Scurtă introducere în studiul criminologiei

Butură Ana Maria, Master Probațiune, anul II.

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi de observarea şi
studierea „genezei şi a esenţei fenomenului criminal” conturându-se ceea ce literatura de
specialitate numeşte curente de gândire criminológica care au generat tot atâtea soluţii şi
concluzii. Vechimea în timp a ştiinţei criminologice, comparabilă cu a celorlalte ştiinţe
sociale se întinde în timp începând cu regulile Hammurabi ale Babilonului - Codul lui
Hammurapi sau Codex Hammurapi (scris probabil în jurul anului 1760 î. Hristos), -
continuând cu gândirea criminologicâ din Egipt, Grecia antică, Evul mediu şi Epoca
modernă .

Pentru a înţelege exact originea criminologiei este necesară o scurtă incursiune în

timp, deoarece, aşa cum arăta Petre Pandrea, nu există o singură criminologie, ci mai
multe, şi anume, criminologia fiecărei epoci istorice.

Astfel, încă din secolul al V-lea î.Hr., Socrate punea omul şi conduita acestuia în
centrul dialogurilor sale şi arăta că nedreptul comportament al „răului” (méchant) este
rodul necunoaşterii. Platon, discipol al lui Socrate, acorda un rol preponderent prevenirii
crimelor şi susţinea caracterul exemplar al pedepsei descurajatoare, pentru a împiedica
recidiva şi pentru a îndepărta oamenii de la intenţiile lor criminale. Tot astfel, Platon era
adeptul ideii potrivit căreia fiinţa umană, „normală” sub aspect Anoralf nu comite răul
din plăcere, ci pentru că este sub influenţa unei boli care ar putea fi vindecată prin
tratamentul educativ aplicat în închisori.

Ideile lui Platon au fost preluate, peste secole, de filosoful şi scriitorul latin Seneca
(4 î.Hr. - 65 d.Hr.) sub formularea: „Naum, ut ait Plato, nemo prudens punit quia
peccatum est, sed ne peccetur” („Căci, după cum spunea Platon, nici un om înţelept nu
pedepseşte pentru că s-a săvârşit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată”).

După alte câteva veacuri, Sfântul Augustin se arată adept al rolului educativ al
pedepsei, care „nu trebuie să urmărească pieirea celui vinovat, ci reeducarea lui”.

Istoricii criminologiei accentuează îndeosebi influenţa ideilor conţinute în lucrarea

lui Cesare Beccaria, Dei delitti e delle pene, apărută în 1764, scriere care a revoluţionat
gândirea juridică, deschizând noi orizonturi cu privire la problemele crimei şi ale justiţiei
penale. Deşi opera iui Beccaria este considerată doar o criminologie intuitivă1, aceasta
apare cu un secol înainte de Lombroso.

Cercetările cu privire la starea şi dinamica fenomenului criminalităţii, la evoluţia

sa în diferite zone geografice, relevarea anumitor regularităţi, corelarea cu anumiţi
indicatori socio-culturali, ce au loc în perioada respectiyă mai ales în Belgia şi Franţa,
influenţează, la rândul lor, cristalizarea acestui nou domeniu de cercetare.

În ultimii ani, alături de Beccaria se recunoaşte contribuţia pe care a avut-o şi

Jeremy Bentham la întemeierea acestei ştiinţe. De asemenea, se consideră că Beccaria şi
Bentham nu sunt numai iluştri reprezentanţi ai şcolii clasice de drept penal, ci şi
întemeietorii „criminologiei clasice”.

Un interes real îl prezintă şi datele furnizate' de istoria medicinei legale. încă din
Egiptul antic s-a făcut dovada folosirii otrăvii, într-un proces intentat unei femei care îşi
ucisese soţul.Hipocrate a fost consultat ca expert în mai multe cazuri de crimă, iar
medicul Artistius a examinat, după uciderea lui Caesar, cele 23 de răni ale acestuia .

Cercetarea criminologică a fost favorizată de existenţa, în unele ţări, a unui cadru

instituţional organizat, de felul clinicii de psihiatrie, care a oferit oamenilor de ştiinţă
posibilitatea să efectueze experimente şi să verifice unele ipoteze. Acelaşi rol de laborator
experimental l-a jucat şi penitenciarul în care s-au realizat unele observaţii pe termen
lung asupra deţinuţilor.

În acest context prielnic, cercetările cu privire la crimă, criminal şi criminalitate

capătă un caracter organizat, prefigurând o nouă disciplină ştiinţifică. Este momentul
apariţiei criminologiei pozitiviste, ai cărei reprezentanţi de seamă au fost Cesare
Lombroso, Enrico Ferri şi Rafaele Garofalo.

