1) Evoluția reglementării

1. Codul civil al R. Moldova, în redacția adoptată la 6 iunie 2002 (pe care în continuare o
vom numi „redacția anterioară”), avea o reglementare oarecum bună și detaliată a
rezoluțiunii contractului, însă ea nu tot timpul era clară și unitară.

2. Legea privind modernizarea Codului civil și modificarea unor acte legislative nr. 133 din
15 noiembrie 2018 (în continuare „Legea de modernizare”), introduce un nou capitol în
Cartea a 3-a, Titlul I, al Codului civil, denumit Neexecutarea obligației, și care cuprinde art.
901-946.  El este unul din capitolele cheie ale modernizării propuse la Codul civil.  În primul
rând, fiindcă reglementările sale înlocuiesc complet nu doar fostul capitolul V (Efectele
neexecutării obligației), ci și Capitolul III (Contractul sinalagmatic) din Titlul II și Capitolul VII
(Rezoluțiunea, rezilierea și revocarea contractului) din Titlul II – reglementări-cheie ale
rezoluțiunii raporturilor contractuale.  Astfel, capitolul oferă un sistem unic, coerent de
mijloace juridice (numite și remedii juridice) ale creditorului în caz de neexecutare a
obligației în general și a obligațiilor contractuale în particular.

3. Fortificarea sistemului de remedii are loc și prin excluderea unor norme din capitolele din
Titlul III dedicate contractelor numite, care doar dublează regulile din prezentul capitol sau
care conțin derogări nejustificate de la regulile prezentului capitol.  Norme speciale privind
remediile juridice unei părți contractante într-un contract numit ar trebui păstrate dacă ele
sunt necesare având în vedere particularitățile contractului sau dacă o politică specială de
protecție a unei părți contractante o impune.

4. Textul noului capitol se bazează pe Capitolul 3: Mijloacele în caz de

neexecutare (Chapter 3: Remedies for non-performance), art. III.–3:101 – III.–3:713 DCFR,
care pornește de la principiile și concepțiile Convenției de la Viena privind contractele de
vânzare internațională de mărfuri din 1980 (la care Republica Moldova este parte) și
Principiile UNIDROIT ale contractelor comerciale internaționale.

2) Natura juridică a rezoluțiunii: un remediu în caz de neexecutare, dar

nu numai
5. Așa cum doctrina reliefa sub imperiul redacției anterioare a C. civ., rezoluțiunea nu se
mai limitează la funcția sa de a fi o sancțiune civilă pentru neexecutare culpabilă [Pentru
poziția în dreptul românesc sub imperiul Codului civil al României din 1865, până la Codul
civil român din 2009, vezi: CONSTANTIN STĂTESCU. CORNELIU BÂRSAN , Drept civil. Teoria
generală a obligațiilor, ed. a III-a. București, ed. All Beck, 2000, p.86; VALERIU
STOICA, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor. ed. All Educațional, 1997, București, p. 15. 
Pentru o evoluție a doctrinei românești, care acceptă natura de remediu juridic a rezoluțiunii
în noul Cod civil român de la 2009, v. Pop/Popa/Vidu/Obligațiile, p. 213 și urm.]. Codurile
civile moderne utilizează mecanismul rezoluțiunii pentru o multitudine de alte situații decât
neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale. Teoria dominantă privește rezoluțiunea
mai larg, ca pe un remediu juridic (în engleză — legal remedy) sau mijloc juridic (în
franceză — moyen juridique) al unei părți contractante (creditor al obligației) în caz de
neexecutare a obligației de către cealaltă parte contractantă (debitor al obligației),
independent de culpa debitorului la săvârșirea neexecutării.

6. Faptul că rezoluțiunea nu este intrinsec legată de neexecutarea obligației contractuale

rezultă din reglementarea art. 1084 alin.(2), care permite părților să își rezerve „în mod
expres prin contract dreptul la rezoluțiune” nu numai pentru neexecutarea obligațiilor, ci și
„pentru alte motive sau fără motiv”.  Art. 1085, întitulat, „rezoluțiunea fără motive”, acordă
un drept de rezoluțiune pentru contractele care se execută prin prestații continue sau
periodice încheiate pe termen nedeterminat, fundamentat pe ideea că nimeni nu se obliga
nelimitat în timp.

7. Ajungem la concluzia că, în modul utilizat de C. civ., termenul rezoluțiune denotă orice

încetare, la inițiativa uneia sau ambelor părți și înainte de executarea lui definitivă, a unui
raport contractual născut valabil, adică dintr-un contract încheiat valabil.

Jurisprudență
Părțile contractului de vânzare-cumpărare pot conveni asupra rezoluțiunii amiabile a
vânzării, iar vânzătorul să întocmească o recipisă prin care promite restituirea prețului
[Încheierea Col. civ. CSJ din 20 octombrie 2021, dosarul nr. 2ra-1181/21]

8. Dreptul unei părți contractante de a exercita rezoluțiunea raportului contractual nu poate

fi asimilat într-o manieră convingătoare drepturilor reale privitoare la bunuri, nici drepturilor
de creanță contra unei persoane. În fond, el face parte din categoria drepturilor
potestative [AURELIE BRÈS, La résolution du contrat par denonciation unilaterale. Paris, ed.
Litec, 2009, p. 282]. Dreptul potestativ este o putere prin care titularul poate influența
asupra situațiilor juridice preexistente, modificându-le, stingându-le sau creând noi situații
prin activitate unilaterală.  Specific drepturilor potestative este puterea conferită titularului de
a acționa asupra unei situații juridice generând o stare de supunere. A exercita un drept
potestativ înseamnă a da voinței putere deplină fără ca din aceasta să decurgă un arbitrar
ilicit sau imoral. De altfel, dreptul potestativ se exercită în interesul titularului său. [Pentru o
prezentare mai detaliată a drepturilor potestative → Noțiuni elementare ale dreptului civil.]

Caracterul potestativ al dreptului la rezoluțiune, ca remediu juridic în caz de neexecutare a

obligației contractuale, rezultă din modul de exprimare folosit în art. 901 alin.(1), care spune
că creditorul, la alegerea sa, alege unul sau mai multe din mijloacele juridice de apărare
enumerată acolo, care include, lit. d), rezoluțiunea.

3) Uniformizarea terminologiei
9. Terminologia juridică utilizată pentru a denumi ruptura legăturii contractuale în baza
voinței uneia dintre părți era variată în redacția anterioară a C. civ. Astfel, se vorbea despre
revocarea donației; rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare; rezilierea contractului
de locațiune; denunțarea contractului de mandat etc. În realitate, toți acești termeni converg
în conceptul de suprimare, în baza voinței uneia dintre părți, a raportului contractual în cazul
în care el a fost întocmit valabil (ceea ce îl deosebește de desființarea sa pentru cauză de
nulitate), fapt care duce la încetarea efectelor contractului [în unele cazuri, legiuitorul ajunge
să numească dreptul de rezoluțiune sub forma efectelor sale. Legea nr. 105 din 13 martie
2003 privind protecția consumatorilor este o lege clasică în acest sens. Printre alte remedii
ale consumatorului care a depistat un viciu al bunului cumpărat ori al serviciului procurat,
legea acordă consumatorului dreptul de a cere agentului economic restituirea contravalorii
produsului (art. 6 lit. c); art.12 alin.(4) și (5); art. 18).  Abia ulterior aceste dispoziții legale au
fost completate cu cuvintele „prin rezoluțiunea contractului”].

10. Conform tradiției franceze și a celei românești, C. civ., în redacția sa anterioară, a ales
să reglementeze figura juridică examinată prin a face distincție între rezoluțiune și reziliere
[Codul civil al RSSM din 1965 utiliza doar termenul „reziliere”]. Premisa legiuitorului era că
prima se aplică contractelor cu executare dintr-o dată, iar cea din urmă se aplica
contractelor cu executare succesivă, diferențele fiind doar de efecte juridice. Doar
rezoluțiunea provoacă restituția prestațiilor anterioare. Rezilierea stingea doar prestațiile
care nu erau scadente la data rezilierii. În rest, în ceea ce ține de cauze de intervenire și
procedură de aplicare, nu existau diferențe dintre rezoluțiune și reziliere.

11. Distincția dintre contractele cu executare dintr-o dată și cele cu executare succesivă, și,
respectiv, distincția dintre rezoluțiune și reziliere au fost criticate pe bună dreptate în
doctrină [în doctrina franceză: THOMAS GENICON, La résolution du contrat pour inexécution.
Thèses. Tome 484, Ed. LGDJ, Paris, 2007, p. 580.  Pentru doctrina din R. Moldova a se
vedea OCTAVIAN CAZAC, §1. Rezoluțiunea și rezilierea în Baieș/Obligațiile].  S-a observat că
poziția potrivit căreia contractele cu executare succesivă se supun doar rezilierii contravine
unității strânse prin care se pot caracteriza unele contracte de acest fel: deși prestațiile
părților se întind în timp, actele de executare nu sunt decât etape intermediare (fără interes
prin ele însele) ale unui proiect contractual care nu va fi util decât dacă este îndeplinit până
la capăt. Este cazul, de exemplu, al auditului unei întreprinderi care trebuie să se finalizeze
cu emiterea unui raport de audit și a unei opinii de audit; o campanie publicitară desfășurată
în etape, care, dacă încetează înainte de termen, rămâne fără valoare. În aceste cazuri,
simpla oprire a contractului, fără a se efectua restituirea prestațiilor care nu se justifică cu
un interes, creează un dezechilibru inacceptabil.

12. Unul din scopurile Legii de modernizare în materia rezoluțiunii a fost și uniformizarea
terminologiei aferente dreptului unei părți de a pune capăt raportului contractual.  Perechea
„rezoluțiune și reziliere” s-a înlocuit cu termenul unic „rezoluțiune”.  Iar art. 1084 alin.(4)
precizează că rezoluțiunea se aplică tuturor tipurilor de contracte, indiferent de modul de
executare ori durata în timp.

13. Majoritatea sistemelor de drept și textelor internaționale în materie de contracte 

vorbesc despre „rezoluțiunea contractului”. Totuși, DCFR alege expresia
„rezoluțiunea raportului contractual”.  Nu contractul (adică acordul de un anumit fel; o
categorie a actelor juridice) este încetat.  Actul juridic a avut loc. A fost încheiat și nu poate
fi încetat. De fapt, raportul contractual dintre părți se încetează. Totuși, nu este neapărat ca
raportul să fie încetat complet. Pot exista cazuri când, de exemplu, doar o parte separabilă
a drepturilor și obligațiilor părților rezultate din contract sunt încetate.  În aceste cazuri,
raportul poate continua cu un conținut mai limitat: raportul este încetat parțial.  Un caz
particular este când supraviețuiesc condițiile raportului privitor la arbitraj, sau plata unei
sume fixe pentru a compensa prejudiciul, sau restituirea bunurilor.  Din acest motiv,
reglementarea se referă la rezoluțiunea raportului contractual total sau parțial.

