Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Studii Europene din Republica Moldova

LUCRU INDIVIDUAL

Tema:Locul ,timpul,
mijloacele –semne facultative .

A elaborat :Comerzan Valeria ,gr,204.

Coordonator stiintific:Raisa Grecu,
doctor habilitat in drept,conferentiar universitar.

Chișinău 2017
Cuprins:

1.Notiuni generale

2.Latura obiectiva a infractiunii

3.Latura subiectiva a infractiunii

4.Subiectul infractiunii

Semnele obligatoriii

Semnele facultative( locul ,timpul,mijloacele)

Concluzie:

Bibliografie
1. Noţiuni generale.
În dreptul penal se consideră componenţă de infracţiune totalitatea elementelor şi semnelor
obiective şi subiective, stabilite de legea penală, care califică o faptă prejudiciabilă drept o
infracţiune concretă.
În sensul dat deci, nu orice faptă săvîrşită poate fi privită ca infracţiune, chiar şi dacă
conţine anumite semne ale acesteia. în primul rînd trebuie de determinat spectrul de valori
ocrotite de legea penală, care sunt periclitate, cu toate că, prejudiciul adus nu întotdeauna
mărturiseşte faptul că a avut loc o infracţiune. Se poate întîmpla, că acest prejudiciu este o
creaţie a naturii, şi nici într-un caz nu este legat de acţiunea sau inacţiunea omului. Constatarea
cauzalităţii unui astfel de prejudiciu descoperă mecanismul survenirii lui, adică caracterul acestui
mecanism. În procesul punerii în aplicare a acestuia urmează de a stabili locul şi rolul omului în
structura mecanismului dat. Cu alte cuvinte, cele întîmplate trebuie să fie un rezultat produs de
om. Totodată, afirmînd, că fapta infracţională este o acţiune sau inacţiune a omului, trebuie de
avut în vedere nu orice faptă (chiar dăunătoare) a lui, ci doar o astfel de faptă care este produsă
în rezultatul unei activităţi conştiente şi determinate. Pe deplin întemeiată este ideea, că nu există
infracţiune, în cazul comiterii acesteia de către o persoană iresponsabilă, indiferent de urmările
survenite.
Este evident, că pentru soluţionarea corectă a problemei privind existenţa sau lipsa în fapta
săvîrşită a semnelor unei infracţiuni urmează a stabili clar acel ansamblu de circumstanţe, care
generează temeiul de facto şi de iure al atragerii persoanei la răspundere penală, adică fapta
infracţională. în cazul dat este vorba de circumstanţele cu caracter obiectiv şi subiectiv, care sunt
reflectate în norma juridico -penală respectivă, fiind necesare şi suficiente pentru atragerea celui
vinovat la răspundere penală.
Putem conchide, că ansamblul elementelor obiective şi subiective, care permit de a
recunoaşte o anumită faptă prejudiciabilă drept infracţiune, este nu altceva decît componenţa de
infracţiune.
O faptă poate fi recunoscută ca infracţiune doar prin prisma unei componenţe
corespunzătoare, în aceasta şi se ascunde natura sa juridico - penală.
Noţiunea infracţiunii şi a componenţei de infracţiune nu sunt identice. Dacă infracţiunea
este o acţiune sau inacţiune concretă, săvîrşită într-o realitate obiectivă, atunci componenţa de
infracţiune apare sub forma unui model logic, unei categorii normative, care fixează semnele
tipice a unei anumite acţiuni sau inacţiuni, reflectînd esenţa sa infracţională.
Trebuie de menţionat, că componenţa de infracţiune este unicul temei juridic al răspunderii
penale. Ar fi greşit să predispunem, precum răspunderea penală este generată de două temeiuri
de sinestătătoare cel de fapt şi de drept. Aceştia se prezintă ca o calitate indivizibilă a acelui
fenomen care în dreptul penal se numeşte infracţiunea, şi sunt nişte caracteristici care oglindesc
