Sunteți pe pagina 1din 76

CRIMINOLOGIE

Conf. univ. dr. Alexandru Măgureanu

I.
Noţiuni introductive

Criminologia – ştiinţă penală

1. Apariţia criminologiei ca ştiinţă


Etimologic, cuvântul criminologie provine de la latinescul „crimen” (crimă) şi
grecescul „logos” (principiu, ştiinţă, idee, cunoaştere).
Criminologia este o ştiinţă relativ tânără, fiind în general acceptat ca întemeietor
Cesare Lombroso (1835-1909). Dat fiind că iniţial, în secolul XX, cercetarea
criminologică s-a realizat de către antropologi, a fost preferat studiul infractorului. Şi în
criminologia modernă infractorul, criminalul sau deviantul fac obiectul central al
studiilor, însă se pune accentul şi pe alte elemente, cum ar fi studiul victimei, existând
chiar opinii conform cărora victimologia a evoluat ca ştiinţă de sine stătătoare.
În România, criminologia a fost o ştiinţă de multe ori ignorată, până la începutul
anilor 90. Existau tendinţe de cosmetizare a realităţilor sociale; lipseau cercetări
autohtone, proprii criminologiei şi însăşi disciplina de studiu lipsea de multe ori din
învăţământul juridic din România. S-a susţinut că „Pe magistrala progresului societăţii
socialiste româneşti, criminalitatea –înţeleasă ca ansamblul comportamentelor
antisociale săvârşite într-o unitate de timp în cadrul orînduirii noastre –reprezintă un
fenomen secundar, marginal, în raport cu existenţa socialistă din societatea românească.
În principiu, demersul explicativ al menţinerii încă a criminalităţii în societatea

1
socialistă românească, trebuie făcut prin prisma unui determinism social-uman multiplu,
din optica unor complexe şi multiple dependenţe social-istorice, individuale,
interidindividuale şi colective, deci, din orizontul interacţiunii naturii contradictorii a
progresului socialist al existenţei sociale şi al conştiinţei sociale pe de o parte, cu cea
mai adîncă diversitate a naturii contradictorii a fiinţei umane, pe de altă parte” 1. O
cercetare reală a fenomenului criminalităţii devenea aproape imposibilă, în condiţiile în
care (indiferent de calitatea cercetătorului) premisa de la care se pornea era aceea că orice
act criminal este un fenomen marginal, criminalitatea însăşi fiind un fenomen pe cale de
dispariţie.
După 1990 a apărut un număr relativ mare de lucrări în domeniu, în prezent se
constată însă un interes mai scăzut în doctrina românească, deşi la nivel internaţional
criminologia ca ştiinţă capătă o importanţă din ce în ce mai mare. Pe plan naţionl
considerăm îngrijorătoare lipsa unor ample statistici oficiale, lipsa unei politici penale pe
termen lung şi a altor măsuri pentru combaterea criminalităţii. Se înregistrează totuşi
progrese importante, mai ales prin crearea unor organisme internaţionale precum
Societatea Internaţională de Criminologie, Divizia ONU pentru justiţie şi prevenirea
criminalităţii.

2. Definiţia criminologiei
Criminologia este o ştiinţă penală, cu un pronunţat caracter interdisciplinar, alcătuită
din totalitatea ideilor, concepţiilor, regulilor şi procedeelor despre cunoaşterea
criminalităţii şi a consecinţelor sale victimizatoare 2. Scopul criminologiei, ca ştiinţă, este
reprezentat de înţelegerea, prevenirea şi combaterea fenomenului criminal. Ar fi utopic să
credem că pot fi eradicate complet comportamentele criminale (nu întâmplător cuvântul
grecesc „utopia” se traduce prin „loc ce nu există nicăieri”). Tocmai de aceea ştiinţele
penale nu urmăresc eliminarea totală a infracţiunilor sau delictelor dintr-o societate, ci
menţinerea acestora la un grad tolerabil. Dezechilibrele majore în ceea ce s-ar putea numi
„constanta crimei” indică puternice tensiuni în respectiva societate şi indică slăbiciuni ale
unor instituţii sau ale modului în care acestea funcţionează, „comunică” între ele.
Nu poate fi însă vorba despre nicio formă de combatere fără o înţelegere cât mai
profundă a unui fenomen social.

1
Aurel Dincu, Criminologie, Ed. TUB, Bucureşti, 1984, pp. 195-196
2
Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia generală românescă, Ed. Tipocart Braşovia, Braşov, 1993, p. 56

2
Ca fenomen juridic, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane
considerate ca fiind abateri grave de la norme, incriminate şi sancţionate ca atare.
Conceptul de criminalitate îl cuprinde pe cel de infracţiune dar nu poate fi redus la acesta.
Considerăm că din punct de vedere criminologic, constituie „crimă” şi faptele ce nu pot fi
considerate infracţiuni (spre exemplu o faptă săvârşită de un minor în vârstă de 13 ani nu
poate fi infracţiune, întrucât intervine o cauză de neimputabilitate –minoritatea- dar poate
fi considerată „crimă”) –comportament deviant. Mulţi dintre sociologii americani (de
exemplu Thorsten Sellin) înţeleg prin crimă orice încălcare a normelor de conduită din
societate, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor reglementări juridice. „Crima”
ca obiect al criminologiei trebuie să fie analizată atât ca fenomen juridic cât şi non-tehnic,
în strânsă legătură cu religia, morala, cultura –formele mai largi de devianţă socială.
Conform unor teorii, noţiunea de crimă poate fi definită numai în relaţie cu reacţia
socială, poate fi definită doar de reacţiile pe care oamenii le au cu privire la ea 1. Totuşi, o
astfel de concepţie este oarecum în opoziţie cu fundamentul noţiunii de pedeapsă în
dreptul penal. Altfel spus, raţiunea pedepsei nu se poate întemeia pe reacţia socială ci pe
lege şi necesitatea pedepsirii anumitor fapte, chiar dacă acestea ar fi acceptate de către
majoritatea societăţii.
Obiectul criminologiei: Obiectul de studiu al criminologiei include criminalitatea, ca
fenomen social, crima, actul deviant, personalitatea deviantă, victima şi reacţia socială
împotriva criminalităţii2.
Este necesară şi o diferenţiere între tipurile de criminalitate:
Criminalitatea reală – concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale
săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată
Criminalitatea aparentă- totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei
penale şi înregistrate ca atare
Criminalitatea legală – totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărâri
de condamnare rămase definitive.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra
neagră a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diferite motive, rămân
necunoscute. Obiectul principal al criminologiei este reprezentat de criminalitatea reală.
Scopul – scopul general (Pinatel)- definirea unei politici de apărare socială trebuie să
fie bazată pe datele stabilite de criminologie- fundamentul unei politici penale eficiente,
în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Scopul
imediat- dreptul penal vizează apărarea unor valori considerate fundamentale-
criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină producerea criminalităţii,
cunoaşterea făptuitorului, şi chiar propunerea unor remedii, incluzând şi elemente de
victimologie.
2. Scurtă privire istorică
1
G. Ungureanu, Criminologie, 2002, p. 322
2
Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 24

3
Există în general percepţia că în trecutul foarte îndepărtat, crima fie nu avea loc, fie
era un eveniment izolat, care dacă se întâmpla primea un răspuns prompt şi dur: fie
ostracizarea vinovatului (care de multe ori echivala morţii) fie pedepse ce pot fi astăzi
considerate excesiv de dure. Această percepţie este însă, credem, una profund greşită.
Comportamentul deviant, abaterea de la normă, concretizată uneori în crimă trebuie să fie
la fel de veche ca fiinţa umană (păcatul originar) {teorie a trecutului mai favorabil, mai
blând –a se vedea Rousseau}, chiar dacă în ceea ce priveşte criminologia putem afirma că
este o ştiinţă tânără.
Originea civilizaţiei umane, ca formă de colectivitate organizată este reaşezată,
regândită, analizată şi dezbătută cu fiecare nouă descoperire a ştiinţei. Mereu împinsă mai
în urmă, pe măsură ce lumina descoperirilor ştiinţifice recente îndepărtează negura
vremurilor, originea statului şi dreptului ni se înfăţişează mereu într-o nouă formă. Acum
nu mai mult de un secol şi jumătate, de pildă, se credea că la originea civilizaţiei egiptene
ar sta cea a Indiei. În situl de la Jebel Faya (Emiratele Arabe Unite) au fost recent
descoperite aşezări paleolitice, unelte şi topoare din piatră cu o vârstă de aproximativ
125.000 de ani. Relativ recent a fost rescrisă cu aproximativ 10 milenii şi istoria migraţiei
primilor oameni în zona Europei. Testele cu carbon indică o vechime a oaselor de
aproximativ 50.000 de ani1. Este de asemenea cunoscut faptul că Homo sapiens se afla în
apropierea Mediteranei încă de acum 90.000 de ani. Multe dintre picturile rupestre
descriu scene violente şi comportamente deviante.
În spaţiul Asiro-Babilonian (codul lui Hammurabi) copiii erau traşi la răspundere şi
pedepsiţi pentru faptele săvârşite de către părinţii lor 2. Unii infractori erau alungaţi din
rândul familiei sau comunităţii3. Atunci când hoţul profita de un incendiu pentru a fura,
pedeapsa era moartea prin foc; la acestea se adaugă înlesnirea fugii sclavilor (art. 15) şi
adăpostirea celor fugiţi (art. 16 sau ştergerea semnelor cu care aceştia erau înfieraţi pentru
a nu mai putea fi recunoscuţi şi revendicaţi de stăpânii lor -art. 227). Tot cu pedeapsa
capitală era pedepsit cel care vindea un lucru furat (art. 9), cel care cumpăra sau primea în
păstrare –fără martori sau acte scrise- diverse bunuri din mâinile unui minor sau ale unui
sclav (art. 7), cel care revendica un lucru străin, ce nu-i aparţinea (art. 9).
În India Antică, femeia dintr-o castă superioară care comitea adulter, era sfâşiată de
câini într-un loc public, iar complicele ei era ars pe un „pat” de fier înroşit în foc4.
Preocupări cu privire la originea crimei au existat şi în lumea antică. Socrate spre
exemplu, afirma cu privire la conduita criminală că aceasta este „fructul ignoranţei”. Mai
târziu, Montesqueiu (1689-1755) arăta că legea nu trebuie să înfricoşeze şi că fiecărei

1
Până la acest moment se considera că cele mai vechi oseminte din Europa ar fi cele descoperite în Peştera
cu Oase din România, datate la aproximativ 40.000 de ani - Erik Trinkaus, Ştefan Milota, Ricardo Rodrigo,
Gherase Mircea, Oana Moldovan, Early modern human cranial remains from the Peştera cu Oase, Romania,
Journal of Human Evolution 45 (2003), pp. 245–253
2
Art. 154 şi 158 Codul lui Hammurabi
3
Art. 210 şi 230 Codul lui Hammurabi
4
Legea lui Manu, Cartea XVIII

4
categorii de crime şi delicte trebuie să îi corespundă pedepse pe măsura gradului de
pericol social (noţiune la care legiuitorul penal renunţă astăzi atunci când defineşte
infracţiunea).
-Frenologia-neurologul german Franz Iosef Gall (1758-1828) care susţinea că fiecare
din funcţiile psihice sunt localizate în anumite zone ale creierului, precis determinate şi că
ar exista o legătură între forma şi modul de dezvoltare .
Cu toate că rolul înaintaşilor în studiile ce au legătură cu fenomenul criminalităţii nu
poate fi negat, „pionierii” criminologiei ca ştiinţă sunt Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi
Rafaele Garofalo.
Cesare Lombroso (1835 - 1909)1
A comparat actele şi faptele criminalilor cu comportamentul animalelor, considerând
că şi acestea pot comite „asasinate”. Deşi s-a pronunţat cu privire la teoria delincventului
înnăscut şi la teoria atavismului, Lombroso nu a avut capacitatea să delimiteze un nou
teritoriu al ştiinţei, ideile sale fiind dirijate spre antropologia criminală. Lombroso
ilustrează cercetările antropologice asupra criminalilor prin experimente, studiile
comportamentului plantelor, insectelor şi animalelor ucigaşe în mediul natural fiind
extinse şi la oameni. Opiniile despre criminali proveneau parţial din aceste cercetări,
astfel că, Lombroso a indicat criteriile pentru identificarea criminalilor prin identificarea
stigmatelor biologice. Exersând posibilitatea de a observa în mod direct plantele,
insectele şi animalele ucigaşe, acesta stabileşte raportări la oamenii care au înclinări
ucigaşe naturale. În opinia lui Lombroso, numărul criminalilor este unul redus şi astfel ei
sunt uşor de identificat şi pedepsit, societatea având posibilitatea să-şi perfecţioneze
metodele de a riposta la actele prejudiciabile.
Studiul criminalului are la bază analiza caracteristicilor morfologice ale oaselor şî
organelor criminalilor, prin compararea unor măsurători concrete. Înţelegerea şi
identificarea criminalului este legată de mediul natural (biologic, familial, social etc.),
având astfel posibilitatea de a înţelege devenirea sa. Tezele cuprind embriologia delictului
la organismele inferioare, la copii, precum şi prostituţia şi nebunia morală la sălbatici.
Contrazicând opiniile juriştilor care invocau justiţia divină, eternă, C. Lombroso
apreciază că, actele considerate criminale, în mediul în care se produc au un caracter
firesc, natura dând dovadă de insensibilitate şi imoralitate. Lombroso subliniază că,
aceste stări la animale au ca explicaţie manifestarea eredităţii, a structurii organice sau
sunt impuse de concurenţa vitală, apreciind ca fiind „logice” actele de lapidare a
animalelor homicide, în perioada Evului Mediu 2. Analizând delincvenţii născuţi cu
anomalii cerebrale la speciile de animale domestice docile, apreciază că, tendinţa
criminală apare ca urmare a unor alteraţii congenitale cerebrale (depistând rezistenţa la
disciplină a unor animale din cauza dobândirii agresivităţii ereditare). Crima este

1
Camil Tănăsescu, Criminologie
2
Ibidem

5
provocată de mai multe pasiuni, în sensul că, atât la animale, cât şi la oameni poate să fie
comisă din antipatie.
Teoria atavismului dezvoltată de C. Lombroso arăta că individul este sclavul şi nu
stăpânul moştenirii sale biologice1. Germenii comportamentului deviant, ai nebuniei
morale pot fi regăsiţi, în concepţia autorului indicat, la fetus, urmând să fie amplificate la
adult (teoria criminalului înnăscut). Lombroso a efectuat măsurători ale capului, a
urechilor, a sternului, mâinilor, unghiilor, dinţilor, a organelor genitale, stabilind gradul
de sensibilitate şi apetitul spre obscenitate. A susţinut teoria unor stigmate corporale
(organice) la criminalii aflaţi în penitenciare. A încercat să demonstreze (nu întotdeauna
cu succes) că diferenţele în fizionomia criminalilor (aspectul şi mărimea cutiei cranieie
spre exemplu) influenţează perceperea realităţii. Presupunea că tipul criminal are ochii
scoşi din orbite şi injectaţi, prezintă mandibule solide, proeminente, nasul mare şi coroiat,
fruntea îngustă şi păroasă. Lombroso a încercat să cuprindă elementele de comparaţie
bio-comportamentală a rudelor (criminalul a avut un frate hoţ, o soră prostituată, mama
criminală, bunicul sinucigaş, iar presupusul tată era cerşetor; criminalul care prezenta
urechi cu toartă, pomeţi proeminenţi, ochii injectaţi, cap mic, dă dovadă de cruzime şi
insensibilitate)2, Lombroso a trecut ulterior, la identificarea tuturor elementelor biologice
anormale (dinţi inegali, ascuţiţi şi încălecaţi, organe genitale atrofiate, degetul arătător
deformat, privire încrucişată, sensibil la obscenitate, crud cu cei neputincioşi şi cu
animalele).
Contestatarii teoriilor lombrosiene (Lacassagne, Goring, Topinard, Tarde şi Ferri) îi
refuză lui Lombroso, calitatea de cunoscător a biologiei şi psihicului uman, când afirmă
că, dintr-un părinte alcoolic şi unul nebun se va naşte întotdeauna un criminal, această
exprimare reprezentând un mod superficial de judecată, deoarece teoria este contrazisă de
pratica socială. Precizările ulterioare, că este posibil ca un astfel de individ să nu comită
crima, dar prin stigmatele sale fizice indică predispoziţiile acestuia să producă fapte grave
dacă vor fi stimulate, atestă lipsa de consistenţă a teoriei. Controversele ireconciliabile s-
au intensificat de îndată ce „bandiţii intelectuali” i-au întins capcane: un ziarist i-a trimis
fotografiile judecătorilor de la Înalta Curte de Justiţie, afirmând că sunt indivizi arestaţi şi
ar dori să le cunoască predispoziţiile şi înclinaţiile comportamentale, iar Lombroso, după
ce le-a descris stigmatele atavice (mărimea craniului, a urechilor, a nasului, poziţia
ochilor), i-a catalogat ca fiind criminali cu predispoziţii sexuale, canibalice, homo-
sexuale, violente, agresive, nevropatice, masturbatorice, de hoţi, de escroci, iraţionale, de
nebunie morală - toate predispoziţiile fiind considerate absolut criminale; într-o altă
încercare de verificare practică a teoriei, cei mai periculoşi criminali, condamnaţi
definitiv, au fost îmbrăcaţi în hainele paznicilor, iar aceştia au îmbrăcat hainele
puşcăriaşilor3. Prezentând pe scurt predispoziţiile criminalilor, aşa cum păreau să fie
1
Ibidem
2
C. Tănăsescu, Criminologie
3
C. Tănăsescu, Criminologie

6
materializate în chipul fiecăruia dintre paznici, Lombroso a gafat în mod lamentabil,
pentru că l-a ales pe cel mai ferit de predispoziţii „chipul de înger” în persoana celui mai
mârşav şi temut criminal.
Cu toate că multe dintre teoriile enunţate de Lombroso nu au un fundament ştiinţific
real şi sunt contestate de criminologia modernă, nu poate fi negat rolul său în studiul
criminalului şi al crimei, în stabilirea unor metode logice de înţelegere a tipului criminal.

Enrico Ferri (1856 -1929) Una din ideile principale ale lui Enrico Ferri (discipol al
lui Lombroso) a fost aceea că dreptul penal nu trebuie să se bazeze pe libera voinţă
(liberul arbitru) şi pe responsabilitatea morală a individului, pe care le considera simple
ficţiuni. A dezvoltat o teorie mult mai largă cu privire la cauzalitatea fenomenului
infracţional. Conform opiniilor sale, delictul (ca toate acţiunile omeneşti) este un
fenomen cu etiologie (cauzalitate) complexă, atât biologică cât şi fizico-socială, cu
modalităţi şi grade diferite, în funcţie de caracteristicile persoanelor implicate, ale
timpului şi locului1.
La al IV-lea Congres Internaţional de Antropologie Criminală de la Geneva (1896) el a
realizat o clasificare a factorilor criminogeni:
a) factori antropologici;
b) factori fizici sau cosmo - telurici (climatul, natura solului, succesiunea zilelor şi
nopţilor, anotimpurile, temperatura, condiţiile atmosferice etc.);
c) factori sociali (densitatea populaţiei, familia, educaţia, protecţia socială, organizarea
economică şi politică, alcoolismul etc.).
Acordând prioritate factorilor sociali, Ferri evidenţiază faptul că ei se regăsesc mai
ales pe planul general al fenomenului infracţional, infracţiunea concretă are determinări
multiple atât biologice, fizice cât şi sociale, într-o măsură mai mare sau mai mică.
În opinia lui E. Ferri orice acţiune are o cauză, însă rezultatul activităţii ar fi putut să
fie ales de individ, astfel că, valoarea morală a acţiunii este dată de intenţia care a stat la
baza acesteia, persoana fiind responsabilă şi pasibilă de răspundere pentru fapta comisă.
Delictul apare ca rezultat al voinţei de a face rău, întrucât individul este stăpânul propriei
sale voinţe, având capacitatea de a decide dacă trebuie să îndeplinească o activitate
pozitivă sau dacă urmăreşte să comită un fapt prejudiciabil. Chiar dacă nu există o
garanţie care să impună consecinţele urmărite, totuşi, după modul de exprimare, după
modul de obiectivizare, Ferri a criticat teoriile lombrosiene, pentru faptul că, prezintă
concluzii eronate în ceea ce priveşte fundamentul delictului, deoarece se sprijină pe o
înţelegere unilaterală a acestuia (naşterea, delincventul înnăscut), făcând abstracţie de
factorii determinanţi2. Ferri a negat existenţa liberului arbitru, considerând că actul
criminal nu poate avea nicio determinare.

1
C. Tănăsescu, Criminologie
2
Ibidem

7
Fără a respinge în totalitate teoria criminalului înnăscut, în opinia lui Ferri, constituţia
biologică are o importanţă redusă, crima fiind puternic influenţată de factori sociali sau
psihici. Prin urmare, Ferri respinge ideea determinismului, a „destinului criminal”
implacabil. Ferri a propus ca, pe lângă pedepsele cu închisoare să se adopte măsuri
specifice, de natură economică, socială, culturală, politică, pentru a se asigura condiţii de
viaţă normale indivizilor (salarii mari, preţuri mici), pentru a le oferi posibilitatea
practicării drepturilor individuale. Măsurile se refereau la încercarea de educare a
minorilor prin învăţătură şi supraveghere, în sensul ca, persoanele lipsite de sprijin
familial sau abandonate, să intre în programe de ajutorare din partea statului 1. Ferri
propunea ca delincventul pasional să fie obligat doar la repararea daunelor nu şi
supunerea acestuia la alte sancţiuni.

Raffaele Garofalo (1852-1934)


Raffaele Garofalo este cel care a dat numele ştiinţei criminologice 2 şi a stabilit unele
principii şi metode. De asemenea, a structurat o mare parte din lucrările antropologilor şî
sociologilor de până atunci. S-a axat pe identificarea „anomaliilor morale” ale
criminalului, a subliniat importanţa unor factori criminogeni precum mediul social şi
economic, incapacitatea individului de a se adapta la unele condiţii de mediu, influenţa
grupului social şi a familiei. În concepţia sa, delictul are un caracter „natural” existând în
orice societate, delict ce dă naştere obligaţiei statului de a adopta măsuri de prevenţie şi
represiune. Deficienţele organice înlătură posibilitatea tragerii la răspundere a indivizilor,
care nu-şi dau seama de ceea ce fac şi nu posedă o voinţă sănătoasă pentru a executa o
faptă delictuală, prejudiciabilă. Aşezând dorinţele şi atitudinile delincventului în afara
posibilităţilor acestuia de a raţiona, de a judeca, deoarece anomaliile morale deviază
sentimentele, Garofalo, a propus, să nu se exercite constrângeri de nici un fel asupra
acestuia, ci, să se adopte măsuri care să preîntâmpine comiterea faptelor prejudiciabile,
deoarece, deficienţele organice dovedesc lipsa de responsabilitate faţă de actele comise3.
Considera că indivizii care nu se adaptează cerinţelor sociale şi comit încălcări grave
ale normelor trebuie să fie înlăturaţi în mod natural fizic, prin aplicarea pedepsei cu
moartea, aceasta fiind în opinia sa, singura cale de a înlătura anomalia psihologică
permanentă. În cazul celor mai tineri sau a celor care după ce au comis fapta au
demonstrat că îşi pot schimba comportamentul propunea aplicarea pedepsei cu
închisoarea sau deportarea în colonii.
Interesantă este propunerea lui Garofalo privind adoptarea unui Cod penal
internaţional şi a unui Cod de procedură penală internaţională.
Garofalo nu acorda importanţă factorilor educativi sau culturali, susţinând ideea
destinului, a predestinării criminalului, ce nu putea fi modificat prin astfel de factori.
1
C. Tănăsescu, Criminologie
2
Prin publicarea, în anul 1880 a unei lucrări denumite „Criminologie”
3
C. Tănăsescu, Criminologie

8
CURS 2
Cauzalitatea în criminologie
Cauzalitatea în criminologie
-specificul cauzalităţii în criminologie (comparaţie cu alte ştiinţe penale)
-factorii criminogeni

Emille Durkheim1 a folosit pentru prima dată termenul de anomie,


prin care desemna o relaţie dezorganizată sau alterată între ordinea
socială şi aspiraţiile sau aşteptările individuale.
Ceea ce caracterizează teoria sa este punctul de vedere conform căruia
criminalitatea este un fenomen social normal. Întrucât nu poate exista o
societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la
tipul colectiv, este inevitabil ca printre aceste abateri să fie unele care să
prezinte caracter criminal. Ceea ce le dă acest caracter nu este
importanţa lor intrinsecă, ci aceea pe care le-o împrumută conştiinţa
comună2.
Mai mult decât atât, crima este considerată ca un factor de sănătate
publică, o parte integrantă a oricărei societăţi sănătoase.
Din această poziţie, decurg următoarele consecinţe:
1. întrucât criminalitatea este un fenomen „normal”, ea nu este
determinată de cauze excepţionale ci de structura culturii căreia îi
aparţine;
2. întrucât criminalitatea este rezultanta marilor curente colective
ale societăţii, existenţa sa şi raporturile cu ansamblul structurii sociale
au un caracter permanent;
3. deci, criminalitatea trebuie înţeleasă şi explicată nu prin ea
însăşi, ci în legătură cu o cultură determinată în timp şi spaţiu 3.
Acest punct de vedere cultural stă la baza teoriei conflictului de
cultură elaborată de americanii Edwin Sutherland şi Thorsten Sellin şi
nu este nici o îndoială că fenomenul infracţional trebuie analizat prin
raportare la cultura societăţii în care se produce.
Contestabilă este considerarea ca un fenomen social normal. Este de
asemenea evidentă confuzia între constanţa criminalităţii şi normalitatea
acesteia.

1
În 1897 Durkheim a publicat lucrarea „Le suicide” (Sinuciderea), iar în 1890, un memoriu intitulat „Deux
lois l evolution penale” (Două legi, o singură evoluţie penală).
2
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, traducere, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, pag. 116.
3
J. Pinatel, op. cit., pag. 65.

9
Emile Durkheim a fost cel care, studiind fenomenul de suicid, a
utilizat termenul de „anomie” pentru a desemna o stare obiectivă a
mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale,
datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize economice, etc.).
Întrucât nici o fiinţă umană nu poate fi fericită dacă nu există un
echilibru între nevoile sale şi posibilităţile de a le satisface, iar
dereglarea socială determină dezechilibrul, poate să apară fenomenul de
suicid. La baza acestuia ar sta, deci, determinismul social şi nu
predispoziţiile psihologice ale individului.