14. În acord cu terminologia modernă Legea de modernizare folosește expres „rezoluțiunea

raportului contractual”, și mai rar, „rezoluțiunea contractului”.  Or, scopul rezoluțiunii este de
a pune capăt drepturilor și obligațiilor părților (efectul) și nu a acordului de voință al lor
(cauza).  Cu toate acestea, expresia „rezoluțiunea contractului” nu este greșită, și trebuie
interpretată ca rezoluțiune a raportului contractual.

Mai mult, redactorii au anticipat că practica ocazional va folosi termenul de „reziliere” și

chiar unele acte normative ar putea cuprinde acest termen.  Din acest motiv, în Legea
privind punerea în aplicare a Codului civil (LPA) s-a inclus norma potrivit căreia în cazul în
care un contract încheiat după intrarea în vigoare a modificărilor cuprinse în Legea de
modernizare, sau un act normativ, indiferent de data adoptării, face referință la rezilierea
sau denunțarea unui contract se consideră că referința este la rezoluțiunea raportului
contractual izvorât din acel contract [v. art. 40 LPA: „(1) În cazul în care un contract încheiat
după data de 1 martie 2019 face referință la rezilierea sau denunțarea unui contract, se
consideră că referința este la rezoluțiunea raportului contractual.  (2) În cazul în care un act
normativ, indiferent de momentul adoptării sale, face referință la rezilierea sau denunțarea
unui contract, se consideră că referința este la rezoluțiunea raportului contractual.”].

15. Ajungem așadar la o concluzie surprinzătoare, dar practic importantă, din 1 martie
2019, în sistemul de drept al Republicii Moldova termenii „rezoluțiune” și „reziliere”
sunt sinonime perfecte.  Deci, partea care vrea să se elibereze de un raport contract poate
„rezoluționa”, „rezolvi”, „rezilia” sau chiar „rupe” contractul, sensul și efectul juridic al acestei
decizii fiind același.

▮II. Cauzele rezoluțiunii

1) Prezentarea generală
16. Rezoluțiunea contractului constituie o încetare prematură a raportului juridic dintre
părțile contractante, care contravine rațiunii fundamentale a oricărui contract, și anume
executarea corespunzătoare a obligațiilor generate astfel. Rezoluțiunea, de asemenea, este
o derogare de la principiul obligativității contractului (pacta sunt servanda). Din aceste
rațiuni, art. 1084 alin.(1) prevede o listă exhaustivă de cauze ale rezoluțiunii: contractul nu
poate fi altfel rezolvit decât: a) în temeiurile prevăzute de lege; sau b) prin acordul părților.

Pe cale de consecință, dreptul de a rezolvi unilateral trebuie permis de lege (per a contrario,
actele normative subordonate legii nu pot institui noi cauze de rezoluțiune).  Sistematizând
textele de lege, putem clasifica cauzele de rezoluțiune unilaterală precum urmează.

a) Cauze legale
17. Legală este rezoluțiunea a cărei cauză este prevăzută expres de lege. Cauzele legale
sunt generale și speciale.

i) Cauzele legale generale

18. Cauzele legale generale de rezoluțiune sunt stabilite în dispozițiile legale aplicabile
tuturor contractelor în genere. Aici includem cauzele fundamentate pe ideea de
neexecutare a obligației contractuale și anume: conceptul de neexecutare esențială a
obligației (art. 916) și cel de neexecutare după acordarea termenul suplimentar pentru
executare (art. 917).  Tot în cadrul sistemului de remedii juridice, legea permitea rezoluțiune
pentru evenimente asimilate neexecutării: neexecutare anticipată a obligației (art. 918) și
lipsa asigurărilor adecvate ale executării (art. 919). De asemenea, rezoluțiunea este una din
soluții în cazul schimbării excepțională a circumstanțelor (situație denumită tradițional
impreviziune sau hardship) (art. 1083).

19. În linii mari, aceste cinci cauze generale legale de rezoluțiune continuă reglementarea
din redacția anterioară a C. civ., doar că într-o manieră mai exactă și sistemică.

20. Conform concepției deja statornicite, termenul „neexecutarea” obligației înseamnă orice
abatere, cu sau fără justificare, de la executarea corespunzătoare a obligației și include:

— neexecutarea totală sau parțială a obligației (e.g. marfa nu este livrată deloc; lucrarea
este executată pe jumătate);

— executarea necorespunzătoare (e.g. lucrarea are vicii materiale); sau

— executarea cu întârziere a obligației (art. 901 alin.(5)) (e.g. serviciul este oferit calitativ,
dar după termenul convenit în contract).

În plus, alin.(6) permite părților contractante pot prevedea că și alte evenimente decât
neexecutarea obligației acordă creditorului toate sau unele dintre mijloacele juridice de
apărare prevăzute la art. 901 alin. (1).

21. O precizare importantă pe care o găsim în art. 901 alin.(2) este că creditorul poate
recurge la remediul rezoluțiunii indiferent dacă neexecutarea obligației contractuale este
justificată sau este fără justificare.  În alte cuvinte, pentru a invoca o cauză legală generală
de rezoluțiune nu este necesar ca neexecutarea obligațiilor de către debitor să fie culpabilă
[Pentru o concluzie similară în redacția anterioară a C. civ., v. OCTAVIAN CAZAC , op. cit., p.
334, 335 și 347.  Doctrina românească subliniază că și Codul civil al României de la 2009 a
abandonat culpa ca o condiție a neexecutării rezolutorii. În acest sens, v. IONUȚ-FLORIN
POPA, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în Noul Cod civil. Biblioteca de Drept Privat:
Tomul 20, Universul Juridic, București, 2012, p. 196 și urm.; NORA DAGHIE, Rezoluțiunea și
rezilierea contractelor, Universul Juridic, București, 2013, p. 182].

ii) Cauzele legale speciale

22. Cauzele legale speciale de rezoluțiune sunt prevăzute de regulile speciale aplicabile
unui sau mai multor contracte determinate, cum ar fi art. 1193, care acordă vânzătorului un
drept special de rezoluțiune a vânzării-cumpărării sub rezerva proprietății în considerarea
ideii că vânzătorul a acordat un credit comercial și survine un eveniment de natură să îl
lipsească pe vânzător de încrederea că cumpărătorul va mai plăti ratele rămase ale
prețului.

23. Arareori cauzele legale speciale de rezoluțiune vin doar să facă trimitere la cauzele
legale generale (cum ar fi art. 1219 alin.(1)).  Unul din scopurile Legii de modernizare a fost
excluderea cauzelor legal speciale care doar repetă cauzele generale de rezoluțiune, sau
uneori chiar le repetă impropriu, cum ar fi sintagma „neexecutarea obligațiilor”, care nu
pune accentul pe caracterul esențial al neexecutării sau la nevoia de a acorda un termen
suplimentar pentru executare.

24. Alteori, sunt stabilite cauzele speciale ale rezoluțiunii, nelegate de

neexecutarea obligațiilor contractuale în genere. În cazul contractelor intuitu personae sau
de consumator, legea ar putea acorda părților sau uneia dintre ele dreptul de a rezolvi
raportul contractual fără a invoca vreun motiv, ca, de exemplu, art. 1348, 1429 alin.(1),
1499 [în limbajul juridic din Franța și România, dreptul de a face să înceteze contractul fără
motiv este denumit revocare (în cazul contractelor cu executare instantanee) sau denunțare
(în cazul contractelor cu executare succesivă)]. Legea poate scuti de necesitatea de a
motiva rezoluțiunea contractelor încheiate pe termen nedeterminat, cum ar fi, de exemplu,
art. 1085, 1281, 1379 alin.(2), 1548 [Explicația oferită de către autorul român PAUL
VASILESCU este că soluția ține de salvarea libertății contractuale a părților și de perioada
indefinită pe care a fost încheiată convenția, contractanții neputând fi ținuți etern de un
angajament contractual, denunțarea fiind o modalitate de a își redobândi libertatea
(personală); v. PAUL VASILESCU, Drept civil. Obligații, Hamangiu, București, 2012, p. 459].
Pentru a proteja cealaltă parte de riscurile asociate cu o încetare imediată a contractului
fără motiv de fond, partea care declanșează rezoluțiunea este ținută să respecte un anumit
termen de preaviz.

b) Cauze convenționale
25. Convențională este rezoluțiunea a cărei cauză nu rezultă din lege, ci este prevăzută în
mod expres de contract. Părțile își pot rezerva dreptul la rezoluțiune (art. 1084 alin.(2)).
Doctrina denumește o asemenea clauză pact comisoriu (lex commissoria) sau, mai recent,
clauză rezolutorie.

26. În primul rând, părțile pot clarifica cazurile în care este aplicabilă o cauză legală de
rezoluțiune. Așadar, contractul poate prevedea:
— executarea întocmai a fiecărei obligații este de esența contractului;

— o parte poate recurge la rezoluțiune nu doar pentru o neexecutare esențială (art.916), ci

și pentru una mai puțin importantă;

— durata concretă a termenului suplimentar care urmează a fi acordat și a expira, după ce

se poate rezolvi raportul contractual în temeiul art. 917.

27. În al doilea rând, părțile pot rezerva dreptul de rezoluțiune a raportului contractual la
discreția absolută a uneia dintre ele. Astfel de clauze vor fi supuse principiului
transparenței, adică din formularea lor trebuie să rezulte clar că intenția părților a fost
stabilirea unui drept, supus doar voinței discreționare a unei părți.

2) Cauzele legale generale ale rezoluțiunii

28. În cele ce urmează, vom discuta cauzele legale generale ale rezoluțiunii contractului.

a) Neexecutarea esențială a contractului

29. Contractele ar trebui să fie executate până la capăt, chiar dacă au fost încălcate.
Încălcarea comisă de o parte contractantă nu ar trebui să servească celeilalte părți drept
pretext pentru a „rupe” contractul care, poate, nu îi mai este avantajos din alte motive.
Legea îndreptățește cealaltă parte contractantă la rezoluțiune doar atunci când încălcarea
este suficient de serioasă. În acest scop, a fost introdus testul de neexecutare esențială a
contractului.