natura juridică şi cea comportamentală a faptei infracţionale. De aceea, ştiinţa dreptului penal,
recunoaşte ca unicul temei juridico - faptic al răspunderii penale - fapta infracţională care conţine
toate elemente ale componenţei de infracţiune prevăzute de legea penală.
în caz contrar, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar cea pornită urmează a fi încetată la
orice etapă a procesului penal. O persoană poate fi atrasă la răspunderea penală nu ca rezultat al
unei dorinţe a cuiva, ci doar în baza unui temei, despre care s-a vorbit mai sus. Cu alte cuvinte,
despre apariţia răspunderii penale mărturiseşte faptul săvîrşirii unei fapte preju-diciabile, iar
despre prezenţa în această faptă a semnelor necesare a componenţei de infracţiune - numai
sentinţa de judecată intrată în vigoare. Săvîrşind infracţiunea, persoana vinovată îngloba în sine
rezultatul a trei fenomene interdependente cu caracter social - juridic, şi anume: fapta
infracţională, componenţa de infracţiune şi răspunderea penală, care la rîndul său pun în acţiune
un mecanism destul de complicat al reglementării juridico - penale.
Cum deja s-a menţionat, componenţa de infracţiune - este o totalitate de elemente şi semne
obiective şi subiective, care permit a califica o faptă prejudiciabilă drept infracţiune.
Teoria dreptului penal distinge noţiunile de «semn al componenţei de infracţiune» şi
«element al componenţei de infracţiune». Deşi acestea se află într-o legătura strînsă, ele nu sunt
identice.
Astfel, semnele componenţei de infracţiune reprezintă prin sine o caracteristică legislativă a
celor mai esenţiale trăsături ale faptei infracţionale. Ele sunt fixate în dispoziţiile normelor Părţii
speciale ale Codului penal. Semnele componenţei de infracţiune indică particularităţile
diferenţiate a fiecărei componenţe, şi permit a face delimitarea între ele. Cu alte cuvinte, semnele
date constau din trăsături concrete, specifice, calităţi inerente fiecărui element al componenţei de
infracţiune, adică caracterizează elemente.
Elementele componenţei de infracţiune reprezintă părţi componente ale unui sistem
integral. Fiecare element al componenţei, include un grup de semne, care caracterizează diverse
laturi ale faptei infracţionale.
Structural, componenţa de infracţiune este compusă din patru elemente, sau cu alte cuvinte
din patru grupuri de semne, şi anume: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
Primele două grupe de semne se numesc obiective, celelalte două - subiective. La cele obiective
se referă semnele ce caracterizează obiectul infracţiunii şi manifestarea lui exterioară, care
reflectă latura obiectivă a infracţiunii. La cele subiective - semnele ce caracterizează
particularităţile persoanei care a săvîrşit infracţiunea.
Orice faptă penală include în mod obligatoriu semne referitoare la toate cele patru elemente
ale componenţei de infracţiune.
Mai jos, vom caracteriza succint fiecare element în scopul înţelegerii mai exacte a structurii
componenţei de infracţiune.
Obiectul infracţiunii - constituie acele relaţii sociale, în care se manifestă interesele
persoanei, societăţii, statului, ce sunt sau pot fi periclitate în rezultatul atentatului infracţional.
Aceste interese sunt ocrotite de legea penală, şi sunt enumerate în linii generale în alin.l, art.2 CP
al RM „Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi
integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga
ordine de drept."
