Unitati Dreptul Mediului

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL MEDIULUI
Ediție revizuită şi adăugită
CURS ID/FR
VASILICA NEGRUŢ
Editura Universitară Danubius, Galaţi

2016
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NEGRUŢ, VASILICA
Dreptul mediului (CURS ID/FR) Ediție revizuită şi adăugită / Vasilica Negruţ. -
Galaţi : Editura Universitară Danubius, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-533-391-8
342.9(498)(075.8)
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
2
CUPRINS
1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI MEDIULUI
1.1. Aspecte generale privind protecţia mediului .................................................................. 8
1.2. Izvoarele şi principiile dreptului mediului .................................................................... 16
1.3. Modalităţi şi tehnici de garantare şi protecţie a dreptului la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic ................................................................................................................... 25
Rezumat................................................................................................................................... 33
Teste de autoevaluare............................................................................................................. 33
Bibliografie minimală ............................................................................................................ 34
2. REGIMUL SUBSTANŢELOR ŞI PREPARATELOR PERICULOASE,

AL DEŞEURILOR ŞI ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE
2.1. Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, precum şi al deşeurilor .............. 36
2.2. Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor. Regimul
activităţilor nucleare .............................................................................................................. 42
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2 ................................................................. 52
3. DEZVOLTAREA, CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA

COMPONENTELOR NATURALE ALE MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
3.1. Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre. Protecţia juridică a
atmosferei, a apelor şi a ecosistemelor acvatice ................................................................... 54
3.2. Protecţia juridică a ecosistemelor forestiere, a faunei terestre şi acvatice ................ 66
3.3. Regimul juridic al ariilor protejate. Protecţia juridică a aşezărilor umane .............. 79
Rezumat................................................................................................................................... 86
Dreptul mediului 3
4. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI
4.1. Formele răspunderii juridice ......................................................................................... 90
Rezumat................................................................................................................................... 98
Bibliografie (de elaborare a cursului)
Dreptul mediului 4
INTRODUCERE
Modulul intitulat Dreptul mediului se studiază în anul al III-lea, semestrul I şi
vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului mediului, însuşirea
noţiunilor specifice acestei discipline, însuşirea legislaţiei naţionale şi
europene, a principiilor care acţionează în acest domeniu. De asemenea, prin
acest curs se urmăreşte cunoaşterea strategiei guvernului pentru armonizarea
legislaţiei româneşti cu reglementările juridice europene.
Competenţele pe care le veți dobândi sunt următoarele:
- utilizarea noţiunilor specifice dreptului mediului;

- identificarea izvoarelor şi principiilor dreptului mediului;
- conştientizarea participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor
de mediu;
- descrierea aspectelor privind fenomenele de poluare, precum şi
modalităţile de protecţie, conservare şi dezvoltare a componentelor
naturale ale mediului înconjurător.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Privire generală asupra dreptului mediului;
- Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor şi
îngrăşămintelor chimice;
- Dezvoltarea, conservarea şi protecţia componentelor naturale ale
mediului înconjurător;
- Răspunderea juridică în dreptul mediului.
Cursul conține teste de autoevaluare si sarcini de lucru adecvate.
Parcurgerea unităților de învățare și a bibliografiei recomandate vă vor ajuta la:
- cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea noţiunilor specifice dreptului
mediului;
- identificarea izvoarelor şi principiilor dreptului mediului;
- înţelegerea necesităţii participării publicului la elaborarea şi aplicarea
deciziilor de mediu;
- cunoaşterea aspectelor privind fenomenele de poluare, precum şi
modalităţile de protecţie, conservare şi dezvoltare a componentelor
naturale ale mediului înconjurător;
- înţelegerea normelor care reglementează domeniul răspunderii juridice
în dreptul mediului.
Competenţele dobândite vă vor permite să rezolvați testele propuse şi lucrarea
de verificare corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. O altă lucrare
de verificare, după parcurgerea ultimelor unități de învățare, vă va ajuta să
aflați stadiul însuşirii cunoştinţelor specifice acestei discipline. Rezultatul
verificării şi strategia de pregătire pentru examen vor fi comunicate de către
Dreptul mediului 5
tutore în cadrul întâlnirilor periodice, care va verifica, totodată, sarcinile de
lucru din cadrul cursului.
Pentru o învăţare eficientă, trebuie să parcurgeți următorii paşi:
citirea cu atenţie a modulului;
 evidenţierea informaţiilor esenţiale;
 rezolvarea exerciţiilor propuse;
 simularea evaluării finale.
La sfârşitul unităţilor de învăţare 1 şi 4, veți găsi două lucrări de verificare.

Lucrările vor fi predate în termenul specificat pe platforma Danubius Online
spre a fi verificate si notate. Aceste note se regăsesc, în procentele precizate
în programa analitică, în nota finală.
Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare puteți apela la tutorele indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune

parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate şi rezolvarea sarcinilor de
lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel veți putea fi evaluați
cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.
Dreptul mediului 6
1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI
MEDIULUI
1.1. Aspecte generale privind protecţia mediului .................................................................. 8

1.1.1. Consideraţii generale privind mediul.................................................................... 8
1.1.2. Dreptul mediului în sistemul dreptului românesc ............................................. 14
1.2. Izvoarele şi principiile dreptului mediului ................................................................ 16
1.2.1. Izvoarele dreptului mediului ................................................................................ 16
1.2.2. Principiile dreptului mediului .............................................................................. 20
1.3. Modalităţi şi tehnici de garantare şi protecţie a dreptului la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic ............................................................................................................... 25
1.3.1. Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic ............................................. 25
1.3.2. Tehnici de protecţie a mediului ........................................................................... 28
Rezumat ............................................................................................................................... 33
Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 33
Bibliografie minimală ......................................................................................................... 34
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, veți avea capacitatea:
 să definiți următoarele noţiuni: mediu, protecţie a mediului, poluare,

dezvoltare durabilă;
 să analizați formele şi cauzele poluării mediului;
 să identificați conţinutul principiilor dreptului mediului;
 să identificați conținutul dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 10 ore
Dreptul mediului 7
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
1.1. Aspecte generale privind protecţia mediului

1.1.1. Consideraţii generale privind mediul
Noţiunea de mediu şi necesitatea protecţiei acestuia
Mediul reprezintă un element esenţial al existenţei umane. De aceea, calitatea
acestuia (în ansamblu, dar şi a fiecărui element component) constituie o
problemă de interes major pentru evoluţia socială.
Termenul de mediu a fost folosit începând din secolul al XIX-lea, în sens
biologic, ca ambianţă naturală a vieţuitoarelor; ulterior, în domeniul geografiei
a fost definit ca spaţiul locuit şi influenţat de om.
La originea sa, acest termen a izvorât din substantivul englez „environment”
preluat apoi în limba franceză sub „l`environnement” precum şi în alte limbi şi
a avut rolul de a desemna spaţiul din jurul omului.
În doctrină şi legislaţie, precum şi în unele documente ale organizaţiilor
internaţionale se utilizează în acelaşi timp noţiunile de „mediu înconjurător”,
„mediu”, „mediu ambiant”, „mediu biologic”, „mediu uman” ş.a.
În Le Grand Larousse din 1972, mediul a fost definit ca fiind „ansamblul
elementelor naturale ori artificiale care condiţionează viaţa umană”.
Potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgentă nr. 195 din
2005 privind protecţia mediului1, mediul este constituit din „ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile
organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori
materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa
bunăstarea şi sănătatea omului”.
După cum se poate observa, în această prevedere legală sunt incluse nu numai
elementele naturale, ci şi cele create de om, adică „mediul artificial”.
„Protecţia mediului” poate fi definită ca o activitate umană conştientă,

fundamentată ştiinţific, având drept scop prevenirea poluării, menţinerea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ”.
Poluarea mediului şi consecinţele acesteia
S-a constatat că în același timp cu dezvoltarea vieţii social-economice are loc şi
diversificarea formelor de poluare a mediului.
Prin „poluant”, în sensul Ordonanţei de urgenţă nr.195 din 2005, se înţelege

orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă
de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică,
fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul
constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor
materiale.
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1196 din decembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 265 din 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.586 din 6.07.2006, modificată şi completată .
Dreptul mediului 8
Conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 195 din 2005, termenul

„poluare” semnifică „introducerea directă sau indirectă a unui poluant care
poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna
bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.
Aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai

multor specii de vieţuitoare, poluantul împiedică înmulţirea şi dezvoltarea
normală a acestora printr-o acţiune toxică.
Poluarea poate fi naturală (deşeurile activităţii vitale a vieţuitoarelor, care
conduc la dezvoltarea unor organisme parazitare) şi chimică (agricolă şi
industrială). De asemenea, poluarea poate fi fizică (termică, radioactivă,
sonoră, prin vibraţii), biologică (contaminarea microbiologică a mediilor
inhalante şi ingerante), estetică (degradarea peisajului printr-o urbanizare
necivilizată, amplasarea de industrii în biotopuri mai puţin modificate de om
etc.).
Indiferent de forma pe care o îmbracă, prin natura consecinţelor social-
economice, poluarea apare ca o problemă cu implicaţii naţionale şi
internaţionale.
După cum se arată în literatura de specialitate, cauzele poluării sunt:
- ignorarea efectelor negative asupra mediului ale aplicării rezultatelor
cercetării ştiinţifice;
- înţelegerea greşită a unor criterii de economicitate şi nerealizarea unor
Reţine investiţii necesare prevenirii poluării;
cauzele
poluării! - industrializarea excesivă;
- subdezvoltarea, războaiele locale şi industriile de război;
- lipsa unei conştiinţe ecologice;
- alte cauze, precum radioactivitatea apărută datorită experienţelor nucleare şi
accidentelor la centralele atomoelectrice, folosirea neştiinţifică a pesticidelor şi
insecticidelor, deşeurile menajere ş.a.
În cadrul unei game variate de mijloace şi metode, un rol deosebit în
combaterea poluării mediului revine metodelor şi mijloacelor juridice.
Creşterea rolului reglementărilor juridice pentru protecţia mediului, respectarea
şi aplicarea lor corectă, conduc la o eficienţă economică sporită şi totodată, la
asigurarea unui mediu curat şi sănătos.
Dreptul mediului 9
Sarcina de lucru 1
Descrieți în câteva fraze formele şi cauzele poluării mediului.
Ocrotirea mediului – o problemă de interes general

Schimbările radicale intervenite în ultimul secol în condiţiile de viaţă ale
omenirii au afectat profund mediul de existenţă a omului, pe omul însuşi.
Multă vreme acesta nu şi-a pus problema de a produce raţional, fără a distruge.
Ruperea echilibrului ecologic prin intervenţiile necontrolate ale omului este o
caracteristică a celei de a doua jumătăţi a secolului XX, deşi unele aspecte
fuseseră sesizate cu mult înainte. Consecinţele acestor practici s-au acumulat
treptat, ajungându-se în ultimele decenii la conturarea unor previzibile dezastre
ecologice. Oamenii de ştiinţă au fost cei dintâi care au alertat opinia publică în
privinţa degradării periculoase a mediului. Progresul ştiinţei şi tehnicii
materializat în creşterea economică a multor ţări ale lumii a dus în mod
inevitabil la poluarea mediului de viaţă a omului.
Poluarea este azi un fenomen de răspândire universală, care se amplifică
urmând cursul ascendent al progresului tehnic, fiind un atribut direct al
acestuia.
Dacă pentru ţările industrializate problemele mediului sunt legate de progresul
tehnic, pentru ţările mai puțin dezvoltate ele sunt determinate de subdezvoltare
şi consecinţele ei asupra alimentaţiei, sănătăţii, educaţiei şi igienei.
O problemă îngrijorătoare pentru umanitate o reprezintă poluarea mărilor şi

oceanelor. Poluarea Mediteranei afectează, de exemplu, nu numai ţările cu
accesul maritim la această apă, ci, printr-un lanţ extrem de complex de
interferenţe şi consecinţe, însuşi organismul unitar al Terrei.
Astăzi, formelor de poluare s-a adăugat poluarea radioactivă care, prin efectele
sale deosebit de „agresive”, provoacă contaminarea unei părţi a populaţiei,
favorizează epidemii, distruge recoltele pe un timp nedeterminat şi poate
ameninţa echilibrul biosferic al unei părţi importante din suprafaţa terestră.
Cu toate acestea, progresul nu trebuie respins, ci controlat. Nicio ţară, mare sau
mică, industrializată sau pe cale de a fi, nu poate rămâne indiferentă faţă de
problema poluării mediului, faţă de lupta pentru salvarea acestuia. Astfel, se
impune ca noile invenţii în producţia industrială, agricolă, transporturi să fie
dictate de considerente ecologice, care să primeze asupra profitului imediat ori
Acordă
atenţie asupra altor criterii economice tradiţionale.
deosebită Un rezultat important al Conferinţei de la Stockholm din 1972 privind mediul îl
acestor
aspecte!
reprezintă „Planul de acţiune pentru mediu”, care cuprinde 109 rezoluții
adresate statelor pentru protecţia mediului. Prevederile sale au în vedere, în
mod deosebit, trei teme fundamentale: evaluarea mediului (analiza, cercetarea,
Dreptul mediului 10
supravegherea şi schimbul de informaţii privind mediul); gestiunea mediului
(referindu-se atât la aşezările umane, cât şi la resursele naturale); măsurile de
susţinere (informarea şi educarea publicului, formarea specialiştilor în
domeniul protecţiei mediului) (Duțu, 2012, p. 114).
Tot în cadrul acestei conferinţe, ziua de 5 iunie a fost proclamată Ziua
mondială a mediului înconjurător.
Cea de a doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la
Rio de Janeiro (1992) a avut drept scop elaborarea de strategii şi măsuri care să
contribuie la combaterea degradării mediului în toate ţările, în contextul
dezvoltării durabile.
Documentele adoptate în cadrul acestei conferinţe sunt:
- Declaraţia de principii numită şi Carta Pământului, în care sunt enunţate
principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane,
precum şi în relaţiile dintre om şi natură;
- Agenda 21, care reprezintă un program de acţiune ce va fi aplicat de
guverne, agenţii de dezvoltare, O.N.U şi instituțiile sale specializate, în toate
domeniile în care activitatea umană afectează mediul. Acțiunile descrise în
cadrul acestui program sunt grupate pe patru dimensiuni componente:
dimensiunea socială și economică (lupta împotriva sărăciei, modificarea
modurilor de consum, dinamica demografică, sănătate); gestionarea și
conservarea resurselor în scopul dezvoltării (lupta împotriva poluării,
prezervarea biodiversității); întărirea rolului principalelor grupuri sociale
(femei, tineri, organizații neguvernamentale); mijloace de executare
internaționale (mecanisme financiare, aranjamente instituționale, instrumente
și mecanisme juridice, informarea și consultarea la luarea deciziei) (Duțu,
2012, p. 122);
- Convenţia schimbărilor climatice, document care reprezintă un angajament
al ţărilor semnatare, ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de
carbon în atmosferă la nivelul anului 1990;
- Convenţia privind diversitatea biologică, act prin care se stabilesc măsurile
ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă.
Statele semnatare s-au angajat să instituie zone protejate, să integreze
problemele biologice în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure
întregii comunităţi umane avantajele ce decurg din utilizarea resurselor
genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice de la ţările
dezvoltate spre cele mai puţin dezvoltate.
- Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor s-a dorit
a fi o convenţie, însă, datorită imposibilităţii realizării unui acord, a rămas doar
o declaraţie de principii privind conservarea pădurilor tropicale.
Următoarea conferinţă mondială a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediu
a avut loc la Johanesburg între 26 august şi 4 septembrie 2002, fiind dedicată
dezvoltării durabile.
Pe ordinea de zi a Conferinţei au stat următoarele probleme: apa şi sistemul de
salubritate publică, energia, sănătatea, agricultura, managementul
ecosistemelor.
Dreptul mediului 11
Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei a fost Declaraţia

de la Johanesburg, care cuprinde angajamentul statelor semnatare de a
promova şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile la nivel
local, naţional, regional şi global.
În Declaraţie se arată că eradicarea sărăciei, protecţia şi managementul

resurselor naturale pentru asigurarea dezvoltării economice şi sociale constituie
obiective şi cerinţe esenţiale ale dezvoltării durabile, fapt pentru care statele
semnatare se angajează în lupta împotriva tuturor factorilor care împiedică
această dezvoltare.
În anul 2012, tot la Rio de Janeiro s-a organizat Conferința Națiunilor Unite
privind dezvoltarea durabilă-2012 (Rio+20) (UNSCD). Obiectivul conferinței:
„de a suscita un angajament politic reînnoit în favoarea dezvoltării durabile, de
a evalua progresele realizate și lacunele rămase de acoperit la nivelul aplicării
textelor rezultate din marile summituri relative la dezvoltarea durabilă și de a
releva provocările noi și emergente”.
În numeroase documente internaţionale s-a subliniat necesitatea unei cooperări
regional-continentale, fiind considerată cea mai bună formă de soluţionare a
problemelor generale ale protecţiei mediului.
Procesul de reglementare juridică s-a derulat sub egida a două instituţii
internaţionale: Consiliul Europei (organizaţie internaţională de tip clasic, care
adoptă documente înscrise în cadrul dreptului internaţional) şi CEE (UE) sub
forma dreptului comunitar al mediului, care în prezent cuprinde peste 200 de
directive şi regulamente.
Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987), printre alte obiective pe
care le înscrie în domeniul lărgirii competenţelor comunitare, a relansat şi a
ridicat la rangul de preocupări prioritare şi pe cele de protecţie a mediului.
Prin Titlul VII din Actul Unic European, intitulat „Mediul”, politica de mediu a
devenit o componentă a politicilor comunitare. Această politică are în vedere
coordonarea acţiunilor de conservare, protejare şi ameliorare a calităţii
mediului, de protecţie a sănătăţii oamenilor, de utilizare raţională a resurselor
naturale.
Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit în mod formal conceptul
dezvoltării durabile în legislaţia Uniunii Europene, iar Programul de Acţiune
Pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est, document ale cărui
principii au fost aprobate de Conferinţa Ministerială de la Lucerna (28-30
aprilie 1993) a fost considerat „ca o bază pentru acţiunea guvernelor şi
administraţiilor locale, a Comisiei Europene şi a organizaţiilor internaţionale,
instituţiilor financiare şi a investitorilor privaţi în regiune” (Paragraful 6 al
Declaraţiei Ministeriale, 30 aprilie 1993).
Acest program a fost punctul de pornire pentru un dialog concret, care s-a bazat
pe o mai bună înţelegere a modului în care pot fi atinse obiective realizabile, în
condiţiile în care problemele grave ale mediului trebuie să concureze cu multe
alte cerinţe sociale şi economice urgente.
Dreptul mediului 12
Pornind de la prevederile Programului, Guvernul României a adoptat, în iulie
1999, „Strategia naţională a dezvoltării durabile”, iar ca strategii sectoriale au
fost aprobate de către autoritatea publică centrală în domeniul protecţiei
mediului „Strategia protecţiei mediului în România în perioada 2000-2020”,
„Strategia dezvoltării durabile a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020”
„Strategia naţională privind schimbările climatice” ş.a.
În anul 2008, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 1460 pentru
aprobarea Strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă - Orizonturi 2013-
2020-2030.
Strategia protecţiei mediului are un caracter dinamic, ea actualizându-se ţinând
seama de fiecare etapă parcursă.
Principiile strategiei protecţiei mediului sunt:
- conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
Reţine - dezvoltarea durabilă;
principiile - evitarea poluării prin măsuri preventive;
strategiei - conservarea biodiversivităţii;
mediului! - cine poluează plăteşte;
- stimularea activităţilor de redresare a mediului.
Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin Programul
Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.
Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile
Dezvoltarea durabilă nu se poate asigura fără ocrotirea mediului. Dezvoltarea
durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului condiţionează
dezvoltarea durabilă.
Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două
aspiraţii umane: necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi
protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului.
Relaţia dezvoltare – mediu este o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea

urmăreşte satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, iar protecţia mediului
este o investiţie pentru generaţiile viitoare.
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care

problemele legate de mediu se aflau în prim-planul dezbaterilor politice. Prin
întărirea ideii că mediul şi dezvoltarea economică sunt potenţial compatibile,
dezvoltarea durabilă a oferit o mult aşteptată înlocuire a modelului conflictual
care a caracterizat dezbaterile pe tema limitelor de creştere din anii ’70.
Conform Raportului Brundtland intitulat „Viitorul nostru comun”, care a pus
bazele conceptului de dezvoltare durabilă, prosperitatea economică şi
conservarea mediului se susţin reciproc.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este găsirea unui spaţiu al

interacţiunii dintre patru sisteme, respectiv economic, uman, ambiental şi
tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.
Legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice este definitorie

în determinarea posibilităţilor de acţiune pentru protecţia mediului.
Dreptul mediului 13
Folosit curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de strategie

desemnează preocupările ştiinţei economice de a defini liniile generale pe
termen lung de dezvoltare, metodele şi formele cele mai eficiente pentru
atingerea obiectivelor acesteia.
Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a ajuns la concluzia că

imperativele strategiei naţionale pentru o dezvoltare durabilă sunt:
- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru locurile
de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi sănătate;
- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil şi reducerea creşterii
Reţine demografice necontrolate;
imperativele - conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii
strategiei
naţionale
ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;
pentru o - descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la
dezvoltare luarea deciziilor privind mediul şi economia;
durabilă! - reorientarea tehnologiei şi a riscului managerial.
Strategia protecţiei mediului reprezintă modul de rezolvare a problemelor
complexe ridicate de protecţia mediului şi a necesitat elaborarea unui Program
Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului, racordat la Programul de
Acţiune pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est, document ale
cărui principii au fost aprobate de Conferinţa Ministerială de la Lucerna (28-30
aprilie 1993), principii însuşite de România.
Programul Naţional de Acţiune este conceput ca o componentă a Programului
de restructurare şi dezvoltare şi conţine obiective şi sarcini concretizate şi
cuantificate în timp, spaţiu şi costuri.
Sarcina de lucru 2
Defineşte dezvoltarea durabilă şi evidenţiază obiectivele strategiei
naţionale pentru o dezvoltare durabilă.
1.1.2. Dreptul mediului în sistemul dreptului românesc

Apariţia dreptului mediului
Evoluţiile generale înregistrate în ultimele decenii au determinat un proces
amplu de formare şi afirmare a unei ramuri noi distincte în cadrul sistemului
juridic, dreptul mediului depăşind stadiul unor simple dezvoltări în cadrul
ramurilor tradiţionale.
Despre un drept al mediului s-ar fi putut vorbi la noi în ţară după 1973, când,
pe baza recomandărilor formulate la Conferinţa Naţiunilor Unite de la
Stockholm din 1972 a fost adoptată o lege generală privind protecţia mediului
Dreptul mediului 14
(Legea nr. 9/1973), care a constituit un moment deosebit de important în istoria
legislaţiei noastre.
Totuşi, locul şi importanţa legislaţiei mediului nu a constituit un temei pentru
recunoaşterea dreptului mediului ca ramură distinctă în condiţiile statului
totalitar. Recunoaşterea autonomiei dreptului mediului s-a impus cu necesitate
după 1989.
În acest context, dreptul mediului a apărut şi s-a dezvoltat pornind de la
sarcinile imediate încredinţate de societate, în funcţie de nevoile de protecţie a
diferitelor elemente ale mediului, ameninţate de dezvoltarea industriei,
extinderea urbanizării, înmulţirea surselor de poluare. S-a trecut, în acest fel, de
la protecţia simplă a mediului, la diversificarea acesteia, concomitent cu
adaptarea reglementării juridice la caracteristicile acestei noi discipline.
Pentru sublinierea trăsăturilor proprii ale acestei ramuri de drept, se impune
relevarea particularităţilor obiectului său, metodei de reglementare, precum şi
principiile dominante.
Dreptul mediului reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice

şi instituţiilor stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării
mediului conform obiectivelor de dezvoltare durabilă (Duțu, 2010, p. 94).
Definiţia, obiectul şi metoda de reglementare în dreptul mediului

După cum se arată în literatura de specialitate (Duțu, 2010, p. 94), din
perspectiva diferitelor „paliere” de edictare şi de aplicare a reglementărilor
juridice interne, dreptul mediului apare sub trei ipostaze:
- dreptul naţional (românesc) al mediului, format din totalitatea
reglementărilor juridice interne ale statelor, vizând protecţia, conservarea şi
ameliorarea mediului;
- dreptul comunitar/european al mediului, reprezentat de dreptul comunitar
originar şi dreptul derivat (regulamentele şi directivele);
- dreptul internaţional al mediului, constituit din tratatele, cutuma şi celelalte
izvoare specifice de drept internaţional public referitoare la această materie.
Dreptul mediului (în sens autocuprinzător) se integrează celor trei sisteme
juridice: naţional, comunitar şi internaţional, formând în cadrul acestora un
subansamblu constituit din elemente interdependente.
Totodată, se menţionează că, datorită caracterului global al unor probleme
ecologice şi efectului transfrontalier al poluării, creşte tot mai mult rolul
reglementărilor juridice ecologice.
Din această perspectivă, dreptul mediului se constituie ca un ansamblu de
norme juridice privind conservarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului,
dispus în mai multe „straturi” de reglementare, în funcţie de creatorii şi
destinatarii regulilor stabilite.
Cât priveşte obiectul dreptului mediului, considerăm că acesta este constituit
din relaţiile specifice care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi
ameliorare a resurselor naturii şi a celorlalte componente ale mediului.
Dreptul mediului 15
În sens larg, protecţia mediului are ca scop păstrarea echilibrului ecologic,
menţinerea şi ameliorarea calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor
naturale ale ţării, asigurarea unor condiţii corespunzătoare de viaţă şi de muncă
generaţiilor actuale şi viitoare.
Protecţia mediului se realizează, potrivit legii, prin instituirea unor obligaţii,

stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind
utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării
mediului şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale asupra
elementelor sale componente.
Reţine
obiectivul Conservarea mediului presupune protecţie şi ameliorare, urmărind menţinerea
avut în dimensiunilor naturale ale acestuia.
vedere de
ameliorare a
Ameliorarea mediului are ca obiectiv îmbunătăţirea stării şi calităţii factorilor
mediului! naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane în vederea unei optime
interacţiuni socio-economico-ecologice dintre om şi natură.
În acest sens sunt edificatoare reglementările legale privind conservarea şi
dezvoltarea fondului forestier, ameliorarea factorilor climatici şi îmbunătăţirea
condiţiilor naturale de muncă şi de viaţă ale populaţiei.
În privinţa metodei de reglementare, importanţa pe care o prezintă protecţia,
conservarea şi dezvoltarea mediului, reclamă intervenţia directă a statului,
conferind un caracter de autoritate, imperativ, reglementării juridice a
raporturilor sociale din acest domeniu.
Particularitatea normelor dreptului mediului constă în faptul că, în majoritatea
cazurilor acestea sunt norme tehnice sancţionate pe cale juridică, stabilind
termene şi modalităţi stricte de realizare a unor obiective precis definite.
„Tehnicitatea” dreptului mediului favorizează unificarea şi uniformizarea
reglementărilor în materie, prin armonizarea legislaţiilor naţionale şi adoptarea
unor documente internaţionale globale.
Sarcina de lucru 3
Descrie apariţia dreptului mediului ca ramură distinctă de drept.
1.2. Izvoarele şi principiile dreptului mediului