2.1. Cauzalitate
Cauza1 este fenomenul care precede şi determină sau generează un alt
fenomen, numit efect.
Curentele criminologice la care ne-am referit anterior, biologic,
psihologic, sociologic au evidenţiat mai cu seamă influenţa unor factori
criminogenici ce ţin mai mult de persoană.
Cercetarea ştiinţifică este importantă prin capacitatea de a explica
fenomenele care au loc în natură şi în societate, dar adevărata sa forţă
constă în posibilitatea de a prevedea anumite fenomene, cu şanse de a
reacţiona pentru prevederea lor – când sunt negative – ori de a le
impulsiona evoluţia – atunci când sunt favorabile omului şi societăţii 2.
Studiul consacrat cauzelor criminalităţii presupune ca o premisă
necesară adoptarea unei viziuni sistemice asupra fenomenului
infracţional. Aceasta implică utilizarea conceptelor de sistem, structură
şi funcţie.
Prin sistem3 trebuie înţeles un ansamblu superior organizat de
elemente – dintre care constituie, la rândul său , un sistem – aflate în
relaţii între ele, precum şi cu întregul căruia li se subsumează, ansamblu
care are ca sarcină realizarea unor anumite valori (efecte), în condiţiile
unui mediu cu variaţii diferite sub raportul influenţelor şi deci posibil
perturbant.
Un sistem se caracterizează printr-o anumită structură, adică o formă
de organizare care prezintă o dimensiune diacronică ce reflectă geneza şi
evoluţia sa în timp şi o dimensiune sincronică exprimând starea în care
1
Dicţionar filosofic, pag. 102; Mic dicţionar filosofic, pag. 51.
2
R. M. Stănoiu, op. cit., pag. 105.
3
Dicţionar filosofic, Bucureşti, Editura politică, 1978, pag. 638; Paul Popescu – Neveanu, Dicţionar de
psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, pag. 661; Mic dicţionar filosofic, Bucureşti, Editura politică, 1969,
pag. 341.

10
se găseşte în momentul explicării lui, prin raportare la un sistem de
referinţă.
Orice sistem are anumite funcţii care reprezintă un complex de
proprietăţi ce caracterizează sistemul şi care se exercită în raport cu alte
sisteme.
Teorii ale cauzalităţii: 1. Teoria ecologică –consideră drept cauză
esenţială a creşterii delincvenţei inegalităţile sociale; 2. Teoria
dezorganizării sociale invocă conflictul dintre progresul rapid al
civilizaţiei şi evluţia lentă a tradiţiilor şi cutumelor care duce la încordare
socială, instabilitate comportamentală, devianţăle; 3. Teoriile economice
–sărăcia ca factor principal de delincvenţă; 4. Teoria anomiei sociale –
structurată de Durkheim (Merton şi Parsons) –o confuzie a normelor din
cauza unor distorsiuni sociale, de unde rezultă lipsa de consens
normativ, o relaţie anormală între aspiraţiile individului şi posibilităţile
sociale de realizare a lor; anomia exprimă dificultatea de alegere între
oportunităţile sociale legitime şi nelegitime (de ex. muncă sau şomaj),
indivizii alegând mijloace licite sau ilicite. Anomia are trei categorii de
efecte: a) conflictul normelor vechi cu cele noi generează instabilitate
comportamentală şi risc de devianţă; b) în situaţia lipsei de norme sau în
situaţii de anarhie normativă, omul va alege întotdeauna normle care îi
convin; c) dezorganizarea normativă duce la dezorientarea şi
dezorganizarea personalităţii –aşa numită personalitate anomică –
anomia poate face ca unele fapte penale să fie ignorate.

3. Factorii criminogeni (a se vedea Gh. Nistoreanu, C. Păun -1996)


Există unele dificultăţi în clasificarea factorilor criminogeni ce rezultă
atât din variabilitatea acestora cât şi din faptul că fenomenul infracţional
este un rezultat al acţiunii lor conjugate. Este aproape imposibil să
cuantifici rolul fiecăruia. Tocmai de aceea abordarea individuală a
acestor factori trebuie înţeleasă în sensul pedagogic. J. Pinatel
(criminolog francez) este cel care i-a clasificat în factori geografici,
economici, culturali şi politici.
Sursele socio-umane ale criminalităţii sunt, în mod esenţial
subiective, dar şi obiective, primare şi secundare, imediate şi mediate,
manifeste sau latente, mai vechi sau mai noi, cu acţiune instantanee sau
cu acţiune de oarecare durată, cu caracter intern dar influenţate şi de
acţiuni venite din afară, de poluarea morală şi intelectuală, cunoscute
sau încă necunoscute1.
1
Aurel Dincu, Criminologie, Bucureşti, 1984, TUB, p. 42

11
Trebuie să precizăm că numărul factorilor criminogeni este unul foarte
mare, iar în cele ce urmează vom prezenta succint doar cei mai
importanţi dintre aceştia. Există şi unii factori mai controversaţi, cu
privire la care ştiinţa nu a produs dovezi dincolo de orice îndoială în
privinţa efectului lor, aşa cum sunt de exemplu factorii meteorologici.
Există teorii conform cărora temperatura afectează echilibrul emoţional;
presiunea atmosferică, chiar şi umiditatea (de spus despre vântul roşu –
SUA) –teorii totuşi discutabile. S-a observat o creştere a rebeliunilor şi a
violenţei în general, atunci când temeperatura depăşeşte 30 grade celsius
o perioadă mai îndelungată de timp. Tendinţă care scade dacă
temperatura depăşeşte 33 grade. Au fost observate unele legături între
atacurile violente şi căldură, totuşi există rezultate contradictorii cu
privire la omor, viol –creşterea consumului de alcool atunci când este
cald –statistic crimele violente se săvârşesc mai des între cunoscuţi
(familie, prieteni) decât între necunoscuţi. În unele state factorii
meteorologici pot constitui cauză de agravare sau atenuare a unor fapte
penale (spre exemplu Mistralul în Franţa).
1. Factori economici
1.1.Industrializarea şi evoluţia ştiinţifică şi tehnologică
Prin ea însăşi, industrializarea este un factor de progres economic şi
social, oferind locuri de muncă, superioare de instruire şi specializare,
bunuri de larg consum de calitate tot mai bună şi implicit, creşterea
nivelului de trai al oamenilor.
Statistic, s-a constatat însă un fenomen surprinzător: progresul
social-economic a fost însoţit de creşterea criminalităţii. Pentru a se lega
acest fenomen de industrializare s-a admis că aceasta produce unele
efecte secundare cum ar fi:
a) creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii
rurale, care se deplasează către zonele industrializate, în speranţa unui
trai mai bun şi, mai ales, a unei îmbogăţiri rapide. Înlocuirea mediului
social foarte personal al localităţilor rurale în care individul era cunoscut
şi apreciat la valoarea sa, iar sistemul relaţional era foarte strâns cu un
mediu foarte impersonal, cel urban, în care individul este privit ca un
“nimeni”, a produs efecte negative asupra acestei categorii de oameni,
provocând grave mutaţii în structural or de personalitate, mai ales
atunci când “transplantul” s-a soldat cu un eşec;
b) industrializarea prin „maşinismul” său, mai ales prin munca “pe
bandă”, produce o specializare cu efecte de înstrăinare, omul
nemaiavând posibilitatea să-şi manifeste spiritual creator;

12
- în general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în
acre sunt implementate, cu efecte care accentuează starea de stress a
muncitorilor şi a populaţiei de pe platformele industriale;
- ritmul industrializării constituie şi el un factor criminogen ca urmare
a imposibilităţii asigurării unor condiţii social-edilitare minime pentru
populaţia atrasă în acest sector, unele persoane căutând să-şi realizeze
prin orice mijloace aceste condiţii social-edilitare minime.
1.2. Şomajul
Explică un anumit procent de acţiuni infracţionale. Influenţa sa se
exercită nu numai prin scăderea bruscă şi excesivă a nivelului de trai, ci
şi prin instabilitatea emotivă pe care o ocazionează. Şomajul atacă în
mod serios echilibru interior al individului, punându-l în imposibilitatea
de a-şi mai putea realiza, prin mijloace legale, aspiraţiile sale.
Şomajul atinge grav structura familială, la baza sa 1. Autoritatea tatălui
se diminuează considerabil, rolul său de susţinător al familiei fiind
alterat. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de
dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorinţă de revanşă împotriva
societăţii. Anumite studii evocă o creştere puternică a procentului de
tâlhării în perioadele de recesiune economică.
1.3. Nivelul de trai
Până în momentul în care criminologul american Edwin Sutherland a
evocat criminalitatea „gulerelor albe”, doar sărăcia a fost privită ca factor
criminogen.
Trebuie evidenţiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune
economică obiectivă, ci şi o dimensiune spirituală. Dimensiunea
obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu într-o societate, ori
epocă precizată. Dimensiunea subiectivă se referă la percepţia
individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statutului
său economic, situaţiei financiare într-un mediu social şi în epoca în
care trăieşte. În funcţie de nevoile, aspiraţiile şi obligaţiile sale, el îşi va
considera nivelul de trai satisfăcător, ori de-a dreptul mizer. Acelaşi
salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în timp ce altele
îl pot considera insuficient.
Deci, pe lângă sărăcie la limitele sale, care îl împinge inexorabil pe
individ la comiterea de infracţiuni, se adaugă dorinţa de îmbogăţire sau
de un trai mai bun, care împinge spre delicvenţă un număr mare de
persoane.

1
J. Pinatel, op. cit.., pag. 97.

13
Alături de şomaj sunt implicaţi în scăderea nivelului de trai şi alţi
factori, precum: angajarea pe timp limitat şi angajarea sezonieră,
şomajul parţial şi, mai ales, inflaţia care bulversează echilibru economic
familial, spulberând într-un timp scurt, economiile făcute timp
îndelungat1.
În privinţa criminalităţii „gulerelor albe” apreciem că aceasta este
generată mai puţin de factori economici şi mai mult de structurile de
personalitate, aşa cum vom arăta în cuprinsul acestei teme.
1.4. Crizele economice
Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se
accentuează în timpul crizelor economice care afectează producţia,
nivelul salariilor şi rata şomajului. În lipsa unei protecţii sociale
corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului
comiterii faptelor antisociale.
S-a demonstrat o corelaţie între crizele economice şi creşterea
criminalităţii, factor criminogen a cărui importanţă a scăzut după criza
din 1929, însă a reînceput să constituie un factor important începând cu
anul 2009. Un raport ONU din anul 2012 indică o creştere
semnificativă în 15 ţări, nu numai a unor infracţiuni economice ci şi a
unor infracţiuni precum cele de furt, tâlhărie sau omor. În acelaşi timp
însă exzistă şi fapte care sunt mai puţin influenţate de acest factor (spre
exemplu infracţiunile sexuale).
1.5. Factori demografici
-exploziile în rata natalităţii, mobilitatea geografică şi socială sunt
factori criminogeni importanţi
Rata natalităţii –perioada cea mai activă infracţional între 18 şi 30 de
ani –cu unele excepţii (criminalitatea în afaceri). Factorul analizat are o
natură indirectă.
Se estimează că în 2050 populaţia va ajunge la 10 miliarde, populaţia
urbană creşte cu 4% pe an. Creşterea densităţii populaţiei are efecte
dintre cele mai variate, influenţând inclusiv aspectele culturale ale unei
societăţi, dar mai ales pe cele economice.
1.6. Factori socio – culturali
Constituie un complex extrem de larg de factori în interiorul cărora
individul se naşte, trăieşte şi moare. Aceşti factori îi marchează definitiv
evoluţia. Majoritatea au relevanţă criminologică.
4.1.5. Familia
1
J. Pinatel, op. cit.., pag. 100.

14
Familia, ca structură socială de bază are valenţe multiple.
În primul rând, are rolul de socializare imprimând copilului un anumit
standard valoric, precum şi atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare
faţă de anumite valori sociale.
Familia asigură copilului o siguranţă indispensabilă atingerii
maturităţii intelectuale, sociale şi culturale, precum şi o identitate
proprie în baza căreia va fi acceptat ca partener social.
În consecinţă, orice perturbare în interiorul structurii familiale are
efecte importante asupra copilului, atât la nivelul adaptării sale la
societate, cât şi asupra structurii sale de personalitate.
Structura familială este afectată de numărul membrilor ei, de
capacitatea educativă a părinţilor şi de mobilitatea socială şi geografică a
familiei. Rolul de socializare deţinut de familie se reduce tot mai mult,
mai ales în privinţa adolescenţilor, datorită şcolarizării prelungite,
precum şi altor factori cum sunt: presa, televiziunea, filmele şi
microgrupurile la care copiii sau adolescenţii aderă.
Influenţa familiilor divorţate ori despărţite constituie un factor
criminogen major pentru copii delicvenţi.
De asemenea, familiile infractoare îşi implică copiii în activităţi
infracţionale ori îi influenţează pe calea imitaţiei, împrumutându-le
percepte morale contrare eticii societăţii. În acest caz, delincvenţa rezultă
ca un conflict între cultura proprie familiei infractoare şi cea a societăţii.
4.1.6. Nivelul de instruire şcolară
O problemă îndelung dezbătută a fost aceea de a şti dacă
infracţionalitatea este influenţată cantitativ şi calitativ de nivelul de
instruire şcolară.
Pe plan cantitativ, nu rezultă consecinţe în planul infracţionalităţii. Pe
plan calitativ, nivelul de instruire şcolară se reflectă prin alegerea unor
forme infracţionale mai puţin primitive.
Rolul şcolii este însă unul important pentru educarea şi socializarea
copiilor, pentru depistarea celor inadaptaţi şi punerea în aplicare a unor
programe de prevenţie generale.
4.1.7. Religia
Religia joacă în general un important rol de prevenţie
-au existat unele controverse, din cauza dificultăţii de a izola religia,
ca factor criminogen, de alte variabile, precum grupul etnic; există însă
certe influenţe negative cauzate de activitatea unor anumite secte
religioase
4.1.9. Impactul activităţilor din timpul liber

15
Din ce în ce mai puţin timpul liber este petrecut în cadrul familiei. De
asemenea, au fost identificate noi şi potenţial periculoase forme de
petrecere a timpului liber, cum ar fi asocierea în grupuri sau „bande”
care se angajează deliberat în comiterea de infracţiuni. Cercetătorii
afirmă că aceste fapte trebuie văzute ca o formă de interacţiune între
tineri, altfel spus, ca o formă de a petrece timpul liber împreună.
În cele mai multe dintre cazuri, aceste activităţi rămân la un stadiul
limitat, neimplicat infracţional. Totuşi, aspectul criminogen trebuie
reţinut, deoarece se constată pentru anumite cazuri, aderenţa la spiritul
violenţei, cu efecte grave în plan social.
Rolul creşterii delicvenţei ca urmare a impactului activităţilor din
timpul liber este inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În
acest sens, neintegrarea economică şi socială a tinerilor absolvenţi
conduce la stări de frustrare şi dezechilibru care generează
infracţionalitatea.
4.5. Impactul mijloacelor de informare în masă
Studiile efectuate au relevat influenţa deseori negativă exercitată de
mijloacele de informare în masă. Criminologii occidentali au menţionat
pe primele locuri violenţa în mass-media şi în special video-violenţa.
Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând
următoarele:
a) violenţa pe micul sau marele ecran furnizează auditorului modele
de comportament negativ. Este remarcabil de semnalat că aceste filme
sunt comerciale, făcute pentru a se obţine cât mai mulţi bani din
vânzarea lor şi, în consecinţă, abordează fără nici o reţinere acele teme
cu efecte în planul instinctului, al inconştientului uman. Este ceea ce
atrage, mai ales auditorul tânăr;
b) determină creşterea nivelului agresiv în rândul auditorului;
c) desensibilizează auditorul cu privire la gravele prejudicii pe care le
produce violenţa.
Programele „violente” determină o „dezinhibare” a privitorului şi îl scot
din real determinându-l să săvârşească pe calea imitaţiei, fapte violente,
spontane şi neplanificate.
Totodată, se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se
realizează şi interpretează în funcţie de propriile nevoi, atitudini şi
imagini despre lume, astfel încât video violenţa va produce efecte doar
asupra acelora care au înclinaţii, predispoziţie spre violenţă fără a se
exclude rolul mijloacelor de informare în masă, în desensibilizarea

16
generală şi formarea unor atitudini nedorite şi neconforme cu interesele
societăţii.
S-a arătat că genul de cultură oferită de mass-media distrează, dar nu
umanizează, altfel spus are o valoare pedagogică redusă, prin aplatizarea
pasiunilor, prin încurajarea şi omologarea bunăstării şi a opulenţei cu
fericirea; în acest fel, opulenţa precedă orice ideal existenţial, deoarece
succesul şi banii nu mai au „timp să treacă prin templul cunoaşterii” 1.
4.6. Discriminarea
Considerată ca un factor criminogen important este asociată cu
prejudecata. Asocierea este făcută deoarece sentimentele discriminatorii
constituie obstacole culturale care au o importanţă aparte în
comportamentul infracţional.
Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu
aspiraţiile sale. Ea se poate exercita la diferite niveluri:
- al claselor sociale;
- al sexelor;
- al apartenenţei religioase;
- al grupurilor etnice;
- al instruirii;
- al participării la activităţi sociale;
- al emigrării, etc.
Aceste preferinţe diverse nasc prejudecăţi, atitudini negative cu privire
la ansamblul grupurilor minoritare.
Discriminările pot avea loc şi în lipsa prejudecăţilor. Astfel, un om
care nu admite prejudecăţile se va conforma, totuşi, cutumelor
discriminatorii.
Intensitatea disciminărilor depinde de criterii economice, sociale şi
politice.
Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care, de regulă,
declanşează porniri agresive, precum şi dorinţe puternice de revanşă din
partea celor care se consideră discriminaţi. Este un caz tipic de „conflict
de cultură”.
4.7. Diversitatea culturală şi relativismul unor valori ca factor criminogen Cele
mai multe critici aduse drepturilor omului au la bază relativismul
cultural. S-a arătat că problemele de diversitate culturală apar mai ales
în cazul unor drepturi, precum dreptul la sănătate, dreptul la educaţie
sau la libertatea religiei. Există chiar teorii (larg combătute) ce ţin de
particularismul cultural, conform cărora culturile se diferenţiază, într-un
1
Gh. Scripcaru, V. Astărăstoae, Criminologie clinică, Ed. Polirom, 2003, p. 125

17
mod fundamental, pe baza jocurilor de limbaj şi a modurilor de viaţă,
astfel încât o înţelegere a altor culturi străine ar fi imposibilă. În
societatea occidentală, există un contrast extraordinar între viaţa
economică şi cea socială. În timp ce nevoile materiale au fost satisfăcute
cu succes, aspectul social a devenit din ce în ce mai frustrant, deoarece
creşterea condiţiilor de viaţă a dus la „uzura sau chiar distrugerea unei
mari părţi din viaţa socială, inclusiv a sentimentului apartenenţei la
comunitate, a solidarităţii, precum şi o diminuare a timpului liber” 1. Pe
de altă parte, există o tradiţie favorabilă incluziunii diversităţii, în care
una dintre problemele principale este modalitatea în care elemente care
par discordante, dar sunt recunoscute ca fiind reale şi necesare, pot fi
puse împreună. Soluţia acestei probleme, care are la bază tradiția însăşi,
poate fi găsită în ideea de ierarhie: elementele diverse sunt discordante
doar pentru că sunt nelalocul lor. O dată ce se identifică un aranjament
potrivit, discordia este înlocuită de concordie 2.
Gustave Le Bon sesiza, încă la 1896, că există o „lege a unităţii
mintale a maselor”3, ca cerinţă esenţială pentru existenţa unei
colectivităţi, şi că o mulţime psihologică dobândeşte caracteristici
determinabile. Într-o masă psihologică, „indiferent de indivizii care o
compun, indiferent de asemănările sau deosebirile în felul lor de trai, în
ocupaţiile, caracterele ori nivelul lor de inteligenţă, singurul fapt că
oamenii sunt transformaţi într-o masă îi învesteşte cu un soi de suflet
colectiv”4. O astfel de mulţime nu este formată din suma şi media
elementelor ce o compun, ci presupune o anumită combinare, ce are ca
rezultat crearea unor noi particularităţi (idee susţinută şi de Durkheim,
care identifica o „conştiinţă colectivă”, ce acţionează în societate ca o
forţă unificatoare. De asemenea, potrivit lui Durkheim, există o realitate
socială exterioară, independentă de simţuri). „O civilizaţie, afirmă Le
Bon, presupune reguli fixe, disciplină, trecerea de la instinctiv la
raţional, preocupări legate de viitorul ei, un nivel ridicat de cultură,
condiţii total inaccesibile maselor, abandonate lor înseşi” 5.
Responsabilitatea, coagularea în jurul unor forţe morale reprezintă
armătura fără de care nicio societate nu poate exista.
Există unele teze susţinute de particularismul cultural, conform
cărora culturile se diferenţiază pe baza jocurilor de limbaj şi a modurilor
1
Caroll Quigley, Tragedy and hope, A history of the world in our time, 1974, pp. 1119-1120
2
Caroll Quigley, op. cit., p. 1123
3
Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2007, p. 9.
4
Gustave Le Bon, Psihologia ..., op. cit., p. 11.
5
Gustave Le Bon, Psihologia ..., op. cit., p. 5.

18
de viaţă într-un mod atât de fundamental încât o înţelegere a altor
culturi străine ar fi imposibilă. Această idee a fost însă combătută de mai
mulţi autori1 care au arărat că înţelegerea culturilor este posibilă,
culturile fiind, din punct de vedere epistemologic, de înţeles în specificul
lor, deci nu sunt incomensurabile. De altfel, credem că susţinerea unor
astfel de teze ar fi posibilă numai într-o cultură închisă, care nu are şi
nici nu a avut vreodată contact cu alte culturi. Este evident că o astfel de
cultură, care să nu fi avut niciun loc de relaţie, niciun fel de schimb cu
alte culturi nu există nicăieri în lume (nici în Coreea de Nord, de
exemplu, care deşi ar putea fi considerată o cultură închisă a avut totuşi
importante relaţii culturale în trecut şi nici închiderea din prezent nu
poate fi interpretată ca absolută). Mai mult chiar, acceptând că o astfel
de cultură absolut izolată ar putea exista, aceasta nu înseamnă neapărat
că ea nu poate fi cunoscută, că nu pot fi făcute aprecieri de natură
epistemologică cu privire la aceasta.
Samuel Huntington sesiza, acum mai bine de două decenii, sfârşitul
statelor definite ideologic, fenomen ce va provoca ieşirea la suprafaţă a
animozităţilor dintre identităţile etnice tradiţionale. Sursa fundamentală
a conflictelor –arată Huntington - nu o va reprezenta ideologia sau
economia, ci ciocnirea dintre civilizaţii 2. În timpul războiului rece, lumea
era împărţită în diviziuni care nu mai sunt relevante în prezent. La
momentul actual, este mai relevantă o împărţire a ţărilor acum nu în
termeni de sisteme politice sau economice, ci mai degrabă în funcţie de
cultura şi civilizaţia acestora. O civilizaţie este o entitate culturală.
Satele, regiunile, grupurile etnice şi religioase, toate au culturi distincte,
la nivele diferite de eterogenitate. Identitatea civilizaţiilor va fi din ce în ce
mai importantă şi lumea se va clădi în mare măsură prin interacţiunea
dintre şapte sau opt mari civilizaţii. Conflictele vor avea loc pe „faliile ce
separă aceste civilizaţii între ele” (falii ce înlocuiesc graniţele politice şi
ideologice). Diferenţele dintre civilizaţii nu numai că sunt reale, dar sunt
fundamentale3. Civilizaţiile se diferenţiază una de cealaltă prin istorie,
limbă, cultură, tradiţie şi, cel mai important, prin religie. Oamenii ce fac
parte din diferite civilizaţii au o vedere diferită cu privire la relaţiile dintre
Dumnezeu şi oameni, individ şi grup, cetăţean şi stat, părinţi şi copii, soţ
şi soţie, importanţa drepturilor şi responsabilităţilor, libertate şi
1
De exemplu Thomas Göller, Drepturile universale ale omului- o premisă a pluralităţii culturale? în
Drepturile omului la întâlnirea dintre culturi, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004, p. 117
2
Samuel Huntington, The clash of civilizations and the remaking of the world order în Foreign Affairs,
vol. 72, nr. 3, 1993, p. 22 http://www.hks.harvard.edu/fs/pnorris/Acrobat/Huntington_Clash.pdf
3
Samuel Huntington, op. cit., p. 25

19
autoritate, egalitate şi ierarhie. Toate aceste diferenţe sunt produsul
secolelor de istorie şi nu vor dispărea în curând fiind mult mai
înrădăcinate decât diferenţele dintre ideologii politice şi regimuri
politice1. Totuşi, diferenţele nu înseamnă în mod necesar conflicte, iar
conflictele nu înseamnă neapărat violenţă. Conflictul, susţine
Huntington, ia naştere deoarece oamenii îşi definesc identitatea în
termeni etnici şi religioşi, astfel încât ei percep relaţia cu membrii altor
religii sau grupuri etnice ca „noi” împotriva „lor”. Ciocnirea dintre
civilizaţii, la care se referă autorul indicat, se manifestă la două niveluri:
la un nivel micro, grupurile adiacente faliilor dintre civilizaţii se luptă,
adeseori violent pentru controlul teritoriului; la un nivel macro, state ce
fac parte din civilizaţii diferite concurează pentru putere militară şi
economică, pentru controlul instituţiilor internaţionale şi îşi promovează,
în mod competitiv ideologiile politice şi valorile religioase 2. Civilizaţia
universală” este, potrivit lui Huntington, un concept produs de civilizaţia
occidentală, care nu găseşte un sprijin real în celelalte civilizaţii. Tot
Huntington afirmă că stabilitatea democraţiei în zonele ortodoxe din
fosta Uniune Sovietică sau din sfera de influenţă a acesteia variază şi
este caracterizată prin nesiguranţă. În acelaşi timp, perspectivele
democratice în republicile musulmane nu sunt foarte bune. Lecţia pe
care o oferă istoria civilizaţiilor este că nimic nu este inevitabil;
civilizaţiile se pot reforma şi reînnoi. De altfel, conceptul de cultură sau
de civilizaţie maleabilă poate fi regăsit la mai mulţi autoriPotrivit unui
autor3, tradiţia civilizaţiei occidentale are la bază caracteristici cum ar fi:
- există un adevăr, o realitate – astfel, civilizaţia occidentală respinge
scepticismul, solipsismul şi nihilismul;
- nicio persoană, grup sau organizaţie nu are o imagine completă a
adevărului –astfel nu există nicio autoritate finală sau absolută;
- fiecare persoană de bună credinţă este deţinătoarea unei viziuni a
adevărului, bazată pe propria sa experienţă – astfel fiecare individ
contribuie la construcţia civilizaţiei;
- prin discuţii, aspectele adevărului susţinute de mulţi indivizi pot fi
reunite şi aranjate pentru a forma un consens mai apropiat de adevăr
decât oricare dintre sursele care au contribuit la descoperirea sa;
- acest consens este o aproximare temporară a adevărului şi
informaţiile adiţionale fac posibilă o reformulare a acestuia.