Termenul de „criminologie” a fost folosit pentru prima dată de antropologul

francez Paul Topinard (1879). Grosso modo, criminología ar desemna „ştiinţa despre
crimă”, abordare care ar diminua interesul pentru criminal, victimă sau reacţia socială
asupra fenomenului criminal. Astfel încât, preocuparea majoră, în lunga perioadă de
constituire a criminologiei ca ştiinţă a fost reprezentată de delimitarea obiectului de
studiu şi implicit, de definirea domeniului ştiinţific , proces în cadrul căruia
criminologia a fost uneori percepută ca „ştiinţă fără regat” (Thorsten Sellirf) sau chiar ca
o „superştiinţă” (Maxime Laignel Lavastine ; Vasile V. Stanciu).
 Delimitarea obiectului de studiu al criminologiei se realizează în funcţie de
perspectiva asupra criminalităţii care, în prezent, îmbină abordările centrate pe
fenomenul criminalităţii, reacţia socială împotriva criminalităţii, precum şi pe practica şi
politica anticriminală.

Pentru a înţelege noţiunea de crimă în accepţiunea sa criminologică, trebuie să

cercetăm mai întâi sensul ei penal. Potrivit art. 17 Cod penal, infracţiunea este o faptă
care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Unele
fapte pot prezenta un grad de pericol social mai redus şi nu sunt considerate infracţiuni,
fiind admisibil ca, în baza dispoziţiilor art. 181 Cod penal, procurorul să nu dispună
trimiterea în judecată a inculpatului, ci să-i aplice o sancţiune cu caracter administrativ.
Rezultă că în criminologie sfera noţiunii de infracţiune este mai largă decât în dreptul
penal, deoarece criminologia studiază şi faptele pe care legea penală (prin art. 181) le
consideră ca prezentând un grad de pericol social redus. Articolul 144 Cod penal, prin
săvârşirea sau prin comiterea unei infracţiuni, înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele
pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi
participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice.

Într-o opinie rămasă aproape singulară1, s-a susţinut că în conceptul de

criminalitate se includ nu numai infracţiunile, ci şi toate celelalte comportamente,
interzise de legea penală, chiar dacă în concret nu pot fi considerate şi sancţionate ca
infracţiuni. Din această categorie fac parte toate faptele care, deşi sunt prevăzute de legea
penală, sunt săvârşite în prezenţa unor cauze care înlătură caracterul penal (art. 44-51
Cod penal), cum ar fi faptele comise în legitimă apărare, stare de necesitate, caz fortuit
etc.

Într-o opinie contrarie se susţine că în aceste cazuri este înlăturată nu numai ideea
de vinovăţie penală (ca trăsătură esenţială pentru existenţa unei infracţiuni), ci şi
periculozitatea socială inerentă infracţiunii, pentru că, acolo unde nu există vinovăţie, nu
există nici pericol social şi nici criminal.

În acord cu prima opinie, considerăm că şi faptele săvârşite în aceste împrejurări,

care constituie cauze ce înlătură caracterul penal al faptei, conform art. 44-51 Cod penal,
trebuie să fie cuprinse în obiectul de studiu al criminologiei. Într-o viziune mai largă
asupra obiectului criminologiei, includem faptele săvârşite în stare de legitimă apărare, pe
cele comise de minorii sub 14 ani, care, potrivit dispoziţiilor art. 50 Cod penal, nu
răspund pentru actele lor, precum şi pe cele ale bolnavului psihic, aflat în aceeaşi situaţie,
deoarece, potrivit art. 48 Cod penal, iresponsabilitatea constituie o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei.
 Răspunderea penală constituie o parte importantă a obiectului de studiu aldreptului
penal. Organelor judiciare le revine sarcina să stabilească dacă, în cazul concret, intervine
sau nu răspunderea penală; pentru crimihologie, însă, nu este mai puţin periculoasă fapta
săvârşită în legitimă apărare sau fapta săvârşită de un minor ori bolnav psihic. Aceasta
este şi explicaţia existenţei în criminologie a unui capitol separat pentru studiul
delincvenţei juvenile, a altuia pentru studiul victimei şi a altuia, deopotrivă de important
ca primele două menţionate, în care comportamentul deviant al omului se explică prin
intermediul metodei psihanalizei, fără a se face deosebire între persoanele cu psihic
normal şi cele care suferă de afecţiuni psihice.

În funcţie de abordarea diferită a obiectului de studiu, cu accent pe fenomenul

criminalităţii, reacţia socială împotriva criminalităţii sau practica şi politica anticriminală,
în cadrul unor „concepţii sectoriale dominante - fapta penală sau cu justificată aparenţă
penală, lăptuitorul, victima, reacţia socială, mijloacele şi metodele de prevenire a
infracţiunilor — definiţiile date criminologiei sunt fie de „tip restrictiv” având în vedere
cauzalitatea actului criminal („criminología etiologică” ), fie de „tip extensiv” cu referire
la criminologie ca ştiinţă integratoare.

