1.

1 Elementele componentei –

Elementele componenţei infracţiunii reprezintă părţi componente ale unui sistem integral, ce include
grupuri de semne care corespund diferitelor laturi ale faptelor prejudiciabile caracterizate de legea penală
ca infracţiuni. Deosebim patru părţi componente, care se numesc elementele componenței infracțiunii.
Acestea sunt: obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă.

Semnele componenţei infracţiunii reprezintă o caracteristică concretă, legislativă a celor mai importante
trăsături ale infracţiunii. Semnele componenţei infracţiunii sunt trăsăturile concrete, specifice,
caracteristice elementelor.

1.2

deosebim: a) componenţe de bază; b) compo- nenţe cu circumstanţe agravante (componenţe calificate); c)

componenţe cu circumstanţe atenuante (componenţe privilegiate).
Componenţa de bază este formată dintr-un minimum de semne obiective și subiective stabilite de legea
penală, care sunt necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni, de pildă: clonarea (art. 144 din CP
al RM); răpirea unei persoane (alin. (1) al art. 164 din CP al RM); falsificarea rezultatelor votării (art.
182 din CP al RM); nesupunerea prin violenţă cerinţelor administraţiei penitenciarului (art. 321 din CP
al RM) etc. De obicei, această modalitate a componenţelor este urmată de o diferenţiere ulterioară, fiind
rare cazurile când ele există în mod unitar, de pildă, componenţa spionajului (art. 338 din CP al RM). De
cele mai dese ori componenţele incluse în Partea specială a Codului penal se diferenţiază în două, trei,
patru modalităţi. Acest fapt contribuie la individualizarea maximă a gradului prejudiciabil al faptelor ce
se aseamănă după caracter, după obiectul atentării, după formele vinovăţiei, asigurând astfel calificarea
corectă a faptei și aplicarea ulterioară a unei pedepse echitabile. De pildă, în cazul omorului deosebim
componenţa de bază în alin. (1) al art. 145 din CP al RM, componenţa cu circumstanţe agravante
(calificată), în alin. (2),
 (3) ale art. 145 din CP al RM, componenţa cu circumstanţe atenuante (privile- giată)31 se conţine în
art. 146 din CP al RM (omorul săvârșit în stare de afect).
Componenţa cu circumstanţe agravante este formată din componenţa de bază, la care se adaugă
anumite condiţii, împrejurări, circumstanţe agravante, care se referă la latura obiectivă sau subiectivă, la
obiectul ori subiectul in- fracţiunii (de pildă, furtul calificat, prevăzut la lit. a), b), c), d) din alin. (2), al
art. 186 din CP al RM).
Componenţa cu circumstanţe atenuante este alcătuită din componenţa de bază, căreia i se atașează o
împrejurare atenuantă de natură să micșoreze gra- dul prejudiciabil al faptei (de pildă, pruncuciderea,
art. 147 din CP al RM).
După modul de descriere se deosebesc componenţe simple, complexe și alternative.
Componenţa simplă include semnele specifice unei singure fapte, ce are la bază o unică formă de
vinovăţie, un obiect, o urmare prejudiciabilă. În ast- fel de componenţe toate semnele se manifestă
numai o singură dată (de ex.: alin. (1) al art. 187 din CP al RM; alin. (1) al art. 273 din CP al RM).
Componenţa complexă conţine două sau mai multe fapte infracţionale, două obiecte asupra cărora se
atentează sau mai multe urmări prejudiciabile care tre- buie realizate cumulativ (de pildă, alin. (2) al art.
159 din CP al RM; alin. (1) al

art. 171 din CP al RM; alin. (1) al art. 188 din CP al RM; alin. (1) al art. 287 din CP al RM). Componenţa
prevăzută de art. 188 din CP al RM descrie fapta care aten- tează concomitent asupra proprietăţii
persoanei și asupra vieţii sau sănătăţii ei.

Latura obiectivă a violului (art. 171 din CP al RM) se exprimă prin între- ţinerea raportului sexual cu
aplicarea constrângerii fizice sau psihice.

Componenţa alternativă constituie o modalitate a componenţelor comple- xe în care legiuitorul prevede

drept infracţiune consumată săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute în dispoziţia normei penale. Deci,
componenţele al- ternative sunt acelea care prevăd în textul de incriminare două sau mai multe
modalităţi de comitere alternative sau chiar urmări alternative. Componenţa poate fi alternativă numai în
privinţa obiectului și a laturii obiective a infrac- ţiunii.

