Efectele contractului

3.1. Noţiune. Interpretarea clauzelor contractului

Efectele actului juridic (respectiv ale contractului) sunt drepturile şi obligaţiile
civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act. Se observă
cu uşurinţă că între efectele contractului şi conţinutul acestuia se poate pune
semnul egalităţii. Prin urmare, determinarea efectelor contractului echivalează cu
determinarea conţinutului acestuia, care se reflectă în principiu, în clauzele
contractului. Rămâne a determina, în acest sens, clauzele contractului care exprimă
voinţa părţilor manifestată la încheierea contractului. Operaţiunea prin care se
determină voinţă părţilor exprimată în clauze se realizează după anumite reguli
de interpretare a acestora.
Interpretarea urmăreşte într-o primă etapă calificarea juridică a contractului,
spre exemplu, dacă este un contract numit sau nenumit, caz în care se aplică
reglementarea contractului respectiv.
După stabilirea calificării contractului urmează interpretarea propriu-zisă a
clauzelor contractuale, care se face după anumite reguli prevăzute în Codul civil,
astfel:
1. interpretarea se face după voinţa concordantă a părţilor, şi anume:
„Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul
literal al termenilor. Stabilirea voinţei concordante va ţine seama, între altele, de
scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile stabilite între
acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului” [art. 1266 alin.
(1) şi (2) Cod civil].
2. Interpretarea sistematică. Interpretarea sistematică presupune lămurirea
înţelesului unei dispoziţii legale în contextul legăturilor sale cu alte dispoziţii din
acelaşi act normativ ori din alt act normativ. Această interpretare este întâlnită
frecvent în practică, spre exemplu, normle dreptului comercial sau ale dreptului
muncii, norme speciale din această perspectivă, trebuiesc interpretate în corelaţie
cu cele ale dreptului civil - ca normă generală, în materie 4. Prin urmare, „clauzele
se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din
ansamblul contractului”(art. 1267 Cod civil).
3. Interpretarea clauzelor îndoielnice (art. 1268 Cod civil). Sunt îndoielnice
clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri, acestea se interpretează după cum
urmează:

1
 - în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului [alin.
(1)];
- ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a
fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general
clauzelor şi expresiilor în domeniu de uzanţe [alin. (2)];
- în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea
produce niciunul [alin. (3)];
De asemenea, este considerat îndoielnic şi contractul care foloseşte termeni
prea generali în exprimarea clauzelor, în acest caz „Contractul nu cuprinde decât
lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii
folosiţi” [art. 1268 alin. (4)]. Codul civil face referire şi la contractul care
cuprinde în conţinutul său clauze destinate să exemplifice sau să înlăture orice
îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular. În acest caz chiar
contractul utilizează clauze lămuritoare în privinţa aplicării sale, iar aceste clauze
se aplică extensiv şi la alte cazuri care nu au fost exemplificate în contract, adică,
la alte cazuri care nu au fost expres prevăzute în acesta. Astfel, „clauzele destinate
să exemplifice sau să înlăture orice îndoială, asupra aplicării contractului la un caz
particular, nu-i restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute
[art. 1268 alin. (5)]”.
4. Interpretarea privind întinderea obligaţiilor contractuale (art.
1272 Cod civil).
Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar, şi la
toate urmările ce legea, obiceiul sau echitatea dă obligaţiei, după natura sa [alin.
(1)]. Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod
expres [alin. (2)].
5. Reguli subsidiare de interpretare. Este posibil ca şi după aplicarea
regulilor de interpretare, contractul să rămână neclar, în acest caz contractul se
interpretează în favoarea celui care se obligă [art. 1269 alin. (1)]. În privinţa
contractelor de adeziune, stipulaţiile înscrise în acestea se interpretează
împotriva celui care le-a propus [art. 1269 alin. (2)].
3.2 Principiile efectelor contractului
Efectele contractului sunt guvernate de trei principii care arată cum şi faţă de
cine se produc aceste efecte1. Codul civil reglementează efectele contractului între
părţi (art. 1270-1279), şi efectele contractului faţă de terţi (art. 1280-1294).

2
 3.2.1. Efectele contractului între părţile acestuia

Principiile efectelor contractului între părţile acestuia sunt:

- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanta);
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii (res inter alios acta, aliis necque nocere, necque
postest);
3.2.1.1. Principiul forţei obligatorii îşi găseşte consacrarea în art. 1270 Cod civil
care prevede „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante”. Acest articol corespunde adagiului juridic „Pacta sunt servanta”
respectiv, contractul este legea părţilor. Prin urmare „Contractul se modifică sau
încetează numai prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege, iar
executarea acestuia trebuie să se facă cu bunăcredinţă [art. 1270 alin. (1) şi (2)
Cod civil]. Principiul forţei obligatorii răspunde astfel atât interesului general al
asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice
civile, cât şi imperativului moral al respectării cuvântului dat, deoarece în
contextul unui litigiu dintre părţi, contractul legal încheiat se impune nu numai
părţilor, ci şi instanţei judecătoreşti, obligată să rezolve litigiul în conformitate cu
clauzele contractului.
 Principiul pacta sunt servanta comportă şi excepţii, acestea sunt cazurile
în care efectele contractului, independent de voinţa lor, sau a uneia din părţi, nu se
mai produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui.
Codul civil prevede o astfel de excepţie prin reglementarea impreviziunii1, care
presupune că, efectele contractului vor fi revizuite din cauza ruperii echilibrului
contractual datorat schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la încheierea
contractului. În principiu, părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile, chiar dacă
executarea lor a devenit mai oneroasă [art. 1271 alin. (1) Cod civil].
Cu toate acestea, părţile sunt obligate să negocieze clauzele contractuale în
vederea adaptării sau încetării acestuia dacă executarea devine excesiv de oneroasă
pentru una dintre părţi din cauza unei schimbări a împrejurărilor [art. 1271 alin. (2)
Cod civil]. Pentru a opera revizuirea clauzelor iniţiale „schimbările de
împrejurări”, trebuie, potrivit art. 1271 alin. Cod civil, să aibă următoarele
caracteristici:
a) să fi survenit după încheierea contractului;
b) nu puteau fi avute în vedere în mod rezonabil în momentul încheierii
contractului;
1
Este vorba despre aşa-numita teorie a impreviziunii (rebus sic stantibus), adică a „împrejurărilor care nu mai stau aşa”.