Potrivit definiţiei desprinse din documentele Congresului VIII al O.N.U. pentru

prevenirea infracţiunilor şi tratamentul delincvenţilor, Havana, 27 august-7 septembrie
1990, „criminología este ştiinţa care analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care
influenţează comiterea acestora, elaborând politici în materie de prevenire şi justiţie
penală în cadrul planificării sociale de ansamblu. Totodată, se evaluează costurile sociale
ale fenomenului infracţional şi se urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu, pentru
obţinerea unei protecţii eficiente, corespunzătoare realităţilor şi nevoilor sociale, aflate în
continuă evoluţie” .

Din perspectiva „criminologiei de tratament”, Rodica M. Stănoiu (1998) definea

criminología ca „ştiinţă care studiază factorii şi dinamica actului criminal în sens larg,
precum şi reacţia socială faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării
sistemului de represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor”.

Scopul criminologiei
Criminologia presupune un scop general şi un scop imediat (particular).Când
cercetăm scopul general al criminologiei, trebuie să avem în vedere şi raporturile pe care
le are aceasta cu alte discipline, în special cu ştiinţele penale, dat fiind faptul că atât
ştiinţele penale, cât şi criminologia, prin mijloace proprii, specifice, urmăresc să
fundamenteze o politică penală eficientă, cu scopul de a apăra valorile fundamentale ale
societăţii, de a preveni criminalitatea şi de a trage la răspundere pe cei vinovaţi. Diferenţa
dintre cele două domenii de cercetare rezultă din modurile lor de concretizare,
criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale, iar dreptul penal fiind o ştiinţă
normativă.

În lucrarea de față voi prezenta, pe scurt despre interferența criminologiei cu

dreptul penal și despre legătura dintre criminologie și psihologie.

Scopul imediat (particular) al criminologiei constituie criteriul după care o putem

deosebi de dreptul penal. Studiind crima, criminalul şi criminalitatea, criminologia
tradiţională a urmărit relevarea cauzelor ce îi determină pe oameni să săvârşească acte
reprobabile, în timp ce criminologia clinică şi-a propus să extindă sfera acestor
preocupări. Astfel, s-a arătat că scopul criminologiei generale este să cerceteze raporturile
în cadrul cărora se produce fenomenul criminalităţii şi să desprindă factorii cu caracter
general, care deosebesc delincventul de nondelincvent, pe când scopul criminologiei
clinice îl constituie reconstituirea interacţiunilor particulare (specifice), care au condus
individul la comiterea crimei.

Se admite, de asemenea, că ştiinţa criminologiei nu se limitează numai la studierea

cauzelor, ci urmăreşte şi elaborarea unor măsuri de profilaxie a criminalităţii.

Interferența criminologiei cu dreptul penal

Dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale, pentru a-i asigura
concordanţa faţă de realităţile sociale care trebuie apărate, în timp ce criminologia
abordează criminalitatea în complexitatea ei, precum şi modalităţile prin care acest
fenomen poate fi prevenit. O delimitare dintre dreptul penal şi criminologie trebuie să
aibă în vedere obiectul direct sau specific, scopul imediat, funcţiile şi metoda celor două
discipline. Dar nu delimitarea dintre ele interesează în primul rând, ci conexiunea lor şi
influenţele reciproce relevate de teorie şi de practică.

Se poate spune că primele cercetări, pentru ceea ce se va numi mult mai târziu
criminologie, s-au făcut în cadrul larg al dreptului penal. De aceea, noua orientare a
studiului pedepsei şi a altor instituţii de bază ale dreptului penal poartă denumirea de
şcoală clasică a dreptului penal sau şcoală beccariană, după numele principalului său
fondator, Cesare Beccaria. Doar peste un secol de la întemeierea acesteia, s-au pus bazele
unei noi orientări, fundamentate de către Cesare Lombroso, care a creat ceea ce s-a
numit, mai întâi, antropologia criminală, din care a apărut şi s-a dezvoltat criminologia.
 Dacă dreptul penal a influenţat şi continuă să contribuie la deschiderea unor noi
căi de abordare a cauzalităţii în criminologie, apoi există şi o relaţie inversă. Avem în
vedere studiul criminalităţii făcut cu ajutorul mijloacelor şi metodelor de care dispune
criminologia pentru cunoaşterea dinamicii criminalităţii, spre a pune la dispoziţia
legiuitorului date şi concluzii ce trebuie avute în vedere la modificările legislaţiei penale,
în sensul reducerii sau creşterii limitelor minime şi maxime ale pedepselor, al incriminării
de noi fapte ca infracţiuni ori al dezincriminării altora şi al scoaterii lor din câmpul penal,
pentru a fi trecute în rândul contravenţiilor.