1
Ibidem
2
Samuel Huntington, op. cit., p. 29
3
Caroll Quigley, Tragedy and hope, A history of the world in our time, 1974, p. 1229

20
Astfel, concepţia vestică despre imagina adevărului avansează, prin
aproximări succesive, din ce în ce mai aproape de adevăr, dar fără să-l
atingă vreodată. „Pentru Vest –arată Quigley - în ciuda tuturor devierilor
sale, cel mai mare păcat, de la Lucifer la Hitler, a fost mândria, mai ales
în forma aroganţei intelectuale; şi cea mai mare virtute a fost smerenia,
mai ales în forma intelectuală care admite că opiniile pot fi întotdeauna
subiectul modificărilor noilor experienţe, noilor dovezi şi opiniilor
altora”1.
4.8. Influenţele criminogene internaţionale
O ţară cu graniţele deschise este expusă nu doar efectelor favorabile
ale culturii şi civilizaţiei mondiale ci, în măsură egală, dacă nu cumva
mai înaltă, penetrării infracţionalităţii organizate pe plan internaţional.
Crima organizată are nevoie de pieţe de desfacere noi, de reţele noi, de
filiere necontrolate. În plus, ea are o viteză de desfăşurare şi o capacitate
de adaptare cu totul remarcabile, dispunând şi de mijloace băneşti
adecvate scopurilor propuse.
4.9. Urbanizarea
Studiile statistice indică o corelare generală între creşterea
infracţionalităţii şi gradul de urbanizare. Aceste studii sugerează că
urbanizarea accelerează ritmul natural al omului şi, totodată, taie
legăturile dintre om şi natură.
Urbanizarea s-a realizat în mai multe etape dar ea a cunoscut un
avânt de excepţie în secolul nostru datorită industrializării. Amploarea
mobilităţii pe orizontală a populaţiilor a provocat schimbări calitative în
relaţiile interumane, în structurarea şi restructurarea grupurilor şi în
dezvoltarea personalităţii individului.
Mobilitatea puternică a avut un dublu efect: acela de a dezorganiza
instituţiile sociale existente şi de a crea altele noi în toate domeniile de
activitate.
Familia a suferit în primul rând: rata divorţurilor, despărţirile şi
abandonul de familie, diminuarea autorităţii părinteşti, angajarea în
muncă a ambilor soţi, şcolarizarea prelungită a copiilor şi căsătoria lor
prematură au schimbat profund instituţia familială.
Creşterea rapidă a mediului urban nu a permis amenajarea
cartierelor, a habitatului, la un nivel satisfăcător.
Mediul tehnic urban are un ritm diferit care se manifestă în forme
multiple: structurile se modifică permanent, traversate de curente ale
mobilităţii verticale şi orizontale accelerate.
1
Caroll Quigley, op. cit., p. 1231

21
Eterogenitatea socială are drept consecinţă eterogenitatea culturală.
Normele fiecărui grup îşi pierd din vigoare, devin ambigue, făcându-se
simţită prezenţa unui pluralism cultural, a unei suprapuneri de norme şi
valori care ghidează conduitele umane. Unele din ele pot fi exact negaţia
altora, ori negaţia normelor în vigoare la nivelul societăţii. Este o ocazie
pentru manifestarea conflictului de cultură.
Rapiditatea transformărilor social-culturale în mediul urban a supus
personalitatea umană la perturbaţii şi a plasat-o frecvent în situaţii
conflictuale. În consecinţă, au început să apară inadaptaţii, alienaţii,
înstrăinaţii, infractorii.
Scăderea controlului social atât informal cât şi formal a avut ca efect
creşterea delicvenţei.
4.10. Toxicomania
Alcoolismul este un factor criminogen important, determinând
tulburări mentale cu efecte în planul comportamentului infracţional.
Starea alcoolică, ca factor criminogen, este influenţată în mod direct de
temperamentul psihotic sau nevrotic. Pot fi descrise două stări
fundamentale de alcoolism:
a) alcoolismul acut poate fi evidenţiat atât într-o stare uşoară, cât şi
într-o formă gravă;
- beţia uşoară este însoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a
timpului de reacţie, cauzând un număr considerabil de infracţiuni,
comise din imprudenţă şi neglijenţă. Cele mai multe cazuri de accidente
de circulaţie, dar şi unele accidente de muncă se datorează alcoolului.
- beţia gravă provoacă o stare tipică de confuzie mentală, exagerează
nevoile sexuale şi conduce la o stare de delir şi agresivitate căreia i se
atribuie o parte considerabilă a infracţiunilor săvârşite cu violenţă.
b) alcoolismul cronic:
- modifică mentalitatea fundamentală a individului şi dezvoltă
agresivitatea şi impulsivitatea. Este însoţit de o pierdere a sensurilor
eticii şi moralei. Determină furtul, abuzul de încredere, abandonul de
familie, etc.
Ca şi alcoolul, drogurile sunt substanţe ce favorizează trecerea la actul
infracţîonal. Creând comportamente dependente, ele aum în general, ca
motivaţie nevoia de a depăşi un sentiment de eşec, de a evada dintr-o
realitate percepută ca ostilă şi, cum omul este un animal social, din
realitatea socială considerată ostilă 1. După consumul însoţit de o

1
Gh. Scripcaru, V. Astărăstoae, op. cit., p. 162

22
senzaţie agreabilă, subiectul simte nevoia să continue consumul pentru
a atenua efectele negative ale abstinenţei.
4.11. Profesia
Toate statisticile relevă o rată extrem de diversă a delincvenţei
profesionale. Într-un grad diferit, majoritatea profesiilor oferă condiţii
pentru săvârşirea de infracţiuni. Nu ne propunem examinarea incidenţei
criminologice a fiecărei profesii, limitându-ne la criminalitatea „gulerelor
albe”.
Expresia a fost utilizată pentru prima dată de Edwin Sutherland în
lucrarea „Criminalitatea gulerelor albe”, apărută în anul 1949.
Criminologul american defineşte criminalitatea „gulerelor albe” ca fiind o
infracţionalitate săvârşită de persoane socialmente respectabile, care
ocupă un statut social elevat. Este în cauză criminalitatea oamenilor de
afaceri, a cadrelor superioare din administraţie, a personalităţilor
politice, sindicale, etc.
Din punct de vedere juridic, criminalitatea „gulerelor albe” nu diferă
de cea săvârşită de alte categorii infracţionale, în schimb are unele
caracteristici speciale:
- beneficiază de o indulgenţă generalizată, determinată atât de
poziţia socială a infractorilor din această categorie, cât şi de modalităţile
rafinate prin care ei realizează faptele antisociale;
- în aceste condiţii, reputaţia persoanelor implicate nu este
alterată;
- factorii criminogeni obişnuiţi (lipsa de instruire, nivel de trai,
familia, etc) nu joacă nici un rol în etiologia infracţiunilor comise de
aceste persoane, determinantă fiind structura lor de personalitate.
De regulă, criminalitatea „gulerelor albe” se realizează prin ignorarea
şi prin interpretarea falsă a legii, făcându-se o confuzie voită între
limitele legalului şi ale ilegalului, uneori profitându-se de ambiguitatea
unor legi adoptate, parcă în mod voit, în interesul acestei categorii
favorizate.
4. 12. Factorii politici
Influenţa factorilor politici în criminogeneză apare ca deosebit de
puternică în două situaţii specifice: războiul şi revoluţia.
Războiul convenţional Datorită reglementărilor speciale în domeniul
penalului (legii marţiale) este mai puţin criminogen. În schimb, războiul
civil care constituie cea mai înaltă expresie a unei crize politice pe
teritoriul unui stat, produce efecte puternic criminogene.

23
Indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau religioasă), în
timpul războiului civil se creează centri antagonici de putere, indivizii se
polarizează, sistemul legislativ este ignorat complet, se instaurează
haosul şi anarhia socială şi economică, se escaladează violenţa şi se
urmăreşte anihilarea prin toate mijloacele a oponenţilor. În acest context,
infractorii de profesie au un câmp de acţiune ideal. Starea de haos şi
anarhie încurajează la comiterea de infracţiuni şi persoane care nu au
fost cunoscute anterior cu comportamente antisociale.
Îşi face apariţia terorismul ca formă a luptei pentru putere, urmărind
înlăturarea adversarilor mai importanţi şi anihilarea neutrilor. Luptele
armate depăşesc ororile războiului clasic, combatanţii fiind puternic
motivaţi psihologic.
Revoluţia este o stare de criză politică de mare amploare, finalizată pe
cale conflictuală, prin care se urmăreşte înlăturarea de la putere a unui
grup conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orânduirii
sociale.
Constituind o formă a luptei pentru câştigarea puterii politice,
revoluţia nu-şi alege mijloacele pentru atingerea scopurilor sale.
Momentul de criză se repercutează grav asupra sistemului legislativ care
nu mai este respectat, precum şi asupra organelor de control social care
fie că sunt eliminate, fie că nu-şi mai pot îndeplini atribuţiile.
Atât în timpul desfăşurării efective a evenimentelor revoluţionare, cât
şi în perioada de tranziţie care urmează, pentru motivele arătate,
infracţionalitatea cunoaşte o creştere deosebită.
CURS 3
Teoriile comportamentului criminal
Cauzele crimei ca act individual

-infractor, infracţiune şi delict din perspectivă criminologică;


-personalitatea criminală;
-mecanismul trecerii la at

1. Personalitatea
Personalitatea fiecărui individ este unică şi nu există şabloane în
care aceştia să poată fi încadraţi, astfel încât să se stabilească cine este
predispus la crimă şi cine nu va comite niciodată o astfel de faptă.
După unii cercetători nu există o diferenţă semnificativă între
psihologia criminalului şi cea a non-criminalului. Există unele
probleme privind măsurarea IQ-ului, din cauza limitărilor unei astfel de

24
măsurători. Aceasta este afectată mai ales de diferenţele culturale, de
specificul unei anumite zone (spre exemplu eşecul în măsurarea IQ-ului
în anumite zone din Africa). Un IQ scăzut are un rol scăzut sau nu are
nici un rol în producerea comportamentului deviant. Nu doar o
inteligenţă sub medie poate fi un factor care să împiedice integrarea
socială şi să se constituie astfel într-un factor criminogen, ci şi o
inteligenţă peste medie poate duce la acelaşi efect. William James Sidis
(1898-1944) este considerat cel mai inteligent om care a trăit vreodată,
cu un IQ situat între 250-300 (cu toate că există unele controverse
privind această cifră). Copil-minune, cu abilităţi excepţionale, mai ales
în domeniul ştiinţelor exacte, Sidis a fost acceptat la universitatea
Harvard la vârsta de 11 ani. Se pare că ar fi cunoscut mai mult de 40
de limbi şi chiar că ar fi inventat o nouă limbă (pe care a denumit-o
Vendergood). La vârsta de 17 ani a devenit preparator universitar la
Harvard, ocupaţie la care a renunţat însă după un an. Ulterior a avut
ocupaţii ce nu presupuneau o pregătire deosebită şi care, cu siguranţă,
erau sub capacităţile sale. În 1919 a fost arestat pentru că a participat
la o manifestaţie socialistă, în Boston şi a fost condamnat la 18 luni
închisoare. Întreaga sa viaţă a fost un introvertit şi a încercat să se
îndepărteze de societate.
Noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca un tip
antropologic, o variantă a speciei umane, ci ca un „un instrument
clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional” 1. Jean Pinatel arăta
că este inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, întrucât
orice om, în circumstanţe excepţionale poate deveni delincvent.
Personalitatea criminală nu trebuie privită nici ca o structură statică,
ea fiind caracterizată prin dinamism, mai ales dacă este analizată pe
perioade mai îndelungate de timp.
Personalitatea infractorului noţiunea psihosocială şi noţiunea
juridico-penală a infractorului (criminalului). În raport de aceste
premise definim personalitatea criminalului ca reprezentând ansamblul
trăsăturilor bio-psihosociale specifice şi stabile pentru acel om care cu
vinovăţie a săvârşit o faptă din domeniul criminalităţii prevăzute ca
atare de legea penală2. Personalitatea umană reprezintă sinteza
interacţiunilor fireşti, legice, dintre factorii exogeni şi factorii endogeni,
respectiv ansamblul caracteristicilor organizării interne a omului. Astfel
conceptul modern de personalitate a criminalului este reprezentat de

1
Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 161
2
Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia generală românească, Ed. Tipocart Braşovia, 1993, p. 121

25
un tot unitar, de sinteza elementelor endogene şi exogene, respingându-
se astfel teoria criminalului înnăscut 1.
Noţiunea de personalitate a infractorului prezintă importanţă şi în
ceea ce priveşte prevenirea anumitor fapte, dar şi pentru înţelegerea
crimei şi pentru crearea unor profiluri psihologice ce permit
identificarea făptuitorului (tehnici profiling). Spre exemplu, un loc al
crimei organizat denotă capacitatea făptuitorului de a se pregăti,
atenţia la detalii, posibilitatea ca acesta să fie recidivist, atitudinea
făptuitorului după comiterea faptei etc. Toate aceste trăsături, dacă
sunt identificate corect pot contribui la crearea unui profil psihologic.
Examinarea locului crimei cu scopul de a identifica şi interpreta
anumite detalii poate oferi indicii asupra tipului de personalitate
implicată, în determinarea profilului mintal al persoanei care ar fi putut
comite crima. În mod cert sunt legături între aspectul psihologic al
criminalului şi indiciile psihologice dezvăluite de locul crimei 2.
Societatea judecă şi evaluează comportamentul membrilor săi nu
atât din punct de vedere al motivaţiilor şi mobilurilor sale intrinseci, cât
mai ales din punctul de vedere al conformării acestui comportament la
normele şi valorile unanim recunoscute 3.
-Personalitate şi contradicţie- deosebirea între omul care, într-un
proces contradictoriu achiziţionează o personalitate criminală păşind în
domeniul criminalităţii reale, de omul neinfractor nu constă în
particularităţile biopsihice şi nici în acţiunile de scurtă durată
(întâmplătoare) ci în întregul ansamblu al criminogenezelor specifice
drumului criminal pe care individul îl parcurge până în momentul
săvârşirii infracţiunii4.
-Personalitate şi înstrăinare- factorii endogeni şi exogeni determină
apariţia în societate a unei personalităţi umane discordante, care
reprezintă una din formele tipice de manifestare a fenomenului de
înstrăinare în raport cu modelul socio-uman general admis (factorii
criminogeni analizaţi la secţiunea anterioară pot determina
înstrăinarea).
-Personalitatea infractorului şi mediul psihosocial –doctrina modernă
recunoaşte importanţa deosebită a mediului psihosocial în formarea
personalităţii infractorului, influenţă care nu trebuie însă exagerată.

1
Ion Gheorghiu Brădet, Criminologia….pp.123-133
2
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat de psihologie judiciară, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p. 4-
3
Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. Şansa, Bucureşti, 1996, p. 13
4
C. Bulai, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, 1992, p. 82

26
1. Vârsta şi criminalitatea
Fiecărei vârste îi sunt specifice anumite fapte. În general,
adolescenţa şi tinereţea sunt caracterizate în multe situaţii ca fiind
perioade ale vieţii căror le sunt specifice acţiunile periculoase, acţiuni
bazate pe forţa fizică sau pe risc. Perioada maturităţii presupune deja o
altă orientare faţă de infracţiune, aici apărând factori care încearcă să
elimine riscurile, dând o mai mare importanţă raţiunii, calculelor şi
analizei.
Există un consens general că între creşterea în vârstă şi săvârşirea
de infracţiuni există o legătură invers proporţională. Indiferent de
statutul economic, marital, de rasă, sex ş.a.m.d., tinerii comit
infracţiuni mai des decât cei vârstnici. Dacă în criminologia generală s-
a demonstrat existenţa unei curbe a criminalităţii legate de vârsta
făptuitorului, conform căreia oamenii mai tineri comit mai multe
infracţiuni, această afirmaţie nu poate fi susţinută în cazul
criminalităţii gulerelor albe, datorită specificului acestui tip de
criminalitate, care de cele mai multe ori reclamă încrederea celorlalţi şi
acces la anumite fonduri1. Infracţiunea care face parte din
criminalitatea gulerelor albe reprezintă un act al unei persoane care are
un statut socio-economic ridicat, respectabil şi respectat, act care
încalcă o regulă legală sau de altă natură referitoare la activităţi
profesionale. Acest act constă în exploatarea încrederii sau a credulităţii
altora, fiind realizat de o manieră ingenioasă, care să excludă ulterior
descoperirea.
Cu toate că până acum se considera că în cazul tinerilor există
predispoziţia de a comite crime în grup –încurajaţi fiind de anturaj-,
studiile mai recente demonstrează că cel mai mare număr de infracţiuni
comise de tineri nu sunt comise în participaţie.
Predispoziţia la crimele comise cu violenţă oscilează de-a lungul
timpului. Un studiu realizat în SUA demonstrează că deşi tinerii cu
vârste sub 18 ani reprezintă aproximativ 6% din populaţia totală, comit
în jur de 25% din infracţiunile grave. În general, vârsta la care se comit
cel mai des infracţiuni împotriva proprietăţii este în jur de 16 ani, iar în
ceea ce priveşte violenţa 18. În acelaşi timp, adulţii cu vârste de peste 45
de ani, care reprezintă o treime din populaţie comit 7% din infracţiuni.
Rata criminalităţii persoanelor mai în vârstă a rămas stabilă de-a lungul
ultimilor 45 de ani (în timp ce delincvenţa juvenilă a crescut în mod
semnificativ). Motive: creşterea „prestigiului” în cercul de prieteni, colegi;
1
Todd R.Clear, prefaţă la David O. Friederichs, Trusted criminals. White collar crime in contemporary society,
Ed. Wadsworth, 2010, S.U.A., p. XIX

27
o dată cu creşterea în vârstă se dezvoltă capacitatea de a întârzia
gratificarea şi de a amâna câştigul imediat în favoarea unui câştig viitor;
creşte tendinţa de a adera la moravurile convenţionale, căsătoria,
formarea unei familii şi crearea de legături de lungă durată; existenţa
unui cumul de factori (psihilogici şi sociali) care determină o tendinţă de
scădere a asumării de riscuri.
2. Sexul şi criminalitatea
În general rata criminalităţii este mult mai ridicată în rândul
bărbaţilor. O statistică demonstrează că peste 80% din crimele grave,
crimele săvârşite cu violenţă sunt comise de bărbaţi. Totuşi în ultimul
deceniu se constată o creştere cu 9% a criminalităţii săvârşite de femei.
Teoria lui Lombroso –ipoteza masculinităţii –femeile care comit
infracţiuni au trăsături masculine –crimele erau legate de sexualitate,
femeile, în opinia lui Lombroso, fie sunt naive, fie manipulează bărbaţii
pentru a obţine câştiguri. Astfel de teorii nu mai pot fi susţinute de
criminologia modernă. Criminalitatea femeilor a fost de multe ori
mascată, justiţia refuzând să ia măsuri împotriva femeilor, tendinţă
legată de aspectele culturale de protecţie a femeilor. Astfel de teorii sunt
respinse în prezent, însă nu în totalitate. Există teorii (nedemonstrate)
conform cărora o cauză a comiterii infracţiunilor ar reprezenta-o
hormonii androgeni. O teorie mai credibilă este aceea conform căreia
socializarea ar fi responsabilă pentru diferenţele dintre criminalitatea
comisă de bărbaţi şi de femei. În primii ani de viaţă nu există diferenţe
semnificative de violenţă, dar fetele sunt socializate, crescute să fie mai
puţin agresive şi sunt supravegheate mai îndeaproape de către părinţi.
Diferenţe mai notabile apar între vârstele de 3 şi 6 ani, când copii iau
contact pentru prima dată cu mediile sociale. Băieţii sunt mai dispuşi
spre agresiune fizică, în timp ce fetele manifestă o agresivitate pasivă, o
tendinţă de excludere a celor nedoriţi prin mijloace ce pun presupun
violenţă fizică (de ex. prin critică) dar care nu exclud violenţa psihică. În
cazul băieţilor agresivitatea este văzută ca o cale de a câştiga status
social şi putere, fie prin intermediul unor grupuri deviante, fie prin
practicarea unor sporturi violente. Fetele capătă aptitudini sociale care le
ajută să rezolve conflictele fără a recurge la violenţă. Psihologii au
subliniat şi alte diferenţe: fetele sunt superioare în abilităţile de
conversaţie, în timp ce băieţii au o mai mare capacitate de a vizualiza în
spaţiu. Fetele învaţă să vorbească mai repede şi să pronunţe mai corect
şi sunt mai puţin predispuse la probleme cu cititul.

28
3. Minorităţile şi criminalitatea
Unele statistici din S.U.A. arată că afro-americanii reprezintă 12% din
populaţie dar comit 40% din crimele violente şi 30% din crimele
împotriva proprietăţii. O posibilă explicaţie ar reprezenta-o tratamentul
inegal din partea justiţiei, polarizarea culturală şi socială. De multe ori
accesul minorităţilor la resurse şi oportunităţi este unul mai redus.
Afirmaţia este valabilă şi în ceea ce priveşte fenomenul imigraţiei, mai
ales având în vedere tendinţa pe care o au oamenii de a-şi compara
reuşitele cu cei din imediata apropiere.

4. Ereditatea
Una dintre problemele cele mai dezbătute în criminologie o reprezintă
procentul în care criminalitatea este influenţată de factorii ereditari. Deşi
în criminologia recentă erau în general respinse teoriile lui Cesare
Lombroso şi ale lui Enrico Ferri, o cercetare recentă, prin care s-a
realizat o corelare a tuturor studiilor publicate cu privire la gemeni, în
ultimii 50 de ani, (studiul aplicându-se la peste 14 milioane de perechi
de gemeni) s-a arătat că trăsăturile biologice moştenite ar fi în proporţie
de 49% (Polderman şi alţii, 2015). Prin urmare, influenţa factorilor de
mediu ar fi de 51%. Ştiinţa modernă încă mai caută gena criminală, iar
în unele studii (între anii 1960-1970, dar şi mai recente) se afirmă chiar
că ar fi fost identificată o astfel de genă. Chiar dacă o astfel de genă ar fi
identificată cu precizie, credem că ea singură nu poate determina, în
mod necesar, un comportament criminal. Criminalul nu trebuie şi nu
poate fi perceput ca o fiinţă captivă a destinului biologic; aceasta ar
însemna că însăşi fundamentul tragerii la răspundere penală lipseşte,
întrucât fără libertate de voinţă şi acţiune nu poate fi vorba despre
responsabilitate penală, iar mecanismul trecerii la act ar fi o noţiune
lipsită de importanţă.
Ereditatea face parte din cadrul larg al factorilor criminogeni endogeni
proprii personalităţii criminalului. Criminalitatea reală reflectă şi
contribuţia unor anomalii (lacune) morfo-funcţionale înnăscute sau
survenite care, fără a fi patologice, interacţionează în procesul săvârşirii
actului. Unele dintre persoanele care suferă traumatisme cranio-
cerebrale şi encefalopatii (afecţiuni sau boli ale creierului) ajung să se
automarginalizeze, acţiune din care poate rezulta slăbirea inhibiţiei,
rezistenţă redusă la frustrări, incapacitatea autocontrolului.
Simpla existenţă a ascendenţilor sau descendenţilor nu este o dovadă
certă a eredităţii criminalităţii deoarece este posibil ca mediul individului

29
să fie factorul determinant şi cum nu se poate stabili exact contribuţia
eredităţii şi a mediului social este greu de precizat care anume are o
contribuţie mai mare, însă nu este exclus ca în anumite cazuri ereditatea
să aibă o preponderenţă mai însemnată (cazul copiilor proveniţi din
părinţi infractori şi care au fost încredinţaţi spre adopţie sau plasaţi în
instituţii de ocrotire şi care au părăsit căminul devenind delincvenţi) 1.
Studiile referitoare la gemeni au avut ca premisă existenţa unei distincţii
clare între gemenii monozigoţi (proveniţi dintr-un singur ovul fecundat –
identici) şi cei dizigoţi. Majoritatea indivizilor împart 99% din genele lor,
gemenii dizigoţi împart 99,5% iar cei monozigoţi pot împărţi chiar 100%
din gene. Johannes Lange a stabilit, în urma unui studiu realizat pe 12
perechi de gemeni monozigoţi adulţi de sex masculin că dacă unul dintre
ei avea dosar penal, şi celălalt a avut un astfel de dosar, în 77% din
cazuri. În acelaşi timp, într-un grup de 17 gemeni dizigoţi, procentul a
fost de 12%; într-un grup de 214 perechi de fraţi de vârste apropiate
procentul a fost de 8%. Într-un alt studiu, realizat pe 32 perechi de
gemeni identici, ce au fost despărţiţi la scurt timp după naştere au fost
evidenţiate importante asemănări.
Malformaţiile corporale, prin ele însele nu pot determina
comportamentul criminal, însă pot influenţa comportamentul
individului, îngrădind participarea la viaţa socială, creând complexe de
inferioritate ce împing individul spre retragere şi comportament deviant 2.

