Curs nr.

8
2.4. Obiectul contractului
Obiectul contractului trebuie să fie determinat, valabil și licit.

 Obiectul contractului este reprezentat de operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,

împrumutul și alte asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor și obligațiilor contractuale (art. 1.225 alin. (1) din Codul civil). Pentru a fi valabil,
obiectul contractului trebuie, sub sancțiunea nulității absolute, să fie determinat și licit (art.
1.225 alin. (2) din Codul civil).
 Obiectul obligației este reprezentat de prestația pe care trebuie să o execute debitorul și, sub
aceeași sancțiune, a nulității absolute, trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și
licit. Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se află în
imposibilitate de a-și executa obligația, în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.
 Condițiile de validitate pe care bunul – ca obiect derivat al obligațiilor născute din raportul
juridic contractual1 – trebuie să le îndeplinească sunt:
– să existe în momentul încheierii contractului, dar în lipsa unei prevederi legale contrare,
contractul poate purta și asupra unor bunuri viitoare (art. 1.228 din Codul civil);
– să fie în circuitul civil, astfel, numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul
unei prestații contractuale (art. 1.229 din Codul civil);
– să fie posibil pe parcursul executării contractului; această condiție rezultă pornind de la
art. 1.227 din Codul civil, care prevede valabilitatea contractului chiar dacă, la momentul
încheierii sale, una dintre părți se afla în imposibilitatea executării obligației. Aici avem două
condiții care trebuie îndeplinite cumulativ:
 executarea obligației ca prestație să privească un bun material ca obiect derivat al
raportului juridic contractual (să transfere dreptul real cu privire la un bun, să predea
un bun în materialitatea sa); și
 starea de imposibilitate a executării obligației să existe doar la încheierea contractului,
pentru că la data executării contractului, care în acest caz se subînțelege că este o dată
ulterioară, trebuie să devină posibilă;
– să fie determinat sau determinabil; condiția de determinare impusă de Codul civil privește,
în mod expres, următoarele elemente ale conținutului contractului:
 calitatea prestației sau a obiectului acesteia, care atunci când nu poate fi stabilită
potrivit contractului trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puțin de nivel
mediu (art. 1.231 din Codul civil);
 prețul sau orice alt element al contractului, care atunci când urmează a fi determinat
de un terț, acesta trebuie să acționeze în mod corect, diligent și echidistant (art. 1.232
alin. (1) din Codul civil). Dacă terțul nu poate sau nu dorește să acționeze ori aprecierea
sa este în mod manifest nerezonabilă, instanța, la cererea părții interesate, va stabili,
după caz, prețul sau elementul nedeterminat de către părți (art. 1.232 alin. (2) din Codul
civil);
 prețul între profesioniști sau indică o modalitate pentru a-l determina. În cazul unui
contract între profesioniști care nu stabilește prețul și nici nu indică o modalitate pentru
a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit

1
 în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau, în
lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil (art. 1.233 din Codul civil). De asemenea,
contractul poate face referire la determinarea prețului prin raportare la un factor de
referință, care, dacă nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, se
înlocuiește, în absența unei convenții contrare, cu factorul de referință cel mai apropiat
(art. 1.234 din Codul civil).

 Sancțiunea pentru nerespectarea condițiilor de validitate a obiectului contractului și a

obiectului obligației (prestației) este nulitatea absolută a contractului.
2.5. Cauza contractului
Cauza obligațiilor trebuie să fie valabilă. Cauza este motivul care determină fiecare parte să
încheie contractul (art. 1.235 din Codul civil). Condițiile de validitate a cauzei, potrivit art.
1.236 din Codul civil, sunt următoarele:
– să existe; existența motivului pentru fiecare parte justifică încheierea contractului; cauza
lipsește ca urmare a lipsei discernământului, respectiv a lipsei puterii de reprezentare a
consecințelor manifestării de voință1 exprimată în momentul încheierii contractului2;
– să fie licită; cauza este ilicită când este contrară legii (interzisă de lege). Aceasta este ilicită
și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale
imperative (art. 1.237 din Codul civil), când se încearcă prin încheierea acestui contract
fraudarea legii;
– să fie morală; cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

 În ceea ce privește proba cauzei, Codul civil prevede: „Contractul este valabil chiar și atunci
când cauza nu este expres prevăzută. Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba
contrară” (art. 1.239 alin. (1) și (2)). Prin urmare, cel care invocă nevalabilitatea cauzei trebuie să
și dovedească acest aspect3.

 Sancțiunea în caz de nerespectare a condițiilor de valabilitate a cauzei este nulitatea

contractului, cu următoarele distincții:
– nulitatea relativă a contractului pentru lipsa cauzei, cu excepția cazului în care contractul a
fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice (art. 1.238 alin. (1) din Codul civil);
– nulitatea absolută a contractului pentru cauză ilicită sau imorală, dacă este comună pentru
ambele părți contractante sau, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după
împrejurări, trebuia să o cunoască (art. 1.238 alin. (2) din Codul civil).
3. Forma contractului (condiții de formă)
3.1. Definiția formei contractului. Accepțiuni
Forma contractului este o condiție generală extrinsecă. Sintagma „forma contractului” are două
înțelesuri (accepțiuni):
– stricto sensu1, care desemnează modalitatea de exteriorizare a voinței juridice, este sensul
de mai sus exprimat;
– lato sensu2, care desemnează acele „condiții de formă” pentru exteriorizarea voinței
juridice (a acordului de voință) cerute de lege, respectiv forma cerută ad validitatem, forma