1.2.1. Izvoarele dreptului mediului
Consideraţii generale
Prin izvor de drept, în general, se desemnează formele de exprimare a normelor
juridice. Noţiunea de izvor de drept are două sensuri: unul material şi altul
formal.
Dreptul mediului 16
În sens material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile social - economice ce
impun crearea unui ansamblu de norme.
În sens formal, prin izvor de drept se înţeleg formele juridice specifice puse la
dispoziţia organelor specializate ale statului, exprimate prin acte normative,
care să apere relaţiile economice şi sociale.
Ca formă de exprimare a normelor juridice, izvoarele dreptului mediului sunt
aceleaşi ca şi ale altor ramuri de drept.
Principalul izvor de drept al mediului în plan intern îl reprezintă legea în

sens larg (act cu putere obligatorie) ca text scris adoptat de către o autoritate
competentă (constituţia, legea propriu-zisă, actele guvernamentale ş.a.),
urmată, apoi, de cutumă, jurisprudenţă, doctrina şi dreptul comparat. Dreptul
comunitar cunoaşte drept surse: tratatele constitutive ale comunităţilor
europene (izvoare primare) şi regulamentele, directivele, deciziile şi
recomandările (reprezentând dreptul comunitar derivat) (Duțu, 2010, p. 104
si următoarele).
Izvoarele dreptului internaţional al mediului sunt enumerate şi definite în mod

clasic în art. 38 alin. (1) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, respectiv,
tratatele şi cutuma (generatoare de norme obligatorii), principiile generale de
drept recunoscute de către naţiunile civilizate şi mijloacele auxiliare (deciziile
judiciare internaţionale şi doctrină), acestea din urmă având o influenţă
indirectă asupra dezvoltării şi orientării dreptului. Totodată, pot fi amintite ca
izvoare noi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale.
Izvoarele dreptului mediului
A. Legea
În sens larg, termenul de lege cuprinde orice regulă juridică scrisă, indiferent
de titlul actului normativ: Constituţie, cod, tratate internaţionale, ordonanţe şi
hotărâri ale Guvernului etc.
Constituţia
Ca o regulă generală, constituţiile stabilesc structura şi ierarhia normelor
juridice, stabilesc instituţiile statului, consacră principiile generale care
guvernează statul şi reglementează funcţionarea instituţiilor statului. De
asemenea, delimitează relaţiile existente, pe de o parte între diferitele
categorii de norme juridice (din dreptul intern) şi, pe de altă parte, între
dreptul naţional, dreptul comunitar şi dreptul internaţional.
Constituţia României (revizuită prin Legea nr. 429/2003) se referă la

problemele mediului în Titlul II, Capitolul II („Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale”) şi în Titlul IV (intitulat „Economia şi finanţele
publice”).
În urma revizuirii, Constituţia a consacrat, prin art. 35, „dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”
şi a circumstanţiat semnificaţiile acestuia în raport cu dreptul de proprietate.
Astfel, potrivit prevederilor art. 44 alin. (7), „Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului”.
Dreptul mediului 17
De asemenea, art. 135 alin. (2) lit. e) precizează: „Statul trebuie să asigure
refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului
ecologic”.
Legea
Legea (în sensul de act normativ care emană de la Parlamentul României)
poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în care reglementează relaţiile
sociale care privesc protecţia, conservarea sau dezvoltarea mediului. Pot fi
amintite: Legea nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor
chimice periculoase, republicată; Legea vânătorii şi protecţiei fondului
cinegetic nr. 407/2006, modificată și completată; Legea nr. 24/2007 privind
reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane, republicată
ş.a.
Tratatele internaţionale
Pentru a produce efecte juridice, în conformitate cu prevederile Constituţiei
noastre, tratatele internaţionale trebuie să fie ratificate de Parlament [art. 11
alin. (2)].
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.
Ca atare, tratatele internaţionale cu privire la mediu pe care România le-a

adoptat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare
pentru dreptul mediului.
Amintim câteva dintre actele internaționale la care România a aderat:
Convenția asupra zonelor umede, de importanță internațională, în special ca
habitat al păsărilor acvatice, ratificată de țara noastră prin Legea nr. 5/1991;
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25
iunie 1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000; Convenţia privind evaluarea
impactului asupra mediului în context transfrontieră, adoptată la Espoo la 25
februarie 1991, ratificată de România prin Legea nr. 22/2001; Convenția-cadru
a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată la Rio de Janeiro la 5
iunie 1992, ratificată prin Legea nr. 24/1994; Convenţia Naţiunilor Unite
pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau de
deşertificare, în special în Africa, adoptată la Paris la 17 iunie 1994, la care
România a aderat prin Legea nr. 111/1998; Convenţia-cadru privind protecţia
şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor, adoptată la Kiev la 22 mai 2003, ratificată
prin Legea nr. 389/2006; Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi
utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Convenţia pentru protecţia fluviului
Dunărea), semnată la Sofia la 29 iunie 1994, ratificată prin Legea nr. 14/1995
ș.a.
B. Actele guvernamentale
În ţara noastră Guvernul adoptă două categorii de acte:
- hotărâri (emise pentru organizarea şi executare legilor);
Dreptul mediului 18
- ordonanţe (emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi
condiţiile precizate de aceasta) şi ordonanţe de urgenţă.
Aceste acte normative sunt izvoare ale dreptului mediului în măsura în care se
referă la protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului.
De asemenea, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate pot avea o
asemenea calitate.
C. Actele autorităţilor administrației publice locale
Constituie izvoare ale dreptului mediului hotărârile adoptate de către

consiliile locale în exercitarea atribuţiilor privind „protecţia şi refacerea
mediului; conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor
istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale” (art. 36 alin.
(6) pct. 9 și 10 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001), precum
şi cele ale consiliilor judeţene referitoare la organizarea şi dezvoltarea
urbanistică a teritoriului şi amenajarea acestuia (art. 91 alin. (3) lit. e) din
Legea nr. 215/2001).
D. Alte izvoare ale dreptului mediului
Cutuma (obiceiul juridic) ca normă de drept izvorâtă dintr-o practică

îndelungată are, în dreptul nostru, o valoare redusă. Ea poate fi întâlnită în
dreptul maritim sub formă de uzanţe portuare, precum şi în dreptul civil în
materie de servitute şi raporturi de vecinătate, de uzufruct, de executare a
contractelor şi de interpretare a voinţei părţilor, de vânzare şi de locaţiune.
Şi în domeniul protecţiei mediului cutuma poate prezenta unele semnificaţii.

Astfel, prin art. 8 din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei
Biosferei „Delta Dunării” se recunoaşte şi se garantează „dreptul populaţiei
locale din teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” de a păstra
obiceiurile specifice locale”, iar în acest sens, „Administraţia Rezervaţiei face
propuneri către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi
pădurilor pentru acordarea de compensaţii, potrivit legii, în cazul restrângerii
sau încetării unor activităţi economice tradiţionale impuse de măsuri
restrictive de management”.
De asemenea, art. 44 alin. (7) din Constituţia României stabileşte că „dreptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care,
potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”, iar art. 603 din Codul civil,
prevede: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
Jurisprudenţa, înţeleasă ca totalitatea hotărârilor adoptate de instanţele

judecătoreşti, indiferent de gradul acestora, nu este considerată izvor de drept
în sistemul nostru de drept, ci are un rol auxiliar, contribuind la fixarea şi
dezvoltarea reglementărilor existente.
Dreptul mediului 19
Doctrina juridică, reprezentată de analizele, interpretările teoretice pe care
specialiştii le emit ca urmare a studiului fenomenului juridic, nu este
recunoscută ca izvor de drept în dreptul românesc. Cu toate acestea, în
literatura de specialitate s-a subliniat rolul pe care îl are doctrina în elaborarea
şi adoptarea reglementărilor juridice în domeniul protecţiei mediului.
Dreptul comunitar/Uniunii Europene a devenit izvor de drept pentru dreptul
intern în urma aderării României la Uniunea Europeană. Astfel, prevederile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări cu
caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne
[art. 148 alin. (2) din Constituţie].
Sarcina de lucru 4
Compară sursele (izvoarele) naţionale, europene şi internaţionale ale
dreptului mediului.
1.2.2. Principiile dreptului mediului

Cuvântul principiu vine din latinescul „principium” care înseamnă început,
obârşie, având şi sensul de element fundamental.
Principiile au atât un rol constructiv, cât şi unul valorizator pentru sistemul de

drept, în sensul că ele cuprind cerinţele obiective ale societăţii, cerinţe cu
manifestări specifice în procesul de constituire a dreptului şi de realizare a
acestuia (Popa, 2014, p. 95).
Un principiu se poate prezenta sub diferite forme, respectiv axiome,

deducţii, dar în special ca o generalizare de fapte experimentale. Atunci când
generalizarea acoperă o totalitate a acestor fapte experimentale, suntem în
prezenţa unui principiu general (Popa, 2014, p. 96).
Existenţa unor principii generale se impune ca necesară, întrucât, principiile

generale ale dreptului dau măsura sistemului. Pe de o parte, principiile
dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic. În acest sens,
principiile de drept exercită o acţiune constructivă, orientând activitatea
Reţine rolul legiuitorului. Pe de altă parte, principiile generale au rol şi în administrarea
principiilor
generale!
justiţiei, deoarece, cei însărcinaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu
numai „litera legii”, ci şi spiritul său, iar principiile de drept alcătuiesc chiar
„spiritul legii” (Popa, 2014, p. 96).
Mai trebuie precizat că, principiile generale nu există în mod abstract, fără
legătură cu reglementările din ramurile de drept. Ele constituie, în acest sens,
fundamentul principiilor specifice ramurilor de drept.
Dreptul mediului 20
Noţiunea de principiu fundamental al dreptului mediului

În sistemul naţional, conceptul de „principiu fundamental al dreptului
mediului” cunoaşte situaţii diferite, în funcţie de nivelul de recunoaştere şi
garantare juridică. Deşi nu sunt ele însele „lege”, principiile servesc la
sublinierea şi orientarea dezvoltării şi aplicării normelor dreptului mediului
(Duțu, 2010, p. 114).
Plecând de la „necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de ţara noastră
în procesul de integrare europeană”, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind
protecţia mediului a reformulat sistemul principiilor dreptului mediului prin
preluarea formulărilor din reglementările juridice comunitare.
Astfel, se distinge, pe de o parte, între principii şi elemente strategice, iar pe de
altă parte, se face referire la modalităţile de implementare a acestora.
Dintre principiile stabilite de acest act normativ amintim:
- principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale (art. 3
lit. a));
- principiul precauţiei în luarea deciziei [art. 3 lit. b)];
Acordă atenţie - principiul acţiunii preventive [art. 3 lit. c)];
sporită
principiilor şi
- principiul reţinerii poluanţilor la sursă [art. 3 lit. d)];
elementelor - principiul „poluatorul plăteşte” [art. 3 lit. e)];
strategice ale
dreptului - principiul conservării biodiversităţii şi ecosistemelor specifice cadrului
mediului! biogeografic natural [art. 3 lit. f)].
Ordonanța de urgență nr. 195/2005 stabilește următoarele elemente strategice:
- dezvoltarea durabilă a resurselor naturale;
- informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul
la justiţie în probleme de mediu;
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
Din preambulul Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005 (prin care se justifică
urgenţa adoptării acestui act normativ) rezultă că principiile enumerate
„guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului”, „trasează direcţiile de
reglementare a activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor
dezvoltării durabile” şi „vizează interesul public”.
Totodată, în art. 1 alin. (1) se precizează că protecţia mediului reprezintă un
„obiectiv de interes public major”, care se realizează pe baza principiilor şi
elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă.
Principiile dreptului mediului
În literatura de specialitate principiile acestei ramuri de drept sunt clasificate, în
funcţie de amploarea şi influenţa lor asupra conţinutului ansamblului
reglementărilor juridice de mediu, în principii fundamentale şi principii
generale (Duțu, 2010, p. 117 și următoarele).
Principiile fundamentale sunt consacrate la toate nivelurile dreptului (naţional,
comunitar, internaţional) şi privesc întregul său conţinut. Din această categorie
Dreptul mediului 21
fac parte principiile prevenirii (precauţiei, protecţiei mediului, conservării,
ameliorării calităţii mediului), principiile responsabilităţii şi reparării
atingerilor aduse mediului -„poluatorul plăteşte”, răspunderea de mediu-
precum şi principiile participării umane (dreptul la un mediu sănătos, protecţia
mediului – obiectiv de interes general, mediul ca patrimoniu comun al naţiunii)
(Duțu, 2010, p. 117 și următoarele).
Principiile generale domină materiile tradiţionale ale acestuia, respectiv dreptul
intern, dreptul Uniunii Europene şi dreptul internaţional. Astfel, sunt principii
ale dreptului comunitar al mediului: principiul subsidiarităţii, principiul
integrării considerentelor ecologice în toate politicile comunitare; principiul
corectării cu prioritate la sursă a poluării mediului ş.a.
La nivelul dreptului internaţional sunt considerate principii specifice:

principiul cooperării; obligaţia statelor de a soluţiona pe cale paşnică
diferendele în materie de mediu; principiul responsabilităţii comune, dar
diferenţiate a statelor; răspunderea statelor pentru pagubele aduse mediului
ş.a.
În dreptul național, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 202/2002 privind

gospodărirea integrată a zonei costiere (art. 5), de exemplu, stabileşte, pe de o
parte, principii generale (principiul dezvoltării durabile, principiul prevenirii,
principiul precauției, principiul previziunii, principiul restaurării, principiul
„poluatorul plăteşte”, principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile şi a
celor mai bune practici în domeniul mediului, principiul asigurării accesului
publicului la informaţia de mediu şi a participării la luarea deciziilor, principiul
cooperării internaţionale), iar pe de altă parte, principii specifice (utilizarea și
gestionarea durabilă a resurselor, amenajarea în profunzime a teritoriului ş.a.).
Principiul conform căruia protecţia mediului constituie un obiectiv de interes public
major
În plan mondial acest principiu se exprimă ca „interes general al umanităţii”,
protecţia mediului planetar interesând omenirea ca specie.
Dezvoltări importante ale conţinutului său se regăsesc în convenţiile – cadru
privind problemele globale, precum Convenţia – cadru privind schimbările
climatice sau Convenţia privind biodiversitatea, din 1992. La nivel naţional,
realizarea acestui principiu cunoaşte două modalităţi practice de afirmare.
Conform primei concepţii, în virtutea interesului general pe care îl poartă,

protecţia mediului trebuie să constituie o responsabilitate, în primul rând
publică, a statului. Drept urmare, realizarea sa presupune edictarea de
reglementări legale stricte, precum şi un control public accentuat (prin
intermediul serviciilor publice specializate), dar şi un contencios bine
structurat.
A doua concepţie recunoaşte importanţa şi interesul general al protecţiei

mediului, însă, consideră că realizarea sa are loc cel mai bine în cadrul şi
prin mecanismele proprii economiei de piaţă. Această concepţie se regăseşte
în sistemul anglo-saxon şi reclamă un minimum de reglementare juridică şi
intervenţie statală. Potrivit acestei concepţii, rolul determinant revine
Dreptul mediului 22
asimilării aspectelor ecologice şi autoreglării proprii acestui sistem
economico-social.
În ţara noastră, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 califică protecţia mediului
„obiectiv de interes public major”, relevând, astfel, valoarea social-juridică
deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic şi conservării factorilor de
mediu. De asemenea, prin această dispoziţie generală se imprimă un caracter
imperativ normelor de drept din acest domeniu.
Principiul conservării
Într-o accepţie generală, conservarea presupune menţinerea nivelurilor
cantitative şi calitative durabile ale resurselor mediului.
Conform Strategiei mondiale de conservare a Uniunii Internaţionale de
Conservare a Naturii (1980), conservarea presupune:
a) menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a ecosistemelor care reprezintă
suportul vieţii;
b) prezervarea diversităţii genetice;
c) realizarea utilizării durabile a speciilor şi ecosistemelor.
În concepţia legislaţiei noastre, în consens cu documentele internaţionale,
conservarea semnifică protecţia ecosistemelor, conservarea biodiversităţii şi
gospodărirea durabilă a resurselor naturale. În acest sens se cuvine menționat
art. 49 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 195/2005, care stabilește obligația
autorităților de mediu de a elabora, împreună cu autorităţile publice centrale şi
locale, după caz, reglementări tehnice privind măsurile de protecţie a
ecosistemelor, de conservare şi utilizare durabilă a componentelor diversităţii
biologice.
Principiul prevenirii
Este principiul care dă raţiune activităţii umane de protecţie a mediului.

Principiul prevenirii vizează, în mod deosebit, agenţii economici care
desfăşoară activităţi generatoare de poluare. În funcţie de natura activităţii,
aceştia sunt obligaţi să utilizeze cele mai bune tehnici în scopul prevenirii
emisiilor, iar dacă acest fapt nu este posibil, să acţioneze pentru reducerea
globală a emisiilor şi a impactului asupra mediului în întregul său.
Conținutul acestui principiu presupune că măsurile de prevenire sunt
prioritare în raport cu măsurile de eliminare a cauzelor poluării (Anghel,
2010, p. 67).
La nivel european, caracterul preventiv al politicii de mediu a fost precizat încă

din anul 1973, în cadrul primului program de acţiune, în care se subliniază că
politica de mediu constă în a evita, de la început, crearea de poluări ori
degradări. Programele care au urmat au întărit rolul preventiv al politicii de
mediu.
Cerinţele acestui principiu s-au exprimat, pe de o parte, prin introducerea de
obligaţii cu caracter preventiv, iar pe de altă parte, prin promovarea de
activităţi care să ducă la evitarea unor modificări negative ale calităţii aerului.
Dreptul mediului 23
Principiul precauţiei
Principiul precauţiei urmăreşte asigurarea unei protecţii mărite a mediului, a

sănătăţii populaţiei, a plantelor şi a animalelor şi prevenirea adoptării unor
măsuri sau întreprinderii unor acţiuni atunci când datele ştiinţifice nu permit
o evaluare completă a riscului.
Pe plan internaţional acest principiu a fost consacrat pentru prima dată de

OCDE, precum şi într-o declaraţie ministerială din 1987, adoptată sub influenţa
celei de a doua Conferinţe Internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului de la
Londra din acelaşi an. Totodată, el se regăseşte în Declaraţia Conferinţei pentru
Mediu de la Rio de Janeiro din 1992.
Tratatul de la Maastricht cuprinde principiul precauţiei în art. 130R.
Reţine Principiul precauţiei se justifică mai ales atunci când din datele ştiinţifice nu
aceste
rezultă dacă o activitate este periculoasă pentru mediu.
aspecte!
În legislaţia noastră acest principiu este consacrat ca atare prin art. 3 lit. b) din
Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005.
Întrucât semnificaţiile sale nu sunt definite, principiul precauţiei îşi
completează şi amplifică semnificaţiile cu un alt principiu esenţial, cel al
prevenirii riscurilor ecologice.
Principiul „poluatorul plăteşte”
Acest principiu se inspiră din teoria economică potrivit căreia, costurile sociale
externe care însoţesc producţia industrială trebuie să fie luate în calcul de
agenţii economici în costurile lor de producţie.
Declaraţia Consiliului Europei din anul 1968 privind lupta împotriva

poluării aerului precizează că toate cheltuielile făcute în scopul prevenirii
sau reducerii poluării trebuie să cadă în sarcina autorului poluării. Această
prevedere se regăseşte şi în principiile directoare ale relaţiilor economice
internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei mediului
şi exploatării resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale Organizaţiei
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în anul 1972.
Consacrat şi în Actul Unic European din 1987 (art. 130 lit. R), principiul
„poluatorul plăteşte” are două interpretări: pe de o parte, poluatorul plăteşte
toate măsurile de respectare a standardelor legale existente, iar pe de altă parte,
poluatorul plăteşte toate efectele (costurile externe) poluării cauzate.
În prezent, acest principiu are multiple fațete,aplicarea acestuia bazându-se, în

mod esențial, pe instituirea de instrumente economice și fiscale, cu rol
preventiv, dar și cu aspecte ce țin de responsabilitatea ecologică, ce cuprinde
atât represiunea, cât și repararea prejudiciilor aduse mediului (Duțu, 2012, p.
42).
Dreptul mediului 24
Sarcina de lucru 5
Analizează principiile prevenirii şi precauţiei.
1.3. Modalităţi şi tehnici de garantare şi protecţie a dreptului la un mediu

sănătos şi echilibrat ecologic
1.3.1. Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
Aspecte generale
Dreptul la un mediu sănătos se caracterizează printr-o dinamică deosebită în
privinţa recunoaşterii şi garantării sale juridice. Proclamat pentru prima dată în
cadrul Declaraţiei de la Stockholm, 1972, acest drept este receptat cu reticenţă
de dreptul Uniunii Europene. O astfel de situaţie se explică, mai ales, prin
dificultatea asigurării efective, materiale a unui asemenea drept, dar şi prin
aspecte de ordin istoric, socio-economic ş.a.
Dreptul la un mediu sănătos este un drept universal şi totodată, un drept al

fiecărui cetăţean al unui stat, care îl recunoaşte fie în Constituţie, fie în legi
ordinare, pentru că, preocupările pentru păstrarea unui mediu sănătos
vizează, în ultimă instanţă, conservarea şi ameliorarea condiţiilor umane de
viaţă. După cum se subliniază în literatura de specialitate, din acest punct de
vedere, protecţia mediului este echivalentă cu ocrotirea condiţiilor de viaţă
ale omului, de existenţă ale societăţii umane.
Deşi în doctrină se recunoaşte existenţa dreptului fundamental la un mediu

sănătos, sunt şi unii autori care consideră că afirmarea sa este primejdioasă sau
inoportună în contextul actual, însă, aşa cum afirma prof. Alexandre Kiss,
dreptul la un mediu sănătos decurge din interesul comun al umanităţii şi, în
consecinţă, orice fiinţă umană, în virtutea dreptului primordial la viaţă, la
existenţă şi sănătate este îndrituită la asigurarea unui mediu echilibrat şi
prosper.
Dreptul la un mediu sănătos în constituţiile altor țări
În practica multor ţări din Europa, inclusiv în România, dreptul la un mediu
sănătos este recunoscut ca un drept fundamental al cetăţeanului.
Astfel, art. 45 din Constituţia Regatului Spaniei prevede că:
„Toţi au dreptul să beneficieze de un mediu adecvat pentru dezvoltarea personalităţii lor şi
datoria de a-l prezerva pentru ei.
Puterile publice vor veghea asupra utilizării raţionale a tuturor resurselor naturale, pentru
protejarea şi ameliorarea calităţii vieţii şi pentru apărarea şi refacerea mediului, recurgând
Dreptul mediului 25
la necesara solidaritate colectivă. Cei care vor viola dispoziţiile paragrafului precedent se
vor expune, conform legii, unor sancţiuni penale sau, dacă este cazul, administrative şi vor
avea obligaţia să repare pagubele pricinuite.”
În Constituţia Republicii Moldova, dreptul la un mediu sănătos se regăseşte în
art. 37 sub următoarea formulare:
„Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic
pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive.
Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber şi la răspândirea informaţiilor veridice
privitoare la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea
produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic.
Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre factorii ce sunt în detrimentul sănătăţii
oamenilor se interzice prin lege.
Persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi avutului unei
persoane, ca urmare a unor contravenţii ecologice”
Constituţia revizuită a României consacră în mod expres dreptul fundamental
la un mediu sănătos. Astfel, art. 35 precizează:
„Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic.
Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător”.
Anterior revizuirii, Constituţia României nu prevedea, în mod distinct, dreptul
omului la un mediu sănătos. Sub imperiul unor hotărâri internaţionale, prin
Legea nr. 137 din 1995 privind protecţia mediului s-a consacrat dreptul la un
mediu sănătos, iar potrivit art. 5 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, statul
recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest
Reţine!
scop:
a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
c) dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în
domeniu, elaborarea planurilor şi programelor;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru
protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz,
în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Dreptul la un mediu sănătos în reglementările europene
Tratatul de la Maastricht prevede în art. F(2) că „Uniunea respectă drepturile
fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de Convenţia Europeană
privind salvgardarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată
la Roma la 4 noiembrie 1950 şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre, precum şi din tradiţiile generale ale dreptului
comunitar”.
Dreptul mediului 26
În absenţa unei consacrări exprese a dreptului fundamental la un mediu
sănătos, temeiul acestuia trebuie căutat în domeniile indicate de tratat.
La momentul adoptării Convenţiei europene privind drepturile omului,
problemele mediului nu constituiau o preocupare a autorităţilor sau a opiniei
publice. Evoluţia realităţilor a impus, în lipsa unor reglementări juridice,
consacrarea unor norme pe cale jurisprudenţială.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trebuit să interpreteze şi să
adapteze textele Convenţiei în raport cu problemele concrete ale protecţiei
mediului.
Tehnica utilizată a fost cea a „protecţiei prin ricoşeu”, care permite extinderea
protecţiei anumitor drepturi, garantate de Convenţie, la drepturi care nu sunt
expres prevăzute de aceasta. Se poate spune că dreptul individului la mediu
sănătos nu beneficiază de o garanţie convenţională decât prin atracţie de către
alt drept şi sub acoperirea acestuia (Duțu, 2010, p. 131).
Participarea publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu

Realizarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos presupune
participarea publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu.
O contribuţie importantă la dezvoltarea semnificaţiei principiului în plan

Acordă atenţie european a avut-o Convenţia privind accesul publicului la informare,
sporită participarea la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în domeniul mediului
definiţiei (Convenţia de la Aarhus), semnată la 25 iunie 1998.2
stabilită prin
Convenţia de Conform art. 2 punctul 3 din Convenţie, informaţia de mediu este definită ca
la Aarhus fiind orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub orice formă
pentru materială privind:
informaţia de
mediu! - starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul şi atmosfera, apa, solul,
pământul, peisajul şi zonele naturale, diversitatea biologică şi componentele
sale, inclusiv organismele modificate genetic şi interacţiunea dintre aceste
elemente;
- factori cum sunt: substanţele, energia, zgomotul şi radiaţia, activităţile ori
măsurile, inclusiv măsurile administrative, acordurile de mediu, politicile,
legislaţia, planurile şi programele care afectează sau pot afecta elementele
de mediu amintite anterior, analizele cost-beneficiu sau alte analize şi
prognoze analitice folosite în luarea deciziei de mediu;
- starea sănătăţii şi siguranţei umane, condiţiile de viaţă umană, zonele
culturale şi construcţiile şi modul în care acestea sunt sau pot fi afectate de
Reţine
situaţiile în
starea elementelor de mediu ori de factorii, activităţile sau măsurile enunţate
care poate fi mai sus.
refuzată o
solicitare de
Prevederile Convenţiei stabilesc că o solicitare de informaţie de mediu poate fi
informaţie de refuzată dacă:
mediu! - autoritatea publică căreia îi este adresată solicitarea nu deţine informaţia
respectivă;
2
Convenţia de la Aarhus a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 22 mai 2000.
Dreptul mediului 27
- cererea este nerezonabilă sau formulată într-o manieră prea generală;
- cererea se referă la documente aflate în curs de elaborare sau priveşte
sistemul de comunicaţii interne al autorităţii publice;
- dacă dezvoltarea informaţiei ar afecta negativ:
- confidenţialitatea procedurilor autorităţilor publice (atunci când aceasta este
prevăzută de legislaţia naţională);
- relaţiile internaţionale, siguranţa naţională sau securitatea publică;
- cursul justiţiei, dreptul unei persoane de a beneficia de o judecată dreaptă
sau dreptul unei autorităţi publice de a conduce o anchetă de natură penală
sau disciplinară;
- confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale;
- drepturile de proprietate intelectuală;
- confidenţialitatea unor date personale şi/sau a unor dosare aparţinând unei
persoane fizice, atunci când acea persoană nu a consimţit la publicarea
informaţiilor;
- interesele unei terţe părţi care a oferit informaţia cerută fără ca acea parte să
fie pusă sub/sau să existe posibilitatea punerii sale sub o obligaţie legală de
afaceri astfel, în situaţia în care această parte nu a consimţit la publicarea
materialului;
- mediul la care se referă informaţia, cum ar fi locurile de cuibărit al speciilor
rare.
Sarcina de lucru 6
Analizează dreptul la un mediu sănătos pornind de la prevederile art. 35
din Constituţia României.
1.3.2. Tehnici de protecţie a mediului

