ACTUL JURIDIC CIVIL (V) -CONDITIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Forma și modalitățile actului juridic (modalitățile obligațiilor) .

Cuprins:

1. Consideraţii introductive
2. Forma ad validitatem
3. Forma ad probationem
4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
5. Noțiunea și clasificarea modalităților
6. Condiția
7. Termenul
8. Sarcina.
9. Teme de reflecţie.

A. FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Consideraţii introductive

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă
făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Pe lângă această
accepţiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate avea şi un sens larg, desemnând trei
cerinţe de formă: (i) forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad
solemnitatem) – sensul restrâns; (ii) forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad
probationem); (iii) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic fată de terți.
Privită în înțelesul ei restrâns (ad validitatem), forma actului juridic civil este guvernată de principiul
libertății formelor(consensualismului), care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a
principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă). Libertatea este o regulă și
în cazul formei ad probationem (deși excepțiile aici sunt abundente – ex. forma scrisă pentru actele cu
o valoare mai mare de 250 lei – art. 309 C. c. pr. civ.), cât și în cazul formei de opozabilitate față de terți
(publicitatea este prevăzută expres de lege, vz. art. 18 alin. 1 C. civ.).
Prin principiul consensualismului (art. 1178 NCC) se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia
simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia
naştere în mod valabil sub aspectul formei pe care o îmbracă manifestarea de voinţă. În alte cuvinte,
pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
 Fiind vorba de un principiu legal, excepțiile trebuie să aibă aceeași natură (legală). Părțile pot stabili
obligația încheierii actului dintre ele într-o anumită formă, dar această obligația este una convențională
(deci atrage sancțiuni contractuale atunci când una dintre părți va refuza fără justificare), pe cale de
consecință se impune fiecăreia dintre ele doar cu puterea convenției, iar părțile pot reveni asupra acestei
reguli (mutuus dissesnus) expres sau tacit (e.g. prin încheierea contractului în altă formă).

2. Forma ad validitatem

Noțiune. Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de
validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege,
în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Caractere. Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:
➢ reprezintă un element constitutiv (esenţial, substanțial) al actului juridic civil, în lipsa căruia
actul juridic va fi lovit de nulitate absolută;
➢ este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă
de voinţă; dacă oferta și acceptarea pentru încheierea unui contract solemn (forma
autentică e cerută de lege) se realizează între absenți (nu se emit concomitent în prezența
părților), trebuie să îmbrace ambele forma cerută de lege, deci nu va fi permis ca oferta în
formă autentică să fie acceptată tacit, fie și prin executarea contractului.
➢ este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o
anumită formă, de regulă, forma autentică (de la acest caracter există însă şi excepţii cum ar
fi cea prevăzută de art. 1041 NCC., anume testamentul, sau cea a fidejusiunii – art. 2282
NCC).
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt următoarele: ➢
toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa, ceea
ce înseamnă că, în principiu, nu este admisibil aşa-numitul act per relationem, adică actul în
care, pentru determinarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă – convenție a
părților;

➢ actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma
solemnă (de exemplu, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie, ad
validitatem constatat printr-o procură solemnă, dacă mandatul este dat pentru un act
consensual care se va încheia în formă autentică, mandatul nu trebuie încheiat ad
validitatem în formă autentică, dar nici actul final nu se va bucura de avantajele formei
autentice – pentru că este nul ca înscris autentic); actul juridic care se modifică (art. 1243
NCC) sau determină ineficiența unui act juridic (ex. revocarea, nulitatea sau rezoluțiunea
amiabilă) solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (există însă şi excepţii: în cazul
legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit – art. 1052 NCC, în cazul desemnării,
revocării tutorelui de către părinţi – art. 114 NCC).
În caz de îndoială asupra sancţiunii cerinţei legale a formei nu se va aplica sancţiunea nulităţii întrucât
 aceasta presupune ca forma ad validitatem să fie prevăzută în chip neîndoielnic (art. 1242 NCC) .
Aplicaţii: donaţia, forma autentică a contractului de întreținere (art. 2255 C. civ.) promisiunea de
donaţie, testamentul, convenţia de constituire a ipotecii, fiducia etc. De asemenea, trebuie să fie
încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau
constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară (art. 1244 C. civ), forma autentică
notarială a convenției matrimoniale, prin care soții stabilesc regimul aplicabil bunurilor și datoriilor lor
în timpul căsătoriei - art. 330 alin. (1) C. civ. .