Este de necontestat faptul că evoluţia întregului drept penal este rezultatul nu

numai al unor cercetări juridice asupra ilicitului penal abstract, ci şi al asimilării şi
valorificării datelor criminologice în adaptarea şi prefacerea diverselor instituţii ale
dreptului penal, cum ar fi conceptul de infracţiune, regimul răspunderii penale, statutul
prescripţiei incriminării şi răspunderii, participaţia, recidiva, în genere, întregul sistem de
pedepse suferind influenţe din partea criminologiei.

Legătura dintre criminologie și psihologie

între criminologie şi psihologie există relaţii de intercondiţionare extrem de
strânse. Astfel, criminologia împrumută psihologiei (generale şi experimentale, precum şi
psihologiei sociale) principiile şi regulile metodologice şi tehnice, precum şi rezultatele
şi analizele proceselor psihice umane; de asemenea, interpretarea dialectică a
determinismului şi dinamismului complex al vieţii psihice, concepţiile privind psihologia
conduitei şi legităţile acesteia.

Fiind una dintre ştiinţele de bază ale viitorului şi studiind nemijlocit nu numai
procesele psihice - cognitive, afective şi volitive - care concură la formarea
temperamentului şi a caracterului, deci a personalităţii umane, ci şi comportamentul,
psihologia este esenţial şi intim legată de problemele devianţei. De aceea s-a spus că vom
putea controla cu adevărat devianţa mai ales atunci când psihologia va cunoaşte şi va
stăpâni efectiv mecanismul comportamentului, putându-1 influenţa. Şi se pare că este
îndreptăţită credinţa potrivit căreia psihologia comportamentală va reuşi, în final, să
explice de ce, în prezenţa aceloraşi factori de mediu, cultură, în condiţii de viaţă aproape
identice, indivizi aparent asemănători ca mod de exprimare, grad de cultură şi nivel de
interese reacţionează uneori diferit, unii alegând devianţa, drumul crimei, alţii rămânând
indiferenţi faţă de stimulii incitanţi, iar alţii prelucrându-i în reacţii socialmente pozitive,
în acte de creaţie.
 Pentru criminologie, o importanţă deosebită o are psihologia judiciară, ca ramură a
psihologiei generale, deoarece reuşeşte să pună în evidenţă unele trăsături de
personalitate specifice criminalului înregistrat, cercetat şi judedat, studiindu-i
deprinderile, automatismele psihice, particularităţile de devianţă.

Deşi psihicul delincvenţilor nu este, în esenţă, deosebit de cel al nondelincvenţilor,

totuşi cercetarea aposteriori a comportamentelor infracţionale este de natură să releve
particularităţile psihice ale delincvenţilor, să ofere informaţii asupra stimulilor, direcţiilor
şi intensităţii disocialitătii acestora, asupra motivaţiilor comportamentale infracţionale
etc.

Teorii explicative în cercetarea criminologică

Teoriile criminologice oferă explicaţii, atât despre comportamentul persoanelor
care comit actul criminal, cât şi despre cel al victimelor, al personalului din instituţiile de
justiţie penală, precum şi al altor actori implicaţi în procesul de justiţie penală. Totuşi,
analiza devianţei, delincventei şi criminalităţii nu se poate reduce la o perspectivă strict
juridică deoarece acestea sunt în primul rând fenomene de natură socială din punctul de
vedere al mecanismelor de producere şi implicaţii, care se raportează la întregul sistem de
valori al societăţii, având caracter antisocial şi ilicit.

Drept urmare, cunoaşterea teoriilor criminologice este necesară pentru

„înţelegerea fundamentului politicilor care sunt propuse şi implementate” cu scopul
prevenirii şi controlului criminalităţii . Literatura de specialitate grupează reprezentările
(orientări şi teorii) în legătură cu fenomenul criminalităţii, care s-au succedat de-a lungul
istoriei, în funcţie de cele trei etape care au marcat evoluţia umanităţii (conform
sociologului francez Auguste Compte) conturând astfel: viziunea diabolică asupra crimei,
specifică Evului Mediu; concepţia clasică, utilitaristă sau beccariană; concepţia ştiinţifică
demarată odată cu şcoala pozitivistă italiană şi continuată cu teoriile moderne.

În scurta expunere de față, voi vorbi mai întâi, pe scurt despre teoriile etiologice
moderne, urmînd ca după aceea să analizez ceva mai pe larg „teoria conflictelor de
culturi”.