2
 cerută ad probationem, forma cerută pentru opozabilitatea față de terți. În lipsa acestor
condiții, contractele nu își produc efectele juridice prevăzute de legea care le reglementează.
3.2. Principiul consensualismului
Principiul consensualismului este exprimat la art. 1.178 din Codul civil, care reglementează
libertatea formei, și anume „contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților
dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă, în timp ce art.
1.240 din același act normativ reglementează formele de exprimare a acordului de voință,
respectiv a consimțământului, care întregește principiul libertății formei contractului, și
anume „voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris” (alin. (1)). „Voința
poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor
statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce
efectele juridice corespunzătoare” (alin. (2)).
3.3. Condițiile de formă pentru exprimarea acordului de voință
Excepții de la principiul consensualismului
Pe lângă acordul de voință al părților, legea impune pentru anumite contracte, după cum am
menționat, îndeplinirea unor formalități. Aceste formalități reprezintă excepții de la principiul
consensualismului și sunt cerute:
– pentru valabilitatea contractului – ad validitatem;
– pentru proba contractului – ad probationem;
– pentru opozabilitatea față de terți.
a) Forma cerută ad validitatem este reprezentată de acele formalități pe care legea le cere
pentru încheierea valabilă a contractului. „Forma ad validitatem nu contrazice și nici nu
anihilează libertatea contractuală, reprezintă însă un mijloc eficient de garantare a exercitării
acestei libertăți (...), un formalism de protecție, prin aceea că legiuitorul atrage atenția asupra
importanței sau consecințelor actelor încheiate”1. Contractele (respectiv actele juridice) supuse
acestei condiții intră în categoria contractelor solemne, denumite și formale. În principal, forma
impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea a înscrisului autentic, cerută, spre
exemplu, pentru:
– contractele de întreținere (art. 2.255 din Codul civil), de ipotecă imobiliară (art. 2.378 alin. (1)
din Codul civil);
– prospectul de emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societăți pe acțiuni prin
subscripție publică (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 31/1990), actul constitutiv al societății la
care printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil (art. 5 alin. (6) lit.
a) din Legea nr. 31/1990).
Sunt însă situații în care forma impusă ad validitatem contractelor solemne este aceea a
înscrisului sub semnătură privată, spre exemplu, în cazul contractului de arendare (art. 1.838
alin. (1) din Codul civil), al contractului privind dobândirea unui drept de utilizare pe durată
limitată a unor bunuri imobiliare2, al contractului între societatea cu răspundere limitată și o
persoană fizică sau juridică, asociat unic al celei dintâi, care se încheie în formă scrisă (art. 15
din Legea nr. 31/1990).
 Sancțiunea pentru contractul încheiat în lipsa formei pe care, în mod neîndoielnic, legea
o cere pentru încheierea sa valabilă este nulitatea absolută, iar în situația în care părțile se

3
înțeleg ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se
consideră valabil chiar dacă forma nu a fost respectată (art. 1.242 din Codul civil).

b) Forma cerută ad probationem este exprimată printr-un înscris care dovedește încheierea
valabilă a contractului. Contractul ca atare este valabil prin simplul acord de voință, dar legea
cere să fie dovedit numai printr-un înscris, astfel, potrivit art. 1.241 din Codul civil, „înscrisul
care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forța
probantă prevăzută de lege”.
Forma scrisă ad probationem (pentru dovadă sau pentru probă) este cerută, cu titlu de exemplu,
pentru următoarele contracte: de societate (art. 1.884 alin. (1) din Codul civil), de transport (art.
1.956 din Codul civil), de depozit voluntar (art. 2.104 din Codul civil), de asigurare (art. 2.200
alin. (1) din Codul civil), de cesiune de creanță a drepturilor patrimoniale de autor (art. 42 din
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările
ulterioare), de sponsorizare (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu
modificările și completările ulterioare).

 În privința contractelor care se încheie prin mijloace electronice, Codul civil prevede că
acestea sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială (art. 1.245)1.
 Sancțiunea pentru nerespectarea formei cerută ad validitatem nu atrage nevalabilitatea
contractului, ci imposibilitatea dovedirii acestuia cu alt mijloc de probă (proba cu martori sau
prezumții) decât înscrisul sub semnătura privată.

c) Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți. Această formă impune respectarea
anumitor formalități care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic și opozabil
terților, adică persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul protejării drepturilor și
intereselor lor2. Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți este asigurată prin îndeplinirea
unor formalități de publicitate. Publicitatea 3 se realizează prin cartea funciară, Arhiva
Electronică de Garanții Mobiliare, registrul comerțului, precum și alte forme de publicitate
prevăzute de lege (art. 18 alin. (2) din Codul civil). Exemplificăm următoarele formalități de
publicitate:
– înregistrările și publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 (spre exemplu, prospectul de
emisiune semnat de fondatori pentru constituirea unei societăți pe acțiuni prin subscripție
publică, potrivit art. 18 alin. (2));
– înmatricularea profesioniștilor comercianți persoane fizice sau juridice, înainte de începerea
activității acestora, în registrul comerțului (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990);
– publicarea societăților în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicație,
acolo unde legea dispune astfel (art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1990);
– înscrierea în registrul comerțului a mențiunilor privind actele și faptele a căror înregistrare
este cerută de lege, efectuate de profesioniștii comercianți persoane fizice sau juridice în
cursul exercitării și la încetarea comerțului lor (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990);
– înscrieri în Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare pentru constituirea gajului (art. 2.482
alin. (1) din Codul civil) și a altor garanții reale mobiliare (spre exemplu, în cazul ipotecii
mobiliare asupra acțiunilor, potrivit art. 991 alin. (3) din Legea nr. 31/1990);