Norme și instrumente tehnice de conduită
Una din tehnicile tradiţionale ale reglementării care vizează protecţia mediului
este reprezentată de instituirea de norme și instrumente tehnice de conduită.
Normele de mediu sunt de patru tipuri:
- norme de calitate a mediului, care fixează niveluri maxime admisibile de
poluare în aer, apă, sol;
- norme de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanţi ori concentraţiile de
poluanţi care pot fi degajaţi de o sursă;
- norme de procedeu,conform cărora instalațiile fixe trebuie să corespundă
anumitor specificații;
- norme de produs, prin care se fixează fie proprietăţi fizice şi chimice
pentru un anumit produs, fie reguli privind condiţiile, ambalajul ori prezentarea
produsului (Duțu, 2012, p. 52).
Dreptul mediului 28
Norme tehnice se regăsesc şi în codurile de bună conduită stabilite de către
organismele profesionale. De exemplu, la nivel internaţional, ISO
(International Standards Organisation) a elaborat şi standarde de mediu.
În ţara noastră, în acest context sunt semnificative prevederile Ordonanţei nr.
20/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislaţiei
Uniunii Europene, modificată și completată, aprobată prin Legea nr. 50/2015,
care armonizează condiţiile de comercializare a produselor, în legătură cu
evaluarea conformităţii produselor şi supravegherea pieţei.
Interdicţii şi limitări de ordin ecologic
Interdicţii
Un alt instrument de reglementare îl constituie stabilirea de interdicţii şi

limitări de ordin ecologic, atunci când o activitate sau un produs pot produce
prejudicii mediului.
Drept urmare, se instituie diverse restricţii, care variază în funcţie de anumite

criterii. Unul din tipurile cel mai des întâlnite constă în desemnarea produselor,
procedeelor sau activităţilor supuse restricţiilor ori interzise prin înscrierea lor
pe o listă. De menţionat că metoda listei este utilizată frecvent în lupta contra
poluării (precizându-se substanţele care nu trebuie introduse sau a căror
introducere în mediu trebuie controlată) şi în cea a acţiunilor de conservare a
mediului (indicându-se speciile de plante şi animale ameninţate şi care trebuie
special protejate).
Un domeniu al acestei tehnici este reprezentat de protecţia florei şi faunei
sălbatice, prin stabilirea de interdicţii şi limitări ale capturării şi comerţului, cu
caracter temporar sau permanent. De exemplu, Convenţia din 1993 privind
comerţul internaţional cu specii de faună şi floră sălbatică ameninţate cu
dispariţia stabileşte, ca mijloace de protecţie a speciilor aflate în pericol,
limitări şi interdicţii comerciale.
Instituirea de zone de protecţie
Instituirea de zone de protecţie permite repartizarea activităţilor periculoase
pentru mediu în vederea limitării daunelor şi urmăreşte atingerea unor
obiective de protecţie bine determinate. În raport cu destinaţia conferită,
fiecărei zone îi este aplicabil un regim juridic particular. Astfel, un domeniu de
utilizare a acestei tehnici îl constituie zonarea şi planurile de ocupare a solului,
care implică, în primul rând, interdicţia ori limitarea utilizărilor sau
modificarea celor necorespunzătoare.
În această categorie se înscrie și stabilirea de arii naturale protejate, în scopul
prezervării și ocrotirii unor eșantioane naturale reprezentative, în vederea
transmiterii generațiilor viitoare3.
Alte măsuri de reglementare au un conţinut pozitiv, întrucât prevăd norme de
etichetare pentru a indica ingredientele şi utilizările autorizate ale produsului,
inclusiv „marca verde”4.
3
A se vedea Ordonanţa de urgenţă nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, modificată și completată.
Dreptul mediului 29
Studiul de impact ecologic
Instituţia studiului de impact exprimă cerinţa ca o persoană (fizică sau juridică)
care solicită eliberarea unei autorizaţii administrative să asigure efectuarea unei
evaluări a efectelor proiectului său asupra mediului şi a soluţiilor posibile
pentru a reduce ori elimina eventualele inconveniente.
În plan internaţional, Declaraţia Conferinţei de la Rio de Janeiro privind

mediul şi dezvoltarea (iunie 1992) a consacrat studiul de impact ca un
instrument esenţial al politicii de mediu (art.17). Totodată, la 25 februarie
1991, la Espoo (Finlanda) a fost adoptată, sub auspiciile Organizaţiei
Naţiunilor Unite, Convenţia referitoare la evaluarea impactului asupra
mediului în context transfrontalier.
Prin natura sa, studiul de impact este o regulă de formă sau, cum se susţine în
literatura franceză, „o simplă regulă ordinară de procedură administrativă”,
necontencioasă, al cărei conţinut are în vedere următoarele elemente:
- analiza stării iniţiale a locului şi a mediului;
- evaluarea efectelor posibile ale proiectului asupra mediului;
- justificarea economico-socială şi a oportunităţii acestuia pentru părţi;
- măsuri menite să completeze şi să limiteze vătămările care pot fi completate
cu unele cerinţe suplimentare stabilite prin dispoziţiile speciale ale unor acte
normative.
Acordă atenţie Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului menţionează,
factorilor printre modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice
avuţi în vedere care stau la baza dezvoltării durabile a societăţii, obligativitatea evaluării
la evaluarea
impactului
impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact semnificativ
asupra asupra mediului, precum şi efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării
mediului! planurilor şi programelor care pot avea efect negativ asupra mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului este parte integrantă din procedura de
emitere/respingere a acordului de mediu5.
Potrivit art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 445 din 8 aprilie 2009, evaluarea
impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează, pentru fiecare caz,
efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori:
a) fiinţe umane, faună şi floră;
b) sol, apă, aer, climă, peisaj;
c) bunuri materiale şi patrimoniu cultural;
d) interacţiunea dintre factorii menţionaţi la lit. a), b) şi c).
Categorii de acte de reglementare
Potrivit Ordonanței de urgență nr. 195/2005, sunt acte de reglementare: avizul
de mediu; acordul de mediu; avizul Natura 2000; autorizaţia de mediu;
4
A se vedea: Regulamentul Parlamentului European si al Consiliului nr. 66/2010/CE privind eticheta UE ecologică;
Hotărârea Guvernului nr. 661 din 29 iunie 2011 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea aplicării la nivel naţional a
prevederilor Regulamentului (CE) nr. 66/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind
eticheta UE ecologică.
5
Hotărârea Guvernului nr. 445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra
mediului.
Dreptul mediului 30
autorizaţia integrată de mediu; autorizaţia privind emisiile de gaze cu efect de
seră; autorizaţia privind activităţi cu organisme modificate genetic.
Avizul de mediu, indiferent de denumire (avizul de mediu pentru produse

de protecţie a plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor, avizul
Natura 2000) reprezintă actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind
protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării.
Funcţia esenţială a acestor avize este aceea de a asigura receptarea exigenţelor

ecologice în acte administrative, politico-juridice ş.a. care au un impact
semnificativ asupra mediului, dar al căror obiectiv principal definitoriu este de
altă natură.
Acordul de mediu reprezintă actul administrativ emis de autoritatea

competentă pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi,
după caz, măsurile pentru protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul
realizării unui proiect.
Potrivit prevederilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, acordul de

mediu este obligatoriu pentru proiectele publice sau private sau pentru
modificarea modificarea ori extinderea activităţilor existente, care pot avea
impact semnificativ asupra mediului.
Pentru obţinerea acordului de mediu, proiectele publice sau private care pot
avea impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau
localizarea lor, sunt supuse, la decizia autorităţii competente pentru protecţia
mediului, evaluării impactului asupra mediului.
Autorizaţia de mediu este actul administrativ emis de autoritatea

competentă pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile
şi/sau parametrii de funcţionare al unei activităţi existente sau al unei
activităţi noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului, obligatoriu la
punerea în funcţiune.
Emiterea actelor de reglementare se efectuează după proceduri specifice pentru

fiecare categorie dintre acestea, aprobate prin hotărâre de guvern sau ordin al
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Actele de reglementare sunt acte administrative ale căror efecte sunt limitate în
timp. Potrivit art. 16 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, termenele de
valabilitate sunt stabilite, în funcţie de natura şi particularităţile proiectului sau
activităţii, astfel:
- avizul de mediu şi acordul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată
perioada punerii în aplicare a planului sau programului, respectiv
proiectului;
- autorizaţia de mediu este valabilă 5 ani, iar autorizaţia integrată de mediu
este valabilă 10 ani.
Dreptul mediului 31
Dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data
emiterii lor sau se modifică condiţiile care au stat la baza emiterii lor,
autoritatea competentă decide, după caz, pe baza notificării titularului,
menţinerea actelor de reglementare sau necesitatea revizuirii acestora,
informând titularul cu privire la această decizie. În cazul activităţilor cu impact
transfrontieră asupra mediului operează instituţia juridică a reexaminării
deciziei, în urma consultării statelor părţi la Convenţia Espoo interesate;
reexaminarea intervine în situaţia în care apar informaţii suplimentare privind
impactul transfrontieră semnificativ al unei activităţi, care nu erau disponibile
la momentul luării deciziei privind acea activitate. Actele de reglementare, ca
acte administrative, pot fi suspendate potrivit prevederilor art.17 alin. (3)-(5)
din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005. Astfel, pentru nerespectarea
prevederilor actelor de reglementare, acordul de mediu, autorizaţia de mediu şi
autorizaţia integrată de mediu se suspendă de către autoritatea emitentă, după o
notificare prealabilă prin care se poate acorda un termen de cel mult 60 de zile
pentru îndeplinirea obligaţiilor. Suspendarea se menţine până la eliminarea
cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni. Pe perioada suspendării, desfăşurarea
proiectului sau a activităţii este interzisă. Potrivit art. 18 din Ordonanţa de
urgenţă nr.195/2005, litigiile generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau
anularea actelor de reglementare se soluţionează de instanţele de contencios
administrativ competente.
Sarcina de lucru 7
Defineşte actele de reglementare.
Dreptul mediului 32
Rezumat
Protecţia mediului poate fi definită ca o activitate umană conştientă,
fundamentată ştiinţific, având drept scop prevenirea poluării, menţinerea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ. Protecţia mediului se realizează,
potrivit legii, prin instituirea unor obligaţii, stabilirea unor condiţii speciale şi
stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a resurselor naturale,
prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale
fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente. Dreptul mediului
reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice şi instituţiilor
stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului conform
obiectivelor de dezvoltare durabilă. Prin izvor de drept, în general, se
desemnează formele de exprimare a normelor juridice. Noţiunea de izvor de
drept are două sensuri: unul material şi altul formal. În sens material, prin
izvor de drept înţelegem condiţiile social - economice ce impun crearea unui
ansamblu de norme. În sens formal, prin izvor de drept se înţeleg formele
juridice specifice puse la dispoziţia organelor specializate ale statului,
exprimate prin acte normative, care să apere relaţiile economice şi sociale. Ca
formă de exprimare a normelor juridice, izvoarele dreptului mediului sunt
aceleaşi ca şi ale altor ramuri de drept. Principiile dreptului mediului sunt
clasificate, în funcţie de amploarea şi influenţa lor asupra conţinutului
ansamblului reglementărilor juridice de mediu, în principii fundamentale şi
principii generale. Dreptul la un mediu sănătos este un drept universal şi
totodată, un drept al fiecărui cetăţean al unui stat, care îl recunoaşte fie în
Constituţie, fie în legi ordinare, pentru că, preocupările pentru păstrarea unui
mediu sănătos vizează, în ultimă instanţă, conservarea şi ameliorarea
condiţiilor umane de viaţă. Realizarea dreptului fundamental al omului la un
mediu sănătos presupune participarea publicului la elaborarea şi aplicarea
deciziilor de mediu. Protecţia mediului se realizează prin diferite tehnici:
instituirea de norme ori standarde ecologice, stabilirea de interdicţii şi
limitări, instituirea de zone de protecţie, efectuarea studiului de impact
ecologic ş.a.
Teste de autoevaluare
1. Poluantul este:
a. o substanţă sau preparat sub formă solidă, lichidă sau gazoasă;
b. o substanţă sau un preparat sub formă de vapori ori de energie,
radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii;
c. orice substanţă, preparat sub formă de vapori ori de energie, radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdus
în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.
2. Poluarea poate avea drept cauze:

a. industrializarea excesivă;
b. înţelegerea greşită a unor criterii de economicitate şi nerealizarea unor
investiţii necesare prevenirii poluării;
c. aplicarea legislaţiei specifice.
Dreptul mediului 33
3. Legea constituie:
a. principalul izvor al dreptul mediului;
b. un text scris adoptat de către o autoritate competentă, indiferent de
titlul actului normativ;
c. un act al autorităţii executive.
4. Protecţia mediului reprezintă:

a. o activitate umană conştientă, fundamentată ştiinţific ce are drept scop
prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe
Pământ;
b. activitatea ce vizează menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
pe Pământ;
c. activitatea de înlăturare a pericolelor.
5. Principiul „poluatorul plăteşte”

a. reprezintă numai o obligaţie a instituţiilor publice;
b. reprezintă doar o modalitate de finanţare a politicilor de mediu;
c. determină poluatorul să plătească toate măsurile de respectare a
standardelor legale existente, dar şi toate efectele (costurile externe)
poluării cauzate.
Bibliografie minimală
Anghel, Doina (2010). Răspunderea juridică privitoare la protecția mediului. Privire
specială asupra răspunderii civile. Bucureşti: Universul Juridic, p. 67 și urm.
Duţu, Mircea (2012). Politici publice de mediu. Bucureşti: Universul Juridic, p. 114.
Duţu, Mircea (2010). Dreptul mediului. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 94.
Duţu, Mircea (2004). Dreptul internaţional al mediului. Bucureşti: Editura
Economică, pp. 85-104.
Duţu, Mircea (2007). Dreptul mediului. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 80 şi urm.
Marinescu, Daniela (2007). Tratat de dreptul mediului, Ediţia a II-a. Bucureşti:
Universul Juridic, pp. 9-109.
Lupan, Ernest (2009). Tratat de dreptul protecţiei mediului. Bucureşti: C. H. Beck, pp.
3-58.
Negruţ, Vasilica (2008). Dreptul mediului. Galaţi: Editura Fundaţiei Academice
„Danubius”, pp. 5-67.
Popa, Nicolae (2014). Teoria generală a dreptului. Ediţia 5. Bucureşti: C.H. Beck,
pp. 95.
Popa, Nicolae; Eremia, Mihail-Constantin; Cristea, Simona (2005). Teoria generală a
dreptului, Ediţia a 2- a. Bucureşti: All Beck, pp. 99 şi urm.
Puşcă, Benone & Puşcă, Andy (2007). Drept constituţional şi instituţii politice.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 331 şi urm.
Dreptul mediului 34
2. REGIMUL SUBSTANŢELOR ŞI PREPARATELOR
PERICULOASE, AL DEŞEURILOR ŞI
ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE
2.1. Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, precum şi al deşeurilor ........... 36

2.1.1. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase ............................. 36
2.1.2. Regimul juridic al deşeurilor ............................................................................... 38
2.2. Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor.
Regimul activităţilor nucleare ........................................................................................... 42
2.2.1. Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor .... 42
2.2.2. Regimul activităţilor nucleare ............................................................................. 44
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2 .............................................................. 52
 să stabiliți cadrul normativ privind regimul substanţelor şi preparatelor

periculoase;
 să identificați regimul juridic al deşeurilor;
 să determinați cadrul normativ privind regimul îngrăşămintelor chimice
şi al produselor de protecţie a plantelor, precum şi regimul juridic al
activităţilor nucleare.

Vasilica Negruţ Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor şi îngrăşămintelor chimice
2.1. Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, precum şi al

deşeurilor
2.1.1. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase
Regimul juridic general al substanţelor şi preparatelor periculoase
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului a stabilit regulile
generale ale regimului de reglementare şi gestionare a activităţilor privind
fabricarea, introducerea pe piaţă, utilizarea, depozitarea temporară sau
definitivă, transportul intern, eliminarea, manipularea, precum şi introducerea
şi scoaterea din ţară a substanţelor şi preparatelor periculoase.
În conformitate cu prevederile art. 25 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005,
transportul internaţional şi tranzitul substanţelor şi preparatelor periculoase se
realizează potrivit acordurilor şi convenţiilor privind transportul internaţional
al mărfurilor periculoase, la care România este parte. Aceste prevederi se
aplică şi importului sau exportului substanţelor şi preparatelor periculoase
restricţionate sau interzise la utilizare de către anumite state sau de către
România. Controlul respectării reglementărilor privind regimul substanţelor şi
preparatelor periculoase se efectuează de către autoritatea publică centrală şi
autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului.
Articolul 28 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 stipulează o serie de
obligaţii pentru persoanele fizice şi juridice care gestionează substanţe şi
preparate periculoase, respectiv:
Reţine obligaţiile
stipulate de - să ţină evidenţa strictă – cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare – a
Ordonanţa nr. substanţelor şi preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor aferente şi
195/2005, pentru
persoanele fizice să furnizeze informaţiile cerute de autorităţile competente;
şi juridice care - să elimine, în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi pentru
gestionează
substanţe şi
mediu, substanţele şi preparatele periculoase care au devenit deşeuri ;
preparate - să identifice şi să prevină riscurile pe care substanţele şi preparatele
periculoase! periculoase le pot prezenta pentru sănătatea populaţiei şi să anunţe iminenţa
unor descărcări neprevăzute sau accidente autorităţilor pentru protecţia
mediului şi de apărare civilă.
Regimul juridic special al substanţelor şi preparatelor periculoase
Art. 24 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 stabilește: „Activităţile privind
fabricarea, introducerea pe piaţă, utilizarea, depozitarea temporară sau
definitivă, transportul intern, manipularea, eliminarea, precum şi introducerea
şi scoaterea din ţară a substanţelor şi preparatelor periculoase sunt supuse
unui regim special de reglementare şi gestionare”.
Substanţele periculoase, în înţelesul Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005, sunt
substanţele clasificate ca periculoase de legislaţia specifică în vigoare din
domeniul chimicalelor.
Cadrul normativ pentru controlul şi supravegherea regimului substanţelor şi
a preparatelor chimice periculoase în vederea protejării sănătăţii populaţiei şi
a mediului împotriva efectelor nocive ale acestora, este stabilit de Legea
360/2003 privind regimul substanţelor si preparatelor chimice periculoase,
republicată.
Dreptul mediului 36
Principiile care stau la baza activităţilor ce implică substanţe si preparate

chimice periculoase, în sensul art. 2 din Legea nr. 360/2003 privind regimul
substanţelor si preparatelor chimice periculoase, sunt:
- principiul precauţiei în gestionarea substanţelor şi a preparatelor chimice
periculoase, în vederea prevenirii pagubelor faţă de sănătatea populaţiei si de
mediu;
Acordă
- principiul transparenţei faţă de consumatori, asigurându-se accesul la
atenţie informaţii privind efectele negative pe care le pot genera substanţele si
sporită preparatele chimice periculoase;
acestor
principii! - principiul securităţii operaţiunilor de gestionare a substanţelor si preparatelor
chimice periculoase.
Prevederile Legii nr. 360/2003 se referă la:
a) evaluarea şi controlul riscului pe care substanţele şi preparatele chimice
periculoase îl reprezintă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu;
b) restricţii privind introducerea pe piaţă şi utilizarea anumitor substanţe şi
preparate chimice periculoase;
c) controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice
periculoase;
d) substanţele care epuizează stratul de ozon;
e) introducerea pe piaţă a biocidelor;
f) aplicarea principiilor bunei practici de laborator (B.P.L.).
Evaluarea efectelor pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase le au
asupra sănătăţii populaţiei şi mediului se realizează de Comitetul
interministerial ştiinţific consultativ pentru evaluarea toxicităţii şi ecotoxicităţii
substanţelor chimice periculoase, care funcţionează pe lângă Ministerul
Sănătăţii Publice1.
Controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi preparate chimice
periculoase se face în conformitate cu prevederile Convenţiei privind
procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză, aplicabilă
anumitor produşi chimici periculoşi şi pesticide care fac obiectul comerţului
internaţional, adoptată la Rotterdam la 10 septembrie 1998, la care România a
aderat prin Legea nr. 91/2003, precum şi cu prevederile actelor normative ale
Uniunii Europene din acest domeniu.
Sarcina de lucru 1
Precizează în ce constă regimul juridic special al substanţelor şi
preparatelor periculoase.
1
Hotărârea Guvernului nr. 1739 din 21 octombrie 2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comitetului
interministerial ştiinţific consultativ pentru evaluarea toxicităţii şi ecotoxicităţii substanţelor chimice periculoase.
Dreptul mediului 37
2.1.2. Regimul juridic al deşeurilor

Legislaţia în vigoare defineşte deşeul ca fiind orice substanţă sau obiect pe

care deţinătorul îl aruncă ori are intenţia sau obligaţia de a-l arunca (art. 2
pct. 19 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005).
Convenţia de la Basel din 1989 privind transportul peste frontieră al
deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora,la care România a aderat prin
Legea nr. 6/1991, prevede în articolul 2 că prin deşeuri se înţeleg „substanţe
sau obiecte care sunt eliminate sau urmează a fi eliminate sau este necesar
să fie eliminate în conformitate cu legislaţia naţională”.
Deşeurile periculoase sunt, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr.
195/2005, deşeurile încadrate generic, conform legislaţiei specifice privind
regimul deşeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deşeuri şi care au cel
puţin un constituent sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase.
Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor defineşte deşeurile
periculoase ca fiind „orice deşeuri care prezintă una sau mai multe din
proprietăţile periculoase prevăzute în anexa nr. 4 la lege” (explozive,
oxidante, inflamabile, iritante, nocive, toxice ş.a.).
Deşeurile reciclabile sunt deşeurile care prin orice operaţiune de valorificare
sunt transformate în produse, materiale sau substanţe pentru a-şi îndeplini
funcţia iniţială ori pentru alte scopuri. Aceasta include retratarea materialelor
organice, dar nu include valorificarea energetică şi conversia în vederea
folosirii materialelor drept combustibil sau pentru operaţiunile de umplere
(pct. 18 din Legea nr. 211/2011).
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 cuprinde o serie de norme cu caracter

general cu privire la deşeuri şi deşeuri periculoase, care se referă, pe de o parte,
la obligaţiile ce revin autorităţilor pentru protecţia mediului, precum şi altor
autorităţi stabilite prin lege, de a supraveghea şi controla respectarea
reglementărilor în domeniu şi de a lua măsuri de prevenire şi limitare a
impactului deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului, iar pe de altă
parte, la obligaţiile persoanelor fizice şi juridice care desfăşoară activităţi de
producere şi gestionare a deşeurilor.
Regimul juridic special al activităţilor de producere şi gestionare a deşeurilor în
condiţii de asigurare a unui nivel corespunzător de protecţie a mediului, pe
baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii este stabilit prin Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor şi
Legea nr. 101/2006 a serviciului de salubrizare a localităţilor.
Legea nr. 211/2011, în art. alin. (1) face referire la aplicarea ierarhiei deșeurilor
pe baza următoarelor criterii:
a) prevenirea;
b) pregătirea pentru reutilizare;
c) reciclarea;
d) alte operaţiuni de valorificare, de exemplu valorificarea energetică;
e) eliminarea.
Dreptul mediului 38
Aplicarea ierarhiei deşeurilor menţionată, conform alin. (2) din Lege are ca
scop încurajarea acţiunii în materie de prevenire a generării şi gestionării
eficiente şi eficace a deşeurilor, astfel încât să se reducă efectele negative ale
acestora asupra mediului.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 211/2011, producătorii de deşeuri şi deţinătorii de
deşeuri sunt obligaţi să colecteze separat cel puţin următoarele categorii de
deşeuri: hârtie, metal, plastic şi sticlă, iar operatorii economici care asigură
colectarea şi transportul deşeurilor menționate au obligaţia de a asigura
colectarea separată a acestora şi de a nu amesteca aceste deşeuri.
În conformitate cu principiul „poluatorul plăteşte”, costurile operaţiunilor de
gestionare a deşeurilor se suportă de către producătorul de deşeuri sau, după
caz, de deţinătorul actual ori anterior al deşeurilor.
La propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, prin actul
normativ care reglementează categoria de deşeuri se stabilesc cazurile în care
costurile gestionării deşeurilor urmează să fie suportate în întregime sau parţial
de către producătorul produsului din care derivă deşeul respectiv şi eventuala
participare a distribuitorilor unui asemenea produs la aceste costuri.
În cazul deşeurilor abandonate şi în cazul în care producătorul/deţinătorul de
deşeuri este necunoscut, cheltuielile legate de curăţarea şi refacerea mediului,
precum şi cele de transport, valorificare, recuperare/reciclare, eliminare sunt
suportate de către autoritatea administraţiei publice locale.
Autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului care elaborează şi
promovează planurile de gestionare a deşeurilor şi programele de prevenire a
generării deşeurilor afişează pe site-ul propriu planurile şi programele, astfel
încât părţile interesate, autorităţile relevante, precum şi publicul să aibă:
a) posibilitatea de a participa la elaborarea lor;
b) acces la acestea, odată elaborate.
Autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv a municipiului Bucureşti, au
următoarele obligaţii:
- elaborează strategii şi programe proprii pentru gestionarea deşeurilor;
- asigură şi răspund pentru colectarea separată, transportul, neutralizarea,
valorificarea şi eliminarea finală a deşeurilor, inclusiv a deşeurilor menajere
periculoase, potrivit prevederilor legale în vigoare;
- asigură spaţiile necesare pentru colectarea separată a deşeurilor, dotarea
acestora cu containere specifice fiecărui tip de deşeu, precum şi
funcţionalitatea acestora;
- asigură informarea prin mijloace adecvate a locuitorilor asupra sistemului de
gestionare a deşeurilor din cadrul localităţilor;
- acţionează pentru refacerea şi protecţia mediului.
Dreptul mediului 39
Reutilizarea și reciclarea deșeurilor

Regimul juridic al reutilizării şi reciclării deşeurilor este precizat de art. 16 din
Legea nr. 211/2011.
Astfel, autorităţile administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniul
protecţiei mediului adoptă sau, după caz, propun măsuri adecvate pentru
promovarea reutilizării produselor şi activităţilor de pregătire a acestora pentru
reutilizare în special prin:
a) stimularea realizării unor rețele pentru repararea și reutilizarea produselor;
b) utilizarea instrumentelor economice;
c) introducerea unor criterii referitoare la achizițiile publice;
d) stabilirea de obiective cantitative sau alte măsuri.
Totodată, conform art. 17, autoritățile administrației publice locale au obligația
ca începând cu anul 2012 să asigure colectarea separată pentru cel puțin
următoarele tipuri de deșeuri: hârtie, metal, plastic și sticlă.
În ceea ce privește eliminarea, producătorii de deşeuri şi deţinătorii de deşeuri
au obligaţia să supună deşeurile care nu au fost valorificate unei operaţiuni de
eliminare în condiţii de siguranţă, fără a pune în pericol sănătatea umană şi fără
a dăuna mediului, astfel: fără a genera riscuri pentru aer, apă, sol, faună sau
floră; fără a crea disconfort din cauza zgomotului sau a mirosurilor; fără a
afecta negativ peisajul sau zonele de interes special.
Regimul juridic al transferului de deşeuri
Intrarea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 a impus ţării
noastre prevederi comunitare privind transportul deşeurilor şi al reziduurilor de
orice natură în, înspre şi dinspre Uniunea Europeană. În acest sens, începând cu
data de 2 august 2007, transportul deşeurilor şi al reziduurilor de orice natură
în, înspre şi dinspre Uniunea Europeană este reglementat prin Hotărârea de
Guvern nr. 788/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea
Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1013/2006
din 14 iunie 2006 privind transferul de deşeuri, modificată și completată.
Garda Naţională de Mediu, organ de specialitate al administraţiei publice
centrale din subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului
responsabilă cu supravegherea şi controlul transferului de deşeuri.
În acest scop, Garda Naţională de Mediu încheie protocoale de colaborare cu
alte autorităţi publice conform competenţelor fiecăreia, în condiţiile legii,
respectiv cu Autoritatea Naţională a Vămilor, Ministerul Sănătăţii prin
autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, Autoritatea
Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, precum şi cu
Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul General pentru Situaţii de
Urgenţă şi Poliţia Română.
Regimul juridic al substanţelor explozive
Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor explozive, republicată a

creat cadrul juridic de reglementare a activităţilor de preparare, producere,
procesare, experimentare, deţinere, tranzitare pe teritoriul ţării, transmitere
sub orice formă, transfer, transport, introducere pe piaţă, depozitare,
încărcare, încătuşare, delaborare, distrugere, mânuire, comercializare şi
Dreptul mediului 40
folosire de către persoanele fizice autorizate şi juridice a materialelor

explozive.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr.126/1995, prin materiale explozive se
înţeleg explozivii de uz civil, emulsiile explozive, amestecurile explozive,
pirotehnice şi simple, încărcăturile speciale, mijloacele de iniţiere, cele
auxiliare de aprindere, precum şi orice alte substanţe sau amestecuri de
substanţe destinate să dea naştere la reacţii chimice instantanee, cu degajare de
căldură şi gaze la temperatură şi presiune ridicată.
Prin deţinător de materii explozive, se înţelege orice persoană juridică sau
fizică în posesia sau detenţia căreia se află, licit, astfel de materii.
Persoanele fizice nu au dreptul să deţină, să utilizeze, să transporte, să
depoziteze, să experimenteze ori să mânuiască materii explozive, cu excepţia
pulberii necesare confecţionării cartuşelor pentru arme de vânătoare, dacă nu
fac dovada calităţii de artificier, ori de personal special instruit şi nu reprezintă
o persoană juridică autorizată şi înregistrată conform legii (art. 7 din Legea nr.
126/1995).
Pentru a putea prepara materii explozive, persoanele juridice care, prin actul
constitutiv al societăţii, au ca obiect de activitate astfel de operaţiuni sunt
obligate să obţină în prealabil autorizaţia din partea inspectoratului teritorial de
muncă şi de la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau
inspectoratul judeţean de poliţie pe raza cărora îşi desfăşoară activitatea.
Obligaţia de a obţine în prealabil autorizaţia revine şi persoanelor juridice şi
fizice care deţin, folosesc sau comercializează materii explozive, cu excepţia
unităţilor şi formaţiunilor Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului
Afacerilor Interne, Serviciului de Protecţie şi Pază şi Serviciului Român de
Informaţii.
Autorizarea se obţine numai la solicitarea celui interesat şi pe o durată
determinată, cu posibilitate de prelungire.
Acestea pot fi retrase sau suspendate de către organele emitente, în cazul
încălcărilor procedurilor legale ce au stat la baza emiterii lor.
Retragerea autorizaţiei duce la încetarea dreptului acordat persoanelor fizice şi
juridice de a prepara, produce, deţine, comercializa, de a transporta şi folosi
materii explozive.
La încetarea activităţii este obligatorie predarea în termen de 15 zile a
autorizaţiei organului care a emis-o.
Legea cuprinde şi dispoziţii speciale cu privire la condiţiile de depozitare şi
transport a materialelor explozive.
Astfel, sunt interzise autorizarea producerii, preparării, experimentării, deţinerii
sau depozitării materialelor explozive în clădiri cu locuinţe.
Depozitele construite şi amenajate în condiţiile prevăzute de lege pot funcţiona
numai după obţinerea, în prealabil, a autorizaţiei emisă în comun de
inspectoratul teritorial de muncă, de Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti sau inspectoratul judeţean de poliţie pe raza cărora îşi
desfăşoară activitatea.
Dreptul mediului 41
Controlul operaţiunilor privind respectarea obligaţiilor tehnice, precum şi a

celor de securitate referitoare la producerea, prepararea, procesarea,
experimentarea, deţinerea, folosirea, comercializarea, depozitarea şi transportul
materiilor explozive se realizează de personalul de specialitate din cadrul
Inspecţiei Muncii şi de persoanele desemnate special de conducerile unităţilor
care folosesc materii explozive.
Sarcina de lucru 2
Descrie regimul juridic al deşeurilor reciclabile.
2.2. Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a

plantelor. Regimul activităţilor nucleare
2.2.1. Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor
Regimul juridic general al îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a
plantelor
Îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor sunt supuse unor
reguli generale instituite prin Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 şi unui regim
special de reglementare stabilit de legislaţia specifică în domeniul chimicalelor.
În vederea realizării acestor exigenţe, art. 36 din Ordonanţa de urgenţă
Reţine nr.195/2005 precizează că autorităţile publice centrale competente conform
obligaţiile
legislaţiei specifice din domeniul chimicalelor, în colaborare cu autoritatea
autorităţilo
r publice publică centrală pentru protecţia mediului au următoarele obligaţii:
centrale -să reglementeze regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie
competente
în domeniu! a plantelor;
-să organizeze, la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru controlul
calităţii îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor;
-să verifice, prin reţeaua de laboratoare, concentraţiile reziduurilor de produse
de protecţie a plantelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale
şi animale.
În conformitate cu prevederile art. 38 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005,
persoanele juridice care produc, stochează, comercializează şi/sau utilizează
îngrăşăminte chimice şi produse de protecţie a plantelor au următoarele
obligaţii:să producă, stocheze, comercializeze şi să utilizeze produse de
protecţia plantelor numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare; să nu
folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor în
zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie;să
administreze produse de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu
avizul autorităţilor competente pentru protecţia mediului, autorităţilor
competente în domeniul sanitar şi al comisiilor judeţene de bază meliferă şi
Dreptul mediului 42
stupărit pastoral, potrivit reglementărilor în vigoare, după o prealabilă

