Universitatea „Danubius” Galați

Facultatea de Drept
Forma de învățământ ID
An II, semestrul II
Drept penal general II
Student: Săcăluș Oana Daniela

TEMA 1

Exemplificati criteriile de individualizare a pedepselor.

Legiuitorul, în norma de incriminare, descrie atât condiţiile obiective şi subiective ale

unei fapte pentru a constitui infracţiune, cât şi pedeapsa sub aspectul naturii şi limitelor speciale
ale acesteia. În cazul săvârşirii unei infracţiuni, instanţa de judecată este singura în măsură să
înfăptuiască nemijlocit opera de individualizare a pedepsei pentru infractorul care a comis acea
infracţiune, având deplina libertate de acţiune în vederea realizării acestei operaţiuni.
Dată fiind importanţa individualizării pedepsei pentru politica penală a statului
nostru, realizarea ei nu trebuie să fie lăsată integral la aprecierea instanţei de judecată, ci aceasta
trebuie să respecte anumite reguli de natură să orienteze operaţia de individualizare. O
asemenea concepţie a fost însuşită de noul Cod penal, care, prin dispoziţiile art. 74, obligă
instanţa de judecată ca în procesul individualizării pedepsei să se orienteze după anumite criterii
generale.
În temeiul acestor dispoziţii, stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei de către
instanţa de judecată, într-un caz concret, se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi
cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: „împrejurările şi
modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru
valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale
infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor
care constituie antecedentele penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi
în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi
socială”.
Când pentru infracţiunea săvârşită norma de incriminare prevede pedepse alternative,
se ţine seama de aceste criterii şi pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative.
Criteriile generale de individualizare a pedepsei pot fi definite ca fiind acele reguli,
principii prevăzute în Codul penal, de care instanţa de judecată trebuie să ţină seama la stabilirea
felului, duratei ori a cuantumului pedepsei în cadrul operaţiunii de individualizare a acesteia.

1
 Prevederea în Codul penal a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă
consacrarea explicită a principiului individualizării pedepselor şi reprezintă reglementarea de
bază în opera de individualizare judiciară a pedepsei1.
Criteriile generale de individualizare a pedepsei constituie, în sistemul reglementării
din noul Cod penal, orientări obligatorii pentru instanţa de judecată, ele indicând direcţia
în care trebuie să fie căutate datele şi elementele de individualizare. De respectarea acestor
criterii depinde justa aplicare a pedepsei şi deci legalitatea acesteia. Stabilirea pedepsei
cu nesocotirea vreuneia dintre aceste criterii va conduce la netemeinicia sau ilegalitatea
pedepsei aplicate, putând fi supusă cenzurii exercitate de către instanţele de control judiciar în
cazul căilor ordinare de atac2.
Sunt avute în vedere criteriile generale de individualizare, în primul rând, la stabilirea duratei
ori a cuantumului pedepselor principale. Ele sunt însă deopotrivă obligatorii și pentru
stabilirea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, și pentru
determinarea în concret a unei asemenea pedepse, în limitele prevăzute de lege.
De asemenea, criteriile de individualizare se aplică în același mod și în cazul pedepselor
alternative. Când norma de incriminare prevede pedepse alternative, la stabilirea pedepsei
instanţa are, pe de o parte, posibilitatea și obligația de a se opri asupra uneia dintre pedepse, iar,
pe de altă parte, posibilitatea și obligația de a determina concret această pedeapsă sub aspectul
duratei (în cazul pedepsei cu închisoarea) și al cuantumului (când pedeapsa este amenda)3.
Criteriile generale de individualizare a pedepsei au o sferă largă de incidenţă, în sensul
că de aceste criterii trebuie să se ţină seama nu numai în toate cazurile de stabilire a duratei
sau cuantumului pedepsei, dar şi în toate cazurile de luare şi determinare concretă a
măsurilor educative.
Denumirea de „criterii generale de individualizare” conduce la ideea că există şi criterii
speciale de aplicare a pedepsei sau de luare a măsurii educative. Legea prevede astfel de criterii
în legătură cu stabilirea pedepsei în cazul participanţilor (art. 49 C. pen.), în cazul stabilirii
amenzii [art. 61 alin. (3) C. pen.], aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi (art. 67 C. pen.), luarea unei măsuri educative privative de libertate [art. 114 alin.