5. Personalitatea infractorului
Personalitatea nu se poate dezvolta din materialul genetic în absenţa
factorilor de mediu3. Între factorii exogeni caracteristici mediului social
global şi factorii endogeni fiziologici, biologici, psihologici există
infracţiuni fireşti, acestea din urmă având un rol determinant în
producerea actelor din domeniul criminalităţii 4.
Aşa cum s-a arătat în doctrină 5, noţiunea de personalitate criminală
nu trebuie înţeleasă ca un tip antropologic, o variantă a speciei umane,
ci ca un „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept
operaţional”. Jean Pinatel arăta că este inutilă încercarea de a separa
oamenii în buni şi răi, întrucât orice om, în circumstanţe excepţionale
1
Ion Eugen Sandu, Florin Sandu, Gheorghe Iulian Ioniţă, Criminologie, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, pp.
214-215
2
I. E. Sandu, F. Sandu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., pp. 216-217
3
Romeo Zeno Creţu, Amprenta comportamentală şi evaluarea personalităţii, Ed. Polirom, Bucureşti,
2010, p. 51
4
Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, 1990, p. 128
5
V. Cioclei, op. cit., 2011, p. 161

30
poate deveni delincvent. Personalitatea criminală nu trebuie privită nici
ca o structură statică, ea fiind caracterizată prin dinamism, mai ales
dacă este analizată pe perioade mai îndelungate de timp. Deosebirea
între omul care, într-un proces contradictoriu achiziţionează o
personalitate criminală păşind în domeniul criminalităţii reale, de omul
neinfractor nu constă în particularităţile biopsihice şi nici în acţiunile de
scurtă durată (întâmplătoare) ci în întregul ansamblu al
criminogenezelor specifice drumului criminal pe care individul îl
parcurge până în momentul săvârşirii infracţiunii (Bulai, 1992, p. 82).
Noţiunea de personalitate a infractorului prezintă importanţă şi în ceea
ce priveşte prevenirea anumitor fapte, dar şi pentru înţelegerea crimei şi
pentru crearea unor profiluri psihologice ce permit identificarea
făptuitorului (tehnici profiling). Spre exemplu, un loc al crimei organizat
denotă capacitatea făptuitorului de a se pregăti, atenţia la detalii,
posibilitatea ca acesta să fie recidivist, atitudinea făptuitorului după
comiterea faptei etc. Toate aceste trăsături, dacă sunt identificate corect
pot contribui la crearea unui profil psihologic.
În criminologie, personalitatea infractorului este o noţiune mai
cuprinzătoare decât cea juridico-penală, cuprinzând ansamblul
trăsăturilor, însuşirilor, calităţilor persoanei care a comis o faptă
prevăzută de legea penală exprimând totodată interrelaţia dintre
individualitatea persoanei şi esenţa socială a acesteia. Personalitatea
infractorului este definită ca o sinteză a trăsăturilor bio-psiho-sociale cu
un înalt grad de stabilitate, definitorii pentru individul care a comis o
infracţiune. Considerăm că în criminologie analiza persoanei bolnave
(alienatul mintal) care comite o crimă prezintă o importanţă redusă, dat
fiind atât faptul că aceste persoane trebuie analizate în alte circumstanţe
dar şi faptul că o boală psihică ce anihilează voinţa umană (inclusiv
voinţa juridică şi prin urmare şi răspunderea juridică) face ca actele
săvârşite să devină imprevizibile, ilogice şi prin urmare greu de abordat,
date fiind elementele variabile.
Putem înţelege crima într-o societate numai dacă privim criminalitatea
din mai multe puncte de vedere (explicaţii psihologice şi biologice) şi de
ce anumite grupuri de indivizi comit mai multe fapte decât alte grupuri
(explicaţii sociologice). Teoriile sociologice şi cercetarea empirică ignoră
de multe ori factori precum cei biologici sau personalitatea umană,
aproape ca şi cum ar fi irelevanţi, iar teoriile psihologice se concentrează
de cele mai multe ori pe individ, acordând mai puţină atenţie faptului că,
deşi fiecare dintre noi avem anumite predispoziţii înnăscute, intrăm în

31
contact cu alţi indivizi, în moduri şi situaţii complexe, ce ne influenţează
comportamentul1.
Conceptul de personalitate criminală conduce la concluzia că şi
infracţiunea este o faptă omenească iar infractorii sunt oameni ca toţi
ceilalţi numai că între ei există deosebirea esenţială de „trecere la act”
ceea ce reprezintă „diferenţa de grad”. Prin urmare, între personalitatea
infractorului şi a non-infractorului există o diferenţă cantitativă nu
calitativă2. În domeniul criminologiei, conceptul de personalitate trebuie
să fie pus în legătură cu cel de situaţie, ca ansamblu de împrejurări
subiective şi obiective ce preced actul criminal cu o participare directă şi
nemijlocită a personalităţii 3. În funcţie de situaţia cu care se întâlneşte
un individ cu o anume personalitate, acesta trebuie să-i dea un răspuns.
Răspunsul dat, în unele situaţii, este actul infracţional 4. Studiul
personalităţii infractorului are o importanţă deosebită, permiţând o mai
bună cunoaştere a criminalului, relevarea unor trăsături ale acestuia şi
chiar posibilitatea de a realiza un prognostic, de a prevede conduita
viitoare.
Nu este exclusă posibilitatea ca, în viitor să avem acces la tehnologii
care să ne permită diferenţierea clară între criminal şi non-criminal sau
chiar între criminalul potenţial şi cel care nu este dispus la crimă. O
astfel de noţiune însă, aceea de „criminal potenţial” ce începe deja să fie
folosită prezintă un uriaş pericol şi credem că astfel de noţiuni trebuie să
fie respinse indiferent de evoluţia descoperirilor ştiinţifice. Etichetarea
unei persoane ca fiind criminal poate avea loc numai după comiterea
faptei, iar astfel de etichetări, dat fiind profundul impact asupra
personalităţii, nu pot avea la bază probabilităţi ci certitudini.
Putem înţelege crima într-o societate numai dacă privim criminalitatea
din mai multe puncte de vedere (explicaţii psihologice şi biologice) şi de
ce anumite grupuri de indivizi comit mai multe fapte decât alte grupuri
(explicaţii sociologice). Teoriile sociologice şi cercetarea empirică ignoră
de multe ori factori precum cei biologici sau personalitatea umană,
aproape ca şi cum ar fi irelevanţi, iar teoriile psihologice se concentrează
de cele mai multe ori pe individ, acordând mai puţină atenţie faptului că,
deşi fiecare dintre noi avem anumite predispoziţii înnăscute, intrăm în

1
Freda Adler, Gerhard O. W. Mueller, William S. Laufer, Criminology, 1995, p. 78
2
Gh. Nistoreanu, Gh. Costache, op. cit., p. 86
3
Gh. Nistoreanu, Gh. Costache, Criminologie, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p. 35
4
Ibidem, p. 36

32
contact cu alţi indivizi, în moduri şi situaţii complexe, ce ne influenţează
comportamentul1.

Formarea personalităţii infractorului. Personalitatea nu este o


structură statică, ci una dinamică, ce se formează până în jurul vârstei
de 25 ani şi continua să evolueze în timp, într-un ritm care depinde de
factori exogeni. Unele teorii acordă prioritate factorilor individuali
(endogeni) altele factorilor externi, mediului sociale (exogeni). Conceptul
de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalităţi
predestinate pentru crimă, între delincvenţi şi nondelincvenţi neexistând
o diferenţă de natură, ci o diferenţă de grad, cu determinare
multicauzală J. Pinatel). Personalitatea orientată anti-social se formează
în aceleaşi sfere ale vieţii sociale (familie, şcoală, microgrupuri, medii de
producţie etc.) ca şi personalitatea non-delincventă. Ceea ce diferă este
conţinutul informaţiilor receptate şi valoarea acordată acestora.
Informaţia perturbantă este acea informaţie care îl împiedică pe individ
să asimileze sistemul de norme şi valori promovat de societate. Un
individ cu trăsături negative de caracter va fi deosebit de sensibil la
informaţiile apte să-i stimuleze aceste trăsături care, în timp devin
dominante, determinând orientarea antisocială a personalităţii.
Tipuri de personalitate
-sangvin –puternic, echilibrat, mobil, extrovert şi stabil. Are o mare
capacitate de muncă şi fiind echivalent, are un ritm egal de activitate. Îşi
dozează foarte bine, economicos chiar, energia de care dispune,
alternând perioadele de activitate cu cele de refacere.
-flegmatic –puternic, echilibrat, inert, stabil şi introvertit. Are putere
de muncă, dar fiind inert, are un ritm foarte lent. Este neobişnuit de
calm şi are reacţii lente care denotă aparent indiferenţa. Când se
angajează într-o activitate este foarte meticulous.
-coleric –puternic, neechilibrat, instabil şi extrovertit. Are un sistem
nervos puternic, mare capacitate de muncă, dar neechilibrat şi deci
inegal în manifestări
-melancolic –tip nervos slab, introvertit şi instabil –astenie, pessimism

Temperamentul
De temperament ţin însuşiri ca: rezistenţa generală la solicitări
neuropsihice, mobilitatea, încordarea, relaxarea afectivă, iritabilitatea

1
Freda Adler, Gerhard O. W. Mueller, William S. Laufer (1995), Criminology, p. 78

33
sau calmul, impulsivitatea, stăpânirea de sine etc 1. Este posibil ca o
persoană fără orientări antisociale să săvârşească un act din domeniul
criminalităţii, dar pentru aceasta este nevoie ca factorii criminogeni
exogeni să exercite o influenţă hotărâtoare, impunându-i subiectului o
variantă de comportament pe care, în lipsa unor asemenea factori
criminogeni n-ar fi adoptat-o (spre ex. furtul săvârşit în condiţiile unor
acute lipsuri materiale sau chiar provocarea –raţiune pentru care
săvârşirea faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin
violenţă sau atingere gravă adusă demnităţii persoanei constituie,
conform art. 75 C. pen., circumstanţă atenuantă).
Din perspectivă criminologică, caracterul este studiat sub două
aspectea a) tendinţe; b) structura intelectiv-voliţională.
a) se exprimă prin scopurile pe care le urmăreşte persoana
b)în unele cazuri fapta antisocială reprezintă rezultatul lipsei de voinţă
sau al slabei voinţe. Lupta de motive are loc nu numai înainte ci şi în
timpuli realizării soluţiei adoptate, influenţând conduita omului,
determinând rezultatul final2. Însuşirile volitive sunt organic contopite cu
particularităţiile concepţiilor despre lume şi orientarea individului şi
tocmai această interacţiune se manifestă în conduita concretă
antisocială3.

Tulburări de personalitate
Tulburările de personalitate nu conduc în mod necesar la un
comportament deviant sau criminal dar pot contribui în mod decisiv.
(R. Zeno Creţu, 2010, pp. 194-201)
-Tulburarea narcisistă –idei de grandoare (fie la nivel fantasmatic, fie
transpuse în comportament), nevoie de admiraţie din partea celorlalţi şi
lipsă de empatie faţă de ceilalţi –persoana se consideră îndreptăţită să ia
sau să primească orice doreşte, indiferent de costuri pentru alţii sau
pentru societate, au un comportament manipulativ şi un stil relaţional
superficial;
-Tulburarea histrionică – afişarea unei emoţionalităţi excesive şi
căutarea atenţiei, nevoia de a fi observat de ceilalţi şi de a primi feed-
back pozitiv; în prezenţa unor persoane de sex opus manifestă

1
Victor Ursa, Criminologie, Cluj, 1986, p. 286
2
Rodica Stănoiu, Introducere în criminologie, p. 149
3
Ion Gheorghiu Brădet, op. cit., p. 131

34
comportamente seductive sau de atragere a atenţiei; intră în competiţie
sau conflict cu persoane de acelaşi sex;
-Tulburarea dependentă – nevoia ca alte persoane să îşi asume
responsabilitatea pentru majoritatea deciziilor majore din viaţa sa; alege
să adopte o atitudine servilă în cadrul relaţiei; slăbiciune, deficienţă şi
inadecvare personală, corelate cu nevoia de a fi protejat şi îngrijit de
ceilalţi, evită situaţiile ce presupun iniţiativă şi acţiune independentă.
-Tulburarea evitantă –(sociofobie) inhibiţie în contexte sociale,
inadecvare, hipersensibilitate la evaluări negative; evită să se angajeze în
activităţi/profesii care presupun contacte interpersonale , din cauza
temerii de a fi criticat, dezaprobat sau respins; teamă de a vorbi în public
(mai ales în faţa unui auditoriu într-un amfiteatru); credinţa că lumea
este nedreaptă, critică, umilitoare
-Tulburare obsesiv-compulsivă –preocuparea excesivă pentru ordine,
perfecţiune, control mintal şi interpersonal, cu preţul pierderii
flexibilităţii, deschiderii şi eficienţei social-profesionale; devin stresaţi
atunci când evaluează sau se gândesc la cerinţele unei persoane
autoritare sau la o relaţie apropiată sau sunt în situaţii în care
aşteptările sunt neclare, se activează caracteristicile obsesionale;
responsabilitate excesivă a persoanei, astfel încât să evită comiterea de
erori

Motivul
Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea,
orientarea şi modificarea conduitei -o cauză–internă a propriei conduite;
motivaţia este alcătuită din structurarea tuturor motivelor. La baza
motivaţiei stă principiul homeostaziei, potrivit căruia organismele tind
să-şi menţină aceeaşi stare, un anume echilibru constant, cu toate
modificările mediului; când echilibrul este perturbat, atunci fiinţa vie
reacţionează în vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc pe plan
psihic prin apariţia unei trebuinţe: nevoia de hrană, apă, căldură etc 1. În
ştiinţele penale mobilul reprezintă impulsul ce generează hotărârea
infracţională şi care poate lua forma unor sentimente, a unor pasiuni
sau resentimente (reprezentat în general de gelozie, lăcomie, răzbunare,
egoism, invidie etc.).

Clasificarea criminalilor2
1
I. E. Sandu, F. Sandu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., p. 219
2
Georgeta Ungureanu, Criminologie, Ed. Stema, Bacău, 2002, pp. 145-180

35
Aşa cum fiecare crimă este unică, şi între criminali există o mare
diversitate, fiecare putând fi caracterizat prin trăsături ce îi sunt
specifice. Totuşi, este posibilă o împărţire în categorii, în baza anumitor
trăsături comune ale anumitor tipuri de criminali, împărţire impusă de
altfel şi de dreptul penal (infractori majori, infractori minori, infractori
primari, infractori recidivişti etc.). Tipologiile criminale trebuie să fie
înţelese ca modele, categorii generice ce îi reprezintă pe cei care au
trăsături asemănătoare. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup,
dar nici nu reprezintă numai concretul sau cazul singular; el este undeva
la mijloc, la nivel intermediar, însă necesar în procesul cunoaşterii 1.

Yablonski realizează o clasificare: criminali ocazionali şi criminali de


carieră.
Criminalul situaţional –caracteristici:
-individul a fost confruntat cu o situaţie ccare a solicitat acţiunea;
-individul a ales acţiunea care constituia violarea legii;
-persoana a fost prinsă, judecată, condamnată, primind statutul de
criminal;
-până la comiterea infracţiunii criminalul s-a supus sistemului
judiciar al societăţii
Criminalul “de carieră”
Criminalul de carieră se caracterizează prin antisocialitate,
inadaptabilitate socială şi preocuparea de a-şi organiza metodic actul
criminal
Yablonski –crima este principalul mijloc de asigurare a traiului, deşi
uneori acesta poate să aibă slujbe convenţionale, ca urmare a presiunilor
venite din partea familiei, a unor oficiali sau reprezentanţi ai sistemului
judiciar, crima fiind mijlocul de asigurare a existenţei, el comite cu
predilecţie crime contra proprietăţii –nefiind de regulă implicat în crime
comise cu violenţă;
-deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune care să-i uşureze
comiterea infracţiunilor contra proprietăţii;
- îşi dezvoltă aptitudini favorabile comiterii de infracţiuni şi tind să
vadă organele judiciare ca fiind corupte, lipsite de onestitate;
-majoritatea debutează în calitate de copii delincvenţi
-se aşteaptă să fie prins şi sa petreacă o perioadă de timp în
închisoare

1
I. Oancea, op. cit., p. 99

36
-este de regulă normal psihologic, neexistând caracteristici care să îl
diferenţieze de non-criminal, alegerea crimei ca ocupaţie este pentru el
una raţională
Într-o altă clasificare1 au fost identificaţi patru tipuri de criminali:
-cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţial infracţional crescut-
tipul considerat cel mai periculos prin aceea că indivizii sunt aparent
bine înzestraţi, ocupă poziţii sociale prestigioase, pozând în oameni
oneşti. Sunt greu de depistat tocmai din cauza prestigiului de care se
bucură;
-cu adaptabilitate socială redusă şi potenţial infracţional ridicat, este
mai puţin periculos decât tipul anterior din cauza faptului că indivizii din
acest tip atrag atenţia asupra lor şi sunt permanent ţinuţi sub
observaţie, supravegheaţi (cazul recidiviştilor şi a complicilor acestuia);
- tipul infractorului cu adaptabilitate socială redusă şi potenţial
infracţional scăzut este mai puţin periculos decât tipul anterior, aceşti
indiviz fac parte din societate, dar trăiesc undeva la limita ei şi, cu toate
că prezintă un potenţial infracţional scăzut, se apreciază că din rândul
lor mulţi ajung să încalce legea;
- tipul infractorului cu adaptabilitate socială ridicată şi potenţial
infracţional scăzut prezintă cel mai mic pericol social. În general aici se
încadrează infractorii ocazionali sau accidentali. Pot totuşi comite
infracţiuni deosebit de grave, din cauza reacţiilor emoţional explozive.
Şi în cadrul acestora se produce o specializare, în sensul că unii dintre
aceştia devin profesionişti. Sunt numeroase exemplele de criminali sau
grupări criminale ce acţionează în mod organizat, dând dovadă de
disciplină şi o deosebită capacitate de planificare. Începând cu anul 2006
şi până în 2011, o grupare de hoţi a folosit aspiratoare de mare putere
pentru a fura din magazinele Monoprix din Franţa. Cu toate că seifurile
magazinelor erau foarte sigure, banii erau livraţi în acestea printr-un
sistem de tuburi pneumatice. Hoţii au aspirat banii direct din aceste
tuburi. Surpinzător este că administratorii lanţului de magazine nu au
schimbat acest sistem de-a lungul anilor, chiar dacă suma furată
depăşea un milion de euro. Unii analişti estimează că schimbarea
sistemului ar fi costat mai mult decât valoarea sumei ce a fost furată.
Hoţii nu au fost prinşi niciodată. Tot în Franţa, în 2010 a avut loc un
furt din cutiile de valoare ce se aflau în subsolul băncii Credit Lyonnais.
Valoarea prejudiciului este greu de estimat, dat fiind că nu se ştie exact
ce valori conţineau respectivele cutii. Probabil cel mai cunoscut
1
Georgeta Ungureanu, op. cit., p. 152

37
spărgător de bănci, Carl Gugasian a spart bănci vreme de 30 de ani până
să fie prins. În opinia lui R. Garofalo şcoala nu este distrugătoare crimei,
ci, dimpotrivă instrucţia poate determina specialităţi criminale. În unele
situaţii afirmaţia se doveşte reală, având în vedere nivelul foarte ridicat
de specializare la care pot ajunge unii criminali.

Mecanismul trecerii la act


Trecerea la săvârşirea actului infracţional este elementul care
diferenţiază criminalii de non-criminali 1. Trecerea la act se bazează pe
procese mentale conştiente sau inconştiente, pe fapte care pentru unii
indivizi au devenit obişnuite chiar dacă într-o mare măsură sunt vagi.
Aceste elemente sunt determinate de anumite reguli de acţiune sau de
anumite obişnuinţe care dirijează comportamentul individului în
anumite circumstanţe pentru a obţine anumite rezultate2. În unele
situaţii (în cazul multor dintre infracţiunile economice, de pildă) trecerea
la act este o acţiune lucidă, conştientă şi premeditată. Autorul pune în
balanţă eventualul câştig şi riscul, acceptând sau pregătindu-se chiar
pentru posibilitatea de a fi prins. Trebuie să remarcăm că există şi acte
criminale care nu se realizează prin intermediul acestui „mecanism” şi
care sar peste etapele pe care le vom drescrie în continuare (mai ales
actele ce se săvârşesc sub impulsul unui puternic stimul de moment, o
stare emoţională foarte puternică, atunci când ideea realizării actului
este una din pasiunile dominante ale vieţii făptuitorului etc.).
Un autor3 arăta că 99,9% din viaţa criminalilor este similară cu cea a
celorlalţi oameni, dar că modul în care creierul acestora funcţionează ar
fi unul diferit. Astfel, în urma studiilor realizate pe 41 de persoane
condamnate pentru infracţiuni de omor, scanările tomografice 4 au
indicat diferenţe semnificative, atunci când au fost comparate cu cele ale
unor persoane „normale”. Chiar în grupul ţintă au fost sesizate diferenţe,
între criminali şi criminali în serie (tomografia unui ucigaş în serie din
grupul ţintă, Randi Kraft5 arată o funcţionare foarte bună a zonei
prefrontale). Diferenţele au fost observate mai ales în modul de
funcţionare a zonei cortexului prefrontal, care la criminali a avut o
activitate mai redusă în timpul testării. O posibilă explicaţie a acestor

1
Nistoreanu, Păun, 1996, p. 173
2
Tănăsescu, 2010, p. 114
3
Raine, 2013 p.66
4
Ibidem, p. 238
5
Randi Kraft a fost condamnat pentru uciderea a 16 persoane între anii 1972 şi 1998, dar se pare că ar mai
fi ucis 51 de tineri.

38
diferenţe, oferită de autorul lucrării indicate 1 ar avea la bază următoarele
elemente (cu rezerva că, având în vedere complexitatea violenţei ca
fenomen, disfuncţiile prefrontale nu pot explica fiecare caz în parte):
-la nivel emoţional, funcţionarea redusă a zonei prefrontale duce la
pierderea controlului unor părţi mai primitive ale creierului, aşa cum
este sistemul limbic, care generează emoţii primare, ca furia;
-la nivel comportamental, aceste deficienţe pot conduce la tendinţa de
a încălca reguli şi în cele din urmă la comportament violent;
-la nivelul personalităţii pot conduce la o gamă largă de modificări ale
personalităţii, la impulsivitate şi incapacitatea de a reprima unele
porniri;
-la nivel social pot duce la imaturitate şi lipsă de abilităţi sociale;
-la nivel cognitiv pot duce la pierderea flexibilităţii intelectuale şi la o
mai slabă capacitate de rezolvare de probleme.
Chiar dacă am accepta că în cazul unor persoane există o
predispoziţie biologică în comiterea actului criminal, aceasta nu
înseamnă însă, aşa cum am mai arătat, că este necesară înlăturarea
răspunderii. Agresiunea este un act voluntar prin care individul renunţă
la o rezolvare raţională a conflictului, la conceptele juridice, la influenţele
educative2.
Mecanismul trecerii la act poate fi observat atât în cazul actelor
criminale comise cu agresiune, cât şi în cazul celor săvârşite împotriva
patrimoniului. Nu există un astfel de mecanism în cazul faptelor
săvârşite din culpă.
O primă etapă3 a trecerii la act ar reprezenta-o depăşirea reţinerilor
generate de oprobiul social, proces denumit „autolegitimare subiectivă” şi
care, aşa cum arăta Pinatel, este asigurat de egocentrism. Obstacolele
materiale ce pot împiedica executarea crimei sunt învinse prin
agresivitate. O a doua etapă ar reprezenta-o starea de „indiferenţă
afectivă” moment în care făptuitorul nu este reţinut de sentimentul că
produce un rău aproapelui său. În sfârşit, cea de-a treia etapă o
reprezintă trecerea efectivă la act, fiind relevante aici atât modul de
comitere cât şi acceptarea sau preconizarea rezultatelor faptei. Drumul
spre crimă poate fi oprit în oricare etapă, prin acţiunea forţelor de
inhibiţie interioare, ce pot fi eventual stimulate de împrejurări externe 4.

1
Ibidem, pp. 67-68
2
C. Păunescu, 1994, p. 15
3
G. Ungureanu, op. cit., 2002, p. 215
4
V Cioclei V., Manual de criminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 169

39
Autolegitimarea faptei presupune evaluarea (uneori subconştientă),
punerea în balanţă a valorilor sociale la care făptuitorul a aderat în
trecut şi a eventualelor consecinţe ale actului criminal. Este o etapă a
contradicţiilor, în care invidiul conştientizează, de cele mai multe ori, că
fapta îl va scoate în afara societăţii, în afara normelor. Justificarea
aparentă pe care şi-o însuşeşte diferă în funcţie de natura actului
criminal. Este de multe ori o luptă îndelungată între argumente pro şi
contra, mai ales dacă este vorba despre indivizi care nu au un trecut
criminal. Este posibil ca în această etapă decizia de a comite fapta să fie
luată cu ajutorul unui eveniment accidental sau cu ajutorul anumitor
substanţe (alcool, narcotice etc.).
În cea de-a doua etapă o importanţă covârşitoare o are personalitatea
criminală, fiind vorba aici despre impactul pe care îl are o situaţie
concretă asupra personalităţii. La nivel general, societatea judecă şi
evaluează comportamentul membrilor săi nu atât din punct de vedere al
motivaţiilor şi mobilurilor sale intrinseci, cât mai ales din punctul de
vedere al conformării acestui comportament la normele şi valorile
unanim recunoscute1. De multe ori ştiinţele juridice ignoră
personalitatea reală (cu unele excepţii, spre exemplu în cazul
individualizării pedepsei), punându-se accentul nu atât pe structura
interioară a persoanei cât pe conformarea faţă de normă. Considerând
situaţia concretă de viaţă ca fiind propice pentru săvârşirea faptei,
rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de
intensitate al orientării antisociale a personalităţii, iar aspectul final al
deciziei este o reflectare elocventă a acestei diferenţe de grad 2.
Personalitatea fiecărui individ este unică şi nu există şabloane în care
aceştia să poată fi încadraţi, astfel încât să se stabilească cine este
predispus la crimă şi cine nu va comite niciodată o astfel de faptă.
Tocmai de aceea şi modul în care individul ajunge la la starea de
indiferenţă faţă de gravitatea faptei şi a rezultatelor sale, este unul
diferit.
Momentul comiterii faptei a fost puţin analizat din perspectivă
criminologică. Chiar dacă majoritatea autorilor vorbesc despre
mecanismul trecerii la act şi despre etapele acestuia, trecerea efectivă la
act este în general ignorată, fiind mai degrabă analizată prin paradigma
altor stiinţe penale. Trecerea efectivă la act se poate realiza chiar şi în
lipsa unei deliberări, situaţie în care este probabil ca fapta să fie comisă
1
Rădulescu S., Banciu D., Sociologia crimei şi criminalităţii, 1996, Ed. Şansa, Bucureşti, p. 13
2
Nistoreanu, Păun, op. cit., 1996, p. 174

40
într-o manieră improprie sau să eşueze. Aşa cum am mai arătat, drumul
crimei se poate opri în oricare dintre aceste etape sau pot exista situaţii
atipice în care fapta este comisă fără respectarea acestor etape. Ca şi în
cazul personalităţii, în modelul de trecere la act factorul afectiv joacă un
rol esenţial1. Declanşarea emoţională foarte puternică influenţează
decisiv modul de comitere a faptei (spre exemplu poate determina
încadrarea faptei la omor calificat, atunci când este săvârşită prin
cruzimi). Faptele violente comise în urma unei îndelungi deliberări
criminale pot duce la o stare de eliberare, la un sentiment de împlinire,
de succes pe care îl simte autorul. După această stare de tranziţie pot
apărea eventuale regrete sau teamă ca fapta să nu fie descoperită. Se
pune întrebarea dacă o faptă lipsită de relevanţă penală ar putea avea o
relevanţă din punct de vedere criminologic. În opinia noastră conceptul
de criminalitate îl cuprinde pe cel de infracţiune dar nu poate fi redus la
acesta. Există situaţii când, deşi au fost parcurse etapele mecanismului
criminal, cu privire la faptă există o cauză de nepedepsire penală (spre
exemplu desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului). Totuşi, astfel
de fapte au relevanţă din punct de vedere criminologic, fiind vorba
despre un individ capabil nu doar să planifice ci şi să pună în executare
un act. Nu orice act de devianţă trebuie să fie însă privit ca un act de
natură criminală.
În literatura de specialitate2 s-a arărat că Infractorul care îşi
premeditează crima are, de obicei, inteligenţă peste medie, este metodic
şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu atenţie plăsmuite. Este
probabil genul de persoană care are maşina bine înţreţinută. Crima este
de obicei comisă în afara zonei unde locuieşte sau lucrează, autorul dând
dovadă de mobilitate şi călătoreşte mai mulţi kilometri decât o persoană
obişnuită. Fantezia şi ritualul sunt importante pentru acest tip de
personalitate. Victimele sunt oameni pe care ei îl consideră tipul „corect”,
pe care el îi poate controla (prin manipulare sau dominare), de obicei
străini, cu are are ceva trăsături comune 3. De multe ori el urmăreşte
reportajele de ştiri privind crima şi frecvent poate lua un obiect personal
al victimei, pe care îl poate folosi pentru a retrăi evenimentul sau pentru
a-şi continua fantezia. El este excitat de cruzimea actului său şi poate
declanşa torturarea victimei. Controlul sexual asupra victimei joacă un
rol important în scenariul său. El evită să lase dovezi în urma sa şi de

1
G. Ungureanu, op. cit., p. 213
2
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat de psihologie judiciară, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003, p. 41
3
Ibidem

41
obicei îşi aduce propria armă. Cadavrul este de cele mai multe ori mutat
de la locul crimei. Autorul face probabil acest lucru pentru a lua „peste
picior” poliţia sau pentru a preveni descoperirea lui prin transportarea
într-un loc unde poate fi bine ascuns 1.
Infractorul care nu îşi premeditează crima are de obicei, inteligenţa
sub medie, este singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă,
în imediata vecinătate a locului crimei 2. El are dificultăţi în a stabili
relaţii interpersonale şi este descris ca un inadaptat social. Infractorul
acţionează impulsiv sub stres şi, de obicei, va selecta o victimă din
propria lui zonă geografică. El nu posedă un vehicul şi evită oamenii, în
general. Este, de obicei, descris ca un incompetent din punct de vedere
sexual şi nu are relaţii sexuale în adevăratul sens al cuvântului. Locul
crimei va fi dezorganizat. Utilizează stilul de atac „fulger”, luându-şi
victima prin surprindere. Această acţiune este spontană, agresorul
acţionând brusc în afara fanteziei sale nu are un „plan de joc”, nu se
gândeşte că poate fi prins. Agresorul dezorganizat, de obicei, îşi
depersonalizează victima prin mutilare facială sau o răneşte în exces.
Alte acte sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei. Arma
crimei este adeseori lăsată la locul faptei 3.

