3.2.1.2.

Principiul irevocabilităţii
Principiul irevocabilităţii efectelor contractului este o consecinţă a
forţei obligatorii, deoarece părţile nu pot modifica sau înceta
(desfiinţa) contractul decât numai prin acordul părţilor sau din
cauze autorizate de lege [art. 1270 alin. (2) Cod civil], voinţa părţilor
manifestată la încheierea sa având putere de lege între părţile
contractante. Aceasta înseamnă că actului bilateral nu i se poate pune
capăt prin voinţa unilaterală a unei singure părţi, deci nu poate fi
denunţat unilateral, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin
manifestarea de voinţă a autorului său. Dar, părţile pot modifica
contractul manifestându-şi în acest sens voinţa la fel cum l-au şi
încheiat, şi în aceleaşi condiţii de manifestare de voinţă concordantă îl
pot desfiinţa. Acest principiu răspunde adagiului juridic mutum
consensus mutum dissensus, însemnând, aşa cum se încheie
(contractul) aşa se şi desfiinţează.
În privinţa actului unilateral nu există un text care să consacre
principiul irevocabilităţii, dar, pe cale de interpretare a art. 1325 Cod
civil, care prevede „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile
legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor
unilaterale” principiul menţionat, are în vedere, în mod evident, şi
actul unilateral.
 Principiul irevocabilităţii comportă însă şi excepţii acestea
sunt acele ipoteze în care actul bilateral poate fi denunţat pe cale
unilaterală, iar actul unilateral, prin voinţa autorului său. Dintre
excepţiile de la principiul irevocabilităţii în materia actelor
bilaterale menţionăm:
1. Excepţii cu caracter general de la principiul irevocabilităţii
actelor bilaterale sunt prevăzute de Codul civil (art. 1276-1277):
- se recunoaşte posibilitatea pentru una dintre părţi de a exercita
acţiunea de denunţare a contractului - cu executare dintr- o dată -
atâta timp cât executarea contractului nu a început [art. 1276 alin. (1)];
- cu privire la contractele cu executare succesivă sau continuă,
dreptul de a exercita acţiunea de denunţare unilaterală poate fi
exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după
începerea executării contractului. Denunţarea nu produce efecte pentru
prestaţiile executate sau care se află în curs de executare [art. 1276
alin. (2)].
Atât pentru contractul cu executare dintr-o dată cât şi pentru
contractul cu executare succesivă - încheiate pe durată determinată -
dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce
efecte numai atunci când prestaţia este executată [art. 1276 alin. (3)];
- cu privire la contractul încheiat pe durată nedeterminată
acesta poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea
unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea
unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă
(art. 1277);
2. Dintre excepţiile cu caracter particular de la principiul
irevocabilităţii actelor bilaterale prevăzute de Codul civil,
exemplificăm:
- contractul de mandat încetează prin revocarea sa de către
mandant [art. 2030 alin. (1)
lit. a)];
- deponentul, în cazul contractului de depozit, poate să solicite
oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului
convenit [art. 2115 alin. (1)];
- dacă locaţiunea, în cazul contractului de locaţiune, a fost făcută
fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul
prin notificare (art. 1816).
3. Dintre excepţiile cu caracter particular de la principiul
irevocabilităţii actelor bilaterale care sunt prevăzute de legi speciale
exemplificăm :
- denunţarea contractului de asigurare, potrivit art. 17 alin. (2) din
Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România;
- încetarea contractului de concesiune prin denunţare unilaterală
de către concedent, potrivit art. 35 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor

2
 de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii, modificată şi completată prin Legea nr. 279/20011;
- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare,
potrivit art. 46 din Legea nr. 8/1998 etc. Dintre excepţiile de la
principiul irevocabilităţii în materia actelor unilaterale
menţionăm:
- revocarea testamentului în timpul vieţii testatorului (art. 1034
Cod civil);
- revocarea voluntară a legatului (art. 1068 Cod civil);
- revocarea renunţării la moştenire (art. 1123 Cod civil);
- retractarea revocării testamentului (art. 1053 Cod civil);

3.2.1.3. Principiul relativităţii efectelor contractului (res inter

alios acta, aliis necque nocere, necque postest)