După specificul structurii

se disting componenţe materiale, formale și formal-reduse.
Componenţele materiale sunt acelea în al căror conţinut legiuitorul descrie latura obiectivă a infracţiunii nu
numai prin intermediul acţiunii sau inacţiu- nii, ci și apelând la semnele ce caracterizează urmările
prejudiciabile ale faptei date. Cu alte cuvinte, urmările prejudiciabile, ca semn principal al compo- nenţelor
respective, se conţin în dispoziţia normei penale (omorul, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, furtul
etc.).
Componenţele formale sunt componenţele în al căror conţinut legiuitorul descrie latura obiectivă a infracţiunii
limitându-se la un singur semn principal al ei – fapta prejudiciabilă (huliganismul, banditismul, dezertarea
etc.).
Componentele formal-reduse constituie o modalitate a componenţelor for- male și se caracterizează prin
faptul că legiuitorul a inclus în latura obiectivă a

acestora nu numai descrierea faptei prejudiciabile, ci și pericolul real de surve- nire a unor urmări
prejudiciabile concrete, care, de fapt, nu constituie un semn obligatoriu al componenţei respective
(punerea intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA, încălcarea regulilor
de circulaţie a substanţelor, materialelor și deșeurilor radioactive, bacteriologice sau toxice, dacă
aceasta creează pericolul cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului, tâlhăria etc

1.3

b) semne facultative – care nu sunt specifice pentru toate componenţele de infracţiune, ci doar pentru
unele din ele, şi anume, acolo unde legiuitorul le indică în mod explicit sau implicit. De exemplu, scopul
 constituie un semn facultativ, unde, comparativ cu semnele obligatorii, nu interesează la calificare, ci
eventual, asupra stabilirii pedepsei. Nu toate componenţele de infracţiune conţin scopul în calitate de
semn constitutiv. Bunăoară, nu are relevanţă la calificare care a fost scopul făptuitorului atunci când a
comis infracţiunea de viol. În acelaşi timp, atunci când sunt inserate în textul unei norme de incriminare
concrete, acestea devin semne obligatorii. Dacă, în general, scopul constituie un semn facultativ, apoi, în
cadrul unor componenţe concrete, acesta formează un semn obligatoriu, având astfel importanţă la
calificare. De pildă, pentru a fi incidentă norma de la lit.n) alin.(2) art.145 CP RM, este necesar ca
făptuitorul, la lipsirea de viaţă a victimei, să fi urmărit scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa
organele sau ţesuturile victimei. Pentru respectiva componenţă de infracţiune, scopul nu mai este un
semn facultativ, ci obligatoriu, în lipsa acestuia nefiind posibilă efectuarea calificării potrivit normei de la
lit.n) alin.(2) art.145 CP RM

2.1

Responsabilitatea redusă reprezintă o formă a responsabilităţii şi este definită la alin.(1) art.231 CP RM

după cum urmează: „Persoana care a săvârşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice,
constatată prin expertiza medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seamape
deplin de caracterul şi legalitatea faptelor sale, sau nu le putea dirija pe deplin, este pasibilă de
responsabilitate penală redusă”. Efectul constatării existenţei reale a acesteia este starea de atenuare a
răspunderii penale sau o circumstanţă atenuantă personală. Apariţia reglementării exprese a
responsabi-lităţii limitate, cum mai este numită în literatura de specialitate, a fost absolut necesară şi
binevenită, oferind, în acest sens, instanţei de judecată posibilitatea de a face referire la aceasta în cazul
în care atribuie starea psihofizică a persoanei la circumstanţele atenuante pentru a reduce din termenul
de pedeapsă având în vedere gradul redus de responsabilitate şi de pericol social al faptei.

2.2

§3. Săvârșirea infracţiunii în stare de ebrietate

Săvârșirea infracţiunii în stare de ebrietate a fost abordată tradiţional în legislaţia și în doctrina
autohtonă prin prisma problematicii responsabilităţii și iresponsabilităţii de a purta răspundere penală.
Lucrurile nu s-au schimbat nici în noua lege penală: art. 24, care vizează răspunderea pentru infracţiunea
săvârșită în stare de ebrietate, încheie reglementările legii penale referitoare la subiectul infracţiunii,
urmând prevederile despre responsabilitatea și irespon- sabilitatea individului.

Consumul de alcool sau de substanţe narcotice cu efect puternic constituie un factor care însoţește des
săvârșirea de infracţiuni. Alcoolul, care, datorită accesibilităţii, are o pondere superioară faţă de celelalte
substanţe menţionate în ceea ce privește cauzele comiterii infracţiunilor, afectează sistemul nervos
central, atacând conștiinţa și voinţa persoanei.

Starea de ebrietate fiziologică nu exclude caracterul medical al irespon- sabilităţii. Această stare survine
treptat prin consumul conștient de băuturi alcoolice.

