Sunteți pe pagina 1din 100

CUPRINS

CUPRINS__________________________________________________________________1
INTRODUCERE: ASPECTE GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE__2
CAPITOLUL 1: CONSIDERAȚII PRIVIND INFRACȚIUNEA FLAGRANTĂ_________5
CAPITOLUL 2: CONSTATAREA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE ȘI PROCEDURA
JUDECĂRII ACESTOR INFRACȚIUNI_______________________________________17
2.1: CONSTATAREA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE_____________________________18
2.2: URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE____________34
2.3: JUDECATA ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE_______________________47
2.4: SITUAȚII SPECIALE CARE POT FI REGĂSITE ÎN APLICAREA PROCEDURII DE
URGENȚĂ ASUPRA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE_____________________________57
CAPITOLUL 3: INFRACȚIUNEA FLAGRANTĂ ÎN VIZIUNEA NOULUI COD DE
PROCEDURĂ PENALĂ_____________________________________________________64
CAPITOLUL 4: ASPECTE COMPARATIVE CU UNELE LEGISLAȚIILE
INTERNAȚIONALE________________________________________________________72
CONCLUZII______________________________________________________________76
ANEXE___________________________________________________________________79
ANEXA 1: MODEL DE PROCES-VERBAL DE CONSTATARE A INFRACȚIUNII
FLAGRANTE__________________________________________________________________79
ANEXA 2: PREVEDERILE ARTICOLELOR 911-916 DIN CODUL DE PROCEDURĂ
PENALĂ______________________________________________________________________82
ANEXA 3: ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, SECȚIA PENALĂ, DECIZIA NR.
513 DIN 24 IANUARIE 2005______________________________________________________87
ANEXA 4: STUDIU DE CAZ_____________________________________________________90
ANEXA 5: MODUL DE ACŢIUNE ÎN CAZUL PRINDERII ÎN FLAGRANT_____________92
ANEXA 6: PARTICULARITĂȚI ÎN CONSTATAREA IN FLAGRANT A
INFRACȚIUNILOR DE TRAFIC ȘI CONSUMULUI ILICIT_________________________93
DE DROGURI__________________________________________________________________93

BIBLIOGRAFIE____________________________________________________________95

1
INTRODUCERE: ASPECTE GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE
INFRACȚIUNE

Societatea de astăzi înregistrează, la nivel mondial, o dinamică economică,


financiară și socială esențială pentru viitor, determinând și o nouă dinamică a criminalității.
Nesocotind frontierele și ignorând statul de drept, elementele criminogene au puterea de a
destabiliza țări și chiar continente întregi.
Globalizarea, analizată ca fenomen într-o desfășurare dinamică, oferă criminalității
facilități care generează „o veritabilă explozie a tuturor tipurilor de trafic, din ce în ce mai
greu de depistat, de urmărit și de stopat”1. Aceasta „a facilitat accesul la paradisurile
protectoare ale capitalurilor și persoanelor”2, consolidând astfel „piața internațională” a
faptelor de natură penală ca răspuns la cererea și oferta de produse și acte ilicite în creștere.
Datorită acestui lucru, în realitatea zilelor noastre specialiștii pun accentul din ce în
ce mai mult pe prevenirea faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, luând măsuri,
atât legislativ, cât și în activitatea desfășurată zilnic de către autoritățile competente, pentru
prevenirea și înlăturarea acestora.
În această ordine de idei, trebiuie să menționăm faptul că infracțiunea, analizată în
sensul său cel mai larg, reprezintă un act de conduită exterioară al omului care, din cauza
vătămării unei anumite valori sociale, este supus sancțiunii penale3.
Într-o altă accepțiune, infracțiunea desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea
penală, cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune 4. Această
accepţiune dată conceptului de infracţiune relevă un prim grad de abstractizare și
generalizare, deoarece legiuitorul creează noţiunile diferitelor infracţiuni prin reţinerea
aspectelor comune şi specifice ale faptelor diverse care se săvârşesc în realitatea socială.
Astfel, A. Decoeg defineşte infracţiunea ca fiind „o conduită calificată astfel printr-
un text de lege”5.

1
M. C. Dupuis- Danon, Finance Criminelle, ed. Presses Universitaire de France, 2004, pag. 5
2
C. Voicu, G. Ungureanu, A. Voicu, Globalizarea și criminalitatea financiar- bancară, ed. Universul Juridic,
București, 2005, pag. 9
3
A. Boroi, Drept penal. Partea Generală, ed. C.H. Beck, București, 2010, pag. 131
4
G. Antoniu, Reflecții asupra conceptului de infracțiune, S.C.J. nr. 2/ 1980, pag. 143
5
A. Decoeg , Droit penal general, Armand Colin, 1971, pag.61

2
G. Stefani, G. Levasseur, B. Boulac susţin că infracţiunea este „acţiunea sau
omisiunea imputabilă autorului său, prevăzută sau pedepsită prin lege cu o sancţiune
penală”6.
J. Prandel arată că prin infracţiune se înţelege „orice acţiune sau omisiune pe care
societatea o interzice sub ameninţarea unei pedepse”7.
Conceptul de infracţiune este studiat ca instituţie fundamentală a dreptului penal
care, alături de alte două instituţii tot fundamentale, și anume răspunderea penală şi
sancţiunile de drept penal, formează structura dreptului penal, „pilonii” dreptului penal 8.
Instituţia infracţiunii, în această accepţiune a fost considerată în doctrina penală, pe bună
dreptate, ca „piatră de temelie” a oricărui sistem de drept penal.
Între accepţiunile conceptului de infracţiune nu se poate pune semnul
egalităţii, ele fiind o reflectare a unghiului diferit de abordare a gradului mai restrâns ori mai
întins de generalizare.
Reprezentând o instituție fundamentală a dreptului penal, infracțiunea cuprinde un
sistem de norme juridice penale care consacră condițiile de existență și trăsăturile
caracteristice comune tuturor infracțiunilor stipulate de partea specială a Codului Penal,
îmbrăcând diferite forme.
Denumirea de „infracţiune” provine din substantivul latinesc „infractio – onis” care
înseamnă „spargere”, „frângere”; echivalentul în franceză a acestui termen fiind „infraction”9.
Ca faptă, infracțiunea este prevăzută de Titlul II, Capitolul 1, articolul 17 din Codul
Penal10 și care prezintă ca și trăsături importante ale infracțiunii existența unei norme penale
care să o prevadă, să fie săvârșită cu vinovăție și să prezinte pericol social.
În Noul Cod Penal, această instituție este reglementată de Titlul II, dar, spre
deosebire de vechiul cod, care cuprinde cinci capitole referitoare la infracțiune, acesta a
introdus un al șaselea capitol: Capitolul 1 face referire la dispozițiile generale legate de
noțiunea de infracțiune, capitolul 2 prevede cauzele justificative, capitolul 3 prevede cauzele
de neimputare, capitolul 4 se referă la tentativă, capitolul 5 reglementează unitatea și
pluralitatea de infracțiuni, iar capitolul 6 prevede normele legate de autor și participanții la
infracțiune.

6
G. Stefani, G.Levasseur, B. Boulac, Drept penal general, trezieme edition, Dolloz, Paris, 1987, pag.118
7
J. Prandel, Droit penal general, Paris, 1990, pag. 262
8
C. Bulai, B. N.Bulai, Manual de drept penal, partea generală, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag. 45
9
T. Avrigeanu, Contribuții moderne la teoria infracțiunii, Revista de Drept Penal nr. 2/ 2001, pag. 9
10
Articolul 17 alineat 1: Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută
de legea penală

3
Legiuitorul român evidenţiază o serie de aspecte ce se reunesc în termenul de
infracțiune, făcând referire la aspectul material, cel uman, cel social, cel moral-politic şi, nu
în ultimul rând, cel juridic conferind, cu alte cuvinte, conceptului general de infracţiune un
caracter realist, ştiinţific.
Într-adevăr, infracţiunea ca fenomen ce este întâlnit tot mai des în realitatea socială,
îmbracă aspectele de a fi material în sensul că reprezintă o manifestare exterioară a
individului; uman pentru că reprezintă o activitate omenească; social deoarece se îndreaptă
împotriva relaţiilor sociale; moral-politic pentru că reprezintă atitudinea morală şi politică a
făptuitorului faţă de valorile sociale și juridic deoarece reprezintă o încălcare a unei norme
juridice penale.
Prin definirea infracţiunii se stabileşte regula de drept 11 potrivit căreia orice faptă
care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice care o deosebesc de alte
fapte care pot fi combătute prin alte mijloace nepenale.
Odată cu apariţia primelor forme de infracţiuni, au apărut şi primele organe
însărcinate cu îndeplinirea unor activităţi menite a asigura bunul mers al „treburilor ţării”,
lucru care a contribuit la elaborarea şi adoptarea de legi împotriva faptelor care aduceau
atingere respectului datorat autorităţii „funcţionarilor de stat”12. Acest demers a avut în vedere
faptul că buna funcţionare a statului presupune o autoritate neştirbită a acestuia, care se poate
menţine numai în condițiile în care cetăţenii manifestă respectul cuvenit faţă de organele de
stat. De aceea ele trebuie apărate împotriva atingerilor ce le-ar putea fi aduse prin unele
comportări de natură a leza autoritatea cu care sunt investite.
În final, trebuie să menționăm faptul că definiția legală a infracțiunii constituie un
instrument legal de absolută necesitate, deoarece autoritățile competente a aplica prevederile
legale prin raportarea faptelor concrete la conceptul legal de infracțiune sunt cele care
apreciază dacă aceste realități se mulează sau nu pe trăsăturile esențiale ale infracțiunii13.

11
C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed.Universul Juridic; Bucureşti, 2005, pag. 18
12
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, ed. Global Lex, Bucuresti, 2002, pag. 65
13
M. Zolyneak, M. Michinici, Drept penal, volumul II, ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1993, pag. 142

4
CAPITOLUL 1: CONSIDERAȚII PRIVIND INFRACȚIUNEA
FLAGRANTĂ

Dacă legislaţia penală burgheză nu avea în vedere termenul de infracţiune, în schimb


doctrina penală burgheză îi dă o atenţie suficientă, „toţi autorii, toate tratatele de drept penal
burghez încearcă să dea definiţia infracţiunii ca noţiune generală”14 .
F. Liszt afirmă că infracţiunea este o „acţiune ilicită ameninţată cu o pedeapsă”15 .
În concepția lui Garraud infracţiunea este „o faptă căreia în complexul instituţiilor juridice
ale statului, îi este ataşată o pedeapsă ca o consecinţă şi sancţiune”16. Vouin şi Leute
promovează infracţiunea ca „un fapt material, prevăzut şi pedepsit de legea penală care nu se
justifică nici prin exerciţiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii şi care poate fi
imputat autorului”17. I. Tanoviceanu precizează că „infracţiunea este acţiunea sau inacţiunea,
care fiind socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancţionat-o penaliceşte.”18.
Așadar, din analiza sensului generic al noțiunii de infracțiune se poate trece la
abordarea infracțiunii pe categoriile de forme pe care aceasta le poate îmbraca, intrând astfel
în sfera de analiză a infracțiunii flagrante.
Cuvântul „flagrant” provine din participiul „flagrans, -tis” al verbului latin „flagro,
-are” care înseamnă „a arde”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române dă următoarele
explicaţii pentru adjectivul flagrant: care sare în ochi; izbitor; evident.19 Sensul de arzător,
înflăcărat este folosit încă din vechime de vocabularul juridic, înţelegându-se prin aceasta că
infractorul este prins în focul acţiunii sale, sau altfel spus, fapta este „caldă”.
Pornind de interpretarea sensurilor termenului de flagrant, putem desprinde
concluzia că termenul în discuție presupune prinderea făptuitorului în timpul acțiunii sale sau
imediat după săvârșirea faptei20. Acest termen raportat la săvârşirea unei infracţiuni exprimă o
anumită relaţie între momentul comiterii infracţiunii și momentul descoperirii ei şi a
făptuitorului. Acest lucru duce la crearea unei relaţie temporale de simultaneitate sau
imediată apropiere între momentul comiterii infracţiunii şi cel al descoperirii ei. Se explică
astfel toate semnificaţiile anterioare date acestui termen: infractorul este prins „în focul”
14
A. T. Moldovan, Note de curs. Drept penal parte generală. Universitatea Braşov, 2004
15
F.V. Liszt, Tratat de drept penal german, Berlin, 1905, pag. 44
16
P. Gerraud, Traite droit penal francais, vol. I, Paris, pag. 202
17
R. Vouin, I. L. Leute, Droit penal et criminologie , Paris 1956, pag. 147
18
I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, București, 1912, pag .164
19
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a III-a, pag. 307
20
C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal, ed. Lumina Lex, București, 2004, pag. 611

5
acţiunii sale,21 fapta este caldă22 sau imediat după. Aşa cum s-a remarcat şi în doctrină, 23
starea de flagranţă presupune întotdeauna şi prezenţa făptuitorului, în lipsa acestuia
infracţiunea neputând fi considerată flagrantă.
Multă vreme, în drepul nostru, dar şi în limbajul juridic sau cel comun, noţiunea de
infracţiune flagrantă era cunoscută sub denumirea de flagrant delict 24. Legislaţia penală
românească actuală a înlocuit termenul „delict” cu cel de „infracţiune”, astfel că nu se mai
justifică folosirea acestei expresii.25
De asemenea, legislaţia românească face deosebire între infracţiunile flagrante şi
cele neflagrante, criteriul de distincţie fiind însă numai de ordin procesual. Astfel, sub
aspectul dreptului substanţial, între cele două categorii de infracţiuni nu sunt deosebiri,
limitele pedepselor fiind aceleaşi atât în cazul infracţiunilor flagrante, cât şi în cazul
infracţiunilor neflagrante.26
Concepția veche a dreptului dădea o preponderență aspectului de drept penal al
infracțiunii flagrante, pedespind faptele mult mai aspru atunci când acestea erau săvârșite pe
față, spre deosebire de cazurile în care acestea erau săvârșite pe ascuns27.
În istoria dreptului au existat perioade în care această distincţie avea relevanţă şi sub
aspectul dreptului substanţial. Datorită acestui lucru, practica autorităților judiciare din toate
timpurile a stabilit că în ipoteza în care vinovăția făptuitorului poate fi stabilită cu certitudine
încă din primele momente ale săvârșirii infracțiunii, este necesară impunerea unei proceduri
simplificate de cercetare și judecare în vederea soluționării rapide a cauzei28.
Astfel atât în Codul lui Hammurabi, cât şi în Legea celor XII Table se făcea
distincţie între cele două categorii de infracţiuni, nu doar din punct de vedere procesual, ci
chiar substanţial, furtul flagrant („furtul manifest”) fiind sancţionat cu pedeapsa capitală.
Înăsprirea sancţiunilor penale în cazul infracţiunilor flagrante poate fi întâlnită şi în vechiul

21
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, ed. Global Lex, Bucureşti, 2007,
pag. 461
22
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, ed. Confession, Ploieşti, 2006, pag. 300
23
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, ed. Global Lex, Bucureşti, 2007,
pag. 462
24
Delict, substantive neutru, lat. delictum: fapt nepermis şi sancţionat de lege, infracţiune, DEX, ediţia a III-a,
pag. 224
25
G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti 1988, pag. 110
26
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, volumul II, ediţia a II-a, ed. Global Lex, Bucureşti,
2007, pag. 459
27
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 444
28
C. S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal, ed. Lumina Lex, București, 2004, pag. 610

6
drept englez sau francez, unde, totodată, erau instiutite şi proceduri urgente de urmărire şi
judecată.29
Codul de procedură penală din 2 decembrie 1864 dădea infracţiunilor flagrante
următoarea definiţie: „Flagrantul delict ce numeşte delictul ce se comite acum sau care de
curând se comisese. Se va socoti de asemenea flagrant delict cazul când prevenitul este
urmărit de strigătul public şi cazul când se găsesc asupra lui lucruri, arme, instrumente sau
hârtii, care dau de presupus că el este autor sau complice, îndestul numai ca acestea să se fi
petrecut aproape de locul şi de timpul comiterii delictului”.
Dispoziţii speciale față de Codului de procedură penală din 1864 s-au stabilit prin
Legea din 13 aprilie 1913 numită și Legea micului parchet, care se aplica numai infracţiunilor
flagrante sancţionate cu pedepse corecţionale, comise în anumite locuri publice şi privea atât
urmărirea, cât şi judecata.
În Codul de procedură penală elaborat în 19 martie 1936 și republicat la 20 iulie
1943, a fost inclusă Legea micului parchet, efectuându-se totodată unele modificări asupra
acesteia. Astfel, articolul 218 cuprindea următoarea definiţie: „infracţiunea flagrantă este
acea descoperită în momentul comiterii sau imediat după comitere; este de asemenea
socotită infracţiune flagrantă şi acea ai cărei făptuitori sunt urmăriţi imediat după săvârşire
de partea vătămată, de martori oculari sau de strigătul public, ori au fost surprinşi cu efecte,
arme, instrumente, hârtii sau alte obiecte de natură a-i presupune autori sau complici,
aproape de locul şi de timpul comiterii infracţiunii”.
Începând cu anul 1957, prin Decretul nr. 324 a fost introdusă procedura urgență de
urmărire sau judecată pentru anumite pricini care făcea referire în special la urmărirea și
judecarea infracțiunilor flagrante30.
Prin practica autorităţilor judiciare, în decursul timpului, s-a ajuns la concluzia că în
anumite situaţii, în special atunci când vinovăţia inculpatului poate fi stabilită cu certitudine
încă din primele momente ale săvârşirii infracţiunii, devine necesară simplificarea procedurii
de cercetare şi de judecată. Astfel, în cazul infracţiunilor flagrante se adoptată o procedură
simplificată numită şi procedura de urgenţă, dispoziţiile acesteia regăsindu-se în cuprinsul
articolelor 465-479 din Codul de Procedură Penală.
Săvârşirea infracţiunilor în condiţiile de flagranţă justifică necesitatea unei
reglementări speciale a urmăririi şi judecării acestora. În aceste condiţii regulile obişnuite de
29
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, ed. Global Lex, Bucureşti, 2007,
pag. 459
30
Col. T. D. Drejoi, Infracțiunea flagrantă, articol publicat în Buleintul de Informare Documentare al
Ministerului Administrației și Internelor nr. 5/ 2011, pag. 67