3
 c)partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii unor asemenea
modificări.
Dacă părţile nu ajung la un acord într-un termen rezonabil, instanţa poate
dispune, fie:
- încetarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile
şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie
- încetarea contractului în momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte [art.
1271 alin. (3) Cod civil].
În legătură cu revizuirea judiciară a contractelor pentru cauză de impreviziune,
doctrina juridică, chiar înainte de reglementarea expresă a acesteia în Codul civil
actual, a arătat că ea îşi găseşte fundamentul teoretic şi juridic în principiul bunei-
credinţe la care se adaugă şi principiul solidarităţii contractuale, ambele (...)
corespunzând concepţiei de a privi contractul într-o dinamică, care să răspundă
concilierii intereselor părţilor în contextul evoluţiilor din mediul economic şi
social.
Codul civil şi legislaţia în vigoare reglementează şi alte excepţii de la principiul
pacta sunt servanta, şi anum:
a) locaţiunea încetează de drept, dacă bunul este distrus în întregime sau
nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite [art. 1818 alin. (1) Cod civil];
b) încetarea mandatului din cauza morţii, incapacităţii sau falimentului
mandantului ori mandatarului (art. 2030 Cod civil);
c) prorogarea contractului peste termenul stipulat de părţi în cazul
contractelor de închiriere a locuinţelor, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr.
112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie
de locuinţă, trecute în proprietatea statului.
d) revizuirea efectelor contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale
de autor, potrivit art. 43 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe.
3.2.1.2. Principiul irevocabilităţii
Principiul irevocabilităţii efectelor contractului este o consecinţă a forţei
obligatorii, deoarece părţile nu pot modifica sau înceta (desfiinţa) contractul
decât numai prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege [art. 1270
alin. (2) Cod civil], voinţa părţilor manifestată la încheierea sa având putere de lege
între părţile contractante. Aceasta înseamnă că actului bilateral nu i se poate pune
capăt prin voinţa unilaterală a unei singure părţi, deci nu poate fi denunţat
unilateral, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă

4
a autorului său. Dar, părţile pot modifica contractul manifestându-şi în acest sens
voinţa la fel cum l-au şi încheiat, şi în aceleaşi condiţii de manifestare de voinţă
concordantă îl pot desfiinţa. Acest principiu răspunde adagiului juridic mutum
consensus mutum dissensus, însemnând, aşa cum se încheie (contractul) aşa se şi
desfiinţează.
În privinţa actului unilateral nu există un text care să consacre principiul
irevocabilităţii, dar, pe cale de interpretare a art. 1325 Cod civil, care prevede
„Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se
aplică în mod corespunzător actelor unilaterale” principiul menţionat, are în
vedere, în mod evident, şi actul unilateral.
 Principiul irevocabilităţii comportă însă şi excepţii acestea sunt acele
ipoteze în care actul bilateral poate fi denunţat pe cale unilaterală, iar actul
unilateral, prin voinţa autorului său. Dintre excepţiile de la principiul
irevocabilităţii în materia actelor bilaterale menţionăm:
1. Excepţii cu caracter general de la principiul irevocabilităţii actelor
bilaterale sunt prevăzute de Codul civil (art. 1276-1277):
- se recunoaşte posibilitatea pentru una dintre părţi de a exercita acţiunea de
denunţare a contractului - cu executare dintr- o dată - atâta timp cât executarea
contractului nu a început [art. 1276 alin. (1)];
- cu privire la contractele cu executare succesivă sau continuă, dreptul de a
exercita acţiunea de denunţare unilaterală poate fi exercitat cu respectarea unui
termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului.
Denunţarea nu produce efecte pentru prestaţiile executate sau care se află în curs
de executare [art. 1276 alin. (2)].
Atât pentru contractul cu executare dintr-o dată cât şi pentru contractul cu
executare succesivă - încheiate pe durată determinată - dacă s-a stipulat o prestaţie
în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este
executată [art. 1276 alin. (3)];
- cu privire la contractul încheiat pe durată nedeterminată acesta poate fi
denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de
preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării
contractului se consideră nescrisă (art. 1277);
2. Dintre excepţiile cu caracter particular de la principiul irevocabilităţii
actelor bilaterale prevăzute de Codul civil, exemplificăm:
- contractul de mandat încetează prin revocarea sa de către mandant [art. 2030
alin. (1)
lit. a)];
5
 - deponentul, în cazul contractului de depozit, poate să solicite oricând
restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit [art. 2115 alin.
(1)];
- dacă locaţiunea, în cazul contractului de locaţiune, a fost făcută fără
determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare
(art. 1816).
3. Dintre excepţiile cu caracter particular de la principiul irevocabilităţii
actelor bilaterale care sunt prevăzute de legi speciale exemplificăm :
- denunţarea contractului de asigurare, potrivit art. 17 alin. (2) din
Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România;
- încetarea contractului de concesiune prin denunţare unilaterală de
către concedent, potrivit art. 35 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea
contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice
şi a contractelor de concesiune de servicii, modificată şi completată prin Legea
nr. 279/20011;
- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare, potrivit art.
46 din Legea nr. 8/1998 etc. Dintre excepţiile de la principiul irevocabilităţii
în materia actelor unilaterale menţionăm:
- revocarea testamentului în timpul vieţii testatorului (art. 1034 Cod
civil);
- revocarea voluntară a legatului (art. 1068 Cod civil);
- revocarea renunţării la moştenire (art. 1123 Cod civil);
- retractarea revocării testamentului (art. 1053 Cod civil);
3.2.1.3. Principiul relativităţii efectelor contractului (res inter alios acta,
aliis necque nocere, necque postest)