Principiul relativităţii efectelor contractului se defineşte ca fiind

acea regulă de drept potrivit căreia contractul îşi produce efecte, deci
este izvor de drepturi şi obligaţii numai pentru părţile care au
participat la încheierea acestuia. Pe cale de interpretare actul
juridic unilateral obligă numai autorul lui1. Principiul este consacrat
în Codul civil, care prevede „Contractul produce efecte numai între
părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 1280). Principiul se
fundamentează pe principiul libertăţii de voinţă a persoanei de a fi, sau
nu, creditor ori debitor, prin urmare, nimeni nu poate dobândi drepturi
şi nici obligaţii printr-o voinţă străină. Prin raportare la un anumit
contract, o pesoană fizică sau juridică poate avea calitatea de parte,
terţ sau avândcauză, iar pentru înţelegerea conţinutului principiului
relativităţii efectelor contractului se impune precizarea acestor noţiuni.
 Parte într-un contract este persoana fizică sau juridică care
încheie contractul personal sau prin reprezentare2, şi în patrimoniul
căreia ori asupra căreia se produc efectele acestuia. Parte este şi
1 Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1325, care precizează „dacă prin lege nu se prevede altfel,
dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
2 Instituţia reprezentării va fi ulterior analizată în această secţiune; reprezentarea este reglementată de
Codul civil în dispoziţiile art. 1295-1314.
3
persoana care încheie contractul prin reprezentare potrivit art. 43 alin.
(2) Cod civil.
În cazul reprezentării legale „parte” poate fi: persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu, cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi persoana
pusă sub interdicţie judecătorească. Actele juridice se încheie, în
numele acestora de reprezentanţii lor legali.
(art. 2009 şi urm. Cod civil).
În cazul reprezentării convenţionale „parte” este mandantul în
numele căruia mandatarul încheie mai multe acte juridice.
Noţiunea de parte desemnează şi autorul actului unilateral. De
asemenea, „parte” poate fi o singură persoană, două sau mai multe
persoane. Spre exemplu, „o parte” formată din două persoane este
cazul ambilor soţi care pot avea calitatea de vânzător sau cumpărător
când este vorba despre un bun comun, o casă, un teren etc. Sau parte
reprezentată de mai multe persoane când trei sau patru moştenitori
vând un bun pe care l-au moştenit.
 Avânzii-cauză (habentus causam) reprezintă acea categorie de
persoane cu caracter intermediar, situându-se ca poziţie între părţi şi
terţi. Sunt asimilaţi părţilor pentru că, asupra lor se produc efectele
contractului, datorită relaţiei juridice cu una dintre acestea, iar pentru
că nu participă la încheierea contractului sunt asimilaţi terţilor. Din
categoria avânzilor-cauză fac parte: succesorii universali şi cu titlu
universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari
(denumiţi şi creditori comuni ai debitorului deoarece au o garanţie
comună cu privire la bunurile debitorului ce formează patrimoniul
debitorului1).
1. Succesorii universali sunt persoanele fizice sau juridice care
dobândesc întregul patrimoniu al unei persoane (nefracţionat), adică o
universalitate de drepturi şi obligaţii. Succesorii universali sunt:
- moştenitorul unic al unei persoane fizice (dobândeşte un
patrimoniu în virtutea