3. Forma ad probationem

Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă, impusă de lege sau
de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil. Forma ad
probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea ei atrage, în principiu,
inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.

Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în
principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc
de probă. Însă, dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni distincte, prima
nefiind necesară decât în caz de litigiu, prin urmare nu trebuie confundate. Astfel, dacă părțile încheie
un act cu nerespectarea formei ad probationem, în cazul imposibilității probării sale judecătorul îl va
trata ca inexistent, dar, în cazurile de excepție (art. 309 alin. 4 C.p.c. reprodus mai jos) în care proba se
va putea face, el va fi socotit valabil; dacă însă forma era ad validitatem, este irelevant dacă actul va
putea fi probat sau nu, întrucât în toate cazurile va fi nul. Potrivit C. pr. civ.:
Art. 309 –” Admisibilitatea probei
(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.
(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se
poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta
în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. (3) În cazul în care legea cere
forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori. (4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu
martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:
1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; 2.
există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;
4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; 5. actul
juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală,
după caz;
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
...”

4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Prin forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnăm acele
formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu
au participat la încheierea lui.
 Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de
eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, în cazurile expres prevăzute de lege (deci
opozabilitatea este intrinsecă, ca regulă, drepturilor subiective).
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu facultativă. În cazul
nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic, adică în
posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una dintre ele
împotriva sa. În consecinţă, va exista o relativitate: actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este
ineficace faţă de terţi, în sensul că părţile nu au posibilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte din
acel act juridic faţă de terţi (ca regulă atunci când terțul a ignorat existența actului, vz. materia
publicității drepturilor și actelor- art. 18 și urm. C. civ.). Prin terți se înțeleg de obicei (categoria terți are
”geometrie variabilă”, sfera terților putând diferi de la o materie la alta, vz. simulația, cartea funciară
etc) aceia care au dobândit drepturi concurente cu cele vehiculate de actul juridic inopozabil, iar nu
terții desăvârșiți care nu au niciun drept sau interes legitim în legătură cu situația juridică născută din
act.

B. MODALITĂȚILE ACTULUI JURIDIC CIVIL.

5. Noțiune. Clasificare.

Noțiune. Modalitățile sunt elemente ale actului juridic civil care pot exista sau pot lipsi din actul
juridic civil, în general (deci sunt elemente speciale, stabilite de părți sau impuse de lege în cazul
anumitor acte juridice).
Precizare metodologică. Modalitățile pot afecta actul juridic în întregimea lui (întreg eșafodajul de
drepturi și obligații) sau numai unele dintre drepturile și obligațiile născute din acesta. De aceea, deși
studiul lor se face didactic la materia actului juridic, trebuie observat că reglementarea se realizează în
C. civ. la materia obligațiilor, deci cu vocație de aplicare pentru orice izvoare ale obligațiilor. Așa încât
în continuare ne vom referi cel mai adesea la modalitățile obligațiilor.
Actele juridice (obligațiile) pot fi: (i) pure și simple, (ii) simple sau (iii) afectate de modalități.
Obligațiile pure și simple sunt cele care nasc drepturi și obligații cu executare imediată, nesusceptibile
de modalități.
Obligațiile simple sunt cele neafectate de termen sau condiție și care pot fi executate imediat din
proprie inițiativă sau la cererea creditorului.
Obligațiile modale sunt cele afectate de termen sau condiție, adică acelea în cazul cărora
drepturile și obligațiile se nasc ineficace, cu executarea pusă sub semnul întrebării sau cu executarea
amânată. Reglementarea generală modalităților se realizează prin dispozițiile 1398 și urm. Cod civil.
Elementul ”modal”, condiție sau termen, poate rezulta:
► din voința părților; majoritatea contractelor sunt prin natura lor pure și simple, dar părțile
pot conveni modalități (e.g., vânzarea se poate executa pe loc la încheiere, sau se poate amâna
prețului, ori condiționa contractul de un eveniment ulterior, e.g.: vând dacă mă mut din
București în 3 luni); unele acte sunt însă esențialmente pure și simple (e.g., căsătoria,
recunoașterea de filiație);
 ► chiar din esența legală a unui anumit contract (ex. locațiunea este esențialmente afectată
de termen, pentru că esența economică a operațiunii presupune asigurarea unei folosinței pe
o perioadă de timp, iar asigurarea în mod necesar afectată de condiție, pentru că este un
contrat aleatoriu), caz în care el este un element obligatoriu special, iar nu accidental.