7
procedură trebuie înlocuite în scopul efectuării imediate a constatării şi a strângerii de probe,
care ulterior ar putea fi distruse. Un alt element luat în calcul de către legiuitor este și cel
referitor la condiţiile în care a avut loc infracţiunea care fac mai uşoară probaţiunea,
excluzând astfel aproape cu desăvîrşire posibilitatea apariției oricăror erori judiciare.31
Așadar, pentru existența stării de flagranță este necesar ca faptele să fie comise în
public, mai precis în localități, târguri, bâlciuri, mijloace de transport etc. și să fie pedepsită
de legea penală.
Această stare atrage aplicarea unor dispoziții speciale cu caracter derogator de la
procedura obișnuită, și anume posibilitatea oricărei persoane de a-l prinde pe făptuitor și de
a-l duce în fața organelor judiciare, obligația organului de urmărire penală de a constata fapta
chiar și în lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate și aplicarea unei proceduri speciale
de urmărire penală și judecată32.
În actualul Cod de Procedură Penală, infracțiunea flagrantă este prevăzută la
articolul 465 care o definește ca fiind infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau
imediat după săvârșire33. Alineatul al doilea al aceluiași articol menționează faptul că este
considerată infracțiune flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire,
este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este
surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte
de natură a-l presupune participant la infracțiune.
Așa cum menționam anterior, diferența dintre infracțiunea flagrantă și cea
neflagrantă apare doar din punct de vedere procedural34, referindu-se la constatarea comiterii
infracţiunii şi prinderea infractorului. Din punct de vedere al dreptului substanţial, între cele
două categorii de infracţiuni nu există deosebiri, ambele beneficiind de acelaşi tratament
juridic în ceea ce priveşte pedepsele, conţinutul infracţiunii, latura subiectivă etc35.
Opinia legislației românești în legătură cu infracțiunea flagrantă prezintă mari
dimensiuni, îmbrățișând punctul de vedere acceptat de doctrină, și anume faptul că
infracțiunea flagrantă nu poate fi redusă doar la prinderea infractorului asupra săvârșirii

31
E. M. Nicolae, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, Bucureşti, 1999, pag.81
32
Articolul 466 C.P.P.: „Infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoare mai mare de 3 luni și de cel
mult 5 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni, săvârșite în municipii sau orașe, în mijloace de
transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale
arătate mai sus, precum și în orice loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute în
acest capitol, care se completează cu dispozițiile din prezentul cod.”
33
Articolul 465 alineat 1 C.P.P.: Este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat
după săvârșire.”
34
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2008, pag. 474
35
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 535

8
faptei, ci se extinde și asupra acelor împrejurări enumerate limitative de lege care pot fi
asimilate cu starea de flagranță propriu-zisă36.
Literatura de specialitate menționează mai multe forme ale infracțiunii flagrante,
împărțind-o în forme tipice și forme asimilate37.
Infracţiune flagrantă tipică poate fi considerată infracţiunea descoperită în momentul
săvârşirii şi cea descoperită imediat după săvârşire.
Infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii presupune prinderea infractorului în
timpul şi locul comiterii acesteia. Termenul de „săvârşire” este interpretat în sensul articolului
144 din Codul de procedură penală și face referire la realizarea oricărei fapte ce alcătuiește
conţinutul unei infracţiuni în formă consumată, tentativă sau participaţie sub orice formă.
Noţiunea de „săvârşire” are în conţinutul articolului 465 sensul dat de articolul 144
din Codul de procedură penală, în sensul că starea de flagranţă trebuie să privească atât
acţiunea sau inacţiunea pe care legea penală o pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca
tentativă, cât şi actele de participare ale coautorului, instigatorului sau complicelui la
comiterea unei infracţiuni38. În ceea ce priveşte infracţiunea continuă, starea de flagranţă
poate fi constatată în orice moment al desfăşurării activităţii infracţionale, iar în cazul
infracţiunii continuate, aceasta poate fi constată în momentul comiterii uneia dintre acţiunile
sau inacţiunile comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. În mod corespunzător,
infracţiunea complexă primește caracterul de flagranţă atunci când toate acţiunile sau
inacţiunile care intră în conţinutul infracţiunii au fost constatate în momentul comiterii lor,
precum şi în situaţia în care constatarea se rezumă numai la acţiunile sau inacţiunile ce
formează un început de executare39. Infracţiunea este flagrantă până la epuizarea acesteia,
până la încetarea acţiunii infracţionale40.

36
O parte a doctrinei procesual penale au numit aceste situații drept flagranță actuală și flagranță recentă.
37
Articolul 465 și articolul 466 C.P.P.: „Este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau
imediat după săvârșire. Este, de asemenea, considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după
săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins
aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune
participant la infracțiune. În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l
conducă înaintea autorității.” și „Infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoare mai mare de 3 luni și
de cel mult 5 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni, săvârșite în municipii sau orașe, în
mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților
teritoriale arătate mai sus, precum și în orice loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor
prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispozițiile din prezentul cod.”
38
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, ed. Cugetarea, Iaşi, 2002, pag. 363
39
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, ed. Cugetarea, Iaşi, 2002, pag.363
40
A. Şt. Tulbure, Tratat de drept procesual penal, ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 536

9
Descoperirea infracţiunii în momentul săvârşirii implică evidenţierea relaţiei dintre
faptă și făptuitor, în sensul că descoperirea faptei în momentul săvârşirii înglobează atât
prinderea făptuitorului în timpul comiterii, cât şi prezența acestuia la locul comiterii faptei41.
Aşadar, conceptul juridic de flagranţă se bazează pe ideea de relaţie între infracţiune
şi infractori. Starea de flagrant nu se poate stabili numai în baza elementului obiectiv al
faptei, fiind necesară totdeauna şi prezenţa făptuitorului în această relație 42. În lipsa
făptuitorului, infracţiunea nu poate fi considerată ca fiind flagrantă. De exemplu, găsirea de
îndată a cadavrului încă sângerând şi cald nu face ca infracţiunea de omor să fie flagrantă
dacă făptuitorul nu este descoperit în condiţiile arătate de lege 43. De asemenea, nu există
infracţiune flagrantă nici în cazul în care, constatând furtul, partea vătămată a coborât din
tramvai şi l-a urmărit pe făptuitor, care a recunoscut fapta44.
Deşi conținutul articolului 465 alineat 1 din Codul de procedură penală nu face nicio
precizare în legătură cu relaţia faptă - făptuitor, această concluzie se desprinde din prevederile
articolului 469 alineat 1 care impune reţinerea învinuitului, ca un act procesual pe care
organul de cercetare îl dispune în temeiul constatărilor făcute cu privire la fapta săvârşită 45 .
Drept urmare se poate vorbi despre existenţa infracţiunii flagrante, în forma sa tipică, numai
atunci când făptuitorul este prins de către organul judiciar sau de alte persoane, în condiţiile
prevăzute de articolul 465 alineat 3, la locul comiterii infracţiunii şi în timpul săvârşirii
faptei46.
Legea însă a luat în calcul diversitatea situaţiilor care pot apărea în practica
organelor judiciare şi a considerat că sunt întrunite condiţiile infracţiunii flagrante, în forma
sa tipică, şi atunci când descoperirea infracţiunii şi prinderea făptuitorului sunt făcute de
organul judiciar competent „imediat după săvârşire”47.

41
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 365
42
V. Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, Torino, Unione, vol. IV, Tip, ed. Torinesse, 1931, pag.109
43
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 843
44
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 525
45
Articolul 467 C.P.P.: „Organul de urmărire penală sesizat întocmește un proces-verbal, în care consemnează
cele constatate cu privire la fapta săvârșită. În procesul-verbal se consemnează, de asemenea, declarațiile
învinuitului și ale celorlalte persoane ascultate.
Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge și alte probe.
Procesul-verbal se citește învinuitului, precum și persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage
atenția că pot completa declarațiile sau că pot face obiecții cu privire la acestea.
Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit și de persoanele ascultate ”
46
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 366
47
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 364

10
O altă ipoteză se referă la situația în care infracţiunea este descoperită imediat după
săvârşire, caz în care comiterea infracțiunii se stabileşte cât mai aproape de momentul
săvârşirii. Legea nu prevede o limită fixă de timp, aceasta fiind lăsată la aprecierea organului
judiciar.
Pentru existenţa stării de flagranţă nu este suficientă numai descoperirea faptei în
momentul săvârşirii sau imediat după, ci este necesară şi prinderea făptuitorului în acele
momente.48
Legea nu stipulează ce condiţii se impun a fi îndeplinite pentru a se considera că
activitatea de constatare a infracţiunii a avut loc „imediat după săvârşire” sau timpul ce
trebuie să fi trecut din momentul comiterii faptei. Rămâne la latitudinea organele judiciare să
aprecieze în funcție de situația concretă, dacă descoperirea infracţiunii a fost făcută imediat
după săvârşire, luând în considerare specificul faptei comise, posibilităţile concrete pe care
le-a avut infractorul pentru a se îndepărta de la locul comiterii faptei sau chiar situaţia în care
nu a fugit de la locul comiterii faptei, s-a ascuns chiar la acest loc49.
Interpretarea raţională a articolului 465 alineatele 1 şi 2 duce la concluzia că
momentul „imediat după săvârşire” avut în vedere în textul alineatului 1 implică prezenţa
organului de urmărire penală la locul săvârşirii infracţiunii chiar în momentul comiterii faptei
sau imediat după săvârșirea acesteia, dându-i astfel posibilitatea descoperirii şi prinderii
făptuitorului. Altfel semnalarea prezenţei făptuitorului imediat după săvârşirea faptei ca
urmare a urmăririi sale de către persoana vătămată, martorii oculari sau de strigătul public nu
mai dă acțiunii sale caracterul unei infracţiuni propriu-zis flagrante, ci mai degrabă a unei
fapte comise în stare de cvasiflagranţă50.
Aşadar, conceptul legii noastre este foarte larg, îmbrăţişând punctul de vedere
unanim acceptat în doctrină, și anume că infracţiunea flagrantă nu poate fi redusă exclusiv la
situaţia prinderii infractorului asupra săvârşirii faptei. Alături de această flagranţă propriu-
zisă, se admite că sunt și alte situaţii pe care legea le indică limitativ și care reprezintă
împrejurări care pot fi asimilate cu starea de flagranţă propriu-zisă51.

48
D. Gheorghe, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2011, pag. 299
49
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 364
50
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 364
51
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 446

11
Infracţiunea flagrantă asimilată mai este denumită de doctrină și cvasi-tipică sau
cvasiflagrantă52 și reiese din prevederile articolul 465 alineat 2 care reglementează două
situaţii de cvasiflagranţă:
Prima se referă la faptul că făptuitorul, imediat după săvârşirea infracţiunii, este
urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public.
Expresia „urmărirea făptuitorului” are înţelesul din limbajul curent, în sensul că
persoanele arătate de lege urmăresc făptuitorul cu scopul de al prinde sau îl indică pe acesta
ca fiind autorul infracţiunii în timpul când se îndepărtează de la locul comiterii faptei.
Legea condiționează acest lucru prin faptul că „urmărirea” trebuie să aibă loc
imediat după săvârşirea faptei, desprinzându-se astfel concluzia că, din punct de vedere al
spaţiului în care are loc activitatea de urmărire, acesta trebuie să fie apropiat locului comiterii
faptei, iar urmărirea trebuie să se desfăşoare de îndată, situându-se astfel în timp în momente
imediate momentului comiterii faptei53.
Legea menţionează că activitatea de urmărire a făptuitorului trebuie să fie efectuată
de persoana vătămată, această persoană fiind în măsură a-l indica cu exactitate pe făptuitor şi
a întreprinde activităţi de urmărire a acestuia. În aceeaşi măsură și martorii oculari pot trece la
urmărirea persoanei ce a comis infracţiunea şi care încearcă să se îndepărteze de la locul
faptei.
În ceea ce privește „strigătul public”, legea are în vedere situaţia în care persoane ce
nu au calitatea de martori oculari vin în contact cu ambianţa în care s-a comis fapta, starea în
care se găsea victima după comiterea infracţiunii etc., şi au luat primele măsuri la locul
faptei54.
A doua situație face referire la faptul că făptuitorul este surprins aproape de locul
comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune
participant la infracţiune.
Această situaţie stabileşte o prezumţie de flagranţă datorită apropierii în spaţiu şi
timp a făptuitorului faţă de locul şi momentul săvârşirii infracţiunii, având asupra sa obiecte
care pot face verosimilă şi probabilă participarea sa la comiterea delictului. Într-o asemenea
situaţie, trebuie manifestată atenție în administrarea probelor, deoarece simpla surprindere a
unei persoane cu arme, instrumente sau alte obiecte nu înseamnă în mod obligatoriu
comiterea unei fapte penale.
52
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 460
53
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 364
54
A. E. Nicolae, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 28

12
O altă condiție se referă la elementul loc. În acest sens, legea nu are în vedere
condiţii referitoare la spaţiul unde trebuie să se desfăşoare activitatea de urmărire a
făptuitorului, dar, raportându-ne la condiţia impusă de lege, și anume că aceasta trebuie să se
desfășoare imediat după săvârşirea infracţiunii, rezultă că spaţiul unde trebuie să se
desfăşoare activitatea de urmărire a făptuitorului este situat, în raport de locul comiterii
infracţiunii, în limitele accesibile unei activităţi de urmărire, ţinând seama de posibilităţile de
deplasare pe care le-a avut, în concret, făptuitorul şi urmăritorii săi55.
În ce priveşte limita maximă a spaţiului în cadrul căruia se poate realiza urmărirea,
aceasta nu trebuie să depăşească un spaţiu care să implice o activitate specifică urmăririi
oricărei infracţiuni, ci să se situeze în cadrul impus de raţiunea normei juridice, când
activităţile de urmărire și prindere a făptuitorului răspund unor necesităţi de reprimare a unor
fapte ce atestă un grad sporit de pericol social, dat fiind modul manifest în care au fost
comise56.
Condiţia referitoare la timp, în sensul că persoana bănuită a fi făptuitor să fie
surprinsă „imediat după săvârşire” reiese în mod expres din conținutul articolului 465 alineat
2 care impune această condiţie în cele două ipoteze pe care le are în vedere. Cea referitoare la
faptul că făptuitorul trebuie să fie surprins „imediat după săvârşire”, atrage consecinţe şi în
ceea ce priveşte limitele spaţiale în care se poate afla făptuitorul în momentul surprinderii,
legea cerând ca surprinderea infractorului să fie făcută în apropierea locului comiterii
infracţiunii, adică în vecinătatea imediată a acestui loc şi nu la locul comiterii faptei, deoarece
ar fi incidente prevederile articolului 465 alineat 1, infracţiunea fiind flagrantă în forma sa
tipică57.
În opoziţie cu normele din trecut, actuala reglementare nu a menţinut în
determinarea flagranţei condiţia apropierii spaţiale, ea devenind implicită. Într-adevăr,
posibilităţile moderne de circulaţie şi transport permit ca într-un timp scurt cineva să ajungă
la mare depărtare de locul săvârşirii infracţiunii. Situaţia inversă (găsirea cuiva la locul
săvârşirii după trecerea unui timp mai mare) nu are nici o relevanţă sub aspectul stabilirii
flagranţei. De pildă, infractorul revine după un interval mai mare de timp la locul infracţiunii
pentru a şterge urmele pe care le-a lăsat. Chiar dacă asupra lui s-ar găsi obiecte de natură a

55
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 366
56
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 447
57
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 366

13
indica participarea lui la infracţiune, fapta descoperită în asemenea condiţii nu poate fi
considerată flagrantă58.
În aceste situaţii trebuie manifestată o foarte mare grijă în administrarea probelor în
învinuire pentru că simpla surprindere a unei persoane cu arme, instrumente sau orice alte
obiecte nu duce implicit la concluzia că aceasta a comis fapta, în oricare formă de
participaţie59.
Starea de flagranţă presupune, întotdeauna, şi prezenţa făptuitorului, în lipsa acestuia
neputându-se constata existenţa infracţiunii flagrante.60
Asupra făptuitorului surprins aproape de locul comiterii infracţiunii să se găsească
arme, instrumente sau orice alte obiecte ce au legătură nemijlocită cu infracţiunea comisă, în
sensul că aceste arme, instrumente, obiecte, etc. au servit la comiterea infracţiunii, la
ştergerea urmelor infracţiunii ori poartă urme ale acesteia. Este așadar necesar să se reţină
legătura de cauzalitate între infracţiunea comisă, ce formează obiectul cercetării, şi armele,
instrumentele, obiectele găsite asupra făptuitorului, iar această legătură de cauzalitate să fie
evidentă în raport de întreaga ambianţă în care se face constatarea de către organul judiciar,
de faptele şi împrejurările de fapt reţinute cu acest prilej61.
Un alt aspect prevăzut de articolul 465 în alineatul 3 este acela în care se prevede că
în cazul săvârşirii unei infracţiuni flagrante, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor
şi să-l conducă înaintea autorităţii62.
Literatura juridică nu precizează dacă descoperirea infractorului în momentul
comiterii infracţiunii dă caracterul de flagranţă a infracţiunii numai în situația în care
descoperirea este făcută de către organul de urmărire penală sau după săvârşire, atunci când
surprinderea infractorului în momentul comiterii faptei este făcută de către simpli cetăţeni sau
de victimă însăşi.
Astfel, neexistând certitudinea absolută că bănuitul este adevăratul făptuitor, este
posibil ca acesta să fie urmărit şi judecat după procedura specială prevăzută pentru
infracţiunile flagrante, deşi acesta ar fi învinuit pe nedrept de victimă sau de martori din
motive de duşmănie sau din răzbunare63.