30. Conceptul de neexecutare esențială își are originea în sistemul de drept anglo-saxon
(denumit fundamental non-performance sau fundamental breach). C. civ. reglementează, la
art. 916, această figură juridică după modelul Convenției ONU privind contractele de
vânzare internațională de mărfuri (art. 25) și Principiilor Dreptului European al Contractelor
[Elaborate în 2002 de un grup de academicieni conduși de profesorul OLE LANDO. Vezi:
http://www.jus.uio.no/lm/eu.contract.principles.parts.1.to.3.2002/ . În 2008 aceste principii
au fost incorporate în DCFR].

31. În loc să dea o definiție teoretică neexecutării esențiale, o abordare reușită a C. civ. este
de a enumera cazurile de neexecutare esențială cel mai des întâlnite, insuflând astfel mai
multă certitudine în raporturile contractuale.  Alineatul (2) din art. 916 enumeră patru
ipoteze, „circumstanțe”, fiecare permițând a delimita o neexecutare esențială de celelalte
tipuri de neexecutări. Aceste patru cazuri nu sunt exhaustive, deși formularea lor generală
le permite să cuprindă majoritatea situațiilor care pot fi concepute. Așadar, neexecutarea
este esențială în una dintre situațiile ce urmează.

i) Privarea părții contractante de așteptările contractuale

32. Rezoluțiunea este esențială când neexecutarea obligației contractuale privează în mod
substanțial creditorul de ceea ce se putea aștepta în baza contractului, în raport cu întregul
raport contractual sau tranșa supusă rezoluțiunii, cu excepția cazului în care la momentul
încheierii contractului debitorul nu a prevăzut și nici nu putea să prevadă în mod rezonabil
acel rezultat.

Astfel, criteriul conține două elemente:

— privarea de scopul urmărit prin contract;

— scopul să fie previzibil.

33. În privarea de scopul urmărit în contract, termenul privare nu poate fi redus la un

prejudiciu patrimonial, ci trebuie interpretat într-un sens mai larg, care include și prejudicii
nemateriale sau lezarea unor simple interese, așa cum pierderea unui client, pierderea
posibilității de a revinde, pierderea reputației etc.

34. Accentul trebuie pus pe așteptarea contractuală a părții vătămate: ceea ce ea
aștepta de la executarea contractului. Așteptarea unei părți de la executarea contractului
este criteriul central în determinarea existenței unei neexecutări esențiale. Acest criteriu
face ca determinarea neexecutării esențiale să fie mai obiectivă, întrucât contractul însuși
stabilește obligațiile părții și tot contractul relevă importanța acestor îndatoriri. Pe cale de
consecință, nu interesul personal și subiectiv al părții vătămate contează, ci așteptările care
pot fi deduse privind în contract [v. PETER HUBER, Typically German – Two Contentious
German Contributions to the CISG în 2011 Annals of the Faculty of Law of Belgrade,
International Edition, 2011, nr. 150, p. 150-161].

De exemplu, bunul cumpărat nu poate fi utilizat în scopul prevăzut în contract sau în scopul
lui obișnuit; cumpărătorul nu a primit prețul, deși scadența a survenit; beneficiarul întreținerii
nu primește hrana, îngrijirea de care are nevoie sau le primește doar amenințându-l pe
dobânditor cu rezoluțiunea; antreprenorul construiește o clădire cu vicii care stau la
fundamentul construcției și nu pot fi remediate decât distrugând construcția etc. Aici, rolul
central îl joacă conceptul de interes: preocuparea și atenția pe care creditorul o acorda
executării contractului au fost zădărnicite, nu a fost atins scopul urmărit prin contract.
35. Aplicarea acestui criteriu al caracterului esențial depinde și de tipul neexecutării.

1) Neexecutarea totală îndreptățește, de regulă, rezoluțiunea imediată, și nu este necesar a

căuta cea mai importantă prestație din contract, pentru a cărei executare creditorul a
încheiat contractul, și nici a cerceta în ce măsură această prestație importantă a fost
încălcată. Totuși, pentru mai multă siguranță, creditorul poate acorda un termen suplimentar
conform art. 917 alin.(1).

2) Executarea necorespunzătoare prezintă probleme de apreciere. Una dintre ele constă în

a ști a câta parte din prestație trebuie să fie lipsă, pentru ca să priveze creditorul de ceea la
ce se aștepta de la contract: 10%, 25%, 50%, 75% sau tocmai 100%? Sensul criteriului
examinat este că nu contează atât mărimea neexecutării, cât importanța pe care creditorul
a atribuit-o părții neexecutate din prestație.

O încălcare a cerințelor calitative (bunul și lucrările cu vicii etc.) este esențială atunci când
viciul împiedică în mod considerabil folosința bunului ori rezultatul lucrării sau când bunul ori
lucrarea sunt ireparabile. Faptul dacă un viciu care poate fi înlăturat este esențial ține în
mare măsură și de elementul temporal. Dacă încălcarea termenului de predare a bunului
sau a lucrării este esențială, am avea argumente să spunem că un viciu esențial reparabil
este o neexecutare esențială a contractului. Dacă nu suntem într-o astfel de situație și dacă
viciul nu este înlăturat în termenul stabilit, el poate deveni o neexecutare esențială a
contractului.

3) Întârzierea în executare există dacă, până la declararea rezoluțiunii de către creditor,

debitorul execută obligația după scadența ei. De regulă, o astfel de evoluție trebuie
examinată prin prisma următorului criteriu legal (art. 916 alin. (2) lit. b)), și anume a constata
că timpul era un factor esențial al prestației. Dacă însă nu este urmată de executare
propriu-zisă, întârzierea constituie o neexecutare totală (sau parțială dacă s-a întârziat în
raport cu o parte din prestație) și se va aplica regimul analizat mai sus.

36. Scopul să fie previzibil este al doilea element al acestui criteriu („cu excepția cazului
când debitorul […] nu a prevăzut și nu putea să prevadă în mod rezonabil rezultatul
scontat”). Acest element este o limitare a primei trăsături expuse, scopul de bază fiind
protejarea debitorului de așteptările creditorului pe care debitorul nu putea să le prevadă.
Se prezumă că scopul îi era cunoscut debitorului sau că el trebuia să îl cunoască. Totuși,
prezumția poate fi răsturnată de debitor.
37. Faptul că scopul era previzibil sau imprevizibil se determină prin aplicarea a două
„teste”: unul subiect și altul obiectiv. În testul subiectiv, debitorul este întrebat dacă
cunoștea, la încheierea contractului, scopul urmărit de creditor prin contract. Pentru ca
debitorul să nu invoce neglijența sau imprudența sa, se impune și un test „obiectiv”: ar fi
putut să prevadă acest scop sau nu. Este curios faptul că legea nu întreabă, ca de obicei,
dacă acesta trebuia să prevadă, ci dacă putea să prevadă. Ultimul criteriu este mai larg și
mai exigent față de debitor: chiar dacă nu trebuia să acorde atenție unei informații, dar dacă
el a putut să îi acorde atenție, scopul dorit de creditor este previzibil. Sintagma „în mod
rezonabil” face trimitere la aprecierea pe care ar da-o o persoană „rezonabilă” în aceleași
condiții și în aceeași situație ca și debitorul. Este vorba de corespondența dintre părți, de
informațiile dezvăluite cu ocazia negocierilor, de informațiile din contract (inclusiv și în
special în preambulul contractului).

Rezultă că părțile ar trebui să acorde atenție acestor consecințe din contract și din
informația suplimentară prezentată, în principiu, la momentul încheierii contractului. De
exemplu, consecințele deosebit de serioase în cazul primirii mărfurilor cu întârziere datorită
lipsei de spațiu de depozitare; caracterul vital al certificării/autorizării sanitare pentru
plasarea mărfurilor pe piața de larg consum.

38. Referința la tranșa relevantă din executare în lit. a) este importantă în raport cu cazurile
în care obligațiile contractuale se execută în tranșe sau sunt altfel divizibile.  În aceste
cazuri, efectul art. 920 este că, dacă o parte separată a contraprestației se poate aloca
fiecărei tranșe, creditorul în mod normal nu va putea să declare rezoluțiunea întregului
raport contractual doar fiindcă el a fost substanțial privat de ceea ce el se aștepta în privința
unei tranșe divizibile.  Așadar, într-un contract de livrare lunară a mărfurilor pe o durată de
10 ani, o întârziere sau o neconformitate în privința livrării dintr-o lună poate constitui o
neexecutare esențială în privința acelei luni, dar nu în privința întregului contract privit în
ansamblu [DCFR, p. 855].

ii) Executarea întocmai a obligațiilor ține de esența contractului

39. Natura esențială a executării cu strictețe, fără nicio abatere, poate reieși expres din
informațiile pe care creditorul le-a adus la cunoștință debitorului în timpul negocierilor; sau
din formularea contractului („va preda bunul doar și exclusiv până la”; „are dreptul să refuze
lucrarea dacă este predată cu întârziere”; „în niciun caz, locatarul nu va”; sau folosesc așa
termeni ca „strict”, „precis”, „absolut”, „cel târziu” etc.).
40. La fel, caracterul esențial poate deriva, în mod implicit, din natura obligației. Exemplul
cu pomul de Crăciun care trebuie livrat înainte de Crăciun este mai mult decât tradițional. În
general, putem menționa că orice prestație legată de un eveniment unic care se produce la
o dată determinată: predarea rochiei de nuntă către mireasă înainte de nuntă; reparația
unui complex sportiv înainte de o competiție de nivel național sau internațional; livrarea de
băuturi răcoritoare spre a fi vândute la o sărbătoare, o festivitate publică etc.

iii) Neexecutarea este intenționată sau din culpă gravă.

41. Acest criteriu pune accent pe latura subiectivă a neexecutării, mărimea cantitativă a
neexecutării fiind mai puțin relevantă. Scopul criteriului este de a sancționa acele situații în
care debitorul refuză expres executarea și nu poate invoca motive serioase (de exemplu,
imposibilitatea, un caz fortuit) și nu execută mai mult din capriciu, „din principiu”. O
asemenea atitudine este contrară bunei-credințe, iar fundamentul acestei cauze de
rezoluțiune îl vedem tot în neatingerea scopului urmărit de către creditor prin încheierea
contractului, însă nu în ceea ce ține de prestația propriu-zisă, ci de atitudinea de bună-
credință pe care el o aștepta de la debitor.

42. Neexecutarea intenționată poate apărea sub următoarele forme:

1) Refuzul expres de a executa.