6. Termenul

a. Noțiune. Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi sigur ca
realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor
subiective civile şi a executării obligaţiilor civile corelative. Obligațiile afectate de termen sunt obligații
certe.
i) După efectul său, termenul este de două feluri: termen suspensiv, adică acel termen care amână,
până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile
corelative (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma de bani împrumutată); termen
extinctiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv
civil şi a executării obligaţiei corelative (de exemplu, data morţii credirentierului în cazul contractului
de întreţinere).
ii) În raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul beneficiului termenului),
se deosebesc trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezintă regula);
termen stabilit în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, în care, de regulă, termenul este
stipulat în favoarea deponentului); termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de
exemplu, termenul stipulat într-un contract de asigurare). Această clasificare prezintă interes deoarece
numai cel în folosul căruia este stabilit termenul poate să renunţe la beneficiul termenului, iar, în cazul
în care termenul a fost fixat în favoarea atât a creditorului cât şi a debitorului, nu se poate renunţa la
beneficiul termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.
iii) În funcţie de izvorul său, termenul poate să fie: termen voluntar, numit şi termen convenţional,
care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau multilateral; termen legal,
adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul juridic; termen
jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de
către organul de jurisdicţie (de exemplu, termenul de graţie, în considerarea situației dificile în care se
găsește debitorul).
iv) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, deosebim: termenul cu scadenţă certă,
adică acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din chiar momentul încheierii
actului juridic; termenul cu scadenţă incertă, prin care se desemnează acel termen (deci tot un
eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii
actului juridic, deşi împlinirea lui este sigură, deci nu trebuie confundat cu modalitatea condiției (de
exemplu, data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră).
Nu trebuie confundat termenul stablilit de părţi, dar incert ca moment la realizării, cu: • actul
încheiat pe durată nedeterminată (supus art. 1277 NCC – părţile nu prevăd nici explicit şi nici
implicit un termen); în acest caz oricare dintre părţi poate denunţa contractul cu un preaviz
 rezonabil.
• şi nici cu termenul nedeterminat; în acest caz fie (i) părţile convin un termen, dar înțeleg să
amâne stabilirea lui, sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată
rezonabilă de timp ori, (ii) prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio
convenţie prin care acesta să poată fi determinat. În toate aceste cazuri instanţa poate, la
cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia
părţilor şi de orice alte împrejurări. Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează
urgent, potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care
începe să curgă de la data încheierii contractului (art. 1415 c. civ.).
c. Efecte. Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai (momentul
de) executarea actului juridic, iar nu şi existenţa sau eficacitatea acestuia.
Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a
îndeplinirii obligaţiei civile corelative. De aceea plata făcută de debitor înainte de implinirea termenului
este valabilă şi nu poate fi întoarsă, aşa cum s-ar întâmpla în cazul condiţiei suspensive, întrucât dreptul
subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au o existenţă certă și datoria există, plata fiind datorată.
Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, în sensul
în care marchează întinderea temporală a exercițiului. Până la împlinirea termenului extinctiv, raportul
juridic civil concret îşi produce efectele sale, însă, după împlinirea termenului, acestea încetează pentru
viitor. Dacă debitorul nu și-a executat obligația corelativă aferentă perioadei până la împlinirea
termenului, aceasta nu se va stinge, stingerea însemnând doar că pentru perioada ulterioară împlinirii
termenului nu se va mai putea solicita executarea sa. Ex. : în cazul unei locațiuni care încetat pe data
de 01.04.2021, dacă debitorul nu a plătit chiria pentru folosința spațiului aferentă perioadei 01.01.-
01.04.2021, la data de 01.05.2021 obligația nu se va considera stinsă, dar nici nu se va mai putea
pretinde plata pentru perioada lunii 04.2021.
7. Condiţia

a. Noțiune. Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare,
de care depinde eficacitatea sau desfiinţarea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative (art.
1399 NCC) . Obligațiile afectate de condiție sunt obligații incerte.