58
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 447
59
A. Şt. Tulbure, Procedură penală română, ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Braşov, 1999, pag. 536
60
N. Jidovu, Drept procesual penal, ed. C.H. Beck, București, 2006, pag. 591
61
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 366
62
A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Universitaria, Craiova, 2003
63
Gh. V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată,ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1958, pag. 143

14
Prin urmare, aplicarea procedurii urgente sau a celei ordinare depinde de victimă, de
martori şi de aprecierea organului de urmărire, în loc ca această problemă importantă să fie
hotărâtă de către dispoziţiile legii, uniform înţelese şi consecvent aplicate 64. Dacă s-ar
considera că infracţiunea este flagrantă chiar dacă „descoperirea” s-ar face de către un agent
necompetent, de martori sau de victimă, atunci ar însemna ca cele mai multe dintre
infracţiunile contra persoanei şi unele dintre infracţiunile contra bunurilor ar trebui să fie
întotdeauna infracţiuni flagrante, deoarece infracţiunea şi infractorul se „descoperă de către
victimă şi de martori chiar în momentul comiterii”65.
Evident că nu aceasta poate fi interpretarea corectă a articolului 465 alineat 3 din
Codul de procedură penală. De fapt, aici este vorba despre înţelesul termenului „descoperit”
ca noţiune juridică şi nu ca simplu cuvânt de vocabular.
Înţelesul acestei noţiuni juridicereiese din dispozițiile Codului de procedură penală,
care prevede că strângerea şi verificarea probelor cu privire la pregătirea, încercarea sau
săvârşirea infracţiunii, precum şi descoperirea şi prinderea infractorului se face numai de
către organele de urmărire penală66.
Descoperirea unei infracţiuni, ca noţiune juridică, înseamnă aşadar, constatarea
infracţiunii, prin efectuarea lucrărilor de urmărire penală, şi această noţiune este cu totul
deosebită de cea a „surprinderii” cu înţelesul ei comun, de descoperire a faptelor, de prindere
a cuiva asupra unui fapt. Infractorul poate fi surprins asupra faptei de orice persoană, iar dacă
fapta surprinsă în momentul comiterii prezintă caracterele unei infracţiuni, orice persoană
poate să-l prindă pe autor şi să-l conducă în faţa organelor competente să constate
infracţiunea.
Trebuie să se facă, de asemenea, deosebire între flagranţa faptelor și surprinderea în
flagrant a făptuitorului, care poate fi făcută de orice funcţionar, de martori sau chiar de
victimă şi constatarea ca flagranţă a infracţiunii67.
Descoperirea sau constatarea infracţiunilor prin efectuarea urmăririi penale nu poate
fi făcută decât de organele de urmărire penală. De asemenea, o infracţiune nu poate fi
considerată flagrantă decât atunci când este constatată, prin întocmirea actelor de urmărire de
către aceste organe şi consemnarea ei în procesul-verbal de constatare. Este necesar a se face

64
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 519
65
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 366
66
Gh. V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată,ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1958, pag. 144
67
Gh. V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată,ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1958, pag. 145

15
constatarea infracţiunii flagrante de către organul judiciar competent, în condiţiile articolului
467 din Codul de procedură penală, deoarece activitatea de probaţiune se bazează, în cazul
procedurii speciale, în mod special, pe constatările acestui organ, altfel fiind aplicabilă
procedura de drept comun, în cadrul căreia persoana vătămată, martorii oculari sau alte
persoane vor declara modul în care s-a săvârşit infracţiunea etc.68
Prin urmare, aplicarea procedurii urgente de urmărire şi judecată pentru infracţiunile
flagrante nu este o posibilitate la aprecierea organului de urmărire penală sau a procurorului,
ci este o problemă impusă de principiului legalităţii 69. Aşadar, dispoziţia din articolului 465
alineat 3 din Codul de procedură penală se justifică, având în vedere caracterul manifest în
care s-au petrecut faptele. În lipsa organelor judiciare, infractorul poate fi dus în faţa oricărei
autorităţi de stat, pentru a fi predat de îndată organelor competente să-l cerceteze70.
Aceasta este o stare de fapt obiectiv necesară, care nu trebuie confundată cu celelalte
măsuri legale de privare de libertate a infractorului de către organele competente, cum sunt de
exemplu măsurile de prevenţie, prinderea făptuitorului de către comandantul navei în
condiţiile articolului 215 din Codul de procedură penală, arestarea condamnatului de către
organele de poliţie în cadrul punerii în executate a hotărârii etc.71.
Modul manifest de savârșire a infracțiunilor flagrante, facilitând probațiunea și
înlăturând posibilitatea comiterii unor erori judiciare, a permis instituirea unor proceduri
speciale de urgență pentru urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, fiind privite ca
expresie a operativității procesului penal și contribuind la sporirea rolului educativ al
acestuia72.

68
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 367
69
Gh. V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată,ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1958, pag. 145
70
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 448
71
S. Kahane, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, în R.R.D, nr. 7/1974, pag.99
72
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2008, pag. 475

16
CAPITOLUL 2: CONSTATAREA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE ȘI
PROCEDURA JUDECĂRII ACESTOR INFRACȚIUNI

Săvîrşirea infracţiunilor în condiţiile stabilite de lege privind starea de flagranţă


justifică necesitatea unei reglementări speciale a urmăririi şi judecării acestora. În cazuri,
regulile obişnuite de procedură trebuie înlocuite în scopul efectuării imediate a constatării şi a
strângerii neîntîrziate a probelor, pentru că ulterior acestea ar putea dispărea. Apoi, condiţiile
manifeste în care a avut loc infracţiunea fac mai uşoară probaţiunea, excluzînd aproape cu
desăvârşire posibilitatea oricăror erori judiciare73.
Instituirea procedurii speciale pentru unele infracţiuni flagrante răspunde, pe de o
parte, intereselor de ordin procesual, deoarece în asemenea condiţii ele sporesc valenţele
principiului operativităţii în procesul penal, iar, pe de altă parte, această procedură grăbeşte
restabilirea ordinii de drept încălcate şi contribuie la sporirea rolului educativ al procesului
penal . Totuși, scurtarea duratei activităţii judiciare nu trebuie să aducă atingere garanţiilor
drepturilor procesuale ale părţilor şi nici bunei realizări a actului de justiţie, impunîndu-se
respectarea principiilor fundamentale a procesului penal pe întreaga durată a desfăşurării sale.
Fundamentele unei proceduri speciale pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor
flagrante se regăsesc atât în principiile generale ale dreptului, atât a celui penal, cât şi al celui
procesual penal, dar şi în necesităţile obiective de tehnică criminalistică, logică şi morală.
Pentru atingerea pe deplin a scopul procesului penal este necesară o apropiere în
timp cât mai mare între momentul comiterii unei infracţiuni şi cel al tragerii la răspundere
penală a infractorului. Acest deziderat este îngreunat de activitatea probatorie. Datorită
caracterului de flagranţă o asemenea activitate este mult uşurată, faptele fiind imediat
cunoscute, făptuitorul fiind întotdeauna cunoscut, iar probele fiind evidente, permiţând
stabilirea vinovăţiei pe bază de dovezi certe. În această situaţie, procedura obişnuită ar fi cel
puţin stânjenitoare74.
În consecinţă Codul de procedură penală prevede o procedură specială ce se
individualizează prin caracterul său de urgenţă. O asemenea procedură este necesară şi pentru
strângerea neîntârziată a probelor care ulterior ar putea fi periclitate75.

73
E. M. Nicolae, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, Bucureşti, 1999, pag.81
74
G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 335
75
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 523

17
În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că, datorită condiţiilor de săvârşire a
unei infracţiuni flagrante, este exclusă posibilitatea comiterii unor erori judiciare 76. Instituirea
unei procedure speciale de urgenţă asigură realizarea deplină a principiului operativităţii şi a
celeritătii77 şi o restabilire rapidă a ordinii de drept încălcate78.
Pe de altă parte, infracţiunile flagrante constituie o evidentă tulburare a ordinii de
drept şi provoacă indignare, teamă şi alarmă în mijlocul celor care se află la locul săvârşirii
infracţiunii. Se impune așadar, ca tragerea la răspundere penală a făptuitorului să se efectueze
cu cea mai mare promptitudine. De aici reiese necesitatea reglementării unei proceduri
rapide, care să restabilească liniştea publică, să dea satisfacţie opiniei publice și să asigure
efectul educativ al procesului penal în esență79.
Ar mai fi necesar să menționăm faptul că acest lucru nu trebuie să afecteze,
principiile specifice fiecărei faze a procesului penal 80 garanţiile şi derpturile procesuale ale
părţilor81. De altfel, în orice moment, dacă desfăşurarea activităţii judiciare în baza acestei
proceduri creează dificultăţi în realizarea corespunzătoare a scopului procesului penal, se va
renunţa la procedura de urgenţă şi se va trece la cea obişnuită 82, conform articolului 462
alineat 283 şi articolului 47384 din Codul de procedură penală.

2.1: CONSTATAREA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE

Așa cum menționam anterior, constatarea infracțiunilor flagrante se realizează de


către organele anume precizate de lege și în condiții stipulate în mod limitativ de către
aceasta. Aceste orgae desfășoară activități specifice în vederea constatării de fapte antisociale

76
G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 335
77
M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj 1973, pag. 636
78
V. Dongoroz, Explicatiile teoretice ale codului de procedura penala roman. ediția a II-a. vol. VI, ed. C.H.
Beck, București, 2003, pag. 363
79
V. Dongoroz, Explicatiile teoretice ale codului de procedura penala roman. ediția a II-a. vol. VI, ed. C.H.
Beck, București 2003, pag. 363.
80
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 461
81
M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj 1973, pag. 636
82
D. Gheorghe, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2011, pag. 298 şi pag. 300
83
Articolul 462 alineat 2, C.P.P.: „În cazul arătat în art. 461 lit. d), dacă din hotărârea pusă în executare nu
rezultă datele şi situaţiile de existenţa cărora depinde soluţionarea contestaţiei, constatarea acestora se face de
către instanţa competentă să judece contestaţia.”
84
Articolul 473 C.P.P.: „Instanţa procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martorii prezenţi,
precum şi persoana vătămată dacă este de faţă. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a lucrărilor din
dosar. Instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi, în care scop ia măsurile
corespunzătoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de poliţie. Pentru
administrarea probelor instanţa poate acorda termene care în total nu trebuie să depăşească 10 zile.”

18
și sancționării acestora în conformitate cu normele legislative în vigoare. Faptul că, atât în
practică, cât și în unele acte normative sau metodologii care reglementează modul de
efectuare a anumitor activități de către organele judiciare, se folosesc noțiunile de „acte
premergătoare” și „acte de constatare” trebuie făcută diferența dintre cele două concepte.
Pentru tratarea acestei probleme trebuie abordată mai întâi, problema noțiunilor de
„urmărire penală”, „organe de urmărire penală” și „organe de constatare”.
Astfel, urmprirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, putând fi definită
ca fiind activitatea desfășurată de organele de urmărire penală în scopul strângerii și
verificării probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorilor
și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se
dispună trimiterea lor în judecată85.
Deoarece urmărirea penală reprezintă o fază procesuală distinctă, cu un rol bine
definit, necesitatea acesteia decurge din aceea că majoritatea faptelor penale nu pot fi
dovedite prin probe preconstituite și, de cele mai multe ori, autorii acestor fapte sunt inițial
necunoscuți. Din acest motiv, s-a impus înființarea unor organe judiciare specializate care să
desfășoare activități specifice înainte de faza de judecată, cu scopul descoperirii și adunării de
probe necesare soluționării cauzei, precum și pentru identificarea făptuitorului, atunci când
procesul a fost declanșat fără a fi cunoscut acesta.
Organele judiciare care desfășoară activități specifice urmăririi penale sunt prevăzute
în mod expres de către Codul de procedură penală. Așadar, organele de urmărire penală sunt
procurorii care aparțin din Ministerului Public și sunt constituiți în parchete pe lângă fiecare
instanță judecătorească, și organele de cercetare penală care provin din rândul personalului
Ministerului Administrației și Internelor. În anumite situații, expres prevăzute, în cadrul
urmăririi penale poate interveni și instanța de judecată, mai precis în situația dispunerii
arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, prelungirii arestării inculpatului,
soluționărea căilor de atac îndreptate împotriva unor măsuri procesuale sau dispunerii
percheziției domiciliare.
De asemenea, întâlnim și situații când, la descoperirea și constatarea infracțiunilor
participă și anumite organe care nu fac parte din sistemul organelor judiciare, nefiind organe
de urmărire penală. Aceste organe nu efectuează acte de cercetare, ci doar acte de constatare a
infracțiunilor.

85
http://andreivocila.wordpress.com/copyright-surse-si-informari-atentie/

19
În literatura de specialitate, opinia majoritară se îndreaptă spre faptul că organele
prevăzute de articolele 21486 şi 21587 Cod procedură penală pot constata infracţiunile
flagrante, însă nu pot efectua urmărirea penală. În cazul infracţiunilor flagrante aceste organe
vor înainta de îndată procurorului sau, după caz, organului de cercetare penală, pe făptuitor,
împreună cu mijloacele materiale de probă88.
Astfel, potrivit articolului 214 Cod procedură penală, sunt organe de constatare:
organele inspecțiilor de stat, alte organe de stat, precum și organele unităților la care se referă
conținutul articolului 145 Cod penal89 pentru infracțiunile care constituie încălcări ale
dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; organele de control
și cele de conducere ale administrației publice, ale altor unități la care se referă articolul 145
Cod penal pentru infracțiunile săvârșite în legatură cu serviciul de cei aflați în subordinea ori
sub controlul lor și ofițerii și subofițerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracțiunile
constatate pe timpul executării misiunilor specifice.

86
Articolul 214 C.P.P.: „Sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care
au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale
săvârşirii acesteia:
a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art. 145 din Codul
penal, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o
controlează potrivit legii;
b) organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145
din Codul penal, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub
controlul lor.
c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate pe timpul executării
misiunilor specifice.
Organele arătate mai sus au dreptul să reţină corpurile delicte, să procedeze la evaluarea pagubelor,
precum şi să efectueze orice alte acte, când legea prevede aceasta. Actele încheiate se înaintează procurorului
în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune altfel. În
caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor,
împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă. Procesele-verbale încheiate de aceste
organe constituie mijloace de probă.”
87
Articolul 215 C.P.P.: „Obligaţiile şi drepturile prevăzute în art. 214 alin. 1 şi 2 le au şi următoarele organe:
a) comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele
pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor;
b) agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră.
Organele de mai sus pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe
care acesta le are cu sine. De asemenea, organele de mai sus pot prinde pe făptuitor, în care caz îl predau de
îndată procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele
materiale de probă. În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înaintează organului de cercetare penală
competent, în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată, împreună cu mijloacele materiale de probă. Când
infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenele de mai sus curg de la ancorarea navei ori
aterizarea aeronavei pe teritoriul român. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de
probă.”
88
Gh. Nistoreanu, Drept penal și procesual penal, ed. All Beck , București 2004, pag. 303
89
Articolul 145 C.P.: „Prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice,
instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor
proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de
interes public”.

20
Alături de organele prevăzute în articolul 214 Cod procedură penală, legea mai
prevede două categorii de organe care pot încheia acte de constatare și sunt stipulate în
articolul 215 Cod procedură penală, acestea fiind comandanții de nave și aeronave, pentru
infracțiunile săvârșite pe acestea, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se
află în afara porturilor sau aeroporturilor și agenții de poliție de frontieră, pentru infracțiunile
de frontieră. Acestea au aceleași drepturi și obligații ca și organele prevăzute de articolul 214
Cod procedură penală, diferența constând în faptul că pot efectua percheziții corporale asupra
făptuitorului și îl pot prinde pe făptuitor, cu obligația de a-l preda de îndată procurorului sau
organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate și cu mijloacele materiale de
probă. În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înaintează organului de cercetare penală
competent în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată, împreună cu mijloacele
materiale de probă. Important de subliniat este faptul că ambele categorii de organe nu sunt
organe de cercetare penală, deci nu sunt organe judiciare.
Acestea nu pot efectua acte de cercetare penală. Luarea declarațiilor de la făptuitor și
de la martori, reținerea corpurilor delicte, evaluarea pagubei, prinderea făptuitorului nu sunt
acte de cercetare penală, deoarece nu s-a dispus începerea urmăririi penale. Activitățile
desfășurate de aceste organe au drept scop constatarea împrejurărilor concrete în care s-a
comis fapta și conservarea mijloacelor de probă în vederea folosirii lor în cadrul procesului
penal90.
Toate aceste organe de constatare au obligația de a lua declarații de la făptuitor și de
la martorii care au fost de față la săvârșirea infracțiunii, precum și de a întocmi procesul-
verbal care trebuie să cuprindă împrejurările concrete ale săvârșirii acesteia. De asemenea, ele
au dreptul să rețină corpurile delicte, să procedeze la evaluarea pagubei și să efectueze orice
alte acte necesare, dacă legea prevede acest lucru.
Actele încheiate de către organele de constatare se înaintează procurorului în cel
mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracțiune, în afara cazului când legea
dispune altfel. În caz de infracțiune flagrantă, aceste organe sunt obligate să înainteze de
îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate și cu mijloacele materiale de
probă91.
Procesul-verbal de constatare reprezintă un mijloc de probă cu valoare probatorie în
procesul penal ce se va declanșa dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.

90
http://andreivocila.wordpress.com/copyright-surse-si-informari-atentie/
91
M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj 1973, pag. 639

21
Așadar, prin termenele scurte şi simplitatea procedurii, activitatea se aseamănă cu
cea desfăşurată în mod normal de către organele de constatare prevăzute textul articolelor 214
şi 215 Cod procedură penală, acestea neavând dreptul să realizeze urmărirea infracţiunilor
flagrante, nici atunci când sunt întrunite condiţiile articolului 466 Cod procedură penală 92.
Organele respective pot însă constata infracţiunile flagrante ghidându-se după dispoziţiile
particulare prevăzute de articolele 214 şi 215 Cod procedură penală, coroborate cu cele din
articolul 467 Cod procedură penală93, care reglementează constatarea infracţiunii flagrante
numai de organele de urmărire penală în cadrul procedurii speciale94.
Termenele scurte în care organele de constatare trebuie să încheie lucrările şi să
înainteze dosarul urmează să fie respectate în mod deosebit pentru a crea posibilitatea
organelor de urmărire penală să se încadreze corespunzător în procedura specială prin
nedepăşirea timpului alocat de această procedură. În doctrina procesual-penală s-a subliniat
faptul că efectuarea constatării de către organele înscrise în articolele 214-215 Cod procedură
penală în cazul unor infracţiuni flagrante nu exclude posibilitatea urmăririi acestor infracţiuni
potrivit procedurii speciale95.
Practica judiciară a ridicat problema în legătură cu constatarea infracţiunii flagrante
pentru care legea impune ca urmărirea penală să se efectueze de procuror, conform articolului

92
Articolul 466 C.P.P.: „Infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoare mai mare de 3 luni și de cel
mult 5 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni, săvârșite în municipii sau orașe, în mijloace de
transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale
arătate mai sus, precum și în orice loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute în
acest capitol, care se completează cu dispozițiile din prezentul cod.”
93
Articolul 467 C.P.P.: „Organul de urmărire penală sesizat întocmește un proces-verbal, în care consemnează
cele constatate cu privire la fapta săvârșită. În procesul-verbal se consemnează, de asemenea, declarațiile
învinuitului și ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge și alte
probe. Procesul-verbal se citește învinuitului, precum și persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage
atenția că pot completa declarațiile sau că pot face obiecții cu privire la acestea. Procesul-verbal se semnează
de organul de urmărire penală, de învinuit și de persoanele ascultate.”
94
M. Apetrei, Drept procesual penal, ed. Victor, Bucureşti 2001, pag. 387
95
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 533

22
209 Cod de procedură penală96, constatarea şi cercetarea putând fi făcută de un organ de
cercetare97.
Prima activitate în cadrul urmăririi penale a oricărei infracţiuni este constatarea
existenţei acesteia. Constatarea poate fi o activitate laborioasă, în cazul unor infracţiuni cum
sunt, de exemplu, cele care se produc pe ascuns. În cazul procedurii de urmărire a
infracţiunilor flagrante, întrucât acestea se produc şi se constată în mod public, prima
activitate o reprezintă constatarea infracţiunii care se face prin întocmirea unui proces –verbal
diferit şi mai complex decât cel întâlnit în procedura comună (Anexa nr. 1)98.
Potrivit articolului 2599 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea
Poliției Române100, toate cadrele de poliţie sunt obligate să intervină şi în afara orelor de
program, a atribuţiilor lor de serviciu şi a competenţei teritoriale a unităţii din care fac parte
când iau cunoştinţă de existenţa unei infracţiuni flagrante, precum şi pentru conservarea
probelor, în acest caz cercetarea va fi efectuată de organele competente101.