Latura obiectivă a infracţiunii - constituie manifestarea exterioară a faptei infracţionale.
Ea conţine numărul cel mai mare de semne, şi este principalul element al faptei infracţionale care
îi atribuie individualitatea, şi care permite de a delimita o infracţiune de alta. Aceste semne sunt:
fapta (acţiunea sau inacţiunea), consecinţele infracţionale, legătura de cauzalitate, precum şi
locul, timpul, împrejurările, metoda săvîrşirii infracţiunii.
Latura subiectivă a infracţiunii - o constituie atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta
săvîrşită şi faţă de consecinţele ce au survenit sau au putut să survină ca rezultat al comiterii
infracţiunii. Spre deosebire de latura obiectivă, latura subiectivă se caracterizează printr-o
manifestare interioară a infracţiunii. Conţinutul acestei lăture este caracterizat de următoarele
semne: vinovăţia sub formă de intenţie sau imprudenţă, motivul şi scopul infracţiunii. Vinovăţia
- este un semn principal al laturii subiective, şi necesar pentru caracterizarea oricărei infracţiuni.
Subiectul infracţiunii - îl constituie persoana fizică responsabilă, care la momentul
săvîrşirii infracţiunii a atins o anumită limită de vîrstă prevăzută de legea penală. Astfel, pentru a
fi pasibilă de răspundere penală, persoana fizică trebuie să posede două semne obligatorii:
responsabilitatea şi vîrsta de la care pentru săvîrşirea faptei poate surveni răspunderea penală. în
cazul unor infracţiuni, legiuitorul pe lîngă semnele enumerate mai sus include şi careva
caracteristici suplimentare ale subiectului, care se referă la: cetăţenie, sex, funcţia ocupată,
atitudine faţă de serviciul militar, etc. In cazul dat subiectul infracţiunii se caracterizează prin
calitatea sa specială. De asemenea subiectul infracţiunii poate fi şi persoana juridică care
desfăşoară activitate de întreprinzător, care întruneşte o serie de condiţii prevăzute de legea
penală.
Pe lîngă gruparea semnelor componenţei de infracţiune în patru elemente, teoria dreptului
penal prevede şi o altă clasificare bazată pe gradul obligativităţii semnelor juridice. Conform
acestui criteriu semnele componenţei de infracţiune se divizează în: obligatorii (principale) şi
facultative (secundare).
Semnele obligatorii - sunt acelea care se referă absolut la toate componenţele de
infracţiune fără nici o excepţie. La categoria dată se referă: obiectul infracţiunii, fapta
prejudiciabilă (acţiunesauinacţiune), vinovăţia sub formă de intenţie sau imprudenţă,
responsabilitatea
şi atingerea vîrstei de la care pentru săvîrşirea faptei poate surveni răspunderea
penală. Semnele enumerate mai sus, în mod obligatoriu sunt prezente în componenţa oricărei
infracţiuni, iar în cazul lipsei cel puţin a uneia dintre ele - este exclusă existenţa componenţei de
infracţiune.
Semnele facultative- sunt considerate acele semne juridice pe care legiuitorul le aplică în
cazul creării unor componenţe de infracţiuni separate, ca completare la semnele principale. Cu
ajutorul acestor semne infracţiunea este caracterizată prin anumite trăsături suplimentare, în care
se exprimă exact specificul infracţiunii date. La această grupare se referă astfel de semne cum ar
fi: consecinţele infracţionale, legătura de cauzalitate dintre faptă şi consecinţe, locul, timpul,
împrejurările, metoda şi mijloacele săvîrşirii infracţiunii, motivul şi scopul infracţiunii, semnele
speciale ale subiectului infracţiunii. În dependenţă de faptul, cît de mare este atenţia acordată de