Principiul relativităţii efectelor contractului se defineşte ca fiind acea regulă de

drept potrivit căreia contractul îşi produce efecte, deci este izvor de drepturi şi
obligaţii numai pentru părţile care au participat la încheierea acestuia. Pe cale
de interpretare actul juridic unilateral obligă numai autorul lui 2. Principiul
este consacrat în Codul civil, care prevede „Contractul produce efecte numai
între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 1280). Principiul se
fundamentează pe principiul libertăţii de voinţă a persoanei de a fi, sau nu, creditor
ori debitor, prin urmare, nimeni nu poate dobândi drepturi şi nici obligaţii printr-o
voinţă străină. Prin raportare la un anumit contract, o pesoană fizică sau juridică
2
Trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1325, care precizează „dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale
privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.

6
poate avea calitatea de parte, terţ sau avândcauză, iar pentru înţelegerea
conţinutului principiului relativităţii efectelor contractului se impune precizarea
acestor noţiuni.
 Parte într-un contract este persoana fizică sau juridică care încheie
contractul personal sau prin reprezentare3, şi în patrimoniul căreia ori asupra căreia
se produc efectele acestuia. Parte este şi persoana care încheie contractul prin
reprezentare potrivit art. 43 alin. (2) Cod civil.
În cazul reprezentării legale „parte” poate fi: persoana lipsită de capacitate de
exerciţiu, cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi persoana pusă sub interdicţie
judecătorească. Actele juridice se încheie, în numele acestora de reprezentanţii lor
legali.
(art. 2009 şi urm. Cod civil).
În cazul reprezentării convenţionale „parte” este mandantul în numele căruia
mandatarul încheie mai multe acte juridice.
Noţiunea de parte desemnează şi autorul actului unilateral. De asemenea,
„parte” poate fi o singură persoană, două sau mai multe persoane. Spre exemplu,
„o parte” formată din două persoane este cazul ambilor soţi care pot avea
calitatea de vânzător sau cumpărător când este vorba despre un bun comun, o
casă, un teren etc. Sau parte reprezentată de mai multe persoane când trei sau
patru moştenitori vând un bun pe care l-au moştenit.
 Avânzii-cauză (habentus causam) reprezintă acea categorie de persoane cu
caracter intermediar, situându-se ca poziţie între părţi şi terţi. Sunt asimilaţi părţilor
pentru că, asupra lor se produc efectele contractului, datorită relaţiei juridice cu una
dintre acestea, iar pentru că nu participă la încheierea contractului sunt asimilaţi
terţilor. Din categoria avânzilor-cauză fac parte: succesorii universali şi cu titlu
universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari (denumiţi şi
creditori comuni ai debitorului deoarece au o garanţie comună cu privire la
bunurile debitorului ce formează patrimoniul debitorului4).
1. Succesorii universali sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc
întregul patrimoniu al unei persoane (nefracţionat), adică o universalitate de
drepturi şi obligaţii. Succesorii universali sunt:
- moştenitorul unic al unei persoane fizice (dobândeşte un patrimoniu în
virtutea

3
Instituţia reprezentării va fi ulterior analizată în această secţiune; reprezentarea este reglementată de Codul civil în
dispoziţiile art. 1295-1314.
4
Potrivit art. 2324 Cod civil, şi anume, „cel care este obligat personal (debitorul n.a.) răspunde cu toate bunurile sale mobile
şi imobile, prezente şi viitoare”. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.