96
Articolul 209 C.P.P.: „Procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală; în exercitarea
acestei atribuții procurorii conduc și controlează activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe.
Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. Urmărirea
penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracțiunilor prevăzute în articolele 155-
173, 174-177, 179, 189 alin. 3, art. 190, 191, 211 alin. 3, art. 212, 236, 2361, 238, 239, 2391, 250, 252, 254, 255,
257, 265, 266, 267, 2671, 268, 273-276, 2791, 280, 2801, 3022, 317 si 356-361 din Codul penal, în cazul
infracțiunilor aratate în art. 26 pct. 2 lit. a), art. 27 pct. 1 lit. b) si c), art. 281 pct. 1 lit. b) si c), art. 28‚ pct. 1
lit. b) și art. 29 pct. 1, precum și în cazul infracțiunilor împotriva protecției muncii. Este competent să efectueze
urmărirea penală, în cazurile prevăzute în alineatul precedent, și să exercite supravegherea asupra activității de
cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță
cauza. Atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, ordonanța prin care s-a dispus arestarea
preventivă și rechizitoriul sunt supuse confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este
făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.”
97
Fostul Tribunal Suprem prin Decizia nr. 1659/27.03.1970 a considerat posibil acest procedeu şi a arătat că în
cadrul procedurii speciale, infracţiunea considerată flagrantă este constatată conform art. 467 Cod de procedură
penală de organele de urmărire penale sesizate în condiţiile arătate în acest articol fără a se stabili o anumită
competenţă a organelor de urmărire penală, în raport de infracţiunea cercetată.
98
A. Şt. Tulbure, Procedură penală română, ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Braşov, 1999, pag. 538
99
Articolul 25 din Legea 218/ 2002: „În cazuri jusificate de evenimente deosebite, între autorităţile
administraţiei publice locale şi unităţile de poliţie, de comun acord, se pot încheia protocoale în vederea
îndeplinirii eficiente a atribuţiilor poliţiei. Dacă poliţia nu îşi îndeplineşte responsabilităţile în baza
protocolului încheiat, administraţia publică se poate adresa organului superior de poliţie.”
100
Legea 218/ 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în M. Of. nr. 305 din
09.05.2002, actualizată prin Legea 60/2009 pentru completarea art. 31 din Legea 218/2002 privind organizarea
şi funcţionarea Poliţiei Române și Legea 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură
penală şi a unor legi speciale
101
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 450

23
Din dispozițiile articolului 224 alineat 1 Cod de procedură penală 102, reiese faptul că
în vederea începerii urmăririi penale se pot efectua acte premergătoare.
Actele premergătoare,103 denumite în literatura juridică și „investigații prealabile”,
sunt acele activități desfășurate, în anumite situații, înainte de declanșarea procesului penal,
pentru culegerea de date cu privire la pregătirea sau săvârșirea unor fapte prevăzute de
legea penală, în vederea începerii urmăririi penale104. Concret, prin efectuarea de acte
premergătoare se poate urmări fie verificarea informațiilor conținute în actul de sesizare, fie
completarea acestor date și informații pentru a se constata dacă este cazul să se dispună
începerea urmăririi penale, fie verificarea existenței vreunuia din cazurile de înlaturare a
aptitudinii funcționale a acțiunii penale, cazuri prevăzute la articolul 10 Cod procedură
penală105, care conduc la soluția de neîncepere a urmăririi penale.
Actele premergătoare nu sunt obligatorii; ele se efectuează numai atunci când din
cuprinsul actului de sesizare nu reies suficiente date care să justifice începerea urmăririi
penale sau există îndoieli cu privire la veridicitatea acestor date106.
Activitățile desfășurate în cadrul actelor premergătoare pot fi împărțite în mai multe
categorii, și anume activități specifice care nu au legatură cu actele procesuale sau
procedurale107, unele activități care se aseamănă cu activitățile procedurale, chiar dacă nu au

102
Articolul 224 C.P.P.: „În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte
premergătoare. De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru
începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare și lucrătorii operativi din Ministerul de Interne,
precum și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, anume desemnați în acest
scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale. Procesul-verbal prin
care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă. ”
103
Gh. Mateuț, Procedură penală, Partea specială, vol.I, ed. Lumina Lex, București, 1997, pag.70
104
V. Dobrinoiu, Îndrumar de cercetare penală, ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994
105
Articolul 10 C.P.P.: „Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai
poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni;
c) fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat;
d) faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii;
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
f) lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă
condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;
g) a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului;
h)a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea
plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală;
i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
j) există autoritate de lucru judecat.
Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică. În cazul
prevăzut la lit. f), acțiunea penală poate fi pusă în mișcare ulterior în condiții legale. Clasarea, scoaterea de sub
urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea și încetarea procesului penal.”
106
I. Neagu, Tratat de procedura penal , ed. PRO, București 1997, pag.423
107
Spre exemplu, razii, filtre, filajul unor persoane suspecte etc.

24
natura juridică a acestora108 și activități care, deși se desfășoară în afara procesului penal,
respectă regulile procesuale109.
Prinderea făptuitorului de către organul de constatare nu trebuie confundată cu
reținerea învinuitului ca și măsură procesuală, ci are natura juridică a măsurii administrative a
conducerii la sediul poliției110.
Întrucât actele premergătoare sunt anterioare procesului penal, pe parcursul lor nu
pot fi luate măsuri procesuale, acestea presupunând existența calității de învinuit sau incu
lpat, calitați care sunt dobândite doar în cadrul procesului penal. Toate actele premergătoare
efectuate se consemnează în cadrul proceselor-verbale care, în conformitate cu dispozițiile
articolului 224 alineat 3 din Codul de procedură penală, pot constitui mijloace de probă în
procesul penal.
Prin urmare, organele competente să efectueze acte premergătoare sunt organele de
urmărire penală, adică procurorul și organele de cercetare penal, lucrătorii operativi anume
desemnați din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, alții decât cei care fac parte din
categoria organelor de cercetare penală și lucrătorii operativi anume desemnați din celelalte
organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale, pentru faptele care constituie
amenințări la adresa siguranței naționale, incluzând în această categorie lucrătorii operativi
din Ministerul Apărării Naționale, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații
Externe, Serviciul de Telecomunicații Speciale etc.
Prin urmare, actele premergătoare nu trebuie confundate cu actele de constatare,
acestea fiind noțiuni considerate de doctrina procesual-penală ca având natură juridică
diferită. Este adevărat însă, faptul că atât actele de constatare, cât și cele premergătoare sunt
efectuate înainte de declanșarea procesului penal, având caracterul unor activități preliminare
începerii urmăririi penale. De asemenea, atât procesele-verbale întocmite de organele de
constatare, cât și procesul-verbal în care se consemnează efectuarea unor acte premergătoare
constituie mijloace de probă în cadrul procesul penal111.
Trebuie remarcat faptul că între cele două categorii de acte există unele diferențe,
dintre care amintim:
108
Spre exemplu, ascultarea unor persoane, activitate care prezintă aspecte comune cu obținerea declarațiilor
părților sau martorilor.
109
Spre exemplu, cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri.
110
Măsură prevăzută în articolul 31 alineat 1 litera b) din Legea nr.218/2002 privind organizarea și funcționarea
Poliției Române: „să conducă la sediul poliției pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor,
ordinea publică sau alte valori sociale, precum și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror
identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii; în cazurile nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta
este îndreptățit să folosească forța; verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea măsurilor
legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă.”
111
I. Neagu, Tratat de procedura penal, ed. PRO, București 1997, pag.450

25
- actele de constatare se efectuează de organele de constatare prevăzute în articolele
214 și 215 Codul de procedură penală, iar actele premergătoare sunt efectuate de organele de
urmărire penală și lucrătorii operativi anume desemnați din Ministerul Administrației și
Internelor și din celelalte organe de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale;
- actele de constatare se efectuează în vederea sesizării din oficiu a organelor de
urmărire penală, pe când actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi
penale de către organul competent deja sesizat.
Prin urmare, organul de urmărire penală, sesizat de comiterea unei infracţiuni
flagrante trebuie să constate atât săvârşirea infracţiunii, cât şi împrejurarea dacă această
infracţiune a fost comisă în stare de flagranţă. În acest scop, organul de urmărire penală va
întocmi un proces-verbal în care va consemna cele constatate cu privire la fapta săvârşită
respectând dispozițiile articolului 467 din Codul de procedură penală și procedând la
descrierea acţiunii sau inacţiunii ce materializează conţinutul infracţiunii comise,
împrejurările de loc, timp, mijloace folosite de infractor, urmările socialmente periculoase,
precum şi datele de identitate sau alte date privitoare la persoana care a comis infracţiunea.
De asemenea, organul de urmărire penală va consemna şi declaraţiile învinuitului, persoanei
vătămate, martorilor oculari fără a mai întocmi declaraţii scrise ale acestor persoane, potrivit
articolelor 73112 și 86113 alineatul ultim, din moment ce procesul-verbal este certificat prin
semnăturile persoanelor ascultate114.
Dacă ulterior în cadrul cercetării penale, sunt ascultaţi învinuitul, persoane ale căror
declaraţii s-au cuprins în procesul-verbal sau alte persoane care au incidență cu cauza, cele
arătate se vor consemna în acte separate în conformitate cu dispoziţiile comune care
reglementează declaraţiile învinuitului, părţii vătămate sau a martorilor115.
Procesul-verbal de constatare se citeşte învinuitului şi celorlalte persoane ascultate,
atât în ceea ce priveşte constatările făcute de organul de urmărire penală, cât şi în legătură cu

112
Articolul 73 C.P.P.: „Declarațiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris. Declarația scrisă se
citește acestuia, iar dacă cere, i se dă să o citească. Când este de acord cu conținutul ei, o semnează pe fiecare
pagină și la sfârșit. Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune în
declarația scrisă. Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la
ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de președintele completului de judecată și de grefier, precum și de
interpret când declarația a fost luată printr-un interpret. Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia
din declarațiile sale sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează și se
semnează în condițiile arătate în prezentul articol.”
113
Articolul 86, alineat 3 C.P.P.: „Dispozițiile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător și la ascultarea
martorului.”
114
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 371
115
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 450

26
declaraţiile făcute de învinuit, persoana vătămată, martori oculari 116. Legea obligă organul de
urmărire penală care a făcut constatarea să atragă atenţia învinuitului, precum şi celorlalte
persoane ascultate că pot completa declaraţiile anterioare, şi consemnate în procesul verbal,
sau că pot face obiecţii cu privire la acestea 117. Deşi s-ar părea că legea limitează posibilitatea
învinuitului, persoanei vătămate sau a martorilor de a face obiecţii numai cu privire la
declaraţiile făcute anterior, adică cele constatate şi consemnate de organul de constatare,
totuşi aceste obiecţii pot fi făcute şi cu privire la cele constatate şi consemnate de organul de
urmărire penală în procesul-verbal ce priveşte infracţiunea comisă, cât şi starea de
flagranţă118.
În măsura în care obiecţiile formulate de învinuit, persoana vătămată sau martorii
oculari au fost găsite întemeiate, organul de urmărire penală va proceda în mod
corespunzător, atât în legătură cu consemnarea celor declarate de aceste persoane, cât şi cu
cele constatate în legătură cu infracţiunea comisă ori starea de flagranţă. În măsura în care
obiecţiile vizează chestiuni privitoare la existenţa infracţiunii şi a stării de flagranţă, în
vederea lămuririi unor chestiuni de fapt, organul de urmărire penală poate proceda la
strângerea altor probe, această posibilitate fiindu-i acordată de prevederile articolului 467
alineat 2 Cod procedură penală119. Astfel, în cazul în care organul de urmărire penală poate
ridica anumite corpuri delicte sau înscrisuri, acesta poate dispune efectuarea unor constatări
tehnico-ştiinţifice sau medic- legale120.
În concluzie, dacă nu mai este necesară administrarea altor probe, procesul-verbal de
constatare poate constitui singurul mijloc de probă din faza de urmărire penală121.
Potrivit articolului 467 alineat 4 Cod procedură penală, procesul verbal întocmit de
către organele de urmărire penală cu ocazia constatării infracţiunii flagrante se semnează de
către acesta, de învinuit şi de către persoanele care au făcut declaraţii cu acest prilej. În
situaţia în care învinuitul, persoana vătămată sau martorii consideră că cele declarate de ei nu
au fost veridic consemnate în procesul-verbal, pot refuza semnarea acestuia122.
Ca şi cercetarea la faţa locului, constatarea infracţiunii flagrante este un procedeu
probatoriu prin care se administrează mijloacele de probă necesare aflării adevărului în cauză.
116
N. Văduva, Criminalistică. Curs de tactică și metodică, ed.Universitaria, 2002
117
E. Stancu, Tratat de criminalistică, ed. Universul Juridic, București 2006
118
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 371
119
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 371
120
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 450
121
A. Şt. Tulbure, Procedură penală română, ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Braşov, 1999, pag. 539
122
I. Neagu, Tratat de procedura penal , ed. PRO, București 1997, pag. 847

27
Cu toate că nu este un mijloc de probă prin ea însăşi, constatarea infracţiunii flagrante capătă
caracter de categorie juridico-penală, iar procesul-verbal în care se materializează rezultatele
acesteia devine, ca orice înscris ce are legătură cu fapta, devine un mijloc de probă123.
Scopul constatării infracţiunii flagrante, include o serie de activități ce duc la124:
a) împiedicarea consumării activităţii ilicite
b) prinderea făptuitorului în momentul comiterii faptei ori la un moment cât mai
apropiat de acesta;
c) strângerea tuturor probelor care atestă existenţa infracţiunii şi dovedesc vinovăţia
făptuitorului;
d) despăgubirea urgentă a persoanei vătămate şi restabilirea situaţiei anterioare;
e) asigurarea tragerii la răspundere penală a infractorului la un moment cât mai
apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii;
f) prevenirea săvârşirii în viitor a unor fapte de natură penală;
g) aplicarea unei proceduri speciale de urmărire şi judecată în condiţiile expres
prevăzute de lege.
Așadar, constatarea infracțiunii flagrante de către organele abilitate are un scop bine
determinat care se poate materializa prin activități ce urmăresc împiedicarea consumării
activităţii ilicite şi înlăturarea pericolului social; prinderea făptuitorului la locul şi în
momentul comiterii faptei; strângerea probelor ce dovedesc existenţa infracţiunii şi vinovăţia
făptuitorului; restabilirea situaţiei anterioare, recuperarea prejudiciului sau ridicarea bunurilor
deţinute ilegal și asigurarea tragerii la răspundere penală a făptuitorului la un interval de timp
cât mai apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii125.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia conform căreia procesul-verbal de
constatare a infracţiunii flagrante îndeplineşte o funcţie dublă, și anume pe de-o parte, este
actul procedural care marchează începerea urmăririi penale atât „in rem” cât şi „in
personam”, iar pe de altă parte, prezintă caracteristicile unui proces-verbal, drept pentru care
trebuie întocmit cu respectarea cerinţelor impuse în articolul 91 Cod procedură penală 126, și,

123
C. Suciu, Criminalistică, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972
124
A. E. Nicolae, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 71
125
http://andreivocila.wordpress.com/copyright-surse-si-informari-atentie/
126
Articolul 91 C.P.P.: „Procesul-verbal trebuie să cuprindă:
a) data și locul unde este încheiat;
b) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
c) numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;
d) descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate;
e) numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se refera procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile
acestora;

28
în concluzie, constituie mijloc de probă, prin declaraţiile şi constatările consemnate în
cuprinsul său127.
Cu privire la forţa probantă a procesului-verbal de constatare, trebuie să facem
distincția între organele de cercetare penală şi procuror. Astfel, procesele-verbale de
constatare încheiate de către organele de cercetare penală fac dovada până la proba contrarie,
pe când procesele-verbale de constatare întocmite de către procuror fac dovada până la
declararea sau înscrierea în fals128.
Deşi, în principiu se admite că acest procedeu probatoriu are aceeaşi valoare cu a
celorlalte probatorii administrate în cauză, într-o altă opinie s-a susţinut că procesul-verbal de
constatare a infracţiunii flagrant, privit ca mijloc de probă scris, are o valoare probatorie
deosebită. Această teorie se bazează pe o serie de argumente, dintre care amintim129:
a) acesta conţine toate datele referitoare la acţiunile desfăşurate de făptuitor înainte
și în momentul faptei, precum şi rezultatul activităţii ilicite desfăşurate, făcându-se mențiune
și despre măsurile luate pentru întreruperea activităţii infracţionale;
b) un alt argument se bazează pe faptul că o dată cu luarea la cunoștință despre
infracţiune, este identificat și autorul ei, nefiind necesare alte măsuri de identificare, urmărire
sau prindere;
c) de asemenea, organele de cercetare penală pot lua măsura efectuării percheziţiei
corporale, a bagajelor sau a mijlocului de transport folosit de infractor;
d) bunurile care au legătură cu infracţiunea sunt ridicate sau restituite imediat
persoanei vătămate;
e) indiferent etapele pe care urmează să le desfășoare organele de cercetare penală în
ceea ce privește abordarea infracțiunii, ele recurg la cercetarea la faţa locului probând astfel
existenţa infracţiunii şi vinovăţia autorului acesteia.
Constatarea infracțiunii flagrante este împărțită pe două etape importante, și
anume130. Prima etapă se include activităţile preliminare realizării flagrantedin care se
desprind ca și activități subsidiare aprecierea necesităţii şi oportunităţii constatării infracţiunii
flagrante, cunoaşterea locului, a zonei şi a mediului unde se va desfăşura acţiunea și
cunoaşterea unor date despre infractori care ar putea fi implicaţi.
f) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale. Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagina și la
sfârșit de cel care îl încheie, precum și de persoanele arătate la lit. c) și e). Dacă vreuna dintre aceste persoane
nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.”
127
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 532
128
Gh. V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată,ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1958, pag. 272
129
A. E. Nicolae, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 73
130
http://andreivocila.wordpress.com/copyright-surse-si-informari-atentie/