CURS IV
Prevenirea criminalităţii şi reacţia socială împotriva criminalităţii
Teoriile criminologice ale reacţiei sociale
-impunerea legilor şi reacţia socială
-pedeapsa din perspectivă criminologică
-modelul represiv
-modelul preventiv
-modelul apărării sociale
-modelul curativ

Prevenirea criminalităţii

1
Ibidem
2
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, op. cit., p. 41
3
Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, op. cit., p. 42

42
Scopul general al criminologiei este identic cu cel al ştiinţelor penale,
respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine
prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, disciplinele respective
susţinându-se reciproc, conlucrând la elaborarea doctrinelor preventive şi
represive care se aplică în practică. Prevenirea criminalităţii considerată
dintotdeauna ca obiectiv principal al politicii penale, dar a rămas un concept vag,
insuficient definit teoretic.
Prevenirea se poate realiza fie prin descurajarea făptuitorului (datorită
asprimii pedepsei) fie prin abţinerea, reticenţa acestora în comiterea de crime.
Teoriile moderne converg spre ideea de corecţie aplicată făptuitorului, în locul
pedepsei. Aşa cum arăta Bentham, oamenii sunt fiinţe care caută plăcerea şi evită
durerea.
Prevenirea criminalităţii –în primul rând preîntâmpinarea săvârşirii pentru
prima dată a acelor acţiuni sau inacţiuni umane pe care societatea le consideră
dăunătoare pentru valorile sale, pentru evoluţia sa normală. Prevenirea se
îndreaptă, în sens larg, împotriva tuturor comportamentelor deviante care, prin
acumularea şi adâncirea unor procese socio-umane specifice, pot conduce la
săvârşirea de fapte antisociale sancţionate de legea penală. Comportamentul
deviant are o sferă de cuprindere mai largă decât în dreptul penal. Obiectul
prevenirii este constituit dintr-un ansamblu de factori care determină sau
favorizează săvârşirea faptei ilicite, factori ce precedă încălcarea legii penale. În
raport de gravitatea şi rolul factorilor cauzali se poate alcătui strategia combaterii
cauzelor fenomenului, eşalonarea eforturilor pe diferite etape, fiecare cu
obiective apropiate sau mai depărtate. Acţiunea preventivă nu va produce efecte
dacă se va desfăşura izolat, pe domenii sau tipologii infracţionale. Prevenirea
criminalităţii trebuie să vizeze fenomenul în întregul său iar nu ca totalitate de
infracţiuni săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, ci ca
sistem. Prevenirea criminalităţii este un proces social permanent, care
presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural,
economic, politic, administrativ şi juridic destinate să preîntâmpine
săvârşirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea şi
înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional. Prevenirea nu înseamnă doar
preîntâmpinarea pentru prima dată, ci şi împiedicarea repetării faptei penale de
catre acelaşi autor, tip de prevenire ce se realizează prin resocializare şi integrare
socială post-penală.
Funcţia de prevenire a pedepsei depinde nu de asprimea şi duritatea
acesteia, ci de certitudinea şi inevitabilitatea pedepsţei 1. Întârzierea aplicării
pedepsei, neaplicarea pedepsei determină pierderea autorităţii şi eficacităţii
pedepsei. Modificările legislative frecvente, incertitudinea legii, aplicarea
1
T. Amza, C. Amza, op. cit., p. 174

43
arbitrară a legii conduc şi ele la o lipsă de încredere în statul de drept, în lege în
general şi în eficacitatea pedepsei.
Noţiunea de prevenire este susceptibilă de mai multe clasificări, dintre care
vom reţine ca cele mai importante următoarele:
- Prevenirea generală
După Cesare Beccaria cu cât pedeapsa prevăzută de lege este mai severă,
cu atât omul se va abţine să comită actul incriminat; cu cât aplicarea legii este
mai certă şi mai rapidă, cu atât efectul preventiv este mai eficient. „Este
imposibilă prevenirea tuturor dezordinilor care rezultă din bătălia universală a
pasiunilor omeneşti. Ele cresc, multiplicându-se progresiv cu populaţia şi cu
încrucişarea intereselor individuale pe care nu este posibil să le dirijăm
geometric către interesul public. În aritmetica politică exactităţii matematice
trebuie să-i substituim calculul probabilităţilor”1. Acelaşi Beccaria arăta că
„scopul pedepselor nu este de a chinui şi de a îndurera o fiinţă sensibilă, nici de a
ierta o infracţiune deja comisă. Corpul politic care, departe de a acţiona prin
pasiune, este moderatorul liniştit al pasiunilor individuale, poate el găzdui
această cruzime inutilă, instrument al mâniei şi al fanatismului sau al tiranilor
slabi? Strigătele unui nefericit amintesc, oare, de timpul care nu poate fi întors
pentru a restitui acţiunile deja consumate? Aşadar, scopul nu este altul decât de
a-l împiedica pe vinovat să aducă noi prejudicii concetăţenilor săi şi să-i
descurajeze pe ceilalţi să comită fapte dăunătoare”2.
Prevenirea criminalităţii prin modelul intimidant a fost înlocuită de teoriile
doctrinei pozitiviste care considera că trebuie înlăturată imaginea clasică a
omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi întotdeauna liber să aleagă între bine şi
rău- Enrico Ferri –pentru obţinerea prevenirii nu este suficientă o pedeapsă
severă, sistemul sancţionator având o importanţă limitată. Modelul propus de
doctrina pozitivistă afirmă necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi
economic care să elimine sau să limiteze rolul factorilor care generează acest
fenomen.
Considerăm că nu atât asprimea pedepsei, cât promptitudinea şi egalitatea în
aplicarea sancţiunilor devin mai eficiente în prevenirea generală a criminalităţii
şi a recidivei.
De remarcat că acţiunile umane sunt înţelese mai bine într-un context mai
larg. Aşa cum arată studiile sociologice (E. Durkheim de ex.) este mai uşor de
observat un grup de oameni, deoarece reacţia grupului poate fi prevăzută, spre
deosebire de reacţia unui singur individ care, de multe ori, acţionează într-un
mod imprevizibil.

1
Cesare Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 47
2
Cesare Beccaria, op. cit., p. 60

44
În doctrină1 s-a arătat că necesitatea reglementării juridico-penale are o
dublă condiţionare: pe de o parte interesul societăţii de a-şi asigura ocrotirea
efectivă a sistemului său de valori prin stabilirea precisă a faptelor periculoase
socialmente şi a sancţiunilor necesare pentru prevenirea şi combaterea acestora,
iar pe de altă parte acelaşi interes al societăţii ca apărarea socială să se realizeze
în strictă conformitate cu voinţa sa şi cu respectarea riguroasă a drepturilor
infractorului. Politica penală apare deci ca o parte sau un aspect al politicii
generale a statului, ce cuprinde ansamblul de măsuri şi mijloace de prevenire şi
combatere a fenomenului infracţional, precum şi ansamblul principiilor de
elaborare şi aplicare a acestor mijloace şi măsuri, adoptate la un moment dat,
într-o anumită ţără; politica penală este orientată în două direcţii principale şi
anume spre prevenirea faptelor periculoase pentru valorile sociale şi spre
reprimarea celor care au săvârşit astfel de fapte2.
Prevenirea generală implică şi măsuri împotriva devianţei.
În „Larousse-Dicţionar de psihiatrie” (1997), devianţa este prezentată ca
„orice tip de conduită care iese din normele admise de o societate dată”.
În acest context, devianţa rămâne diferită de delincvenţă în sensul că
normalitatea sa nu se asociază în mod obligatoriu cu o încălcare a regulilor
(civile sau penale) ale societăţii. Ea şochează totuşi societatea prin modurile de a
fi şi de a trăi diferit de existente în mediul social şi cultural în care îşi duce
existenţa individul deviant. Dacă pe plan individual devianţa nu este decât o
tendinţă proprie de a adopta un comportament în contradicţie cu unul sau mai
multe sisteme normative individualizate, pe plan social, ea poate să apară ca un
pericol, riscând să perturbe grav interacţiunile dintre deviant şi mediul său şi să
primejduiască echilibrul general al societăţii.
Cea mai importantă formă de luptă cu criminalitatea săvârşită este lupta
post-delictum, care trebuie să fie promptă, imediată şi inevitabilă 3. Prevenirea
este eficientă dacă vizează măsurile luate împotriva criminalităţii în general iar
nu defalcat pe diferite tipuri de infracţiuni sau delicte.
-Prevenirea specială –complexul de măsuri destinate să împiedice săvârşirea
unor fapte antisociale de către persoanele care au săvârşit deja o infracţiune –
include şi impunerea unei pedepse mai aspre recidiviştilor.
În perioada modernă, modelul clasic de prevenire a evoluat către modelul
social, cât şi în direcţia modelului situaţional (tehnologic). Astfel, prevenirea
criminalităţii nu se mai realizează doar prin măsuri de drept penal, ci constituie
şi domeniul de acţiune al controlului social, atât formal (sistemul justiţiei penale)
cât şi informal (organizaţii non-guvernamentale, specialişti din diverse domenii,
1
B. Bulai, C. Bulai, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 15
2
B. Bulai, C. Bulai, op. cit., p. 23
3
T. Amza, C. Amza, op. cit., p. 177

45
organizaţii comunitare etc). Se pune accentul pe educarea cetăţenilor prin
popularizarea legislaţiei în vigoare prin relevarea efectelor nocive ale
criminalităţii, prin consecinţele acestui fenomen. Un rol important revine
mijloacelor de informare în masă. Cea mai importantă pârghie o constituie
controlul social specializat, respectiv justiţia, poliţia, curtea de conturi, garda
financiară. Istoria (recentă) a cunoscut şi măsuri inumane şi absurde de prevenire
specială, cum ar fi practicile eugenice (ameliorarea fiinţei umane prin măsuri
genetice –interzicerea procreării pentru indivizi ce suferă de boli psihice grave
sau pentru indivizi consideraţi „inferiori”).
-Prevenirea primară –definită ca o strategie preventivă de bază care, prin
măsuri specifice în domeniile social, economic, cultural, educativ etc. încearcă
să anihileze atât situaţiile criminogene cât şi rădăcinile adânci ale criminalităţii.
–crearea condiţiilor necesare socializării pozitive a membrilor societăţii –şcoală,
angajarea tinerilor, programe educaţionale –măsuri educative împotriva
minorilor care săvârşesc fapte penale
- Prevenirea secundară –are ca obiect adoptarea unei politici penale
adecvate şi transpunerea în practică a acesteia. Aceasta este aria preventivă care
se confruntă în mod concret cu fenomenul infracţional –activitatea desfăşurată
de organele legislative şi executive.
- Prevenirea terţiară –include activităţi destinate evitării riscului de recidivă
la persoanele care au mai săvârşit infracţiuni –tratamentul, reeducarea,
resocializarea şi reinserţia socială a infractorilor.

Modele ale reacţiei sociale la criminalitate


Reacţia socială poate fi privită sub două aspecte1:
a) înainte de săvârşirea faptei (ante-factum);
b) după săvârşirea faptei (post-factum).
Dacă în ceea ce priveşte atitudinea ante-factum a reacţiei sociale se poate
vorbi de programe de măsuri care vizează prevenirea şi combaterea faptelor
antisociale, atitudinea post-factum este dată de tragerea la răspundere penală a
celor care au săvârşit infracţiuni precum şi complexul de activităţi desfăşurat pe
perioada detenţiei cu privire la tratamentul, educarea şi reeducarea precum şi
reinserţia socială a acestora.
Problematica reacţiei sociale constituie obiect de studiu al criminologiei în
măsura în care schimbarea socială accelerată determină rămânerea în urmă a
sistemului de apărare antiinfracţională, după cum, elaborarea unei politici
adecvate de prevenire şi control a criminalităţii constituie unul din scopurile
acestei ştiinţe.
1
Gh. Nistoreanu, Gh. Costache, Elemente de criminologie, pp. 28-36

46
Conform unor teorii, noţiunea de crimă poate fi definită numai în relaţie cu
reacţia socială, poate fi definită doar de reacţiile pe care oamenii le au cu privire
la ea1. Totuşi, o astfel de concepţie este în opoziţie cu noţiunea de pedeapsă în
dreptul penal. Altfel spus, raţiunea pedepsei nu se poate întemeia pe reacţia
socială ci pe lege şi necesitatea pedepsirii anumitor fapte, chiar dacă acestea ar fi
acceptate de către majoritatea societăţii. Persoanele cu un comportament
criminal încearcă să îşi justifice acţiunile (sau inacţiunile) astfel încât ei nu au,
de cele mai multe ori, percepţia că faptele lor sunt criminale (justificări din cele
mai variate, precum „legea este proastă”, „şi alţii au făcut la fel şi nu au fost
pedepsiţi”, „nu am avut de ales” etc.) şi nici nu se percep pe ei înşişi ca fiind
criminali. „Etichetarea” unei persoane ca fiind „criminal” are o serie de
consecinţe atât pentru psihicul său cât şi pentru modul în care este perceput de
societate (de ex. dificultatea de a se angaja după ce a executat o pedeapsă).
Acesta este motivul pentru care „etichetarea” trebuie să se producă numai după
pronunţarea unei hotărâri definitive a instanţei şi să nu aibă un caracter absolut.
Acuzaţiile publice aduse unei persoane îne. timpul anchetei penale pot constitui
o etichetare prematură şi uneori nereală, afectând astfel în mod real prezumţia de
nevinovăţie. Persoanele cu un comportament criminal încearcă să îşi justifice
acţiunile (sau inacţiunile) astfel încât ei nu au, de cele mai multe ori, percepţia că
faptele lor sunt criminale (justificări din cele mai variate, precum „legea este
proastă”, „şi alţii au făcut la fel şi nu au fost pedepsiţi”, „nu am avut de ales”
etc.) şi nici nu se percep pe ei înşişi ca fiind criminali.
A fost exprimată şi opinia conform căreia „societatea crează crima prin
intermediul legilor”. Un exemplu în acest sens ar putea fi incriminarea
infracţiunilor informatice. Observăm totuşi că deşi înainte de incriminare nu
putea fi vorba despre infracţiuni, comportamentul deviant exista deja, nu a fost
creat prin apariţia normei de drept penal.
Justificarea oricărei legi, scopul oricărei legi este apărarea uneia sau mai
multor valori sociale. Şi legea penală urmăreşte acelaşi lucru, cu predilecţie
apărarea valorilor fundamentale, cum ar fi: viaţa persoanelor, integritatea
coroporală a persoanelor, onoarea, demnitatea, proprietatea publică sau privată,
încrederea în valorile sociale esenţiale ale societăţii ş.a 2. Pedeapsa, care trebuie
să apară atunci când o valoare socială este încălcată, când se produce un pericol
social, nu este scopul legii, ci doar instrumentul necesar apărării valorilor. Astfel
se poate afirma că scopul reglementării juridice penale este acela de a preveni
infracţiunile. Doar atunci când prevenirea nu se realizează poate şi trebuie să
apară pedeapsa. Majoritatea raporturilor de drept penal sunt de conformare.
Subiecţii de drept nu încalcă normele, fie din convingerea intimă că respectarea
1
G. Ungureanu, op. cit., p. 322
2
A.F. Măgureanu, Principiile ramurilor de drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 40-43

47
acestor norme este necesară, fie de teama pedepsei. Este preferabil ca într-o
societate să se realizeze respectarea legii din convingerea intimă a membrilor
acelei societăţi că legile sunt utile şi bune. Atunci când cei cărora li se aplică
legea o vor respecta doar din teama de a nu fi pedepsiţi, nimic nu îi va opri să o
încalce, atunci când vor considera că au o şansă, fie ea cât de mică, de a eluda
pedeapsa. Dimpotrivă, ei nu vor încălca legea, chiar atunci când pedeapsa este
foarte mică, dacă vor considera că acea normă este necesară şi că se potriveşte
întocmai cu valorile în care ei cred. Atunci când are loc comiterea unei
infracţiuni ia naştere un raport de conflict şi din acest moment începe dreptul (şi
în acelaşi timp obligaţia) statului, prin organele sale, de a trage la răspundere
penală pe făptuitor. Sancţiunile prevăzute de legea penală sunt destul de aspre,
tocmai pentru că s-a adus atingere unor valori fundamentale, cum ar fi dreptul la
viaţă, proprietate sau alte drepturi fundamentale. Prin pedeapsă se asigură
intimidarea celui care a săvârşit o infracţiune, astfel încât să nu o mai
săvârşească din nou, cât şi intimidarea celorlalţi subiecţi de drept. Prin pedeapsă
nu se urmăreşte însă producerea de suferinţă, venită ca o răzbunare din partea
statului, ci reeducarea şi reintegrarea socială a făptuitorului.
O importanţă deosebită trebuie să o aibă măsurile educative ce se pot aplica
minorilor. Chiar dacă asigurarea acestor măsuri poate fi uneori costisitoare,
costul va fi cu siguranţă mai mic decât cel al săvârşirii de infracţiuni. Există
unele infracţiuni care prezintă în principal un cost material, cum sunt cele
împotriva patrimoniului, spre exemplu, infracţiunea de distrugere, însă sunt şi
infracţiuni al căror rezultat periculos nu poate fi cuantificat în bani, cum este
cazul infracţiunii de omor, caz în care nimeni nu ar putea calcula o valoare
echivalentă în bani pentru o viaţă umană. Cu atât mai mult, în aceste cazuri,
măsurile care pot fi luate de stat trebuie să fie întotdeauna eficiente, indiferent de
costurile ridicate pentru asigurarea lor, întrucât pierderea ar fi cu siguranţă mai
mare prin producerea infracţiunii. În explicarea conceptului de scop penal, se
foloseşte şi noţiunea de „Politică penală”, care poate fi definită ca un „ansamblu
de norme şi măsuri propuse legiuitorului, precum şi al procedeelor admise într-
un stat pentru stagnarea, reducerea şi eradicarea fenomenului infracţional” 1.
Politica penală este diferită, în state diferite, sau chiar în zone ale statelor, în
funcţie de natura infracţiunilor care predomină într-o anumită arie geografică sau
chiar într-o anumită clasă social㸠din cauză că motivele pentru comiterea de
infracţiuni sunt aproape mereu complexe şi politica penală a unui stat trebuie să
conţină pachete de măsuri complexe şi eficiente, care au legătură cu realitatea
socială, pentru prevenirea săvârşirii de infracţiuni.

1. Modelul antic
1
I. Tănăsescu, C.Tănăsescu, G. Tănăsescu, Metacriminologie, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 60

48
Dreptul penal al antichităţii, incriminând şi sancţionând cu pedepse faptele
vătămătoare pentru valorile sociale, nu făcea decât să etatizeze represiunea, fără
a schimba concepţia existentă cu privire la pedeapsă ca răzbunare pentru răul
produs de infractor. Nivelul cu totul precar al dezvoltării cunoştinţelor despre om
şi societate făcea să nu existe preocupări cu privire la scopul şi raţiunea
pedepsei. Răzbunarea apărea ca o soluţie naturală în faţa unei agresiuni. Nu se
poate vorbi deci de existenţa, în această epocă, a unei ştiinţe a dreptului penal
sau a politicii penale. Se admite însă că putem vorbi despre unele începuturi de
filozofie penală, constând în interogaţii asupra libertăţii de voinţă a omului sau
asupra raţiunii pedepsei1.
Nici în antichitate şi nici în evul mediu faptele ce urmau să fie reprimate nu
erau precis determinate prin lege şi nici pedepsele care urmau să se aplice, fapt
care lăsa câmp larg arbitrariului judecătorilor. Criminalitatea, ca şi persoana
infractorului rămâneau necunoscute. Majoritatea gânditorilor epocii considerau
că omul este înzestrat cu libertate de voinţă (liber arbitru) şi că trebuie să dea
seamă în faţa societăţii de faptele sale. Acesta este motivul pentru care nu existau
preocupări pentru cercetarea cauzelor criminalităţii. Iluminismul avea să aducă
unele schimbări, prin gânditori precum Grotius, Puffendorf, Hobbes, Locke,
Rousseau sau Cesare Beccaria (acesta propunând abolirea pedepsei cu moartea şi
a torturii în celebra sa lucrare „Despre crime şi pedepse”), dezvoltând astfel
concepţiile ce aveau să facă parte din aşa numita „şcoală clasică”.
2. Modelul classic
Modelul preventiv de politică penală având ca fundament principiile
doctrinei pozitiviste, pornea de la tezele de bază ale acestei şcoli, care erau
următoarele (Enrico Ferri):
a) în faţa instanţei, trebuie să primeze comportamentul infracţional şi nu
actul incriminat;
b) pentru a înţelege comportamentul infractorului, trebuie relevată influenţa
factorilor ereditari şi de mediu, care i-au marcat evoluţia;
c) trebuie înlăturată imaginea clasică a omului rezonabil, stăpân pe actele
sale şi liber întotdeauna să aleagă între bine şi rău;
d) infractorul trăieşte sub imperiul legilor naturale, pe care le poate
descoperi numai ştiinţa, este determinat de aceste legi şi nu este întotdeauna
liber să aleagă;
e) justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în funcţie de personalitatea
infractorului şi de condiţiile concrete carei au determinat producerea faptei
antisociale.
1
Bogdan Nicolae Bulai, Costică Bulai, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007, pp. 33-50

49
Ferri considera că sistemul sancţionator nu este cel care să aibă rolul
determinant în ceea ce priveşte prevenirea comiterii de fapte antisociale. Din
contră, el propunea mai degrabă luarea unor măsuri cu caracter social şi
economic, pe care le aprecia drept elemente favorizatoare ale criminalităţii.
Astfel, printre măsurile propuse de el erau limitarea consumului de alcool,
iluminatul străzilor, reducerea timpului de lucru şi altele. Era astfel întemeiată
şcoala social, fiind propuse primele măsuri ample ce exced sfera penalului şi
care au servit ulterior definirii noţiunii de politică penală. Unele dintre măsurile
propuse au fost ulterior greşit înţelese sau aplicate (de ex. prohibiţia în S.U.A.
între anii 1920-1933, prin care era interzisă producerea, transportul şi distribuţia
alcoolului) care în loc să contribuie la diminuarea criminalităţii s-au constituit în
veritabili factori criminogeni.
În modelul clasic pedeapsa era stabilită după gravitatea faptei şi gradul de
vinovăţie a făptuitorului, reprezentând o reparaţie pentru răul produs. Prin
urmare, o dată ce pedeapsa era executată, se considera că “datoria”
condamnatului era plătită şi că el este reabilitat, concepţie lipsită de realism, care
izola pe făptuitor de fapta comisă şi care nu lua în calcul nici mediul din care
provenea infractorul, nici mediul în care acesta avea să se întoarcă.
3. Modelul social vizează mai ales prevenirea criminalităţii prin reducerea
necesităţii de a săvârşi fapte penale. Este un model generos dar care presupune
mari eforturi materiale şi umane, deci o anumită bunăstare a societăţii unde se
aplică. Necesită şi atragerea comunităţii în procesele specifice şi în acţiunile
concrete de prevenire, presupunând o bună coeziune socială. Prezintă şi un
handicap serios deoarece stratificarea socială excesivă generează interese diferite
ale indivizilor precum şi opinii diferite cu privire la priorităţile prevenirii –
interesul comun este relativ restrâns şi vizează mai ales prevenirea criminalităţii
violente, a celei stradale şi a delincvenţei juvenile, a infracţiunilor care lovesc în
intersele tuturor grupurilor sociale. În consecinţă, modelul social de prevenire
poate avea o incidenţă şi rezultate relevante în societăţile cu o dezvoltare
echilibrată, care pun accentul pe interesele comune (ţările nordice) şi
aplicabilitate discutabilă în ţările a căror politică se bazează pe un liberalism
excesiv ori în ţările sărace.
4. Modelul situaţional (tehnologic)1
-reprezintă o cale pragmatică de reducere a oportunităţilor de săvârşire a
faptelor antisociale, prin măsuri realiste, relativ simple şi cu costuri reduse.
Dacă modelul social de prevenire se adresează infractorilor potenţiali,
urmărind reducerea disponibilităţii acestora la săvârşirea de fapte antisociale,
modelul situaţional are în vedere potenţialele victime, încercând să le determine
să utilizeze variate precauţiuni care reduc riscul victimizării. Anumite aspecte ale
1
I. E. Sandu, F. Sandu, Gh. I. Ioniţă, op. cit., pp. 242-246

50
acestui model se adresează infractorilor în ideea producerii unui anumit impact
psihologic asupra acestora (prin creşterea riscurilor). Există două categorii de
măsuri:

-A. măsuri de securitate care fac dificilă comiterea infracţiunilor


-măsuri prin care ţintele devin mai dificile –materiale ce nu pot fi sparte,
seifuri, alarme (camerele de filmat din Londra)
-măsuri prin care se înlătură ţintele- nu parchezi autoturismul la întâmplare
–ex. afiş în gară: dacă te fură somnul te va fura şi „domnul”
- măsuri de înlăturare a mijloacelor de comitere a infracţiunilor –verificarea
pasagerilor la aeroport
B.măsuri care influenţează costurile şi beneficiile celor care săvârşesc
infracţiuni.
-marcarea proprietăţii
-supravegherea tehnică
-asigurarea supravegherii zonale –activ de patrulare- desfăş de poliţie,
agenţii specializate şi chiar de cetăţeni.
Spre deosebire de activitatea de prevenire, esenţialmente extrajudiciară, cea
de combatere a criminalităţii este prin natura ei o activitate nemijlocit judiciară,
atât represivă dar şi preventivă de specialitate1.