1 Potrivit art. 2324 Cod civil, şi anume, „cel care este obligat personal (debitorul n.a.) răspunde cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.
4
legii, potrivit legăturii părinte fiu/fiică);
- legatarul universal unic (dobândeşte un patrimoniu în baza unui
testament lăsat de o persoană fizică în timpul vieţii acesteia, numită
testator);
- persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu ca efect al
reorganizării, prin absorbţie şi contopire.
În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.
În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile
acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nouînfiinţate
[art. 235 alin. (1) şi (2) Cod civil].
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele fizice sau juridice
care dobândesc o fracţiune dintr-un patrimoniu (format din activ şi
pasiv, respectiv, drepturi şi obligaţii). Succesorii cu titlu universal sunt:
- situaţia moştenitorilor legali (doi sau mai mulţi moştenitori
legali). Aceştia dobândesc atâtea fracţiuni de patrimoniu câţi
moştenitori legali sunt;
- situaţia legatarilor cu titlu universal (doi sau mai mulţi). Aceştia
dobândesc fracţiuni de patrimoniu în baza unui testament; se numesc
moştenitori testamentari.
- persoanele juridice dobânditoare ale unor fracţiuni patrimoniu
ca efect al reorganizării, prin divizare totală sau parţială.
Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al
unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care
există deja sau care se înfiinţează prin divizare. Divizarea parţială
constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane
juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către
una sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se
înfiinţează prin acest mod [art. 236 alin. (1) şi (2) Cod civil]. „Din
punct de vedere juridic, succesorii universali şi cu titlu universali sunt
consideraţi continuatori ai personalităţii juridice ai autorului lor,
deoarece dobândesc, de la acesta, un patrimoniu sau o fracţiune de
patrimoniu, după caz”.
5
 De asemenea, între cele două categorii de succesori, universali şi cu
titlu universal, nu există decât o diferenţă cantitativă care rezultă din
faptul că cei universali dobândesc „mai mult” decât cei cu titlu
universal, care dobândesc doar o fracţiune dintr-un patrimoniu. Aceste
categorii de persoane au calitatea de avânzi-cauză, în sensul că suportă
efectele contractelor, cu drepturile şi obligaţiile corespunzătoare,
dobândite de la autorii lor, ca urmare a moştenirii legale, tesamentare 1,
sau ca efect al reorganizării. De altfel, Codul civil face referire
expresă, în termeni generali, la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor
către succesori, şi indirect, la calitatea acestora de avânzi-cauză ai
părţilor, astfel „La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile
contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu
titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura
contractului nu rezultă contrariul [art. 1282 alin. (1)].
2. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau
juridice care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli),
nu ca element al unui patrimoniu, spre exemplu: cumpărătorul unui
bun, donatarul (cel care primeşte un bun prin donaţie), legatarul cu
titlu particular (persoana care primeşte prin testament un bun),
persoana juridică dobânditoare a activului net ca efect al dizolvării
unei persoane juridice2. În stabilirea calităţii de având-cauză a unui
succesor cu titlu particular (dobânditor al unui anumit drept) doctrina1
de specialitate precizează trei condiţii, în lipsa cărora dobânditorul cu
titlu particular este în postura unui terţ, acestea sunt:
- să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul
dobândit,
- să fie vorba de acte anterioare ale autorului încheiate cu alte
persoane şi referitoare la acelaşi drept, - să fi fost respectate
cerinţele de publicitate prevăzute de lege pentru acel act 2. O astfel de
ipoteză este prevăzută de art. 1811 Cod civil, cu privire la

1 Nu se transmit drepturile strâns legate de persoana autorului (incesibile), cum ar fi cele izvorâte din
actele intuitu personae, precum şi cele declarate de părţi netransmisibile. Idem.
2 Ibidem. A se vedea şi art. 249 Cod civil, şi anume: „Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei
juridice rămase după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut (...). La
6
 cumpărătorul unui bun ce formează obiectul unui contract de
locaţiune încheiat anterior şi care continuă să existe, astfel, „dacă
bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este
opozabil dobânditorului” dacă sunt respectate cerinţele de
publicitate3. Referitor la categoria succesorilor cu titlu particular,
reglementarea se regăseşte în termeni generali în art. 1282 alin. (2)
Civil, care precizează, „drepturile contractuale accesorii ale unui bun
sau care sunt strâns legate de acesta se transmit, odată cu bunul,
succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.
3. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie
reală pentru creanţa lor (gaj, ipotecă sau privilegiu), ci au doar un
„drept de gaj general” reglementat de dispoziţiile art. 2324 Cod civil,
şi anume, „cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile
sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie
comună a creditorilor săi”4.
Prin urmare creditorii chirografari răspund pentru creanţa lor cu
toate bunurile lor mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorului lor,
deoarece suportă influenţa actelor juridice încheiate de debitor cu alte
persoane prin care activul patrimonial (gajul general) se măreşte sau se
micşorează5. Creditorul chirografar este obligat să respecte actele
încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile6.
 Terţii (penitus extranei) sunt persoanele străine de contract,
acestea nu au participat la încheierea contractului, prin urmare asupra
lor neproducându-se, prin urmare,

niciun efect juridic. De altfel, art. 1282 Cod civil, prevede „contractul
este opozabil terţilor care nu pot aduce atingere drepturilor şi
obligaţiilor născute din contract”.
 Principiul relativităţii efectelor contractului comportă şi
excepţii, acestea sunt ipotezele în care efectele contractului se produc
şi asupra altor persoane decât autorii contractului, în baza manifestării