către legiuitor unui sau altui semn facultativ al componenţei de infracţiune, acesta din urmă poate
avea o semnificaţie triplă, şi anume: deseori un anumit semn facultativ poate fi introdus în
componenţa de infracţiune de bază, şi devine prin urmare, un semn obligatoriu pentru
componenţa dată.
Spre exemplu, metoda săvîrşirii infracţiunii, fiind un semn facultativ în plan teoretic
general, devine semnul obligatoriu în cazul infracţiunii de furt (metoda sustragerii pe ascuns a
bunurilor altei persoane);
acelaşi semn în alte circumstanţe poate să obţină însemnătatea unuia de calificare, adică, a
acelui semn, care sporeşte gradul prejudiciabil al infracţiunii, modificînd prin urmare calificarea
acesteia (omorul săvîrşit prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor
persoane - lit.k, alin.3, art. 145 CP al RM);
dacă semnul nu face parte din componenţa de bază (nu a devenit obligatoriu) şi nu este
prevăzut în calitate de semn calificativ, acesta poate fi privit ca circumstanţă care atenuează sau
agravează pedeapsa penală (art.76 - 77 CP al RM), astfel influenţînd asupra alegerii de către
instanţa de judecată a tipului şi mărimii pedepsii penale.
De exemplu, săvîrşirea oricărei infracţiuni prin aşa metode cum sunt: prin deosebită
cruzime, motive sadice, batjocura faţă de victimă, sunt privite ca circumstanţe agravante în toate
cazurile cînd o astfel de metodă nu apare nici ca semn obligatoriu şi nici ca cel calificativ (alin.2,
art.77 CP al RM).
Semnele facultative – care nu sunt specifice pentru toate componenţele de infracţiune, ci doar
pentru unele din ele, şi anume, acolo unde legiuitorul le indică în mod explicit sau implicit. De
exemplu, scopul constituie un semn facultativ, unde, comparativ cu semnele obligatorii, nu
interesează la calificare, ci eventual, asupra stabilirii pedepsei. Nu toate componenţele de
infracţiune conţin scopul în calitate de semn constitutiv. Bunăoară, nu are relevanţă la calificare
care a fost scopul făptuitorului atunci când a comis infracţiunea de viol. În acelaşi timp, atunci
când sunt inserate în textul unei norme de incriminare concrete, acestea devin semne
obligatorii. Dacă, în general, scopul constituie un semn facultativ, apoi, în cadrul unor
componenţe concrete, acesta formează un semn obligatoriu, având astfel importanţă la
calificare. De pildă, pentru a fi incidentă norma de la lit.n) alin.(2) art.145 CP RM, este necesar
ca făptuitorul, la lipsirea de viaţă a victimei, să fi urmărit scopul de a preleva şi/sau utiliza ori
comercializa organele sau ţesuturile victimei. Pentru respectiva componenţă de infracţiune,
scopul nu mai este un semn facultativ, ci obligatoriu, în lipsa acestuia nefiind posibilă
efectuarea calificării potrivit normei de la lit.n) alin.(2) art.145 CP RM. În unele cazuri, atunci
când un semn facultativ devine obligatoriu, datorită voinței legiuitorului, acesta poate contribui
la delimitarea infracțiunilor asemă- nătoare. De exemplu, tocmai prin intermediul unui astfel de
semn, și anume – metoda – are loc delimitarea furtului de jaf. La fel, în baza scopului urmează a
se face delimitarea răpirii mijlocului de transport de infracțiunea de furt. Deci, semnele
facultative pot îndeplini următoarele roluri: a) în unele componențe de infracțiune constituie
semne obligatorii având importanță la calificare; b) de delimitare a infracțiunilor înrudite sau
similare; c) în unele componențe de infracțiune pot avea calitatea de semne calificative
(cuprinse în componențe cu circumstanțe agravante sau atenuante.