CURS 5
I.
Criminalitatea economico-financiară: specific şi prevenire

Criminalitatea economică poate fi definită ca “ansamblul crimelor şi delictelor


care au loc prin abuz sau profitând de slăbiciunile dreptului în vigoare în domeniul
relaţiilor economice ale unor actori care camuflându-se sub un comportament
commercial licit profită de încrederea generalizată care domneşte aici, punând astfel
în pericol sistemul economic şi a căror descoperire este foarte complicată, din cauza
multitudinii felurilor de a comite acte de criminalitate economică”. De-a lungul anilor
definiţia a fost completată mai ales în legătură cu elemente în legătură cu
criminalitatea transfrontalieră.
Criminalitatea economică transaţională se caracterizează prin professionalism
dezvoltat, prin forţă economică, comercială şi financiară, prin accesul la cea mai
1
Idem

51
înaltă tehnologie de comunicare şi informare. Multă vreme autorităţile au ignorat
forţa economiei criminale, efectele devastatoare ale acesteia asupra economiei legale.
S-a realizat o diferenţiere (Philippe Broyer –criminalitatea financiară, Paris, 2000)
între pieţele ilegale şi pieţele paralele. Pieţele ilegale sunt cele în care se produc şi se
comercializează bunuri ilicite a cărorproducţîe comercializare şi consum sunt
interzise (droguri, unele medicamente, pornografie infantilă).Pieţele paralele sunt
acelea unde tranzacţiile vizează bunuri licite, dar tranzacţionate illegal, respective
prin contrabandă (ţigări, alcool, cafea, produse electronice), respectiv prin evitarea
procedurilor legale privitoare la declararea oficială a produselor şi plata taxei
aferente.
Dintre infracţiunile prevăzute în Codul penal ce pot aduce atingere domeniului
afacerilor menţionăm (cu titlu de exemplu): abuzul de încredere (art. 238 C. pen.);
abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239 C. pen.); bancruta simplă şi
bancruta frauduloasă (art. 240 şi art. 241 C. pen.); gestiunea frauduloasă (art. 242 C.
pen.); deturnarea licitaţiilor publice (art. 246 C. pen.); fraudele comise prin sisteme
informatice şi mijloace de plată electronice (infracţiunile prevăzute la Titlul II, Cap.
IV C. pen.) etc.
Edward Alsworth Ross atrăgea atenţia, în 1907, asupra diferenţei uriaşe dintre
crima sângeroasă şi neglijenţa de a îngrădi o maşinărie periculoasă într-o fabrică sau
fapta de a furniza maşinării ce nu îndeplinesc cerinţele de siguranţă 1. Spre deosebire
de criminalii din trecut –arată acelaşi autor- „răufăcătorul de azi nu poartă o pălărie
gârbovită şi nu are o respiraţie care miroase a băutură, nu îşi îndeplineşte acţiunile
infame cu dinţii încleştaţi şi privirea încruntată” 2. Era astfel dezvoltată definiţia
„criminaloidului”, ca acea persoană care este vinovată în faţa legii, însă nu este
culpabilă în ochii publicului şi care nici nu consideră că are un comportament
infracţional3. Atâta timp cât opinia publică este adormită, criminaloidul nu percepe
nici el însuşi josnicia acţiunilor sale 4. Faptele lor sunt de cele mai multe ori mai
lucrative –arată în continuare autorul indicat- decât cele ale „criminalilor autentici”;
activitatea lor nu este anti-socială prin natura sa şi ei doresc, într-o anumită măsură,
aceleaşi lucruri pe care le doresc şi alţi cetăţeni: bani, putere, recunoaştere socială,
într-un cuvânt succes, însă nu le pasă de mijloacele folosite pentru a obţine toate
aceste lucruri5.
Şi Mina Minovici arăta, în 18936 că nu atât foamea îndeamnă la crimă, cât
imposibilitatea de a-şi procura plăcerile de care se bucură favorizaţii norocului. Este
1
Edward Alsworth Ross, Sin and society, Ed. Riverside Cambridge, 1907, p. 8
2
Idem, p. 10
3
Idem, p. 48
4
Idem, p. 67
5
Idem, pp. 51-55
6
Mina Minovici, Antropologia criminală şi responsabilitatea în antologia realizată de Octavian Buda,
Criminalitatea. O istorie medico-legală românească, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 61

52
adevărat –arată acelaşi autor- că furtul, modul cel mai brutal de atentat la proprietate
este mai răspândit în clasele sărace ale societăţii, dar el este contrabalansat de
falsurile, de bancrutele claselor superioare. „Toate aceste fapte nu sunt decât variaţii
ale aceluiaşi delict, nu sunt decât forme diferite, apropiate la diferitele condiţii
sociale, în care pasiunea cupidităţii, împinsă la acelaşi grad, se manifestă în acelaşi
mod [...]. Prin urmare, crima nu este rezultatul distribuţiei neegale a bunurilor
naturale, ci este mai cu seamă rezultatul imensei disproporţii care există între dorinţe
şi mijloacele de a le satisface”1.
Edwin H. Sutherland avea să definească mai târziu, criminalitatea gulerelor albe
ca fiind infracţiunile comise de persoane ce se bucură de respectabilitate şi cu un
status social înalt2. Sutherland se referea însă, prin acest concept, nu numai la
infracţiuni, ci şi la alte încălcări ale legii, inclusiv de natură administrativă sau civilă,
viziune de multe ori criticată, care are însă meritul de a sublinia necesitatea unei
abordări pluridisciplinare a oricărei abateri de la o conduită corectă în domeniul
afacerilor. Statusul social înalt la care se referea Sutherland nu trebuie să fie perceput
ca o condiţie preexistentă pentru reţinerea infracţiunilor din domeniul afacerilor, ci
mai degrabă ca o sublinere a faptului că toţi membri societăţii pot comite infracţiuni,
inclusiv cei care se bucură de un astfel de status şi chiar de o reputaţie bună, nu doar
cei care nu sunt integraţi în societate sau cei care nu se bucură de succes. Precizarea
este, credem, la fel de necesară astăzi, cum era acum aproximativ şapte decenii. În
dezvoltarea concepţiei sale cu privire la criminalitatea gulerelor albe, Edwin
Sutherland a avut în vedere trei planuri respectiv: infracţiunea, infractorul şi
atitudinea societăţii3. Infracţiunea care face parte din criminalitatea gulerelor albe
reprezintă un act al unei persoane care are un statut socio-economic ridicat,
respectabil şi respectat, act care încalcă o regulă legală sau de altă natură referitoare
la activităţi profesionale. Acest act constă în exploatarea încrederii sau a credulităţii
altora, fiind realizat de o manieră ingenioasă, care să excludă ulterior descoperirea.
Evident că nu orice faptă penală comisă de o persoană din înalta societate poate fi
considerată criminalitate a „gulerelor albe”.
Dacă în criminologia generală s-a demonstrat existenţa unei curbe a criminalităţii
legate de vârsta făptuitorului, conform căreia oamenii mai tineri comit mai multe
infracţiuni, această afirmaţie nu poate fi susţinută în cazul criminalităţii gulerelor
albe, datorită specificului acestui tip de criminalitate, care de cele mai multe ori
reclamă încrederea celorlalţi şi acces la anumite fonduri4.
1
Idem, pp. 61 şi urm.
2
Lawrence M. Salinger (coord.), Encyclopedia of white collar crime & corporate crime, Ed. Sage,
2013, p.XXVII
3
Costică Voicu, Florin Sandu, Alexandru Boroi,Ioan Molnar, Drept penal al afacerilor, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2002, p. 7
4
Todd R.Clear, prefaţă la David O. Friederichs, Trusted criminals. White collar crime in
contemporary society, Ed. Wadsworth, 2010, S.U.A., p. XIX

53
Preocupările pentru incriminarea unor astfel de fapte nu constituie însă doar o
caracteristică a lumii moderne. Un exemplu clar în acest sens îl constituie Roma
Antică, unde lex Iulia de Annona, poate fi considerată una dintre primele legi
împotriva monopolului. Puteau fi judecate fapte ce aveau ca rezultat creşterea
artificială a preţului grânelor1. Edilul era cel care judeca (în principal) în cazuri
privind delicte economice. Chiar dacă faptele, prin natura lor şi comportamentul
specific al criminalului „cu guler alb” nu constituie o noutate, analiza ştiinţifică a
acestora a început după momentul în care Sutherland a folosit pentru prima dată
termenul de „white-collar crime” în 1939, cu prilejul unui discurs ţinut în faţa
Academiei de Ştiinţe Sociologice din S.U.A2.
Multe dintre marile corporaţii se extind la nivel global, reuşind uneori, prin
influenţă şi manevre rafinate să evite aplicarea legii. Respectul faţă de valorile unei
societăţi a fost înlocuit de multe ori de goana după un profit obţinut cu orice cost, aşa
cum observa Peter Drucker, încă în 1946, în cunoscuta sa lucrare „Conceptul de
corporaţie”. Schimbările din ce în ce mai rapide ce au loc în societate, fenomenul
globalizării economice, apariţia şi dezvoltarea unor structuri transnaţionale de tip
corporatist de o amploare şi o forţă economică fără precedent până acum şi mai ales
ritmul din ce în ce mai accelerat în care se desfăşoară afacerile, sunt factori ce
pledează în favoarea unei legislaţii eficiente în domeniul afacerilor şi a incriminării
faptelor deviante. S-a afirmat că o corporaţie este responsabilă, că are o datorie doar
faţă de propriii săi acţionari3. Această idee a lui Milton Friedman (laureat al premiului
Nobel pentru economie) se apropie foarte mult de concepţia potrivit căreia scopul
justifică orice mijloace folosite. Autorul nu este în totalitate împotriva
responsabilităţii sociale, însă susţine că trebuie să existe o alegere liberă a individului,
iar dacă acesta doreşte să contribuie în vreun fel la nevoile societăţii, nu trebuie să i
se interzică acest lucru. Cu toate acestea, potrivit lui Friedman, o corporaţie nu poate,
nu are dreptul să folosească resursele sale băneşti în diferite scopuri sociale, dacă nu
există un acord unanim al acţionarilor, altfel orice donaţie în scopuri caritabile este în
fapt un furt, întrucât managerii au responsabilitatea de a maximiza, cât mai mult
posibil, profiturile acţionarilor, şi nu de a le folosi banii în alte scopuri. De asemenea,
Friedman afirma că managerii corporaţiilor nu au pregătirea necesară pentru a realiza
proiecte sociale complexe. Multe dintre afirmaţiile acestui autor sunt cel puţin
discutabile. S-a demonstrat că acest argument al „competenţelor” (susţinut şi de alţi
economişti) poate fi susţinut atâta vreme cât corporaţiile se implică în proiecte sociale
de mare anvergură, care într-adevăr le-ar depăşi capacităţile, însă nu este nevoie de

1
Dig. 47, 11, 1
2
Lawrence M. Salinger (coord.), op. cit., p. XXX
3
Milton Friedman, The social responsibility of business is to increase its profits, articol publicat în
New York Times, 13 septembrie 1970, disponibil la adresa: http://doc.cat-
v.org/economics/milton_friedman/ business_social_responsibility.

54
competenţe prea mari pentru a fi preocupat de promovări sau angajări discriminatorii
în cadrul companiei sau de protecţia mediului înconjurător 1. Noţiunea de stakeholderi
(părţi interesate, toate părţile ce sunt beneficiare ale responsabilităţilor sociale ale
corporaţiei, inclusiv acţionarii)2 a apărut ca un răspuns la afirmaţii de tipul celor
făcute de Friedman. Această noţiune include toate persoanele ce au aşteptări legitime
de la activitatea unei corporaţii, incluzând comunitatea, societatea din care compania
respectivă face parte. Conceptul reuşeşte să cuprindă o mare parte din ceea ce
înseamnă responsabilitatea socială a corporaţiei, cât şi totalitatea beneficiilor pe care
le aduce societăţii o afacere. Responsabilitatea unei corporaţii trebuie să includă şi
grija faţă de consumatori, respectiv oferirea de produse sau servicii de calitate şi care
nu prezintă nici un risc pentru destinatarii lor. Responsabilitatea socială a unei firme
include şi aspecte etice, filantropice etc., însă cea mai importantă componentă este
totuşi responsabilitatea juridică. Societatea acordă companiilor posibilitatea de a
desfăşura o anumită activitate pentru a obţine profit, însă aşteaptă, în acelaşi timp, ca
această activitate să se desfăşoare în limitele trasate de lege. Atât managerii, cât şi
acţionarii corporaţiilor trebuie să accepte faptul că impactul etic, moral, al
comportamentului şi deciziilor lor va fi rareori sau chiar niciodată unul neutru 3.
Aceasta cu atât mai mult cu cât asistăm la o adâncire a interdependenţelor economice
dintre statele lumii, prin internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiilor, a pieţelor de
mărfuri, de servicii şi de capitaluri, creşterea complexităţii şi diversităţii producţiei,
comerţului şi desfacerii, dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor4.
Comportamentul raţional şi etica în afaceri devin astfel componente esenţiale pentru
orice activitate cu scop lucrativ. Aspectele etice sunt contribuţii subiective, restricţii
sociologice, obligaţii externe sau consideraţii cu privire la valoare, ataşate şi
subordonate raţionalităţii economice5. Responsabilitatea corporaţiilor atât faţă de
clienţii lor, cât şi faţă de mediul înconjurător este o cerinţă esenţială pentru un
comportament economic raţional. S-a observat că perceperea unei companii ca fiind
responsabilă social, de către public, de către potenţialii consumatori, duce la o
creştere a profitului. Corporaţiile au cu siguranţă importante responsabilităţi faţă de
comunitate (altfel nu ar putea avea nici răspundere juridică). În acelaşi timp însă
scopul principal al oricărei activităţi comerciale este totuşi obţinerea profitului.
Obligarea corporaţiilor la o contribuţie mult prea mare pentru diferite nevoi ale

1
Robert C. Solomon, Etica relaţiilor de afaceri, în Tratat de etică (coord. Peter Singer), Editura
Polirom, Bucureşti, 2006, p. 391-393.
2
Ibidem.
3
Domenec Mele, Manuel Guillen Parra, Intellectual evolution of strategic management and its
relantionship with ethics and social resposanbility, IESE Business School Working Paper No. 658 , 2006,
p. 15.
4
Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2004, p.11
5
D. Mele, M. G. Parra, Intellectual... ,op.cit., p. 16.

55
comunităţii ar fi o greşeală, o depăşire a limitelor responsabilităţii pe care o companie
trebuie să o aibă.
Aşa cum s-a arătat în doctrină, personalitatea criminală are unele trăsături
psihologice caracteristice, cum ar fi: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa
afectivă, lipsa de inhibiţie şi altele1. Multe dintre aceste caracteristici lipsesc în cazul
criminalităţii din domeniul economico-financiar. Infracţiunile de acest tip nu se comit
aproape niciodată cu violenţă. Chiar dacă nu există răspunsuri definitive privind acest
tip specific de criminalitate, există totuşi unele elemente definitorii: infractorii nu au
o predispoziţie spre violenţă, spre agresivitate şi nici nu pot fi caracterizaţi printr-o
indiferenţă afectivă; prin comiterea faptei ei urmăresc obţinerea unui câştig financiar
sau succesului profesional; faptele au o natură ocupaţională, fiind comise, de cele mai
multe ori, într-un context legitim. „Gulerele albe” ce comit infracţiuni economico-
financiare sunt (aşa cum arăta şi Edwin Sutherland) de cele mai multe ori membri
respectabili ai societăţii. Reacţia socială faţă de faptele lor nu este una de respingere,
oprobiul public nu se manifestă atât de puternic ca în cazul infracţiunilor violente
(precum violul, omorul, tâlhăria etc.). Mulţi dintre aceşti infractori au fost percepuţi
chiar ca eroi, ce luptă (cu succes) împotriva sistemului, ce reuşesc să înfrângă
vigilenţa maşinăriei aparent inexpugnabile creată de statul modern, care reuşesc să
găsească portiţe şi scurtături în sistemul complex şi anevoios al succesului financiar.
Se poate constata şi o reacţie slabă a mediului judiciar împotriva infracţiunilor
economice. Aceasta este motivată pe de o parte de complexitatea infracţiunilor, de
dificultatea probei, de resursele de care dispun făptuitorii (avocaţi, expertize, contra
expertize etc.) şi chiar de pregătirea de specialitate acestora. Pe de altă parte
dificultatea constă în efectele colaterale pe care le poate avea ruinarea unei
întreprinderi. Chiar dacă unele fapte ar trebui aduse în faţa justiţiei, mediul judiciar
resimte presiunea unei astfel de acţiuni. Astfel, condamnarea persoanei vinovate
poate aduce uneori prejudicii importante companiei în care aceasta activează sau de
care s-a folosit în comiterea faptei, dar şi altor afaceri sau chiar economiei naţionale.
O astfel de presiune funcţionează ca un veritabil şantaj asupra instanţelor de judecată.
Acest tip specific de criminalitate pare să fi cunoscut o dezvoltare fără precedent
începând anii 2000, la nivel mondial. Prejudiciul cauzat a fost, de multe ori, unul
uriaş, în cazuri precum Enron (peste 66 miliarde de dolari), Worldcom (aproximativ 4
miliarde de dolari), Adelphia (peste 2 miliarde dolari). Şi în România criminalitatea
în domeniul financiar-economic a provocat prejudicii uriaşe (FNI, Caritas şi multe
altele). Infracţiuni „clasice”, aşa cum sunt cele de corupţie, afectează şi ele, în mod
indiscutabil, mediul de afaceri şi activităţile economice, indiferent de natura lor.
Acesta este şi motivul pentru care considerarea acestui tip de criminalitate ca fiind
unul ce ar trebui tratat cu mai multă blândeţe este o greşeală de neiertat a societăţii
moderne. Infractorul cu „guler alb” nu este şi nici nu trebuie să fie privit cu mai
1
Ioan Oancea, Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 149

56
multă indulgenţă decât cei care comit infracţiuni violente. Aşa cum s-a arătat în
doctrină1, din punct de vedere al reacţiei legislative se constată un paradox, atât în
ţara noastră cât şi în alte ţări. Pe de o parte asistăm la multiplicarea faptelor
incriminate, ca o reacţie a conştientizării necesităţii de reprimare a criminalităţii în
afaceri, iar pe de altă parte în conştiinţa opiniei publice se formează un decalaj. Asfel,
de multe ori în conştiinţa publică acest tip specific de criminalitate nu este percepută
ca o criminalitate în sensul propriu al cuvântului ci mai degrabă ca o criminalitate
artificială2.
Una din principalele caracteristici ale infracţiunilor din domeniul afacerilor este
aceea că cifra neagră a criminalităţii, adică diferenţa dintre criminalitatea reală şi cea
descoperită de către organele competente, este mai mare decât media generală a
fenomenului infracţional3. O altă particularitate o constituie faptul că activitatea de
tragere la răspundere a infractorilor este foarte costisitoare comparativ cu activitatea
similară desfăşurată în cazul altor infracţiuni4 şi, am adăuga noi, necesită un număr
din ce în ce mai mare de specialişti, din diferite domenii ale vieţii economico-
financiare, odată cu fenomenul infracţional din ce în ce mai complex, cu faptele din
ce în ce mai ingenioase, ce uneori reuşesc chiar să se păstreze în „zona gri” dintre
infracţiuni şi fapte ce nu intră în sfera penalului, speculând imprecizii legislative sau
diferite interpretări.
O înţelegere coerentă a acestui tip specific de criminalitate este posibilă numai
printr-o abordare în mai multe etape5. Prima ar fi etapa polemică, a doua cea
tipologică iar a treia cea operaţională. Înţelesul tradiţional, „popular” al criminalităţii
în afaceri –acela a elitelor respectabile ale societăţii, ce îşi desfăşoară activitatea într-
un cadru legitim şi care comit infracţiuni- are un important conţinut polemic şi
pedagogic. În cea de-a doua etapă a dezvoltării conceptuale, scopul unei tipologii
criminologice este să organizeze modele ale activităţilor criminale în categorii
coerente şi omogene, pentru a facilita atât explicarea faptelor cât şi identificarea unei
reacţii împotriva lor6. Începând cu anii 1970 s-a realizat şi o distincţie între
criminalitatea în afaceri organizaţională şi cea individuală. În ceea ce priveşte
abordarea operaţională, se ia în considerare conexiunea dintre faptele incriminate şi
valoarea ce este afectată prin săvârşirea faptei, domeniul în care este aceasta comisă.
Cu toate limitările evidente ale acestor etape, au fost totuşi trasate unele criterii de

1
C. Voicu, A. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, op. cit., p. 13
2
Ibidem
3
Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 4
4
Idem, p. 5
5
David O. Friederichs, op. cit., p. 6
6
Ibidem; Notăm aici şi unele îngrijorări exprimate în literatura de specialitate privind riscul pe care îl
prezintă creearea unor astfel de categorii, ce mai degrabă ar părea să deformeze realitatea, decât să ajute la
o clarificare conceptuală.

57
diferenţiere între faptele infractorilor „cu gulere albe” 1: contextul în care activitatea
infracţională se produce (incluzând şi cadrul în care faptele se petrec: de exemplu
corporaţie, agenţie guvernamentală, cadru profesional etc. dar şi nivelul de
organizare); statusul sau poziţia socială a făptuitorului; victimele infracţiunii; urmarea
imediată a faptelor; încadrarea juridică.

2. Portret robot al infractorului cu „guler alb”


Infracţiunile comise în legătură cu desfăşurarea unei afaceri sau împotriva unei
afaceri sunt foarte variate, la fel cum este şi modul de comitere a lor. Specificul
acestui tip de criminalitate ne permite totuşi să distingem câteva caracteristici ale
celor care comit astfel de fapte. Atât din cele expuse mai sus, cât şi din analiza
infracţiunilor ce au legătură cu afacerile (în sensul larg al noţiunii), am putea reţine ca
fiind caracteristici ale făptuitorilor:
- sunt în general persoane ce nu comit infracţiuni cu violenţă şi nu pot fi
caracterizaţi prin indiferenţă emoţională;
- au o pregătire de specialitate sau cel puţin cunoştinţe în domeniul în legătură cu
care comit infracţiunile, însă nu sunt întotdeauna reprezentanţi ai elitelor şi nici nu
dispun întotdeauna de resurse financiare importante;
- urmăresc fie câştigul material fie succesul în activitatea pe care o desfăşoară;
- de cele mai multe ori nu îşi percep propriile fapte ca fiind infracţiuni, ci mai
degrabă ca „scurtături” pe care le găsesc în activitatea lor;
- activitatea infracţională se desfăşoară în general pe perioade lungi de timp,
putându-se vorbi despre „cariere” infracţionale ale făptuitorilor;
- de cele mai multe ori inspiră încredere, nu au antecedente penal şi au chiar un
status social ridicat;
- media de vârstă este de obicei mai ridicată decât în cazul celorlalte infracţiuni;
- îşi aleg victimele din rândul organizaţiilor, de preferinţă organisme statale şi mai
rar comit faptele împotriva unei persoane determinate;
- conform unor statistici2, ponderea numărului de infracţiuni comise de femei în
legătură cu mediul de afaceri este de numai o pătrime sau o cincime. În opinia
autorului indicat această discrepanţă s-ar datora faptului că, în continuare, numărul

1
David O. Friederichs, op. cit., pp. 7 şi urm.
2
David O. Friederichs, op. cit., p. 16

58
femeilor care deţin funcţii de conducere în companii sau corporaţii 3 este unul foarte
redus.
Caracteristicile enumerate mai sus trebuie totuşi să fie privite cu unele rezerve,
având în vedere faptul că nu există nici infracţiuni identice şi nici un tipar în care să
fie încadraţi infractorii, chiar vorbind despre un tip specific de criminalitate.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că şi în Codul penal ar trebui să se
facă o descriere a sistemului de valori particulare din aria eticii economice, urmând a
se stabili care sunt componentele principale ale extensiei populare a termenului de
criminalitate a „gulerelor albe”1.
În ceea ce priveşte proprietatea intelectuală2 se apreciază că activităţile de
contrafacere ar reprezenta între 5-7% din comerţul mondial, adică o piaţă de
desfacere anuală de 200-300 miliarde de euro. În anul 2000 vameşii europeni au
interceptat peste 68 de milioane de articole contrafăcute, afectând toate sectoarele
economiei europene, începând cu produse de lux (cosmetice, încălţăminte, textile,
marochinărie, accesorii), suporturile audiovizuale şi informatice, jucării, electrice,
electrocasnice, detergenţi etc.). Organizaţia Mondială a Sănătăţii apreciază că 7% din
medicamente sunt contrafăcute şi 10% din componentele autovehiculelor. Domeniul
cel mai rentabil –copierea ilegală a operelor cultural-artistice şi a programelor pe
calculator – se apreciază că o treime dintre acestea sunt piratate. În China există peste
400 de întreprinderi care produc mărfuri piratate –şi în domeniul speciilor rare de
faună şi floră: -sumă de 20 de miliarde de euro. Se estimează că anual sunt
comercializate clandestin 30000 de animale, 10 milioane de orhidee sălbatice, 5
milioane de păsări vii, 10 milioane de piepi de reptilă, 15 miliaone de blănuri rare
peste 500 milioane de peşti tropicali. –un trofeu de muflon estimat la 300 de mii de
dolari, iar o blană de panteră la 60 de mii. O specie de papagal gri din Nigeria este
cumpărată de la sursă cu 20 dolari şi vândută la Paris cu sume între 800-1200 de
euro. Profitul foarte mare face foarte dificilă stoparea acestor fenomene cu un grav
impact asupra mediului înconjurător şi a speciilor protejate.