7
de voinţă a acestora din urmă. Literatura de specialitate a împărţit
aceste excepţii în două categorii, aparente şi veritabile. Sunt
considerate excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor
contractelor: situaţia avânzilorcauză, promisiunea faptei altuia,
simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe. Singura excepţie
veritabilă de la principiul menţionat este apreciată a fi stipulaţia
pentru altul sau contractul în favoarea altei persoane.
 Situaţia avânzilor-cauză, este o excepţie aparentă deoarece:
- succesorii universali şi cu titlu universal sunt continuatori
ai părţilor, - succesorii cu titlu particular au calitatea de
avânzi-cauză, datorită voinţei lor,
- creditorii chirografari nu au drepturi şi obligaţii, ci debitorii
lor.
 Promisiunea faptei altuia este reglementată de art. 1283 Cod
civil numai din perspectiva efectelor pe care le produce această
operaţiune. Potrivit definiţiei dată de doctrină, promisiunea faptei
alteia este contractul prin care o parte denumită promitent (sau
debitorul promisiunii) se obligă faţă de altă parte, creditorul
promisiunii, să determine pe o a treia persoană - terţ - să încheie un
anumit act juridic sau să ratifice un astfel de act.
În privinţa efectelor care le produce promisiunea faptei altuia
menţionăm:
- promitentul sau debitorul promisiunii este obligat să repare
prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a
obligat şi ca fidejusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă [art.
1283 alin. (1) Cod civil].
De asemenea, răspunderea promitentului nu este angajată, dacă
acesta asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun
prejudiciu creditorului. Promisiunea faptei altuia este o excepţie
aparentă, deoarece, în baza acestui contract cel care se obligă este
direct promitentul, prestaţia sa constând în a-l determina pe terţ să
încheie un contract, sau să-l ratifice. În sprijinul acestei afirmaţii vin
dispoziţiile Codului civil, care precizează despre „intenţia
8
promitentului de a se angaja personal, care trebuie să fie
neîndoielnică”. Astfel, art. 1283 alin. (3), prevede că „intenţia
promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să
reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a
fost încheiat”.
 Simulaţia (art. 1289-1294 Cod civil) este operaţiunea juridică în
care, printr-un act aparent, public, ostensibil, dar mincinos, nereal, se
creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns,
secret, dar adevărat. Codul civil nu defineşte simulaţia dar
reglementează efectele acesteia, atât în relaţiile dintre părţi, faţă de terţi
cât şi raporturile părţilor cu creditorii.
De asemenea dispoziţiile cu privire la simulaţie nu se aplică actelor
juridice nepatrimoniale, ci numai patrimoniale; se aplică şi actelor
juridice unilaterale destinate unei persoane determinate care au fost
simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său (art.
1293 Cod civil).
Efectele simulaţiei între părţi şi faţă de terţi
Între părţi, ca şi între succesorii lor universali sau cu titlu universal,
produce efecte contractul secret, ce reprezintă manifestarea de voinţă
reală a acestora. Se impune însă pentru contractul secret să
îndeplinească condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă (art. 1289 Cod civil). Faţă de terţii de bună-credinţă produce
efecte actul public, deoarece acesta le este opozabil [art. 1290 alin. (1)
Cod civil]. Terţii pot invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când
aceasta le vatămă drepturile [art. 1290 alin. (2) Cod civil]. Prin urmare
terţilor li se recunoaşte un drept de opţiune: 1) să respingă efectele
actului ascuns atunci când acesta le afectează interesele, 2) să invoce în
favoarea lor acelaşi act dacă acesta este în interesul lor.
Simulaţia poate îmbrăca următoarele forme:
- actul fictiv. Între părţi nu se încheie niciun contract, dar părţile
simulează încheierea unui contract, spre exemplu, pentru micşorarea
unui patrimoniu în mod aparent, părţile încheie un contract de
donaţie, fără a avea o astfel de intenţie;
9
- actul deghizat. În acceastă ipoteză părţile încheie două acte,
unul secret denumit contraînscris, care reprezintă voinţa reală a
acestora şi altul public prin care se urmăreşte construirea unei aparenţe
juridice care nu corespunde voinţei reale a părţilor;
- interpunerea de persoane. În acest caz se încheie două acte
juridice, contractul secret şi actul aparent, în care figurează ca părţi,
persoane diferite. În acest caz între părţile contractului secret se produc
efectele, deoarece în cadrul acestuia părţile îşi manifestă voinţa cu
privire la încheierea contractului, chiar dacă, în mod aparent figurează
un alt raport contractual. Simulaţia se dovedeşte prin orice mijloc de
probă, de către terţi sau de creditori. De asemenea, şi părţile pot dovedi
simulaţia cu orice mijloc de probă atunci când pretind că aceasta are
caracter licit (art. 1292 Cod civil). „Simulaţia a fost inclusă printre
excepţiile aparente, şi nu reale, deoarece dreptul terţului de a invoca
actul public, ori acela de a opta între actul public şi cel secret are ca
izvor legea, iar nu convenţia părţilor care au creat simulaţia”.
 Reprezentarea (art. 1295-1314 Cod civil) este procedeul
tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant, încheie un act
juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel
încât efectele actului juridic (drepturile şi obligaţiile) se produc direct
faţă de persoana reprezentată. Reprezentarea este de trei feluri:
- legală, când are ca temei legea;
- convenţională, când izvorăşte dintr-un act juridic, denumit
împuternicire sau procură de reprezentare;
- judecătorească, în această ipoteză reprezentarea rezultă dintr-o
hotărâre judecătorească. Reprezentarea este numai o excepţie aparentă
de la principiul relativităţii efectelor contractului din următoarele
considerente:
- în cazul reprezentării convenţionale, reprezentatul este parte în
contractul încheiat de reprezentant cu terţul, prin urmare faţă de el se
produc efectele acestuia, iar nu asupra reprezentantului;
- în cazul reprezentării legale puterea de reprezentare rezultă din
lege, iar nu din actul altcuiva, fără ştiinţa reprezentantului;