Rezoluțiunea poate fi declarată fără stabilirea unui termen suplimentar (imediat) dacă
debitorul a respins în mod cert și definitiv executarea, adică nu a executat în mod
intenționat. Refuzul cert poate rezulta atât dintr-o declarație expresă (o afirmație orală, o
scrisoare etc.), cât și din comportamentul cert al debitorului (debitorul nu se pregătește de
executare, refuză orice comunicare cu creditorul etc.). De exemplu, după ce a încheiat un
contract de prestare a serviciilor de deservire tehnică a computerelor, clientul a comunicat
prestatorului că firma sa nu mai are nevoie de serviciile lui. Astfel, clientul a respins
executarea tuturor obligațiilor lui bazate pe contract. În fine, nu este relevant faptul că
debitorul refuză, pur și simplu, să execute sau că nu poate executa, sau că nu este gata de
executare;

2) Refuzul implicit de a executa.

Nu întotdeauna este necesară o declarație expresă pentru a înțelege refuzul de a executa
obligațiile contractuale. Refuzul poate fi dedus din exprimările sau comportamentul
persoanei. Astfel, refuzul se subînțelege atunci când o persoană rezonabilă, care se află în
pielea părții inocente [creditorului], ar înțelege în mod clar că cealaltă parte nu mai dorește
să fie ținută de contract (de exemplu, amână în continuu executarea fără motive întemeiate
etc.) sau execută doar într-un mod care contravine substanțial obligațiilor ce îi incumbă sau
folosește o altă modalitate (de exemplu, plătește un preț mai mic; predă alt bun decât cel
convenit; construiește modificând proiectul etc.).

3) Declarația părții
 că nu este gata să execute;

4) Interpretarea abuzivă 
și neîntemeiată a contractului. Totuși, acest temei nu îl putem aplica dacă există dubii în
interpretarea unei clauze formulate nereușit;

5) Rezoluțiunea neîntemeiată
 a contractului. Dacă o parte pretinde a rezolvi contractul în împrejurări în care ea nu are
dreptul să o efectueze, comportamentul ei constituie o neexecutare din intenție, iar
rezoluțiunea este declarată cu rea-credință, adică nu pentru a se apăra contra lezării
intereselor sale de către cealaltă parte contractantă prin neexecutarea obligațiilor, ci pentru
a se elibera, pur și simplu, de executarea propriilor obligații. Dată fiind împrejurarea că nu
este întemeiată, pretinsa rezoluțiune nu va produce efectele unei rezoluțiuni. Prin urmare,
creditorul va putea rezolvi contractul el însuși;

6) Intentarea unei acțiuni

 în judecată poate fi interpretată ca o neexecutare intenționată când este făcută cu scopul
de a abandona contractul și nu de a soluționa o divergență, pe care ambele părți au
încercat în prealabil să o soluționeze pe cale amiabilă, iar, ulterior, s-ar fi cerut asistența
instanței de judecată.

d) Neexecutarea dă creditorului motiv să creadă că nu poate conta pe executarea din

partea debitorului în viitor.

43. Acest criteriu se aplică ori de câte ori debitorului îi incumbă prestații succesive sau
continue, indiferent dacă este un contract cu executare succesivă, ca, de exemplu, o
locațiune, sau dacă este un contract cu executare dintr-o dată, numai că prestația este
eșalonată, ca, de exemplu, vânzarea în rate. Nu este necesar ca încălcarea să întrunească
unul dintre criteriile de mai sus, adică să fie esențială. Relevantă este gravitatea acestei
încălcări față de viitoarele prestații despre care creditorul are temerea că, de asemenea, vor
fi încălcate, având în vederea neexecutarea produsă. După cum s-a menționat, este cazul
când o serie de încălcări, dintre care niciuna nu este esențială sau nu constituie temei
suficient pentru teama de o viitoare neexecutare esențială, luate împreună, dau temei
suficient pentru o asemenea temere [JAMMING SHEN, Declaring the Contract Avoided: The
U.N. Sales Convention in the Chinese Context în New York International Law Review. Vol.
10, 1997, nr. 1, p. 7-57].

44. Concluzionăm că simpla neexecutare esențială a contractului este suficientă pentru a

declanșa rezoluțiunea contractului. Legea nu impune alte condiții. În special, pentru a da
aplicare art. 916, nu este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere. Așa cum deja am
arătat, nu este necesar ca neexecutarea obligațiilor să fie culpabilă [doctrina românească
recentă subliniază că și Codul civil al României a abandonat culpa ca o condiție a
neexecutării rezolutorii. În acest sens, v. IONUȚ-FLORIN POPA, op. cit., p. 196 și urm.; NORA
DAGHIE, op. cit., p. 182].

b) Neexecutarea contractului după termenul suplimentar acordat

45. În conformitate cu art. 917 alin. (1), creditorul are dreptul la rezoluțiune în caz de
neexecutare a obligației contractuale dacă i-a acordat debitorului, prin notificare, un termen
suplimentar rezonabil pentru executare, iar debitorul nu a executat în acest termen.

Conform acestei cauze legale generale de rezoluțiune, nu contează dacă, după expirarea
termenului suplimentar acordat, neexecutarea este esențială sau nu.  Singura excepția este
că dreptul de rezoluțiune nu poate invocat pe temeiul art. 917 dacă neexecutarea este de-a
dreptul minoră (art. 917 alin.(3)), adică apare doar ca un pretext.

46. Acest mecanism a fost preluat de C. civ. din sistemul BGB, unde poartă denumirea de
Nachfrist (adică, termen suplimentar ultimativ) [W. Ernst, Comentariu (la § 323),
MuKoBGB].

47. După cum s-a observat în mod judicios, procedura de stabilire a unui termen
suplimentar oferă certitudine, claritate și previzibilitate într-o situație incertă. Atunci când
neexecutarea este doar parțială și/sau creditorul nu dorește să rezolve contractul, ci are
nevoie de prestație în natură, este recomandabilă stabilirea unui termen suplimentar. Astfel,
dreptul de a rezolvi nu este condiționat strict juridic de existența unei neexecutări esențiale,
iar creditorul nu va fi ulterior ținut să facă dificila probă a faptului că este întrunit unul dintre
criteriile art. 916 alin.(2). Așadar, efectul real al notificării este de a face termenul
suplimentar stabilit ca fiind esențial și final. Notificarea termenului suplimentar poate fi
asimilată cu un „ultimatum”.
48. Stabilirea termenului suplimentar îi impune o limitare creditorului: atât timp cât termenul
suplimentar nu a expirat, creditorul nu poate exercita un drept incompatibil cu stabilirea
termenului adițional.  Aceste acțiuni, după cum am menționat, contravin direct scopului în
care a fost stabilit termenul adițional, și anume acela de a obține executarea
corespunzătoare. Prin urmare, sunt contrare bunei-credințe.

Stabilirea termenului suplimentar nu este o procedură de „punere în întârziere”.

49. Procedura stabilirii termenului suplimentar este reglementată de art. 917 și constă în
etapele care urmează:

#1 Debitorul nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestație scadentă.

Formele neexecutării au fost analizate mai sus.

#2 Creditorul adresează o notificare debitorului prin care cere executarea obligației și

stabilește un termen-limită până la care el va mai accepta prestația. Nu este necesar ca
notificarea să poarte formă scrisă. Ea trebuie să indice:

— prestația care se așteaptă de la debitor; de exemplu, notificarea adresată de vânzătorul

unui teren cumpărătorului ar trebui să specifice prețul sau partea din preț care rămâne
neplătită;

— un termen rezonabil în care prestația să fie executată; așadar, creditorul nu poate stabili
orice termen, la discreția sa, ci doar un termen rezonabil. Cerința stabilirii unui termen
rezonabil are scopul de a împiedica creditorul să stabilească un termen simbolic, cu intenția
vădită de a rezolvi contractul. Acest comportament ar fi contrar bunei-credințe.

50. Potrivit art. 917 alin.(2), Dacă termenul acordat este nerezonabil de scurt sau nu s-a
fixat niciun termen, creditorul poate rezolvi doar după expirarea unui termen rezonabil din
data când notificarea produce efecte.

51. Caracterul rezonabil al termenului se apreciază în mod obiectiv, luând în considerare

natura și scopul elementului supus aprecierii, circumstanțele cazului, precum și uzanțele și
practicile pertinente (art. 12).  Prin urmare, în diferite cazuri, rezonabile vor fi diferite
termene. Considerăm că aprecierea a ceea ce este rezonabil ar trebui să pornească de la
scopul stabilirii termenului adițional: debitorul să execute obligația ori să remedieze
executarea necorespunzătoare. Se vor lua în considerare: natura și complexitatea
prestațiilor, acțiunile pe care debitorul trebuie să le întreprindă pentru a executa prestația,
timpul pe care l-a avut pentru executare; obstacolele în calea executării corespunzătoare a
prestației, precum și măsura în care a întârziat și consecințele întârzierii, posibilitățile
debitorului și interesul creditorului; durata normală a perioadei de livrare; natura prestației
(de exemplu, livrarea unui echipament complex), precum și natura obstacolului care a
împiedicat executarea adecvată la scadență [v. FRITZ ENDERLEIN. DIETRICH
MASKOW, International Sales Law. United Nations Convention on Contracts for the
International Sale of Goods. Convention on the Limitation Period in the International Sale of
Goods. A Commentary. New York, ed. Oceana Publications, 1992, p. 181 și urm.]. În fine,
termenul ar trebui să fie suficient ca debitorul să poată, efectiv, executa.

52. Această cerință nu întotdeauna îl satisface pe creditor, căci ar putea, între timp, să
piardă interesul în executare și să aibă un drept legal de rezoluțiune pe temeiul neexecutării
esențiale. Atunci, „intră în joc” prima cauză a rezoluțiunii legale pentru neexecutare, și
anume neexecutarea esențială a contractului.

53. Faptul că creditorul nu stabilește un termen sau că stabilește un termen

necorespunzător de scurt nu anulează notificarea, ci se consideră că a stabilit un termen
rezonabil. Chiar dacă i s-a stabilit un termen nerezonabil, debitorul nu se poate apăra, ci
trebuie să execute în termenul pe care l-ar putea demonstra că este rezonabil, astfel încât,
în caz de litigiu, judecătorul să aprecieze care dintre termene este rezonabil (cel stabilit de
creditor sau cel folosit real de către debitor pentru executare).

Spre deosebire de redacția anterioară a C. civ., art. 917, nu mai cere o declarație privind
consecințele neexecutării în conformitate cu notificarea.