II.
Crimele motivate de ură
3
Într-un raport din 2009 al Comisiei Europene cu privire la egalitatea dintre bărbaţi şi femei se arată
că procentul femeilor cu funcţii de manager în U.E. este de aproximativ 30% şi chiar mai mic în unele
state membre. Proporţia femeilor directori ai companiilor de top este de 3% la nivelul U.E. De asemenea,
nu există femei în funcţia de guvernator al băncilor naţionale, ceea ce, se arată în raport, este paradoxal,
întrucât numărul femeilor studente la administraţie, management sau drept este mai mare decât cel al
bărbaţilor. La nivelul Parlamentului European, doar trei din zece membri sunt femei. Un raport al aceleiaşi
Comisii din anul 2014 estimează că numai 30% din noile start-up-uri din Europa sunt iniţiate de femei şi
că în ritmul actual, egalitatea dintre sexe (în general) ar putea fi atinsă în 70 de ani.
1
Tudor Amza, Cosmin Petronel Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 392
2
Lygia Negrier-Dormont, Costică Voicu, Georgeta Ungureanu, Ioaneta Vintileanu, Alexandru Boroi, Introducere
în criminologia aplicată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, pp. 278-282

59
1. Noţiunea şi specificul infracţiunilor motivate de ură
Actele de violenţă motivate de ură produc un rău mai mare, în special din cauza
faptului că mobilul faptei este evident pentru victimă. Astfel de fapte pot speria şi umili
alţi membri ai comunităţii respective. Pot, de asemenea, să adâncească diviziunile sociale
şi ura. Astfel de consecinţe ar justifica, în opinia mai multor autori, un tratament
sancţionator mai aspru.
Noţiunea de „crimă motivată de ură” (hate crime) s-a consacrat în S.U.A. la începutul
anilor 90. Dacă iniţial au fost publicate 11 statistici cu privire la numărul din ce în ce mai
mare de crime motivate de ură religioasă, rasială, etnică, discriminare a persoanelor cu
dizabilităţi sau bazată pe discriminarea unor minorităţi sexuale, în doar câţiva ani
numărul acestora a depăşit o mie1. O astfel de creştere este de aşteptat şi în România, dat
fiind faptul că elaborarea de statistici privind infracţiunile motivate de ură a fost până
acum, de multe ori, ignorată. Există sisteme de drept în care crimele motivate de ură sunt
incriminate ca infracţiuni distincte (un exemplu ar fi S.U.A. unde, începând cu 2009,
crimele motivate de ură au devenit infracţiuni federale).
Unele din primele măsuri ce au fost luate împotriva acestui tip specific de crime a
inclus: pedepsirea actelor de vandalism împotriva instituţiilor religioase; sancţionarea
violenţei bazate pe discriminare; pregătirea specială a celor care aplică legea; prevederea
de circumstanţe agravante în legea penală; colectarea specializată de date, incluzând şi
tipul infracţiunii, locaţia, motivarea discriminării, tipul victimei, numărul de victime,
numărul făptuitorilor şi rasa acestora2. Ulterior s-a pus accentul şi pe crimele comise de
adolescenţi sau îndreptate împotriva acestora. Analiza distribuţiei la nivel naţional a
acestor fapte oferă posibilitatea de a discerne modele şi de a prognoza posibile tensiuni
rasiale şi etnice în diferite localităţi, oferind astfel posibilitatea unor mai bune relaţii între
poliţie şi comunitate. Sistemul special de raportare care a fost instituit în S.U.A. are şi
rolul de a încuraja victimele infracţiunilor să depună plângere.
În studiul şi incriminarea crimelor motivate de ură există poziţii fundamental opuse:
opinia conform căreia multe dintre normele cu privire la aceste crime constituie o limitare
neconstituţională a dreptului la opinie şi liberă exprimare şi cea - majoritară în ultimele
decenii - conform căreia aceste fapte ar trebui să fie pedepsite mai aspru, din cauza
ameninţării pe care o constituie la adresa întregii comunităţi, dar şi pentru a „repara”
discriminările ce au avut loc în trecut3.
2. Incriminarea infracţiunilor motivate de ură
În dreptul penal român nu există o incriminare specială a infracţiunilor motivate de
ură. Relevante în domeniu sunt prevederile cu caracter penal sau extrapenal dintre care
redăm (fără a realiza o enumerare completă):
1
Donald Altschiller, Hate crimes, Ed. ABC-CLIO, California, 2015, p. 5
2
Donald Altschiller, op. cit., pp. 6-10
3
Tom Streissguth, Hate crimes, New York, 2003, p. 141

60
2.1. Constituţia României, tratatele şi pactele la care România este parte
Atât la nivel constituţional, cât şi prin tratatele şi pactele la care România este parte,
discriminarea este interzisă. De asemenea, conform art. 30 alin. (7) al Constituţiei, „Sunt
interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură
naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial
sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.
2.2. Codul penal
-Circumstanţa agravantă general prevăzută la art. 77, lit. h) 1 îşi găseşte aplicarea în
cazul celor mai multe infracţiuni motivate de ură;
-Incriminările din partea specială a Codului penal, spre exemplu: alin. (2) al art. 297
(abuzul în serviciu), art 368 (instigarea publică), art. 369 (incitarea la ură sau
discriminare).
În cazul infracţiunii prevăzute la art. 297 alin. (2) Cod penal, textul incriminator nu
prevede, pentru existenţa infracţiunii, cerinţa de a fi creată o pagubă. Este suficient ca
funcţionarul să adopte un comportament de discriminare a unei persoane, în baza unor
criterii de sex, religie, avere etc. Lista motivelor ce pot constitui discriminare conform
art. 297 alin. (2) Cod penal pare a fi mai cuprinzătoare decât cea din art. 14 al Convenţiei
europene a drepturilor omului2. Totuşi, temeiurile care pot duce la crearea unei situaţii de
inferioritate, conform C. pen. sunt prevăzute limitativ, pe când lista întocmită la art. 14 al
Convenţiei nu este una limitativă3.
Enumerarea este una limitativă, aşa cum am arătat, dat fiind caracterul foarte complex
al infracţiunilor motivate de ură. Cu toate că o incriminare nouă, într-o lege specială ar
putea ajuta la o mai bună încadrare a faptelor şi la o mai bună delimitare conceptuală a
noţiunii, ar putea exista riscul unei restrângeri a incriminării, aceasta întrucât determinant
în clasificarea infracţiunilor motivate de ură nu este neapărat elementul material, cât mai
degrabă mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii. Astfel, ar putea fi considerate ca
infracţiuni motivate de ură şi fapte precum: profanarea lăcaşurilor sau a obiectelor de cult
(art. 382 C. pen.); profanarea de cadavre sau morminte (art. 383 C. pen.) sau chiar
infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război (Titlul XII C. pen.) care, de cele
mai multe ori, sunt determinate de ură şi discriminare etc. De fapt, sfera infracţiunilor ce
nu pot fi săvârşite pe motiv de ură sau discriminare este una foarte redusă (spre exemplu,
unele infracţiuni contra patrimoniului).
2.3. Alte norme cu caracter special
1
“săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare
sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor
drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte”.
2
Conform căruia: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie
asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă
situaţie”.
3
A. Ionaş, A.F. Măgureanu, C. Dinu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 418

61
-O.G. 31 din 13 martie 20021 privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi
faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului
persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de
crime de război;
Actul normativ defineşte noţiuni precum: organizaţie cu caracter fascist, legionar sau
xenofob; simboluri ale unor astfel de organizaţii; holocaust. Sunt incriminate ca
infracţiuni: iniţierea sau constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist ori xenofob
(art.3); confecţionarea, vânzarea, răspândirea, precum şi deţinerea în vederea răspândirii
de simboluri fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe (art.4); promovarea, în public, a
cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocide contra umanităţii
şi de crime de război (art. 5); negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau
minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a
efectelor acestuia (art. 6); ameninţarea unei persoane sau a unui grup de persoane, prin
intermediul unui sistem informatic, cu săvârşirea unei infracţiuni, pe motiv de rasă,
culoare, ascendenţă sau origine naţională ori etnică sau în considerarea religiei, dacă
aceasta este folosită ca pretext pentru oricare dintre motivele arătate (art. 6¹). Observăm
că în cazul art. 6¹, enumerarea este una incompletă, nefiind prevăzute în mod complet
motive de discriminare cum ar fi: sexul, orientarea sexuală, dizabilitatea etc. De
asemenea, spre deosebire de incriminarea din Codul penal (art. 206), în cazul acestei
forme speciale de ameninţare, legiuitorul nu impune condiţia ca fapta să fie aptă de a
produce o stare de temere şi nici posibilitatea de a reţine infracţiunea menţionată atunci
când se ameninţă cu „o faptă păgubitoare”, ci doar cu o infracţiune. Se instituie, însă,
cerinţa ca maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea cu care se ameninţă să
fie închisoarea de cel puţin 5 ani. Dincolo de criticile opţiunii normative a legiuitorului,
trebuie să observăm şi că frecvenţa aplicării dispoziţiilor acestei legi pare să fie una
deficitară (concluzie ce reiese din lipsa, aproape în totalitate, a unor statistici relevante).
-O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
discriminare2.
3. Profilul făptuitorului
În mod tradiţional, în cazul infracţiunilor motivate de ură, profilul făptuitorului este
asociat intolerantului sau persoanei ce se află la marginea societăţii, membru al unui
subgrup cultural. Totuşi, începând cu ultimele decenii, acest arhetip apare în forme mult
mai variate. Asistăm la o răspândire nu numai a crimelor motivate de ură, ci şi a
făptuitorilor, a claselor sociale sau a grupurilor culturale din care aceştia fac parte.
Aşa cum s-a subliniat în mai multe studii, nu există o categorie omogenă de făptuitori,
ci categorii diferite care s-ar putea încadra în una sau mai multe din următoarele
clasificări:
1
Modificată prin Legea nr. 217 din 23 iulie 2015, publicată în M. Of. nr. 558 din 27 iulie 2015
2
Publicată în M.Of. nr. 166 din 7 martie 2014

62
- teribilişti –cei care comit faptele din dorinţa de a impresiona sau pentru că li
se pare incitant;
- făptuitori care văd în comiterea faptei un mod de a-şi apăra “teritoriul” sau
modul de viaţă; comiterea faptelor este pentru ei o reacţie, un răspuns
necesar;
- făptuitori care consideră că misiunea, scopul ultim al existenţei lor este acela
de a scăpa societatea de „rău”, identificând acest “rău” în tot ceea ce percep
ca fiind foarte diferit de ei înşişi şi de grupul lor. Acest tip de făptuitor este,
în general, asociat persoanelor ce fac parte din culturi foarte diferite faţă de
victimele lor;
- majoritatea făptuitorilor sunt persoane foarte tinere care nu percep faptele ca
fiind crime.
4. Persoane vulnerabile
Nici în cazul persoanelor vulnerabile nu poate fi vorba despre o categorie omogenă,
victimele fac parte, în general, dintre minorităţi (fie că este vorba despre minorităţi etnice,
sexuale, religioase etc.).
În spaţiul virtual, crimele motivate de ură capătă un specific aparte ce rezultă, în
principal, din forma mai „facilă” a atacului, de distanţarea făptuitorului faţă de faptă.
Astfel de fapte se amplifică nu doar din cauza distanţării, ci şi din cauza aparentei lipse
de importanţă, cu toate că ele afectează victimele într-un mod similar cu cel din viaţa
reală (aducând atingere nu numai personalităţii virtuale a victimei, ci şi unor aspecte ce
ţin de viaţa reală, cum ar fi: posibilitatea de angajare; percepţia grupului de prieteni sau a
familiei).
Conform unui raport realizat de American Psychological Association 1 în baza
statisticilor furnizate de F.B.I., în 2016 au fost înregistrate 6121 de infracţiuni motivate de
ură. Dintre acestea, 58,9% au avut la bază rasa (sau etnicitate); 21,1% religia; 16,7%
orientarea sexuală; 1,7% identitatea sexuală şi 1% dizabilitate. Din 2015 până în 2016 s-a
înregistrat o creştere cu 4,6% a crimelor motivate de ură, cea mai relevantă creştere fiind
reprezentată de faptele îndreptate împotriva musulmanilor (cu 19%).
Diversitatea culturală este un factor criminogen foarte important în cazul
crimelor motivate de ură. Deşi diferenţele nu înseamnă în mod necesar conflicte, iar
conflictele nu înseamnă neapărat violenţă, de multe ori, conflictele iau naştere deoarece
oamenii îşi definesc identitatea în termeni etnici şi religioşi, astfel încât ei percep relaţia
cu membrii altor religii sau grupuri etnice ca „noi” împotriva „lor”. Victimele
infracţiunilor motivate de ură sunt, aproape întotdeauna, indivizi care sunt percepuţi ca
fiind diferiţi sau grupuri ce fac parte din „culturi închise”. Cu toate că şi incriminarea
infracţiunilor motivate de ură poate fi mult îmbunătăţită, problema reală este reprezentată
de numărul redus sau chiar de lipsa statisticilor în domeniu. De asemenea, combaterea
unor astfel de fapte ar fi mai eficientă prin crearea unor organisme specializate atât în
1
https://www.apa.org/advocacy/civil-rights/hate-crimes.pdf

63
educare, cât şi în monitorizare şi prevenire, incluzând mijloace mai facile pentru victime
în a sesiza astfel de fapte şi chiar măsuri de integrare socială pentru victime.

CURS 6
Criminalitatea săvârşită cu violenţă şi terorismul
1. Trăsăturile criminalului violent
Agresivitatea se referă atât la aspectele comportamentale şi atitudinile ostile (violenţă,
atac fizic, atac verbal, insulte etc.), iar pe de altă parte la tendinţa cronică de a descărca
emoţii puternice precum mânia sau furia1. Există unele teorii conform cărora
criminalitatea este asociată cu un nivel scăzut al serotoninei (substanţă prezentă în creier
şi în tractul gastro-intestinal). Alte experimente arată că din contră administrarea unor
substanţe ce au la bază serotonină reduc agresivitatea persoanelor. Agresivitatea poate fi
considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv,
în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, fie moral-psihologice2. Întrebarea care
a fost ridicată de unii psihologi: trebuie să punem (Ibidem, p. 24) accent pe actul agresiv
în sine sau pe intenţie? (ex. părintele care manifestă agresivitate faţă de copil „ca să facă
om din el”). Din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în
direcţia producerii unui rău altei persoane, în timp ce altele sunt în direcţia demonstrării
„puterii” agresorului sau a masculinităţii. Agresivitatea nu trebuie confundată cu un
comportament antisocial, cu delincvenţa şi cu infracţionalitatea (conduita boxerului în
timpul meciului nu este orientată antisocial) şi nu orice comportament infracţional este în
mod necesar agresiv. Agresivitatea poate fi deci definită ca fiind “orice formă de conduită
orientată cu intenţie către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor
prejudicii, a unor răniri, distrugeri sau daune” 3. Una din principalele surse ale agresivităţii
o reprezintă frustrarea (alături de alte surse precum atacul sau provocarea directă, durerea
fizică şi morală, căldura, aglomeraţia, alcoolul şi drogurile), însă destul de frecvent
agresivitatea nu este îndreptată asupra sursei stării de frustrare ci este reorientată,
redirecţionată către o ţintă mai sigură (care este mai puţin probabil să se răzbune) 4. În
acelaşi timp însă, trebuie să avem în vedere şi că agresivitatea este un comportament
social învăţat. Modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în: familie; mediul social,
mass-media. În general, criminalul agresiv este caracterizat prin emotivitate puternică,
însoţită de descărcări la fel de puternice, prin acte de violenţă, vătămări, distrugeri etc 5.

1
Romeo Zeno Creţu, Amprenta comportamentală şi evaluarea personalităţii, Ed. Polirom, Bucureşti, 2010, p. 47
2
Nicoale Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 2000, p. 23
3
Nicoale Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, op. cit., p. 25
4
Nicoale Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, op. cit., p. 29
5
I. Oancea, op. cit., p. 101

64
Criminalul violent se poate manifeasta atât într-o formă subită, spontană (mai ales ivită
într-o situaţie neprevăzută) dar şi în formă cronică, premeditată, sistematică şi frecventă.
În opinia lui Freud, agresivitatea şi sadismul sunt instincte primare, înnăscute care se
manifestă în mod particular la copii, care-şi pot controla mai puţin reacţiile şi exploziile
motorii.
Sunt considerate acte de violenţă şi agresiunile şi unele acte cu caracte moral care,
lovind în demnitatea omului, lovesc şi în moralul şi conştiinţa profundă a fiinţei umane
(de ex. calomnii grave, violenţe morale ce împing victima la sinucidere etc.)1.
Tipul agresorului modern păstrează în plină evoluţie biologică, economică, social
forme ale tipului agresional primitive, dovedindu-se astfel că, indiferent de acţiunea
legilor universale ale dezvoltării umane forme vechi ale agresivităţii continuă să reziste2.
Pentru cunoaşterea tipului agresiv, trebuie făcută legătura cu sistemul instinctelor
omului, al trebuinţelor şi impulsurilor acestuia. Printre acestea se enumeră şi instinctul
conservării de sine, care intervine în situaţii periculoase şi care impinge la acte de
respingere, de combatere şi protecţie de sine. Agresivitatea desemnează o paletă foarte
largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului, până la ostilitate; ea se manifestă
printr-un dinamism combativ, care are ca funcţie “învingerea şi eliminarea obstacolelor şi
dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane”3.
În general, principalii factori care declanşează activitatea violentă de natură
infracţională pot fi4:
-răzbunarea, determinată de lezarea demnităţii, a amorului propriu exacerbat;
-cupiditatea, dorinţa de înavuţire imediată, indiferent de mijloace, constituind frecvent
un scop al violenţei;
-eliberarea dintr-o anumită stare, de genul prizonieratului, ori dintr-o anumită situaţie
familială, cum ar fi înlăturarea părintelui, a soţiei sau copilului;
-realizarea unui scop justiţiar, tipic crimelor pasionale, politice etc.
-instinctul conservării de sine, ce intervine în situaţii periculoase şi care împinge la
acte de respingere, de combatere şi protecţie de sine (atunci când apare o piedică în calea
trebuinţelor proprii –foame, sete etc.)5.
Mai puţin frecvent, pot exista şi alţi factori, precum dorinţa de integrare într-un anumit
grup (ritualuri de iniţiere) sau chiar sentimente precum mila (de ex. în cazul eutanasiei
sau uciderii din milă – uciderea la cererea victimei), fanatismul religios sau politic,
menţinerea unei poziţii de autoritate (spre exemplu violenţa dintre membrii unui grup
criminal organizat, situaţie în care actul violent poate fi şi premeditat, lucid, iar nu
spontan) etc.
1
I. Oancea, op. cit., p. 100
2
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, op. cit., p. 313
3
J. Pinatel, Agressivite et personalite criminelle, apud V. Cioclei, op. cit., p. 162
4
Emilian Stancu, Carmen Elena Aleca, Elemente de criminologie generală, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti
2014, p. 155
5
I. Oancea, op. cit., p. 101

65
Perioadele de criză economică, război, revoluţiile etc. se pot constitui în factori
criminogeni pentru crimele săvârşite cu violenţă. Statisticile au demonstrat o creştere
impresionantă a faptelor săvârşite cu violenţă în ţara noastră, începând cu anul 1990. În
doctrină1 s-a arătat că în ceea ce priveşte ţara noastră, escaladarea fenomenului violenţei
este de fapt consecinţa recesiunii a crizei pe care o traversează societatea românească, a
situaţiei economice instabile, şomajului şi mai ales inflaţiei care determină o sărăcie
accentuată, inegalităţi economice, sentimente de nesiguranţă şi frustrare.

2. Actele de terorism
Deşi terorismul este dificil de definit, dată fiind complexitatea sa, actele teroriste au
fost definite ca:
„acte infracţionale săvârşite în scopul intimidării grave a populaţiei sau în scopul
obligării ilegale a unui Guvern sau a unei organizaţii internaţionale să îndeplinească sau
să se abţină de la îndeplinirea unui act, sau în scopul destabilizării grave sau a distrugerii
structurilor politice, constituţionale, economice sau sociale fundamentale ale unei ţări sau
organizaţii internaţionale”2. Toate componentele actului terorist –violenţă, frică, victimă –
contribuie la unicitatea actului terorist 3. De cele mai multe ori acţiunile teroriste nu au la
bază raţiuni obiective, perceperea clară, ci sunt fundamentate pe o interpretare subiectivă,
diferită de cea a oficialilor şi a societăţii. Terorismul este un sistem organizat de
intimidare violentă extremă pentru a crea instabilitate în cadrul unei anumite structuri 4.
Specific actelor de terorism este că, în general, victima primară este mai puţin importantă
în comparaţie cu efectul general scontat asupra unei colectivităţi sau grup căruia îi este
adresat de fapt. De notat este şi faptul că (aşa cum arată Brian Jenkins), fiecare grup
terorist are propriul său modus operandi. Cea mai mare parte a teroriştilor se consideră
victime, nu agresori, considerându-se oprimaţi, se consideră superiori moral, mai
sensibili, mai nobili, consideră că societatea nu îi merită şi încearcă să îşi dezumanizeze
„duşmanul”5, astfel încât chiar şi victimele colaterale devin reprezentanţi ai aceluiaşi
„duşman”, iar actele lor, indiferent de cruzimea acestora, devin justificate. Voinţa de a
răsturna ierarhia de forţe sociale are de cele mai multe ori un caracter mistic, religios,
exotic, comportamentul şi atitudinile celor asociaţi la un grup terorist fiind uniforme,
fanatice, standardizate6. Motivul acţiunii este pus în legătură cu un ideal, de multe ori
răsturnat. Violenţa este mijlocul prin care teroristul urmăreşte să răstoarne ordinea, fiind
de cele mai multe ori incapabil să facă diferenţa dintre ideile proprii şi ideile grupului din
care face parte. Tocmai această identificare oferă, în structura personalităţii interioare a

1
Gh. Nistoreanu, C. Păun, op. cit., p. 283
2
Ghidul privind abordarea comună în lupta împotriva terorismului, pct. 8 paragraful (2). Ghidul constituie un
document intern ce însoţeşte Planul de Acţiune UE adoptat la data de 21 Septembrie 2001 de către Consiliul European.
3
Lygia Negrier Dormont (coord.), op. cit., p. 226
4
Idem
5
Lygia Negrier Dormont (coord.), op. cit., p. 245
6
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, op. cit., p. 296

66
teroristului, o justificare a actelor sale, indiferent de cât de violente sunt acestea şi de
consecinţele lor.
De multe ori teroristul este un criminal ideologic, adică o persoană care, având
anumite idei şi convingeri politice, ştiinţifice ori religioase, comite, din cauza acestor
idei, fapte care aduc atingere legilor existente într-un stat, inclusiv legilor penale şi i se
aplică pedeapsă penală. De regulă, criminalul politic este un militant care propagă şi luptă
pentru anumite reforme şi prefaceri.
Terorismul apare ca o ameninţare actuală şi din ce în ce mai serioasă la adresa
majorităţii statelor lumii. După evenimentele din 11 septembrie 2001, atât actele teroriste,
cât şi lupta pentru combaterea lor au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Este evidentă
necesitatea unor eforturi colective în lupta împotriva terorismului deoarece, în numele
unor aşa numite „scopuri politice”, actele teroriste pun în pericol viaţa a mii de oameni,
fără nicio deosebire şi fără a ţine cont de graniţe, ceea ce sporeşte semnificativ teama de
astfel de atacuri. În acelaşi timp însă, multe dintre măsurile anti-terorism sunt o
ameninţare reală pentru drepturile şi libertăţile fundamentale. Astfel, au fost aduse
serioase limitări libertăţilor personale prin luarea de măsuri administrative, prin detenţia
pe perioade nedeterminate, prin legi mai aspre privind imigraţia şi supravegherea fără o
hotărâre în acest sens, din partea unei instanţe. Ameninţarea terorismului, precum şi
conflictul dintre măsurile anti-terorism şi drepturile omului, au dat naştere inclusiv la
întrebări privind eficienţa legilor internaţionale. Convenţiile internaţionale cu privire la
terorism, mai ales în perioada recentă, includ dispoziţii cu privire la protejarea drepturilor
omului1. Din dispoziţiile acestor tratate, apare evident faptul că ele nu abrogă dispoziţiile
tratatelor internaţionale privind drepturile omului şi că nu fac nicio distincţie în ceea ce
priveşte deţinătorii drepturilor recunoscute, că nu conţin nicio prevedere care să limiteze
drepturile pe care le au persoanele acuzate de terorism. De asemenea, jurisprudenţa este
unitară în sensul protejării drepturilor omului pentru toate fiinţele umane, inclusiv
protecţia drepturilor persoanelor suspectate de terorism2.
1
Convenţia Inter-Americană împotriva terorismului din 2002 prevede la art. 15, alin. (1) că „Măsurile luate de
către statele părţi la Convenţie se vor lua cu respectarea în totalitate a legii, drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că „Orice persoană luată în custodie sau împotriva căreia s-au luat
măsuri de orice fel sau au fost declanşate anumite proceduri [...] va beneficia de prevederile Convenţiei cu privire la un
tratament echitabil, inclusiv respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor, în conformitate cu legea statului sau
teritoriului unde acea persoană este prezentă, precum şi cu dispoziţiile legii inernaţionale. În acelaşi sens, Convenţia
privind prevenirea terorismului adoptată de Consiliul Europei la 16.05.2005, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.
949 din 24.11.2006, prevede la art. 3, alin. (1) că „Fiecare parte va lua măsurile adecvate, îndeosebi în domeniul
pregătirii autorităţilor care au competenţă în ceea ce priveşte aplicarea legii şi altor organe, precum şi în domeniile
educaţiei, culturii, informaţiei, mass-media şi conştientizării publicului, în vederea prevenirii infracţiunilor de terorism
şi a efectelor negative ale acestora, cu respectarea drepturilor omului şi a obligaţiilor prevăzute, după caz, de Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de Pactul internaţional privitor la drepturile
civile şi politice şi a altor obligaţii ce ţin de dreptul internaţional”.
2
În cazul McCann şi alţii v. Marea Britanie (C.E.D.O., 06/10/1995), Curtea a trebuit să decidă dacă uciderea a trei
terorişti suspectaţi de aducerea unei bombe în Gibraltar, în timpul unei operaţiuni a forţelor speciale britanice este o
violare a art. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului (dreptul la viaţă). Curtea a recunoscut că autorităţile
britanice au fost confruntate cu o dilemă “pe de o parte li se cerea să îşi facă datoria, să protejeze vieţile oamenilor din