7
legii, potrivit legăturii părinte fiu/fiică);
- legatarul universal unic (dobândeşte un patrimoniu în baza unui testament
lăsat de o persoană fizică în timpul vieţii acesteia, numită testator);
- persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu ca efect al reorganizării,
prin absorbţie şi contopire.
În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se
transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe. În cazul contopirii
persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se transferă în patrimoniul
persoanei juridice nouînfiinţate [art. 235 alin. (1) şi (2) Cod civil].
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele fizice sau juridice care dobândesc
o fracţiune dintr-un patrimoniu (format din activ şi pasiv, respectiv, drepturi şi
obligaţii). Succesorii cu titlu universal sunt:
- situaţia moştenitorilor legali (doi sau mai mulţi moştenitori legali). Aceştia
dobândesc atâtea fracţiuni de patrimoniu câţi moştenitori legali sunt;
- situaţia legatarilor cu titlu universal (doi sau mai mulţi). Aceştia dobândesc
fracţiuni de patrimoniu în baza unui testament; se numesc moştenitori testamentari.
- persoanele juridice dobânditoare ale unor fracţiuni patrimoniu ca efect al
reorganizării, prin divizare totală sau parţială.
Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se
înfiinţează prin divizare. Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din
patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea
acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se
înfiinţează prin acest mod [art. 236 alin. (1) şi (2) Cod civil]. „Din punct de vedere
juridic, succesorii universali şi cu titlu universali sunt consideraţi continuatori ai
personalităţii juridice ai autorului lor, deoarece dobândesc, de la acesta, un
patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu, după caz”.
De asemenea, între cele două categorii de succesori, universali şi cu titlu
universal, nu există decât o diferenţă cantitativă care rezultă din faptul că cei
universali dobândesc „mai mult” decât cei cu titlu universal, care dobândesc doar o
fracţiune dintr-un patrimoniu. Aceste categorii de persoane au calitatea de avânzi-
cauză, în sensul că suportă efectele contractelor, cu drepturile şi obligaţiile
corespunzătoare, dobândite de la autorii lor, ca urmare a moştenirii legale,
tesamentare5, sau ca efect al reorganizării. De altfel, Codul civil face referire
expresă, în termeni generali, la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor către
5
Nu se transmit drepturile strâns legate de persoana autorului (incesibile), cum ar fi cele izvorâte din actele intuitu
personae, precum şi cele declarate de părţi netransmisibile. Idem.

8
succesori, şi indirect, la calitatea acestora de avânzi-cauză ai părţilor, astfel „La
moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia
părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul [art. 1282 alin. (1)].
2. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice care
dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli), nu ca element al unui
patrimoniu, spre exemplu: cumpărătorul unui bun, donatarul (cel care primeşte un
bun prin donaţie), legatarul cu titlu particular (persoana care primeşte prin
testament un bun), persoana juridică dobânditoare a activului net ca efect al
dizolvării unei persoane juridice6. În stabilirea calităţii de având-cauză a unui
succesor cu titlu particular (dobânditor al unui anumit drept) doctrina 1 de
specialitate precizează trei condiţii, în lipsa cărora dobânditorul cu titlu particular
este în postura unui terţ, acestea sunt:
- să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul dobândit,
- să fie vorba de acte anterioare ale autorului încheiate cu alte persoane şi
referitoare la acelaşi drept, - să fi fost respectate cerinţele de publicitate
prevăzute de lege pentru acel act2. O astfel de ipoteză este prevăzută de art. 1811
Cod civil, cu privire la cumpărătorul unui bun ce formează obiectul unui contract
de locaţiune încheiat anterior şi care continuă să existe, astfel, „dacă bunul dat în
locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului” dacă
sunt respectate cerinţele de publicitate3. Referitor la categoria succesorilor cu titlu
particular, reglementarea se regăseşte în termeni generali în art. 1282 alin. (2)
Civil, care precizează, „drepturile contractuale accesorii ale unui bun sau care
sunt strâns legate de acesta se transmit, odată cu bunul, succesorilor cu titlu
particular ai părţilor”.
3. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală pentru
creanţa lor (gaj, ipotecă sau privilegiu), ci au doar un „drept de gaj general”
reglementat de dispoziţiile art. 2324 Cod civil, şi anume, „cel care este obligat
personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele
servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”4.
Prin urmare creditorii chirografari răspund pentru creanţa lor cu toate bunurile
lor mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorului lor, deoarece suportă
influenţa actelor juridice încheiate de debitor cu alte persoane prin care activul

6
Ibidem. A se vedea şi art. 249 Cod civil, şi anume: „Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase
după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut (...). La

9
patrimonial (gajul general) se măreşte sau se micşorează 5. Creditorul chirografar
este obligat să respecte actele încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile6.
 Terţii (penitus extranei) sunt persoanele străine de contract, acestea nu au
participat la încheierea contractului, prin urmare asupra lor neproducându-se, prin
urmare,