înştiinţare prin mass-media; să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror
polenizare se face prin insecte, numai acele tratamente cu produse de protecţie
a plantelor care sunt selective faţă de insectele polenizatoare; să stocheze
temporar îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor numai
ambalate şi în locuri protejate, bine aerisite.
Comercializarea produselor de protecție a plantelor se realizează în
conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 41/2007, modificată și
completată.
Astfel, produsele de protecţie a plantelor pot fi comercializate numai în cadrul
unităţilor fitofarmaceutice, respectiv fitofarmacii şi depozite fitofarmaceutice,
ce constau în spaţii special amenajate.
Regimul produselor de uz fitosanitar
Exigenţele actuale de sporire a producţiei agricole au impus utilizarea pe scară
largă în agricultură a metodelor chimice. În acest scop a fost dezvoltat un mare
număr de îngrăşăminte chimice şi pesticide, a căror folosire a dus nu numai la
protecţia culturilor împotriva bolilor, dăunătorilor, dar a avut şi un efect
negativ asupra echilibrului ecosistemului.
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995, modificată şi completată, s-a instituit
regimul legal privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz
fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură
şi silvicultură.
Produsele de protecție a plantelor sunt supuse unor reguli speciale cu privire la
omologarea, fabricarea, comercializarea, utilizarea şi efectuarea tratamentelor.
Astfel, produsele de uz fitosanitar pot fi utilizate numai în scopurile pentru care
au fost omologate şi numai în conformitate cu instrucţiunile de utilizare, cu
normele şi recomandările prevăzute în tehnologiile aprobate în comun de către
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului şi
Schimbărilor Climatice.
Fabricarea unor produse de protecţie a plantelor pentru export, care nu sunt
omologate pentru utilizare pe teritoriul României, se poate face numai în baza
unei autorizaţii speciale, eliberată în comun de Ministerul Sănătăţii şi
Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice.
Fabricarea, comercializarea, importul, distribuirea şi utilizarea produselor

de protecţie a plantelor clasificate ca foarte toxice (T+)” şi produse „toxice
(T)”, se pot face numai de către persoanele juridice care dispun de personal
calificat, de atestat în domeniul protecţiei plantelor şi de mijloace necesare
depozitării, manipulării şi utilizării în siguranţă a acestor produse.
Dacă producătorii agricoli, persoane juridice au nevoie de produse
“clasificate ca foarte toxice (T+)” şi produse „toxice (T)”, le pot cumpăra şi
utiliza numai dacă solicită şi obţin autorizaţia de utilizare.
Producătorii agricoli şi îndeosebi cei din sectorul privat, care nu dispun de

pregătirea profesională adecvată, beneficiază de asistenţă tehnică operativă din
partea specialiştilor. În scopul reducerii riscului de impact asupra sănătăţii
oamenilor şi a animalelor, precum şi pentru protecţia albinelor şi a mediului
înconjurător, sunt interzise:
Dreptul mediului 43
- aplicarea cu mijloace avio a produselor de protecţie a plantelor “clasificate

ca foarte toxice (T+)” şi produse „toxice (T)” în agricultură şi silvicultură;
- aplicarea tratamentelor la plantele melifere, cât şi la cele care realizează
polenizarea cu ajutorul albinelor, cu produse toxice pentru albine, în perioada
înfloritului;
- vânzarea şi punerea în consum a produselor agricole recoltate fără
respectarea timpului de pauză stabilit de autorităţile competente sau cu
Atenţie! reziduuri de produse de protecţie a plantelor, peste limitele maxime admise;
- efectuarea de tratamente cu produse de protecţie a plantelor interzise în
zonele de protecţie a apelor, de protecţie sanitară şi ecologică, precum şi în alte
zone protejate, stabilite de autorităţile competente;
- utilizarea oricărui produs de protecţie a plantelor în alte scopuri decât cele
pentru care a fost omologat;
- efectuarea de tratamente cu produse ale căror reziduuri se acumulează peste
limitele maxime admise în soluri, în ape, în furaje şi în produsele
agroalimentare.
Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34 din 27 iunie 2012, aprobată
prin Legea nr. 63/2013, s-a stabilit cadrului instituţional de acţiune în scopul
utilizării durabile a pesticidelor pe teritoriul României.
2.2.2. Regimul activităţilor nucleare
Particularităţile poluării radioactive
Pericolul radioactivităţii a fost practic necunoscut până la explozia primei
bombe în Japonia, la data de 6 august 1945. Singurele accidente înregistrate
până atunci erau cele ce se produceau în uzinele care foloseau materiale
radioactive şi în laboratoarele institutelor de fizică atomică.
Poluarea radioactivă este o contaminare artificială a mediului înconjurător

peste valorile fondului natural, produsă de om în zilele noastre, începând cu
descoperirea radioactivităţii artificiale, cu crearea industriei materialelor
nucleare, în mod deosebit a uraniului, a reactorilor nucleari care produc
materiale radioactive, a centralelor atomoelectrice etc.
Poluarea radioactivă afectează toate elementele mediului înconjurător. Una din

sursele poluării radioactive o constituie exploziile nucleare experimentale.
Exploziile şi temperatura degajată transformă substanţele radioactive în stare
gazoasă sub formă de particule care sunt proiectate în atmosferă, constituind
poluarea atmosferică primară, produsă imediat în locul exploziei.
Produşii de fisiune rezultaţi din aceste explozii ajung în sol sau în apa
oceanelor, fiind vehiculaţi de anumiţi factori meteorologici, sub formă de
precipitaţii. Depunerile radioactive constituie poluarea radioactivă secundară.
Dreptul mediului 44
Sarcina de lucru 3
Descrie regimul juridic general al îngrăşămintelor chimice şi al

produselor de protecţie a plantelor.
Condiţiile de desfăşurare a activităţilor nucleare în ţara noastră

Regimul de autorizare
Prin Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea,
autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, republicată în 2006, modificată și
completată, sunt reglementate activităţile de folosire, în scopuri exclusiv
paşnice, a energiei nucleare, în condiţii de securitate nucleară, de protecţie a
personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii
împotriva radiaţiilor.
Un prim principiu stabilit de lege este folosirea energiei nucleare în scopuri

exclusiv paşnice. Statul promovează introducerea şi dezvoltarea tehnicilor
nucleare în economia şi viaţa socială şi totodată iniţiază şi aplică un
ansamblu de măsuri ce urmăresc desfăşurarea activităţilor din domeniul
nuclear în condiţii de securitate nucleară.
În acelaşi timp, sunt interzise cercetarea, experimentarea, dezvoltarea,

fabricarea, importul, exportul, tranzitul, deţinerea sau detonarea unei arme
nucleare sau a oricărui dispozitiv exploziv nuclear.
Este interzis importul deşeurilor radioactive şi al combustibilului nuclear ars,
cu excepţia situaţiilor în care acesta decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara
teritoriului României, a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive
sau combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor acorduri internaţionale
sau contracte încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în
condiţiile prevăzute de lege.
Un alt principiu stabilit de lege priveşte desfăşurarea activităţilor nucleare

numai sub îndrumarea şi controlul statului, fiind supuse regimului de
autorizare în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Autoritatea naţională competentă în domeniul nuclear, care exercită atribuţiile
de reglementare, autorizare şi control este Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate
juridică, cu sediul în municipiul Bucureşti, condusă de un preşedinte cu rang de
secretar de stat, coordonată de primul-ministru, prin Cancelaria Primului -
Ministru.
Dreptul mediului 45
Potrivit Legii nr. 111/1996, republicată, autorizaţia pentru desfăşurarea

propriu-zisă a anumitor activităţi din domeniul nuclear se eliberează
persoanelor juridice, la cererea acestora, de către Comisia Naţională pentru
Controlul Activităţilor Nucleare aflată în subordinea Guvernului.
În cadrul unităţilor autorizate, activităţile care implică folosirea de materiale
radioactive şi instalaţii nucleare pot fi exercitate numai de către personalul care
este posesor al unui permis de exercitare.
Autorizaţia şi permisul de exercitare se acordă pe o perioadă determinată, iar
dreptul dobândit în baza acestora nu poate fi transmis fără acordul organului
emitent.
Autorizaţia se poate suspenda sau retrage în situaţia în care: nu sunt respectate
Reţine
condiţiile în
întocmai prevederile cuprinse în autorizaţie; nu sunt îndeplinite măsurile
care se acordă, dispuse de organele de control de specialitate sau apar situaţii noi din punct de
suspendă sau vedere tehnic sau de altă natură necunoscute în momentul eliberării
retrage autorizaţiei; titularul autorizaţiei nu-şi îndeplineşte obligaţiile cu privire la
autorizaţia şi constituirea surselor financiare pentru gospodărirea şi depozitarea definitivă a
permisul de
exercitare
deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat şi dezafectarea
instalaţiilor nucleare sau asigurare de răspundere civilă pentru daune către terţi
în caz de accident nuclear; titularul autorizaţiei încetează de a mai fi legal
constituit; titularul autorizaţiei îşi pierde capacitatea juridică.
Permisul de exercitare se suspendă sau se retrage de către emitent , din proprie
iniţiativă sau la sesizarea altor instituţii cu atribuţii de control sau a persoanelor
de specialitate, în toate cazurile în care emitentul constată că: titularul
permisului de exercitare nu a respectat prevederile menţionate în
reglementările emise conform legii; titularul permisului de exercitare a încetat
din viaţă sau îşi pierde capacitatea juridică.
Se supun regimului autorizării şi introducerea în circuitul economic şi social, în
vederea utilizării sau consumului de către populaţie a produselor care au fost
supuse iradierii sau care conţin materiale radioactive, precum şi utilizarea
pentru tratament medical şi diagnostic, a surselor închise, deschise, a
dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante şi a produselor farmaceutice
care conţin materiale radioactive. Autorizaţia se eliberează de către Ministerul
Sănătăţii la cererea persoanei fizice sau juridice în cadrul căreia se desfăşoară
activităţile enumerate.
Potrivit art. 48 din Ordonanța de urgență nr. 195/2005, persoanele fizice şi
juridice care desfăşoară activităţi în domeniul nuclear au următoarele obligaţii:
Acordă atenţiei a) să evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul potenţial, să solicite şi
sporită să obţină autorizaţia de mediu;
obligaţiilor pe
b) să aplice procedurile şi să prevadă echipamentele pentru activităţile noi, care
care le au
persoanele fizice să permită realizarea nivelului raţional cel mai scăzut al dozelor de
şi juridice care radioactivitate şi al riscurilor asupra populaţiei şi mediului şi să ceară acord
desfăşoară şi autorizaţie de mediu;
activităţi în c) să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării
domeniul
radioactive a mediului, care să asigure respectarea condiţiilor de eliminare a
nuclear!
substanţelor radioactive prevăzute în autorizaţie şi a menţinerii dozelor în
limitele admise;
Dreptul mediului 46
d) să menţină în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului

local, pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar
rezulta dintr-o eliminare accidentală de substanţe radioactive;
e) să raporteze prompt autorităţii competente orice creştere semnificativă a
contaminării mediului şi dacă aceasta se datorează sau nu activităţii
desfăşurate;
f) să verifice continuu exactitatea presupunerilor făcute prin evaluările
probabilistice privind consecinţele radiologice ale eliberărilor radioactive;
g) să asigure depozitarea deşeurilor radioactive, în condiţii de siguranţă pentru
sănătatea populaţiei şi a mediului.
Răspunderea pentru daune nucleare, provocate în timpul sau ca urmare a
accidentelor ce pot surveni prin desfăşurarea activităţilor prevăzute în
autorizaţie ori a altor activităţi care au avut ca urmare decesul, vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, distrugerea, degradarea ori
imposibilitatea temporară de folosire a vreunui bun, revine în întregime
titularului autorizaţiei, în condiţiile stabilite prin lege şi prin angajamentele
internaţionale la care România este parte.
Conform art. 26, titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi
nucleare care generează sau a generat deşeuri radioactive este obligat:
a) să răspundă pentru gospodărirea deşeurilor radioactive generate de
activitatea proprie;
b) să suporte cheltuielile aferente colectării, manipulării, transportului, tratării,
condiţionării şi depozitării temporare sau definitive a acestor deşeuri;
c) să achite contribuţia legală la constituirea surselor financiare pentru
gospodărirea deşeurilor radioactive şi depozitarea definitivă a deşeurilor
radioactive şi a combustibilului nuclear uzat şi dezafectarea instalaţiilor
nucleare.
Persoanele fizice şi persoanele juridice care extrag sau prelucrează substanţe
minerale asociate în zăcământ cu uraniu sau toriu sau substanţe care în fluxul
tehnologic de prelucrare sunt susceptibile de a conţine materiale radioactive, au
obligaţia să ia măsuri de verificare a materialelor şi a utilajelor pe întregul ciclu
de producţie, manipulare, transport şi depozitare, pentru a constata dacă acestea
prezintă o concentraţie de substanţe radioactive sau o radioactivitate care
depăşeşte, la un moment dat, limitele de exceptare din reglementările prevăzute
de lege (art. 29 din Legea nr. 111/1996).
Regimul de control
În ţara noastră controlul activităţilor nucleare se face de către autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului şi alte autorităţi competente potrivit
legii.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele

atribuţii: organizează monitorizarea radioactivităţii mediului pe întreg
teritoriul ţării; supraveghează, controlează şi dispune luarea măsurilor ce se
impun în domeniul activităţilor nucleare pentru respectarea prevederilor
legale privind protecţia mediului; colaborează cu organele competente în
apărarea împotriva dezastrelor; protecţia sănătăţii populaţiei şi a mediului
(art. 47 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului).
Dreptul mediului 47
Controlul preventiv, operativ-curent şi ulterior al respectării prevederilor Legii

nr. 111/1996 se efectuează de către reprezentanţii Comisiei Naţionale pentru
Controlul Activităţilor Nucleare la solicitanţii sau la titularii de autorizaţii (art.
30). Controlul se efectuează în incinta în care aceştia desfăşoară activităţi
supuse regimului de autorizare, în orice alt loc care ar putea avea legătură cu
aceste activităţi sau la orice persoană fizică sau juridică ce ar putea desfăşura
activităţi, deţine instalaţii, materiale, alte surse sau informaţii, în oricare din
următoarele situaţii: în vederea eliberării autorizaţiei; în perioada de
valabilitate a autorizaţiei în mod periodic sau inopinat; pe baza notificării
titularului autorizaţiei; atunci când ar putea exista instalaţii nucleare ori
radiologice, materiale, alte surse sau informaţii ori s-ar putea desfăşura
activităţi dintre cele prevăzute de lege.
Sistemul de despăgubire a daunelor nucleare
Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare,
modificată şi completată, reglementează sistemul de despăgubire a daunelor
nucleare, în art. 8, astfel:
- răspunderea operatorului este limitată pentru fiecare accident nuclear la cel
puţin echivalentul în lei a 300 milioane DST;
- cu aprobarea autorităţii naţionale competente răspunderea operatorului poate
fi limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puţin de echivalentul în lei
a 300 milioane DST dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150 milioane
DST, cu condiţia ca diferenţa până la minimum echivalentul în lei a 300
milioane DST să fie alocată de stat din fondurile publice în vederea
acoperirii daunelor nucleare în condiţiile legii;
- pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a legii amintite, cu
aprobarea autorităţii naţionale competente, răspunderea operatorului poate fi
limitată pentru fiecare accident nuclear petrecut în această perioadă la mai
puţin de echivalentul în lei a 150 milioane DST, dar nu mai puţin de
echivalentul în lei a 75 milioane DST, cu condiţia ca diferenţa până la
echivalentul în lei a 150 milioane DST să fie alocată de stat din fondurile
publice în vederea acoperirii daunelor nucleare în condiţiile legii;
- în cazul reactorilor de cercetare şi al depozitelor de deşeuri radioactive şi de
combustibil nuclear ars răspunderea operatorului va fi de minimum
echivalentul în lei a 30 milioane DST, putând fi redusă, cu aprobarea
autorităţii naţionale competente până la echivalentul în lei a 10 milioane
DST, cu condiţia ca diferenţa până la minimum echivalentului în lei a 30
milioane DST să fie alocată de stat din fondurile publice în vederea
despăgubirii daunelor nucleare în condiţiile legii.
Legea mai precizează că despăgubirile legate de o daună nucleară, profitul şi

cheltuielile de judecată stabilite de instanţa competentă se exprimă în lei, iar
persoanele care au suferit daune nucleare îşi vor invoca drepturile la
despăgubire printr-o singură acţiune, fără a fi necesar să întreprindă
demersuri separate legate de originea fondurilor destinate despăgubirii.
Titularul activităţii nucleare (operatorul) nu are drept la acţiune în regres decât:

a) dacă un asemenea drept a fost prevăzut expres într-un contract scris;
Dreptul mediului 48
b) dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune ori omisiune săvârşită cu

intenţia de a cauza o daună nucleară contra persoanei fizice care a acţionat sau
a omis să acţioneze cu această intenţie (art. 11).
Dreptul la despăgubire împotriva operatorului se prescrie dacă o acţiune nu
este intentată în decurs de:
a) 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este
legată de deces sau rănire;
b) 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată
de celelalte daune nucleare.
Dreptul la despăgubire împotriva operatorului se prescrie dacă o acţiune nu a
fost introdusă pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data la care victima
daunei nucleare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască identitatea operatorului
responsabil (art. 12).
Operatorul este obligat să încheie un contract de asigurare sau o garanţie

financiară, care să îi acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare şi să
dovedească autorităţii naţionale competente existenţa acesteia, în vederea
eliberării autorizaţiei. Asiguratorul sau oricare alt garant financiar este
obligat să notifice autorităţii naţionale competente, cu cel puţin două luni
înainte, orice suspendare sau anulare a asigurării ori a garanţiei financiare
(art. 13).
Sarcina de lucru 4
Analizează condiţiile în care se acordă, suspendă sau retrage
autorizaţia şi permisul de exercitare a activităţilor din domeniul
nuclear.
Regimul răspunderii civile pentru daune nucleare

Operatorul unei instalaţii nucleare răspunde în mod obiectiv şi exclusiv pentru
orice daună, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident:
a) survenit în instalaţia nucleară;
Reţine
b) implicând un material nuclear care provine din instalaţia nucleară:
condiţiile
instituirii - înainte ca răspunderea pentru dauna nucleară cu privire la acest material să
răspunderii fi fost asumată, pe baza unui contract scris, de către un alt operator;
civile pentru
daune
- în absenţa unor prevederi exprese ale unui asemenea contract, înainte ca un
nucleare! alt operator să fi preluat acest material;
- dacă materialul nuclear a fost trimis unei persoane aflate pe teritoriul altui
stat înainte să fi fost descărcat din mijlocul de transport prin intermediul
căruia a ajuns pe teritoriul acelui stat;
c) implicând un material nuclear trimis acestei instalaţii nucleare:
Dreptul mediului 49
- după ce răspunderea pentru daunele nucleare cauzate de acel material

nuclear a fost transferată operatorului de către operatorul unei alte instalaţii
nucleare, în temeiul unui contract scris;
- în absenţa unor prevederi exprese ale unui contract scris, după ce respectivul
operator a preluat acest material nuclear;
- dacă acest material nuclear a fost trimis, cu consimţământul scris al
respectivului operator, de către o persoană aflată pe teritoriul altui stat,
numai după ce materialul a fost încărcat pe mijlocul de transport cu care
trebuie să părăsească teritoriul acelui stat (art. 4 alin. (1) din Legea nr.
703/2001).
În cazul în care o daună nucleară antrenează răspunderea mai multor titulari,

aceştia răspund pentru daune în mod solidar şi integral, în măsura în care
este imposibil să se determine cu certitudine care este partea din daune
imputabilă fiecăruia (art. 4 alin. (4) din Legea nr. 703/2001).
Când într-un accident nuclear sunt implicate mai multe instalaţii aparţinând
aceluiaşi operator, acesta este răspunzător pentru fiecare instalaţie nucleară
implicată.
Dacă operatorul face dovada că dauna nucleară a rezultat în totalitate sau în
parte dintr-o neglijenţă gravă a persoanei care a suferit-o ori că acea persoană a
acţionat sau a omis să acţioneze, cu intenţia de a cauza o daună, instanţa
competentă poate să-l exonereze pe operator, în totalitate sau în parte, de
obligaţia reparării daunei suferite de această persoană (art. 5 alin. (1) și (2) din
Legea nr. 703/2001).
Acesta este exonerat de răspundere dacă face dovada că dauna nucleară este
rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau
ostilitate.
Persoana fizică care a cauzat o daună nucleară printr-o acţiune sau omisiune
săvârşită cu intenţia de a cauza o daună nucleară şi pentru care operatorul nu
este răspunzător, răspunde pentru dauna nucleară produsă (art. 5 alin. (5) din
Legea nr. 703/2001).
Natura, forma şi mărimea despăgubirilor, precum şi repartiţia echilibrată a

acestora sunt stabilite de instanţa competentă, inclusiv în cazul în care
accidentul nuclear a survenit în zona economică exclusivă a României.
Conform art. 7 din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru
daune nucleare, nimeni nu are dreptul să fie despăgubit în temeiul acestei
legi dacă dauna nucleară i-a fost deja reparată în baza unei convenţii
internaţionale privind răspunderea civilă pentru daune nucleare.
Statul răspunde pentru dauna nucleară, dacă aceasta:

- este rezultatul direct şi nemijlocit al unui act de terorism în domeniul
nuclear;
- este rezultatul direct şi nemijlocit al unui accident nuclear, în toate situaţiile
prevăzute de lege în care operatorul unei instalaţii nucleare nu este în
măsură să obţină acoperire de pe piaţa naţională şi/sau internaţională a
Dreptul mediului 50
asigurărilor de răspundere civilă pentru daune nucleare sau o altă garanţie

financiară corespunzătoare (art. 41 alin. (1) din Legea nr. 703/2001).
Sarcina de lucru 5
Sintetizează în câteva fraze regimul răspunderii civile pentru
daune nucleare.
Rezumat
Cadrul normativ pentru controlul şi supravegherea regimului substanţelor şi
a preparatelor chimice periculoase în vederea protejării sănătăţii populaţiei şi
a mediului împotriva efectelor nocive ale acestora este stabilit de Legea
360/2003 privind regimul substanţelor si preparatelor chimice periculoase.
Regimul juridic special al activităţilor de producere şi gestionare a deşeurilor
în condiţii de asigurare a unui nivel corespunzător de protecţie a mediului, pe
baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă
a societăţii, este stabilit de Legea nr. 211/2001 privind regimul deşeurilor şi
Legea nr. 101/2006 a serviciului de salubrizare a localităţilor.
Îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor sunt supuse unor
reguli generale instituite prin Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 şi unui
regim special de reglementare stabilit de legislaţia specifică în domeniul
chimicalelor.
Prin Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea,
autorizarea şi controlul activităţilor nucleare sunt reglementate activităţile de
folosire, în scopuri exclusiv paşnice, a energiei nucleare, în condiţii de
securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a
populaţiei, a mediului şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor.
1. Deşeul este:
a.acea substanţă care poate constitui materie primă într-un proces de producţie
pentru obţinerea produsului iniţial sau pentru alte scopuri;
b.încadrat generic, conform legislaţiei specifice privind regimul deşeurilor, în
acele tipuri sau categorii de deşeuri care au cel puţin un constituent sau o
proprietate care face ca acestea să fie periculoase;
c.orice substanţă, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia
specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia
sau are obligaţia de a-l arunca.
Dreptul mediului 51
2. Deșeurile reciclabile sunt:

a.deşeurile care prin orice operaţiune de valorificare sunt transformate în
produse, materiale sau substanţe pentru a-şi îndeplini funcţia iniţială ori pentru
alte scopuri;
b.acea substanţă care poate constitui materie primă într-un proces de producţie;
c. orice substanţă, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia
specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorul îl aruncă.
3. Produsele de uz fitosanitar sunt supuse unor reguli speciale:

a.cu privire la omologarea, fabricarea, comercializarea, utilizarea şi efectuarea
tratamentelor;
b.pot fi utilizate fără a fi omologate;
c.nu necesită reguli speciale cu privire la omologare şi fabricare.
4. Autorizaţia pentru desfăşurarea activităţilor nucleare se suspendă sau se

retrage:
a.dacă nu sunt respectate întocmai prevederile cuprinse în autorizaţie;
b.când nu sunt îndeplinite măsurile dispuse de organele de control de specialitate;
c.la expirarea duratei pentru care a fost acordată.
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

1. Reglementări naţionale şi europene referitoare la dreptul la un mediu
sănătos şi echilibrat ecologic.
Nota bene. Lucrarea va fi încărcată pe platforma Danubius Online, la
secțiunea teme din cadrul site-ului de curs DD3101 FR/ID, până la data ce va
fi precizată la secțiunea Anunțuri, spre a fi evaluată si notată. Această notă se
va regăsi, în procentul precizat în programa analitică, în nota finală.
Economică, pp. 425-437.
Duţu, Mircea (2007). Dreptul mediului. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 430-470.
Lupan, Ernest (2009). Tratat de dreptul protecţiei mediului. Bucureşti: C. H. Beck, pp.
167-208.
Marinescu, Daniela (2007). Tratat de dreptul mediului. Ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 465-547.
Dreptul mediului 52
3. DEZVOLTAREA, CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA
COMPONENTELOR NATURALE ALE MEDIULUI
ÎNCONJURĂTOR
3.1. Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre. Protecţia juridică a

atmosferei, a apelor şi a ecosistemelor acvatice ............................................................... 54
3.1.1. Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre ..................................... 54
3.1.2. Protecţia juridică a atmosferei ............................................................................ 57
3.1.3. Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice ........................................................ 62
3.2. Protecţia juridică a ecosistemelor forestiere, a faunei terestre şi acvatice ............. 66
3.2.1. Protecţia ecosistemelor forestiere ........................................................................ 66
3.2.2. Protecţia juridică a faunei terestre şi acvatice ................................................... 74
3.3. Regimul juridic al ariilor protejate. Protecţia juridică a aşezărilor umane .......... 79
3.3.1. Regimul juridic al ariilor protejate ..................................................................... 79
3.3.2. Protecţia juridică a aşezărilor umane ................................................................. 82
Rezumat ............................................................................................................................... 86
să identificați funcțiile solului, cauzele poluării solului, tipurile de poluanți
ai atmosferei;
să stabiliți regimul juridic al protecției solului, atmosferei și apelor;
să definiți noțiunile de „pădure” și „dezvoltare durabilă a fondului
forestier”;
să determinați regimul silvic aplicabil fondului forestier proprietate publică
și pădurilor proprietate privată; regimul juridic de protecție a animalelor
sălbatice, a păsărilor, a resurselor acvatice vii, a pescuitului și a
acvaculturii;
să stabiliți regimul juridic „ariilor protejate”.