54. Răspunsul la notificare se poate rezuma la una dintre următoarele situații [E.
Kimbel, Nachfrist Notice and Avoidance under the CISG în Journal of Law and Commerce,
1999, nr. 19, p.301 și urm.]:

— debitorul poate răspunde prin executarea prestației în interiorul termenului, ceea ce

constituie cel mai bun rezultat pentru un creditor care își dorește executare în natură.
Creditorul este obligat să primească prestația. Totuși, el va conserva dreptul său la
despăgubiri pentru întârziere;

— debitorul poate declara că nu va executa în interiorul termenului. În acest caz, creditorul

sau poate rezolvi contractul imediat, sau va cere executarea prestației în natură ori
despăgubiri.  De asemenea, el va conserva dreptul său la despăgubiri pentru întârziere;
— debitorul nu execută până la expirarea termenului suplimentar stabilit; drepturile
creditorului sunt similare celor indicate la situația anterioară;

— debitorul ar putea promite că execută prestația, precizând că o va face abia după

expirarea termenului; creditorul ar putea interpreta această promisiune ca un refuz de a
executa în interiorul termenului și recurge la drepturile indicate în situația de mai sus; sau
creditorul poate accepta această promisiune, care, teoretic, va fi interpretată ca o prelungire
a termenului stabilit sau ca un nou termen, suplimentar.

c) Neexecutarea esențială anticipată a contractului

55. Există neexecutare anticipată a contractului atunci când, chiar înainte de scadență, apar
semnele riscului real al neexecutării esențiale din partea debitorului, astfel încât nu este
economic și nici just pentru creditor să aștepte scadența obligațiilor creditorului pentru a
invoca rezoluțiunea [v. IONUȚ-FLORIN POPA, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în Noul
Cod civil (I.) În: Revista Română de Drept Privat, 2010, nr. 5, p. 107]. C. civ. conține mai
multe texte care se bazează pe același principiu: o neexecutare care este previzibilă în mod
rezonabil trebuie, în scopul apariției remediilor creditorilor, egalată cu o neexecutare la
scadență. Este vorba de art. 864, 914 alin.(2) și 918.

Așadar, în cazul în care apar indicii că debitorul nu va executa la scadență, legea acordă
creditorului trei mijloace de apărare: a) suspendarea executării propriei obligații (excepție
de precaritate); b) înaintarea cererii de a se executa anticipat sau de a se acorda garanții; c)
rezoluțiunea raportului contractual cu condiția că se așteaptă o neexecutare esențială.

56. Art. 918 acordă un drept de rezoluțiune dacă:

— debitorul a declarat că nu va executa obligația sau pe altă cale este clar că nu o va

executa;

— neexecutarea care se așteaptă ar fi fost esențială.

Articolul acordă creditorului dreptul la rezoluțiune dacă debitorul a renunțat la contract,

anunțând că el nu va executa ori dacă în alt mod este clar că debitorul va săvârși o
neexecutare esențială.  Va trebui să existe o nedorință sau neputință vădită de executare în
care, totodată, neexecutarea va fi esențială.

Ilustrația 1
În ianuarie o societate de construcții se obligă să construiască o casă pentru O și să înceapă lucrul la
1 mai. În aprilie societatea îi spune lui O că, din cauza dificultăților cu forța de muncă, ea nu va
putea executa contractul. O imediat declară rezoluțiunea întregului raport contractual.

[v. DCFR, Vol. I, p. 867, Ilustrația 1]

d) Rezoluțiunea pentru lipsa asigurărilor adecvate ale executării

57. Art. 919 acordă un drept de rezoluțiune dacă:

— creditorul care crede în mod rezonabil că va avea loc o neexecutare;

— neexecutarea care se așteaptă ar fi fost esențială;

— creditorul cere de la debitor, prin notificare, asigurări adecvate ale executării

corespunzătoare.

58. Ținut de obligația generală de bună-credință (art. 776), creditorul trebuie să ceară tipul
de asigurare a executării care este posibil și rezonabil în raport cu natura neexecutării. De
exemplu, dacă un cumpărător are dificultăți financiare, vânzătorul ar putea solicita
prezentarea unei garanții bancare. Dacă în practica dintre părți nu se utilizează garanții
bancare (sunt instrumente costisitoare, iar obținerea lor este un proces de durată),
cumpărătorul poate considera solicitarea drept nerezonabilă dacă, în schimb, prezintă
dovada unui disponibil suficient în conturile sale bancare.

59. Pe drept cuvânt s-a spus că această cauză a rezoluțiunii are ca scop protecția
intereselor părții contractante care crede, pe motive rezonabile, că cealaltă parte nu va
putea sau nu va dori să execute o obligație la scadență, dar care ar putea să ezite să
recurgă la rezoluțiune pentru neexecutare anticipată în cazul în care ar apărea dovezi că,
totuși, cealaltă parte ar fi executat [DCFR, Vol. I, p. 871].  În absența unei asemenea reguli,
creditorul ar fi în dilemă. Să aștepte până la scadență pentru executare ar însemna pierderi
mari dacă executarea așa și nu are loc.  Să recurgă rezoluțiune pentru neexecutare
anticipată ar putea însemna răspundere pentru prejudiciu dacă ulterior se constată că nu
era clar că cealaltă parte ar fi săvârșit o neexecutare esențială.  Art. 919 permite creditorului
să ceară o garanție de executare, în lipsa căreia remediul rezoluțiunii poate fi folosit în
siguranță.

Dacă debitorul nu înlătură incertitudinea în termenul stabilit, creditorul va avea dreptul de a

rezolvi contractul cu efect imediat, chiar dacă scadența propriu-zisă nu a survenit.
▮III. Exercitarea dreptului de rezoluțiune
1) Dreptul de a alege
60. Intervenirea unei cauze de rezoluțiune a contractului (cum ar fi neexecutarea esențială
a contractului) nu este prin sine un eveniment rezolutoriu, fiindcă asupra provocării
rezoluțiunii decide intenționat partea îndreptățită.

61. În cazul în care apare dreptul la rezoluțiune, creditorul are dreptul de a alege între
rezoluțiune sau menținerea contractului și de a cere executarea silită a obligației, fie în
natură, fie prin echivalent bănesc (v. art. 901 alin.(1) care precizează că remediile se aleg
de către creditor, și nu debitor).  După cum s-a arătat, dreptul la rezoluțiune, ca tehnică
juridică, este unul potestativ. Dacă acest drept se întemeiază pe un motiv (nu este
discreționar), atunci este și un remediu juridic. De aici rezultă următoarele concluzii:

— rezoluțiunea nu produce efect în mod automat, cu excepția rezoluțiunii de drept, care

intervine în temeiul unei clauze rezolutorii;

— rezoluțiunea nu poate fi declarată de către debitorul care a încălcat;

— rezoluțiunea nu poate fi declarată de judecător din oficiu, întrucât astfel s-ar încălca
principiul disponibilității în procesul civil.

62. Totuși, dreptul de a alege al părții îndreptățite este supus unor limitări atunci când
rezoluțiunea își are cauza în neexecutarea obligației, după cum urmează.

a) Chiar dacă există o neexecutare esențială (și a apărut dreptul la rezoluțiune), dar s-a
acordat un termen suplimentar în sensul art. 917, dreptul de a declara rezoluțiunea este
suspendat conform art. 910 alin.(1), iar creditorul nu poate recurge la el până la expirarea
acestui termen;

b) Dreptul la rezoluțiune pentru motiv de executare tardivă sau altfel necorespunzătoare

este unul temporar, supus unui termen de decădere (art. 920 alin.(1)).  De asemenea,
rezoluțiunea pentru neexecutare întemeiată pe art. 917, 918 sau 919 este supusă unui
termen de decădere rezonabil (art. 920 alin.(3)).  Per a contrario, doar rezoluțiunea pentru
neexecutare întemeiată pe art. 916 (neexecutarea esențială) nu este supusă unui termen
de decădere cu o condiție: că neexecutarea este totală.  Dacă însă neexecutarea constă în
tardivitate sau neconformitate, alin.(1) de la art. 920 instituie același termen rezonabil de
decădere.
În mod normal, părțile ar trebui să convină prin contract asupra termenului în care poate fi
declarată rezoluțiunea. În lipsa unei astfel de clauze, dacă creditorul îndreptățit să rezolve
contractul va ezita să aleagă între rezoluțiune și menținerea contractului, debitorul se va
afla în incertitudine juridică. El nu va ști care va fi soarta contractului și nici dacă trebuie să
se pregătească pentru executarea corespunzătoare a obligației. Atunci, legea acordă
debitorului dreptul de a-l „soma” pe creditor, informându-l într-un termen rezonabil ce alege:
rezoluțiunea sau executarea de mai departe a contractului. Dacă nu exercită dreptul de
rezoluțiune până la expirarea termenului stabilit, creditorul pierde dreptul de rezoluțiune.

Dacă, după apariția dreptului de rezoluțiune, debitorul execută totuși prestația, deci suntem
doar în prezența unei întârzieri, creditorul trebuie să exercite cu promptitudine rezoluțiunea.
Termenul rezonabil trebuie aici înțeles: mai mult, mai puțin, imediat [v. FRITZ ENDERLEIN.
DIETRICH MASKOW, op. cit., p. 193].

Regula dată se explică, în primul rând, prin tendința generală de a menține legătura
contractuală (principiul favor contractus), în al doilea rând, prin prezumția că, pierzând
interesul de a executa, creditorul ar trebui să refuze primirea prestației, ori să o restituie
imediat debitorului.

c) fiind un remediu pentru neexecutare, dreptul de rezoluțiune este prescriptibil. Potrivit art.
901 alin.(7), declarația creditorului nu produce efectul rezoluțiunii dacă la acea dată dreptul
la rezoluțiune era prescris extinctiv, iar debitorul invocă această excepție înainte sau după
declarație.  La rândul său, dreptul la rezoluțiune pentru neexecutarea obligației se prescrie
extinctiv la data prescrierii extinctive a obligației a cărei neexecutare întemeiază
rezoluțiunea (art. 395 alin.(9)).  Deci, notificarea de rezoluțiune dată de creditor după
expirarea termenului de prescripție este ineficientă, iar debitorul poate invoca împrejurarea
dată și ulterior primirii notificării de rezoluțiune.