29
A doua etapă reprezintă realizarea propriu-zisă a flagrantului care se poate face
înainte de consumarea actului infracţional, pe parcursul comiterii faptei, dar acesată activitate
prezintă un risc maxim pentru cei implicați în realizarea lui sau după săvârşirea infracţiunii.
Astfel, activitățile propriu-zise care sunt desfășurate în momentul constatării unei
infracțiuni flagrante pot fi enumerate succint astfel:
a) stabilirea martorilor asistenţi:
- aceștia trebuie să fie cel puţin doi;
- ei trebuie aleşi înainte de realizarea efectivă a flagrantului;
b) identificarea martorilor oculari şi asigurarea sprijinului de la cetățenii din
imediata apropiere a locului faptei;
c) stabilirea activităţii ilicite;
d) prezentarea calităţii şi luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea sau încheierea
a activităţii ilicite;
e) acordarea primului ajutor persoanelor a căror integritate a fost periclitată prin
acțiunea făptuitorului;
f) identificarea făptuitorului și legitimarea acestuia, activitate ce presupune
cunoașterea datelor de stare civilă, adică nume, prenume, numele şi prenumele părinţilor, data
şi locul naşterii, seria, numărul şi unitatea de evidenţă informatizată a persoanei care a emis
actul de identitate, domiciliul sau reşedinţa acestuia;
g) efectuarea percheziţiei corporale, activitate care este prevăzută de metodologiile și
procedurile în vigoare ca obligatorie în cazul constatării unor astfel de infracțiuni;
h) luarea măsurilor cu privire la făptuitor, la obiectele, valorile şi înscrisurile
descoperite, adică supravegherea făptuitorului în permanenţă și ridicarea obiectelor, valorilor
şi înscrisurilor dobândite prin infracţiune în vederea confiscării sau returnării către persoana
vătămată.
i) efectuarea cercetării la faţa locului care presupune cercetarea locul unde
infractorul şi-a desfăşurat nemijlocit activitatea ilicită, itinerariul pe care acesta a fost urmărit,
perimetrul din vecinătatea locului unde persoana a fost surprinsă cu arme, instrumente ori alte
obiecte de natură a o presupune participantă la infracţiune sau a locului în care făptuitorul a
ascuns bunuri provenite din activitatea ilicită.
j) ascultarea martorilor oculari, a persoanei vătămate şi a făptuitorului:
Printre măsurile ce se impun a fi luate în momentul constatării unei infracțiuni
flagrante, amintim stabilirea martorilor oculari, separarea lor de celelalte persoane aflate la
locul faptei pentru a nu fi influenţaţi și ascultarea lor se va face individual, de îndată.

30
k) întocmirea procesului- verbal de constatare a infracțiunii care trebuie să cuprindă
titlul, data, ora şi locul întocmirii, calitatea, numele, prenumele şi unitatea din care fac parte
cei ce au constatat infracţiunea, modul de sesizare şi motivarea intervenţiei, datele de
identificare ale martorilor asistenţi, activităţile ilicite constatate, datele de identificare ale
făptuitorului, rezultatul percheziţiei corporale efectuate asupra făptuitorului şi măsurile care
au fost luate cu privire la obiectele, înscrisurile sau valorile descoperite, descrierea în
amănunt a bunurilor, valorilor şi înscrisurilor ridicate de la făptuitor ori de la locul săvârşirii
faptei, rezultatul cercetării locului faptei, explicaţiile făptuitorului, persoanei vătămate şi ale
martorilor oculari și obiecţiile făptuitorului sau observaţiile celorlalte persoane.
Tot în legătură cu modul de constatare a acestui tip de infracțiune trebuie să facem
referire și la regulile tactice aplicabile de către organele care au competență în acest domeniu,
normele legale în vigoare stabilind următoarele131:
a. dispozitivul care realizează flagrantul este stabilit înainte de intervenţie;
b. fiecare membru trebuie modul de acțiune;
c. deplasarea la faţa locului se efectuează fără a atrage atenția;
d. făptuitorul este supravegheat dintr-un loc care să asigure protecţia celor
care intervin;
e. obiectele găsite nu se ating și nici nu se mută din locul în care au fost
descoperite;
f. dacă făptuitorul nu se supune somaţiei, se va proceda la urmărirea şi
oprirea sa rapidă fără a se distruge, ascunde sau abandoneze corpurile delicte
sau produsul infracţiunii;
g. făptuitorul va fi apărat de eventuale agresiuni ale martorilor, persoanei
vătămate, etc.
Trebuie menționat faptul că o situație aparte apare în cazul infracțiunilor flagrante
pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Constatarea infracțiunii
este obligatorie chiar dacă lipsește această plângere132.
Plângerea reprezintă încunoștiințarea făcută de o persoană fizică sau juridică
referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat printr-o infracțiune133.
131
http://andreivocila.wordpress.com/copyright-surse-si-informari-atentie/
132
E.V. Ionășeanu, Procedura începerii urmăririi penale, ed. Militară, București, 1979, pag. 188
133
Articolul 222 alineat 1 C.P.P.: „Plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană sau de o unitate din cele
la care se referă art. 145 din Codul penal, căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracțiune.
Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea
faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.
Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura
rămâne atașată plângerii.

31
Plângerea prealabilă a persoanei vătămate determină punerea în mișcare a acțiunii
penale în cazul unor infracțiuni anume prevăzute de lege 134. Aceasta este adresată organului
de cercetare penală sau procurorului135.
Așadar, chiar și în cazul infracțiunii flagrante, după constatarea acesteia, organul de
urmărire penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă dorește să depună plângere 136.
În aceasta situație apar două moduri de soluționare a infracțiunii, și anume, dacă persoana
vătămată depune plângere, atunci se continuă urmărirea penală, însă dacă această nu dorește
să depună plângere prealabilă, procurorul dispune încetarea urmăririi penale137.
Având în vedere dezvoltarea tehnicii din ultimii ani, în practica juiciară, mai ales în
cazul constatării infracțiunilor flagrante, sunt folosite tot mai des înregistrările audio-video.
Instituția de drept procesual penal al interceptărilor și înregistrărilor audio-video își
are sediul în articolele 911-916 din Codul de procedură penală, suscitând interesul literaturii
de specialitate138.
Putem defini înregistrările audio-video ca fiind acea activitate care are drept scop
aflarea adevărului prin dovedirea împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, participanții
la comiterea ei, bunurile care au făcut obiectul activității infracționale, mijloacele utilizate
pentru punerea în aplicare a rezoluției infracționale etc.139.
Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primește. Plângerea se
poate face și de către unul dintre soți pentru celalalt soț sau de către copilul major pentru părinți. Persoana
vătămată poate să declare că nu-și însușește plângerea.
Pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul său legal.
Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de
legea civilă.”
134
Articolul 279 alineat 1 C.P.P.: „Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere.”
135
Articolul 279 alineat 2 C.P.P.: „Plângerea prealabilă se adresează:
a) instanței de judecată, în cazul infracțiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206,
210, 213 și 220, dacă făptuitorul este cunoscut. Când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate
adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui. Aceste prevederi se aplică și în cazul
infracțiunilor prevăzute în art. 193, 205 si 206 din Codul penal, săvârșite prin presă sau orice mijloace de
comunicare în masă;
b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracțiuni decât cele arătate la lit. a);
c) organului competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui
judecător, procuror, notar public, militar, judecător și controlor financiar de la camera de conturi județeană sau
contra uneia din persoanele arătate în art. 29 pct. 1.”
136
Articolul 280 alineat 3 C.P.P.: „În caz de infracțiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să
constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile.
Dacă infracțiunea săvârșită este dintre cele arătate în art. 279 alin. 2 lit. a), constatările făcute vor fi
trimise, la cerere, instanței sesizate prin plângere.
Când infracțiunea săvârșită este dintre cele arătate în art. 279 lit. b) si c), organul de urmărire penală
cheamă persoana vătămată și dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, după caz, continuă urmărirea
penală sau trimite cauza organului competent.”
137
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, ed. Confession, Ploiești, 2006
138
M. Udroiu, R. Slăvoiu, O. Predescu, Tehnici speciale de investigare în justiția penală, ed. C.H. Beck,
București, 2009
139
V. Bercheșan, Cercetarea penală- Îndrumar complet de cercetare penală, ed. Icar, București 2002, pag. 182

32
Trebuie făcută specificația că în cazul infracțiunilor ce țin de microcriminalitate se
recomandă constatarea unor infracțiuni flagrante spontane. Pentru celelalte tipuri de
infracțiuni ce fac parte din macrocriminalitate activitățile pregătitoare constatării faptei sunt
obligatorii140.
În etapa preliminară a constatării infracțiunilor flagrante, interceptările și
înregistrările audio- video se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea
procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Pentru aceasta sunt
necesare îndeplinirea unor condiții, și anume, să existe date și indicii temeinice din care să
rezulte pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, pentru infracțiunea în curs de comitere sau
care a fost săvârșită, urmărirea penală să se poată efectua din oficiu și interceptarea să se
impună pentru stabilirea situației de fapt ori identificarea sau localizarea participanților să nu
poată fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată141.
Legea procesual penală enumeră exhaustiv cazurile în care pot fi autorizate
interceptările, limitându-le la infracțiunile contra siguranței naționale 142, infracțiunile de trafic
de stupefiante143; trafic de persoane144; trafic de arme145; acte de terorism146; spălare a
banilor147, falsificare de monede sau alte valori 148; infracțiunile prevăzute de legea privind

140
N. Grofu, Înregistrările audio sau video și înregistrările de sunet sau imagine- distincții în cazul constatării
infracțiunii flagrante, articol publicat în Revista Dreptul nr. 9/2009, ed. C.H. Beck, pag. 212
141
Articolul 911 C.P.P.: „Înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea
motivată a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, în cazurile și în
condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei
infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea este utilă, pentru aflarea
adevărului, pot servi ca mijloace de probă, dacă din conținutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau
împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Autorizarea procurorului se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, în
afară de cazul în care legea dispune altfel.
Autorizarea poate fi prelungită în aceleași condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare
prelungire neputând depăși 30 de zile.
Înregistrările prevăzute în alin. 1 pot fi făcute și la cererea motivată a persoanei vătămate privind
comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea procurorului anume desemnat de procurorul general.”
142
Articolele 155-173 din Codul penal și Legea 51/1991 privind siguranța națională a României, publicată în M.
Of. nr. 163/ 1991
143
Legea 143/ 2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, modificată și
completată, publicată în M. Of. nr.362/ 2000
144
Legea 678/ 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, modificată și completată, publicată
în M. Of. nr. 783/ 2001
145
Legea 295/ 2004 actualizată privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în M. Of. nr. 814 din
17/2011
146
Legea 535/ 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, publicată în M. Of. nr. 1161/ 2004
147
Legea 656/ 2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri
de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, modificată și completată, publicată în M. Of. nr. 904/
2002
148
Articolul 282 C.P.: „Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri,
titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit
competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la
12 ani şi interzicerea unor drepturi.

33
prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție149 și infracțiunile grave ori
infracțiunile care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică.
Înregistrările de sunet sau imagine pot fi folosite în cazul tuturor infracțiunilor
susceptibile a fi săvârșite în flagrant. Doctrina penală recomandă ca întregul proces de
constatare a infracțiunii flagrante să fie filmat pentru că ulterior înregistrarea poate furniza
elementele probatorii suplimentare și deoarece acestea constituie în sine o probă care atestă
respectarea cerințelor procesual-penale150.
Prin urmare, evoluţia încălcărilor dreptului, intensitatea şi gravitatea acestora,
efectele lor negative asupra ordinii sociale, în general, şi a ordinii juridice, în special, obligă,
pe de o parte, la statuarea cu claritate a răspunderii pentru aceste încălcări și implicând, pe de
altă parte, aplicarea promptă a sancţiunilor ce se impun în fiecare caz concret151.

2.2: URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE

Perfecţionarea ordinii juridice și raţionalizarea procedurii penale ar duce la


îndeplinirea optimă a scopurilor şi sarcinilor procedurii penale propriu-zise. Este de la sine
înţeles faptul că o procedură complicată cum este cea a urmăriri prealabile este justificată şi
uneori chiar necesară în cauzele cu infracţiuni grave, fiind complicate în ceea ce privește
probaţiunea. Însă în cazul procedurii speciale, atunci cînd fapta este comisă în flagrant,
persoana ce efectuează urmărirea penală nu trebuie să piardă timp cu efectuarea unor acţiuni
procesuale complicate. De aici rezultă faptul că introducerea acestei procedure simplificate în
cazul infracțiunii flagrante contribuie la asigurarea sarcinii de bază a procedurii penale în
esența ei, și anume stabilirea adevărului152.
Legislația română aplică principiul prezumției de nevinovăție tuturor persoanele
suspecte de a fi comis fapte antisocial. Chiar şi în cazul infracţiunilor flagrante, al căror
caracter este reţinut inițial în mod greşit de către organele de constatar, persoana care a

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie, în orice mod, a valorilor falsificate arătate
în alineatul precedent, sau deţinerea lor în vederea punerii în circulaţie.
Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului
financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă au cauzat o pagubă
importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.”
149
Legea 78/ 2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, modificată și
completată, publicată în M. Of. nr. 219/ 2000
150
N. Grofu, Înregistrările audio sau video și înregistrările de sunet sau imagine- distincții în cazul constatării
infracțiunii flagrante, articol publicat în Revista Dreptul nr. 9/2009, ed. C.H. Beck, pag. 214
151
M. Bloșenco, Teoria general a dreptului. Note de curs, Cahul, 2010, pag. 100
152
P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, Paris, Dalloz, 1963, pag. 1003

34
săvârșit acțiunea ilicită este apărată de răspundere în situația în care instanţa de judecată
constată în urma reverificării probelor sau a administrării de probe noi că cele administrate în
faza de urmărirea penală sunt netemeinice sub protecția prezumției de nevinovăție. În același
timp, chiar dacă există probe care îl acuză, făptuitorul are dreptul în baza aceluiași principiu,
să dovedească lipsa lor de temeinicie 153. Acest principiu este stipulat în normele articolului 66
din Codul de procedură penală care prevede dreptul de a proba lipsa de temeinicie a
probelor154.
În legislaţia noastră este instituit un întreg sistem de garanţii elaborate în vederea
respectării legii în timpul desfăşurării procesului penal, inclusiv în cadrul procedurii de
urmărire şi judecare a infracţiunilor flagrante, precizând și în acest din urmă caz faptul că
administrarea probelor nu se poate face decât cu evitarea oricărei atingeri care ar putea
nesocoti demnitatea umană şi prestigiul justiţiei155.
Pentru a putea analiza faza urmăririi penale în cazul infracțiunilor flagrante este
necesar ca inițial să aducem în discuție problema procesului penal și ceea ce presupune
acesta.
Așadar, procesul penal este activitatea reglementată prin lege şi desfăşurată de
organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la
timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni şi al justei pedepsiri a acestora,
astfel încât orice persoană care a comis o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale
şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, urmărindu-se apărarea
ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, prevenirea comiterii
infracţiunilor şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii156.
Procesul penal este divizat în anumite faze în care activitățile specific sunt executate
de către anumite categorii de organe specifice procesului penal.
Astfel, procesul penal este divizat în trei faze, și anume:
1. urmărirea penală coincide cu momentul declanșării procesului penal în formă
tipică, importanța acesteia reieșind din faptul că implică drepturi și obligații specific atât
pentru organelle de urmărire penală, cât și pentru ceilalți participanți la proces157.

153
A. E. Nicolae, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 50
154
Articolul 66 alineatul 2 C.P.P.: „Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este
obligat să-şi dovedească nevinovăţia.”
155
N. Iliescu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea special, vol. II, pag. 363
156
A. Oroveanu-Hanţiu, Curs de drept procesual penal, pag. 1
157
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2008, pag. 55

35
2. judecata este considerată ca fiind faza centrală și cea mai important din cadrul
procesului penal deoarece are ca obiect soluționarea definitivă a cauzei penale158.
3. punerea în executare a hotărârii este ultima fază a procesului penal fără de care
acesta nu ar avea finalitate, activitatea de executare a hotărârilor continuând după terminarea
procesului și intră sub incidența procesului executive penal159.
În prima fază, adică în cea de urmărire, îşi desfăşoară activitatea organele de
cercetare penală şi procurorii. În a doua fază îşi desfăşoară activitatea instanţa, cu participarea
procurorului. În cea de-a treia fază întâlnim instanţa, procurorii, organele ministerului de
interne şi cele ale ministerului justiţiei.
Existența în cadrul procesului penal a celor trei faze este schema tipică a procesului
penal, însă este posibil ca acesta să nu parcurgă toate fazele, încetarea urmăririi penale sau
scoaterea de sub urmărire penală putând întrerupe continuarea celorlalte două. De asemenea,
pronunţarea unei achitări de către instanţă înlătură faza de punere în executare a hotărârii
penale. În unele cazuri, procesul penal poate începe direct cu judecata, cum este cazul
procedurii plângerii prealabile, când plângerea părţii vătămate se adresează direct instanţei160.
Urmărirea penală are ca obiect161 strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora în vederea
constatării de către organul de urmărire penală dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea
in judecată162.
În vederea realizării obiectului urmăririi penale organele de urmărire penală pot lua
anumite măsuri pentru o bună desfăşurare a procesului, măsuri care se referă la reţinerea,
obligarea de a nu părăsi localitatea, aplicarea unui sechestru asigurător etc. Aceste organe îşi
concretizează activitatea în acte de urmărire penală care pot fi atât acte procesuale, cât și acte
de dispoziţie sau acte procedural, prin care sunt aduse la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în
actele procesuale163.
Actele procesuale sunt acele manifestari de vointa prin care organele judiciare si
partile din proces dispun, in limitele dreptului lor, cu privire la desfasurarea procesului

158
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2008, pag. 121
159
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2008, pag. 277
160
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea special, ediția 2, ed. C.H. Beck, București 2011, pag.
488
161
Articolul 200 C.P.P.: „Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este
sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.”
162
B. Micu, Drept procesual penal - partea specială, pag. 7-8
163
B. Micu, Drept procesual penal - partea specială, pag. 8

36
penal164. Pot fi menționate în cadrul acestei categorii începerea urmăririi penale, punerea în
mișcare a acțiunii penale, trimiterea în judecată, luarea măsurilor preventive sau a măsurilor
asiguratorii, dispoziția de citare a unor anumite persoane etc.
Sunt considerate acte procesuale și soluțiile de netrimitere în judecată care, practic,
finalizează procesul penal prin oprirea sa numai la faza de urmărire penală, aici incluzându-se
clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale etc.
Actele procedurale sunt mijloace juridice prin intermediul cărora se aduc la
îndeplinire îndatoririle ce decurg din actele și măsurile procesuale 165. Ele pot fi ascultarea
unui martor, ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, mandatul de arestare preventivă sau
procesul-verbal de percheziție.
Astfel, în literatura de specialitate, opinia majoritară aderă la ideea că organele
prevăzute de articolele 214 şi 215 Cod procedură penală pot constata infracţiunile flagrante,
dar nu pot efectua urmărirea penală. În cazul infracţiunilor flagrante aceste organe îl vor
înainta de îndată procurorului sau, după caz, organului de cercetare penală, pe făptuitor,
împreună cu mijloacele materiale de probă166.
În ciuda faptului că prin termenele scurte şi simplitatea procedurii, activitatea se
aseamănă cu cea desfăşurată de organele de constatare prevăzute la articolele 214 şi 215 Cod
procedură penală, totuși, acestea nu au dreptul să realizeze urmărirea infracţiunilor flagrante,
nici în situația în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de articolul 466 Cod procedură
penală. Organele respective pot doar constata infracţiunile flagrante ghidându-se după
dispoziţii particulare din articolele 214 şi 215 Cod procedură penală, cât și cele a celor
stipulate în articolul 467 Cod procedură penală, care reglementează constatarea infracţiunii
flagrante numai de organele de urmărire penală și numai în cadrul procedurii speciale167.
Aceste termene scurte în care organele de constatare trebuie să încheie lucrările şi să
înainteze dosarul oferă posibilitatea organelor de urmărire penală de a se încadra
corespunzător în procedura specială prin nedepăşirea cadrului de timp specific acestei
proceduri. În doctrină s-a subliniat faptul că efectuarea constatării de către organele prevăzute
în articolele 214-215 Cod procedură penală în cazul unor infracţiuni flagrante nu exclude
posibilitatea urmăririi acestor infracţiuni potrivit procedurii speciale168.