Vasilica Negruţ Dezvoltarea, conservarea şi protecţia componentelor naturale ale mediului înconjurător
3.1. Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre. Protecţia

juridică a atmosferei, a apelor şi a ecosistemelor acvatice
3.1.1. Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre
Noţiunea de sol. Funcţiile acestuia
Solul constituie o parte importantă a ecosistemului planetei şi este situat la
interfaţa dintre suprafaţa pământului şi structura de rocă. Este subdivizat în
structuri orizontale succesive, cu caracteristici fizice, chimice şi biologice
specifice. Solul îndeplineşte următoarele funcţii ecologice:
a) filtrare, amortizare şi transformare; această funcţie permite solurilor să lupte
cu substanţele dăunătoare prin filtrarea mecanică a componentelor organice,
anorganice şi radioactive;
b) rezerva de gene şi protecţia florei şi a faunei, funcţie prin care solul
protejează numeroasele organisme şi microorganisme care pot trăi numai în
interiorul solului.
Solul îndeplineşte şi funcţii socio-economice, precum:
Reţine
aceste a)suport pentru aşezările umane; solul furnizează teren pentru construirea de
funcţii! clădiri, drumuri, construcţii industriale, facilităţi de recreere şi posibilităţi
pentru înlăturarea deşeurilor;
b)sursă de materii prime; solul oferă numeroase resurse de materii prime,
inclusiv apă, lut, nisip, pietriş şi minerale, precum şi combustibil (cărbune şi
petrol);
c)protecţia şi conservarea patrimoniului cultural şi geologic; ca patrimoniu
cultural şi geologic solul constituie o parte esenţială a peisajului geografic şi
reprezintă o sursă importantă a descoperirilor arheologice.
Poluarea şi degradarea solului
Deşi se află într-un continuu proces de formare, solul este în acelaşi timp supus
degradării, care poate fi naturală sau artificială. Dezafectarea unor mari
suprafeţe agricole şi silvice pentru construcţii, mine, căi de comunicaţii etc.,
dar şi procesele de eroziune micşorează posibilităţile de folosire a solului
pentru dezvoltarea producţiei agricole vegetale şi animale.
Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm
este nevoie de 300 - 1.000 de ani, iar formarea unui strat gros de 20 cm durează
2.000 - 7.000 ani.
Cauzele poluării solului sunt multiple. Poluarea solului este cauzată, mai ales,
de produse de uz fitosanitar şi îngrăşăminte chimice folosite în agricultură.
Solul se degradează şi ca urmare a păşunatului excesiv, acţiune care în zonele
de savană duce inevitabil la deşertificare. În domeniul combaterii acestui
fenomen, prin ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Combaterea
Deşertificării, adoptată la Rio de Janeiro în 1992, s-a constituit cadrul legal prin
care ţara noastră se obligă să abordeze sistematic problemele legate de
prevenirea şi combaterea degradării solurilor, combaterea fenomenului de
deşertificare, evitarea efectelor secetelor1. În acest scop, prin Hotărârea
1
Legea nr.111/1998 pentru aderarea României la Convenţia Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării în ţările
afectate grav de secetă şi/sau de deşertificare, în special în Africa, adoptată la Paris la 17 iunie 1994.
Dreptul mediului 54
Guvernului nr. 474/2004, modificată și completată, s-a înfiinţat Comitetul

Naţional pentru Combaterea Secetei, a Degradării Terenurilor şi a
Deşertificării. Totodată, prin Hotărârea Guvernului nr. 923/2007 a fost aprobat
Programul de măsuri pentru elaborarea Strategiei naţionale pentru reducerea
efectelor secetei pe termen scurt, mediu şi lung.
Efecte negative asupra solului au şi defrişările masive, diminuarea pădurilor

însemnând dispariţia unor însemnate obstacole în calea erodării naturale a
solului. Pădurile, pe lângă faptul că asigură constanţa climei şi a regimului
de precipitaţii, au şi rolul de a modera scurgerile de suprafaţă, protejând solul
împotriva eroziunii prin spălare.
Regimul juridic al protecţiei solului
Conform art. 65 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, protecţia solului, a

subsolului şi a ecosistemelor terestre se efectuează prin măsuri adecvate de
gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului, acţiuni care
sunt obligatorii pentru toţi deţinătorii, cu orice titlu. Potrivit prevederilor art.
79 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, modificată şi completată,
protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi de
combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului, provocate de
fenomene naturale sau cauzate de activităţi economice şi sociale.
Pentru executarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare se întocmesc de către

organele de cercetare şi proiectare de specialitate, la cerere, studii şi proiecte în
corelare cu cele de amenajare şi organizare a teritoriului.
Legea fondului funciar prevede că pentru realizarea coordonată a lucrărilor de
interes comun, în concordanţă cu nevoile agriculturii, silviculturii, gospodăririi
apelor, căilor de comunicaţie, aşezărilor umane sau altor obiective economice
şi sociale, documentaţiile tehnico-economice şi ecologice se elaborează în
comun de către părţile interesate (art. 80).
În situaţia în care, prin degradare şi poluare, terenurile şi-au pierdut în total

sau în parte capacitatea de producţie pentru culturi agricole şi silvice, ele se
vor constitui în perimetre de ameliorare. Grupele de terenuri care intră în
aceste perimetre se stabilesc în comun de Ministerul Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, la
propunerile ce au la bază situaţiile întocmite de consiliile locale comunale,
orăşeneşti şi municipale (art. 82).
Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului,
suportând total sau parţial cheltuielile în limita alocaţiei bugetare aprobate (art.
79 alin. (3) din Legea nr. 18/1991).
În ceea ce priveşte protecţia cantitativă a terenurilor, îndeosebi a celor agricole,
Legea nr. 18/1991 stabileşte obligaţia titularilor obiectivelor de investiţii
amplasate pe terenuri agricole să ia măsuri prealabile executării construcţiei
obiectivelor, să decoperteze stratul de sol fertil de pe suprafeţele
amplasamentelor aprobate, pe care să-l depoziteze şi să-l niveleze pe terenuri
neproductive sau slab productive.
Dreptul mediului 55
Totodată, titularii lucrărilor de investiţii sau de producţie, care deţin terenuri pe

care nu le mai folosesc în procesul de producţie (cum sunt cele rămase în urma
evacuării de materii prime - cărbune, argilă, etc. - de la sondele abandonate şi
altele asemenea), sunt obligaţi să ia măsurile necesare de amenajare şi nivelare,
dându-le o folosinţă agricolă, iar dacă aceasta nu este posibil, o folosinţă
piscicolă sau silvică, în termen de 2 ani de la încheierea procesului de producţie
(art. 101 alin. (1) din Legea nr. 18/1991).
Tot în vederea protecţiei cantitative a terenurilor agricole, Legea nr. 18/1991
stabileşte regula după care, liniile de comunicaţie, cele de transport şi
distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentarea cu
apă, gaze se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor
de comunicaţii (şosele, căi ferate), a digurilor, canalelor de irigaţii, în aşa fel,
încât să nu stânjenească executarea lucrărilor agricole. Sunt supuse, de
asemenea, unui regim de protecţie resursele naturale ale subsolului.
Potrivit art. 136, alin. (3) din Constituţia României, bogăţiile de orice natură
ale subsolului, inclusiv resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. În condiţiile
legii, acestea pot fi date în administrarea regiilor autonome sau a autorităţilor
publice ori pot fi concesionate sau închiriate.
Statul are obligaţia să asigure exploatarea bogăţiilor de interes public ale

subsolului în concordanţă cu interesul naţional, fapt ce implică şi respectarea
normelor de protecţie şi conservare a mediului.
Persoanele fizice şi juridice care prospectează sau exploatează asemenea

resurse au următoarele obligaţii:
- să ceară acord şi/sau autorizaţie de mediu potrivit legii şi să respecte

prevederile acestora;
- să refacă terenurile afectate, aducându-le la parametrii productivi şi ecologici

naturali sau la un nou ecosistem funcţional, în conformitate cu prevederile şi
termenele din acord şi/sau autorizaţie, garantând mijloacele financiare pentru
aceasta şi monitorizând zona;
- să anunţe autorităţile pentru protecţia mediului sau alte autorităţi competente

potrivit legii, despre orice situaţii accidentale care pun în pericol ecosistemul
terestru şi să acţioneze pentru refacerea acestuia.
Dreptul mediului 56
Sarcina de lucru 1
Identifică regimul juridic de protecţie a solului.
3.1.2. Protecţia juridică a atmosferei

Consideraţii generale privind poluarea aerului
Aerul curat este un amestec de gaze a căror proporţie se menţine constantă în

straturile inferioare ale atmosferei, aspect ce reprezintă una din condiţiile de
bază ale menţinerii vieţii şi dezvoltării vieţuitoarelor pe Terra.
Prin poluare are loc o impurificare a aerului datorită particulelor solide,

gazelor, vaporilor de apă, particulelor radioactive.
Poluanţii din atmosferă se împart în două grupe mari:
- poluanţi primari, care sunt emişi direct de surse identificate sau identificabile;
- poluanţi secundari, care sunt produşi indirect prin interacţiunea a doi sau mai
mulţi poluanţi.
În funcţie de starea lor de agregare, poluanţii din aer pot fi poluanţi gazoşi şi
solizi.
Poluanţii gazoşi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în
atmosferă. Dintre aceştia, cel mai răspândit este oxidul de carbon (CO). Sursele
naturale de CO sunt erupţiile vulcanice, fermentaţiile anaerobe din mlaştini,
descărcările electrice, incendiile forestiere, iar sursele artificiale de oxid de
carbon sunt arderile de combustibil.
Bioxidul de sulf (SO2), provenit în principal din arderea cărbunilor (50%),
petrolului (30%) şi din alte procese (20%) se consideră că este principala
substanţă dăunătoare din aer. Acest gaz are efecte toxice asupra plantelor,
producând leziuni foliare mai ales la conifere.
Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub forma ploilor acide.
Acestea sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot
(SO2 şi NO2), care, în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor
ultraviolete, se transformă în acizi extrem de toxici: acidul sulfuric şi acidul
azotic.
Dreptul mediului 57
Protecţia juridică a atmosferei în ţara noastră
Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi

ameliorarea calităţii acesteia, pentru a evita manifestarea unor efecte
negative asupra mediului şi a sănătăţii umane.
Principalele Regimul juridic al protecţiei atmosferei este stabilit de Legea nr. 104/2011
obiective ale privind calitatea aerului înconjurător. Prin această lege au fost transpuse în
strategiei legislaţia naţională prevederile Directivei 2008/50/CE a Parlamentului
naţionale European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului
privind înconjurător şi un aer mai curat pentru Europa publicată în Jurnalul Oficial
protecţia
atmosferei! al Uniunii Europene (JOUE) nr. L 152 din 11 iunie 2008 şi ale Directivei
2004/107/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 decembrie
2004 privind arseniul, cadmiul, mercurul, nichelul, hidrocarburile aromatice
policiclice în aerul înconjurător publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 23 din 25 ianuarie 2005.
Această lege are ca scop protejarea sănătăţii umane şi a mediului ca întreg prin
reglementarea măsurilor destinate menţinerii calităţii aerului înconjurător acolo
unde aceasta corespunde obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător
stabilite prin lege şi îmbunătăţirea acesteia în celelalte cazuri (art. 1).
Punerea în aplicare a Legii calităţii aerului înconjurător se realizează prin
Sistemul Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului
(SNEGICA).
SNEGICA cuprinde, ca părţi integrante, următoarele două sisteme:
-Sistemul Naţional de Monitorizare a Calităţii Aerului (SNMCA) şi
-Sistemul Naţional de Inventariere a Emisiilor de Poluanţi Atmosferici
(SNIEPA).
Legea stabileşte măsuri la nivel naţional privind:
a) definirea şi stabilirea obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător
destinate să evite şi să prevină producerea unor evenimente dăunătoare şi să
reducă efectele acestora asupra sănătăţii umane şi a mediului ca întreg;
b) evaluarea calităţii aerului înconjurător pe întreg teritoriul ţării pe baza unor
metode şi criterii comune, stabilite la nivel european;
c) obţinerea informaţiilor privind calitatea aerului înconjurător pentru a sprijini
procesul de combatere a poluării aerului şi a disconfortului cauzat de acesta,
precum şi pentru a monitoriza pe termen lung tendinţele şi îmbunătăţirile
rezultate în urma măsurilor luate la nivel naţional şi european;
d) garantarea faptului că informaţiile privind calitatea aerului înconjurător sunt
puse la dispoziţia publicului;
e) menţinerea calităţii aerului înconjurător acolo unde aceasta este
corespunzătoare şi/sau îmbunătăţirea acesteia în celelalte cazuri;
f) promovarea unei cooperări crescute cu celelalte state membre ale Uniunii
Europene în vederea reducerii poluării aerului;
Dreptul mediului 58
g) îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile, convenţiile şi tratatele

internaţionale la care România este parte (art. 2).
În asigurarea calităţii aerului un rol important îl are instituirea zonelor de

protecţie sanitară, care se interpun între sursele de emisie şi zonele de locuit,
zone de agrement, rezervaţii naturale, staţiuni de odihnă şi tratament,
instituţii medicale şi social culturale, unităţi de învăţământ.
Conform reglementărilor în vigoare, în zonele de protecţie sunt permise culturi

agricole (excepţie făcând acele plante care pot fixa şi concentra poluanţii din
aer) şi plantaţii silvice, cu rol de filtru pentru poluanţii din aer.
S-au luat, de asemenea şi unele măsuri speciale pentru protecţia atmosferei, ca
de exemplu, cele privind verificarea îndeplinirii condiţiilor tehnice de către
vehiculele şi remorcile acestora care circulă pe drumurile publice.
Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 81/2000, modificată și completată,
privind certificarea încadrării vehiculelor rutiere înmatriculate în normele
tehnice privind siguranţa circulaţiei rutiere, protecţia mediului şi folosinţa
conform destinaţiei, prin inspecţia tehnică periodică, vehiculele rutiere
înmatriculate pot circula şi pot fi utilizate pe drumurile publice din România
numai dacă starea lor tehnică corespunde reglementărilor privind siguranţa
rutieră, protecţia mediului şi categoria de folosinţă conform destinaţiei.
Atribuţii deosebite cu privire la protecţia atmosferei au şi proprietarii şi
deţinătorii legali de terenuri, care sunt obligaţi să întreţină perdelele şi
aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii, pentru
îmbunătăţirea capacităţii de regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi
eoliană.
În vederea protecţiei atmosferei, persoanele fizice sau juridice sunt obligate:
- să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând măsuri
tehnologice adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;
- să doteze instalaţiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de
automonitorizare şi să asigure corecta lor funcţionare;
- să asigure personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau potrivit
programului pentru conformare, autorităţilor competente pentru protecţia
mediului, datele necesare;
- să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi
să nu pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime
admise prevăzute de lege;
- să asigure, la cererea autorităţilor competente pentru protecţia mediului,
diminuarea, modificarea sau încetarea activităţii generatoare de poluare;
- să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a
surselor generatoare de zgomot şi vibraţii, astfel încât să nu conducă, prin
funcţionarea acestora, la depăşirea nivelurilor limită a zgomotului ambiental.
Reglementări legate de efectul de seră
Efectul de seră este un fenomen global de poluare a aerului, datorat gazelor

cu efect de seră: dioxid de carbon (CO2), metan (CH4), monoxid de azot
(N2O) etc. Acest fenomen produce importante modificări climatice la nivel
Dreptul mediului 59
global, concretizate în încălzirea climei.
Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată la

Rio de Janeiro în 1992, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 24/1994,
stabileşte obligaţia statelor semnatare de a întreprinde activităţi de inventariere
a surselor de emisie a gazelor cu efect de seră, de a pune la punct şi de a aplica
tehnologii, practici şi procedee care să permită controlul, reducerea ori
prevenirea emisiilor atropice a gazelor cu efect de seră. Protocolul de la Kyoto
la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice adoptat în
1997 şi ratificat de România prin Legea nr. 3/2001, prevede reducerea emisiilor
Reţineţi globale de gaze cu efect de seră cu cel puţin 5% în perioada 2002-2012, faţă de
obligaţiile nivelul anului 1990.
statelor părţi
ale Protocolului Pentru a-şi îndeplini angajamentul de a reduce emisiile de gaze cu efect de
de la Kyoto cu seră, fiecare stat semnatar va trebui:
privire la
angajamentul - să mărească eficienţa energetică în sectoarele economice semnificative ale
de reducere a economiei naţionale;
emisiilor de - să asigure protecţia şi sporirea mijloacelor de absorbţie şi a rezervoarelor de
gaza cu efect de acumulare a gazelor cu efect de seră, să promoveze practicile de gospodărire
seră!
durabilă a pădurilor şi a unor forme durabile de agricultură;
- să promoveze forme noi de energie regenerabilă şi tehnologii de reţinere a
dioxidului de carbon;
- să stimuleze fiscal companiile ce acţionează pentru îndeplinirea obiectivelor
convenţiei;
- să promoveze măsuri de limitare şi/sau reducere a emisiilor de gaze cu efect
de seră în sectorul de transporturi;
- să reducă emisiile de metan provenite de la depozitele de deşeuri (prin
recuperarea şi utilizarea acestuia) şi de la sursele de producere, transport şi
distribuţie.
În vederea îndeplinirii obligaţiilor ce le revin, statele pot transfera către alt stat
„unităţi de reducere a emisiilor rezultate” din proiecte ce au ca scop reducerea
emisiilor generate de activităţile umane sau intensificarea absorbţiei de gaze cu
efect de seră în orice sector de activitate.
Scopul schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de
seră este reprezentat de promovarea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră
de către operatorii economici cu activități care generează astfel de emisii, în
așa fel încât îndeplinirea angajamentelor asumate de UE sub Protocolul de la
Kyoto să fie mai puțin costisitoare.
România participă la schema Uniunii Europene de comercializare a emisiilor
de gaze cu efect de seră începând cu data aderării la Uniunea Europeană, 1
ianuarie 2007.
Schema de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de seră este stabilită prin
Hotărârea Guvernului nr. 780/2006, modificată și completată.
Potrivit art. 1, acest act normativ stabileşte:
a) schema de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră
pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod
eficient din punct de vedere economic;
Dreptul mediului 60
b) creşterea nivelului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, astfel

încât să contribuie la obţinerea unor niveluri de reducere considerate necesare
din punct de vedere ştiinţific pentru a evita schimbări climatice periculoase.
Conform acestui act normativ, prin certificat de emisii de gaze cu efect de seră
se înţelege titlul care conferă dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon
echivalent într-o perioadă definită, valabil numai pentru îndeplinirea scopului
hotărârii şi care este transferabil în condiţiile prevăzute de aceasta.
Emisiile reprezintă eliberarea în atmosferă a gazelor cu efect de seră generate
de sursele unei instalaţii sau de o aeronavă, care efectuează o activitate
prevăzută în anexa nr. 1, a gazelor specificate în cadrul respectivei activităţi.
Conform art. 7. alin. (1), autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
emite autorizaţia privind emisiile de gaze cu efect de seră pentru toată instalaţia
sau o parte a acesteia dacă operatorul îndeplineşte cerinţele privind
monitorizarea şi raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră prevăzute în
Regulamentul (UE) nr. 601/2012 al Comisiei din 21 iunie 2012 privind
monitorizarea şi raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră în conformitate cu
Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
Art. 18 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 780/2006 stabileşte mijloacele de
transfer a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.
Astfel, certificatele de emisii de gaze cu efect de seră se pot transfera:
a) între persoane române şi persoane din alte state membre ale Uniunii
Europene;
b) între persoane române şi persoane din terţe ţări, altele decât cele din Uniunea
Europeană, doar dacă certificatele de emisii de gaze cu efect de seră sunt
recunoscute reciproc, în baza acordurilor internaţionale încheiate de Uniunea
Europeană cu alte ţări prevăzute în anexa B la Protocolul de la Kyoto, fără alte
restricţii decât cele prevăzute în hotărâre şi în reglementările adoptate în
aplicarea acestora.
Deciziile cu privire la alocarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră,
informaţiile privind activităţile de proiect la care România participă ori pentru
care aprobă participarea operatorilor publici sau privaţi, precum şi rapoartele
de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră prevăzute la art. 21,
deţinute de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, se pun la
dispoziţia publicului potrivit Hotărârii Guvernului nr. 878/2005 privind accesul
publicului la informaţia privind mediul.
România a adoptat Strategia Națională privind Schimbările Climatice (2013-
2020) prin HG nr. 529/2013
În procesul de combatere a schimbărilor climatice, considerate în prezent, în
forumurile internaţionale de specialitate, ca reprezentând o ameninţare cu
potenţial ireversibil pentru societate şi planeta noastră, adoptarea măsurilor de
reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, cu respectarea obiectivelor şi
principiilor din Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările
Climatice şi a Protocolului de la Kyoto, constituie o componentă fundamentală
a politicii naţionale în domeniul schimbărilor climatice.
Dreptul mediului 61
Prin H.G. nr. 1026/2014 s-a reorganizat Comisia Națională privind Schimbările
Climatice.
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază în câteva fraze obiectivele protecţiei atmosferei.
3.1.3. Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice

Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată,

element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru
activităţile productive, sursă de energie şi cale de transport, factor
determinant în menţinerea echilibrului ecologic (art. 1 alin. (1) din Legea
apelor nr. 107/1996).
Considerată drept sursă inepuizabilă a naturii, apa nu este disponibilă în

cantităţi suficiente în anumite perioade ale anului şi în anumite regiuni ale
Terrei. În acelaşi timp, necesităţile de consum sporesc în mod permanent.
În ţările în curs de dezvoltare, o persoană din trei este lipsită de siguranţa apei
potabile şi de servicii de salubritate, condiţii de bază pentru sănătate şi
demnitate. Criza de apă dulce afectează în prezent nu numai ţările sărace, ci şi
pe cele puternic dezvoltate.
Dacă în ţările din prima categorie subdezvoltarea este cea care amplifică
impactul deficitului natural de apă, în cele cu un puternic potenţial economic,
criza ce începe să se facă tot mai simţită nu este cauzată de absenţa resurselor,
ci de suprasolicitarea la care sunt expuse aceste resurse.
Pe de altă parte, creşterea continuă a populaţiei, gradul ridicat de urbanizare,
apariţia unor industrii mari consumatoare de apă, dar şi producătoare de efecte
nocive asupra apei, au determinat apariţia şi accentuarea fenomenului de
poluare a apei.
Totodată, se constată o creştere a valorii pagubelor produse de inundaţii, fapt
ce necesită executarea de lacuri de acumulare pentru atenuarea viiturilor,
îndiguiri, regularizări de albii etc.
Poluarea apei
Potrivit prevederilor Legii apelor nr. 107/1996 poluarea reprezintă înseamnă

introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activităţii umane, a unor
substanţe, sau a căldurii în aer, apă sau pe sol, care poate dăuna sănătăţii
umane sau calităţii ecosistemelor acvatice sau celor terestre dependente de
cele acvatice, care poate conduce la pagube materiale ale proprietăţii, sau
care pot dăuna sau obstrucţiona serviciile sau alte folosinţe legale ale
Dreptul mediului 62
mediului.
Poluarea apei este produsă de trei categorii de poluanţi de natură fizică,

chimică şi biologică. Principalii agenţi fizici cu rol în poluarea apelor sunt
reprezentaţi în mare parte de substanţele radioactive şi de apele termale
rezultate din procesele de răcire tehnologică a diverselor instalaţii industriale.
Poluarea chimică a apelor are loc prin infectarea cu plumb, mercur, azot,
hidrocarburi, detergenţi şi produse de uz fitosanitar. Poluarea biologică a apelor
este produsă de diverşi agenţi biologici, care ajung în apă odată cu deversările
industriale sau menajere ce conţin detergenţi, reziduuri de la fabricile de
produse alimentare.
Clasificarea apelor
În doctrină apele au fost clasificate după mai multe criterii. Astfel, după
criteriul administrării lor distingem ape internaţionale, ape teritoriale şi ape
naţionale.
Apele internaţionale sunt cele cu privire la care statul român este riveran cu
alte state, cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire
la care interesele unor state străine au fost recunoscute şi asigurate prin
tratate şi convenţii internaţionale.
Apele teritoriale (maritime interioare) sunt cele cuprinse în porţiunea de la
ţărmul mării noastre spre larg, a căror întindere şi delimitare se stabilesc prin
lege.
Apele naţionale sunt: fluviile, râurile, canalele şi lacurile navigabile
interioare, precum şi apele fluviilor şi râurilor de frontieră stabilite prin
tratate, acorduri şi convenţii internaţionale.
În funcţie de aşezarea lor, apele sunt de suprafaţă şi subterane.