10
 Acţiunea directă reprezintă dreptul unei persoane, recunoscut
de lege, de a acţiona în justiţie o altă persoană cu care nu se află în
raporturi contractuale.
Un exemplu de acţiune directă este prevăzut de art. 1856 Cod civil,
în cazul contractului de antrepriză, după cum urmează, „în măsura în
care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui
contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea
serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acţiune directă
împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din
urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii”. În
speţă, lucrătorii angajaţi de antreprenor, care sunt terţi faţă de
contractul de antrepriză au acţiune directă împotriva beneficiarului
pentru plata sumelor ce li se cuvin, beneficiarul având calitatea de terţ
faţă de contractul dintre antreprenor şi lucrători. Un alt exemplu de
acţiune directă este cazul mandatarului din contractul de mandat.
Mandatarul îşi poate substitui un terţ (denumit submandatar) pentru
executarea mandatului [art. 2023 alin. (2) Cod civil] pe baza unui
contract separat.
Mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care
mandatarul şi-a substituito, deşi este terţ faţă de contractul de
substituire dintre mandatar şi submandatar.
 Stipulaţia pentru altul (art. 1284-1288 Cod civil) - excepţie
veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului
(denumit şi contractul în favoarea unei terţe persoane)
Stipulaţia pentru altul este contractul prin care o persoană, numită
stipulant, convine cu o altă persoană, denumită promitent, ca acesta
din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei terţe persoane,
denumită terţ beneficiar, care nu a participat la încheierea actului, nici
direct nici prin reprezentare.
Oricine poate stipula în numele său, în beneficiul unui terţ [art.
1284 alin. (1) Cod civil]. Potrivit art. 1284 alin. (2) Cod civil, „efectul
stipulaţiei este că, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct
promitentului executarea prestaţiei” prin urmare dreptul terţului se
11
naşte direct într-un contract l-a care n-a participat, încheiat între
stipulant şi promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia pentru
altul este considerată excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului.
Codul civil reglementează următoarele aplicaţii ale stipulaţiei
pentru altul:
- în materie de rentă viageră. Prin contractul de rentă viageră o
parte, numită debirentier se obligă să efectueze în folosul unei anumite
persoane, numită credirentier, prestaţii periodice, constând în sume de
bani sau alte bunuri fungibile [art. 2242 alin. (1) Cod civil]. Renta
viageră poate fi stipulată şi în favoarea unui terţ beneficiar, potrivit
contractului dintre credirentier-stipulant şi dintre debirentierpromitent,
în condiţiile [art. 2243 alin. (2) Cod civil);
- în materie de donaţie cu sarcini. Donaţia este contractul prin
care, cu intenţia de a gratifica, o parte numită donator dispune în mod
irevocabil, de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar.
Donaţia cu sarcini este contractul potrivit căruia donatarul (promitent)
se obligă faţă de donator (stipulant) să efectueze anumite prestaţii
pentru un terţ beneficiar (în condiţiile, art. 1027-1029 Cod civil);
- în materie de asigurări de persoane, potrivit art. 9 coroborat
cu art. 32 din Legea nr. 136 privind asigurările şi reasigurările în
România, modificată şi completată1. Astfel „prin contractul de
asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul (stipulant) se obligă să
plătească o primă asigurătorului (promitent), iar acesta se obligă ca, la
producerea risului asigurat, să plătească (...), beneficiarului asigurării
(art. 9 din lege) îndemnizaţia de asigurare. Asiguratul prin contractul
de asigurare desemnează pe terţul beneficiar (art. 32 din lege). „Altul”
din cadrul stipulaţiei este terţul beneficiar (străin de contract) care nu a
participat la contractul dintre asigurător şi asigurat dar asupra lui se
produc efectele contractului de asigurare.