1
C.Bulai, B.N.Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007,
p. 386;

V. Dongoroz şi colaboratorii - Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, Editia 2, Volumul II, Editura
2

C.H. Beck, București, 2012, p. 129;

3
G. Antoniu şi colaboratorii - Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Vol. II - articolele 53-187,
Editura Hamangiu, București, 2011, p. 84;

2
(2) C. pen.] şi altele. În toate cazurile în care sunt incidente astfel de criterii speciale,
acestea se aplică împreună cu criteriile generale, pentru că ambele categorii de criterii trebuie
să fie avute în vedere în acelaşi timp la individualizarea pedepselor. Această concluzie se
deduce din exprimarea folosită de legiuitor, atunci când prevede că la individualizarea pedepsei
„se ţine seama” de criteriile speciale, precum şi de criteriile generale enumerate în art. 74 C.
pen. [de exemplu, art. 49 C. pen., art. 115 alin. (2) C. pen.]; pe de altă parte, ar fi de menţionat
că în viziunea doctrinei penale conceptul de criterii speciale este folosit tocmai pentru a sublinia
că acestea se aplică în unele situaţii speciale de stabilire a pedepsei (art. 49 C. pen.) sau la
alegerea măsurii educative care urmează a fi luată faţă de minor [art. 115 alin. (2) C. pen.] ori
la amânarea aplicării pedepsei [art. 83 alin. (1) C. pen.], nu pentru că ele ar deroga de la cele
generale4.
Examinarea criteriilor generale de individualizare a pedepsei
a) Împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite.
Împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea sunt acele date, stări, situaţii sau
circumstanţe de fapt care pun în lumină conţinutul concret al acesteia şi care îi imprimă o
anumită gravitate, un anumit caracter (penal sau extrapenal), o anumită coloratură şi
semnificaţie proprie, specifică.
Sfera împrejurărilor de comitere a infracţiunii este foarte variată. Constituie
împrejurări în care a fost săvârşită infracţiunea, cel mai adesea, locul şi timpul comiterii
acesteia. Spre exemplu, gravitatea infracţiunii de lovire sau alte violenţe va fi mai mare când s-
a comis în public, într-o sală de spectacol, în raport cu situaţia în care aceasta a fost săvârşită
într-un loc privat. De asemenea, infracţiunea de furt prezintă o gravitate mai ridicată când a fost
comisă în timpul unei calamităţi, faţă de aceeaşi faptă săvârşită în afara acestei situaţii. Pot fi
avute în vedere şi alte împrejurări, spre exemplu, dacă fapta s-a răsfrânt asupra unei singure
persoane sau asupra mai multor persoane; sau fapta s-a comis prin ori fără a se lua anumite
precauţiuni de zădărnicire a descoperirii acesteia etc. Sfera acestor circumstanţe de fapt este
practic nelimitată.
Modul de săvârşire influenţează gravitatea infracţiunii. Se are în vedere, în primul
rând, modul în care a fost pregătită comiterea infracţiunii (procurarea ilicită sau licită de
instrumente, confecţionarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor sau dispozitivelor ce se
vor folosi la săvârşirea infracţiunii, culegerea de date privind locul şi timpul comiterii
infracţiunii ori despre victimă etc.), iar în al doilea rând, modul în care a fost executată