164
R. P. Răileanu, Note de curs. Urmărirea penală, Școala Națională de Grefieri, pag. 86
165
R. P. Răileanu, Note de curs. Urmărirea penală, Școala Națională de Grefieri, pag. 87
166
Gh. Nistoreanu, Drept penal și procesual penal, ed. All Beck , București 2004, pag.303
167
M. Apetrei, Drept procesual penal, ed. Victor, Bucureşti 2001, pag. 387
168
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 533

37
Practica judiciară a analizat de-a lungul timpului cazul infracțiunilor flagrante și a
ridicat problema de a se şti dacă, în legătură cu constatarea infracţiunii flagrante pentru care
legea impune ca urmărirea penală să fie efectuată de către procurer 169, constatarea şi
cercetarea infracțiunii ar putea fi realizată de către un organ de cercetare. Astfel, în acest
considerent, fostul Tribunal Suprem prin Decizia nr. 1659/27.03.1970 a considerat posibil
acest procedeu şi a arătat că în cadrul procedurii speciale, infracţiunea considerată flagrantă
se constată conform articolulu 467 Cod de procedură penală de către organele de urmărire
penale sesizate în condiţiile arătate în acest articol, fără a se stabili o anumită competenţă a
organelor de urmărire penală în raport de infracţiunea cercetată170.
Efectuarea urmăririi penale imclude întreaga sferă de activități desfăşurate de
organele de cercetare penală şi de procurori, încadrată între actul de începere a urmăririi
penale şi actul prin care urmărirea este finalizată prin rechizitoriul de trimitere în judecată a
inculpatului sau prin ordonanţa de clasare, scoaterea de sub urmărire penală sau de încetare a
urmăririi penale171.
Urmărirea penală debutează cu cercetare penală care are obiect strângerea probelor
necesare cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, identificarea făptuitorului şi stabilirea
răspunderii acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată. A doua etapă a urmăririi penale o formează activitatea procurorului prin care acesta
verifică cercetarea efectuată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei ei şi, în raport de cele
constatate, rezolvă cauza prin trimiterea în judecată a inculpatului sau printr-o soluţie de
netrimitere în judecată172.
Fiecare etapă a urmăririi penale parcurge mai multe stadii procesuale. Primul stadiu
procesual constă în actul de dispoziţie al organului de urmărire penală prin care, constatând
că este sesizat legal despre săvârşirea unei infracţiuni, dispune promovarea activităţii pentru
identificarea făptuitorului şi tragerea sa la răspundere penală. Prin dispunerea începerii
169
Articolul 209 C.P.P.: „Procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală; în exercitarea
acestei atribuții procurorii conduc și controlează activitatea de cercetare penală a poliției și a altor organe.
Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. Urmărirea
penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 155-173,
174-177, 179, 189 alin. 3, art. 190, 191, 211 alin. 3, art. 212, 236, 2361, 238, 239, 2391, 250, 252, 254, 255, 257,
265, 266, 267, 2671, 268, 273-276, 2791, 280, 2801, 3022, 317 si 356-361 din Codul penal, în cazul infracțiunilor
arătate în art. 26 pct. 2 lit. a), art. 27 pct. 1 lit. b) si c), art. 281 pct. 1 lit. b) si c), art. 28‚ pct. 1 lit. b) și art. 29
pct. 1 din acest cod, precum și în cazul infracțiunilor împotriva protecției muncii.
Este competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile prevăzute în alineatul precedent, și să
exercite supravegherea asupra activității de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanței
care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza.”
170
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 450
171
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 532
172
Gh. V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată, ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1958, pag. 272

38
urmăririi penale, organul de urmărire penală se investeşte cu toate drepturile conferite de lege
pentru efectuarea urmăririi penale, atât în legătură cu strângerea probelor, cât şi în legătură cu
măsurile procesuale ce pot fi luate faţă de persoana urmărită.
Reglementarea momentului iniţial al urmăririi penale prezintă importanţă
procesuală. Combaterea infracţiunilor implică o acţiune imediată şi în forme simplificate din
partea organelor de urmărire penală, astfel, începerea urmăririi penale trebuie să fie cât mai
simplă, să nu întârzie activitatea de constatare a infracţiunilor, de identificare şi prindere a
făptuitorului173.
În literatura de specialitate3, se evidențiază că procesul-verbal de constatare a
infracțiunii flagrante îndeplinește o funcție dublă, deoarece, în primul rând, constituie actul
de începere al urmării penale pentru infracțiunea constatată, iar în al doilea rând, servește ca
mijloc de de probă, prezentând relevența datorită datelor consemnate în cuprinsul său. Se face
de asemenea, precizare că procesul-verbal încheiat respectând condițiile prevăzute de
articolul 467 Cod procedură penală și care constituie și actul de începere a urmării penale, nu
poate fi confundat cu procesul-verbal întocmit de organul de urmărire penală prin care se
dispune începerea urmării penale potrivit articolului 228 alineat 3 din Codul de procedură
penală174. Ca procesul-verbal astfel întocmit reprezinta si actul de începere al urmarii penale
este sugerat si de faptul ca în cuprinsul acestuia, cel care a comis fapta penala are deja
calitatea de învinuit175.
O condiție esențială în ceea ce privește urmărirea penală o constituie prezenţa
martorilor asistenţi. Această condiție este obligatorie atunci când constatarea se face de către
organele de cercetare penală. Aceştia trebuie să fie aleşi înainte de a se trece la prinderea în
flagrant a făptuitorului pentru a li se asigura posibilitatea să observe atât activităţile
desfăşurate de către făptuitor, cât şi modul de acţiune şi constatările făcute de către organul de
cercetare penală176.
La alegerea martorilor asistenţi, organele de cercetare penală trebuie să ţină seama
de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceştia, nefiind folosite în această calitate
persoane care pot fi ascultate ca martori în cauză. Așadar, nu pot fi martori asistenți minorii

173
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, ed. Cugetarea, Iaşi, 2002, pag. 79
174
Articolul 228 alineat 3 C.P.P.: „Rezoluția de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare
penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activității de cercetare
penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind
obligate să prezinte totodată și dosarul cauzei.”
175
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, pag.367
176
A. E. Nicolae, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 82

39
sub 14 ani, persoanele interesate în cauză și cei care fac parte din aceeași unitate cu organul
care efectuează actul procedural177.
Tot în cadrul urmăririi penale este întâlnită și activitatea de identificare a martorilor
ocular. Prin aceasta organul de urmărire penală are posibilitatea să obţină şi alte probe decât
cele care se constată nemijlocit cu referire la activităţile desfăşurate de către făptuitori
înaintea sosirii organelor de constatare, persoanele care l-au ajutat, locurile unde au fost
ascunse ori aruncate obiectele sau valorile ce au servit la săvârşirea infracţiunii sau sunt
produsul ei.
Plecând de la cele menționate anterior, trebuie să specificăm faptul că autorul faptei
trebuie să fie identificat pe baza actelor de identitate, reţinându-se numele, prenumele,
numele şi prenumele părinţilor, data şi locul naşterii, seria, numărul şi unitatea de poliţie care
a emis actul de identitate, domiciliul sau reşedinţa acestuia. În situația în care făptuitorul nu
are asupra lui acte din care să rezulte identitatea, vor fi menţionate datele declarate de acesta,
urmând a fi verificate ulterior în evidenţele unităţilor de poliţie.
Organele de urmărire penală trebuie să ţină cont de împrejurările concrete în care se
desfăşoară constatarea infracţiunii flagrante şi să ia măsurile ce se impugn pentru rezolvarea
incidentelor care pot să pericliteze aflarea adevărului în cauză178.
O altă activitate ce revine organului de urmărire penală este asigurarea primului
ajutor victimei solicitând după caz, concursul unor persoane de specialitate sau dispunând
transportarea acesteia la cea mai apropiată unitate sanitară. Înainte de a fi transportată la
spital, în raport cu starea ei, victima trebuie să fie identificată, făcându-se menţiunea despre
aceasta şi despre măsurile luate în procesul-verbal de constatare.
După îndeplinirea activităţilor analizate anterior, organele de urmărire penală trec la
efectuarea percheziţiei corporale, activitate obligatorie în toate cazurile şi care se efectuează
cu prioritate. Aceasta se efectuează de obicei în locuri ferite, evitându-se zonele aglomerate,
cu mare afluenţă de public. Controlul corporal se extinde și asupra bagajelor sau
autovehicului în care se găsesc acestea sau cu care se deplasa făptuitorul.

177
Articolul 92 C.P.P.: „Când legea prevede că la efectuarea unui act procedural este necesară prezența unor
martori asistenți, numărul acestora trebuie să fie de cel puțin doi. Nu pot fi martori asistenți minorii sub 14 ani,
persoanele interesate în cauză și cei ce fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul
procedural.”
178
De exemplu, dacă prinderea infractorului în flagrant se realizează de către cetăţeni aflaţi la locul săvârşirii
faptei, apar, de regulă, unele fenomene sociale, cum ar fi „anchetarea” infractorului, brutalizarea lui, atitudini de
îngăduinţă, încercări de a-l face scăpat, indiferenţă faţă de faptă, apariţia aşa-zişilor cunoscători care îi stabilesc
pedeapsa şi conduc „ostilităţile”, martori oculari ce părăsesc locul faptei, apariţia unor persoane străine de
eveniment care culeg cu orice preţ informaţii, infractori ce încearcă să pozeze în nevinovaţi ori în persoane cu
greutăţi sau afecţiuni pentru a-şi atrage compătimirea din partea celor prezenţi şi altele.

40
Percheziţia corporală trebuie efectuată cu deosebită atenţie deoarece tratarea cu
superficialitate a acestei activităţi poate avea consecinţe dăunătoare pentru cauză.
Pe baza rezultatelor desprinse din activitățile desfășurate de către organul de
urmărire penală, prezentate și analizate anterior, acesta întocmeşte ordonanţa de învinuire 179.
Cuprinsul ordonanţei de învinuire este asemănător cu cel al concluziilor de învinuire, dar
mult mai restrains. Astfel, ordonanţa de învinuire cuprinde arătarea faptei săvârşite, probele,
încadrarea juridică şi data reţinerii făptuitorului. Ordonanţa de învinuire este trimisă de îndată
procurorului pentru verificarea legalităţii şi a temeiniciei celor înscrise în ordonanță,
împreună cu învinuitul aflat în stare de reţinere. Legea penală impune organului de urmărire
penală care a făcut constatarea în legătură cu infracţiunea flagrantă să analizeze situația și
dacă ajunge la concluzia că fapta există, că este săvârşită de cel învinuit, iar acesta răspunde
din punct de vedere penal, să ia măsura măsura reţinerii pentru o perioadă de cel mult 24 de
ore180.
Procurorul după ce primește dosarul, îl studiază în limitele celor 24 de ore cât poate
dura măsura reţinerii învinuitului, și este obligat să se pronunţe în legătură cu actele de
constatare, putând adopta una din următoarele soluţii181:
a) să dispună scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale atunci când în
cauză este incident unul din cauzele prevăzute în articolul 10 Cod procedură penală182;
b) dacă apreciază că urmărirea penală este completă şi sunt suficiente probe care să
justifice punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, dă rechizitoriu prin care
pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată a inculpatului183;
Tot prin acest rechizitoriu procurorul, în mod obligatoriu, dispune şi necesitatea
luării măsurii arestării preventive, fapt pentru care trimite dosarul la instanţa de judecată,
singura instituție competentă să dispună cu privire la acest aspect.
c) când procurorul, ca urmare a verificării dosarului, ajunge la concluzia că
urmărirea penală nu este completă şi se impune continuarea cercetărilor, poate dispune
restituirea cauzei la organul de cercetare penală 184. În această situaţie, organul de cercetare
179
B. Micu, Drept procesual penal - partea specială, pag. 10
180
S. Kahane, Drept procesual penal, ed. Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag. 334
181
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag. 372
182
Articolul 262 punctul 2 liteara a) C.P.P.: „clasează, scoate de sub urmărire sau încetează urmărirea penală
potrivit dispozițiilor articolului 11.”
183
Articolul 262 punctul 1 litera b) C.P.P.: „dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi
penale, dă rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată.”
184
Articolul 231 C.P.P.: „Dacă procurorul, sesizat potrivit dispozițiilor articolului 228 alineat 2, constată că nu
este cazul să scoată de sub urmărire, restituie dosarul organului de cercetare penală pentru continuarea
cercetării penale.”

41
penală este obligat să continue cercetarea penală prin efectuarea activităţilor procedurale
dispuse de procuror pentru aflarea adevărului atât în legătură cu fapta şi cu împrejurările
cauzei, cât şi în legătură cu persoana făptuitorului. Pentru efectuarea acestor activităţi
procedurale, organul de cercetare are un termen maxim de 3 zile stipulat expres de către lege.
Înainte de expirarea acestor 3 zile, organul de cercetare este obligat să înainteze
dosarul procurorului, odată cu prezentarea învinuitului, pentru a decide soluția ce urmează a
fi luată. În cazul în care nu s-a putut efectua completarea cercetării în termenul prevăzut de
lege, urmărirea penală va continua potrivit procedurii obişnuite, respectându-se dispoziţiile
articolelor 267 şi 268 Cod procedură penală185.
d) suspendarea urmăririi penale se ia de către procuror atunci când învinuitul suferă
de o boală gravă, dar cu posibilităţi de însănătoşire 186. Conform prevederilor articolului 239
Cod procedură penală187, este obligatoriu ca boala gravă să fie constatată printr-o expertiză
medico–legală.
Comparând cu actele procesuale ale urmăririi penale din procedura ordinară cu cele
întâlnite în cadrul procedurii special, se poate afirma că în procedura urgentă de urmărire şi
judecare, întreaga urmărire, până la întocmirea concluziilor de învinuire, este realizată într-o
singură etapă care cuprinde constatarea faptei săvârşite, ascultarea făptuitorului şi strângerea
probelor, fiind concentrate în această etapă actele procesuale de bază ale pornirii procesului
penal şi punerii sub învinuire fără a cuprinde însă şi prezentarea lucrărilor şi a materialului de
urmărire penală188.
În cazul infracţiunilor flagrante nu se mai procedează la prezentarea materialului de
urmărire penală aşa cum se întâmplă în cazul dreptului comun şi nici nu se mai aplică

185
Articolul 267 C.P.P.: „În toate cazurile, procurorul este obligat să dispună asupra menținerii sau revocării
măsurilor preventive, de siguranță ori asiguratorii, luate în cursul urmăririi penale sau, dacă este cazul, să ia
asemenea măsuri.”
Articolul 268 C.P.P.: „Când procurorul constată că pentru vreuna din infracțiunile sau infractorii
arătați în art. 207, 208 și 209 alin. 3 și 4 urmărirea penală s-a făcut de un alt organ decât cel prevăzut în
textele menționate, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent. În cazul prevăzut în alineatul
precedent rămân valabile măsurile asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau
încuviințate de procuror, precum și actele procesuale care nu pot fi refăcute.”
186
Articolul 262 punctul 2 litera b) C.P.P.: „suspendă urmărirea penală, atunci când constată existența unei
cauze de suspendare a urmăririi.”
187
Articolul 239 C.P.P.: „În cazul când se constată printr-o expertiză medicală că învinuitul sau inculpatul
suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează
procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale. Procurorul
se pronunță asupra suspendării prin ordonanță.”
188
Gh. V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată,ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1958, pag. 270

42
prevederile articolului 171 alineat 2189 privind asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau
inculpatului.
Așadar, odată îndeplinite condițiile prevazute de articolul 466 Cod procedură penală,
se poate aplica procedura de urmărire specială care este reglementată de prevederile
articolelor 467-470 din Codul de procedură penală și care se completează cu dispozițiile de
drept comun190.
În cadrul procedurii urgente se întâlnesc o serie de particularităţi cu privire la
măsurile de prevenţie. Astfel, potrivit articolului 468 Cod procedură penală, reţinerea
învinuitului este obligatorie şi se face pentru maxim 24 de ore, organul de cercetare penală
fiind obligat să înainteze procurorului, atunci când consideră că este necesar, propunerea
arestării preventive. Dacă pe durata reţinerii nu s-a emis un mandat de arestare, învinuitul va
fi pus în libertate la expirarea celor 24 de ore191.
La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita
judecătorului arestarea învinuitului. Aceasta nu poate depăşi 10 zile, calculându-se de la data
expirării ordonanţei de reţinere.192 O parte din autori consideră că termenul începe să curgă de
la data luării măsurii de reţinere.193 Din prevederile articolului 468 alineat 1 rezultă faptul că
arestarea preventivă a învinuitului nu este obligatorie, luarea acestei măsuri fiind lăsată la
latitudinea judecătorului.
Celui reţinut sau arestat i se aduce la cunoştinţă învinuirea în cel mai scurt timp în
prezenţa unui avocat ales de către acesta sau numit din oficiu. Prevederile Constituţiei şi ale
Codului de procedură penală sunt realizate implicit prin citirea procesului-verbal de
constatare a infracţiunii flagrante, activitate ce implică prezenţa unui apărător. Nerespectarea
acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută a actului procedural 194 în conformitate cu
prevederile articolului 197 alineat 2195.
189
Articolul 171 alineat 2 C.P.P.: „Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor,
internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în
altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la
tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul
ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.”
190
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, ed. Global Lex, Bucuresti, 2002, pag. 700
191
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atacîn procesul penal, ed. Științifică, București, 1970,
pag. 205
192
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, ed. Global Lex, Bucuresti, 2002, pag. 468
193
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, ed. Confession, Ploieşti, 2006, pag. 305
194
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 534
195
Articolul 197 alineat 2 C.P.P.: „Dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea
persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute
sub sancțiunea nulității. De asemenea, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității și dispozițiile relative la
participarea procurorului, prezența inculpatului și asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii

43
În ipoteza în care s-au administrat şi alte probe decât cele care sunt incluse în
procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, este obligatorie prezentarea materialului
de urmărire penală.196 În ceea ce priveşte ascultarea învinuitului în momentul arestării sale,
doctrina penală nu are un punct de vedere uniform, considerând că dispoziţiile de drept
comun privind acultarea inculpatului nu sunt obligatorii în cazul infracţiunilor flagrante 197 ci,
dimpotrivă, ele sunt aplicabile şi în cadrul procedurii de urgenţă.198
Procurorul dispune punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în
momentul expirării mandatului de arestare preventivă, în caz contrar aplicându-se prevederile
articolului 146199 privind procedura obişnuită a arestării preventive. În cazul în care
judecătorul dispune arestarea învinuitului şi procurorul a restituit cauza organului de
cercetare, organul de urmărire penală va continua cercetarea şi va înainta dosarul procurorului

potrivit legii, precum și la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.”