1 Publicată în M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995. Ultimele modificări şi completări sunt cuprinse în
Legea nr. 304/2007, publicată în M. Of. nr. 784 din 19 noiembrie 2007 şi în Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
12
 3.2.1.4. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de
terţi
Odată încheiat contractul, cu respectarea condiţiilor de validitate,
devine opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi
obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele
contractului însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (art. 1281 Cod civil).
Efectele contractului sunt opozabile, potrivit principiului
relativităţii, numai între părţi, în sensul că, în principiu, terţii nu pot
deveni titulari de drepturi şi obligaţii în baza unui contract la a cărui
încheiere n-au participat. Cu toate acestea se recunosc contractului şi
efecte juridice externe care vizează terţii, şi care constau în faptul că
aceştia „sunt ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar putea
constitui un obstacol în executarea prestaţiei”.
Din această raţiune legea impune anumite formalităţi (de
publicitate) pentru ca un contract să fie opozabil terţilor. Dar terţii, în
anumite situaţii pot înlătura această opozabilitate în măsura în care le-
au fost prejudiciate drepturile. Spre exemplu, în cazul acţiunii oblice
(art. 1560-1561 Cod civil), creditorul, în baza dreptului de gaj general,
poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului, printre care şi
dreptul „de a solicita inopozabilitatea contractului încheiat de debitorul
său cu un terţ pentru a-l pune în imposibilitate de a-şi valorifica
drepturile. Contractul în cauză nu este desfiinţat şi continuă să-şi
producă efectele între părţi, dar faţă de terţi devine inopozabil.
De asemenea, simulaţia are natura juridică a unei excepţii de la
principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi, deoarece
voinţa reală a părţilor, exprimată în actul secret, este înlăturată prin
actul aparent, ostensibil, mincinos. Cu toate acestea, terţii vor putea
invoca şi obţine inopozabilitatea contractului public, aparent, dacă
acesta îi prejudiciază, prevalându-se de actul secret al părţilor. În acest
sens, art. 1290 Cod civil, prevede, „simulaţia nu poate fi invocată de
părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu
particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva
13
terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au
dobândit drepturi de la achizitorul aparent. Terţii pot invoca simulaţia
împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă drepturile”.

Actul juridic unilateral - izvor de obligaţii civile

5.1. Definiţie
Trăsături caracteristice ale actului juridic unilateral
Actul juridic unilateral reprezintă manifestarea de voinţă din
partea unei singure persoane, respectiv din partea autorului său
(art. 1324 Cod civil).
Actul juridic unilateral s-a utilizat în doctrină prin raportare la
contract1, contractul fiind rezultatul unui acord de voinţă (art. 1166
Cod civil).
Actele juridice unilaterale, au acelaşi regim juridic ca şi
contractele, dacă prin lege nu se prevede altfel. Regimul juridic
cuprinde regulile juridice referitoare la condiţiile de fond (de
validitate) şi de formă, la încheierea, la efectele pe care le produc astfel
de acte, la nulitatea lor (conform art. 1325 Cod civil).
Actul juridic unilateral se caracterizează prin următoarele trăsături2:
- manifestarea unilaterală de voinţă angajează din punct de
vedere juridic autorul actului generând prin aceasta naşterea unei
obligaţii în sarcina sa, fără a fi necesară o acceptare din partea
creditorului. Spre exemplu, oferta de a contracta, ca act juridic, este
valabilă fără să fie nevoie de acceptarea ei din partea destinatarului
ofertei. Această caracteristică deosebeşte actul juridic unilateral de
contractul bilateral sau unilateral.