4
– înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ținut de secretarul consiliului
local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate (art. 1.838 alin. (2) din Codul
civil);
– înscrierea în cartea funciară a înstrăinărilor de drepturi imobiliare; spre exemplu, în cazurile
prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terților decât după îndeplinirea formalităților
de publicitate imobiliară (art. 1.675 din Codul civil).

Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, a actului, a faptului și a oricărui raport juridic supus
publicității (art. 20 alin. (1) din Codul civil). Prin urmare, sancțiunea nerespectării acestei
condiții de formă constă în inopozabilitatea actului juridic față de terți, în afară de cazul în care
se dovedește că aceștia au avut cunoștință de existența drepturilor, a actelor, a faptelor sau a
raporturilor juridice pe altă cale.
Nulitatea contractului
4.1. Noţiune
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care desfiinţează retroactiv, în tot sau în parte, efectele
unui contract încheiat cu nerespectarea condiţiilor de validitate cerute de lege. În acest sens Codul
civil, prevede „Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă este lovit de nulitate, dacă prin lege nu se prevede o altă dispoziţie (art. 1246).
Nulitatea îndeplineşte două funcţii:
- preventivă; această funcţie, anterioară contractului, face să crească vigilenţa viitoarelor părţi
contractante în faţa unei eventuale situaţii de fapt care ar putea însemna nerespectarea condiţiilor de
validitate ale acestuia, ceea ce ar conduce la desfiinţarea contractului;
- sancţionatorie; acestă funcţie intervine ulterior încheierii contractului, având drept scop
înlăturarea efectelor contrare legii.

4.2. Clasificarea nulităţilor

Nulităţile se pot clasifica după mai multe criterii: natura interesului (general sau individual) ocrotit
prin dispoziţia legală încălcată, întinderea efectelor nulităţii, modul de consacrare în legislaţie, felul
condiţiei de validitate nerespectate.

4.2.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

După natura interesului (general sau individual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată, nulităţile sunt
absolute şi relative [art. 1246 alin. (2) Cod civil].
 Făcând referire la nulitatea absolută Codul civil precizează că „este nul contractul încheiat cu
încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general” (art. 1247). Prin urmare,
nulitatea absolută intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii contractului, a unei norme ce
ocroteşte un interes general, public. Sub aspect terminologic, nulitatea absolută este desemnată, atât în
legislaţie, cât şi în practică, prin sintagma: actul este „nul" sau „nul de drept”, iar acţiunea în instanţă care
se introduce pentru constatarea acestei sancţiuni este denumită „acţiune în nulitate”.
 Cauzele de nulitate absolută, pe de o parte sunt prevăzute expres de lege, iar pe de altă parte,
atunci când nu sunt prevăzute expres, rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general
(art. 1250 Cod civil). Nulitatea absolută are următoarele cauze:
- când obiectul contractului nu este determinat sau determinabil [art. 1226 alin. (2)
Cod civil];

5
- când cauza (contractului) ilicită sau imorală este comună [art. 1238 alin. (2) Cod
civil];
- nerespectarea formei cerută ad validitatem [art. 1242 alin. (1) Cod civil];
- nerespectarea înscrierii în Cartea funciară a convenţiilor care strămută sau constituie drepturi
reale (art. 1244 Cod civil);
- nerespectarea elementului constitutiv al persoanei juridice referitor la scopul licit şi moral al
acesteia, care trebuie să fie în acord cu interesul general (art. 187 Cod civil); este una din cauzele de
nulitate absolută „care rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general” (art. 1250 Cod
civil).
- nerespectarea unor dispoziţii referitoare la actul de înfiinţare al persoanei juridice [potrivit art.
196 alin. (2) Cod civil]: a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile
anume prevăzute de lege; b) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
c) lipseşte autorizaţia administrativă pentru înfiinţarea acesteia; d) actul de înfiinţare nu prevede
denumirea, sediul sau obiectul de activitate; e) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau al
asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat; f) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul
iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat.
- actele şi operaţiunile săvârşite de persoanele fizice, fără autorizaţiile prevăzute de lege, în cazul în
care activităţile respective trebuie autorizate de organele competente [art. 207 alin. (1) şi (2) Cod civil].
- când se încalcă dispoziţiile legale referitoare la capacitatea civilă a părţilor, în cazurile:
1. nerespectarea unei incapacităţi speciale, impusă pentru ocrotirea unui interes general, public
cum este cea stabilită de art. 1653 alin. (1) Cod civil (referitoare la judecători, procurori, grefieri,
executori, avocaţi, notari publici, consilieri juridici, practicieni în insolvenţă, care nu pot cumpăra, direct
sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase);
2. nerespectarea unei incapacităţi de a cumpăra - direct sau prin persoane interpuse, chiar
prin licitaţie publică - de către funcţionarii publici, judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă,
executori, a bunurilor pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează [art. 164 alin. (1)
lit. Cod civil].
 Referitor la nulitatea relativă Codul civil prevede „Contractul încheiat cu încălcarea unei
dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil” [art. 1248 alin. (1)].
Astfel, nulitatea relativă intervine pentru a sancţiona încălcarea unei dispoziţii legale al cărei scop este
ocrotirea unor interese private ale uneia dintre părţile contractului. Nulitatea relativă este desemnată prin
sintagma „anulare” sau anulabilitate, iar acţiunea în instanţă se numeşte „acţiune în anulare”. Codul civil
introduce o prezumţie de nulitate relativă „în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu
reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă” (art. 1252)”.
 Cauzele de nulitate relativă intervin atunci când au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare
la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri
anume prevăzute de lege (art. 1251 Cod civil).
Nulitatea relativă are următoarele cauze:
- când a lipsit discernământul uneia din părţi, fie şi numai vremelnic, la momentul încheierii
contractului [art. 1205 alin. (1) Cod civil];
- când consimţământul exprimat a fost viciat prin eroare esenţială [art. 1207 alin. (1)], dol [art.
1214 alin. (2) şi (3) Cod civil], violenţă (art. 1216, 1220 Cod civil), leziune (art. 1222 Cod civil);
- când lipseşte cauza contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi
poate produce alte efecte juridice [art. 1238 alin. (1) Cod civil];
- când actele juridice civile au fost încheiate de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (altele decât cele pe care minorul lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu

6
capacitate de exerciţiu restrânsă le poate face singur), sau când actele au fost făcute de tutore fără
autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare a fost cerută de lege (art. 44 Cod civil);
- nerespectarea unor dispoziţii referitoare la actul de înfiinţare al persoanei juridice [potrivit art.
196 alin. (2) Cod civil]: b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării
persoanei juridice; h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
- când actul juridic a fost încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al
organelor de administraţie dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie
colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi
dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru [art. 215 alin. (1) Cod civil].
- când se încalcă dispoziţiile legale referitoare la capacitatea civilă a părţilor, în cazul nerespectării
unei incapacităţi de a cumpăra - direct sau prin persoane interpuse, nici chiar prin licitaţie publică - de
către: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă 1, b) părinţii, tutorele, curatorul,
administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă [art. 1654 alin. (1) lit. a) şi
b)].
F Nulitatea absolută şi nulitatea relativă sunt guvernate de reguli juridice diferite. Aceste
reguli formează regimul juridic aplicabil pentru fiecare categorie în parte, respectiv: regimul juridic al
nulităţii absolute şi regimul juridic al nulităţii relative.
Regimul juridic al nulităţii, absolute şi relative, răspunde la următoarele întrebări:
- cine invocă nulitatea, absolută/relativă?
- pot fi sau nu acoperite prin confirmare?
- de la constatarea ei - a nulităţii absolute/relative
- în ce termen de prescripţie poate fi invocată? Regimul juridic al nulităţii absolute este
următorul:
- nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de
excepţie. Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută [art. 1247 alin. (2) şi (3) Cod civil].
Referitor la „orice persoană interesată” care are dreptul să invoce nulitatea absolută, sunt avute în
vedere nu numai părţile şi avânzii-cauză ai părţilor, ci şi procurorul, autorităţile publice competente,
respectiv, alte persoane prejudiciate prin actul încheiat. Instanţa judecătorească este obligată să invoce
nulitatea din oficiu datorită funcţiei acestui organ jurisdicţional de a restabili ordinea de drept încălcată
prin nesocotirea unui interes general, public, social, în condiţiile încheierii actului juridic respectiv.
- contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege [art. 1247 alin. (4) Cod civil]. Această regulă este impusă de interesul ocrotit prin
norma a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Prin urmare, părţile, nu pot conveni printr-un alt acord
să considere contractul încheiat ca fiind valid. Un regim juridic identic sub aspectul posibilităţii de
confirmare a celor două categorii de nulităţi, este prevăzut în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare
la actul de înfiinţare al persoanei juridice [cu referire la art. 196 alin. (1) şi (2) Cod civil]. Astfel,
încălcarea unora dintre dispoziţii atrage nulitatea absolută, iar a altora, nulitatea relativă, cu toate acestea,
potrivit art. 197 alin. (1) Cod civil, „Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate
cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost
înlăturată”.
- acţiunea în nulitate absolută poate fi invocată oricând, este deci imprescriptibilă sub aspect
extinctiv, indiferent de calea procedurală folosită -acţiune sau excepţie - afară dacă legea prevede expres,
că nulitatea absolută este prescriptibilă.
Regimul juridic al nulităţii relative este următorul:

1 Cu excepţia cazului prevăzut de art. 1304 Cod civil.

7
- nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia
legală încălcată.
Partea ce are interes în invocarea acţiunii în anulare este prin urmare partea prejudicată prin
încheierea actului respectiv. Există câteva excepţii de la această regulă, din raţiuni de protecţie a anumitor
persoane, acţiunea în anulare putând fi invocată şi de către:
a) reprezentantul legal al minorului lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă [art. 46 alin. (3) Cod civil];
b) ocrotitorul legal al minorului lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă potrivit art. 46 alin. (3) Cod civil];
c) succesorii părţii ocrotite (exceptând acţiunile intuitu personae);
d) creditorii chirografari pe calea acţiunii oblice [cu excepţia acţiunilor strâns legate
de persoana debitorului [potrivit art. 1560 alin. (1) şi (2) Cod civil];
e) procuror; atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii,
aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare [art. 46 alin. (4) Cod civil].
Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească [art. 1248 alin. (2) şi
(3) Cod civil]. Spre deosebire de nulitatea absolută acţiunea în anulare nu poate fi invocată de instanţa
judecătorească datorită interesului personal, privat pe care norma încălcată îl ocroteşte, ori instanţa
judecătorească pune în discuţie un interes public, general.
- contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare [art. 1248 alin. (4) Cod
civil]. Partea interesată (sau succesorii ei în drepturi) poate confirma expres sau tacit contractul lovit de
nulitate relativă. Spre exemplu, confirmarea expresă, o poate face minorul devenit major pentru actul
făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat (art. 48 Cod civil).
Confirmarea tacită poate rezulta fie din neinvocarea nulităţii înăuntrul termenului de prescripţie
extinctivă, fie din executarea actului anulabil. De asemenea, nu trebuie confundată confirmarea nulităţii
cu acoperirea nulităţii. Dacă în primul caz, partea interesată să invoce nulitatea îşi asumă riscul unui
contract care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea lui chiar şi atunci când este
prejudiciată (urmat de o reducere a obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit)
în al doilea caz legea acordă un termen pentru ca actul juridic să fie reîntocmit cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege pentru încheierea lui. Pentru a doua ipoteză, „nulitatea (...) relativă a persoanei juridice
se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată,
cauza de nulitate a fost înlăturată” [art. 197 alin. (2) Cod civil].
- nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie
stabilit de lege [art. 1249 alin. (1) Cod civil]. Termenul general de prescripţie este de 3 ani, dacă legea nu
prevede un alt termen (art. 2517 Cod civil). În funcţie de cauza de anulabilitate însă, legea stabileşte
termene speciale, cât şi momente diferite de început ale prescripţiei. Prin urmare, potrivit art. 2529 alin.
(1) şi (2) Cod civil, prescripţia dreptului la acţiunea în anulare a unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său
legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării,
însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.
În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă,
dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate. Dreptul la
acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de doi ani de la data
încheierii contractului (art. 1223 Cod civil). Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea
contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului
de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare [art. 1249 alin. (2)]. Prin urmare, atunci când se pune

8
problema valorificării anulabilităţii pe cale de excepţie, aceasta este imprescriptibilă extinctiv pentru cel
căruia i se cere executarea contractului.

4.2.2. Nulitatea parţială şi nulitatea totală

După întinderea efectelor nulitatea poate fi parţială şi totală.

Nulitatea totală desfiinţează în întregime contractul.
Nulitatea totală intervine şi în condiţiile art. 1254, potrivit căruia „Clauzele contrare legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise, atrag nulitatea contractului în
întregul său numai dacă sunt prin natura lor esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi
încheiat”. Înseamnă că nulitatea contractului în întregul său, adică totală, intervine dacă sunt încălcate,
prin clauzele contractuale, dispoziţiile legii, ordinea publică sau bunele moravuri, iar aceste clauze sunt
considerate esenţiale sau, dacă în lipsa lor - în sensul de cunoaştere de către părţi a faptului că se încalcă
dispoziţiile legii, ordinea publică sau bunele moravuri - contractul nu s-ar fi încheiat. Din formularea
„clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise”
rezultă că aceste clauze contrare (...) sunt considerate scrise în sensul că ele produc acele efectele ce
conduc la invalidarea întregului contract. De asemenea, rezultă că, dacă „clauzele contrare legii (...)” nu
sunt esenţiale pentru încheierea contractului, nu înseamnă că nu ar trebui luate în considerare, deoarece
ele atrag o nulitatea parţială a contractului. În cazul în care contractul este menţinut în parte,
clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (2) Cod civil]. Prin
urmare, nulitatea parţială desfiinţează doar acele efecte ale contractului care sunt contrarii legii, iar cele
care nu contravin legii se menţin, producându-şi, prin urmare, efectele. Mai mult chiar, în cazul
constatării nulităţii parţiale legea permite înlocuirea de drept a clauzelor nule cu dispoziţiile aplicabile. De
asemenea, în cazul unui contract pentru care s-a constatat nulitatea parţială, clauzele care contravin unor
dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile
legale aplicabile [alin. (2) coroborat cu alin. (3) din art. 1255 Cod civil].

4.2.3. Nulitatea expresă şi virtuală

După modul de consacrare în legislaţie nulitatea este expresă şi virtuală.

Nulitatea expresă (explicită sau textuală) este prevăzută ca atare într-o dispoziţie legală, spre
exemplu, „este anulabil contractul încheiat de o persoană care la momentul încheierii acestuia [art. 1205
alin. (1) Cod civil], sau „sub sancţiunea nulităţii absolute, (cu referire la obiectul obligaţiei, n.a.) el trebuie
să fie determinat sau determinabil [art. 1223 alin. (1) Cod civil].
Nulităţile exprese formează majoritatea, în sensul precizării lor atât în Codul civil, cât şi în alte acte
normative.
Nulitatea virtuală (implicită sau tacită) nu este expres prevăzută de lege, dar rezultă neîndoielnic din
modul în care este reglementată o anumită condiţie de valabilitate a actului juridic. Deşi nulităţile virtuale
sunt în minoritate, o definiţie a acestora este prevăzută ca atare de Codul civil. Astfel, potrivit art. 1253
„în afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când
sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative, trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale
încălcate să fie atins”.