2) Domeniul de aplicare al rezoluțiunii

63. Excluderea distincției dintre rezoluțiune (cu efect restitutiv) și reziliere (fără efect
restitutiv) a fost însoțită de o soluție nouă, cuprinsă în art. 920, care determină domeniul de
aplicare al rezoluțiunii (rezoluțiunea totală vs rezoluțiunea parțială) în funcție dacă raportul
contractual este divizibil sau indivizibil.
a) Raporturile contractuale indivizibile
64. Art. 920 alin.(1) prevede regula generală că, dacă obligațiile debitorului rezultate din
contract sunt indivizibile, creditorul poate recurge doar la rezoluțiunea totală, adică poate
rezolvi raportul contractual doar în întregime.

b) Raporturile contractuale divizibile

65. Reglementarea ține cont de două tipuri de divizibilitate.  Un tip apare atunci când
obligațiile viitoare ale debitorului trebuie executate în tranșe ori rate separate.  Celălalt tip
se manifestă atunci când executarea obligațiilor este divizibilă ca conținut, dar nu în mod
neapărat ca timp — de exemplu, când un agricultor s-a obligat într-un contract să cumpere
două tractoare identice și unul din el este are un viciu esențial, în timp ce celălalt tractor nu
are vicii.

Regula: rezoluțiunea parțială

66. În cazul în care un contract obligă la o serie de prestații de către una dintre părți, fiecare
având o contraprestație care îi corespunde (în mod tipic, un preț separat pentru fiecare
executare), obligațiile contractuale pot fi considerate divizibile într-o serie de tranșe
separate.  Aceeași regulă se aplică când obligațiile rezultate din contract trebuie executate
în mod continuu în decursul unei perioade: chiar dacă executarea nu este împărțită în părți
discrete, este totuși posibil de a aloca o plată pe bază zilnică sau săptămânală.

67. Dacă debitorul nu execută o tranșă, creditorul ar putea să dorească să înceteze

obligațiile ambelor părți privitor la tranșă, inclusiv obligația de a accepta executarea acestei
tranșe: de exemplu, într-un contract de prestări servicii, clientul ar vrea să angajeze un alt
prestator să presteze serviciul. Totuși, nu va fi echitabil creditorul să aibă dreptul la
rezoluțiune față de toate obligațiile rămase rezultate din contract, fiindcă neexecutarea, deși
este esențială privitor la tranșa relevantă a obligațiilor debitorului, ar putea să nu fie
esențială în privința întregului raport contractual.  Tranșa din obligații care nu a fost
executată ar putea să nu afecteze semnificativ restul drepturilor și obligațiilor, iar
neexecutarea ar putea să nu se mai repete.  În aceste circumstanțe, este echitabil de a
permite creditorului să rezoluționeze raportul contractual doar în privința tranșei
neexecutate din obligația debitorului, lăsând restul neatins [DCFR, Vol. I, p. 875].

Ilustrație

Locatorul unui echipament pe o durată de 5 ani, cu chiria plătibilă lunar, anunță în anul 2 că în
echipamentul de acel tip s-au descoperit erori și echipamentul trebuie retras imediat pentru
reparații. Reparațiile vor dura cel puțin 10 zile, dar echipamentul va fi returnat cât de curând posibil.
Locatorul nu poate oferi un echipament de substituire.  Aceasta constituie o neexecutare a
obligațiilor locatorului rezultate din contract.  Locatarul ar putea pur și simplu să reducă prețul
pentru durata în care echipamentul nu va funcționa, dar trebui să poată să închirieze un echipament
de substituire pentru acea perioadă. Termenul minim al închirierii unui asemenea echipament este
de o lună.  Locatarul poate declara rezoluțiunea raportului contractual pentru luna în care
echipamentul în mare parte va fi scos din funcțiune.”

[DCFR, Vol. I, p. 875, Ilustrația 1]

68. Uneori obligația unei părți de a executa constă din tranșe distincte, iar neexecutarea
afectează doar una din acele tranșe, însă plata care urmează a fi făcută pentru ele nu este
împărțită în sume echivalente. Dacă, totuși, executarea primei părți contractante este cu
adevărat divizibilă și plata poate fi alocată proporțional, rezoluțiunea poate fi parțială, adică
este permisă în privința tranșei afectate [DCFR, Vol. I, p. 876].

Ilustrație

Faptele sunt ca și în Ilustrația 2, dar prețul este o sumă unică pentru perioada de 50 de săptămâni. 
Prețul inițial a fost calculat de firma de servicii de curățire pur și simplu prin înmulțirea taxei la 50. 
Creditorul poate declara rezoluțiunea raportului contractual, și, prin aceasta, să înceteze obligațiile
ambelor părți, în privința săptămânii ratate.

[DCFR, Vol. I, p. 876, Ilustrația 3]

Excepția: rezoluțiunea totală a raportului contractual divizibil

69. Art. 920 alin.(2) lit. b) reglementează situațiile în care, chiar deși executarea este
divizibilă, creditorul poate recurge la rezoluțiunea totală, adică poate rezolvi întregul raport
contractual. Una din aceste situații este atunci când creditorul pierde în mod rezonabil
interesul în executarea rămasă.

Ilustrație

Un agricultor a comandat echipament de recoltare care urmează a fi livrat în două loturi, cu un preț
separat pentru fiecare.  Furnizorul i-a comunicat agricultorului că un lot este gata pentru livrare în
termen, însă al doilea lot nu poate fi livrat la timp și, în realitate, nu poate fi livrat decât după
sezonul de recoltare. În această situație agricultorul nu poate folosi primul lot și poate declara
rezoluțiunea întregului raport contractual, și nu doar a tranșei care ține de al doilea lot de
echipament.

[DCFR, Vol. I, p. 876, Ilustrația 4]

70. Un alt caz când poate fi invocată rezoluțiunea totală, chiar dacă raportul contractual
este divizibil, este situația când este clar că există o cauză pentru rezoluțiune în privința
întregului, în special sub forma, unei neexecutări anticipate (art. 918) a tranșelor rămase.

3) Notificarea de rezoluțiune
71. În principiu, rezoluțiunea este extrajudiciară sau unilaterală, spre deosebire de alte
sisteme de drept în care rezoluțiunea este judiciară, adică se pronunță de judecător la
cererea părții contractante îndreptățite.

72. Rezoluțiunea extrajudiciară este mai eficientă, mai economică, mai rapidă, mai în pas
cu realitățile timpului nostru și cu principalele sisteme de drept și codificări internaționale.
Într-un cuvânt, rezoluțiunea este mai modernă [v. THOMAS GENICON, op. cit., p. 427].

73. În sistemul C. civ., de îndată ce are un drept la rezoluțiune a raportului contractual, de

natură legală sau convențională, creditorul îl poate exercita prin declarație scrisă față de
debitor (art. 921 alin.(1)). Din această normă juridică, pot fi deduse următoarele consecințe:

a) Rezoluțiunea nu operează de plin drept (ipso facto), cu excepția cazului când contractul
prevede o clauză rezolutorie prin care s-a convenit că se consideră rezolvit la survenirea
unei neexecutări anume.

Această regulă însă nu împiedică ca notificarea prin care se acordă un termen suplimentar
pentru executare totodată să cuprindă și declarația de rezoluțiune sub condiție.  În acest
sens, art. 921 alin. (3) prevede că, în cazul în care notificarea făcută conform art. 917
prevede rezoluțiunea de plin drept dacă debitorul nu execută în termenul suplimentar
acordat prin notificare, rezoluțiunea operează, fără vreo altă declarație, la expirarea
respectivului termen sau a unei perioade rezonabile după notificare (care trebuie să fie mai
lungă decât termenul acordat prin notificare).

b) Rezoluțiunea nu se prezumă, ci trebuie să fie certă. Refuzul de a primi prestația, în

virtutea art. 861 alin.(3) și art.877 sau în alte temeiuri, nu este prin el însuși o declarație de
rezoluțiune, astfel încât debitorul încă are posibilitatea de a face o nouă executare,
corespunzătoare;

c) Pentru a rezolvi un contract nu se cere înaintarea acțiunii în judecată.  Ca și în sistemul

german și cel internațional (Convenția ONU privind contractele de vânzare internațională de
mărfuri, Principiile Dreptului European al Contractelor), rezoluțiunea este, în principiu,
extrajudiciară.  Totuși, în unele cazuri, pentru un control ex ante al justificării rezoluțiunii,
legea poate prevedea că rezoluțiunea se pronunță de către instanța de judecată.  Este
cazul art. 1083, care reglementează schimbarea excepțională a circumstanțelor și acordă
dreptul debitorului aflat în dificultate de a cere ajustarea prestațiilor sau rezoluțiune de la
instanța de judecată și nu prin notificare unilaterală.  Totuși, în condițiile art. 1083 alin.(3)
debitorul consumator ar putea evita o acțiune în justiție.

74. Declarația de rezoluțiune este o manifestare de voință a părții îndreptățite, adresată

celeilalte părți contractante, privind rezoluțiunea. Ea constituie un act juridic unilateral,
producând efecte juridice din momentul recepției de către partea destinatar conform
regulilor privind notificările de la art. 22.

Mai mult decât atât, legea prevede un mecanism care protejează eficiența notificării de
rezoluțiune chiar dacă apar incidente de comunicare către debitor.  Așadar, dacă creditorul
notifică debitorului rezoluțiunea pentru neexecutare și notificarea este expediată ori făcută
corect, atunci întârzierea sau inexactitatea în procesul de transmitere a notificării sau faptul
că ea nu a parvenit nu o împiedică să producă efecte.  Notificarea produce efecte din
momentul în care ar fi trebuit să ajungă în circumstanțe normale (art. 906).

75. Exigența formei scrise a notificării celeilalte părți contractante (de natură să faciliteze
dovedirea rezoluțiunii și data acesteia) de la art. 921 alin.(1) se impune în considerarea
consecințelor dramatice pe care rezoluțiunea o are asupra raportului contractual. În lipsă de
formă scrisă a notificării, sancțiunea este că declarația de rezoluțiune nu va putea fi
demonstrată prin proba cu martori (art. 322 alin.(1)), dar rămâne valabilă și poate fi
demonstrată prin oricare alt mijloc de probă.

4) Controlul judiciar al rezoluțiunii

76. Rolul instanței de judecată se reduce la analiza împrejurărilor de fapt, în al căror temei
se poate constata că s-a produs desființarea contractului.

77. Practica judiciară arată că justițiabilii se adresează, chiar în cazul contractelor guvernate
de C. civ. în vigoare, instanțelor de judecată pentru desfacerea contractelor afectate de
incidentul neexecutării ori alte cauze valabile. Realitatea este că, în unele situații
contractuale patogene, partea care intenționează să rezolve contractul ar putea avea temeri
întemeiate privind faptul că partea adversă nu va recunoaște temeinicia rezoluțiunii și că va
refuza să își execute obligațiile care decurg din raportul de lichidare a legăturii contractuale.
Atunci, este indicat să declare rezoluțiunea direct prin acțiune judiciară și să solicite
instanței sancționarea declarației sale și obligarea celeilalte părți contractante de a își
executa obligațiile care decurg din raportul de lichidare a legăturii contractuale. În plus, cu
ocazia rezoluțiunii, reclamantul va putea înainta și alte pretenții, conexe, cum ar fi cea de
plată a reparației prejudiciului cauzat prin neexecutare a contractului și chiar prin pierdere a
contractului și prin necesitatea de a contracta, în altă parte, prestația dorită.