Factorul psihologic este un element comun al teoriilor etiologice moderne - teorii

psiho-biologice, psiho-sociale sau psiho-morale - în cadrul cărora afectivitatea joacă un
rol primordial în oferirea explicaţiilor cauzale, în funcţie de preponderenţa accentelor bio-
socio-morale; totodată, aceste teorii admit că delincvenţa şi criminalitatea reprezintă un
fenomen multifactorial, ceea ce le întregeşte caracteristicile, fie că ne referim, de
exemplu, la „teorii bio-tipologice” (E. Kretschmer), „teorii ale inadaptării bio-psihice” (J.
Pinatel, R. Gassin), „teorii psiho-morale de factură psihanalitică” (S. Freud) sau la „teorii
psiho-morale autonome” (E. de Greff, J. Pinatel) şi în fine, la teorii de factură psiho-
socială.

Referitor la teoriile etiologice care accentuează importanţa factorilor sociali ai

fenomenului criminal, acestea continuă „şcoala” sociologică din trecut, literatura de
specialitate oferindu-ne diverse clasificări bazate, fie pe modelul consensual, fie pe
modelul conflictuatb Modelul consensual, specific sociologiei nord-americane, este
inspirat de gândirea sociologică a lui Emile Durkheim, Vilfredo Pareto sau Talcott
Parsons incluzând Şcoala de la Chicago, teoriile de esenţă culturalistâ, pe cele de esenţă
funcţionalistă, precum şi teoriile controlului social; nota comună a acestor teorii rezultă
din abordarea actului criminal ca fiind rezultatul inadaptării individului la normele şi
valorile sociale dominante, remediul constând în „resocializarea” în cadrul reţelei sociale
de „solidaritate”.

Modelul conflictual în analizele criminologice a fost antrenat de criza de valori a

sistemului social din anii '60-70, explicaţiile fiind înglobate în cadrul curentului
interacţionist, al reacţiei sociale sau al criminologiei critice (radicală, de factură
neornarxistă); în principiu, aceste teorii identifică sursa actelor criminale, fie în cadrul
unor procese sociale de stereotipizare care au la bază stigmatizarea şi etichetarea, fie în
cadrul dinamicii interacţionale a unor „procese complexe de acţiune şi reacţiune” (R.
Gassin) situate la nivelul elaborării legii, al reacţiilor interpersonale sau al reacţiilor
instituţionalizate.

Teoria conflictelor de culturi

Prin „conflict cultural”, Th. Sellin înţelege lupta între valori morale ori norme de
conduită aflate în dezacord. Prin norme de conduită se înţeleg acele reguli, exprimate sau
implicite, urmate de o persoană atunci când se găseşte într-o situaţie care impune o
acţiune sau un răspuns din partea sa.

Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a captat în

urma experienţelor trăite ca membru al unor grupuri sociale. Fiecare grup are propriile
reguli de conduită care se impun respectate. De aceea, Sellin aprecia că „din acest punct
de vedere, codul de conduită al gangsterilor este un cod moral în aceeaşi măsură ca
decalogul ori legea penală”.

Meritele acestui cercetător american, care poate fi considerat cel mai important
dintre fondatorii teoriei conflictelor de cultură, constă în aceea că a extins, foarte mult
sfera conceptului de culturi. Investigaţiile sale au fost expuse în lucrarea intitulată
Conflictul de cultură şi criminalitatea'', publicată în New York în 1938.

Premisa dp la care pleacă Sellin este că normele juridice penale sunt expresia
sistemelor culturii dominante în societate. însă într-o societate eterogenă diversificată
există mari diferenţe culturale, cum ar fi între localnici şi imigranţi, bogaţi şi săraci, între
grupuri şi subgrupuri sociale.

Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, norme şi obiceiuri
străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de ordin social, inevitabile : în interiorul
sistemului. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar
între normele şi valorile pe care le-a însuşit o persoană, pe de o parte, şi valorile
dominante în societate, pe de altă parte.

Ca exemplu, Sellin citează cazul unui tată sicilian din New Jersey. Acesta a ucis
un tânăr de 16 ani care îi sedusese fiica şi s-a arătat extrem de surprins la arestarea sa,
deoarece el „apărase onoarea familiei sale într-o manieră tradiţională”.

În tratatele de criminologie din S.U.A. se face trimitere la alte exemple mai

recente din practica instanţelor americane în care a fost invocată diferenţa între cultura
chineză şi cea americană, ca o reflectare a conflictului de culturi. Sunt menţionate două
cazuri de cetăţeni chinezi, de curând stabiliţi în S.U.A., care şi-au ucis soţiile prinse în
flagrant delict de adulter .