niciun efect juridic. De altfel, art. 1282 Cod civil, prevede „contractul este opozabil
terţilor care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract”.
 Principiul relativităţii efectelor contractului comportă şi excepţii,
acestea sunt ipotezele în care efectele contractului se produc şi asupra altor
persoane decât autorii contractului, în baza manifestării de voinţă a acestora din
urmă. Literatura de specialitate a împărţit aceste excepţii în două categorii,
aparente şi veritabile. Sunt considerate excepţii aparente de la principiul
relativităţii efectelor contractelor: situaţia avânzilorcauză, promisiunea faptei
altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe. Singura excepţie veritabilă de
la principiul menţionat este apreciată a fi stipulaţia pentru altul sau contractul în
favoarea altei persoane.
 Situaţia avânzilor-cauză, este o excepţie aparentă deoarece:
- succesorii universali şi cu titlu universal sunt continuatori ai părţilor,
- succesorii cu titlu particular au calitatea de avânzi-cauză, datorită
voinţei lor,
- creditorii chirografari nu au drepturi şi obligaţii, ci debitorii lor.
 Promisiunea faptei altuia este reglementată de art. 1283 Cod civil numai
din perspectiva efectelor pe care le produce această operaţiune. Potrivit definiţiei
dată de doctrină, promisiunea faptei alteia este contractul prin care o parte
denumită promitent (sau debitorul promisiunii) se obligă faţă de altă parte,
creditorul promisiunii, să determine pe o a treia persoană - terţ - să încheie un
anumit act juridic sau să ratifice un astfel de act.
În privinţa efectelor care le produce promisiunea faptei altuia menţionăm:
- promitentul sau debitorul promisiunii este obligat să repare prejudiciul cauzat
dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fidejusor, dacă
terţul nu execută prestaţia promisă [art. 1283 alin. (1) Cod civil].
De asemenea, răspunderea promitentului nu este angajată, dacă acesta asigură
executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.
Promisiunea faptei altuia este o excepţie aparentă, deoarece, în baza acestui
contract cel care se obligă este direct promitentul, prestaţia sa constând în a-l
10
determina pe terţ să încheie un contract, sau să-l ratifice. În sprijinul acestei
afirmaţii vin dispoziţiile Codului civil, care precizează despre „intenţia
promitentului de a se angaja personal, care trebuie să fie neîndoielnică”. Astfel, art.
1283 alin. (3), prevede că „intenţia promitentului de a se angaja personal nu se
prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care
acesta a fost încheiat”.
 Simulaţia (art. 1289-1294 Cod civil) este operaţiunea juridică în care, printr-
un act aparent, public, ostensibil, dar mincinos, nereal, se creează o altă situaţie
juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar adevărat. Codul civil nu
defineşte simulaţia dar reglementează efectele acesteia, atât în relaţiile dintre părţi,
faţă de terţi cât şi raporturile părţilor cu creditorii.
De asemenea dispoziţiile cu privire la simulaţie nu se aplică actelor juridice
nepatrimoniale, ci numai patrimoniale; se aplică şi actelor juridice unilaterale
destinate unei persoane determinate care au fost simulate prin acordul dintre
autorul actului şi destinatarul său (art. 1293 Cod civil).
Efectele simulaţiei între părţi şi faţă de terţi
Între părţi, ca şi între succesorii lor universali sau cu titlu universal, produce
efecte contractul secret, ce reprezintă manifestarea de voinţă reală a acestora. Se
impune însă pentru contractul secret să îndeplinească condiţiile de fond cerute de
lege pentru încheierea sa valabilă (art. 1289 Cod civil). Faţă de terţii de bună-
credinţă produce efecte actul public, deoarece acesta le este opozabil [art. 1290
alin. (1) Cod civil]. Terţii pot invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când
aceasta le vatămă drepturile [art. 1290 alin. (2) Cod civil]. Prin urmare terţilor li se
recunoaşte un drept de opţiune: 1) să respingă efectele actului ascuns atunci când
acesta le afectează interesele, 2) să invoce în favoarea lor acelaşi act dacă acesta
este în interesul lor.
Simulaţia poate îmbrăca următoarele forme:
- actul fictiv. Între părţi nu se încheie niciun contract, dar părţile simulează
încheierea unui contract, spre exemplu, pentru micşorarea unui patrimoniu în mod
aparent, părţile încheie un contract de donaţie, fără a avea o astfel de intenţie;
- actul deghizat. În acceastă ipoteză părţile încheie două acte, unul secret
denumit contraînscris, care reprezintă voinţa reală a acestora şi altul public prin
care se urmăreşte construirea unei aparenţe juridice care nu corespunde voinţei
reale a părţilor;
- interpunerea de persoane. În acest caz se încheie două acte juridice,
contractul secret şi actul aparent, în care figurează ca părţi, persoane diferite. În

11
acest caz între părţile contractului secret se produc efectele, deoarece în cadrul
acestuia părţile îşi manifestă voinţa cu privire la încheierea contractului, chiar
dacă, în mod aparent figurează un alt raport contractual. Simulaţia se dovedeşte
prin orice mijloc de probă, de către terţi sau de creditori. De asemenea, şi părţile
pot dovedi simulaţia cu orice mijloc de probă atunci când pretind că aceasta are
caracter licit (art. 1292 Cod civil). „Simulaţia a fost inclusă printre excepţiile
aparente, şi nu reale, deoarece dreptul terţului de a invoca actul public, ori acela de
a opta între actul public şi cel secret are ca izvor legea, iar nu convenţia părţilor
care au creat simulaţia”.
 Reprezentarea (art. 1295-1314 Cod civil) este procedeul tehnico-juridic prin
care o persoană numită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama
altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele actului juridic (drepturile şi
obligaţiile) se produc direct faţă de persoana reprezentată. Reprezentarea este de
trei feluri:
- legală, când are ca temei legea;
- convenţională, când izvorăşte dintr-un act juridic, denumit împuternicire sau
procură de reprezentare;
- judecătorească, în această ipoteză reprezentarea rezultă dintr-o hotărâre
judecătorească. Reprezentarea este numai o excepţie aparentă de la principiul
relativităţii efectelor contractului din următoarele considerente:
- în cazul reprezentării convenţionale, reprezentatul este parte în contractul
încheiat de reprezentant cu terţul, prin urmare faţă de el se produc efectele
acestuia, iar nu asupra reprezentantului;
- în cazul reprezentării legale puterea de reprezentare rezultă din lege, iar nu
din actul altcuiva, fără ştiinţa reprezentantului;
 Acţiunea directă reprezintă dreptul unei persoane, recunoscut de lege, de a
acţiona în justiţie o altă persoană cu care nu se află în raporturi contractuale.
Un exemplu de acţiune directă este prevăzut de art. 1856 Cod civil, în cazul
contractului de antrepriză, după cum urmează, „în măsura în care nu au fost plătite
de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au
desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării
contractate, au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei
pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii
acţiunii”. În speţă, lucrătorii angajaţi de antreprenor, care sunt terţi faţă de
contractul de antrepriză au acţiune directă împotriva beneficiarului pentru plata
sumelor ce li se cuvin, beneficiarul având calitatea de terţ faţă de contractul dintre