78. Noua reglementare, cuprinsă în art. 921 alin.(2), precizează această posibilitate: partea
îndreptățită, dacă invocă un interes justificat, poate, în locul rezoluțiunii prin notificare, să
ceară instanței de judecată să declare rezoluțiunea prin hotărâre judecătorească.  Interesul
justificat în special apare când reclamantul, pe lângă capătul de cerere de declarare a
rezoluțiunii judiciare, de asemenea formulează capete de cerere întemeiate pe restituția ca
efect al rezoluțiunii ori despăgubiri pentru neexecutarea obligației care a și servit drept
cauză a acțiunii de rezoluțiune.

79. Norma cuprinde și o importantă regulă de procedură: în condițiile CPC, partea

îndreptățită poate modifica acțiunea în declarare a rezoluțiunii într-o acțiune în executare
silită a obligației contractuale și invers.

80. În domeniul rezoluțiunii, controlul judiciar poate avea două fațete:

— ex ante, dacă reclamantul include printre pretențiile sale să pronunțe contractul ca fiind
rezolvit. Aici, hotărârea judecătorească va fi actul care va transforma raportul juridic
contractual;

— ex post, dacă reclamantul se adresează instanței, prezentând notificarea de rezoluțiune

deja recepționată de către cealaltă parte contractantă și solicitând instanței să constate că a
avut loc o rezoluțiune, că cealaltă parte este în întârziere în raportul juridic de lichidare a
legăturii contractuale și să o oblige a executa obligațiile ce îi revin. Cealaltă parte poate
invoca ineficiența notificării de rezoluțiune cu titlu de excepție, adică ca apărare în proces în
calitate de pârât și nu este neapărat să o invoce cu titlu de acțiune reconvențională (art. 357
alin.(3)).  Dacă rezoluțiunea a fost neîntemeiată, instanța poate constata ineficiența
notificării de rezoluțiunii, invocată de pârât, și respinge capetele de cerere ale reclamantului
care se întemeiază pe efectele rezoluțiunii.

81. Un control judiciar invers, dar tot ex post, îl poate iniția prin acțiune în constatare partea
contractantă care a recepționat o notificare de rezoluțiune de la cealaltă parte contractantă,
pe care o consideră neîntemeiată.  Pretenția reclamantului, în acest caz, va fi de a constata
ineficiența declarației de rezoluțiune conform art. 359 din cauza neîntrunirii condițiilor de
apariție a dreptului de rezoluțiune [anume aceasta trebuie să fie sancțiunea aplicabilă unui
act juridic unilateral prin care se exercită un drept potestativ fără întrunirea condițiilor
aplicabile. Într-o altă abordare, declarația de rezoluțiune poate fi declarată „nulă” sau
„ilegală”. Nu putem fi de acord cu această abordare, întrucât declarația însăși corespunde
tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, este suficient să constatăm că ea
este lipsită de efect. Aceeași abordare există în dreptul german, care operează cu
sancțiunea ineficienței (ger. — Unwirksamkeit) actului juridic]. O asemenea declarație,
constatată de către instanță ca fiind abuzivă, va constitui proba reclamantului a neexecutării
obligațiilor de către pârât.

82. În litigiile de constatare a ineficienței notificării de rezoluțiune, se pune problema

firească dacă, până la soluționarea în fond a litigiului, raportul contractual este rezolvit ori
este încă în vigoare pentru părți.  Pendente solutionae, considerăm că notificarea este actul
care a declarat rezoluțiunea, și, conform C. civ., ea produce efectele, cu excepția cazului în
care instanța de judecată a suspendat efectul rezoluțiunii cu titlu de asigurare a acțiunii.
Sigur că, eventuala constatare a ineficienței notificării de rezoluțiune are retroactiv (art. 357
alin.(4)) și se consideră că nu a produs efectul rezoluțiunii.

▮IV. Efectele juridice ale rezoluțiunii

83. Spre deosebire de nulitate, rezoluțiunea nu desființează retroactiv raportul contractual. 
Ea are efect extinctiv (1), iar uneori și efect restitutiv (2).  Doctrina germană astfel reține că
rezoluțiunea transformă raportul contractual inițial într-un raport juridic nou, de restituire
(ger. — Rückgewährschuldverhältnis) sau de lichidare contractuală (ger.
— Abwicklungsverhältnis) [v. THOMAS GENICON, op. cit., p. 52].  Această abordare este
consistentă cu regimul juridic bazat pe redacția anterioară a textelor în materie de
rezoluțiune [v. OCTAVIAN CAZAC, op. cit., p. 339-340].

1) Efectul extinctiv
84. Față de obligațiile care încă nu au fost executate, rezoluțiunea are efect extinctiv: ele se
sting. Faptul acesta rezultă clar din dispoziția art. 925 alin.(1): prin efectul rezoluțiunii se
sting obligațiile nestinse rezultate din contract sau partea relevantă a acestor obligații. Deci,
orice prestație pe care creditorul o va primi, după rezoluțiune va fi o îmbogățire nejustificată
și se va restitui deja conform regulilor acesteia.

85. În continuare, părțile nu mai sunt în întârziere pentru obligațiile neexecutate, dar stinse,
și nu pot purta răspundere pentru aceasta. Totuși, aceasta nu aduce atingere răspunderii
angajate anterior rezoluțiunii (art. 925 alin.(3)) sau răspunderii pentru nerestituirea
prestațiilor conform efectului constitutiv al rezoluțiunii.  Din momentul intervenirii rezoluțiunii,
creditorul nu poate recurge la mijloace de apărare, incompatibile cu rezoluțiunea, ca
executarea silită în natură (art. 901 alin.(4)), dar sub rezerva dreptului de a-și schimba
poziția dacă încă nu a declarat rezoluțiunea, ci a inițiat un proces judiciar (art. 921 alin.(2)).

86. Așadar, din punct de vedere teoretic, se poate afirma că rezoluțiunea este un mod de
stingere a obligației contractuale. Ea însă nu se limitează la aceasta.

Dat fiind faptul că rezoluțiunea nu produce efectele nulității, există o serie de drepturi
dobândite de părți și o serie de clauze contractuale neafectate de rezoluțiune.

87. În primul rând, creditorul care declară rezoluțiunea: (i) păstrează dreptul la
despăgubirile sau penalitățile acumulate la data rezoluțiunii și, suplimentar, (ii) are aceleași
drepturi la despăgubiri sau penalități pe care le-ar fi avut dacă obligațiile stinse prin efectul
rezoluțiunii ar fi fost neexecutate. În privința acestor obligații stinse nu se va considera că
creditorul a cauzat sau a contribuit la prejudiciu doar pe motiv că a exercitat dreptul la
rezoluțiune (art. 925 alin.(3)). Sigur că, creditorul are dreptul la despăgubiri dacă debitorul
nu a demonstrat că neexecutarea este justificată.  Neexecutarea se prezumă de lege ca
fiind nejustificată, ceea ce îndreptățește creditorul la despăgubiri (art. 901 alin.(1) și (2) și
art. 934 alin.(1)).

88. În al doilea rând, în conformitate cu art. 925 alin.(2), rezoluțiunea nu afectează

stipulațiile contractului privitoare la soluționarea litigiilor sau alte clauze care sunt destinate
aplicării chiar și după rezoluțiune, printre care: a) clauza privind răspunderea părților
(clauza penală, clauza de limitare sau de exonerare de răspundere); b) clauza de dezicere
(art. 924); c) clauza privind legea aplicabilă (art. 2617 alin.(1)); d) clauza de integritate (art.
1050); e) clauza de confidențialitate; f) clauza privind notificările (art. 22) și nenumărate alte
„clauze de stil”.

2) Efectul constitutiv
a) Principiul: restituția bilaterală
89. Rezoluțiunea obligă (deci naște obligații) părțile de a restitui prestațiile executate și,
pentru a preveni îmbogățirea nejustificată, veniturile realizate. Totuși, restituirea prestațiilor
nu se bazează pe instituția îmbogățirii nejustificate (art. 1979 și urm.), ci are un temei
contractual, și anume lichidarea raportului juridic contractual în conformitate cu regimul
juridic stabilit la art. 926-932 (care formează paragraful §4. Restituirea prestațiilor)
[v. GERHARD DANNEMANN , The German Law of Unjustified Enrichment and Restitution: A
Comparative Introduction, Oxford University Press, Oxford, 2009, p. 20 și urm.].  Partea
contractantă care, până la rezoluțiune, a primit vreo prestație în temeiul raportului
contractual, se numește, în sensul regulilor privind restituția, „beneficiar” (art. 926 alin.(1)) și
ei îi incumbă o obligație de restituție.  Deci, beneficiarul este debitorul restituției.

90. Aceste obligații, ce rezultă din raportul de lichidare, sunt corelative și, deci trebuie
executate simultan (art. 886), întrucât între părți există o sinalagmă (art. 926 alin.(1) teza II).
Deci, considerăm excepția de neexecutare și excepția de precaritate (art. 933) pot fi opuse
și în cadrul raportului de lichidare a contractului rezolvit.

91. Efectele rezoluțiunii sunt restrânse dacă unele obligații ce se nasc din rezoluțiune pot fi
compensate (art. 974).

În principiu, părțile trebuie să restituie prestațiile în natură. Astfel, fiecărei părți contractante
care a primit o prestație îi incumbă o obligație de a da și de a face, adică de a transmite
înapoi posesiunea bunului, precum și dreptul de proprietate asupra bunului primit. Se
observă așadar că temeiul restituirii nu constă în lipsirea de justificare a obligației executate
anterior în baza raportului contractual supus rezoluțiunii, ci în nașterea unei obligații în
temeiul art. 926 alin.(1), care trebuie executată conform regulilor generale în materie de
obligații.

92. Dacă contractul era unul translativ de drepturi (vânzare-cumpărare, cesiune de creanță

schimb, donație, societate civilă etc.), rezoluțiunea trebuie să asigure și restituirea acestor
drepturi către partea contractantă transmițătoare (vânzător, donator, cedent etc.).  Principiul
este că dobânditorul dreptului asupra bunului (cumpărător, donator etc.) nu pierde de plin
drept acel drept subiectiv.  Potrivit art. 927 alin.(1) teza I, dreptul real, dreptul de creanță și
dreptul asupra obiectului de proprietate intelectuală transmise în temeiul contractului nu se
restituie de plin drept prin efectul rezoluțiunii acestuia.