Acţiunea sau inacţiunea, consecinţele lor şi raportul cauzal se dezvoltă şi se realizează pe fondul
unii şir de condiţii obiective, Ce ţin tot de latura obicetivă a infracţiunii: locul, timpul, metoda,
împrejurările şi mijloacele de comitere a infracţiunii. De obicei, locum, timpul, metoda,
mijloacele şi împrejurările infracţiunii se introduc în lege ca semne obligatorii ale infracţiunii,
atunci cînd prezenţa lor agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. Locul
comiterii infracţiunii, a factor indispensabil, fără de care nu poate fi concepută nici o
infracţiune, de regulă, nu este prevăzut ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în
legea penală şi deci nu influenţează calificarea infracţiunii, trăsăturile esenţiale ale ei
realizînduse oriunde aceasta s-ar comite. Timpul comiterii infracţiunii, nu este prevăzut, de
obicei, ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală. Însă, în unele cazuri,
fapta reprezintă o infracţiune doar dacă este comisă într-un anumit timp. Metoda reprezintă
forma de manifestare a acţiunilor prejudiciabile, modul şi procedeul utilizate de făptuitor
pentru comiterea infracţiunii. metoda comiterii infracţiunii reprezintă o parte a acţiunii sau
inacţiunii. În calitate de semn constitutiveobligatoriu al laturii obiective, uneori, se indică şi
mijloacele de comitere a infracţiunii Împrejurările comiterii infracţiunii constituie uneori, un
semn obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii. Prin urmare, locul, timpul, metoda etc.
comiterii infracţiunii constituie semne obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii doar atunci
cînd ele sunt incluse de legiuitor în componenţele infracţiunilor concrete. În aceste cazuri ele
influenţează la calificarea infracţiunilor, iar în celelalte – la individualizarea răspunderii penaleşi
pedepsei penale.
Concluzie:
In concluzie, putem afirma, că importanţa instituţiei componenţei de infracţiune
în realizare a răspunderii penale este indiscutabilă. însă aceasta nu este unica sa
funcţie, cu toate că e una de bază, decisivă. Componenţa de infracţiune este
chemată să soluţioneze şi alte funcţii, de o mare însemnătate.
Prin intermediul componenţei de infracţiune,
devine posibilă delimitarea infracţiunilor de diferite categorii, şi de
asemenea delimitarea faptei infracţionale de celelalte încălcări ale legii. Anume cu
ajutorul componenţei, este posibilă şi determinarea limitelor pedepsei penale.
Numai în cazul existenţei componenţei de infracţiune poate fi efectuat, deci,
şi procesul de calificare a infracţiunii, anume acesta, cum deja s-a menţionat se
prezintă drept un etalon juridico - penal necesar, datorită căruia se poate de
determinat norma penală corespunzătoare, care într-un mod cel mai exact
reflectă conţinutul şi proprietăţile faptei infracţionale săvârşite.
Facultative se numesc semnele ce se utilizează doar la descrierea unor fapte
ilegale. La descrierea categoriilor concrete de fapte ilegale, legiuitorul poate
utiliza fie toate semnele posibile ale laturii obiective, fie numai o parte dintre ele.
În acest caz, toate semnele concrete sunt obligatorii şi ele trebuie luate în
considerare la calificare. Constatarea corectă a semnelor laturii obiective are o
importanţă deosebită, deoarece, adeseori, anume ea ne dă posibilitate să
clarificăm definitiv semnele obiectului faptei ilegale, deja apreciate preliminar,
precum şi, apoi, să stabilim semnele subiectului şi ale laturii subiective ale faptei
prejudiciabile. Latura obiectivă este strîns legată de obiectul atentării, deoarece
consecinţele prejudiciabile, după esenţa lor, nu reprezintă altceva decît dauna
cauzată obiectului ocrotit de legea /contraventionala.
Bibliografie:
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002 2
2. . S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. Cartier Juridic pag.551-
582 3
3. . Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi X., Ursu
N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 225-235

4. Drept penal. Partea generală. Redacţia lui A. Borodac. Chişinău: Ştiinţa, 1994..

5. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Redacţia lui A. Barbăneagră. Chişinău: ARC,
2003.

6. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000.

7. Macari Ion, Drept penal al Republicii Moldova.Partea generală, Chişinău, Ed., USM, 1999.

8. Mândru Ion, Amnistia şi graţierea, Bucureşti, Ed., ALL Educaţional, 1998.

9. .Giurgiu Narcis,Legea penală şi infracţiunea (doctrină, legilaţie, practică judiciară), Iaşi,

Ed.,Gama, 1998.Cozma I., Consideraţii cu privire la natura juridică, condiţiile şi efectele
reabilitării // RRD nr.2,1967 .