12
antreprenor şi lucrători. Un alt exemplu de acţiune directă este cazul mandatarului
din contractul de mandat. Mandatarul îşi poate substitui un terţ (denumit
submandatar) pentru executarea mandatului [art. 2023 alin. (2) Cod civil] pe baza
unui contract separat.
Mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a
substituito, deşi este terţ faţă de contractul de substituire dintre mandatar şi
submandatar.
 Stipulaţia pentru altul (art. 1284-1288 Cod civil) - excepţie veritabilă de
la principiul relativităţii efectelor contractului (denumit şi contractul în
favoarea unei terţe persoane)
Stipulaţia pentru altul este contractul prin care o persoană, numită stipulant,
convine cu o altă persoană, denumită promitent, ca acesta din urmă să efectueze o
prestaţie în favoarea unei terţe persoane, denumită terţ beneficiar, care nu a
participat la încheierea actului, nici direct nici prin reprezentare.
Oricine poate stipula în numele său, în beneficiul unui terţ [art. 1284 alin. (1)
Cod civil]. Potrivit art. 1284 alin. (2) Cod civil, „efectul stipulaţiei este că,
beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea
prestaţiei” prin urmare dreptul terţului se naşte direct într-un contract l-a care n-a
participat, încheiat între stipulant şi promitent, acesta fiind motivul pentru care
stipulaţia pentru altul este considerată excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului.
Codul civil reglementează următoarele aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul:
- în materie de rentă viageră. Prin contractul de rentă viageră o parte,
numită debirentier se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită
credirentier, prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile
[art. 2242 alin. (1) Cod civil]. Renta viageră poate fi stipulată şi în favoarea unui
terţ beneficiar, potrivit contractului dintre credirentier-stipulant şi dintre
debirentierpromitent, în condiţiile [art. 2243 alin. (2) Cod civil);
- în materie de donaţie cu sarcini. Donaţia este contractul prin care, cu
intenţia de a gratifica, o parte numită donator dispune în mod irevocabil, de un bun
în favoarea celeilalte părţi, numită donatar. Donaţia cu sarcini este contractul
potrivit căruia donatarul (promitent) se obligă faţă de donator (stipulant) să
efectueze anumite prestaţii pentru un terţ beneficiar (în condiţiile, art. 1027-1029
Cod civil);
- în materie de asigurări de persoane, potrivit art. 9 coroborat cu art. 32 din
Legea nr. 136 privind asigurările şi reasigurările în România, modificată şi

13
completată7. Astfel „prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau
asiguratul (stipulant) se obligă să plătească o primă asigurătorului (promitent), iar
acesta se obligă ca, la producerea risului asigurat, să plătească (...), beneficiarului
asigurării (art. 9 din lege) îndemnizaţia de asigurare. Asiguratul prin contractul de
asigurare desemnează pe terţul beneficiar (art. 32 din lege). „Altul” din cadrul
stipulaţiei este terţul beneficiar (străin de contract) care nu a participat la contractul
dintre asigurător şi asigurat dar asupra lui se produc efectele contractului de
asigurare.
3.2.1.4. Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi
Odată încheiat contractul, cu respectarea condiţiilor de validitate, devine
opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din
contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului însă fără a avea dreptul de a
cere executarea lui, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (art. 1281 Cod
civil).
Efectele contractului sunt opozabile, potrivit principiului relativităţii, numai
între părţi, în sensul că, în principiu, terţii nu pot deveni titulari de drepturi şi
obligaţii în baza unui contract la a cărui încheiere n-au participat. Cu toate acestea
se recunosc contractului şi efecte juridice externe care vizează terţii, şi care constau
în faptul că aceştia „sunt ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar putea
constitui un obstacol în executarea prestaţiei”.
Din această raţiune legea impune anumite formalităţi (de publicitate) pentru ca
un contract să fie opozabil terţilor. Dar terţii, în anumite situaţii pot înlătura această
opozabilitate în măsura în care le-au fost prejudiciate drepturile. Spre exemplu, în
cazul acţiunii oblice (art. 1560-1561 Cod civil), creditorul, în baza dreptului de gaj
general, poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului, printre care şi dreptul
„de a solicita inopozabilitatea contractului încheiat de debitorul său cu un terţ
pentru a-l pune în imposibilitate de a-şi valorifica drepturile. Contractul în cauză
nu este desfiinţat şi continuă să-şi producă efectele între părţi, dar faţă de terţi
devine inopozabil.
De asemenea, simulaţia are natura juridică a unei excepţii de la principiul
opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi, deoarece voinţa reală a părţilor,
exprimată în actul secret, este înlăturată prin actul aparent, ostensibil, mincinos. Cu
toate acestea, terţii vor putea invoca şi obţine inopozabilitatea contractului public,
aparent, dacă acesta îi prejudiciază, prevalându-se de actul secret al părţilor. În
7
Publicată în M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995. Ultimele modificări şi completări sunt cuprinse în Legea nr.
304/2007, publicată în M. Of. nr. 784 din 19 noiembrie 2007 şi în Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.