4
C.Bulai, B.N.Bulai – op. cit, p. 388;

3
infracţiunea (dacă acţiunea sau inacţiunea tipică prevăzută de norma de incriminare s-a realizat
printr-un singur act sau prin acte repetate, dacă infractorul a acţionat premeditat sau spontan,
singur sau în participaţie etc.).
O relevanţă în aprecierea gravităţii infracţiunii o au şi mijloacele folosite, sub aspectul
naturii acestora, a aptitudinilor de a prezenta sau nu pericol public şi, mai ales, a măsurii în care
infractorul s-a servit în concret de astfel de mijloace.
b) Starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită. Sunt infracţiuni la care urmarea
imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea socială care constituie obiect de ocrotire
penală, cum ar fi securitatea naţională, siguranţa circulaţiei pe căile ferate, siguranţa circulaţiei
pe drumurile publice, nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive, capacitatea de luptă a forţelor armate etc.5
Infracţiunile de pericol pot fi clasificate în infracţiuni de pericol concret şi infracţiuni
de pericol abstract.
Infracţiunile de pericol concret se caracterizează prin prevederea în norma de
incriminare a cerinţei ca fapta să creeze o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită.
De exemplu, potrivit art. 401 C. pen., atentatul care pune în pericol securitatea naţională există
numai dacă fapta pune în pericol securitatea naţională; ori, în temeiul art. 329 C. pen.,
infracţiunea de neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă există
numai dacă prin săvârşirea acestei fapte se pune în pericol siguranţa mijloacelor de transport,
intervenţie sau manevră pe calea ferată etc. La aceste infracţiuni de pericol concret, rezultatul
vătămător nu se produce datorită unor întâmplări care pot avea surse diferite, ca, de pildă,
deosebita abilitate a unei persoane care reuşeşte să evite producerea rezultatului, intervenţia
neaşteptată a unui fenomen natural care a împiedicat materializarea stării de pericol într-un
rezultat etc.
La stabilirea gravităţii unei fapte de pericol concret, instanţa de judecată va ţine seama
atât de activitatea infractorului, cât şi de acele întâmplări care au făcut ca rezultatul vătămător
să nu se producă.
Infracţiunea de pericol abstract nu necesită dovedirea existenţei unui pericol, acesta
fiind prezumat prin însăşi descrierea faptei în norma de incriminare.
Este o infracţiune de pericol abstract, spre exemplu, conducerea pe drumurile publice a
unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere (art. 335 C. pen.) ori

5
F. Streteanu, D. Nițu - Drept penal. Partea generală, Volumul II, Editura Universul Juridic, București,
2018, p. 408;

4
de o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge (art. 336 C.
pen.) sau mărturia mincinoasă (art. 273) ori inducerea în eroare a organelor judiciare
(art. 268 C. pen.) etc. La stabilirea gravităţii unor asemenea infracţiuni organul judiciar va putea
lua în seamă (cu referire la exemplele de mai sus) gradul de alcoolemie din sânge a infractorului,
starea tehnică a autovehiculului condus fără permis, categoria drumului şi aglomeraţia rutieră,
conţinutul denunţului sau al plângerii în cazul inducerii în eroare a organului judiciar,
împrejurările la care s-a referit mărturia mincinoasă etc.
c) Natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale
infracţiunii. Cele mai multe dintre incriminări conţin cerinţa ca acţiunea sau inacţiunea
descrisă de lege să lezeze sau să aducă atingere uneia dintre valorile sociale fundamentale
ocrotite prin mijloace penale, adică să determine producerea unui rezultat care se poate
înfăţişa sub formă materială (exemplu: în cazul omorului, distrugerii, vătămării corporale,
falsului etc.) sau sub formă nematerială (exemplu: în cazul abuzului în serviciu, art. 297 C. pen.,
când prin actul abuziv al funcţionarului public s-a cauzat o vătămare a drepturilor sau intereselor
legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice).
La infracţiunile la care rezultatul acţiunii sau inacţiunii prevăzute în norma de
incriminare constă într-o schimbare materială adusă obiectului împotriva căruia a fost
îndreptată activitatea infractorului, aceasta poate fi constatată şi precis determinată. De
exemplu, în cazul infracţiunii de loviri sau alte violenţe, prevăzută în art. 193 alin. (2) C. pen.,
se cere ca prin fapta săvârşită să se producă leziuni traumatice ori să fie afectată sănătatea
persoanei a cărei gravitate să fie evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile,
urmare ce poate fi constatată şi precis determinată prin actele medicului legist; sau în situaţia
săvârşirii unei infracţiuni contra patrimoniului, pe lângă constatarea schimbării poziţiei fizice a
bunului prin trecerea din sfera de stăpânire a subiectului pasiv în cea a infractorului ori prin
afectarea integrităţii bunului, se poate stabili şi întinderea pagubei produse în patrimoniul
victimei; la fel, în ipoteza săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, când prin fapta abuzivă a
funcţionarului public s-a cauzat o pagubă în patrimoniul unei persoane fizice sau a unei
persoane juridice etc.
Întotdeauna, la stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei pentru infracţiunile cu
urmare materială, organul judiciar trebuie să ţină seama de gravitatea acestor urmări.
De menţionat că sunt şi infracţiuni materiale care, pe lângă producerea rezultatului cerut
de norma de incriminare, sunt susceptibile să producă şi alte consecinţe care nu conduc la
reţinerea de infracţiuni distincte, spre a se putea reţine existenţa unei pluralităţi de infracţiuni.
De exemplu, furtul unor categorii de bunuri dintre cele prevăzute la art. 229 alin. (3) C.