4.2.4. Nulitatea de fond şi de formă

După felul condiţiei de validitate nerespectate nulitatea poate fi de fond şi de formă . Nulitatea de
fond intervine în cazul nerespectării unei condiţii de fond a contractului, respectiv, capacitate,
consimţământ, obiect, cauză.

9
 Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
Spre exemplu, nerespectarea formei scrisă a înscrisului sub semnătură privată sau a formei autentice
cerută ad validitatem.

4.3. Efectele nulităţii

Efectele nulităţii reprezintă consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii 2, respectiv
desfiinţarea totală sau parţială a contractului - după cum se constată că este vorba de nulitate totală sau
parţială - şi restabilirea legalităţii, a ordinii de drept încălcate. Efectul nulităţii se exprimă în adagiul
juridic quod nullum est, nullum producit efectum, adică ceea ce este nul nu produce niciun efect.
Efectele nulităţii sunt guvernate de următoarele principii:
- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;
- principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum);
- principiul desfiinţării contractului subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului primar, iniţial
(resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis).

4.3.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

Potrivit acestui principiu nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut
(ex tunc). Prin urmare, efectele contractului produse sunt desfiinţate din momentul încheierii sale,
considerându-se că acesta n-a fost încheiat niciodată. Acest principiu este consacrat de Codul civil prin
dispoziţiile „Contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat” (art. 1254).
Consecinţele aplicării principiului retroactivităţii efectelor nulităţii se produc diferit după cum
contractul a fost executat sau nu, astfel:
- dacă contractul nu a fost executat, nici total nici în parte, nu-şi mai produce efectele, deoarece nu
se poate cere îndeplinirea prestaţiilor rezultate dintr-un act, care din punct de vedere juridic se consideră
că nu a fost niciodată încheiat.
- dacă contractul a fost executat în tot sau în parte „dreptul de restituire aparţine celui care a
efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite” (art. 1636 Cod civil), iar
în privinţa modalităţii de restituire „dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii
sau unui impediment serios ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face
prin echivalent” [art. 1640 alin. (1) Cod civil].
 Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii se aplică „chiar şi în cazul contractului cu executare
succesivă, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite” [art.
1254 alin. (2) Cod civil].
 În privinţa debitorului de bună-credinţă, acesta nu este exonerat de obligaţia de restituire,
pentru eventualele fructe obţinute anterior anulării. Codul civil se orientează „nu pe ideea de protecţie a
debitorului de bună-credinţă, ci pe ideea reechilibrării situaţiei părţilor, buna-credinţă funcţionând doar în
sensul luării în considerare a celei mai mici contraprestaţii posibile”.
În acest sens Codul civil precizează că „dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel
obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit bunul în temeiul unui act desfiinţat cu efect
retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a
avut la data primirii, a pierii sau, după caz, a înstrăinării” (art. 1641).
Referitor la debitorul de rea-credinţă - adică cel care a distrus sau a înstrăinat cu rea-credinţă bunul
primit, sau acela din culpa căruia contractul a fost desfiinţat retroactiv

2 A se vedea, G. Beleiu, op. cit., p. 202, şi C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache (coordonatori, F. Deak, C.
Bîrsan, G. Beleiu), op. cit., p. 84.

10
- are o situaţie deosebită de cel de bună-credinţă, deoarece este obligat să restituie valoarea cea mai
mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, pieirii sau, după caz, a înstrăinării [art. 1642 alin.
(1) Cod civil].
4.3.2. Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum)

Repunerea în situaţia anterioară este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, şi

constă în aceea că tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile
să se găsească în situaţia în care actul nu s-a încheiat niciodată. De la principiul repunerii în situaţia
anterioară există anumite excepţii, potrivit cărora prestaţiile efectuate nu sunt supuse restituirii,
menţinându-se prin urmare, în tot sau în parte.
Sunt astfel de excepţii, potrivit cărora se menţine actul subsecvent:
- situaţia debitorului de bună-credinţă. Potrivit art. 1641 alin. (2) Cod civil, cel obligat la
restituire este liberat dacă bunul piere fără culpa sa. În acest caz, el este ţinut să cedeze creditorului
indemnizaţiile de asigurare primite sau, după caz, dreptul de a primi aceste îndemnizaţii”.
- situaţia posesorului de bună-credinţă. Astfel, potrivit art. 1645 alin. (1) Cod civil,
„dacă a fost de bună-credinţă cel obligat la restiuire păstrează fructele produse de bunul supus restituirii şi
suportă cheltuielile făcute cu producerea lor”. Prin urmare fructele produse de bunul supus restituirii
rămân ale posesorului de bună-credinţă.
- situaţia incapabilului, respectiv, a persoanei care nu are capacitate de exerciţiu deplină. În
această categorie sunt incluse atât persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, cât şi persoana cu capacitate
de exerciţiu restrânsă. Persoana incapabilului nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita
îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri revine celui care
solicită restituirea [art. 1645 alin. (1) Cod civil]. Această excepţie nu se mai aplică dacă incapabilul „cu
intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă” [art. 1647 alin. (2) Cod civil].
În această din urmă ipoteză incapabilul - considerăm ca fiind de rea-credinţă - este ţinut la restituirea
integrală.
4.3.3. Desfiinţarea contractului subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului primar,

iniţial (resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis)