Dar pentru a ilustra modul în care teoria conflictelor de cultură se reflectă în;
practica judiciară nu trebuie să recurgem la exemplele din literatura de specialitate
străină, deoarece sunt suficiente cele de la noi. Dintre cazurile publicate , ne referim la
unul privind tentativa de omor comisă de un ţigan seminomad. Pentru că un alt ţigan i-a
sărutat mireasa în timpul dansului, mirele i-a aplicat o lovitură cu toporul asupra capului.
Victima a fost salvată de la moarte de intervenţia nuntaşilor, dar nu s-a plâns autorităţilor,
deoarece a considerat că mirele a fost îndreptăţit, după normele de conduită ale ţiganilor,
chiar să o ucidă. Făptaşul a fost pedepsit potrivit legii române, însă atitudinea celui
vătămat de a nu cere măcar despăgubiri civile confirmă cât de puternic sunt înrădăcinate
în conştiinţa ţiganilor 1 normele proprii de conduită, pe care le respectă cu sfinţenie, în
contrast cu ■ legea locului, pe care o încalcă ori de câte ori au prilejul.

Şi mai concludent este exemplul altui ţigan, care l-a pedepsit pe cel care i-a violat
fiica, după ce acesta executase pedeapsa cu închisoarea, aplicată de instanţa noastră.
Cazul face parte din multiplele fapte întâlnite în îndelungata activitate de cercetare a
infracţiunilor împotriva vieţii şi merită a fi relatat, în câteva rânduri, nefiind publicat.
 Într-un sat din judeţul Iaşi, având o populaţie compactă ţigănească, stabilită acolo
de câteva generaţii, s-a comis o faptă de viol de către un ţigan, împotriva unei tinere de
16 ani din aceeaşi etnie. Făptuitorul a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare,
din care a executat efectiv 5 ani şi câteva luni. Chiar în ziua liberării de la locul de
deţinere, tatăl fetei violate a aflat de venirea în sat a condamnatului şi s-a hotărât să-l
pedepsească pentru a apăra onoarea fiicei sale. In acest scop, s-a înarmat cu un cuţit
folosit pentru sacrificat porci şi a plecat să-l caute pe vinovat. Nu l-a găsit acasă şi, auzind
că s-a dus să asiste la înmormântarea unui consătean, a i mers la familia celui decedat, a
cărui curte era plină de oameni, pentru că se apropia ora plecării cortegiului spre cimitir.
Făcându-şi loc cu grabă prin mulţime, a ajuns în faţa celui urmărit, căruia i-a spus doar:
„Ştii că mi-ai făcut fata de râsul satului şi ai încălcat legea ţigănească...” şi, înainte ca
vinovatul să schiţeze vreun gest de apărare, i-a aplicat o lovitură de cuţit asupra feţei.
Lama a pătruns prin ochiul stâng în cutia craniană şi moartea s- a produs instantaneu. Nu
a fost nevoie să intervină nimeni ca să-l imobilizeze, deoarece le-a spus celorlalţi că el şi-
a făcut datoria, aplicând legea ţigănească; a vrut să le amintească persoanelor care ar mai
încerca să o j încalce, că nu vor scăpa nepedepsite de această lege. Apoi s-a prezentat la
postul de poliţie, unde a relatat întâmplarea, fiind convins că va fi şi el sancţionat de legea
locului, aplicabilă tuturor.

Prin „conflicte de cultură”, Sellin înţelege conflicte de sensuri, de semnificaţie cu

privire la norme, interese şi valori sociale. Acestea apar fie prin introducerea unor valori,
norme şi obiceiuri străine într-un sistem închis, fie din cauza unor inevitabile schimbări
provocate de progresul real sau imaginar al civilizaţiei, fie din pricina transformărilor de
ordin social din sânul sistemului.

In asemenea situaţii, comportamentele membrilor unui grup sunt etichetate drept

anormale sau delincvente de către grupul cultural cu care se află în opoziţie (conflict de
coduri culturale) sau chiar de membrii propriului grup (conflict de norme). Conduita
delincventă apare pe fondul acestor conflicte de cultură, atunci când individul este obligat
să interiorizeze un sistem ambivalent sau chiar plurivalent de valori şi norfhe. Sellin a
considerat, în această ordine de idei, că rata delicvenţei este cu atât mai ridicată, cu cât
numărul de contradicţii între valorile şi normele unui grup şi normele legale este mai
mare.

Reacția socială împotriva criminalității

Societatea contemporană se confruntă cu o serie de probleme, unele dintre ele

implicite fenomenului de globalizare, dintre care criminalitatea înregistrează rate şi
manifestări îngrijorătoare - criminalitatea feminină, delincventa juvenilă, criminalitatea
organizată - fenomene care au devenit primordiale în cadrul preocupărilor specialiştilor în
domeniul criminologie-victimologie . Ca atare, încă din cele mai vechi timpuri,
comunitatea, în particular, respectiv societatea, în general, a declanşat reacţii de apărare
socială, mai întâi private, apoi etatizate, fenomen cunoscut sub denumirea de reacţia
socială împotriva criminalităţii.