196
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 540
197
V. Dongoroz, Explicațiile teoretice ale codului de procedură penală român. ediția a II-a. vol. VI, ed. C.H.
Beck, București, 2003, pag. 367
198
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 534
199
Articolul 146 C.P.P.: „Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în articolul 143 şi există vreunul dintre
cazurile prevăzute în articolul 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când
consideră că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia
în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului.
Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive, întocmită de procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală, se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta
de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală.
La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta
fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 de ore de
reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din
oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului
reţinut.
Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător,
indiferent de natura infracţiunii.
Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător.
Dispoziţiile articolului 1491 alineat 6 şi ale articolului 150 se aplică în mod corespunzător.
Participarea procurorului este obligatorie.
După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare
preventivă, prin încheiere motivată.
Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, judecătorul dispune, prin încheiere motivată,
arestarea preventivă a învinuitului pe o durată ce nu poate depăşi 10 zile.
Totodată, judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului. Mandatul
cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate în articolul 151 alineat 3 literele a)-c), e) şi j), precum şi
numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia.
Dispoziţiile articolul 152 alineat 1 se aplică în mod corespunzător.
În caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de
lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau aceea de a nu părăsi ţara.
Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi,
şi de la comunicare, pentru cei lipsă.”

44
cel mai târziu în 3 zile de la data emiterii mandatului de arestare 200. Termenul este unul
orânduitor201, iar dacă nu s-a putut efectua în mod complet cercetarea în acest perioada legală,
continuarea cercetării penale se face potrivit procedurii obişnuite 202. În caz de restituire se
impune reexaminarea temeiurilor arestării preventive a învinuitului sau inculpatului203.
Literatura de specialitate şi practica judiciară a pus în discuție aplicarea articolului
148 litera b) din Codul de procedură penală 204, care prevede posibilitatea arestării preventive
pentru orice infracţiune flagrantă indiferent de procedura care se aplică.
Majoritatea doctrinară consideră că măsura privativă de libertate se aplică tuturor
infracţiunilor flagrante deoarece legiuitorul dacă a dorit să restrângă aplicabilitatea articolului
148 litera b) Codul de procedură penală exclusiv la situaţiile în care este aplicabilă şi
procedura urgentă, ar fi putut prevedea aceasta în mod expres. Așadar, deoarece legea nu
distinge, nici cel care o interpretează nu poate să distingă. 205 Același principiu îl aplică
majoritatea instanţelor.
În alte opinii doctrinare, o asemenea posibilitate nu există întrucât măsurile
preventive sunt măsuri excepţionale, conform principiului exceptio est strictissimae
interpretationis. Deoarece este vorba despre o stare de excepţie, aplicarea ei nu poate fi
extinsă prin utilizarea argumentului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos. De
asemenea, simplul caracter flagrant al infracţiunii nu poate duce la concluzia că prezintă
vreun pericol pentru desfăşurarea normală a procesului penal.
În doctrina procedural- penală, flagranţa implică, prin ea însăşi, doar existenţa la
îndemână a probelor săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Pornind de la aceste
premise, se poate considera că arestarea preventivă dispusă pe baza literei b) a articolului 148
Cod procedură penală ar încălca scopul măsurilor preventive 206, care constă tocmai în

200
Articolul 469 alineat 1 C.P.P.:„În cazul când procurorul a emis mandat de arestare a învinuitului și a restituit
cauza, organul de cercetare este obligat să continue cercetarea și să înainteze dosarul procurorului o dată cu
învinuitul, cel mai târziu în 3 zile de la arestarea acestuia.”
201
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 539
202
Articolul 469 alineat 2 C.P.P.: „În cazul când nu s-a putut efectua complet cercetarea în termenul arătat în
alineatul precedent, continuarea cercetării penale se face potrivit dispozițiilor procedurii obișnuite. ”
203
M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, pag. 640
204
Articolul 148 litera b) C.P.P.: „ infractiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai
mare de 3 luni.”
205
I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale, ed. Scrisul românesc, Craiova, 1984, pag. 52
206
Articolul 136 C.P.P.: „În cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna
desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la
urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele
măsuri preventive:
a) reținerea;
b) obligarea de a nu părăsi localitatea;
c) arestarea preventivă.

45
asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. În sfârşit, potrivit articolului 148 alineat 2 207
Cod procedură penală, în cazurile prevăzute la litere c) – f) şi i) ale acestui articol, măsura
arestării se impune a fi luată doar dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viaţă
sau închisoarea mai mare de 2 ani. În conformitate cu prevederile articolului 148 alineat 1
litera b) Cod procedură penală, arestarea preventivă este dispusă dacă infracţiunea este
flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de 1 an. După cum se poate
observa din analizarea celor două texte de lege, legiuitorul nu a prevăzut ca şi temeiul de la
litera b) să fie aplicabil inclusiv în situaţia în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea
pe viaţă. De aici se poate concluziona faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca temeiul de
arestare de litera b) să fie aplicabil în cazul tuturor infracţiunilor flagrante, ar fi stipulat că şi
acesta poată fi invocat în cazul infracţiunilor sancţionate de lege cu pedeapsa detenţiunii pe
viaţă.208
În orice ipoteză în care procesul penal continuă să se desfăşoare în conformitate cu
procedura obişnuită, cel arestat va fi pus în libertate, de îndată, în mod obligatoriu.209
Potrivit articolului 465 alineat 3210 în caz de infracţiune flagrantă orice persoană are
dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii. Este o dispoziţie impusă de
necesitatea de a acţiona în mod urgent şi eficient, prevenindu-se astfel dispariţia făptuitorului,
a cărui identitate de multe ori nu poate fi cunoscută ori acesta poate părăsi ţara.
Prinderea făptuitorului de către o persoană particulară nu are caracterul de act
procesual al reţinerii sau arestării, ci reprezintă un simplu act de sprijin civic dat organelor
judiciare. Prinderea acestuia trebuie să se efectueze fără violenţă sau constrângeri inutile. De
asemenea, există obligaţia de a-l preda pe făptuitor, de îndată, autorităţilor. „Autoritatea” se
poate referi la un organ judiciar sau orice altă autoritate de stat care va sesiza, de îndată,
organul de urmărire penală competent.211

Măsura arătată la litera a) poate fi luată de organul de cercetare penală, iar măsurile arătate la
literele b) și c) se pot lua numai de procuror sau de instanța de judecată. Alegerea măsurii ce urmează a fi luată
se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta,
antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.”
207
Articolul 148 alineat 2 C.P.P.: „În cazurile prevăzute la literele c)-g), măsura arestării inculpatului poate fi
luată numai dacă pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an.”
208
V. Scherer, Situaţia celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii speciale a infracţiunilor flagrante
în procedura obişnuită, în Revista Română de Drept, nr. 10/1969, pag. 128
209
I. Poenaru, Pentru o nouă concepţie în elaborarea principiilor şi normelor dreptului procesual penal, în
Revista Română de Drept, nr. 12/1977, pag. 21
210
Articolul 465 alineat 3 C.P.P.: „ În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și
să-l conducă înaintea autorității.”
211
V. Dongoroz, Explicațiile teoretice ale codului de procedură penală român. ediția a II-a. vol. VI, ed. C.H.
Beck, București, 2003, pag. 367

46
2.3: JUDECATA ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE

În cadrul procesului penal judecata constituie cea mai importantă activitate


procesuală, deoarece în cursul ei se soluţionează conflictul de drept penal dedus în justiţie,
adică problema existenţei faptei penale, a vinovăţiei făptuitorului şi a aplicării unei sancţiuni.
Autoritatea de lucru judecat este considerată un principiu 212, exprimat prin adagiul
non bis in idem, principiu care nu mai permite declanşarea unei noi judecăţi cu privire la
aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăţi pentru care
există o hotărâre definitivă.
În virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este
considerată ca o expresie a adevărului, res iudicata pro veritate habetur.213
Activitatea procesuală care se desfăşoară în cazul înfracţiunilor flagrante în faza de
judecată este supusă procedurii obişnuite, parcurgând etapele pe care le parcurge orice proces
obişnuit. Procedura specială aplicabilă infracțiunilor flagrante este reglementată de articolele
471-477214 din Codul de procedură penală.
212
P.Bouzot, J.Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, vol.II, Dalloz, Paris, 1970, pag.1472
213
E.Stefani, G.Levasseur, Droit penal general et procedure penale, vol.II, Dalloz, Paris, 1898, pag.675
214
Articolul 471 C.P.P.: „Competența de judecată în cauzele privitoare la infracțiunile flagrante prevăzute în
articolul 466 este cea obișnuită. Pentru municipiile împărțite în sectoare, ministrul justiției poate desemna una
sau mai multe judecătorii care să judece aceste cause”.
Articolul 472 C.P.P.: „Președintele instanței fixează termenul de judecată, care nu poate depăși 5 zile
de la data primirii dosarului, dispunând totodată aducerea cu mandat a martorilor. Inculpatul este adus la
judecată. Celelalte părți nu se citează. Participarea procurorului la judecată este obligatorie. Instanța verifică
dacă în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute în articolulu 466. Când instanța constată că în cauză nu sunt
întrunite aceste condiții, judecata se face potrivit procedurii obișnuite.”
Articolul 473 C.P.P.: „Instanța procedează la judecarea cauzei ascultând pe inculpat, martorii prezenți,
precum și persoana vătămată dacă este de față. Judecata se face pe baza acestor declarații și a lucrărilor din
dosar. Instanța poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi, în care scop ia măsurile
corespunzătoare, pe care le aduce la îndeplinire în mod direct sau prin organele de poliție. Pentru
administrarea probelor instanța poate acorda termene care în total nu trebuie să depășească 10 zile.”
Articolul 474 C.P.P.: „Când instanța se desesizează pentru incompetență sau reține cauza pentru a fi
judecată potrivit procedurii obișnuite, ori amână judecarea cauzei potrivit articolului 473 alineatul ultim,
trebuie să dispună asupra stării de libertate a inculpatului.”
Articolul 475 C.P.P. „Instanța este obligată să se pronunțe asupra cauzei în aceeași zi în care s-au
încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Inculpatul aflat în stare de deținere este adus la
pronunțare. Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 de ore. Când inculpatul a fost pus anterior în libertate,
dacă instanța pronunță pedeapsa închisorii, poate dispune arestarea acestuia. Instanța este obligată a dispune
punerea în libertate a inculpatului arestat, în cazurile prevăzute în articolul 350 alineatele 2 și 3, care se aplică
în mod corespunzator.”
Articolul 476 C.P.P.: „Instanța examinează acțiunea civilă numai dacă persoana vătămată este
prezentă și se constituie parte civilă, iar pretențiile acesteia pot fi soluționate fără amânarea judecății. Dacă
persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă articolul 145 din Codul penal ori o persoană
lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, instanța examinează acțiunea civilă
chiar în lipsa acestora și chiar dacă nu s-au constituit parte civilă, iar soluționarea acțiunii civile nu duce la
amânarea cauzei. Dacă nu sunt întrunite condițiile alineatelor precedente, instanța rezervă soluționarea

47
În legătură cu instanța competentă să judece în cauzele privitoare la infracţiunile
flagrante, legea nu face nici o distincţie faţă de procedura obişnuită. Astfel, potrivit articolului
471 alineat 1 Cod procedură penală, în cauzele privind infracţiunile flagrante, competenţa
materială şi teritorială este cea obişnuită.
În ceea ce privește competenţa teritorială, articolul 471 alineat 2 Cod procedură
penală şi articolul 21 din Legea nr. 92/ 1992 pentru organizarea judecătorească 215, prevăd că,
pentru municipiile împărţite în sectoare, Ministrul justiţiei are posibilitatea de a desemna una
sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze. Astfel, instanţa stabilită conform
acestui principiu nu este o instanţă specială pentru infracţiuni flagrante, ci o instanţă
specializată în judecarea lor, cu scopul unei mai bune organizări a judecăţii infracţiunilor
flagrante, aceasta fiind necesară în vederea desfăşurării unei judecăţi rapide. Aceasta nu
reprezintă o derogare de la regulile generale de competenţă, ci o deplasare de la o instanţă cu
competenţă materială şi personală obişnuită la o altă instanţă de acelaşi fel şi de acelaşi
grad.216
O parte a doctrinei procesual penale consideră că aceste dispoziţii au fost abrogate 217
tacit de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară 218. O altă parte a doctrinei lasă să se
înţeleagă faptul că aceste dispoziţii sunt în continuare operabile219.
Instanţa de judecată soluţionează cauza în cadrul unui complet constituit după
regulile obişnuite de compunere a instanţei, respectiv un judecător în primă instanţă, doi
judecători pentru apel şi trei judecători pentru recurs, la care se adaugă regulile speciale ale
Înaltei Curţi.220
Participarea procurorului la judecată este obligatorie în toate cazurile şi la toate
instanţele, indiferent de grad sau competenţă, acest lucru fiind stipulat de lege sub sancţiunea
nulităţii absolute. Așadar, procurorul participă şi în acele situaţii în care ar putea lipsi de la

acțiunii civile pe calea unei acțiuni separate, care este scutită de taxe de timbru.”
Articolul 477 C.P.P.: „Termenul de apel și cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunțare. Dosarul cauzei
se înaintează instanței de apel sau, după caz, instanței de recurs în următoarele 24 de ore de la declararea
apelului ori a recursului. Judecarea în apel și în recurs se face de urgență.”
215
Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, publicată în M. Of. nr. 197 din 13 august
1992
216
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, pag. 369-370
217
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, ed. Global Lex, Bucureşti,
2007, pag. 470
218
Legea 304 din 2004 privind organizarea judiciară, publicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005
219
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, ed. Confession, Ploieşti, 2006, pag. 307
220
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, ed. Confession, Ploieşti, 2006, pag. 307

48
şedinţele de judecată ale judecătoriilor, situații prevăzute de articolul 315 Cod procedură
penală221.
În cadrul măsurilor pregătitoare, instanţa de judecată verifică dacă sunt întrunite
condiţiile stipulate în articolul 466 Cod procedură penală referitoare la aplicarea procedurii
speciale, precum şi constituirea instanţei, prezenţa procurorului, prezenţa inculpatului şi
asistarea acestuia de către un apărător ales sau numit din oficiu, precum și prezenţa martorilor
şi a părţii vătămate.222 Când se constată că nu sunt întrunite aceste condiţii, judecata se face
potrivit procedurii de drept comun. Negăsirea acestor personae ori neaducerea acestora din
motive neimputabile nu împiedică judecarea de urgenţă a cauzei.223
În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de articolele
465-466 privind infracţiunile flagrante şi dispune judecarea în procedură obişnuită, instanța
este obligată să examineze situaţia inculpatului aflat în stare de arest preventiv şi dacă nu
există alte temeiuri pentru menţinerea arestării preventive, trebuie să se dispună revocarea
arestării şi punerea în libertate a inculpatului.224
Judecata în primă instanţă trebuie să soluţioneze fondul cauzei, să constate dacă
învinuirea este întemeiată şi, în caz afirmativ să aplice pedeapsa sau alte măsuri prevăzute de
legea penală.
Judecata fondului cauzei înseamnă o evaluare a legalităţii şi temeinicii, atât a
învinuirii penale, cât şi a pretenţiilor formulate în acţiunea civilă, sub toate aspectele cu care a
fost sesizată prima instanţă. Din acest motiv se apreciază că judecata în prima instanţă trebuie
să ducă la o soluţionare completă a cauzei, a tuturor capetelor de învinuire şi a tuturor
pretenţiilor civile225.
Modul în care se desfăşoară şedinţa de judecată în primă instanţă în cadrul
procedurii urgente este prevăzut în textul articolului 473 Cod procedură penală.
La termenul de judecată instanţa verifică îndeplinirea condiţiile prevăzute de
articolul 466 Cod procedură penală privind aplicarea procedurii speciale. Dacă se constată că
nu sunt îndeplinite, se va dispune judecarea după procedura obişnuită. În literatura de
specialitate se menționează că articolul 472 Cod procedură penală stabileşte nejustificat
221
Articolul 315 C.P.P.: „Procurorul este obligat să participe la ședințele de judecată ale judecătoriilor, în
cauzele în care instanța de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru
infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 2 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpați se
află în stare de detenție sau este minor, precum și în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea
a închisorii. La ședințele de judecată privind alte infracțiuni, procurorul participă când consideră necesar. În
ședințele de judecată ale celorlalte instanțe, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile.”
222
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 536
223
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, ed. Confession, Ploieşti, 2006, pag. 308
224
A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Universitaria, Craiova, 2003, pag. 240
225
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, ed. Cugetarea, Iaşi, 2002, pag. 221