5
pen. (componente ale sistemelor de irigaţii, componente ale reţelelor electrice, cabluri, linii,
echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de
comunicaţii etc.) prin care se produc şi alte consecinţe decât cele specifice infracţiunii de furt;
ori infracţiunea de conducere a unui autovehicul fără permis sau având o alcoolemie în sânge
peste limita legală, când se provoacă un accident de circulaţie prin care s-a avariat alt
autovehicul ori s-au produs alte distrugeri. Aceste urmări, deşi excedează textul incriminator
ori nu cad sub incidenţa unei alte norme penale, sunt totuşi urmări sau consecinţe dăunătoare
concrete ale faptei săvârşite şi, ca atare, sunt susceptibile să influenţeze gravitatea faptei
săvârşite, motiv pentru care trebuie luate în considerare în procesul individualizării pedepsei.
d) Motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit. Motivul, sau mobilul, constă în
impulsul interior al făptuitorului care a determinat luarea deciziei de săvârşire a infracţiunii. Pot
constitui motive (mobiluri) ale infracţiunii, de exemplu: ura, lăcomia, răzbunarea, gelozia,
dorinţa de a obţine anumite avantaje, tendinţa de îmbogăţire fără muncă etc.
La unele infracţiuni, puţine la număr, motivul este prevăzut în norma de
incriminare ca element constitutiv (de exemplu, infracţiunea de abuz în serviciu săvârşită pe
temei de rasă, naţionalitate, origine etnică etc.) sau ca element circumstanţial în conţinutul
agravat al unei fapte incriminate (de exemplu, omorul calificat săvârşit din interes material) ori
ca circumstanţă agravantă legală generală [art. 77 lit. h) C. pen.].
La toate infracţiunile intenţionate trebuie cunoscut mobilul, deci şi la cele la care nu
are valoare de element constitutiv sau element circumstanţial de agravare, pentru că stabilirea
acestuia dă răspuns la întrebarea „de ce s-a săvârşit infracţiunea?” şi serveşte pentru a
determina gradul de periculozitate a infractorului şi individualizarea pedepsei.
Scopul urmărit prin infracţiune constă în finalitatea propusă de infractor, în
obiectivul faptei aflat în reprezentarea infractorului.
De regulă, scopul nu condiţionează existenţa faptei incriminate, aceasta subzistând
indiferent de scopul urmărit de făptuitor. De exemplu, nu interesează pentru a se reţine
infracţiunea de fals material, de delapidare ori de divulgarea secretului care periclitează
securitatea naţională sau de falsificare de monedă etc. Cu toate acestea, este necesar să se
cunoască scopul urmărit de infractor prin săvârşirea infracţiunii pentru că acesta se răsfrânge
întotdeauna asupra gravităţii infracţiunii şi a periculozităţii subiectului şi, ca atare, se impune a
fi stabilit în vederea justei individualizări a sancţiunii penale.