Criminologia reacţiei sociale deplasează centrul de greutate din sfera personalităţii

criminale şi a mecanismelor trecerii la actul infracţional, către procesele sociale ce
produc devianţă şi delincvenţă, la următoarele trei niveluri:

• elaborarea legii,

• reacţiile interpersonale;

• procesul instituţional al reacţiei sociale care crează direct şi nemijlocit

devianţa / delincvenţă / infracţionalitatea.

In decursul timpului, atât fenomenul criminalităţii, cât şi cel al reacţiei sociale au

devenit obiect de cercetare pentru sociologia devianţei, criminologie - criminologia
reacţiei sociale şi implicit, pentru ştiinţele penale. Reacţiile tipice ale societăţii /
comunităţii, de-a lungul timpului, sunt înglobate în diverse modele de răspuns, analizate
în cadrul unor teorii psihosociologice şi criminologice având rolul de a fundamenta
soluţii privitoare la politica anticriminală şi implicit, la practica justiţiei penale.

A. Modelul represiv de reacţie socială

Modelul represiv se conturează de-a lungul vremii începând cu răzbunarea privată

nelimitată, ulterior limitată de anumite reguli, în prezent ajungându-se până la
represiunea etatizată, care este cea mai evoluată formă de represiune, implicând funcţia
retributivă a pedepsei, idee reluată de către marii gânditori de-a lungul vremii sub forma
utilităţii sociale a pedepsei (Platón, Thomas d'Aquino, Cesare Beccaria- fondatorul şcolii
clasice a dreptului penal, Jeremy Bentham).

B. Modelul preventiv de reacţie socială

Modelul preventiv a fost fundamentat de criminología sociologică, din cadrul

pozitivismului italian, fondată de Enrico Ferri (1856-1929) “ care, în perioada anilor
1884-1929 a introdus ideea determinismului multifactorial în explicarea cauzalităţii
devianţei, delincvenţei şi infracţionalităţii, scopul principal al pedepsei reprezentându-1
prevenirea.
 Modelul preventiv preconizat de şcoala pozitivistă consta în următoarele aspecte
încorporate în administrarea sancţiunilor în dreptul penal:

1. îmbinarea prevenirii - care este decisivă - cu represiunea.

2. Abolirea sistemului represiv şi înlocuirea lui treptată cu substitutive de

natură preventivă.

3. Proporţionalizarea tuturor măsurilor punitive şi curative în raport cu

gradul concret de periculozitate al făptuitorului9’.

Astfel, dacă în cadrul teoriilor criminologice clasice asupra criminalităţii, accentul

în explicarea cauzalităţii se schimbă de p(¿ faptă pe. făptuitor, sancţiunea fiind dată fie în
funcţie de gravitatea faptei fie în funcţie de periculozitatea

făptuitorului, ulterior, în cadrul teoriilor contemporane au început să fie luaţi în

calcul factorii contextuali de natură socio-economică şi culturală.

C. Modelul mixt de reacţie socială

Modelul mixt - specific României - împleteşte represiunea cu prevenirea, scopul

ultim fiind reprezentat de apărarea socială. Doctrina apărării sociale „a fost îmbrăţişată de
majoritatea legislaţiilor penale ale vremii” (Norvegia 1902, Italia şi Belgia 1930;
România 1936-1937 / 1968-1969), aceasta fiind orientată către eficientizarea modelelor
de reacţie socială împotriva criminalităţii care să apere, „atât interesele generale ale
societăţii”, cât şi „demnitatea omului, chiar în calitatea sa de inculpat.”

În acest sens, scopul executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate

constă în atingerea următoarelor finalităţi {Legea nr. 254 din 2013, cu modificările şi
completările ulterioare):

a. prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni;

b. reintegrarea în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate prin

formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire
socială şi faţă de muncă;

c. respectarea demnităţii umane, cu referire la condiţiile în care se execută

pedepsele şi măsurile privative de libertate.

Potrivit prevederilor Codului penal român (art. 107-112), actualizat (intrat în

vigoare la 1 februarie 2014), măsurile de siguranţă sunt reglementate separat, scopul
acestora fiind reprezentat de „înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 107 din Legea nr. 286 din 2009 privind
Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare).

Aşa cum se poate observa, legislaţia penală în vigoare accentuează în mod expres
rolul sistemului sancţionator în prevenirea infracţionalităţii, la care se adaugă reabilitarea
şi reintegrarea socială a infractorilor concomitent cu protecţia victimelor infracţiunilor, în
condiţiile reducerii riscului de recidivă şi asigurării securităţii comunitare. Mai mult,
„misiunea comună a sistemului penitenciar şi de probaţiune” propune „o schimbare
benefică de concepţie, abordare şi formulare dar şi o compatibilizare a scopurilor
urmărite prin întregul sistem de sancţiuni” integrat paradigmei de justiţie restaurativă în
ţara noastră.