14
acest sens, art. 1290 Cod civil, prevede, „simulaţia nu poate fi invocată de părţi, de
către succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de
către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu
bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
Terţii pot invoca simulaţia împotriva părţilor, atunci când aceasta le vatămă
drepturile”.

Actul juridic unilateral - izvor de obligaţii civile

5.1. Definiţie
Trăsături caracteristice ale actului juridic unilateral
Actul juridic unilateral reprezintă manifestarea de voinţă din partea unei
singure persoane, respectiv din partea autorului său (art. 1324 Cod civil).
Actul juridic unilateral s-a utilizat în doctrină prin raportare la contract 8,
contractul fiind rezultatul unui acord de voinţă (art. 1166 Cod civil).
Actele juridice unilaterale, au acelaşi regim juridic ca şi contractele, dacă prin
lege nu se prevede altfel. Regimul juridic cuprinde regulile juridice referitoare la
condiţiile de fond (de validitate) şi de formă, la încheierea, la efectele pe care le
produc astfel de acte, la nulitatea lor (conform art. 1325 Cod civil).
Actul juridic unilateral se caracterizează prin următoarele trăsături2:
- manifestarea unilaterală de voinţă angajează din punct de vedere juridic
autorul actului generând prin aceasta naşterea unei obligaţii în sarcina sa, fără a
fi necesară o acceptare din partea creditorului. Spre exemplu, oferta de a contracta,
ca act juridic, este valabilă fără să fie nevoie de acceptarea ei din partea
destinatarului ofertei. Această caracteristică deosebeşte actul juridic unilateral de
contractul bilateral sau unilateral.
Astfel, în cazul contractului bilateral sau sinalagmatic, se manifestă două
voinţe concordante (un acord de voinţă) care dă naştere la obligaţii reciproce şi
interdependente. Contractul este valabil dacă cele două voinţe, ale ofertantului şi
acceptantului, se întâlnesc la nivel de acord, dând naştere la obligaţii pentru ambele

8
A se vedea în acest sens, M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, p. 62, citat de M. Uliescu, A.G.
Nicolae, op. cit., p. 18. 2 A se vedea pentru detalii, M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006,
pp. 23 -24.

15
părţi. Spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare în cadrul căruia ambele părţi
au obligaţii care au ca izvor acelaşi contract.
În cazul contractului unilateral de asemenea, se manifestă două voinţe
concordante, dar care dau naştere la o singură obligaţie. Spre exemplu, în cazul
contractului de donaţie, voinţa donatorului, a celui care dă, se întâleşte cu voinţa
donatarului, a celui care primeşte, prin acceptarea donaţiei. Cel care se obligă
este numai donatorul;
- se consideră că odată ce manifestarea unilaterală de voinţă, generatoare de
obligaţii, a fost exprimată, în principiu, nu mai poate fi retractată de autor,
devine prin urmare irevocabilă9;
- noţiunea de autor unic al actului juridic unilateral priveşte voinţa unică,
care poate să pornească de la două sau mai multe persoane. Spre exemplu, două
persoane moştenitoare a unei case, lansează oferta de vânzare a acesteia;
- actul juridic unilateral cuprinde intenţia autorului său de a produce efecte
juridice. Spre exemplu, oferta de a contracta este lansată în vederea încheierii unui
contract, sau acceptarea ofertei, ca manifestare unilaterală de voinţă, cuprinde
răspunsul la ofertă care înseamnă voinţa (destinatarului ofertei) de a încheia
contractul în condiţiile prevăzute în cuprinsul ofertei. Atât oferta cât şi acceptarea
sunt exprimate cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a constitui,
modifica sau stinge raporturi juridice.
Ceea ce aseamănă contractul (bilateral sau unilateral) de actul juridic unilateral
este faptul că ambele sunt izvoare de obligaţii civile.
S.5.2. Clasificare
Capitolul „Actul juridic unilateral” din Codul civil reglementează expres trei acte
unilaterale: promisiunea unilaterală, promisiunea publică de recompensă, revocarea
promisiunii publice de recompensă Codul civil reglementează şi alte acte spre
exemplu oferta, acceptarea ofertei.
Indiferent de locul reglementării actelor juridice unilaterale în cuprinsul Codului
civil, acesta le clasifică în două mari categorii:
-acte unilaterale pentru a căror valabilitate legea solicită comunicărea
lor către destinatar şi
- acte unilaterale care nu sunt supuse comunicării din perspectiva
cerinţei legale.
9
A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
p. 105.