În alte cuvinte, dreptul dobândit nu se întoarce „în mod automat” la fostul titular, și nici nu se
desființează retroactiv.  În schimb, ca efect al rezoluțiunii, apare o obligație de a da în
sarcina dobânditorului inițial, adică legea îl obligă să transmită înapoi dreptul respectiv. 
Ideea este exprimată în teza II a aceluiași alineat (1): restituirea are loc prin transmiterea
dreptului de către partea contractantă obligată în folosul celeilalte părți contractante în
condițiile art. 510.
93. Regula are implicații și în dreptul public.  Așadar, pe durata cât partea contractantă
dobânditoare era înregistrată ca titular al dreptului înregistrat, ea purta obligațiile de drept
public, cum ar fi obligația de a plăti impozitul pe bunurile imobiliare ori impozitul pe avere. 
Deoarece restituirea dreptului înregistrat nu are efect retroactiv, partea contractantă
dobânditoare nu este descărcată de drept de aceste obligații, ci este în continuare ținută să
le execute.

94. Sigur că, obligația dată va putea fi executată dacă dreptul încă aparține părții
contractante dobânditoare.  Dacă însă el a fost înstrăinat sau s-a stins, intervin regulile
privind restituția prin plata valorii dreptului.

95. Art. 927 alin.(1) teza III prevede o singură excepție de la efectul prospectiv al restituției,
și permite desființează în mod retroactiv dreptul părții contractante dobânditoare, dacă, (i)
conform condițiilor contractului, dreptul de proprietate asupra bunului mobil a trecut la
partea contractantă dobânditoare înainte de a primi bunul în posesie, iar (ii) bunul mobil
încă se află în posesia părții contractante transmițătoare care are dreptul de a suspenda
predarea bunului conform art. 914, și, (iii) în final, rezoluțiunea este declarată, pe durata
exercitării dreptului de suspendare a executării.

96. Rezoluțiunea prezintă dificultăți specifice atunci când obiectul raportului contractual era
un drept supus înregistrării într-un registru de publicitate (un bun imobil, un pachet de
acțiuni, o parte socială în SRL, un automobil, o marcă înregistrată, un brevet de invenție
etc).  Dreptul asupra acestor bunuri poartă denumirea specifică de „drept înregistrat” (art.
420 lit. a)).

97. De regulă, „restituirea” dreptului se manifestă prin depunerea consimțământului la

registrul de publicitate pentru a fi radiat titular actual, și a fi înregistrat titularul anterior.

98. Noua reglementare explică detaliat acest mecanism: în cazul în care partea
contractantă căreia i s-a transmis un drept prin înregistrare într-un registru de publicitate nu
execută obligația de a restitui dreptul, cealaltă parte contractantă poate cere instanței de
judecată, pe calea acțiunii în efectuarea înregistrării, să pronunțe o hotărâre care să țină loc
de consimțământ al părții contractante care refuză restituirea (art. 927 alin.(2)).  Așadar,
acțiunea specifică de restituire a dreptului nu va fi o acțiune în rectificare, ci o acțiune de
efectuare a înregistrării, supusă regulilor de drept comun de la art. 430, dar și prescripției
extinctive.
99. Pentru a evita că pe durata procesului partea contractantă dobânditoare înstrăinează ori
grevează dreptul înregistrat și astfel face imposibilă executarea hotărârii judecătorești prin
care s-a admis acțiunea în efectuarea înregistrării, reclamantul (partea contractantă
transmițătoare a dreptului înregistrat) poate folosi mecanismul notării acțiunii în efectuarea
înregistrării conform art. 435 alin.(2) pct. 11) și 436 alin.(3).  Dacă acest mecanism este
folosit corect, hotărârea judecătorească se va executa și contra dobânditorilor subsecvenți
ai dreptului înregistrat, asigurând o restituție eficace a dreptului înregistrat către partea
contractantă transmițătoare.

100. Opțiunea debitorului în caz când restituția în natură este prea oneroasă.  Art. 928 alin.
(4) prevede că, dacă transferul ar putea cauza efort sau cheltuieli disproporționate, cel care
este obligat la restituție (în terminologia reglementării, „beneficiarul”) poate opta între
restituția în natură sau restituția prin plata valorii sale conform art. 930.

Ilustrație

A a pictat o frescă care a fost urcată pe un perete în casa lui B și pentru care B nu a plătit lui A. Deși
este fizic posibil de a desface fresca, costurile ar fi disproporționat de mari. A nu poate cere înapoi,
ci doar plata care reprezintă valoarea.

[DCFR, Ilustrația 5]

b) Excepții de la restituirea în natură: plata valorii

101. După rezoluțiune, ar putea să existe o nouă realitate, ce face imposibilă returnarea în
natură a prestațiilor ambelor părți. De exemplu, bunul a fost consumat, înstrăinat, grevat,
distrus.  Ori, prestația poate consta în lucrări sau servicii care nu sunt pasibile restituției în
natură după natura lor.  Această imposibilitate nu exclude însă restituția, ci o transformă
într-o obligație de a plăti valoarea prestației.

102. Așadar, art. 930 alin. (1) dispune că debitorul obligației de restituire este ținut:

— să plătească (la momentul executării) valoarea prestației care nu este transferabilă sau
care încetează să fie transferabilă înainte de apariția obligației de restituire; și

— să plătească recompensă pentru reducerea valorii prestației supuse restituirii ca urmare

a înrăutățirii stării prestației între momentul executării și momentul când a apărut obligația
de restituire.

Ilustrație
Un contract de a construi un garaj aferent unei case prevede că antreprenorul va primi remunerația
la finalizarea lucrărilor. După ce a executat două treimi din lucrări, antreprenorul devine insolvabil și
oprește lucrările.  Clientul declară rezoluțiunea raportului contractual și găsește un alt antreprenor să
finalizeze garajul. Suma pe care clientul trebuie să o plătească celui de al doilea antreprenor este
mai mică decât prețul contractului inițial de antrepriză și clientul primește un beneficiu net.  În baza
prezentului articol clientul trebuie să plătească primului antreprenor o sumă rezonabilă pentru
valoarea lucrărilor deja primite.  Clientul ar putea avea o pretenție față de primul antreprenor pentru
despăgubiri datorate incomodității cauzate, dar asta este o chestiune separată.

[DCFR, Vol. I, p. 903, Ilustrația 1]

Ilustrație

A cumpără de la B un automobil pentru 12.000 euro. În rezultatul unui accident rutier, automobilul
este distrus fără posibilitatea reparării și ulterior este aruncat la metal.  Examinarea automobilului
după accident arată totuși că automobilul avea cilindre viciate.  Având în vedere acel viciu, mașina
de fapt valora doar 4.000 euro când A a primit-o, deși ea ar fi costat 8.000 euro dacă cilindrele ar fi
avut calitatea cerută de contract.  Pe baza viciului grav, A declară rezoluțiunea pentru neexecutare
esențială. A are dreptul la restituția prețului de cumpărare, dar este ținut să restituie lui B valoarea
automobilului deoarece el nu mai poate fi returnat.  Deoarece părțile au convenit asupra unui preț,
și A a obținut o executare de o valoare de doar jumătate din cea pe care trebuia să o primească în
baza contractului, B are dreptul să rețină jumătate din preț, reprezentând valoarea beneficiului
obținut de A.”

[DCFR, Vol. I, p. 903, Ilustrația 2]

c) Excepția pentru contractele gratuite

103. Contractele gratuite sunt prin natura lor dezechilibrate.  A cere restituția când
contractul este rezolvit pentru viitor ar putea, prin urmare, în cazul unui beneficiu
nereturnabil, cum ar fi un serviciu, să oblige beneficiarul să plătească ceva care
întotdeauna era privit ca oferit fără ceva în schimb.  Prin urmare, art. 929 alin.(3) prevede
că restituția nu este cerută în cazul rezoluțiunii raportului contractual rezultat dintr-un
contract gratuit.  Aceasta, sigur că, nu afectează regulile privind revocarea donațiilor
[DCFR, Vol. I, p. 899].

d) Restituția unilaterală
104. În unele cazuri, cum ar fi contractul de înstrăinare cu condiția întreținerii pe viață (art.
1220 alin.(2)), o parte nu va fi ținută să restituie prestațiile primite, însă va avea dreptul să
ceară restituția propriilor prestații. Într-o opinie, abordarea legală reflectă o combinație între
restituție bilaterală și răspundere civilă; partea contractantă care a săvârșit neexecutarea nu
va avea dreptul să ceară restituția în virtutea unei compensări legale între obligația de
restituire și obligația sa de despăgubire [v. THOMAS GENICON, op. cit., p. 659]. Or, situația
poate fi analizată și ca o decădere din drepturi.

e) Restituirea fructelor obținute

105. Lichidarea raportului contractual implică și predarea fructelor obținute de părți ca
urmare a prestației. Se poate întâmpla că ceva primit cu titlu de executare parțială sau
încercare de executare a unei obligații produce fructe naturale (e.g. miei sau mânzi),
industriale (e.g. roada) sau fructe juridice (e.g. chirii sau dobânzi sau dividende) în timp ce
se află în posesia beneficiarului și înainte de a putea fi returnat. În acest caz, fructele
trebuie transmise împreună cu returnarea lucrului primit. Obligația de a returna fructele
corespunde unei cerințe evidente de justiție. Fără această obligație nu ar exista o restituție
adecvată în cazul când ar apărea fructe.  Suplimentar, rezultatele rezoluțiunii ar fi dea-
dreptul arbitrare în funcție de momentul în care notificarea de rezoluțiune produce efecte,
puțin înainte sau puțin după producerea fructului [DCFR, Vol. I, p. 895].

f) Folosința și îmbunătățirile
106. Pentru a asigura o restituție completă, art. 931 alin.(1) obligă beneficiarul unei prestații
returnabile să plătească o sumă rezonabilă pentru eventuala folosință a prestației.  Excepția
in fine împiedică apariția dublei răspunderi.  În măsura în care folosința beneficiului a dus la
o reducere în valoarea a beneficiului (returnabil), debitorul este deja obligat să plătească
recompensă în baza art. 930 alin.(1) și, astfel, nu este obligat să plătească încă o dată.

De asemenea, beneficiarul care a adus îmbunătățiri prestației pe care trebuie să o restituie

conform regulilor rezoluțiunii are dreptul la plata valorii îmbunătățirilor dacă cealaltă parte
contractantă se va bucura necondiționat de această valoare la exploatarea prestației
restituite (art. 931 alin.(2)).