1 A se vedea în acest sens, M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, p. 62, citat de
M. Uliescu, A.G. Nicolae, op. cit., p. 18. 2 A se vedea pentru detalii, M. Avram, Actul unilateral în dreptul
privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 23 -24.
14
 Astfel, în cazul contractului bilateral sau sinalagmatic, se
manifestă două voinţe concordante (un acord de voinţă) care dă
naştere la obligaţii reciproce şi interdependente. Contractul este valabil
dacă cele două voinţe, ale ofertantului şi acceptantului, se întâlnesc la
nivel de acord, dând naştere la obligaţii pentru ambele părţi. Spre
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare în cadrul căruia ambele
părţi au obligaţii care au ca izvor acelaşi contract.
În cazul contractului unilateral de asemenea, se manifestă două
voinţe concordante, dar care dau naştere la o singură obligaţie.
Spre exemplu, în cazul contractului de donaţie, voinţa donatorului, a
celui care dă, se întâleşte cu voinţa donatarului, a celui care primeşte,
prin acceptarea donaţiei. Cel care se obligă este numai donatorul;
- se consideră că odată ce manifestarea unilaterală de voinţă,
generatoare de obligaţii, a fost exprimată, în principiu, nu mai poate fi
retractată de autor, devine prin urmare irevocabilă1;
- noţiunea de autor unic al actului juridic unilateral priveşte
voinţa unică, care poate să pornească de la două sau mai multe
persoane. Spre exemplu, două persoane moştenitoare a unei case,
lansează oferta de vânzare a acesteia;
- actul juridic unilateral cuprinde intenţia autorului său de a
produce efecte juridice. Spre exemplu, oferta de a contracta este
lansată în vederea încheierii unui contract, sau acceptarea ofertei, ca
manifestare unilaterală de voinţă, cuprinde răspunsul la ofertă care
înseamnă voinţa (destinatarului ofertei) de a încheia contractul în
condiţiile prevăzute în cuprinsul ofertei. Atât oferta cât şi acceptarea
sunt exprimate cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a
constitui, modifica sau stinge raporturi juridice.
Ceea ce aseamănă contractul (bilateral sau unilateral) de actul
juridic unilateral este faptul că ambele sunt izvoare de obligaţii
civile.
S.5.2. Clasificare
1 A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII a, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002, p. 105.
15
Capitolul „Actul juridic unilateral” din Codul civil reglementează
expres trei acte unilaterale: promisiunea unilaterală, promisiunea
publică de recompensă, revocarea promisiunii publice de recompensă
Codul civil reglementează şi alte acte spre exemplu oferta, acceptarea
ofertei.
Indiferent de locul reglementării actelor juridice unilaterale în
cuprinsul Codului civil, acesta le clasifică în două mari categorii:
- acte unilaterale pentru a căror valabilitate legea solicită
comunicărea lor către destinatar şi
- acte unilaterale care nu sunt supuse comunicării din
perspectiva cerinţei legale.
Actul unilateral supus comunicării este acela care constituie,
modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori
informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului
[art. 1326 alin. (1) Cod civil]. Astfel, actul juridic unilateral supus
comunicării produce efecte juridice pentru o anumită persoană numai
dacă este comunicat acesteia (denumită destinatar sau beneficiar). Deci
actul unilateral menţionat este valabil dacă formalitatea comunicării a
fost îndeplinită, adică manifestarea de voinţă exprimată în cuprinsul
actului a fost comunicată destinatarului. Dintre actele unilaterale
supuse comunicării exemplificăm: rezilierea sau denunţarea
unilaterală a contractului, revocarea sau renunţarea la mandat,
punerea în întârziere, oferta de a contracta promisiunea publică de
recompensă. Comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată,
după împrejurări, astfel încât să garanteze transmiterea conţinutului
comunicării destinatarului acesteia, spre exemplu: printr-o notificare,
prin intermediul executorilor judecătoreşti, prin cerere de chemare în
judecată etc. Neîndeplinirea cerinţei comunicării pentru categoria de
acte unilaterale menţionată atrage după sine nulitatea actului respectiv
„pentru lipsa unui element constitutiv al actului unilateral”.
Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea
ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta
16
din motive care nu-i sunt imputabile [art. 1326 alin. (3) Cod civil].
Soluţia consacrată de Codul civil este criticabilă deoarece în condiţiile
date, destinatarului îi este opozabil un act juridic de al cărui conţinut
nu a luat cunoştinţă. Şi este cu atât mai mult criticabilă deoarece Codul
civil include şi ipoteza în care destinatarului îi este opozabil un act de
al cărui conţinut nu a luat cunoştinţă chiar din motive care nu-i sunt
imputabile.
Actele nesupuse comunicării sunt considerate valabil încheiate
de la data manifestării de voinţă a autorului lor, nefiind necesară
aducerea la cunoştinţa (comunicarea) altor persoane. Nu sunt supuse
comunicării: testamentul, acceptarea unei moşteniri, recunoaşterea de
filiaţie, angajamentul unilateral etc.
5.3. Cazuri de acte juridice unilaterale
Promisiunea unilaterală. Promisiunea publică de recompensă.
Promisiunea unilaterală. Promisiunea unilaterală este actul
juridic unilateral în care autorul acestuia se obligă independent de
acceptare [art. 1327 alin. (1) Cod civil]. Destinatarul actului poate să
refuze dreptul astfel născut.
Promisiunea unilaterală poate fi cu termen sau fără termen. Dacă
este făcută fără termen expres, se consideră făcută pentru o anumită
durată, în funcţie de natura obligaţiei şi de împrejurările în care a fost
asumată.
O aplicaţie a promisiunii unilaterale este oferta de a contracta,
astfel, dispoziţiile art. 1188 Cod civil, prevăd „o propunere constituie
ofertă de contract (...)” în condiţiile prevăzute de art. 1189 Cod civil,
care prevede în continuare „propunerea valorează ofertă dacă aceasta
rezultă din lege, din uzanţe ori, neîndoielnic, din împrejurări”. În
concluzie, promisiunea unilaterală este supusă aceluiaşi regim juridic
ca şi oferta.
Promisiunea publică de recompensă1
1 Pentru o analiză detaliată a promisiunii publice de recompensă, a se vedea M. Avram, Natura juridică
a promisiunii publice de recompensă, în Dreptul nr. 6/2001, pp. 19 şi urm.
17
Promisiunea publică de recompensă este actul juridic unilateral prin
care autorul acesteia promite în mod public o recompensă, adică să
facă o plată, în schimbul executării unei prestaţii, chiar dacă aceasta a
fost executată fără a se cunoaşte promisiunea [art. 1328 alin. (1) Cod
civil]. Spre exemplu, promitentul promite o recompensă, respectiv, un
premiu, pentru înapoierea unui obiect pierdut, sau pentru câştigătorul
unei întreceri în cadrul unui concurs. În literatura juridică s-a precizat
că promisiunea publică de recompensă este un act unilateral subiectiv,
supus comunicării, adică se adresează publicului, sau unei persoane
nedeterminate, cu titlu oneros şi comutativ4. Promitentul nu urmăreşte
să facă o liberalitate, „ci este interesat ca o persoană să îndeplinească o
anumită prestaţie şi să obţină un rezultat concret, recompensa fiind
numai preţul fixat de promitent pentru această activitate”1. Dacă
prestaţia a fost executată de o persoană fără ca să cunoască
promisiunea, aceasta are dreptul la recompensă în schimbul prestaţiei
respective. Prin urmare, promitentul este obligat să plătească prestaţia
către persoana care a executat-o, chiar dacă aceasta nu a cunoscut
promisiunea făcută de promitent. În situaţia în care prestaţia a fost
executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte
între ele, în funcţie de contribuţia fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar
dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal.
Promisiunea publică de recompensă poate fi revocată.
Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a
fost făcută publică sau într-o formă echivalentă. Dacă prestaţia a fost
executată înainte ca promisiunea să fi fost publicată, revocarea nu
produce efecte faţă de cel care a executat prestaţia. Este posibil ca
revocarea să fi fost făcută fără justă cauză, în acest caz autorul
promisiunii datorează o despăgubire echitabilă care nu trebuie să
depăşească recompensa promisă, celor care înainte de publicarea
revocării, au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Dacă
promitentul dovedeşte că rezultatul promis nu putea fi obţinut, acesta
nu datorează despăgubiri.

1 Idem.
18