Apele de suprafaţă sunt apele interioare, apele tranzitorii şi apele costiere
(Anexa nr. 1 din Legea apelor).
Apele interioare sunt toate apele de suprafaţă stătătoare şi curgătoare şi
subterane aflate în interiorul liniei de bază, de la care se măsoară întinderea
apelor teritoriale.
Ape tranzitorii: corpuri de apă de suprafaţă aflate în vecinătatea gurilor
râurilor, care sunt parţial saline ca rezultat al apropierii de coastă, dar care sunt
influenţate puternic de cursurile de apă dulce.
Ape costiere: apele de suprafaţă situate în interiorul unei linii ale cărei puncte
sunt situate în totalitate la o distanţă de 1 milă marină pe partea dinspre mare,
faţă de cel mai apropiat punct al liniei de bază, de la care se măsoară întinderea
apelor teritoriale, cu extinderea limitei, unde este cazul, până la limita
exterioară a apelor tranzitorii.
După criteriul formei de proprietate, în conformitate cu prevederile Legii
apelor nr. 107/1996, modificată şi completată, apele aparţin domeniului public
sau domeniului privat.
Dreptul mediului 63
Potrivit reglementărilor cuprinse în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică şi regimul juridic al acesteia, modificată prin Legea nr. 71/2011,
domeniul public al statului cuprinde, printre altele, apele de suprafaţă, cu
albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele
maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu
potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor
maritime, căile navigabile interioare.
Domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit şi din

lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean.
Administrarea, gospodărirea şi folosinţa apelor în ţara noastră
Conform prevederilor art. 3 din Legea apelor, aparţin domeniului public al

statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km
şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi
cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare,
faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil,
marea teritorială şi fundul apelor maritime.
Albiile minore ale cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine

hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg
permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se
formează sau curg. Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în
concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei,
aparţin proprietarului albiei apei.
Pentru lacurile de acumulare permanente a căror execuţie a fost finanţată din
fonduri alocate de la bugetul de stat, suprafeţele din lac aflate sub cota
coronamentului barajului fac parte din domeniul public al statului şi se includ
în categoria terenurilor acoperite de apă, asimilându-se cu noţiunea de albie
minoră.
Activitatea de gospodărire unitară, raţională şi integrată a apelor se

organizează şi se desfăşoară pe bazine hidrografice, ca entităţi geografice
indivizibile de gospodărire cantitativă şi calitativă a resurselor de apă.
Gospodărirea apelor trebuie să considere ca un tot unitar apele de suprafaţă
şi subterane, atât sub aspect calitativ şi cantitativ, cât şi al riscului la
inundaţii, în scopul dezvoltării durabile.
Administrarea bazinelor hidrografice naţionale prevăzute în prezenta lege ca

bazine hidrografice se face la nivelul districtelor de bazin de către
administraţiile bazinale de apă ale Administraţiei Naţionale „Apele Române”.
Elaborarea strategiei şi politicii naţionale privind gospodărirea apelor,
coordonarea şi controlului aplicării reglementărilor interne şi internaţionale în
acest domeniu se fac de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor,
care are următoarele atribuţii:
Dreptul mediului 64
- acţionează pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, pentru

valorificarea de noi surse de apă;
- coordonează întocmirea planurilor şi schemelor cadru de amenajare a
bazinelor hidrografice;
- avizează lucrările ce se execută pe apă în legătură cu apele;
- organizează întocmirea cadastrului general al apelor;
- aprobă utilizarea fondului apelor constituit conform prevederilor legale.
Legea interzice restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie în folosul
altor activităţi.
În folosinţa apei se pot aplica restricţii temporare, atunci când din cauza secetei
sau a altor calamităţi naturale, debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate
tuturor utilizatorilor.
Acestea se stabilesc prin planuri de restricţii şi folosire a apei în perioade
deficitare, elaborate de direcţiile de ape, după consultarea utilizatorilor
autorizaţi, cu avizul Administraţiei Naţionale „Apele Române”, fiind
obligatorii pentru toţi utilizatorii de apă.
Protecţia apelor în ţara noastră
Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane, precum şi a ecosistemelor acvatice

are ca obiect menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii biologice
a acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii
umane şi bunurilor materiale (art. 55 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005).
Conform prevederilor art. 1, alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, apele
fac parte integrantă din domeniul public al statului, iar cunoaşterea,
protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt
acţiuni de interes general. Apa nu este un produs comercial oarecare, ci este
un patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat şi apărat ca atare. Protecţia
apelor se realizează sub trei aspecte: cantitativ, calitativ şi sanitar, aspecte ce
nu pot fi izolate.
În scopul protejării cantitative a apelor, potrivit art. 12 din Legea apelor,

utilizatorii de apă sunt obligaţi să economisească apa prin folosire judicioasă.
În acest scop, vor folosi cele mai bune tehnologii disponibile, care permit
utilizarea unor cantităţi reduse de apă, precum şi un consum mic de apă prin
recircularea şi/sau refolosirea apei. De asemenea, au obligaţia să asigure
întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii şi, după caz, a celor din sistemele
de alimentare cu apă şi canalizare. Autorităţile publice locale sunt obligate să
gestioneze în mod eficient apa distribuită în localităţi, respectiv colectarea
apelor meteorice, canalizarea şi epurarea apelor uzate.
Premisele protecţiei calitative a apelor constau în interzicerea unor activităţi cu
consecinţe dăunătoare. Astfel, sunt interzise: spălarea în cursuri de apă sau în
lacuri şi pe malurile acestora a vehiculelor, a altor utilaje şi agregate
mecanice, precum şi a ambalajelor sau obiectelor care conţin substanţe
periculoase; evacuarea apelor uzate în apele subterane, lacurile naturale sau
Dreptul mediului 65
de acumulare, în bălţi, heleşteie sau în iazuri, cu excepţia iazurilor de

decantare; spălarea animalelor domestice deparazitate în afara locurilor
special amenajate în acest scop; aruncarea sau evacuarea în instalaţii sanitare
ori în reţelele de canalizare a deşeurilor periculoase şi/sau substanţelor
periculoase.
Prin protecţie sanitară se înţelege ansamblul de măsuri în vederea evitării
proceselor de poluare a apei potabile, ca urmare a activităţilor umane,
economice şi sociale.
Sunt supuse protecţiei sanitare următoarele obiective:
- sursele de ape subterane sau de suprafaţă, precum şi captările aferente
acestora folosite pentru alimentarea centralizată cu apă potabilă a populaţiei, a
agenţilor economici din industria alimentară şi farmaceutică, a unităţilor
sanitare şi social-culturale, construcţiile şi instalaţiile componente ale
sistemelor pentru alimentare cu apă potabilă;
- zăcămintele de ape minerale şi captările aferente acestora utilizate pentru
cura internă sau pentru îmbuteliere, instalaţiile de îmbuteliere şi instalaţiile de
exploatare a nămolurilor terapeutice;
- lacurile şi nămolurile terapeutice;
- captările de ape subterane sau de suprafaţă folosite pentru îmbutelierea apei
potabile, alta decât apa minerală naturală.
Sarcina de lucru 3
Analizează gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor.
3.2. Protecţia juridică a ecosistemelor forestiere, a faunei terestre şi acvatice

3.2.1. Protecţia ecosistemelor forestiere
Considerate metaforic „plămânul verde al pământului”, pădurile constituie,
indiferent de forma de proprietate, o avuţie de interes naţional de care
beneficiază întreaga societate.
Prin capacitatea de a absorbi dioxidul de carbon din aer, pădurile contribuie la
diminuarea modificărilor climatice la nivel planetar. Convenţia-cadru a
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, încheiată la Rio de Janeiro în
1992 şi Protocolul de la Kyoto la această convenţie încurajează statele
semnatare să gospodărească durabil absorbanţii şi rezervoarele de gaze cu efect
de seră: pădurile, oceanul planetar, etc.
Totodată, prin capacitatea lor de reţinere a precipitaţiilor, pădurile au un rol de
reglare şi modelare a climei. De asemenea, prin vegetaţia forestieră se combat
eroziunea solului, alunecările de teren şi fenomenul de deşertificare. În acelaşi
Dreptul mediului 66
timp, pădurea reprezintă mediul de viaţă pentru specii de plante şi animale

deosebit de valoroase, iar fondul forestier al unei ţări constituie o resursă
naturală extrem de importantă prin furnizarea lemnului şi a produselor
nelemnoase (vânat, peşte, fructe de pădure, ciuperci comestibile etc.).
Pentru realizarea acestor funcţii este necesară asigurarea gestionării durabile a
pădurilor.
Prin gestionarea durabilă a pădurilor se înţelege, conform definiţiei

formulate la Conferinţa ministerială pentru protecţia pădurilor europene de
la Helsinki din 1993, administrarea şi utilizarea pădurilor astfel încât să li se
conserve şi amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de
regenerare, vitalitatea, sănătatea şi să li se asigure pentru prezent şi viitor
capacitatea de a exercita funcţiile multiple ecologice, economice şi sociale,
la nivel local, regional şi global, fără a genera prejudicii altor ecosisteme.
Componentele fondului forestier
Potrivit art. 1 din Codul silvic, totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate

împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau
administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu
destinaţie forestieră, inclusiv cele neproductive, cuprinse în amenajamente
silvice la data de 1 ianuarie 1990, inclusiv cu modificările de suprafaţă,
conform operaţiunilor de intrări-ieşiri efectuate în condiţiile legii, constituie,
indiferent de forma de proprietate, fondul forestier naţional.
Potrivit art. 1 alin. (2 ) din Codul silvic (Legea nr. 46/2008), republicat în 2015,
fondul forestier al ţării include:
a) pădurile;
b) terenurile în curs de regenerare şi plantaţiile înfiinţate în scopuri forestiere;
c) terenurile destinate împăduririi: terenuri degradate şi terenuri neîmpădurite,
stabilite în condiţiile legii a fi împădurite;
d) terenurile care servesc nevoilor de cultură: pepiniere, solarii, plantaje şi
culturi de plante-mamă;
e) terenurile care servesc nevoilor de producţie silvică: culturile de răchită,
pomi de Crăciun, arbori şi arbuşti ornamentali şi fructiferi;
f) terenurile care servesc nevoilor de administraţie silvică: terenuri destinate
asigurării hranei vânatului şi producerii de furaje, terenuri date în folosinţă
temporară personalului silvic;
g) terenurile ocupate de construcţii şi curţile aferente acestora: sedii
administrative, cabane, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale de interes
vânătoresc, drumuri şi căi forestiere de transport, spaţii industriale, alte dotări
tehnice specifice sectorului forestier;
h) iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în
amenajamentele silvice (studiul de bază în gestionarea pădurilor, cu conţinut
tehnico-organizatoric, juridic şi economic, fundamentat ecologic).
Dreptul mediului 67
Noţiunea de fond forestier nu este identică cu cea de pădure. Sunt considerate

păduri, conform Codului silvic şi sunt incluse în fondul forestier naţional
terenurile cu o suprafaţă de cel puţin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii
trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m la maturitate în condiţii normale de
vegetaţie.
Termenul pădure include:
a) terenurile cu folosinţă pădure cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1
ianuarie 1990, inclusiv cu modificările de suprafaţă, conform operaţiunilor de
intrări-ieşiri efectuate în condiţiile legii;
b) perdelele forestiere de protecţie;
c) terenurile pe care sunt instalate jnepenişurile;
d) terenurile acoperite cu păşuni împădurite cu consistenţa mai mare sau egală
cu 0,4, calculată numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră;
e) plantaţiile cu specii forestiere din zonele de protecţie a lucrărilor
hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare realizate pe terenurile proprietate
publică a statului (art. 2 alin. (2) din Codul silvic).
Reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier
Conform art. 6 alin. (1), fondul forestier naţional este supus în întregime
regimului silvic, care reprezintă un sistem de norme tehnice silvice,
economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi
paza acestui fond, având ca finalitate asigurarea gospodăririi durabile a
ecosistemelor forestiere (punctul 42 din Anexă).
Elaborarea normelor ce constituie regimul silvic revine autorităţii publice

centrale care răspunde de silvicultură, care exercită şi controlul aplicării acestui
regim.
Proprietarii de păduri şi deţinătorii cu orice titlu trebuie să asigure respectarea
reglementărilor referitoare la regimul silvic, care privesc:
- paza pădurilor, în vederea prevenirii tăierilor ilegale, distrugerii sau
Reţine degradării vegetaţiei forestiere, păşunatului abuziv, braconajului şi a altor
obligaţiile fapte infracţionale sau contravenţionale. Neasigurarea pazei prin structurile
proprietarilor silvice autorizate atrage răspunderea contravenţională;
de păduri şi
deţinătorii cu
- executarea lucrărilor necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi
orice titlu dăunătorilor pădurilor, stabilite de organele autorităţii publice pentru
referitoare la silvicultură, cu mijloace proprii sau contra cost, prin unităţi silvice
respectarea specializate;
reglementărilor - respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor şi, după caz,
privind regimul
silvic!
dotarea cu mijloace de primă intervenţie;
- efectuarea lucrărilor de împădurire şi de ajutorare a regenerării naturale,
potrivit prevederilor amenajamentelor silvice şi ale normelor tehnice
specifice;
- efectuarea unor lucrări de întreţinere a plantaţiilor şi regenerărilor naturale
până la realizarea stării de masiv;
Dreptul mediului 68
- executarea la timp, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice

şi ale normelor tehnice specifice, lucrărilor de îngrijire a arboretelor -
degajări, curăţări, rărituri, tăieri de igienă;
- tăieri de arbori numai după punerea în valoare şi eliberarea documentelor
specifice, de către personalul silvic autorizat.
După forma de proprietate, fondul forestier naţional poate fi:
a) fond forestier proprietate publică a statului;
b) fond forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
c) fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
d) fond forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale (art. 7
alin. 1 din Codul silvic).
Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia
Naţională a Pădurilor - Romsilva, regie autonomă de interes naţional, aflată sub
autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de
silvicultură, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, care se reorganizează
în Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea”
şi de Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, prin
ocolul silvic propriu constituit în condiţiile legii.
Potrivit art. 11 alin. (3), fondul forestier proprietate publică a statului nu poate
fi concesionat, cu excepţiile:
a) terenurile aferente activelor care se vând, în condiţiile legii, de Regia
Naţională a Pădurilor - Romsilva, pe durata existenţei construcţiilor, dar nu mai
mult de 49 de ani de la data încheierii contractului de concesiune;
b) terenurile aferente obiectivelor construite înainte de anul 1990, altele decât
cele prevăzute în Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, cu
modificările şi completările ulterioare, aflate în funcţiune la data intrării în
vigoare a Codului silvic, pe durata de funcţionare a obiectivelor, dar nu mai
mult de 49 de ani de la data încheierii contractului de concesiune, cu condiţia
menţinerii obiectivului.
Administrarea, precum şi serviciile silvice, după caz, se asigură prin ocoale
silvice2 autorizate, care sunt de două tipuri:
a) ocoale silvice de stat - din structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva
şi din structura Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de
Stat”, care administrează fond forestier proprietate publică a statului şi care
sunt înfiinţate de acestea;
b) ocoale silvice de regim, care sunt înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile
administrativ-teritoriale, de persoanele fizice ori de persoanele juridice care au
în proprietate fond forestier ori de asociaţii constituite de către acestea.
2
Ocol sivic - unitate silvică înfiinţată în scopul administrării sau asigurării serviciilor pentru fondul forestier naţional, având
suprafaţa minimă de constituire după cum urmează:
a) în regiunea de câmpie - 3.000 ha fond forestier;
b) în regiunea de deal - 5.000 ha fond forestier;
c) în regiunea de munte - 7.000 ha fond forestier (Punctul 23 din Anexa Codului silvic).
Dreptul mediului 69
Fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale se

administrează prin ocoale silvice de regim, care funcţionează ca regii
autonome de interes local, sau pe bază de contracte cu ocoale silvice de stat
(art. 12. alin. (1) din Codul silvic).
Pădurile proprietate privată aparţinând persoanelor fizice sunt supuse regimului

silvic. Proprietarii au obligaţia să asigure paza acestora şi să execute lucrările
necesare impuse de regimul silvic prin mijloace proprii.
Conform art. 13 alin. (1) din Codul silvic, pentru fondul forestier proprietate
privată a persoanelor fizice şi juridice, administrarea şi/sau serviciile silvice se
realizează prin ocoale silvice de regim, care funcţionează similar asociaţiilor şi
fundaţiilor sau ca societăţi reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ori pe bază de contract
cu alte ocoale silvice.
Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toţi deţinătorii de fond
forestier.
Proprietarii fondului forestier au următoarele obligaţii în aplicarea regimului
silvic:
a) să asigure elaborarea şi respectarea amenajamentelor silvice (sistem de
măsuri pentru organizarea exploatărilor forestiere, cuprinzând refacerea,
ameliorarea, mărirea fondului forestier, protecția și exploatarea lui rațională);
b) să asigure paza şi integritatea fondului forestier;
c) să realizeze lucrările de regenerare a pădurii;
d) să execute lucrările necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor pădurilor;
e) să asigure respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor;
f) să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în valoare, autorizarea
parchetelor (suprafaţa de pădure în care se efectuează recoltări de masă
lemnoasă în scopul realizării unei tăieri de îngrijire, a unui anumit tratament, a
lucrărilor de conservare sau a extragerii produselor accidentale sau de igienă) şi
eliberarea documentelor specifice de către personalul abilitat;
g) să asigure întreţinerea şi repararea drumurilor forestiere pe care le au în
administrare sau în proprietate;
h) să delimiteze proprietatea forestieră în conformitate cu actele de proprietate
şi să menţină în stare corespunzătoare semnele de hotar;
i) să notifice structurile teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale
care răspunde de silvicultură, în termen de 60 de zile, cu privire la transmiterea
proprietăţii asupra terenurilor forestiere (art. 17 din Codul silvic).
Dreptul mediului 70
Sarcina de lucru 4
Analizează regimul silvic.
Gestionarea durabilă a pădurilor

Codul silvic are în vedere următoarele aspecte cu privire la gestionarea
durabilă a pădurilor: amenajarea pădurilor; conservarea biodiversităţii;
reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor; asigurarea
integrităţii fondului forestier naţional; prevenirea şi stingerea incendiilor; paza
şi protecţia pădurilor; produsele specifice fondului forestier naţional;
exploatarea masei lemnoase; provenienţa şi circulaţia materialelor lemnoase;
cercetarea ştiinţifică din silvicultură; dezvoltarea conştiinţei forestiere;
accesibilizarea pădurilor.
Codul silvic definește gestionarea durabilă a pădurilor ca fiind „administrarea
şi utilizarea pădurilor astfel încât să îşi menţină şi să îşi amelioreze
biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea,
sănătatea, în aşa fel încât să asigure, în prezent şi în viitor, capacitatea de a
exercita funcţiile multiple ecologice, economice şi sociale permanente la nivel
local, regional, naţional şi global fără a crea prejudicii altor ecosisteme”(pct.
18 din Anexă).
În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, Codul silvic clasifică pădurile în
două grupe funcţionale:
a.păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a
obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a
genofondului şi ecofondului, precum şi pădurile declarate monumente ale
naturii şi rezervaţii;
b.păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să se
realizeze, în principal, masă lemnoasă de calitate superioară şi alte produse ale
pădurii şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu.
Pentru fiecare grupă şi subgrupă funcţională, prin amenajamente silvice se
stabilesc măsuri de gospodărire diferenţiate, în vederea realizării de structuri
care să asigure îndeplinirea corespunzătoare a funcţiilor atribuite.
Conservarea biodiversităţii ecosistemelor forestiere implică măsuri de
gestionare durabilă, prin aplicarea de tratamente intensive, care promovează
regenerarea naturală a speciilor din tipul natural fundamental de pădure şi prin
conservarea pădurilor virgine şi cvasivirgine.
Reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor se realizează de
către Regia Naţională a Pădurilor, în concordanţă cu prevederile
amenajamentelor silvice şi ale studiilor de specialitate.
Dreptul mediului 71
Prin protecţia pădurilor se înţelege, în general, protecţia împotriva tăierilor

iraţionale, apărarea pădurilor împotriva bolilor şi dăunătorilor şi protecţia
împotriva poluării.
Paza fondului forestier împotriva tăierilor ilegale de arbori, furturilor,
distrugerilor, degradărilor, păşunatului, braconajului, precum şi măsurile de
prevenire şi stingere a incendiilor se asigură şi exercită de către Regia
Naţională a Pădurilor.
Prefecţii, consiliile judeţene şi locale, unităţile de poliţie şi jandarmerie au
obligaţia de a sprijini acţiunile de pază a fondului forestier
Potrivit art. 58 din Codul silvic, produsele lemnoase ale pădurii sunt:
- produse principale rezultate din tăieri de regenerare a pădurilor;
- produse secundare, rezultate din tăieri de îngrijire a arboretelor tinere;
- produse accidentale, acele produse lemnoase ale pădurii rezultate în urma
calamităţilor şi din defrişări de pădure legal aprobate;
- produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală;
- alte produse ( arbori şi arbuşti ornamentali, răchită, puieţi şi diferite
produse din lemn).
Produsele nelemnoase specifice fondului forestier sunt: faună de interes
cinegetic, peştele din apele de munte, din crescătorii, bălţi şi iazuri din fondul
forestier, fructele de pădure, seminţele forestiere, trufe şi alte ciuperci
comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice, răşina şi altele
de acest fel.
Ocrotirea, asigurarea integrităţii şi dezvoltării fondului forestier naţional
constituie o preocupare fundamentală, de interes naţional, a autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură, menită să asigure dezvoltarea durabilă a
acestuia.
Reducerea suprafeţei fondului forestier naţional este interzisă, cu excepţia
situaţiei în care reducerea suprafeţei fondului forestier naţional prin scoatere
definitivă se face pentru realizarea obiectivelor de interes naţional, declarate de
utilitate publică.
Deţinătorii de păduri proprietate privată au obligaţia să execute la timp
lucrările de igienă şi cele de protecţie, cu sprijinul tehnic al Regiei Naţionale a
Pădurilor, să asigure paza pădurilor împotriva tăierilor ilegale de arbori,
incendiilor, furturilor, păşunatului neautorizat.
Exploatarea masei lemnoase de către deţinătorii de păduri proprietate privată se
execută cu respectarea regulilor silvice de exploatare şi cele referitoare la
circulaţia materialului lemnos.
La nivel european, Regulamentul nr. 3528/86/EEC stabileşte o schemă de
protejare a pădurilor împotriva poluării atmosferice şi prevede măsuri de
sprijinire a statelor membre în stabilirea unui inventar al daunelor aduse în
acest mod fondului forestier şi a unei reţele de puncte de observaţie, iar
Regulamentul 2158/92/EEC are drept scop asigurarea unei protecţii sporite a
pădurilor prin reducerea numărului mare de incendii şi a zonelor distruse de
acestea.
Dreptul mediului 72
Protecţia terenurilor acoperite cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier
Vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional este vegetaţia

forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional, care nu
îndeplineşte unul sau mai multe criterii de definire a pădurii, fiind alcătuită
din următoarele categorii:
a) plantaţiile cu specii forestiere de pe terenuri agricole;
b) vegetaţia forestieră de pe păşuni cu consistenţă mai mică de 0,4;
c) fâneţele împădurite: arbori situaţi în fâneţe;
d) arborii din zonele de protecţie a lucrărilor hidrotehnice şi de îmbunătăţiri
funciare;
e) arborii situaţi de-a lungul cursurilor de apă şi a canalelor;
f) zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri;
g) aliniamentele de arbori situate de-a lungul căilor de transport şi
comunicaţie (pct. 56 din Anexă).
Vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier are rolul de a
proteja terenurile agricole şi neagricole, nefiind cuprinse în amenajamente
silvice.
Vegetaţia forestieră de pe terenurile din afara fondului forestier naţional este
supusă normelor tehnice silvice privind evaluarea masei lemnoase şi
reglementărilor privind circulaţia materialului lemnos.
Deţinătorii de terenuri cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier
naţional au obligaţia să asigure paza acesteia, să ia măsuri de prevenire şi
stingere a incendiilor, să respecte dispoziţiile legale cu privire la protecţia
pădurilor şi circulaţia materiilor lemnoase.
Având în vedere rolul vegetaţiei forestiere situată pe terenuri din afara fondului
forestier, statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură,
încurajează crearea de perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole,
plantarea cu specii forestiere a unor terenuri degradate, proprietate privată,
neconstituite în perimetre de ameliorare, precum şi a altor terenuri disponibile,
asigurând gratuit, la cererea proprietarilor, material de plantat şi asistenţă
tehnică necesară.
Pentru zonele afectate de secetă şi eroziune, unde se manifestă puternice
dezechilibre ecologice, acţiunea de realizare a perdelelor forestiere de protecţie
constituie lucrare de utilitate publică.
Regimul juridic al perdelelor forestiere de protecţie
Perdelele forestiere de protecţie sunt formaţiuni cu vegetaţie forestieră,

înfiinţate prin plantare, cu lungimi diferite şi lăţimi relativ înguste, amplasate
la o anumită distanţă unele de altele sau faţă de un obiectiv, cu scopul de a-l
proteja împotriva efectelor unor factori dăunători (pct. 28 din Anexă).
Regimul juridic al perdelelor forestiere de protecție este stabilit de Legea nr.
289/2002, republicată.
Dreptul mediului 73
Conform art. 2 din Lege, tipurile de perdele forestiere sunt următoarele:

a. pentru protecţia terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători şi
pentru ameliorarea condiţiilor climaterice din perimetrul apărat;
b. antierozionale, de protejare a solului supus fenomenelor de eroziune;
c. pentru protecţia căilor de comunicaţie şi de transport, în special împotriva
înzăpezirilor;
d. pentru protecţia digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii şi
altele;
e. pentru protecţia localităţilor şi a diverselor obiective economice şi sociale.
Perdelele forestiere de protecţie constituie bun de interes naţional şi pot fi,
după caz, proprietate publică sau privată (art. 3 alin. 1).
Înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie în ţara noastră reprezintă o cauză
de utilitate publică. Reţeaua de perdele de protecţie formează Sistemul naţional
al perdelelor forestiere de protecţie.
Perdelele forestiere de protecţie sunt supuse unor norme tehnice silvice,

având ca finalitate asigurarea gestionării durabile a acestora, în vederea
exercitării funcţiilor de protecţie pentru care au fost înfiinţate.
Deţinătorii cu orice titlu de perdele forestiere de protecţie au obligaţia să

asigure paza acestora împotriva furtului şi păşunatului neautorizat, să ia măsuri
de prevenire şi stingere a incendiilor, să respecte dispoziţiile cu privire la
protecţia pădurilor şi la circulaţia materialelor lemnoase prevăzute în Codul
silvic şi în alte reglementări specifice domeniului şi să execute lucrări de
îngrijire, conform normelor tehnice.
Sarcina de lucru 5
Descrie în câteva fraze rolul vegetaţiei forestiere din afara fondului
forestier.
3.2.2. Protecţia juridică a faunei terestre şi acvatice

Alături de păduri şi alte forme de vegetaţie sunt supuse protecţiei, în condiţiile
legii, fauna terestră şi acvatică, protecţie ce poate fi asigurată atât prin
protejarea speciilor, cât şi prin protejarea mediului pe care îl locuiesc.
În sens larg, prin faună se înţelege totalitatea speciilor de animale și prezintă

importanță, din punct de vedere juridic sub aspectul protecției animalelor și
a păsărilor (Duțu, 2007, p. 332).
Dreptul mediului 74
Potrivit reglementărilor din ţara noastră, prin animale se înţeleg toate

mamiferele şi păsările domestice şi sălbatice, albinele, peştii şi viermii de
mătase.
Analiza protecţiei juridice a animalelor presupune cunoaşterea corelaţiei dintre
societate şi măsurile legislative luate în acest sens pe plan intern şi
internaţional. Problema protecţiei animalelor trebuie privită din mai multe
puncte de vedere: economic; ştiinţific; social-politic; administrativ şi tehnic.
Protecţia juridică a animalelor sălbatice
Fondul cinegetic reprezintă, conform art. 1 pct. 14 din Legea nr. 407/2006,
modificată și completată, unitatea de gospodărire cinegetică constituită din
fauna de interes cinegetic şi suprafaţa de teren, indiferent de categoria acestuia,
indiferent de proprietar, şi astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai
mare faunei de interes cinegetic în interiorul său; nu se includ în fondurile
cinegetice suprafeţele din parcurile naţionale şi din Rezervaţia Biosferei «Delta
Dunării
Fauna de interes cinegetic este constituită din totalitatea exemplarelor din
populaţiile din speciile de faună sălbatică, cuprinse în anexele nr. 1 şi 2 din
Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006.
De reţinut că fauna de interes cinegetic este resursă naturală regenerabilă şi este
bun public de interes naţional şi internaţional (art. 2).
Administrarea faunei cinegetice se asigură de către autoritatea publică centrală
care răspunde de vânătoare și poartă denumirea de administrator.
Atribuțiile administratorului faunei cinegetice sunt menționate în art. 1 alin. (1)
din Legea nr. 407/2006.
Conform art. 8 alin. (1), atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice
se realizează de către administrator pe fonduri cinegetice, prin următoarele
modalităţi şi în următoarea ordine:
a) direct, în cazul gestionarilor consacraţi;
b) direct, în cazul gestionarilor propuşi de asociaţiile proprietarilor de terenuri;
c) prin licitaţie publică, pentru fondurile cinegetice neatribuite în condiţiile
prevăzute la lit. a).
La încredinţarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de
gestionare pentru o perioadă de 16 ani.
Gestionarii sunt obligaţi să asigure gospodărirea faunei de interes cinegetic, cu
respectarea principiului durabilităţii, pe baza studiilor de evaluare şi a
planurilor de management cinegetic întocmite pentru fiecare fond cinegetic,
pentru perioada de valabilitate a contractului de gestionare (art. 17 alin. (1) din
Legea nr. 407/2006).
În vederea conservării faunei de interes cinegetic, administratorul, împreună cu
autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului şi cu
gestionarul fondului cinegetic, delimitează în fiecare fond cinegetic una sau
mai multe zone de linişte a faunei cinegetice, în care se iau măsuri
suplimentare de protecţie prin planurile de management cinegetic.
Dreptul mediului 75
În vederea gestionării durabile a faunei cinegetice, legea vânătorii şi a

protecţiei fondului cinegetic stabilește mai multe interdicţii:
a) popularea fondurilor cinegetice cu exemplare bolnave, degenerate sau
provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri;
b) lăsarea animalelor domestice libere sau păşunatul cu acestea în fondul
forestier;
c) păşunatul animalelor domestice în terenul agricol între 6 decembrie şi 24
aprilie:
d) tulburarea liniştii faunei cinegetice în perioada de înmulţire şi creştere a
puilor;
e) înfiinţarea, întreţinerea sau recoltarea culturilor agricole, fără asigurarea
protecţiei faunei de interes cinegetic;
f) deţinerea neautorizată în captivitate a exemplarelor de faună cinegetică;
g) distrugerea sau degradarea instalaţiilor vânătoreşti de orice fel ori a
culturilor pentru vânat;
h) lăsarea liberă a câinilor de vânătoare sau a celor însoţitori de turme sau
cirezi în fondurile cinegetice, altfel decât vaccinaţi sau dehelmintizaţi;
i) circulaţia în scop de agrement, cu mijloace auto în afara căilor de circulaţie
publică în fondurile cinegetice, fără acordul gestionarului;
j) circulaţia persoanelor însoţite de câini fără a fi purtaţi în lesă, în afara căilor
de circulaţie publice din fondurile cinegetice, cu excepţia vânătorilor,
poliţiştilor, jandarmilor şi îngrijitorilor de animale;
k) permiterea însoţirii turmelor şi cirezilor de către câini însoţitori al căror
număr este mai mare de 3 în zona de munte, de 2 în zona de deal şi de 1 la
câmpie; în acest număr se includ şi câinii care asigură paza stânei;
l) hrănirea complementară a vânatului, cu încălcarea reglementărilor în
vigoare;
m) mutarea de către persoane neautorizate a hranei destinate vânatului;
n) distrugerea sau sustragerea hranei destinate vânatului;
o) refuzul de a preda gestionarului exemplarele de faună cinegetică ţinute în
captivitate sau coarnele lepădate de cervide;
p) neanunţarea celei mai apropiate primării despre existenţa în fondurile
cinegetice a unor cadavre de animale din speciile de faună de interes
cinegetic ș.a. (art. 23, alin. (1) din Legea nr. 407/2006).
Potrivit art. 24 din Lege, speciile cinegetice se vânează în numărul, în locurile,
prin metodele, în perioadele şi cu mijloacele admise de lege, potrivit aprobării
date de administrator, cu respectarea reglementărilor subsidiare, privind
autorizarea, organizarea şi practicarea vânătorii.
Vânătoarea se exercită numai de către vânători, dacă îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
a) posedă permis de vânătoare eliberat în România, în cazul membrilor
organizaţiilor vânătoreşti din ţară, sau permis ori licenţă valabilă în ţara lor, în
cazul vânătorilor cetăţeni străini;
b) posedă autorizaţie individuală de vânătoare, eliberată pe numele său de
gestionar, sau este înscris nominal de organizator în autorizaţiile colective de
vânătoare;
Dreptul mediului 76
c) posedă permis de armă pentru folosirea armelor de vânătoare în România, în

