea, trebuie remarcat că elementul central al contractului îl reprezintă

intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a constitui, modifica sau
transmite un raport juridic.

Mai multe observaţii pot fi realizate cu privire la necesitatea existenţei

elementului voliţional calificat.

..........