De aceea, responsabilitatea nu se exclude atunci când infracţiunea este comisă de o persoană aflată în
stare de ebrietate fiziologică, dat fiind fap- tul că consumul de astfel de substanţe este conștient și ea își
dă bine seama de starea care poate să survină în urma acestui fapt.
În cazul ebrietăţii fiziologice, indiferent de gradul de ebrietate al persoa- nei, nu poate fi vorba de prezenţa
criteriului medical și, de regulă, nici a celui juridic (deoarece nu se pierde total controlul asupra conștiinţei și
stăpânirea actelor). În consecinţă, persoana care a săvârșit o faptă în stare de ebrietate fiziologică de orice grad,
cu toate că au loc anumite dereglări ale proceselor psihice ale creierului, rămâne a fi subiect al infracţiunii și
urmează a fi supusă răspunderii penale – spre deosebire de starea de ebrietate patologică. Faţă de aceste
persoane pot fi aplicate și măsuri de constrângere cu caracter medical, în ordinea prevăzută de art. 103 din CP
al RM.
 Starea de ebrietate patologică se deosebește de cea fiziologică nu din punct de vedere cantitativ (în funcție
de cantitatea băuturilor consumate), ci sub aspect calitativ. În psihiatrie aceasta este privită ca o tulburare
psihică tem- porară, care poate apărea și în cazul consumării unor cantităţi mici de alcool. Starea de
ebrietate patologică apare pe neașteptate, este însoţită de o denatu- rare în recepţionarea realităţii, iar
faptele comise nu reprezintă o reacţie la anumite evenimente ce au loc. Din aceste considerente, în
practica psihiatrică, aceste manifestări sunt privite ca psihoze de scurtă durată, iar persoanele care au
săvârșit fapte în astfel de stare sunt recunoscute iresponsabile, datorită cu- mulării ambelor criterii ale
iresponsabilităţii (medical și juridic).

Substanţele psihotrope sau cu efect puternic sunt alt tip de substanţe care pot provoca starea de
ebrietate, care acţionează negativ asupra psihicului și nu exclud răspunderea penală, în conformitate cu
art. 24 din CP al RM. Astfel de substanţe pot fi unele preparate medicale, care nu intră în lista drogurilor
(eleniu, dimedrol, cloroform etc.), sau unele substanţe toxice, de uz casnic (benzina, acetona etc.).

Articolul dat nu diferenţiază expres răspunderea penală în funcție de di- feritele situaţii și cauze care au
provocat starea de ebrietate, acestea din urmă având efect doar asupra pedepsei și fiind rezervate
discreţiei judecătorului. În această ordine de idei, art. 78 include săvârșirea infracţiunii în stare de ebrieta-
te în lista circumstanţelor agravante, de care instanţa de judecată poate să și nu ţină cont, ceea ce ar
putea determina involuntar instanţa de judecată să reţină starea de ebrietate doar în sensul agravării
răspunderii.

În opinia noastră, deci, starea de ebrietate poate fi nu numai un factor atenuant al pedepsei, ci și o cauză care
ar exclude vinovăţia, iar în consecinţă, și răspunderea penală. Din aceste considerente, sintagma “se iau în
considerare la stabilirea pedepsei” ar trebui înlocuită cu: “se iau în considerare la tragerea la răspundere penală
și/sau la stabilirea pedepsei”.

2.3
Capacitatea de a înţelege semnificaţia socială și caracterul de fapt ale actelor sale și, concomitent,
de a le dirija conștient deosebește persoana res- ponsabilă de cea iresponsabilă. Cu alte cuvinte,
iresponsabilitatea este o stare maladivă a psihicului uman, care se caracterizează prin dereglarea
conștiinţei și/sau a voinţei, care privează persoana de posibilitatea de a conștientiza rea- litatea
obiectivă – adică de a-și da seama de caracterul faptelor sale și de a le controla. Această stare
maladivă a psihicului dereglează funcţia reflectorie a creierului, în urma cărui fapt, de regulă, se
pierde capacitatea principală a conștiinţei – conștientizarea9.
Deci, persoana iresponsabilă nu este subiect al infracţiunii și, după cum reiese din art. 23 din CP
al RM, nu este pasibilă de răspundere penală.
În legislaţie și doctrină noţiunea de iresponsabilitate, de altfel, ca și cea de responsabilitate, este
construită pe baza combinaţiei a două criterii: medical (biologic) și juridic (psihologic). Respectiv,
pentru a recunoaște un individ iresponsabil, instanţa de judecată, ţinând cont de rezultatele expertizei
psi- hiatrice, trebuie să stabilească prezenţa ambelor criterii în timpul săvârșirii infracţiunii.
Responsabilitatea este premisa necesară pentru constituirea subiectului infracţiunii – persoana fizică –,
precum și pentru stabilirea vinovăţiei sale, tragerea la răspundere penală și pedeapsă.