Europa sau în ţara de origine, după caz, dacă practică vânătoarea cu armă;
d) posedă talon de asigurare pentru accidente şi răspundere civilă, în legătură
cu activitatea sa de vânător (art. 27).
Protecţia juridică a păsărilor
Păsările sunt ocrotite prin reglementările generale referitoare la animalele
sălbatice şi domestice, dar şi prin reglementări cu caracter special, atât pe plan
internaţional, cât şi pe plan naţional.
Amintim în acest sens Legea nr. 5/1991 pentru aderarea ţării noastre la
Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca
habitat al păsărilor acvatice, convenţie care s-a încheiat la Ramsar la 3
februarie 1971, sub egida UNESCO şi amendată prin Protocolul de la Paris
din 3 decembrie 1982.
Aderând la această Convenţie, ţara noastră a recunoscut importanţa deosebită a

funcţiilor ecologice ale zonelor umede, ca habitate ale unor flore şi faune
caracteristice şi mai ales, ale păsărilor de apă.
În sensul Convenţiei, păsările de apă sunt păsări a căror existenţă depinde

ecologic de zonele umede, acestea fiind întinderi de bălţi, mlaştini, turbării
de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este
stătătoare sau curgătoare, dulce sau sărată, inclusiv întinderile de apă marină
a căror adâncime la reflux nu depăşeşte 6 m.
În ţara noastră, conservarea zonelor umede poate fi asigurată numai îmbinând

politicile naţionale pe termen lung cu o acţiune internaţională constantă.
De reţinut că protecţia juridică a păsărilor se desfăşoară în două direcţii
principale, respectiv, protecţia habitatelor şi conservarea speciilor.
Prin măsurile legislative şi organizatorice care se iau în privinţa protecţiei
habitatelor se urmăreşte protejarea habitatelor speciilor de păsări, în special a
acelora enumerate în acte normative, prin salvgardarea habitatelor naturale
ameninţate, evitarea sau reducerea la maximum a degradării unor astfel de
zone, protecţia zonelor care au importanţă pentru păsările migratoare şi care
sunt situate adecvat în raport cu căile de migraţiune (ca zone de iernare, de
aglomerare, de hrănire etc.).
În ceea ce priveşte conservarea speciilor de păsări, în temeiul art. 6 din
Convenţia de la Berna privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor
naturale din Europa, precum şi pe baza măsurilor legislative şi administrative
interne, se interzice: orice formă de capturare intenţionată, de deţinere şi de
ucidere intenţionată; degradarea sau distrugerea intenţională a locurilor de
reproducere sau a zonelor de repaus; perturbarea intenţionată a păsărilor, mai
ales în perioada de reproducere, de dependenţă şi de hibernare; distrugerea sau
culegerea intenţionată a ouălor în natură sau deţinerea lor.
Dreptul mediului 77
Protecţia şi exploatarea durabilă a resurselor acvatice vii, pescuitul şi acvacultura

Conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de
acvacultură, precum şi procesarea şi comercializarea produselor obţinute din
pescuit şi acvacultură sunt activităţi de interes general şi sunt reglementate de
Ordonanţa de urgenţă nr. 23/2008, modificată și completată, privind pescuitul
şi acvacultura, precum şi de convenţiile internaţionale din domeniu la care
România este parte.
În sensul acestei legi, prin pescuit se activitatea de extragere a resurselor
acvatice vii din habitatele piscicole naturale, cu respectarea măsurilor pentru
protejarea, conservarea şi regenerarea resurselor acvatice vii.
În vederea elaborării strategiei naţionale şi a reglementărilor referitoare la
conservarea şi managementul resurselor acvatice vii existente în habitatele
piscicole naturale, la acvacultură, la organizarea pieţei produselor pescăreşti, la
structurile de pescuit şi acvacultură, precum şi implementarea şi controlul
aplicării şi respectării acestora, a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru
Pescuit şi Acvacultură, instituţie publică de interes naţional, organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,
finanţată integral de la bugetul de stat, care funcţionează în subordinea
autorităţii publice centrale care răspunde de pescuit şi acvacultură, cu sediul în
municipiul Bucureşti, ale cărei structură, organizare şi funcţionare se aprobă
prin hotărâre a Guvernului.
Atribuirea dreptului de pescuit se face în baza licenţelor emise de Agenţia
Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură şi a permiselor şi autorizaţiilor emise
de către administratorul resurselor acvatice vii, după caz (art. 16).
În conformitate cu art. 13, acvacultura se practică în amenajări piscicole și are
ca scop diversificarea ofertei calitative şi cantitative de produse pescăreşti.
În sensul legii, acvacultura constă în creşterea sau cultivarea de vieţuitoare
acvatice cu tehnici destinate măririi peste capacitatea naturală a mediului a
producţiei de organisme acvatice, acestea fiind proprietatea unei persoane
fizice sau juridice.
Sarcina de lucru 6
Identificaţi actele normative care reglementează protecţia juridică a
faunei terestre şi acvatice.
Dreptul mediului 78
3.3. Regimul juridic al ariilor protejate. Protecţia juridică a aşezărilor

umane
3.3.1. Regimul juridic al ariilor protejate
Categorii de arii protejate
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului defineşte aria

naturală protejată ca fiind acea „zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu
perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în
care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni
biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă
natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită”.
Ariile protejate au cunoscut, în raport cu funcţiile îndeplinite şi caracteristicile

biogeografice, mai multe clasificări, atât la nivel internaţional, în cadrul
Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (UICN), cât şi la nivel
naţional.
În cadrul UICN au fost stabilite 10 categorii de arii protejate, respectiv:
- rezervaţii ştiinţifice/rezervaţii naturale integrale;
- parcuri naţionale;
- monumente naturale/elemente naturale marcante;
- rezervaţii de conservare a naturii/rezervaţii naturale dirijate/sanctuare ale
faunei;
- peisaje terestre ori marine protejate;
- rezervaţii de resurse naturale;
- regiuni biologice naturale/rezervaţii antropologice;
- regiuni naturale amenajate în scopul utilizării multiple/zone de gestiune a
resurselor naturale;
- rezervaţiile biosferei;
- bunuri naturale ale patrimoniului mondial.
La nivel naţional, în scopul asigurării măsurilor speciale de protecţie şi
conservare in situ a bunurilor patrimoniului natural se instituie un regim
diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare, potrivit următoarelor categorii
de arii naturale protejate:
a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale
naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;
b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,
geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
c) de interes comunitar sau situri „Natura 2000": situri de importanţă
comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public sau privat
al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz (art. 5 alin. (1). Din Ordonanța
de urgență nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, modificată și completată).
Instituirea regimului de arie naturală protejată, în raport cu orice alte

obiective, este prioritară, cu excepţia celor referitoare la: asigurarea
securităţii naţionale; asigurarea securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor;
Dreptul mediului 79
prevenirea unor catastrofe naturale.
Regimul de protecţie se stabileşte indiferent de destinaţia terenului şi de

deţinător, iar respectarea acestuia este obligatorie în conformitate cu
prevederile legale.
Modul de constituire a ariilor naturale protejate va lua în considerare interesele
comunităţilor locale, încurajându-se menţinerea practicilor şi cunoştinţelor
tradiţionale locale în valorificarea acestor resurse în beneficiul comunităţilor
locale.
Ariile naturale protejate şi coridoarele ecologice vor fi evidenţiate în mod
obligatoriu de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în
planurile naţionale, zonale şi locale de amenajare a teritoriului şi de urbanism,
în planurile cadastrale şi în cărţile funciare, precum şi de către autoritatea
publică centrală pentru agricultură, în sistemul informatic de identificare a
parcelelor (LPIS).
Administrarea reţelei de arii naturale protejate
Ansamblul ariilor naturale protejate, desemnate în conformitate cu

prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 57/2007 privind regimul ariilor
naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice, constituie reţeaua naţională de arii naturale protejate.
Responsabilităţile de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri

ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare,
revin:
a. autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi pădurilor, pentru
ariile naturale protejate, declarate prin lege, prin hotărâre a Guvernului sau
prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului şi pădurilor;
b. Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării“ pentru Rezervaţia
Biosferei „Delta Dunării“;
c. autorităţilor administraţiei publice locale, pentru ariile naturale protejate,
declarate prin hotărâri ale acestora.
Administratorii ariilor naturale protejate, precum şi persoanele fizice şi juridice
care deţin sau administrează terenuri şi alte bunuri şi/sau desfăşoară activităţi
în perimetrul şi în vecinătatea ariei naturale protejate sunt obligate să asigure
respectarea planurilor de management şi a regulamentelor ariilor naturale
protejate.
Regimul juridic şi de conservare a Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
Delta Dunării, întinsă pe o suprafaţă de 550.000 ha (dintre care peste 400.000
în România şi restul în Ucraina) este cea mai mare şi mai puţin afectată zonă
umedă a Europei.
Datorită faptului că în ultimele decenii mediul deltaic a fost supus unei
degradări grave, s-au adoptat mai multe măsuri legislative, rezultatul
constituindu-l înfiinţarea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării“.
Dreptul mediului 80
Astfel, prin decretul nr. 187 din 20.03.1990, România a aderat la Convenţia
UNESCO adoptată în 1972 privind patrimoniul mondial, cultural şi naţional,
iar Delta Dunării a fost înscrisă pe lista patrimoniului mondial în decembrie
1991 şi a fost declarată rezervaţie a biosferei.
Totodată, prin Legea nr. 82/1993, s-a constituit Rezervaţia Biosferei „Delta
Dunării“, care cuprinde următoarele unităţi fizico-geografice: Delta Dunării,
sărăturile Murighiol-Plopu, complexul lagunar Razim-Sinoe, Dunărea
maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-Tulcea cu zona inundabilă,
litoralul Mării Negre de la Braţul Chilia până la Capul Midia, apele maritime
interioare şi marea teritorială, până la izobata de 20 m inclusiv.
În baza Hotărârii Guvernului nr. 367 din 18.04.2002 s-a aprobat Statutul de
organizare şi funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta
Dunării” şi a componenţei nominale a Consiliului ştiinţific, abrogată apoi de
Hotărârea Guvernului nr. 1217 din 12 decembrie 2012 privind aprobarea
Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a structurii organizatorice ale
Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.
Protecţia şi conservarea teritoriului Rezervaţiei se fac în mod diferenţiat, în
funcţie de elementele supuse ocrotirii. Conform legii, sunt delimitate trei zone
funcţionale:
a)zone strict protejate, având regimul de conservare al rezervaţiilor ştiinţifice;
b)zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt
admise activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în
conformitate cu planurile de management aprobate;
c)zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic prin practici tradiţionale
sau tehnologii noi, ecologic admise;
d)zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează numai măsuri de
refacere a mediului deteriorat, devenind ulterior zone de dezvoltare durabilă
sau zone strict protejate.
Potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1993, suprafeţele terestre
şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub apă, existente în
perimetrul rezervaţiei, delimitat potrivit prevederilor art. 22 alin. 1, împreună
cu resursele naturale pe care le generează, constituie patrimoniu natural,
domeniu public de interes naţional şi sunt în administrarea Administraţiei
Rezervaţiei.
Sunt exceptate de la aceste prevederi terenurile din perimetrul rezervaţiei care,

potrivit legii, sunt proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
b) terenurile din perimetrul rezervaţiei care, potrivit legii, sunt proprietate
publică sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale;
c) terenurile din perimetrul rezervaţiei ocupate de amenajările agricole şi
piscicole prevăzute în anexa nr. 2, care constituie domeniu public de interes
judeţean şi sunt în administrarea Consiliului Judeţean Tulcea;
d) terenurile proprietate publică a statului aflate în administrarea altor autorităţi
sau instituţii publice centrale sau locale, împreună cu resursele naturale pe care
le generează;
Dreptul mediului 81
e) resursele naturale aflate în administrarea altor autorităţi publice centrale,

potrivit legii.
Legea mai prevede că dreptul populaţiei locale din teritoriul Rezervaţiei
Biosferei „Delta Dunării” de a păstra obiceiurile specifice locale şi activităţile
economice tradiţionale este garantat (art. 8).
Pentru administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes
naţional al rezervaţiei, precum şi pentru refacerea şi protecţia unităţilor fizico-
geografice, prin Legea nr. 82/1993 s-a înfiinţat Administraţia Rezervaţiei,
Reţine instituţie publică cu personalitate juridică, cu sediul în municipiul Tulcea, în
aceste subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
aspecte!
Conducerea Administraţiei Rezervaţiei este realizată de către guvernator.
Prin adoptarea Legii privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
s-a instituit un regim special de protecţie a acestei zone de importanţă naţională
şi internaţională.
Datorită acestei importanţe, regimul său juridic general este completat cu
prevederile documentelor internaţionale ratificate de ţara noastră.
Sarcina de lucru 7
Defineşte rezervaţia biosferei şi identifică instituţia publică care
administrează patrimoniul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.
3.3.2. Protecţia juridică a aşezărilor umane

Rezolvarea problemelor ecologice în aşezările umane depinde de mai mulţi
factori: reţeaua localităţilor şi mărimea lor, raporturile cu teritoriul liber,
mărimea, natura şi modul de exploatare a acestui teritoriu, resursele existente,
modul de prelucrare industrială.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, ecosistemul uman este
unitatea particulară (satul, oraşul etc.), în care componenta vie dominantă este
reprezentată de populaţia umană.
Aşezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe create de
populaţiile umane.
Având un specific bine determinat de prezenţa populaţiei, aşezările umane
trebuie să devină sisteme ecologice care să întrunească trăsăturile de echilibru,
menite să le asigure stabilitate şi viabilitate.
În doctrină aşezarea umană a fost definită ca fiind o localitate de orice nivel

(oraş sau comună) ce constituie o unitate administrativă şi care cuprinde
construcţiile de locuinţe, cele publice, locurile de odihnă şi agrement, pieţele
Dreptul mediului 82
şi străzile, platformele industriale, în general tot ce se găseşte în interiorul

graniţelor administrative ale localităţii şi este creat de om.
Protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările umane

Factorii naturali de mediu supuşi protecţiei în aşezările umane sunt: apa, aerul,
solul etc. Pentru combaterea poluării aerului în ţara noastră au fost stabilite
norme de concentraţie maxime admisibile pentru poluanţii atmosferici.
Agenţii economici, persoane fizice sau juridice sunt obligaţi, conform

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, să doteze instalaţiile
tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de automonitorizare, să
asigure corecta lor funcţionare, să îmbunătăţească performanţele tehnologice
în scopul reducerii emisiilor şi să nu pună în exploatare instalaţiile prin care
se depăşesc limitele maxime admise, să asigure măsuri şi dotări speciale
pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi
vibraţii.
De asemenea, calitatea aerului poate fi îmbunătăţită prin crearea şi întreţinerea

spaţiilor verzi care influenţează fenomenele meteorologice şi totodată o
circulaţie mai rapidă a diferitelor gaze.
Consiliile locale, instituţiile şi persoanele fizice răspund de îmbunătăţirea
microclimatului urban, prin extinderea şi întreţinerea spaţiilor verzi, a
gardurilor vii, interzicerea temporară sau permanentă a anumitor tipuri de
autovehicule. Potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
195/2005, modificată şi completată, autorităţile administraţiei publice locale au
obligaţia de a asigura din terenul intravilan o suprafaţă de spaţiu verde de
minimum 20 metri pătraţi pe locuitor, până la 31 decembrie 2010 şi de
minimum 26 metri pătraţi pe locuitor, până la data de 31 decembrie 2013.
Un rol deosebit în asigurarea calităţii apelor revine serviciilor comunitare de
utilităţi publice, care trebuie să urmărească: exploatarea instalaţiilor de
alimentare cu apă potabilă şi industrială prin valorificarea cu prioritate a
surselor locale; preluarea apei din subteran, din râuri sau lacuri, precum şi
evacuarea apelor uzate după epurare, prin adoptarea unor soluţii optime de
folosire a surselor de alimentare, a receptorilor cei mai apropiaţi şi a celor mai
scurte trasee; supravegherea zonelor de protecţie a captărilor, instalaţiilor de
tratare, rezervoarelor, staţiilor de pompare, apeductelor şi celorlalte construcţii
speciale de alimentare cu apă.
Un alt factor de mediu supus protecţiei în aşezările umane este solul.

Degradarea sa continuă nu se datorează doar practicării unei agriculturi
intensive, a păşunatului iraţional, ci şi a eroziunii naturale, produsă de apă
sau vânt, a chimizării fără limite şi a irigaţiilor excesive.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 711/2001, modificată și completată, a fost creat

în ţara noastră Centrul Naţional pentru Aşezări Umane (habitat).
Acest centru reprezintă ţara noastră în relaţiile internaţionale şi asigură, prin
secretariatul său, legătura cu Comisia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Aşezări Umane precum şi cu Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane
Dreptul mediului 83
de la Nairobi-Kenya, precum şi cu ţările membre din comisie, cu celelalte

organizaţii şi organisme internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale de
profil.
Reglementarea activităţilor de construcţii în aşezările urbane

În ţara noastră, activitatea de construcţie în aşezările urbane este reglementată
printr-o sferă largă de acte normative, care se referă la:
- organizarea şi dezvoltarea pe plan naţional şi teritorial a aşezărilor umane;
- administrarea şi controlul activităţii de construcţii;
- planificarea organizării teritoriale şi a executării construcţiilor;
- activitatea de executare a lucrărilor de dezvoltare a aşezărilor umane;
- protecţia monumentelor arhitectonice;
- crearea de spaţii verzi.
Aceste domenii de activitate legate de aşezările umane interesează dreptul
mediului prin prisma mediului artificial.
Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării de construcţii, republicată şi
modificată, prevede în art. 10 că, pentru autorizarea executării lucrărilor de
construcţii în zonele asupra cărora s-a instituit, potrivit legii, un anumit regim
de protecţie, prevăzut în documentaţiile de urbanism, în planurile urbanistice şi
în planurile de amenajare a teritoriului aprobate, se va proceda după cum
urmează:
- în zonele construite protejate, în zonele de protecţie a monumentelor
istorice, în ansamblurile de arhitectură şi siturile arheologice, solicitantul va
obţine avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor;
- în cazul lucrărilor de intervenţii asupra construcţiilor monumente istorice,
pe lângă avizul Ministerului Culturii şi Cultelor se vor obţine avizele specifice
cerinţelor de calitate a construcţiilor, potrivit prevederilor legale;
- în zonele de siguranţă şi de protecţie a infrastructurilor de transport de
interes public, precum şi în zonele aferente construirii căilor de comunicaţie,
stabilite prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi/sau de urbanism, se
va obţine şi autorizaţia Ministerului Transporturilor, conform prevederilor
legale;
- în perimetrele limitrofe construcţiilor reprezentând anexele gospodăreşti ale
exploataţiilor agricole, delimitate prin planuri urbanistice cu respectarea
distanţelor prevăzute de normele sanitare în vigoare, în care s-a instituit un
regim de restricţie privind amplasarea clădirilor de locuit şi a obiectivelor
socioeconomice, solicitantul va obţine avizul direcţiei pentru agricultură şi
dezvoltare rurală judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.
- în zonele unde s-a instituit alt tip de restricţie solicitantul va obţine avizul
organismelor competente.
Terenurile aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor

administrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate
ori închiriate prin licitaţie publică, potrivit legii, în condiţiile respectării
prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului,
aprobate potrivit legii, în vederea realizării de către titular a construcţiei.
Dreptul mediului 84
Terenurile aparţinând domeniului public al statului sau al unităţilor

administrativ teritoriale se pot concesiona numai în vederea realizării de
construcţii sau de obiective de uz şi/sau de interes public, cu respectarea
documentaţiilor de urbanism aprobate potrivit legii.
Concesionarea se face pe bază de oferte prezentate de către solicitanţi, cu

respectarea prevederilor legale, urmărindu-se valorificarea superioară a
potenţialului terenului.
Regimul juridic al activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism
Potrivit art. 1 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi

urbanismul, modificată și completată, teritoriul României este parte a avuţiei
naţionale de care beneficiază toţi cetăţenii ţării, inclusiv prin gestionarea
proceselor de dezvoltare prin activităţile de amenajare a teritoriului,
urbanism sau de dezvoltare urbană durabilă ale autorităţilor publice centrale
şi locale.
Activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism trebuie să se desfăşoare
cu respectarea autonomiei locale, pe baza principiului parteneriatului,
transparenţei, descentralizării serviciilor publice, participării populaţiei în
procesul de luare a deciziilor, precum şi al dezvoltării durabile, conform cărora
deciziile generaţiei prezente trebuie să asigure dezvoltarea, fără a compromite
dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi dezvoltare proprie (art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 350/2001).
Activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întregul teritoriu al
României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii economice, sociale şi
teritoriale şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean, iar
obiectivele principale ale acestei activităţi sunt următoarele:
- dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu
respectarea specificului acestora;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii colectivităţilor umane;
- gestionarea în spiritul dezvoltării durabile a peisajului, componentă de bază a
Reţine aceste patrimoniului natural şi cultural şi a resurselor naturale; utilizarea raţională a
aspecte!
teritoriului;
- utilizarea raţională a teritoriului, prin limitarea extinderii necontrolate a
localităţilor şi conservarea terenurilor agricole fertile;
- conservarea şi dezvoltarea diversităţii culturale.
Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor,
prin elaborarea şi implementarea strategiilor de dezvoltare spaţială, durabilă şi
integrată, pe termen scurt, mediu şi lung (art. 10 din lege).
Principalele obiective ale activităţii de urbanism sunt următoarele:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor,
asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile
pentru toţi locuitorii;
b) crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor,
vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;
Dreptul mediului 85
c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;

extinderea controlată a zonelor construite;
d) protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
e) asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile
urbane şi rurale;
f)protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale.
Participarea populaţiei la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism
se realizează prin informarea şi consultarea populaţiei, precum şi prin alte
forme de participare prevăzute de lege.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale răspund de activitatea de
amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Cu ocazia sistematizării localităţilor se urmăreşte protejarea pădurilor,
monumentelor naturii, florei şi faunei specifice zonei ş.a.
În scopul protecţiei mediului din zonele locuite, amplasarea obiectivelor
economice care, prin natura activităţii lor, pot polua atmosfera, se face cu
precădere în zonele rezervate industriilor cu surse de poluare. Unităţile
economice cu surse de poluare a atmosferei vor fi amplasate în zone bine
ventilate, care să asigure o bună dispersie a poluanţilor în atmosferă.
Se vor evita depresiunile, văile închise şi zonele cu frecvente inversiuni
termice, precum şi terenurile expuse vânturilor dominante pe direcţia
teritoriilor protejate.
În cadrul zonelor industriale, unităţile cele mai nocive se grupează la distanţele
cele mai mari faţă de teritoriile populate.
Sarcina de lucru 8
Defineşte aşezarea umană şi precizează modul în care se asigură
protecţia factorilor de mediu supuşi protecţiei în cadrul aşezărilor
umane.
Rezumat
Protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi de
combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului, provocate de
fenomene naturale sau cauzate de activităţi economice şi sociale.
Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi
ameliorarea calităţii acesteia, pentru a evita manifestarea unor efecte negative
asupra mediului şi a sănătăţii umane.
Apele fac parte integrantă din domeniul public al statului, iar cunoaşterea,
Dreptul mediului 86
protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt

acţiuni de interes general.
Fondul forestier naţional este supus în întregime regimului silvic, care
reprezintă un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind
amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca
finalitate asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.
Alături de păduri şi alte forme de vegetaţie sunt supuse protecţiei, în condiţiile
legii, fauna terestră şi acvatică, protecţie ce poate fi asigurată atât prin
protejarea speciilor, cât şi prin protejarea mediului pe care îl locuiesc.
Modul de constituire şi de administrare a ariilor naturale protejate va lua în
considerare interesele comunităţilor locale, facilitându-se participarea
reprezentanţilor în consiliile consultative pentru aplicarea măsurilor de
protecţie, conservare şi utilizare durabilă a resurselor naturale, încurajându-se
menţinerea practicilor şi cunoştinţelor tradiţionale locale în valorificarea acestor
resurse, în beneficiul comunităţilor locale.
Rezolvarea problemelor ecologice în aşezările umane depinde de mai mulţi
factori: reţeaua localităţilor şi mărimea lor, raporturile cu teritoriul liber,
mărimea, natura şi modul de exploatare a acestui teritoriu, resursele existente,
modul de prelucrare industrială.
1. Prin protecţie sanitară a apelor se înţelege:
a. interzicerea unor activităţi cu consecinţe dăunătoare;
b. economisirea apei în mod judicios;
c. ansamblul de măsuri în vederea evitării proceselor de poluare a apei
potabile, ca urmare a activităţilor umane, economice şi sociale.
2. Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României, bogăţiile de orice
natură ale subsolului:
a. fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice;
b. fac obiectul proprietăţii private a statului;
c. fac obiectul proprietăţii persoanelor juridice.
3. Poluanţii din atmosferă pot fi:

a. poluanţi primari, emişi direct de surse identificate sau identificabile
(primari);
b. produşi în mod direct, prin interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi;
c. poluanţi secundari, care sunt produşi indirect prin interacţiunea a doi sau
mai mulţi poluanţi.
4. Gospodărirea fondului forestier proprietate publică presupune:

a. amenajarea fondului forestier;
b. numai amenajarea fondului forestier;
c. orice activitate de combatere a poluării fondului forestier.
5. În categoriile de arii protejate intră:
Dreptul mediului 87
a. rezervaţiile ştiinţifice/rezervaţii naturale integrale;

b. parcurile naţionale;
c. numai rezervaţiile ştiinţifice / rezervaţiile naturale integrale.
Economică.
Duţu, Mircea (2007). Dreptul mediului. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 304 şi urm.
Berca, Mihai (2000). Ecologie generală şi protecţia mediului. Bucureşti: „Ceres”.
Lupan, Ernest (2009). Tratat de dreptul mediului. Bucureşti: C. H. Beck.
Marinescu, Daniela (2007). Tratat de dreptul mediului. Bucureşti: Universul Juridic,
pp. 119 şi urm.
Dreptul mediului 88
4. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL
MEDIULUI
4.1. Formele răspunderii juridice ...................................................................................... 90

4.1.1. Aspecte generale .................................................................................................... 90
4.1.2. Funcțiile răspunderii civile................................................................................... 92
Rezumat ............................................................................................................................... 98
Bibliografie (de elaborare a cursului) ............................................................................. 101
 să stabiliți sensul noţiunilor de „răspundere juridică”, „răspundere civilă”,

„răspundere contravenţională” şi „răspundere penală”;
 să identificați cadrul juridic al răspunderii în dreptul mediului.