6
 În legea penală sunt însă incriminări în care scopul devine un element constitutiv al
acestora, cu mai multe semnificaţii6. Într-o primă semnificaţie, scopul desemnează o finalitate
ce se situează în afara infracţiunii, un obiectiv spre care tinde făptuitorul. În acest sens, scopul,
ca element al infracţiunii, se consideră realizat indiferent dacă a fost atins sau nu prin
săvârşirea infracţiunii. Astfel, de exemplu, pentru existenţa infracţiunii de trădare, prevăzută în
art. 394 C. pen., se cere ca intrarea în legătură a infractorului cu o putere sau organizaţie străină
ori cu agenţii acestora să se facă în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi individualitatea,
suveranitatea sau independenţa statului; la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută în art. 244 C.
pen., se cere ca inducerea în eroare să se facă în scopul de a obţine pentru sine sau pentru
altul un folos patrimonial injust etc.
Alteori, scopul este folosit în norma de incriminare în înţelesul de a arăta destinaţia
acţiunii (de exemplu, deţinerea de informaţii secrete de stat, în scopul transmiterii lor unei
puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora – art. 395 C. pen. –, deţinerea de valori
falsificate în vederea punerii lor în circulaţie – art. 313 C. pen.).
De asemenea, scopul mai este folosit şi cu semnificaţia de rezultat al acţiunii [de
exemplu, vătămarea corporală săvârşită în varianta prevăzută în art. 194 alin. (2) C. pen.].
Scopul urmărit de infractor mai poate apărea în conţinutul normei de incriminare
ca element circumstanţial al variantei agravante a infracţiunii [de exemplu, omorul calificat
săvârşit în împrejurările prevăzute în art. 189 lit. c) şi d) C. pen.].
e) Natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului. În stabilirea periculozităţii infractorului este necesar să se examineze şi
antecedentele penale ale acestuia. Să se cunoască în ce măsură au fost ori nu respectate
regulile de conduită impuse de normele de incriminare anterior săvârşirii infracţiunii pentru
care este judecat; dacă activitatea infracţională s-a întins pe o perioadă mai îndelungată ori
faptele săvârşite au fost de aceeaşi natură sau de natură diferită etc.
f) Conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal. Potrivit
acestui criteriu general de individualizare a pedepsei, instanţa de judecată va trebui să ia în
seamă, pe de o parte, conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii, iar, pe de altă parte,
conduita acestuia în cursul procesului penal.
Privitor la conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii, organul judiciar trebuie să
stabilească în ce măsură acesta a avut o atitudine pozitivă faţă de persoana vătămată (a
regretat faţă de aceasta sau faţă de alte persoane fapta săvârşită, a reparat paguba pricinuită prin

6
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 195;