D. Modelul curativ" de reacţie socială

Modelul curativ fundamentat, după anul 1945, de doctrina apărării sociale

reprezentată de renumiţii cercetători în drept penal şi criminologie (Filippo Gramatica în
Italia şi Marc Ancei în Franţa), are ca obiective principale tratamentul şi resocializarea
infractorului ca urmare a aplicării unor măsuri de individualizare judiciară a pedepsei
concomitent cu individualizarea pe perioada executării pedepselor. în mod practic, „Noua
apărare socială” (Marc Ancei 1954) din cadru! politicilor penale propune prin mijloacele
„tratamentului pluridis¬ciplinar” acordarea de „asistenţă medicală şi educativă” persoanei
delincvente, aceasta fiind considerată o «fiinţă bolnavă». Drept urmare, „obligativitatea
exa¬menului de personalitate pentru toate infracţiunile grave” (Franţa, 1959) introduce,
alături de expertiza medico-legală psihiatrică, „o veritabilă expertiză criminologică”
întregind astfel, „examenul medico-psiho-social”.

Ulterior, modelul curativ din cadrul „criminologiei de tratament” a fost aspru

criticat din cauza ineficienţei programelor aplicate, mai ales persoanelor aflate în detenţie
sau în mediul custodial / carcera). Astfel, marea provocare a utilizării metodei clinice a
fost şi continuă să fie legată de eşecurile înregistrate în domeniul reducerii recidivei post-
liberatorii (E. Power, H.T.Withmen şi Robert Martinson în SUA; Maurice Cusson şi
Marc Le Blanc în Canada; l.A.C. Sinclair şi R.V.G, Clarke în Marea Britanic; Inkeri
Antilla în Finlanda), situaţie în care, criminologiu de tratament a fost înlocuită cu metoda
empirică din cadrul criminologiei actului.
 Concluzii
Așa cum subliniază loan Alecu Iacobuţă în definiția pe care o dă criminologiei
aceasta ştiinţă „studiază fapta, făptuitorul şi victima, pentru a stabili cauzele care
determină şi condiţiile care favorizează sau înlesnesc săvârşirea faptelor penale şi a
recomanda măsuri de reeducare a infractorilor şi de prevenire a infracţionalităţii.

Dacă în cadrul orientărilor clasice asupra fenomenului criminalităţii, accentul

explicaţiilor cauzale se schimbă de pe faptă pe făptuitor, sancţiunea fiind dată fie în
funcţie de gravitatea faptei, fie în funcţie de periculozitatea făptuitorului, ulterior, în
cadrul teoriilor criminologice contemporane, au început să fie luaţi în calcul factorii
contextuali de natură socio-economică şi culturală.

Teoriile eriminologice actuale aduc în centrul atenţiei atât caracterul „determinat”,

cât şi pe cel „determinant” al oricărei acţiuni umane în cadrul unei societăţi caracterizată
prin „conflict asupra valorilor morale”; astfel încât, însăşi cercetarea criminologică este
puternic marcată de accente valorice, cea ce face „imposibilă ideea de obiectivitate”.
Drept urmare, în funcţie de perspectiva îmbrăţişată - conflictualistă, radicală, pacifistă sau
feministă - în abordarea fenomenului criminalităţii, paradigmele explicative ale
cercetătorilor actuali sunt centrate, în general, pe teoriile etichetării sau stigmatizării
(Lahelling theory) ai cărei reprezentanţi (F. Tannenbaum; E. Lemert; H. Becker), aduc în
vedere teoriile luptei de clasă şi a luptei pentru putere, precum şi teoriile privitoare la
patriarhat şi practica asupririi.

În încheiere, remarcăm că definirea domeniului practicii şi politicii anticriminale

se constituie în obiect de studiu al criminologiei şi are în vedere, în primul rând, raportul
dintre teorie şi cercetare, acesta fiind abordat în criminologie din două puncte de vedere
şi anume: modul tradiţional vizează o ordine progresivă plecând de la datele furnizate de
cercetarea empirică / de teren pe care se întemeiază faptele criminale, acestea
constituindu-se în teorii explicative care, la rândul lor fundamentează politicile
anticriminale derivate, în sens invers, teoria reprezintă baza cercetării criminologice,
adică, pornindu-se de la experienţă se formează opinii generale, respectiv viziuni
neştiinţifîce care devin moduri de interpretare în ceea ce priveşte prevenirea criminalităţii
la toate nivelurile: primar, secundar şi terţiar.