Vasilica Negruţ Răspunderea juridică în dreptul mediului
4.1. Formele răspunderii juridice
4.1.1. Aspecte generale
Un mediu sănătos și un nivel ridicat de protecție a acestuia sunt condiții
esențiale pentru garantarea calității vieții și pentru păstrarea stabilității
ecosistemelor.
Dacă programele de acțiune în domeniul mediului au orientat dezvoltarea
politicii de mediu a Uniunii Europene după 1970, în prezent se impune
adoptarea unei legislații eficiente în domeniul mediului, care să ducă la o mai
bună calitate a vieții, în special prin conservarea ecosistemelor, prin stoparea
diminuării biodiversității, asigurarea unui nivel mai scăzut al poluării sonore,
dar şi prin crearea de locuri de muncă și creștere economică, condiţii
indispensabile ale bunăstări generaţiilor viitoare.
Importanţa mediului înconjurător a determinat, inclusiv legiuitorul constituant,
să adopte dispoziţii referitoare la dreptul persoanelor la asigurarea unui mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la protecţia mediului atrage
răspunderea juridică a persoanei vinovate.
Prin răspundere juridică se înţelege obligaţia unei persoane de a suporta o

anumită consecinţă juridică sau o anumită sancţiune, ca urmare a încălcării
unui drept al altuia.
Răspunderea juridică „clasică”, cu formele ei cunoscute (răspunderea civilă,

răspunderea administrativă, răspunderea penală) şi care reprezintă, desigur,
dreptul comun, devine insuficientă şi inadecvată în cazul încălcării normelor de
protecţie a mediului şi al atingerilor aduse mediului (având ca rezultat cauzarea
unui prejudiciu ecologic).
Astfel, apare necesară o „amenajare” juridică a răspunderii, proprie acestui
domeniu, care să aibă în vedere specificitatea acestuia, categoriile răspunderii
rămânând în esenţă aceleaşi.
Această legislaţie ar trebui să contureze, în mod eficient şi echilibrat, cadrul
general al răspunderii juridice în domeniul mediului, nu doar la nivel european,
ci în mod special la nivel naţional.
Considerată „instituţie vie”, care s-a format şi a evoluat odată cu societatea,
răspunderea juridică în dreptul mediului este, în prezent, o instituţie care se
aplică din ce în ce mai mult, ca urmare a diversificării riscurilor ecologice, a
creşterii îngrijorătoare a prejudiciilor aduse mediului, pe fondul adâncirii crizei
ecologice.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 pct.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2005, prin accident ecologic se înţelege un eveniment produs ca urmare a
unor neprevăzute deversări/emisii de substanţe sau preparate
periculoase/poluante, sub formă lichidă, solidă gazoasă ori sub formă de vapori
sau de energie, rezultate din desfăşurarea unor activităţi antropice
necontrolate/bruşte, prin care se deteriorează ori se distrug ecosistemele
naturale şi antropice (care s-au format ca urmare a activităţii umane).
Dreptul mediului 90
În acelaşi act normativ, deteriorarea mediului este definită ca fiind alterarea
caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale şi
antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii biologice a
ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural cu efecte
asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi
solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară,
ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului.
Mediul înconjurător este apărat prin norme de drept civil, administrativ şi
penal, responsabilitatea persoanelor fizice sau juridice care au încălcat
dispoziţiile actelor normative în vigoare urmând a fi atrasă în raport de
împrejurările concrete în care s-au produs aceste încălcări.
Răspunderea civilă
Prin Legea nr. 137/1995 (abrogată) s-au adus reglementări importante în

domeniul răspunderii pentru prejudiciul ecologic. Abandonând astfel
regimul clasic al răspunderii civile, această lege a consacrat, prin art. 81,
două principii de bază în materie de răspundere pentru prejudiciu:
răspunderea obiectivă, independentă de culpă şi răspunderea solidară, în
cazul pluralităţii autorilor.
În acest fel s-a realizat o adaptare a instituţiei răspunderii civile la specificul

domeniului protecţiei mediului, în sensul satisfacerii cerinţelor principiului
fundamental „poluatorul plăteşte”, consacrat expres, pentru prima dată în
dreptul nostru, prin art. 3 lit. d) din Legea nr. 137/1995.
Totodată, se asigură o protecţie sporită a victimei prejudiciilor ecologice, prin
absolvirea ei de sarcina probei culpei făptuitorului şi creşterea posibilităţii de
reparare a pagubei, prin consacrarea răspunderii solidare, în cazul pluralităţii
autorilor prejudiciului.
Aceste prevederi au fost preluate de Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind
protecţia mediului, care a abrogat Legea nr. 137/1995.
Criteriul principal în determinarea câmpului de aplicare a regimului special

de răspundere îl reprezintă natura prejudiciului. Astfel, art. 95 alin. (1) din
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, dispune că răspunderea pentru
prejudiciu are caracter obiectiv, iar prejudiciul este definit ca fiind „efectul
cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau
mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”.
Răspunderea obiectivă, independentă de culpă este întemeiată pe ideea de risc,

în sensul că activitatea care creează pentru altul un risc, face pe autorul său
responsabil pentru prejudiciul pe care îl poate cauza.
În consecinţă, victima va trebui să dovedească numai existenţa prejudiciului şi
raportului de cauzalitate între faptă şi pagubă. Se elimină, în acest fel, pentru
cel păgubit, obstacolul probei culpei, deosebit de dificilă în materie ecologică,
datorită investigaţiilor pe care le presupune descoperirea şi identificarea sursei
precise a daunelor.
Prin art. 95 alin. (1) din acelaşi act normativ se introduce un nou principiu al
răspunderii, cel privitor la răspunderea solidară, în cazul pluralităţii de autori.
Dreptul mediului 91
În cazul prejudiciului ecologic coautorii săi răspund solidar, independent de
culpă, obiectiv. Victima va putea urmări pe oricare dintre coautori pentru
repararea integrală a pagubei.
În articolul 95 alin. (2) se stipulează că, în mod excepţional, răspunderea poate
fi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor
naturale, conform reglementărilor specifice.
Sarcina de lucru 1
Identifică regimul special de răspundere civilă în dreptul mediului.
4.1.2. Funcțiile răspunderii civile

Funcţia preventivă
Importanţa acesteia rezidă din faptul că este mult mai uşor să previi decât să
repari, pe de o parte, iar pe de altă parte, odată prejudiciul produs, acesta nu
poate fi reparat niciodată în totalitate, datorită proceselor fizico-chimice care au
loc permanent în mediu.
Normele juridice din domeniul răspunderii civile stabilesc o serie de obligaţii
care au ca finalitate prevenirea cauzării unui prejudiciu.
De exemplu, Convenţia de la Viena din 1994 privind securitatea nucleară are
drept obiective stabilirea şi menţinerea unui sistem eficient de protecţie în
scopul protejării individului, societăţii şi mediului, precum şi prevenirea
accidentelor care au consecinţe radiologice.
De asemenea, Ordonanţa de urgenţă nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu,
din titlu arată că are drept scop prevenirea producerii unui prejudiciu asupra
mediului (Ordonanţa de urgenţă nr. 68/2007 28 iunie 2007 privind răspunderea
de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului)
(Anghel, 2010, p. 117).
Funcţia reparatorie
Această funcţie este chiar raţiunea de a fi a acestei ramuri de drept, aspect ce
reiese şi din faptul că fundamentul răspunderii pentru prejudicii aduse mediului
este, conform Ordonanţei de urgenţă nr. 68/2007, principiul poluatorul plăteşte.
Clasificarea prejudiciilor
După modul de producere, prejudiciile ecologice se clasifică în prejudicii
directe (prejudiciile cauzate mediului înconjurător propriu-zis) şi prejudicii
“prin ricoşeu” (prejudiciile cauzate omului, bunurilor, proprietăţii).
După obiectul lor, prejudiciile ecologice se clasifică în prejudicii cauzate
mediului, în accepţiunea sa lărgită, proprietăţii şi/sau persoanei ori pierderi
economice (Anghel, 2010, p. 128 și urm.).
Dreptul mediului 92
Valoarea lezată este cea care conduce la încadrarea unui prejudiciu de mediu în
una din aceste categorii.
Astfel, prejudiciile pot consta într-o atingere exclusivă adusă elementelor
naturale sau pot presupune deteriorări sau distrugeri aduse mediului natural şi
artificial, sănătăţii omului, proprietăţii.
În raport de caracterul prejudiciului, se distinge între daunele de origine
primară (cele cauzate valorilor materiale, ce pot consta în pierderi în producţie,
moartea animalelor, distrugerea unor plantaţii) şi daunele de origine secundară
(provocate de paguba de origine primară, ce pot consta în pierderi de natură
fiziologică, morală etc.).
În funcţie de modul de reparare, prejudiciile se pot clasifica în prejudicii
reparabile în natură (priveşte strict daunele cauzate elementelor naturii) şi
prejudicii reparabile prin echivalent bănesc.
De regulă, prejudiciul ecologic are caracter patrimonial şi este susceptibil de
evaluare bănească.
Răspunderea contravenţională
În doctrină răspunderea contravenţională a fost definită ca fiind acea formă a

răspunderii juridice ce constă în aplicarea de sancţiuni contravenţionale
persoanelor vinovate de încălcarea dispoziţiilor legale care prevăd şi
sancţionează contravenţiile.
Recurgerea la sancţiunile administrative reprezintă un mijloc foarte important

în lupta împotriva poluării şi a atingerilor aduse mediului prin alte activităţi
antropice.
Mai multe caracteristici ale acestor măsuri represive determină eficienţa lor:
- constatarea şi aplicarea sancţiunilor permit o mai mare rapiditate faţă de
procedurile judiciare;
- măsurile dispuse sunt executorii, permiţând o intervenţie urgentă în cazul
unor activităţi cu impact negativ asupra sănătăţii oamenilor şi mediului,
luarea unor măsuri de securitate etc.;
- în general, organele însărcinate cu constatarea şi aplicarea sancţiunii au în
competenţa lor protecţia mediului ca obiect de activitate, având pregătirea
profesională şi dotarea necesare pentru a urmări şi controla aplicarea
dispoziţiilor legale din acest domeniu.
Răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii juridice, este, poate,

forma „comună” a răspunderii şi cel mai adesea întâlnită ca măsură de
constrângere pentru respectarea dispoziţiilor legale de protecţie a mediului.
Contravenţia presupune culpa sub toate formele ei, iar fapta, deşi ilegală,
prezintă un grad de pericol social mai mic decât infracţiunea.
După cum se arată în literatura de specialitate, legea contravenţiilor apără

valorile sociale care nu sunt ocrotite prin legea penală. În conformitate cu
dispoziţiile legale în vigoare cuprinse în Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul
Dreptul mediului 93
juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180 din 2002, modificată și
completată, contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi
sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin
hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Sancţiunile ce se aplică faptelor care sunt calificate drept contravenţii sunt
principale şi complementare.
Actele normative prin care se stabilesc contravenţii trebuie să cuprindă
descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se
aplice, în cazul sancţiunii cu amendă stabilindu-se limita minimă şi cea
maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori. De
asemenea, se pot stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru
pagubele pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor.
Cât priveşte sancţiunile contravenţionale principale, în enumerarea legii,
indiferent de domeniul în care se aplică, sunt: avertismentul, amenda
contravenţională, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Sancţiunile contravenţionale complementare care, la prima vedere ar fi în

măsură să asigure eficienţa şi să descurajeze repetarea faptelor
contravenţionale, sunt: confiscarea bunurilor destinate, folosite ori rezultate
din contravenţii; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului acordat sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea
contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea
licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de
comerţ exterior, temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea
terenului în starea iniţială.
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 instituie, prin art. 96, după criteriul
cuantumului amenzilor aplicabile, trei categorii de contravenţii. Astfel, din
Reţine prima categorie fac parte contravenţii care constau în încălcări ale prevederilor
categoriile de legale precum: obligaţia autorităţilor publice locale de a nu schimba destinaţia
contravenţii
terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentele
instituite prin
Ordonanţa de de urbanism, de a nu reduce suprafeţele acestora ori obligaţia de a nu le
urgenţă nr. strămuta; obligaţia persoanelor fizice şi juridice autorizate de a aplica, prin
195/2005! sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a
mediului, care să asigure respectarea condiţiilor de eliminare a substanţelor
radioactive prevăzute în autorizaţie şi menţinerea dozelor radioactive în
limitele admise; obligaţiile persoanelor juridice de a realiza sisteme de
automonitorizare şi de a raporta autorităţii publice teritoriale de protecție a
mediului rezultatele automonitorizării şi/sau alte date solicitate, precum şi
accidentele şi incidentele care pot conduce la pericole de accidente;obligaţia
proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a preveni, pe
baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii mediului geologic.
A doua categorie cuprinde încălcări ale unor prevederi legale de genul:
obligaţia persoanelor fizice şi juridice de solicitare şi obţinere a actelor de
reglementare conform prevederilor legale, precum şi a acordului de
import/export şi a autorizaţiilor privind organismele modificate genetic,
Dreptul mediului 94
conform prevederilor legale, în termenele stabilite de autoritate; obligaţiile
autorităţilor administraţiei publice locale privind îmbunătăţirea microclimatului
urban, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din
interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, de a înfrumuseţa şi
proteja peisajul, de a menţine curăţenia localităţilor; obligaţia autorităţilor
administraţiei publice locale de a supraveghea aplicarea prevederilor din
planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului, în acord cu planificarea de
mediu.
Ultima categorie de contravenţii la regimul protecţiei mediului cuprinde
încălcări ale legii, ca de exemplu: obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a
diminua, modifica sau înceta activităţile generatoare de poluare la cererea
motivată a autorităţilor pentru protecţia mediului; obligaţiile persoanelor fizice
de a funcţiona cu respectarea prevederilor autorizaţiei de mediu şi a
persoanelor juridice de a funcţiona cu respectarea prevederilor
autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu pentru activităţile care fac obiectul
procedurilor de reglementare din punct de vedere al protecţiei mediului;
obligaţiile persoanelor juridice de a acoperi costurile măsurilor necesare pentru
prevenirea şi/sau reducerea consecinţelor efectelor adverse ale activităţilor cu
organisme modificate genetic.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor:
- comisari şi persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naţionale de
Mediu şi Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;
- autorităţile administraţiei publice locale şi personalul împuternicit al
acestora;
- Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, Ministerul
Apărării Naţionale şi Ministerul Internelor prin personalul împuternicit,
în domeniile lor de activitate, conform atribuţiilor stabilite prin lege.
Sarcina de lucru 2
Descrie, coroborând prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/ 2001
cu prevederile Ordonanței de urgență nr. 195/2005, regimul
răspunderii contravenţionale în dreptul mediului.
Dreptul mediului 95
Răspunderea penală
În sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţia unei persoane

de a suporta o sancţiune penală datorită faptului că a săvârşit o infracţiune. În
sens larg, prin răspundere penală se înţelege nu numai obligaţia celui care a
săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, ci şi dreptul de a aplica o
sancţiune penală, drept exercitat de stat prin organele sale specializate
Specificul angajării răspunderii penale în domeniul protecţiei mediului este

determinat de natura obiectului ocrotit de lege. Pentru a angaja răspunderea
penală, fapta săvârşită trebuie să aibă un grad de pericol social ridicat şi să
reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor societăţii în domeniul ocrotirii
mediului, al folosirii resurselor naturale ori chiar să ameninţe viaţa sau
sănătatea oamenilor.
Armonizarea legislaţiei naţionale cu reglementările europene şi în mod
deosebit cu prevederile Convenţiei privind protecţia mediului prin mijloace
de drept penal (Strasbourg, 4 noiembrie 1998), presupune realizarea unui
sistem special de reprimare a criminalităţii ecologice. Prin Directiva
2008/99/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie
2008, privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal, la nivelul
Uniunii Europene s-a dispus tuturor statelor membre necesitatea asigurării
protecţiei mediului pe plan intern prin norme de drept penal (Duțu, 2013, p.
59).
În prezent, sediul principal al infracţiunilor ecologice este reglementarea-cadru

în materie, respectiv Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005. Astfel, în art. 98 sunt
prevăzute infracţiuni tip şi agravante, grupate, în funcţie de pedepsele stabilite,
în patru categorii şi forme agravante. Formele agravante intervin în situaţia în
care infracţiunile au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui
număr mare de persoane, au avut vreuna din urmările prevăzute în art. 182 din
Codul penal ori au cauzat o pagubă materială importantă sau în cazul în care s-
a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante
economiei naţionale. În aceste cazuri tentativa se pedepseşte.
În vederea transpunerii în legislaţia internă a dispoziţiilor cuprinse în Directiva
2008/99/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008
privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal, a fost adoptată
Legea nr. 101/2011 pentru prevenirea şi sancţionarea unor fapte privind
degradarea mediului1.
Actul normativ intern menţionat prevede o serie de infracţiuni care nu erau
menţionate în legislaţia noastră internă, infracţiuni prin care se apără anumite
valori solicitate a fi apărate prin norme de drept penal în cuprinsul actului
normativ european.
Infracţiunile sunt menţionate în cadrul art. 3 – 8, elementul material al laturii
obiective realizându-se prin diferite acţiuni, care au diferite urmări socialmente
periculoase, respectiv:
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 28 iunie 2011.
Dreptul mediului 96
- colectarea, transportul, valorificarea sau eliminarea de deşeuri etc., care pot
provoca decesul ori vătămarea gravă a unei persoane sau un prejudiciu
semnificativ adus mediului (...);
- exportul de deşeuri cu încălcarea dispoziţiilor legale (...);
- exploatarea cu încălcarea dispoziţiilor legale în domeniu a unei instalaţii în
care se desfăşoară o activitate periculoasă sau în care sunt depozitate ori
utilizate substanţe sau preparate periculoase, de natură a provoca în afara
instalaţiei decesul ori vătămarea gravă a unei persoane sau un prejudiciu
semnificativ adus mediului (...);
- comerţul cu exemplare din speciile de faună sau floră sălbatică protejate ori
cu părţi sau derivate ale acestora (...);
- producţia, importul, exportul, introducerea pe piaţă sau folosirea de substanţe
care diminuează stratul de ozon (...);
- deversarea emiterea sau introducerea, cu încălcarea dispoziţiilor legale în
domeniu, a unei cantităţi de materiale în aer sau sol care pot provoca decesul
ori vătămarea gravă a unei persoane, sau un prejudiciu semnificativ adus
mediului (...);
- deversarea, emiterea sau introducerea, cu încălcarea dispoziţiilor legale în
domeniu, de surse de radiaţii ionizate în aer, apă, sol care pot provoca decesul
ori vătămarea gravă a unei persoane sau un prejudiciu semnificativ adus
mediului (...);
- producţia, manipularea, prelucrarea, tratarea, depozitarea temporară sau
definitivă, importul, exportul, cu încălcarea dispoziţiilor legale în domeniu, de
materiale nucleare de materiale radioactive periculoase (...).
Potrivit prevederilor art. 99 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005,
constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de
urmărire penală, conform competenţelor legale.
Descoperirea şi stabilirea, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, de către
comisarii Gărzii Naţionale de Mediu, Comisiei Naţionale pentru Controlul
Activităţilor Nucleare, jandarmi şi personalul împuternicit din cadrul
Ministerului Apărării Naţionale, a săvârşirii oricăreia dintre infracţiunile
prevăzute la art. 98 se aduce de îndată la cunoştinţa organului de urmărire
penală competent potrivit legii de procedură penală.
Sarcina de lucru 3
Analizează prevederile Convenţiei privind protecţia mediului prin
mijloace de drept penal (Strasbourg, 1998).
Dreptul mediului 97
Rezumat
Criteriul principal în determinarea câmpului de aplicare a regimului special de
răspundere civilă îl reprezintă natura prejudiciului. Astfel, art. 95 alin. (1) din
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, dispune că, răspunderea pentru prejudiciu
are caracter obiectiv, iar prejudiciul este definit ca fiind „efectul cuantificabil în
cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat
prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”.
Răspunderea contravenţională reprezintă acea formă a răspunderii juridice ce
constă în aplicarea de sancţiuni contravenţionale persoanelor vinovate de
încălcarea dispoziţiilor legale care prevăd şi sancţionează contravenţiile.
În sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţia unei persoane de a
suporta o sancţiune penală datorită faptului că a săvârşit o infracţiune.
În sens larg, prin răspundere penală se înţelege nu numai obligaţia celui care a
săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, ci şi dreptul de a aplica o
sancţiune penală, drept exercitat de stat prin organele sale specializate.
Specificul angajării răspunderii penale în domeniul protecţiei mediului este
determinat de natura obiectului ocrotit de lege.
Pentru a angaja răspunderea penală, fapta săvârşită trebuie să aibă un grad de
pericol social ridicat şi să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor
societăţii în domeniul ocrotirii mediului, al folosirii resurselor naturale ori chiar
să ameninţe viaţa sau sănătatea oamenilor.
Armonizarea legislaţiei naţionale cu reglementările europene şi în mod deosebit
cu prevederile Convenţiei privind protecţia mediului prin mijloace de drept
penal (Strasbourg, 4 noiembrie 1998), presupune realizarea unui sistem special
de reprimare a criminalităţii ecologice.
1. Prejudiciul reprezintă:
a.efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor
sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre;
b.un element ce determină răspunderea contravenţională în dreptul mediului;
c.un element ce determină răspunderea penală în dreptul mediului.
2. Răspunderea contravenţională reprezintă:

a.acea formă a răspunderii juridice ce constă în aplicarea de sancţiuni
contravenţionale persoanelor vinovate de încălcarea dispoziţiilor legale care
prevăd şi sancţionează contravenţiile;
b.obligaţia celui care a săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune şi dreptul
de a aplica o sancţiune penală, drept exercitat de stat prin organele sale
specializate;
c.aplicarea unor sancţiuni civile persoanelor vinovate de încălcarea
dispoziţiilor legale care prevăd şi sancţionează contravenţiile.
3. Sancţiunile contravenţionale principale sunt:

a.avertismentul;
Dreptul mediului 98
b.amenda contravenţională;
c.confiscarea bunurilor destinate, folosite ori rezultate din contravenţii.
4. Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:

a.prestarea unei activităţi în folosul comunităţii;
b.suspendarea sau anularea, după caz, a avizului acordat sau a autorizaţiei de
exercitare a unei activităţi;
c.amenda contravenţională.
5.Pentru a angaja răspunderea penală în domeniul protecţiei mediului, fapta

săvârşită trebuie:
a.să aibă un grad de pericol social ridicat;
b.să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor societăţii în domeniul
ocrotirii mediului şi al folosirii resurselor naturale;
c.să se refere la un prejudiciu cu o valoare mai mare de 50.000 lei (RON).
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4

1. Particularităţi ale răspunderii juridice civile în dreptul mediului.
Nota Bene. Lucrarea va fi încărcată pe platforma Danubius Online, la

secțiunea teme din cadrul site-ului de curs DD3101 FR/ID, până la data ce va
fi precizată la secțiunea Anunțuri, spre a fi evaluată si notată. Această notă se
va regăsi, în procentul precizat în programa analitică, în nota finală.
Duţu, Mircea (2013). Introducere în dreptul penal al mediului: Hamangiu, pp.
53-82
Anghel, Doina (2010). Răspunderea juridică privitoare la protecția mediului:
Universul Juridic, pp. 114-208
Duţu, Mircea (2007). Dreptul mediului. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 239-300
Lupan, Ernest (2009). Tratat de dreptul mediului. Bucureşti: C. H. Beck, pp.
167-174
Marinescu, Daniela (2007). Tratat de dreptul mediului. Ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 619-659
Negruţ, Vasilica (2008). Dreptul mediului. Galaţi: Editura Fundaţiei
Academice „Danubius”, pp. 182-190
Dreptul mediului 99
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare Unitatea I

c; 2. a, b; 3. a; 4. a; 5. c.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare Unitatea
II
c; 2. a, d; 3. a, b; 4. a, b.
III
1. c; 2. a; 3. a, c; 4. a; 5. c; 6. a, b.
IV
1. a; 2. a; 3. a, b; 4. b; 5. a, b.
Dreptul mediului 100

Bibliografie (de elaborare a cursului)
Anghel, Doina (2010). Răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului.
Bucureşti:Universul Juridic.
Berca, Mihai (2000). Ecologie generală şi protecţia mediului. Bucureşti: Ceres.
Constantinescu, N. N. (1976). Economia protecţiei mediului natural. Bucureşti: Editura
Politică.
Daniela, Marinescu (2010). Tratat de dreptul mediului. ediţia a IV-a revăzută şi adăugită.
București: Universul Juridic.
Duţu, Mircea (2004). Dreptul internaţional al mediului. Bucureşti: Editura Economică.
Duţu, Mircea (2007). Dreptul mediului. Bucureşti: C. H. Beck.
Kiss, A. (1989). Droit international de l’environnement. Paris: A. Pedone.
Lupan, Ernest (2001). Dreptul mediului. Bucureşti: Lumina Lex.
Lupan, Ernest (2009). Tratat de dreptul protecţiei mediului. Bucureşti: C. H. Beck.
Marinescu, Daniela (2007). Tratat de dreptul mediului, Ediţia a II-a. Bucureşti: Universul
Juridic.
Negruţ, Vasilica (2008). Dreptul mediului. Galaţi: Editura Fundaţiei Academice „Danubius”.
Popa, Nicolae; Eremia, Mihail-Constantin & Cristea, Simona (2005). Teoria generală a
dreptului, Ediţia a 2- a. Bucureşti: All Beck.
Puşcă, Benone & Puşcă, Andy (2007). Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică.
Sion, Ion Grigore (1990). Ecologie şi drept internaţional. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Sudre, Frédéric (1999). La protection du droit a l’environnement par la Cour européenne des
droits de l’homme, în vol. „Les nations Unies et la protection de l’environnement”. Paris:
Pedone.
Codul penal.
Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul
activităţilor nucleare, republicată.
Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor explozive, modificată şi completată.
Legea nr. 360/2003 privind regimul substanţelor si preparatelor chimice periculoase.
Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, modificată şi
completată.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/2001 privind regimul juridic al gestionării
deşeurilor industriale reciclabile.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată şi
completată.
Ordonanţa Guvernului nr 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor
de protecţie a plantelor pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi
silvicultură, modificată şi completată.

Unitati Dreptul Mediului

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Unitati Dreptul Mediului

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

Editura Universitară Danubius, Galaţi

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tipografia Zigotto Galaţi

2. REGIMUL SUBSTANŢELOR ŞI PREPARATELOR PERICULOASE,

3. DEZVOLTAREA, CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Competenţele pe care le veți dobândi sunt următoarele:

- utilizarea noţiunilor specifice dreptului mediului;

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

La sfârşitul unităţilor de învăţare 1 şi 4, veți găsi două lucrări de verificare.

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune

1.1. Aspecte generale privind protecţia mediului .................................................................. 8

 să definiți următoarele noţiuni: mediu, protecţie a mediului, poluare,

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 10 ore

1.1. Aspecte generale privind protecţia mediului

„Protecţia mediului” poate fi definită ca o activitate umană conştientă,

Prin „poluant”, în sensul Ordonanţei de urgenţă nr.195 din 2005, se înţelege

Conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 195 din 2005, termenul

Aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai

Ocrotirea mediului – o problemă de interes general

O problemă îngrijorătoare pentru umanitate o reprezintă poluarea mărilor şi

Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei a fost Declaraţia

În Declaraţie se arată că eradicarea sărăciei, protecţia şi managementul

Relaţia dezvoltare – mediu este o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea

Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care

Obiectivul general al dezvoltării durabile este găsirea unui spaţiu al

Legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice este definitorie

Folosit curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de strategie

Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a ajuns la concluzia că

1.1.2. Dreptul mediului în sistemul dreptului românesc

Dreptul mediului reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice

Definiţia, obiectul şi metoda de reglementare în dreptul mediului

Protecţia mediului se realizează, potrivit legii, prin instituirea unor obligaţii,

1.2. Izvoarele şi principiile dreptului mediului

Principalul izvor de drept al mediului în plan intern îl reprezintă legea în

Izvoarele dreptului internaţional al mediului sunt enumerate şi definite în mod

Constituţia României (revizuită prin Legea nr. 429/2003) se referă la

Ca atare, tratatele internaţionale cu privire la mediu pe care România le-a

Constituie izvoare ale dreptului mediului hotărârile adoptate de către

D. Alte izvoare ale dreptului mediului

Cutuma (obiceiul juridic) ca normă de drept izvorâtă dintr-o practică

Şi în domeniul protecţiei mediului cutuma poate prezenta unele semnificaţii.

Jurisprudenţa, înţeleasă ca totalitatea hotărârilor adoptate de instanţele

1.2.2. Principiile dreptului mediului

Principiile au atât un rol constructiv, cât şi unul valorizator pentru sistemul de

Un principiu se poate prezenta sub diferite forme, respectiv axiome,

Existenţa unor principii generale se impune ca necesară, întrucât, principiile

Noţiunea de principiu fundamental al dreptului mediului

La nivelul dreptului internaţional sunt considerate principii specifice:

În dreptul național, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 202/2002 privind

Conform primei concepţii, în virtutea interesului general pe care îl poartă,

A doua concepţie recunoaşte importanţa şi interesul general al protecţiei

Este principiul care dă raţiune activităţii umane de protecţie a mediului.

La nivel european, caracterul preventiv al politicii de mediu a fost precizat încă

Principiul precauţiei urmăreşte asigurarea unei protecţii mărite a mediului, a

Pe plan internaţional acest principiu a fost consacrat pentru prima dată de

Declaraţia Consiliului Europei din anul 1968 privind lupta împotriva

În prezent, acest principiu are multiple fațete,aplicarea acestuia bazându-se, în

1.3. Modalităţi şi tehnici de garantare şi protecţie a dreptului la un mediu