7
comiterea faptei ori a recunoscut producerea pagubei şi a dat asigurări credibile că o va repara
sau, în ipoteza cauzării unei vătămări corporale, a acordat asistenţă victimei, încercând să
înlăture starea de pericol creată pentru viaţa sau sănătatea acesteia etc.) sau, dimpotrivă, o
atitudine negativă. O influenţă asupra aprecierii periculozităţii infractorului o va
avea comportarea acestuia în cursul procesului penal, prin recunoaşterea sau, dimpotrivă,
negarea săvârşirii infracţiunii, prezentarea de bunăvoie la organele judiciare ori sustragerea
acestuia, atitudinea infractorului faţă de eventuali participanţi la săvârşirea infracţiunii etc.
g) Nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi
socială. Periculozitatea infractorului nu poate fi apreciată fără luarea în seamă a nivelului de
educaţie, vârstă, starea de sănătate, situaţia familială şi socială a acestuia.
Educaţia deţine un rol de bază în formarea personalităţii omului. Procesul de
învăţământ, pe lângă caracterul său informativ-formativ şi de cunoaştere, are şi un caracter
afectiv-educativ, adică de modelare a unor calităţi ale subiectului asupra căruia se exercită,
precum şi de formare a unui comportament demn şi civilizat. Când infractorul are un nivel de
educaţie mai ridicat, se presupune că acesta este mai receptiv la represiunea penală şi, în
consecinţă, i se poate aplica o pedeapsă mai redusă.
Vârsta infractorului în momentul săvârşirii infracţiunii poate constitui un criteriu de
care instanţa trebuie să ţină seama la individualizarea pedepsei.
Este cunoscut că omul, în evoluţia sa, poate parcurge patru etape: copilăria, adolescenţa,
maturitatea şi bătrâneţea. În perioada sau etapa apreciată limitei minime a capacităţii penale (14
ani), omul este mai uşor atras spre infracţionalitate, dar tot mai uşor poate fi influenţat în sensul
respectării conduitei descrise de legea penală. În perioada maturităţii se prezumă că persoana
are capacitatea deplină pentru a fi stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale, a le înţelege
semnificaţia specială. În ultima perioadă a vieţii (bătrâneţea), omului i se poate diminua
capacitatea psihofizică de a înţelege şi coordona acţiunile sau inacţiunile sale.
Starea de sănătate a infractorului poate influenţa periculozitatea infractorului.
Un infractor a cărei stare psihofizică este alterată de o boală sau de alte cauze – avem în
vedere acele situaţii în care responsabilitatea sa subzistă – poate avea o mai redusă capacitate
psihică de a înţelege şi de a-şi dirija liber voinţa. Ceea ce trebuie cercetat în vederea
individualizării pedepsei sunt acele stări sau cauze care determină doar o relativă inaptitudine
a infractorului de a discerne, de a dirigui voinţa (de exemplu, alterarea parţială a facultăţilor
mintale, intoxicaţia incompletă, slăbirea stării psihofizice datorită bătrâneţii etc.).
Situaţia familială, în momentul săvârşirii infracţiunii, este de natură să influenţeze
individualizarea pedepsei. De exemplu, periculozitatea făptuitorului este diferită în ipoteza în

8
care acesta, fiind şomer, sustrage un bun de o anumită valoare pentru a putea asigura hrana
zilnică pentru mai mulţi copii pe care îi are în întreţinere, în raport cu împrejurarea în care fapta
de sustragere a unei sume de bani este săvârşită de o persoană pasionată de jocuri de noroc.
Situaţia familială constituie şi un criteriu special de stabilire a cuantumului unei zile-
amendă. Potrivit art. 61 alin. (3) C. pen., cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă
se stabileşte ţinând seama şi de obligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în
întreţinerea sa.
Situaţia socială, respectiv mediul social, de existenţă a infractorului, poate influenţa
individualizarea pedepsei. Instanţa poate avea în vedere relaţiile infractorului cu mediul social
sub multiple aspecte: profesional, familial, cultural-obştesc etc.
Sub aspectul integrării profesionale, interesează dacă infractorul este integrat în muncă,
dacă este conştiincios şi disciplinat la locul de muncă, dacă schimbă ori nu frecvent locul de
muncă etc.
Integrarea familială presupune stabilirea în cadrul familiei a unor relaţii la nivelul
exigenţei sociale. Din acest punct de vedere, interesează, de pildă, atitudinea infractorului faţă
de ceilalţi membri ai familiei, de modul în care se îngrijeşte de creşterea şi educarea copiilor
minori, atmosfera în cadrul familiei sale etc.
În ceea ce priveşte integrarea cultural-obştească, pot interesa, printre altele, nivelul de
pregătire culturală, participarea la acţiunea comunităţii din care face parte, la viaţa culturală a
acesteia etc.

BIBLIOGRAFIE

1. G. Antoniu şi colaboratorii - Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Vol. II - articolele
53-187, Editura Hamangiu, București, 2011;
2. C.Bulai, B.N.Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2007;
3. V. Dobrinoiu și colaboratorii – Noul Cod Penal comentat. Editia a III-a, Editura Universul
Juridic, București, 2016;
4. V. Dongoroz şi colaboratorii - Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, Editia 2,
Volumul II, Editura C.H. Beck, București, 2012;
5. F. Streteanu, D. Nițu - Drept penal. Partea generală, Volumul II, Editura Universul Juridic,
București, 2018;