67
S-a susţinut că există situaţii în care autorităţile pot considera necesar să reţină o
persoană suspectă de terorism, dar să nu fie pregătite să formuleze acuzaţii în cadrul unui
proces. Multe din informaţiile pe care le deţin autorităţile pot proveni dintr-o sursă
confidenţială, care nu poate fi făcută publică sau dintr-o investigaţie în curs. Astfel, au
reapărut discuţii privind necesitatea detenţiei preventive a suspecţilor de terorism, fără
formularea unor acuzaţii. Astfel de practici au existat şi în trecut (reţinerea în anii 1919-
1920 a mai multor japonezi, inclusiv de cetăţenie americană), dar şi în perioada imediat
următoare atacurilor din 11 septembrie 2001 (când au fost reţinute câteva mii de arabi şi
musulmani). S-a dovedit că aceste persoane nu prezentau în realitate un pericol şi că
deţinerea lor a fost nefondată (Cole, 2009, p.694). În opinia autorului indicat, cu toate că,
spre deosebire de tortură, care este universal condamnată, problema detenţiei nu este
susceptibilă de răspunsuri absolute1, există trei argumente importante care ne îndeamnă să
fim sceptici cu privire la detenţia preventivă (Cole, 2009, pp. 696-697):
-în primul rând, detenţia preventivă se bazează pe capacitatea de a prevedea
comportamentul viitor;
-în al doilea rând, riscul reţinerii neîntemeiate a nevinovaţilor este foarte ridicat,
deoarece factorii de decizie pot adeseori să greşească. Atunci când un judecător
eliberează un individ care se dovedeşte a fi încă un pericol pentru societate, aceasta este o
greşeală vizibilă, însă atunci când este deţinut un individ care nu ar fi comis nicio
infracţiune, eroarea este una invizibilă şi imposibil de cuantificat;
-în al treilea rând, detenţia preventivă este o gravă încălcare a libertăţii personale.
Am putea să adăugăm că există sau că trebuie să existe şi alte mijloace sau măsuri de
care autorităţile publice se pot servi, fără a fi necesar să recurgă la o astfel de măsură
excepţională şi ultimă, chiar atunci când este vorba despre terorism. Stabilirea vinovăţiei
unei persoane poate avea loc numai în urma unui proces penal. Dincolo de a fi o evidentă
şi gravă încălcare a libertăţii individuale, detenţia preventivă presupune capacitatea de a
prevedea viitorul comportament al unei fiinţe umane. Asumarea de către o autoritate
publică a unei astfel de puteri apare ca o anulare totală a prezumţiei de nevinovăţie. În
acelaşi timp însă, măsurile anti-terorism trebuie să fie eficiente, astfel încât să poată
Gibraltar, inclusiv pe a lor şi a personalului militar, şi pe de altă parte, să facă uz minim de recurgerea la forţă letală
împotriva celor suspectaţi de această ameninţare, în lumina obligaţiilor ce decurg atât din dreptul naţional cât şi din cel
internaţional” (paragraful 192). În concluzie, Curtea a statuat că, folosirea forţei trebuie să fie strict proporţională pentru
a proteja persoanele împotriva violenţei injuste. Întreaga operaţiune a trebuit să fie planificată şi controlată de
autorităţile responsabile într-un fel care să minimalizeze „până în cel mai înalt grad posibil, recursul la forţa letală”.
Curtea a arătat că, în acest caz, autorităţile ar fi putut opri pe suspecţi să călatorească în Gibraltar, astfel încât folosirea
forţei letale nu poate fi considerată ca fiind „absolut necesară”.
1
În cazul Fox, Campbell şi Hartley v. Marea Britanie (prin hotărârea din 30.08.1990), CEDO a statuat că art. 5,
alin. (1), pct. c) al Convenţiei europene a drepturilor omului, nu trebuie să fie aplicat într-o astfel de manieră încât să
adauge dificultăţi disproporţionale în modul în care autorităţile publice ale statelor membre iau măsuri pentru a lupta cu
formele organizate de terorism. În opinia Curţii, statelor membre nu li se poate cere să arate motivele ce au dus la
arestarea preventivă a unui suspect de terorism, dacă prin aceasta sunt dezvăluite surse confidenţiale sau chiar fapte care
ar putea dezvălui identitatea unor astfel de surse. Cu toate acestea Curtea a susţinut că este necesară respectarea esenţei
art. 5 al Convenţiei. Astfel, autorităţile trebuie să furnizeze cel puţin unele fapte sau informaţii capabile să arate Curţii
că există indicii rezonabile că persoana arestată se face vinovată de comiterea unor astfel de fapte.

68
preveni actele de terorism. Tocmai această necesitate dă naştere întrebării dacă putem
renunţa la anumite drepturi, tocmai pentru a elimina ameninţările teroriste. Chiar dacă ar
fi acceptabilă, o astfel de renunţare nu poate fi însă decât o măsură pe termen scurt.
Actele de terorism pot fi combătute dacă sunt prevăzute, însă lupta reală împotriva
terorismului presupune eliminarea cauzelor.
Terorismul şi măsurile anti-terorism au readus în lumină şi unele controverse privind
tortura, controverse ce păreau definitiv rezolvate în dreptul internaţional. În acest
moment, există o interdicţie absolută cu privire la folosirea torturii, în totalitatea actelor
internaţionale privind drepturile omului1. În acest sens, Convenţia împotriva torturii şi
altor tratamente crude, inumane sau degradante2, prevede la art. 2, paragraful 2 că: „Nicio
împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau
ameninţare cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie,
nu poate fi invocată pentru a justifica tortura”. Mai mult decât atât, potrivit jurisprudenţei
unor curţi (C.E.D.O. în cauza Chahal v. Marea Britanie, 54, 15 noiembrie 1996), nici nu
poate avea loc o extrădare, atunci când există pericolul ca persoana respectivă să fie
torturată sau condamnată la pedeapsa cu moartea, chiar şi atunci când acea persoană este
o ameninţare la adresa securităţii naţionale.
Cu toate acestea, există opinii potrivit cărora, în unele cazuri, folosirea metodelor
coercitive de interogare ar putea fi justificate în unele situaţii excepţionale (Gross, 2004,
p. 23). Cu toate că, în opinia autorului indicat, interzicerea absolută a torturii trebuie să
fie apărată, anumite cazuri extreme sau catastrofale ne îndreptăţesc să nu scoatem din
ecuaţie nici folosirea unor mijloace coercitive de interogare, pentru a stabili politici
generale (Idem, 2004, p. 23), pentru a obţine informaţii care ar ajuta autorităţile să
prevină viitoare atacuri teroriste. Dincolo de evidenta încălcare a unui drept fundamental,
dacă tortura sau alte tratamente inumane ar fi permise în unele cazuri, cine ne poate
garanta că aceasta nu se va repeta? De asemenea, ce autoritate ar fi în măsură să
aprecieze cu privire la situaţiile în care tratamentele inumane ar fi permise pentru
obţinerea de informaţii? Cine ar putea avea puterea de a lua o astfel de decizie şi ce efecte
ar avea creearea unui astfel de precedent? În acelaşi timp însă, folosirea forţei, de orice
natură, trebuie să fie proporţională, pentru a proteja cetăţenii oricărui stat împotriva
violenţei injuste. Există deja mecanisme de protecţie care, folosite eficient, pot apăra
cetăţenii împotriva oricăror atacuri, inclusiv împotriva atacurilor teroriste. Raţionamentul
acestor mecanisme, al acestor reacţii, trebuie să fie similar, în opinia noastră, cu cele care
stau în spatele recunoaşterii legitimei apărări. În toate cazurile, forţa letală trebuie să fie o
soluţie ultimă, menită să apere împotriva unui atac direct, material, imediat şi injust.
1
Convenţia europeană a drepturilor omului prevede la art. 3 că: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor
sau tratamentelor inumane ori degradante”. Carta drepturilor fundamentale a U.E. conţine dispoziţii similare la art. 4.
2
Convenţia împotriva torturii şi altor tratamente crude, inumane sau degradante a fost adoptată şi deschisă spre
semnare, ratificare şi promulgare prin rezoluţia adunării generale nr. 39/46 din 10 decembrie 1984. Convenţia a intrat în
vigoare la 26 iunie 1987 în conformitate cu art. 27, alin. (1). România a aderat la Convenţie la 9 octombrie 1990 prin
Legea nr. 19, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 112 din 10 octombrie 1990.

69
CURS 7
Delincvenţa juvenilă

Încă din dreptul antic existau unele diferenţieri de tratament între minori şi adulţi. În
China de pildă, minorul sub 7 ani putea să fie iertat, cu excepţia infracţiunii de trădare. În
dreptul roman discernământul era o stare de fapt, ce putea fi dovedită de la caz la caz.
Două vârste prezentau o importanţă deosebită: vârsta de 7 ani (vârstă sub care nu se
punea în general problema existenţei discernământului) şi vârsta cuprinsă între 7 şi 14 ani
(12 ani pentru fete). Din punct de vedere penal, minorii care nu aveau vârsta de 7 ani nu
puteau comite o faptă cu intenţie şi prin urmare nu puteau fi vinovaţi de comiterea unei
crime. Minorul răspundea din punct de vedere penal numai cu caracter excepţional,
atunci când se stabilea că, deşi era impuber, avea capacitatea de a înţelege ce se întâmplă ,
când avea reprezentarea propriilor fapte. O pedeapsă propriu zisă, nu putea fi pronunţată
pentru o faptă comisă înaintea ajungerii la pubertate, însă în vechiul drept, această
rezervă privea doar pedeapsa cu moartea1. Vârsta de 18 ani era privită ca o perioadă a
tinereţii (plaena pubertas) şi numai la varsta de 25 ani era asimilat cu adultul.
Devianţa reprezintă ansamblul de acte ce deviază de la normele legitime cu caracter
socio-cultural, acceptate în cadrul unui anumit grup sau sistem social. Fenomenul
devianţei poate fi abordat din perspectiva mai multor discipline ştiinţifice, în funcţie de
tipul de normă care este violată 2. Fără a constitui în mod necesar acte criminale, devianţa
în cazul minorilor poate reprezenta acte de delincvenţă juvenilă. Factorii delincvenţei nu
sunt numai de ordin individual ci, în special, de ordin social. Marea majoritate a
delincvenţilor provin din familii dezorganizate, dar un important factor generator de
delincvenţă este reprezentat şi de grupul ce întreţine o subcultură bazată pe valori
negative, deviante3. Au fost identificate anumite categorii şi grupuri neprivilegiate sau
frustrate, denumite „subculturi delincvente”, ale căror norme şi valori sunt în contradicţie
cu cele ale restului societăţii. Aceste grupuri sunt dominate de o stare de spirit specifică
(în principal, sentimente de izolare, frustrare, insatisfacţie socială şi individuală), stare
determinată de dezvoltarea lor economică mai redusă şi de existenţa unor bariere şi
interdicţii sociale, care, în plus, împing aceste grupuri în zona periferică, marginală a
socialului. Situaţia periferică şi marginală în societate a acestor grupuri are ca efect
respingerea şi contestarea parţială sau totală a normelor şi valorilor societăţii globale şi
adoptarea unor modele şi norme proprii de comportament şi conduită. „Subculturile

1
Ş. Cocoş, A. Măgureanu, op. cit., p. 92
2
C. Bulai, Probelemele sociologiei dreptului, în Studii şi cercetări juridice, nr. 1/1972
3
Lygia Négrier Dormont (coord.), op. cit., p. 208

70
delincvente” au apărut ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii şi din
dorinţa de anihilare a frustrărilor generate de statusul marginal şi a anxietăţii.
În producerea delincvenţei pot contribui însă şi alţi factori (aşa cum am mai arătat),
precum mass-media sau producţiile cinematografice etc. Analiza conceptului de
delincvenţă juvenilă se concentrează asupra conceptelor de responsabilitate individuală,
capacitate intelectuală precum şi a relaţiilor dintre infractorul minor şi mediul social 1. În
explicarea fenomenului analizat se au în vedere elemente precum prevederile juridico
sociale, manifestarea liberă a individului, posibilitatea comparaţiei între responsabilitatea
socială şi umană şi corelarea actului individual cu necesitatea socială2.
Perfecţionarea legislaţiei referitoare la minori reprezintă o cerinţă care se adresează nu
numai organelor legislative , dar şi întregii societăţi , prevenirea delicvenţei juvenile ca şi
recuperarea delicventului minor prin modalităţi cât mai adecvate vârstei acestuia
constituind una din preocupările fundamentale ale societăţii moderne , căreia îi revine
datoria imperioasă de a se ocupa sistematic şi prin toate structurile sale de prevenirea
unor eşecuri în problema educării şi formării tinerei generaţii adoptând soluţii care să
reflecte un mod nou de abordare a acestei problematici în acord cu complexitatea
personalitaţii umane , în general şi a celei aflate în stadiul de formare , în special .
Una din cele mai importante cercetări criminologice referitoare la influenţa
perturbărilor familiale asupra delicvenţei juvenile a fost realizată în America de soţii
Glueck, care, în lucrarea “Unraveling Juvenile Delinquency” au constatat următoarele:
- un număr important de copii delincvenţi şi-au schimbat reşedinţa în timpul
copilăriei, sunt prost întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic, au părinţi
despărţiţi ori necăsătoriţi, sunt privaţi de beneficiul culturii. Personalitatea copiilor
delincvenţi este mai amorfă şi lipsită de ambiţie în faţa exigenţelor vieţii, normele lor de
comportament sunt mai puţin numeroase şi lipsite de conţinut. Cel mai adesea ei sunt
stresaţi din cauza coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre părinţi, a
atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere şi chiar de interes din partea
părinţilor. În acelaşi timp, la copii delicvenţi se remarcă o atitudine de ostilitate şi
indiferenţă faţă de familia din care fac parte, precum şi faţă de societate.
De-a lungul timpului încercările de a diminua infracţionalitatea, în special acţionând
asupra infractorilor minori, a îmbrăcat cele mai diverse forme, incluzând chiar măsuri
eugenice (ipoteza că originea crimelor este una ereditară). În prezent asistăm la tendinţa
de a scădea vârsta la care începe răspunderea penală. Au existat numeroase voci înainte
de intrarea în vigoare a noului Cod penal care susţineau că nivelul de dezvoltare al
tinerilor este unul mai ridicat, astfel încât ar fi necesar că răspunderea penală să înceapă o
dată cu împlinirea vârstei de 13 ani. Totuşi, niciunul din argumentele aduse nu au
demonstrat în mod clar o mai bună înţelegere a faptelor, o maturitate mai pronunţată a
adolescenţilor faţă de generaţiile anterioare. Accesul la tehnologie şi capacitatea copiilor
1
G. Nistoreanu, C. Păun, op. cit., p. 323
2
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, op. cit., p. 225

71
de a utiliza calculatorul sau alte mijloace tehnice moderne nu constituie în mod necesar o
dovadă a maturităţii afective sau o responsabilitate penală mai accentuată. Asfel, similar
cu reglementarea penală anterioară, nu poate fi vorba de răspundere penală până la
împlinirea vârstei de 14 ani. Există şi în prezent sisteme de drept unde este posibilă
judecarea tinerilor sau chiar copiilor ca adulţi, dacă se dovedeşte că au avut discernământ
la momentul săvârşirii faptei (spre exemplu în SUA sunt judecaţi ca adulţi aproximativ
200000 de copii în fiecare an). Vârsta reprezintă interes deoarece în raport cu ea, se
constată atât o curbă specifică cu evoluţia numerică, dar şi tipologia legată de natura
infracţiunii. În cazul minorilor infractori, statisticile indică preponderenţa acelora care
dovedesc: forţă, temeritate, nesăbuinţă şi lipsă de experienţă, fiindu-le frecvente
manifestările de: furturi, vagabondaj, speculă, tâlhărie, violenţă şi prostituţie. Codul penal
,deşi foloseşte noţiunea de discernământ pentru delimitarea minorilor care nu răspund
penal de cei care – în perioada cuprinsă între 14 si 16 ani – pot răspunde penal, nu
cuprinde nici o definiţie a acestui concept. Această noţiune a primit mai multe accepţiuni:
discernământul ar consta în conştiinţa minorului că încalcă o dispozitie a legii penale;
discernământul ar implica nu numai conştiinţa intelectuală a caracterului delictuos al
faptei, ci şi o oarecare dezvoltare a conştiinţei ; în fine , în altă opinie, chestiunea s-ar
reduce la a se şti dacă este mai bine pentru un copil să fie pedepsit ori să fie supus unor
măsuri de educaţie, ceea ce ar presupune ca, în mod sistematic, chestiunea
discernământului este rezolvată prin negativă. Din punct de vedere penal, aşa cum arăta
V. Dongoroz, prin discernământ înţelegem capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta în
mod conştient voinţa, în raport cu un anumit fapt; discernământul este deci capacitatea
penală mărginită la o speţă concretă, iar nu generalizată la orice manifestare a unei
persoane.
În procesul complex de socializare, conceput ca proces de formare a personalităţii
umane prin învăţarea şi interiorizarea treptată a valorilor şi normelor, cunoştinţelor şi
deprinderilor sociale, într-un cuvânt a modelului socio-cultural prescris şi recunoscut de
societate şi a capacităţii de a îndeplini anumite roluri sociale intervin şi anumite
micromedii sociale care constituie surse de socializare negativă, cu relativă constanţă în
structura specifică a fenomenului delincvenţei1.
Studiul lui Lange realizat pe un grup de 30 perechi de gemeni (13 monozigoţi, 17
dizigoţi) a relevat existenţa unor similitudini între infracţiunile acestora. Astfel, când unul
din gemenii monozigoţi fusese închis, s-a constatat că şi celălalt fusese condamnat pentru
fapte penale similare, în schimb niciunul din gemenii dizigoţi nu înfăptuise infracţiuni. În
baza aceluiaşi studiu s-au observat trăsăturile comune ce stau la baza comportamentului
criminal. Acestea sunt :
– inafectivitatea
– lipsa stăpânirii de sine
– influenţabilitatea.
1
A. Dincu, op. cit. (1993), p. 155

72
Alt studiu criminologic asupra gemenilor priveşte coeficientul lor de inteligenţă.
Diferenţa între I.Q.-ul gemenilor monozigoţi este de 5,9 puncte, între gemenii dizigoţi
diferenţa este de 9,9 puncte, în timp ce între fraţii obişnuiţi este de 13,2 puncte, pentru a
ajunge la 17 puncte între fraţii neînrudiţi, crescuţi în acelaşi mediu.
-experienţa unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărât să salveze copii proveniţi din
părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită, cu personal specializat.
Rezultatul a fost negativ fiindcă, după 4 – 5 ani, aceştia au părăsit căminul pentru a duce
o existenţă delicventă.

Trăsături ale delincventului juvenil1: toleranţa scăzută la frustrare, autocontrol


deficitar, impulsivitate şi agresivitate, subestimarea gravităţii greşelilor şi a actelor
disociale şi antisociale comune, nedezvoltarea sentimentelor morale şi a motivelor
superioare de ordin social. La toate acestea, pot fi încă adăugate, întregind tabloul
structural: indiferenţa şi dispreţul faţă de activităţile sociale utile (învăţare, muncă),
opoziţie faţă de normele juridice, morale şi respingerea acestora, devalorizarea de sine şi
aderarea la statusul de delincvent, dar mai ales, imaginea falsă despre autonomie şi
libertate individuală concepută sub forma forţei brute, a agresivităţii şi violenţei.
Incapacitatea de a amâna obţinerii satisfacţiei este şi ea o trăsătură caracteristică a
delincventului juvenil. Aceasta se traduce în imposibilitatea delincventului de a desfăşura
activităţi pe care le consideră inutile sau plictisitoare, dacă nu primeşte o recompensă
imediată; nu are capacitatea de a urmări recompense abstracte sau recompense pe care le
poate primi după scurgerea unei perioade îndelungate de timp.
S-a demonstrat că hiperactivitatea începe înainte de împlinirea vârstei de 5 ani, iar unii
specialişti apreciază că ea debutează chiar înaintea vârstei de 2 ani, apoi va marca
momente de progres pe perioada copilăriei, tinzând să persiste chiar şi în anii
adolescenţei. Aceasta este asociată cu stări de nelinişte, impulsivitate şi atenţie dificilă2.
Instabilitatea emotiv-acţională, inadaptarea socială, căutarea satisfacţiei materiale sau
morale, duplicitatea comportamentului său. Astfel, instabilitatea emotiv-acţională este
asociată conturării profilului personalităţii delincvente, cunoscute fiind reacţiile
discontinue, salturile nemotivate de la o extremă la alta, inconsecvenţa în reacţii faţă de
stimuli. Instabilitatea emoţională se conturează deci, ca o trăsătură esenţială a
personalităţii insuficient maturizate a infractorului, la acest nivel evidenţiindu-se mai
pregnant carenţele dezvoltării personalităţii, traumatizării sale, decât nivelul dimensiunii
cognitive.
Inadaptarea socială are drept cauză o insuficienţă a maturizării sociale, a carenţelor
educative şi socio-afective legate de grupul de referinţă.

1
N. MItrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 2000, p. 347
2
T. Amza, op. cit., p. 405

73
Imaturitatea psihică derivă şi din faptul că diferiţi excitanţi din mediul ambiant,
exercită asupra delincventului o stimulare cu mult mai mare decât faţă de ceilalţi indivizi.
Stimularea excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a delincventului cât şi din
forţa specifică a stimului, în condiţiile în care lipsesc inhibiţiile pe linie socială. Lipsa
unei cenzuri morale este astfel considerată ca o caracteristică a infractorului, alături de
inhibiţia socială înţeleasă ca o rezultantă a formării intereselor în direcţia antisocială.
Tot ca o trăsătură a personalităţii infractorului minor, apare duplicitatea
comportamentului ca o a doua natură, dând artificialitate întregii sale conduite.
Infractorul minor este conştient de caracterul antisocial şi distructiv al acţiunilor sale,
lucrând de multe ori în taină, observând, plănuind şi totodată ferindu-se de controlul
adulţilor şi în special al autorităţilor.
Deşi comportamentul delincventului minor este determinat de instabilitate emoţională
şi acţională, totuşi acesta poate să acorde un interes precis intereselor delincvenţiale 1,
poate urmări şi duce consecvent la îndeplinire anumite activităţi criminale. Cunoaşterea
rezultatului fiecărui act criminogen, evaluarea acestuia prin analiză şi evaluarea
greşelilor constituie o condiţie esenţială în elaborarea şi perfecţionarea activităţii
infracţionale, a deprinderilor delincvenţiale2.
Statistic s-a demonstrat că băieţii comit mai multe acte de delincvenţă. Aceasta
deoarece ei comit mai des fapte de natură violentă. Totuşi, în ultimele decenii numărul
fetelor care comit acte de violenţă a început să devină din ce în ce mai mare.
Majoritatea delincvenţilor juvenili aderă la grupuri de „socializare negativă”3, ca
urmare a unor factori specifici precum: lipsa relaţiilor afective în familie; privarea
minorului de bunuri necesare traiului zilnic; frustrarea şcolară sau profesională;
abandonul şcolar; lipsa unor activităţi sau lipsa de comunicare. Din cercetările realizate,
peste 60% din minorii ce au fost instituţionalizaţi în şcoli de reeducare au făcut parte din
grupuri ce le-au influenţat dezvoltarea în mod negativ4.
De cele mai multe ori actul delincvent se caracterizează prin violenţă. Victimele pe
care le alege de regulă minorul delincvent sunt persoane lipsite de apărare, vulnerabile.
Caracteristic acestei vârste, în ceea ce priveşte actul delincvent este achiziţia treptată a
comportamentului violent, ce poate duce la dezvoltarea unor adevărate „cariere
criminale”.

Factori de risc pentru delincvenţa juvenilă

1
Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.
33
2
Ibidem, p. 34
3
S. Rădulescu, M. Banciu, op. cit., p. 114
4
I. Brădet, op. cit., p. 143

74
Factorii de risc pentru delincvenţa juvenilă au fost evidenţiaţi de statisticile existente
până în prezent. Totuşi, de multe ori este dificil a decide că un anumit factor de risc
reprezintă o cauză certă a delincvenţei sau un simptom, o tendinţă antisocială5.
1. factori prenatali –în cazul copiilor cu mame adolescente s-a demonstrate că aceştia
sunt mult mai dispuşi să devină delincvenţi. Procentul afirmat în unele studii este cu 50%
mai mare decât în cazul celorlalţi copii.
2. hiperactivitate şi impulsivitate –s-a demonstrat că aceste trăsături se manifestă de
regulă înainte de împlinirea vârstei de 5 ani, conform unor opinii chiar începând cu vârsta
de 2 ani. Manifestarea acestor trăsături indică o predispoziţie pentru comiterea de fapte
penale.
3. conform unor teorii (nedemonstrate însă) inteligenţa scăzută este un factor ce
contribuie la delincvenţa juvenilă. Trebuie să remarcăm însă că nu neapărat inteligenţa
cât starea de frustrare contribuie la fenomenul delincvenţei. Inteligenţa crescută nu
presupune în mod necesar o reducere a fenomenului infracţionalităţii (cel puţin nu în
toate formele fenomenului).
4. rolul părinţilor şi al familiei –un factor specific în România este reprezentat de
plecarea părinţilor în străinătate şi creşterea copiilor de către rude sau chiar abandonarea
acestora. Conform unei statistici realizate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Suceava, criminalitatea în rândul minorilor a crescut într-un singur an cu 90% iar în
rândul tinerilor cu 47%. 44 de copii au fost omorâţi de părinţii lor, 36 violaţi, au existat
dosare penale pentru rele tratamente în 39 de cazuri. Numărul infracţiunilor sexuale
asupra copiilor s-a dublat în perioada 1998-2000 şi în prezent este în creştere. Majoritatea
copiilor care trăiesc pe străzi se prostituează dar peste 90% refuză să vorbească despre
abuzuri. În jur de 10% dintre fetele care trăiesc pe străzi se prostituează de la 9-10 ani.
Aproximativ 80% din delincvenţii minori provin fie dintr-un mediu prea strict fie
dintr-un mediu haotic.
5. familii dezmembrate şi separarea cuplurilor
6. privarea socio-economică
7. influenţa actului de şcolarizare
8. influenţa colegilor care au comis aceleaşi fapte
9. influenţa comunităţii
10. mişcările de gang
11. rolul influenţei de circumstanţă -teoria alegerii rationale- teorie conform căreia o
serie de infracţiuni se produc ca răspuns la oportunităţi specifice (spre exemplu anunţul
pe o reţea de socializare că o familie pleacă în vacanţă –reală invitaţie pentru furtul din
locuinţă sau alte infracţiuni).
Prevenirea delincvenţei juvenile constituie un mijloc de măsuri şi programe, atât de
natură legală cât şi economică sau socială, luate pe termen lung sau foarte lung. Dintre
acestea enumerăm: programe de îmbunătăţire a intelectului preşcolar; educaţia părinţilor;
5
T. Amza, op. cit., p. 403

75
programe economice –eradicarea sărăciei; influenţa conjuncturilor asupra delincvenţei;
influenţa programelor şcolare; prevenirea infracţiunilor în comunitate; o mai bună
consiliere a tinerilor etc.

76