b. Clasificări.
a) După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia
suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor corelative. Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
b) În raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului (după cauza de
care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), condiţia este categorisită în doctrină ca fiind
de trei feluri: cazuală, mixtă şi potestativă. Condiţia este cazuală atunci când realizarea evenimentului
depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci independentă de voinţa părţilor (dacă va ploua sau nu
peste o săptămână). Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa
uneia din părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate (dacă te vei căsători cu C.E.). Condiţia
potestativă poate fi pură sau simplă. Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare
depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior sau voinţa
unei persoane nedeterminate). Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa uneia dintre părţi. Obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din
partea celui care se obligă nu poate produce niciun efect, pentru că nu se poate stabili intenția de
angajament juridic (art. 1403 NCC). Este contestată categoria condiției mixte pentru că aceasta este
mai degrabă a o varietate de condiție potestativă.
c) După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate să fie pozitivă sau
negativă.
c. Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două reguli. În primul rând,
condiţia afectează însăşi existenţa (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile
corelative. În al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv, în sensul că momentul
de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci
momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. Regula retroactivităţii efectelor condiţiei nu are
caracter imperativ, aşa încât părţile ar putea deroga, prin voinţa lor, de la această regulă, prevăzând în
mod expres că efectele condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii
evenimentului. De asemenea legea induce ea reguli supletive privitoare la efecte (art. 1407 NCC)
Conditia indeplinita este prezumata a produce efecte retroactiv, din momentul incheierii
contractului, daca:
• din vointa partilor,
• natura contractului ori
• din dispozitiile legale
nu rezulta contrariul.
In cazul contractelor cu executare continua sau succesiva afectate de o conditie rezolutorie,
indeplinirea acesteia, in lipsa unei stipulatii contrare, nu are niciun efect asupra prestatiilor deja
executate. Sub acest aspect condiţia rezolutorie se deosebeşte de nulitate.
Atunci cand conditia suspensiva produce efecte retroactive, in caz de indeplinire, debitorul este
obligat la executare ca si cum obligatia ar fi fost simpla. Actele incheiate de proprietarul sub conditie
suspensiva sunt valabile si, in cazul indeplinirii conditiei, produc efecte de la data incheierii lor.
Atunci cand conditia rezolutorie produce efecte retroactive, in caz de indeplinire, fiecare dintre
parti este obligata sa restituie celeilalte prestatiile pe care le-a primit in temeiul obligatiei ca si cum
aceasta nu ar fi existat niciodata. Dispozitiile privitoare la restituirea prestatiilor (art. 1635 NCC) se
aplica in mod corespunzator. La analiza acestora trebuie ţinut cont şi de regulile specifice în materie
de carte funciară (spre ex. art. 898, 899, 912 NCC)
Analizarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte, între condiţia suspensivă
şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii
actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente
conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).

8. Sarcina

Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către dispunător, în
actele juridice cu titlu gratuit (mai exact, liberalităţi). Ea nu trebuie confundată cu condiţia rezolutorie,
întrucât nu operează de drept, ci doar la cererea persoanei îndreptăţite, în limita sarcinii donaţia
comportându-se ca un contract cu titlu oneros.
Trebuie precizat că sarcina este mai degrabă o obligație și nu o modalitate propriu-zisă, dar este
tratată în general ca o modalitate de către doctrină.
9. Teme de reflecţie și grile recapitulative.

➢ Care este regula în materie de formă a actului juridic civil?

➢ Sunt obligatorii toate cele 3 varietăți de formă vazute mai sus?
➢ Care este sancțiunea nerespectării fiecărui tip de formă?
➢ Exemplificați două acte juridice civile care, prin natura lor, nu pot fi decât afectate de
modalități.
➢ Care sunt diferențele dintre termen și condiție?
➢ Care sunt efectele îndeplinirii condiției rezolutorii?

Grile.

1. Forma cerută ad validitatem:

a) se sancționează cu inopozabilitatea actului față de terți;

b) poate fi convenită de părți;

c) poate privi și încheierea unor acte sub semnătură privată.

2. Forma actului juridic:

a) este obligatorie numai atunci când legea o prescrie pentru încheierea valabilă a actului juridic; b)
este o condiţie generală de validitate a actelor juridice;

c) nu poate fi instituită de părţi ca o cerinţă de validitate a operaţiunii juridice, dar este obligatorie în
raporturile dintre aceştia.

3. Termenul:

a) extinctiv are efect rezolutoriu;

b) extinctiv împlinit atrage după sine decăderea din drept a creditorului;

 c) poate fi și determinabil.

4. Condiția pur potestativă:

a) se sancționează cu nulitatea în sensul că va fi înlăturată din actul care o conține; b) care afectează
o obligație născută dintr-un contract sinalagmatic lipsește de cauză obligația corelativă; c) face ca
obligația să depindă de voința uneia dintre părți și de un eveniment exterior acestuia.

5. Condiția suspensivă:

a) îndeplinită produce efecte retroactive, fructele culese de către proprietarul sub condiție
rezolutorie trebuind a fi restituite;

b) afectează însăși existența drepturilor și obligațiilor care depind de ea;

c) afectează eficacitatea drepturilor și obligațiilor care depind de ea.