16
 Actul unilateral supus comunicării este acela care constituie, modifică sau
stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului
este necesară potrivit naturii actului [art. 1326 alin. (1) Cod civil]. Astfel, actul
juridic unilateral supus comunicării produce efecte juridice pentru o anumită
persoană numai dacă este comunicat acesteia (denumită destinatar sau beneficiar).
Deci actul unilateral menţionat este valabil dacă formalitatea comunicării a fost
îndeplinită, adică manifestarea de voinţă exprimată în cuprinsul actului a fost
comunicată destinatarului. Dintre actele unilaterale supuse comunicării
exemplificăm: rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului, revocarea sau
renunţarea la mandat, punerea în întârziere, oferta de a contracta promisiunea
publică de recompensă. Comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată,
după împrejurări, astfel încât să garanteze transmiterea conţinutului comunicării
destinatarului acesteia, spre exemplu: printr-o notificare, prin intermediul
executorilor judecătoreşti, prin cerere de chemare în judecată etc. Neîndeplinirea
cerinţei comunicării pentru categoria de acte unilaterale menţionată atrage după
sine nulitatea actului respectiv „pentru lipsa unui element constitutiv al actului
unilateral”.
Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la
destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu-i
sunt imputabile [art. 1326 alin. (3) Cod civil]. Soluţia consacrată de Codul civil
este criticabilă deoarece în condiţiile date, destinatarului îi este opozabil un act
juridic de al cărui conţinut nu a luat cunoştinţă. Şi este cu atât mai mult criticabilă
deoarece Codul civil include şi ipoteza în care destinatarului îi este opozabil un act
de al cărui conţinut nu a luat cunoştinţă chiar din motive care nu-i sunt imputabile.
Actele nesupuse comunicării sunt considerate valabil încheiate de la data
manifestării de voinţă a autorului lor, nefiind necesară aducerea la cunoştinţa
(comunicarea) altor persoane. Nu sunt supuse comunicării: testamentul, acceptarea
unei moşteniri, recunoaşterea de filiaţie, angajamentul unilateral etc.
5.3. Cazuri de acte juridice unilaterale
Promisiunea unilaterală. Promisiunea publică de recompensă.
Promisiunea unilaterală. Promisiunea unilaterală este actul juridic unilateral
în care autorul acestuia se obligă independent de acceptare [art. 1327 alin. (1) Cod
civil]. Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut.

17
 Promisiunea unilaterală poate fi cu termen sau fără termen. Dacă este făcută
fără termen expres, se consideră făcută pentru o anumită durată, în funcţie de
natura obligaţiei şi de împrejurările în care a fost asumată.
O aplicaţie a promisiunii unilaterale este oferta de a contracta, astfel,
dispoziţiile art. 1188 Cod civil, prevăd „o propunere constituie ofertă de contract
(...)” în condiţiile prevăzute de art. 1189 Cod civil, care prevede în continuare
„propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă din lege, din uzanţe ori,
neîndoielnic, din împrejurări”. În concluzie, promisiunea unilaterală este supusă
aceluiaşi regim juridic ca şi oferta.
Promisiunea publică de recompensă10
Promisiunea publică de recompensă este actul juridic unilateral prin care autorul
acesteia promite în mod public o recompensă, adică să facă o plată, în schimbul
executării unei prestaţii, chiar dacă aceasta a fost executată fără a se cunoaşte
promisiunea [art. 1328 alin. (1) Cod civil]. Spre exemplu, promitentul promite o
recompensă, respectiv, un premiu, pentru înapoierea unui obiect pierdut, sau
pentru câştigătorul unei întreceri în cadrul unui concurs. În literatura juridică s-a
precizat că promisiunea publică de recompensă este un act unilateral subiectiv,
supus comunicării, adică se adresează publicului, sau unei persoane nedeterminate,
cu titlu oneros şi comutativ4. Promitentul nu urmăreşte să facă o liberalitate, „ci
este interesat ca o persoană să îndeplinească o anumită prestaţie şi să obţină un
rezultat concret, recompensa fiind numai preţul fixat de promitent pentru această
activitate”11. Dacă prestaţia a fost executată de o persoană fără ca să cunoască
promisiunea, aceasta are dreptul la recompensă în schimbul prestaţiei respective.
Prin urmare, promitentul este obligat să plătească prestaţia către persoana care a
executat-o, chiar dacă aceasta nu a cunoscut promisiunea făcută de promitent. În
situaţia în care prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună,
recompensa se împarte între ele, în funcţie de contribuţia fiecăreia la obţinerea
rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod
egal.
Promisiunea publică de recompensă poate fi revocată.
Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică
sau într-o formă echivalentă. Dacă prestaţia a fost executată înainte ca promisiunea
să fi fost publicată, revocarea nu produce efecte faţă de cel care a executat
prestaţia. Este posibil ca revocarea să fi fost făcută fără justă cauză, în acest caz
10
Pentru o analiză detaliată a promisiunii publice de recompensă, a se vedea M. Avram, Natura juridică a promisiunii
publice de recompensă, în Dreptul nr. 6/2001, pp. 19 şi urm.
11
Idem.

18
autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă care nu trebuie să
depăşească recompensa promisă, celor care înainte de publicarea revocării, au făcut
cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Dacă promitentul dovedeşte că rezultatul
promis nu putea fi obţinut, acesta nu datorează despăgubiri.

19
20
21