Desfiinţarea contractului subsecvent ca urmare a desfiinţării contractului primar este consecinţa:

- primelor două principii menţionate, respectiv, retroactivitatea efectelor nulităţii şi repunerea în
situaţia anterioară;
- unui principiu de drept potrivit căruia, „nimeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are sau
nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi”. Acest principiu priveşte efectele
nulităţii faţă de terţi, şi se traduce astfel, dacă un contract, considerat primar, este nul între părţi,
contractul subsecvent încheiat în baza contractului primar (iniţial), devine nul, datorită legăturii juridice
cu contractul primar. Prin urmare efectele nulităţii contractului primar se răsfrâng asupra unor terţe
persoane care au contractat cu părţile, în baza unui contract subsecvent. Spre exemplu, dacă un contract
translativ de proprietate (contract primar) este declarat nul şi contractul de ipotecă (contract
subsecvent) încheiat de dobânditorul bunului în baza contractului primar devine nul. Prin urmare, sunt
desfiinţate drepturile constituite - în cazul de faţă, dreptul de ipotecă - sau transferate de către dobânditor
asupra bunului în favoarea unor terţi. În lumina acestui principiu sunt şi dispoziţiile art. 1648 alin. (1) Cod
civil, astfel, „Dacă bunul supus restituirii - ca urmare a constatării nulităţii contractului translativ ce are
ca obiect bunul în cauză, n.a. - a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva
terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de Carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a

11
bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune. Articolul 1648 alin. (1) Cod
civil teza a doua prevede şi excepţiile de la principiul „desfiinţării contractului subsecvent ca urmare a
desfiinţării contractului primar”. Aceste excepţii privesc:
- respectarea regulilor de Carte funciară care poate paraliza acţiunea în restituire îndreptată
împotriva terţului. Spre exemplu, subdobânditorul de bună-credinţă al unui drept real imobiliar care a
înscris dreptul său în Cartea funciară, când acţiunea în rectificare produce efecte şi faţă de terţe
persoane.
- dobândirea cu bună-credinţă a bunurilor mobile. Spre exemplu, terţul subdobânditor de bună-
credinţă devine proprietarul bunului mobil, chiar atunci când se desfiinţează titlul autorului său.
- uzucapiunea (prescripţia achizitivă). Uzucapiunea este, de asemenea, modalitatea prin care terţul
paralizează acţiunea îndreptată împotriva sa, după desfiinţarea titlului autorului.
F Cu excepţia actelor de dispoziţie, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de
bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire, cu
excepţia contractelor cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate
prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de
la data desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 Cod civil).
4.3.4. Principiile de drept care înlătură efectele nulităţii

Există anumite ipoteze în care, deşi actul juridic este lovit de nulitate, i se recunoaşte valabilitatea, în
tot sau în parte. Principiile de drept care înlătură efectele nulităţii sunt fondate pe raţiuni mai puternice
care, în „conflict” cu regula juridică quod nullum est, nullum producit efectum, o înlătură sau o
anihilează3.
Principiile în baza cărora sunt înlăturate efectele nulităţii sunt:
- conversiunea actului juridic;
- validarea contractului;
- validitatea aparenţei în drept - error communis facit ius (eroarea comună valorează drept);
- răspunderea civilă delictuală.
F Conversiunea actului juridic
Prin conversiunea actului juridic se înţelege, în principiu „înlocuirea actului nul cu un act juridic
valabil”4, sau, altfel spus, un act juridic nul este valabil ca alt act juridic, dacă îndeplineşte condiţiile de
validitate ale acestuia din urmă. Temeiul conversiunii îl reprezintă regula de interpretare a clauzelor
îndoielnice consacrată de art. 1268 alin. (3) Cod civil, care prevede „Clauzele se intepretează în sensul în
care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”.
Conversiunea contractului nul este consacrată în Codul civil, potrivit căruia „Un contract lovit de
nulitate absolută va produce, totuşi, efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond
şi de formă prevăzute de lege” [art. 1260 alin. (1)]. Conversiunea operează dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
- actul nul să fie desfiinţat efectiv şi total;
- să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil; - actul considerat valabil să
îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, iar acestea să se găsească în chiar
actul desfiinţat;
- să existe manifestarea de voinţă a părţii sau părţilor, după caz, în sensul realizării conversiunii. În
acest sens Codul civil prevede că „nu va opera conversiunea, dacă intenţia de a exclude aplicarea acesteia
este stipulată în chiar contractul lovit de nulitate sau rezultă neîndoielnic din scopurile urmărite de părţi la
data încheierii contractului. (art. 1260 Cod civil).
Dintre aplicaţiile conversiunii exemplifică:

12
- actul nul ca vânzare-cumpărare, dar valabil ca antecontract de vânzare-cumpărare;
- actul de înstrăinare al unui bun succesoral de către un moştenitor, nul ca atare, însă valabil ca act
de acceptare a succesiunii.
F Validarea contractului
Când un contract este afectat de o cauză de nulitate poate fi validat dacă nulitatea este
acoperită, potrivit art. 1261 alin. (1) Cod civil.
Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri prevăzute de lege. Confirmarea
presupune:
- un contract afectat de nulitate relativă, respectiv, un contract anulabil (în principiu);
- renunţarea de a invoca nulitatea înăuntrul termenului de prescripţie (pentru că nulitatea relativă
este prescriptibilă extinctiv) ca rezultat al voinţei exprese sau tacite;
Potrivit art. 1263 Cod civil, pentru a produce efecte confirmarea, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
1. referitoare la contractul anulabil, şi anume, condiţiile de validitate ale contractului în
momentul confirmării să fie întrunite [alin. (1)];
2. referitoare la persoane:
- persoana care are dreptul să invoce nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând
cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia
[alin. (2)];
- persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul
acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul atunci când
această încuviinţare este suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia [alin. (3)]. Aceste dispoziţii
privesc şi actele încheiate fără autorizarea instanţei tutelare [alin. (4)].
De remarcat este însă că, minorul devenit major poate confirma singur actul făcut în timpul
minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. De asemenea, după descărcarea tutorelui,
el poate confirma actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea
sa valabilă (art. 48 Cod civil);
- persoana care trebuie să confirme poate să fie pusă în întârziere printr-o notificare prin care
partea interesată să-i solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare. În
termen de şase luni de la notificare trebuie să ceară anularea contractului sub sancţiunea decăderii [alin.
(6)].
1. referitoare la obligaţia ce formează obiectul contractului, „în lipsaconfirmării
exprese este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea
putea fi valabil confirmată de către partea interesată [alin. (5)];
2. referitoare la actul confirmativ (art. 1264 Cod civil). Pentru a fi valabil, actul
confirmativ trebuie:
- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei;
- să facă menţiune despre motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul
pe care se întemeia acea acţiune. În privinţa efectelor confirmării, acestea se produc în mod retroactiv,
din momentul încheierii contractului şi presupun renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi
opuse pentru a se putea obţine anularea actului [art. 1265 alin. (1) Cod civil]. Confirmarea nu produce
efecte asupra drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă. Confirmarea făcută de una
dintre părţi nu împiedică invocarea nulităţii de către cealaltă parte, de asemenea, fiecare dintre părţi
poate invoca nulitatea sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia [art. 1265 alin. (2) Cod civil].
Adică „actul confirmativ nu produce efecte de natură să acopere cauzele de nulitate care puteau fi
invocate şi de alte părţi decât titularul actului confirmativ”.

13
 De asemenea, confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin dol sau
violenţă poate fi însoţită de cererea părţii îndreptăţite de a cere daune interese [art. 1265 alin. (3) Cod
civil]. Prin urmare confirmarea unui contract anulabil în cazul menţionat nu implică renunţarea la dreptul
de a cere daune-interese. De altfel, în caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are
dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea
contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi
îndreptăţit (art. 1257 Cod civil).
 Validitatea aparenţei în drept - error communis facit ius. Principiul validităţii aparenţei în
drept înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească. Principiul este
reglementat de Codul civil în art. 17 alin. (2), potrivit căruia „când cineva, împărtăşind o credinţă
comună şi invicibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate
juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în
această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de
cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza un prejudiciu”. Cu alte cuvinte, în cazul în care un act a fost
încheiat într-o situaţie de eroare comună şi invicibilă, instanţa judecătorească poate hotărî, în funcţie de
împrejurările date, ca actul astfel întocmit să producă faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când
ar fi valabil (dacă desfiinţarea actului nu i-ar cauza un prejudiciu). De asemenea, eroarea comună şi
invicibilă nu se prezumă [art. 17 alin. (3) Cod civil], prin urmare cine invocă eroarea comună are şi
sarcina dovedirii acesteia.
Ca aplicaţie a acestui principiu menţionăm art. 293 alin. (2) Cod civil, potrivit căruia „În cazul în care
soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta hotărârea declarativă de moarte este
anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima
căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii”. Prin urmare a doua căsătorie rămâne
valabilă fiind încheiată în condiţii de eroare comună şi invicibilă - datorată hotărârii declarative de moarte
- iar soţul care s-a recăsătorit a fost de bună-credinţă.
 Răspunderea civilă delictuală. Acest principiu se aplică incapabilului minor, în cazul în care
acesta ar săvârşi un delict civil cu ocazia încheierii unui contract, spre exemplu, creează manopere
dolosive prin falsificarea datei de naştere din actul de identitate, creând o aparenţă înşelătoare că este
major, pentru a încheia contractul. În acest caz minorul nu poate cere anularea contractului, deoarece
celalaltă parte ar fi prejudiciată, iar Codul civil, prevede că, „Nulitatea relativă nu este înlăturată de
simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă că este
capabil să contracteze. Dacă însă, a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare,
poate considera valabil contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă
adecvată” [art. 45 alin. (1) şi (2)]. Prin urmare, în temeiul principiilor executării în natură a obligaţiilor şi
reparării în natură şi integrale a pagubelor, actul anulabil va fi menţinut, deoarece reprezintă cea mai bună
reparare a prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului .

14