49
aceste dispoziţii în cadrul măsurilor premergătoare, deoarece verificarea condiţiilor intră în
atribuţiile completului de judecată și nu în cele ale preşedintelui instanţei.226
După verificările preliminarii instanţa procedează la judecarea cauzei, ascultând pe
inculpat, martori şi persoana vătămată. Judecata se face pe baza declaraţiilor date de către
aceștia şi a lucrărilor existente deja la dosar, fără a mai fi necesar ca toate probele din dosar să
fie readministrate în condiţii de oralitate şi nemijlocire. 227 Dacă unii martori sau persoana
vătămată nu sunt prezenţi, judecarea cauzei nu se amână, ci, prin derogare de la principiul
nemijlocirii, judecata se va face pe baza declaraţiilor date la urmărirea penală şi a lucrărilor
de la dosar.228
În caz de nevoie, instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de
noi probe. Pentru administrarea acestora, instanţa poate acorda termene care, în total, nu
trebuie să depăşească 10 zile. Depăşirea termenului stipulat de lege atrage judecarea după
procedura obişnuit229. De asemenea, instanţa poate lua măsurile corespunzătoare pentru
administrarea probelor noi, pe care le aduce la îndeplinire direct prin citare telefonică 230 sau
prin organele de poliţie, în conformitate cu prevederile articolului 473 alineat 2 din Codul de
procedură penală. Se poate observa că aceasta este singura excepţie de natură penală 231 de la
regula potrivit căreia instanţele de judecată nu colaborează direct cu organele de poliţie, ci
numai cu procurorul şi părţile implicate în procesul penal232.
Potrivit prevederilor articolului 474, atunci când instanţa amână cauza pentru
administrarea de probe noi, trebuie să dispună şi asupra stării de libertate a inculpatului. La
fel şi în situația în care se desesizează pentru necompetenţă sau reţine cauza pentru a fi
judecată potrivit procedurii de drept comun.
Instanţa procedează la verificarea regularităţii sesizării233, a competenţei sale,
precum şi a regularităţii luării sau menţinerii măsurii arestării preventive 234. De asemenea,

226
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, ed. Confession, Ploieşti, 2006, pag. 308
227
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, ed. Global Lex, Bucureşti,
2007, pag. 471
228
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 541
229
M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, pag. 641
230
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001, pag. 541
231
Instanţa cooperează în mod direct cu organele de poliţie şi în dosarele privind contravenţiile prevăzute de
Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire specială, a ordinii şi
liniştii publice, aceste cauze nefiind însă de natură penală.
232
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, ed. Global Lex, Bucureşti,
2007, pag. 471
233
Articolul 300 alineat 1 C.P.P.: „Instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea
actului de sesizare.”
234
Articolul 300 alineat 3 C.P.P.: „În cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este, de
asemenea, datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea luării și menținerii acestei măsuri.”

50
instanţa verifică dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de articolele 465 şi 466 pentru
judecarea cauzei potrivit procedurii speciale prevăzute de articolul 472 alineat 4 Cod
procedură penală. Când instanţa constată că infracţiunea nu este flagrantă sau, deşi este
flagrantă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de articolul 466 Cod procedură penală,
judecata se realizează în conformitate cu procedura obişnuită235.
Dreptul părţii vătămate de a pune în mişcare şi de a exercita acţiunea civilă este
garantată şi în cadrul procedurii de urgenţă. În faza de urmărire penală şi în cursul judecăţii se
aplică procedura de drept comun, cu unele aspecte derogatorii.236
Instanţa examinează acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este prezentă
şi se constituie ca parte civilă şi dacă pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea
judecăţii în latura penală237. Dacă rezolvarea acţiunii civile împietează desfăşurărea rapidă a
procesului penal, instanţa va soluţiona acţiunea civilă pe calea unei acţiuni separate, în faţa
instanţei civile238, care, însă, este scutită de taxă de timbru, în conformitate cu articolul 476
alineat 3.
Acţiunea civilă se poate exercita şi din oficiu dacă partea vătămată în urma săvârşirii
infracţiunii este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă. În această situație, instanţa va analiza latura civilă chiar dacă partea vătămată
lipseşte sau dacă aceasta nu s-a constituit ca parte civilă. Singura condiţie impusă este aceea
ca soluţionarea acţiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei în conformitate cu prevederile
articolului 476 alineat 2 Cod procedură penală. Procedura simplificată şi accelerată care se
aplică într-o asemenea cauză nu trebuie sa fie împiedicată de implicaţiile pe care le-ar putea
ocaziona soluţionarea laturii civile.
Este posibil ca în cazul unei infracţiuni flagrantă să se fi cauzat un prejudiciu
material, drept pentru care în reglementarea procedurii speciale se ţine seama și de interesele
persoanei vătămate prin infracţiune239.
Dacă în faza de urmărire penală se aplică regulile de drept comun privind acţiunea
civilă, în faza de judecată sunt prevăzute unele dispoziţii speciale care restrâng şi
condiţionează exercitarea de către persoana vătămată a acţiunii civile. Astfel, potrivit
articolului 467 alineat 1 pentru ca instanţa să examineze acţiunea civilă trebuie îndeplinite în

235
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, pag. 371
236
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, pag. 373.
237
În conformitate cu articolul 476 alineat 1 C.P.P.
238
L. Moldovan, Drept procesual penal, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 338
239
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 455

51
mod cumulativ două condiţii240 și anume ca persoana vătămată să fie prezentă în instanţă şi să
se constituie parte civilă241 și soluţionarea acţiunii civile să fie posibilă fără a fi necesară
amânarea judecăţii.
Dacă instanţa constată întrunirea în mod cumulativ a acestor două condiţii, atunci
poate soluţiona acţiunea civilă în acelaşi proces cu latura penală, numai dacă prin aceasta nu
se produce o întârziere în soluţionarea acţiunii penale242.
Atunci când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa exercită acţiunea penală din oficiu 243, chiar şi în
lipsa persoanei vătămate sau dacă aceasta nu s-a constituit parte civilă, cu condiţia ca
soluţionarea acţiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei peste termenele prevăzute de
lege244.
În situaţia în care acţiunea civilă nu poate fi soluţionată o dată cu acţiunea penală,
instanţa rezervă soluţionarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate, care este scutită de
taxă de timbru în concordanţă cu prevederile articolului 15 alineat 4 Cod procedură penală 245.
Este cazul în care persoana vătămată, deşi a ales calea penală pentru repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune este îndrumată prin calea civilă246.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se supune regulilor procedurii obişnuite.
Soluţiile pe care le poate da instanţa în cauzele cu infracţiuni flagrante, în rezolvarea atât a
laturii penale cât şi a celei civile, sunt cele de drept comun și sunt înscrise în prevederile
articolelor 345-353 Codului de procedură penală247.
240
Ghe. Nistoreanu, A. Ş. Tulbure, M. Apetrei, L. Nae, Manual de drept procesual penal, Partea specială, ed.
Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 541
241
Articolul 15 alineat 2 C.P.P.: „Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și
în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.”
242
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, ed. Global Lex, Bucureşti,
2007, pag. 852
243
Articolul 17 C.P.P.: „Acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu, când persoana vătămată este o
unitate dintre cele la care se referă articolul 145 din Codul penal. În acest scop, organul de urmărire penală
sau instanța de judecată va cere unității păgubite să prezinte situația cu privire la întinderea pagubei și date cu
privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită. Unitatea este obligată să prezinte situația și datele cerute.
În cazul arătat în alineat 1, instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar
dacă unitatea păgubită nu este constituită parte civilă. Dispozițiile alineatelor 1 și 3 se aplică și în cazul în care
cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.”
Articolul 348 C.P.P.: „Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță asupra
reparării pagubei în cazurile prevăzute în articolul 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea
lucrului, desființarea totală ori parțială a unui înscris și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.”
244
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, ed. Peidea, București 1994, pag. 455
245
Articolul 15 alineat 4 C.P.P.: „Acțiunea civilă este scutită de taxă de timbru.”
246
Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. II, ed. Universitatea Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1987, pag.376
247
Articolul 345 C.P.P.: „Instanța hotărăște prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând,
după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Condamnarea se pronunță dacă instanța
constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Achitarea sau încetarea procesului

52
După judecarea cauzei, conform articolului 475 alineat 1, instanţa este obligată să se
pronunţe în aceeaşi zi sau cel mai târziu în următoarele 2 zile asupra cauzei supuse
soluționării.248
Spre deosebire de prevederile procedurii obișnuite, inculpatul care se află în stare de
deţinere trebuie adus în mod obligatoriu în faţa instanţei pentru pronunţarea hotărârii.

penal se pronunță potrivit articolului 11 punctul 2. Când instanța a constatat că există cazul prevăzut în
articolul 10 litera b1), o dată cu achitarea face și apicarea articolului 181 alineat 3 din Codul penal. Dacă
instanța a dispus înlocuirea răspunderii penale, o dată cu încetarea procesului penal face aplicarea articolului
91 din Codul penal.”
Articolul 346 C.P.P.: „În caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanța se
pronunță prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile. Când achitarea s-a pronunțat pentru cazul prevăzut în
articolul 10 litera b1) ori pentru că instanța a constatat existența unei cauze care înlătură caracterul penal al
faptei, sau pentru că lipsește vreunul din elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la
repararea pagubei potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a
pronunțat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârșită de inculpat. Instanța penală nu
soluționeaza acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut în articolul 10 litera b), ori când
pronunță încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în articolul 10 literele f) și j).”
Articolul 347 C.P.P.: „Instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile și amânarea judecării acesteia
într-o altă ședință, în cazul când rezolvarea pretențiilor civile ar provoca întârzierea soluționării acțiunii
penale.”
Articolul 348 C.P.P.: „Instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță asupra
reparării pagubei în cazurile prevăzute în articolul 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea
lucrului, desființarea totală ori parțială a unui înscris și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.”
Articolul 349 C.P.P.: „Instanța se pronunță prin hotărâre și asupra cheltuielilor judiciare, potrivit
dispozițiilor prevăzute în articolele 189-193.”
Articolul 350 C.P.P.: „Instanța are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunțe cu privire la
revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, ținând seama de dispozițiile din partea
generală, titlul IV, capitolul I. În caz de achitare sau de încetare a procesului penal, instanța dispune punerea
de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv. De asemenea, instanța dispune punerea de îndată în
libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunță:
a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive;
b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiționată a executării ori cu suspendarea executării sub
supraveghere sau cu executare la locul de muncă;
c) amendă.
Hotărârea pronunțată în cazul alineatelor precedente cu privire la arestarea inculpatului este
executorie.
Când potrivit dispozițiilor prevăzute în alineatele 1, 2 și 3 inculpatul este pus în libertate, instanța comunică
aceasta administrației locului de deținere. Inculpatul condamnat de prima instanță și aflat în stare de deținere
este liberat de îndată ce reținerea și arestarea devin egale cu durata pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu
este definitivă. Liberarea se dispune de administrația locului de deținere. În acest scop i se comunică, îndată
după pronunțarea hotărârii, copie de pe dispozitiv sau extras, care va cuprinde mențiunile prevăzute în
articolul 140 alineatul ultim. Când în cursul urmăririi penale sau al judecății, învinuitul sau inculpatul a fost
liberat provizoriu pe cauțiune, instanța va dispune restituirea sumei depuse drept cauțiune, în cazurile prevăzute
de lege. Dispozițiile articolului 1605 alineat 5 se aplică în mod corespunzator.”
Articolul 351 C.P.P.: „În cazurile prevăzute în articolul 62 din Codul penal, instanța militară prin
hotărârea de condamnare se pronunță și asupra executării pedepsei închisorii într-o închisoare militară.”
Articolul 353 C.P.P.: „Instanța, în cazul când admite acțiunea civilă, examinează potrivit articolului
163 și următoarele necesitatea luării măsurilor asiguratorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu
au fost luate anterior. Dispozițiile din hotărâre privind luarea măsurilor asiguratorii sunt executorii. Când
instanța nu s-a pronunțat asupra acțiunii civile potrivit articolului 346 alineat ultim, măsurile asiguratorii se
mențin. Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în
termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.”

53
Pronunţarea se face în şedinţă publică, inculpatul fiind înştiinţat cu privire la dreptul său de a
face apel sau recurs potrivit procedurii obişnuite.249
Datorită caracterului urgent al acestei procedurii, hotărârea trebuie redactată şi ea în
regim de urgenţă, adică în cel mult 24 de ore de la pronunţare. Conţinutul hotărârii este cel
din dreptul comun.250
Asemănător procedurii obişnuite, cu ocazia soluţionării cauzei, în situația în care se
pronunţă pedeapsa închisorii, iar inculpatul a fost pus în libertate, instanţa poate să dispună şi
arestarea acestuia, elaborând și mandatul de arestare. Dacă instanţa face aplicarea vreunei
dispoziţii prevăzute în articolul 350 alineatele 2 şi 3 care se referă la achitarea inculpatul,
încetarea procesului penal, s-a pronunţat o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata
reţinerii şi a arestării preventive sau cu închisoare cu suspendarea condiţionată a executării
ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă, ori s-a
pronunţat pedeapsa amenzii, iar inculpatul se află în stare de arest, aceasta va dispune
punerea lui în libertate. Hotărârile instanţei cu privire la starea de libertate sau de arest ale
inculpatului sunt executorii251. Instanţa se pronunţă şi cu privire la acţiunea civilă dacă a
reţinut-o spre judecare, la măsurile asiguratorii, la cheltuieli judiciare etc.252
Ca și în cazul procedurii obișnuite, inculpatul are dreptul să atace hotărârea instanței
pronunțată la judecata în primă instanță. Pentru a putea face referire la căile de atac pe care le
poate folosi inculpatul în situația judecării unei infracțiuni flagrante, trebuie mai întâi
analizată noțiunea de cale de atac în procesul penal.
Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care Ministerul Public şi părţile
din proces promovează un control judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărârile
judecătoreşti penale, în vederea desfiinţării acelor hotărâri care cuprind erori de fapt şi de
drept şi înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea şi adevărul253.
Instituirea căilor de atac apare din necesitatea de a controla activitatea desfăşurată de
către instanţele judecătoreşti, deoarece în cazul în care aceasta nu corespunde legii, aduce
prejudicii unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, cu implicaţii negative şi asupra
societăţii. Astfel, se pleacă de la prezumţia că o hotărâre judecătorească, cu toate garanţiile

248
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, pag. 372.
249
M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj 1973, pag. 642
250
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, pag. 372
251
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 541
252
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, ed. Confession, Ploieşti, 2006, pag. 309
253
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, ed. Cugetarea, Iaşi, 2002, pag. 297

54
instituite prin lege, ar putea cuprinde erori de fapt şi de drept, ceea ce constituie o prezumţie
de greşeală din partea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.
Căile de atac în dreptul procesual penal sunt de două feluri: căi de atac ordinare și
căi de atac extraordinare.
Căile de atac ordinare sunt acele mijloace procesuale prin care se atacă o hotărâre
judecătorească nedefinitivă, promovându-se o activitatea de judecată în ciclul procesului
ordinar, desfăşurat de regulă în orice cauză penală. Acestea constituie cel mai important act
al procesului penal pentru că ele soluţionează definitiv cauza penală, finalizând tragerea la
răspundere penală prin aplicarea pedepsei celui vinovat sau, dacă este cazul, achitând pe cel
trimis în judecată ori încetând procesul penal254.
În procesul penal român sunt căi de atac ordinare apelul şi recursul.
Apelul este o cale de atac ordinară care promovează o examinare a cauzei în fond
de către instanţa superioară, și anume instanţa de apel.255
Recursul este calea de atac ordinară prin care se exercită un control în special cu
privire la chestiunile de drept care nu au fost soluţionate corect de către instanţa de apel sau,
în cazurile în care legea nu prevede dreptul de apel, de către prima instanţă256.
Şi în ceea ce priveşte căile de atac sunt aplicabile regulile procedurii ordinare, cu
unele derogări. Astfel, în timp ce termenul general de apel sau de recurs în procedura de drept
comun este de 10 zile, în procedura urgentă el este de doar 3 zile. Termenul va fi de 10 zile în
cazul în care urmărirea penală şi trimiterea în judecată a inculpatului s-au făcut conform
procedurii speciale, dar prima instanţă a dispus, în temeiul articolului 472 alineat ultim ca
soluţionarea cauzei să se facă potrivit procedurii obişnuite. 257 Termenele de apel şi recurs sunt
de 3 zile de la pronunţare, numai dacă urmărirea şi judecata au fost efectuate potrivit
procedurii speciale.
Articolul 477 alineat 2 Cod procedură penală stabileşte obligaţia înaintării dosarului
către instanţa de apel sau de recurs în termen de 24 de ore de la declararea apelului sau
recursului. Acesta este un termen de recomandare, prin urmare nu atrage sancţiunea nulităţii
în caz de nerespectare.258

254
I.Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol.I., ed. Curierul Judiciar, București, 1924
255
I.Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol.I., ed. Curierul Judiciar, București, 1924
256
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, ed. Cugetarea, Iaşi, 2002, pag. 304
257
Ghe.Nistoreanu, A. Boroi, Drept Penal. Partea specială, ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999
258
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, pag. 373

55
Judecarea apelului sau a recursului în cadrul procedurii speciale se face de urgenţă,
totuși legea penală nu stabilește un termen limită. Prin această recomandare se înţelege că
judecarea cauzei penale nu suferă amânări259 sau termene scurte260.
Participarea procurorului este obligatorie atât în apel, cât şi recurs. De aemenea, în
comparație cu judecata în primă instanţă, toate părţile sunt citate în mod obligatoriu, deoarece
legea prevede unele derogări în acest sens doar pentru judecata în primă instanţă. Sunt
aplicate dispoziţiile de drept comun şi în materia repunerea în termen, în cazul căilor
extraordinare de atac sau pentru executarea hotărârii penale judecătoreşti.261
Așadar, dacă urmărirea penală s-a desfăşurat potrivit procedurii speciale, dar
judecata a avut loc în conformitate cu prevederile procedurii obişnuite, termenul de apel sau
de recurs este de 10 zile şi nu de 3 zile, aşa cum uneori este interpretat în practică 262.
Deoarece dispoziţiile privind procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni
flagrante nu au în vedere exercitarea căilor extraordinare de atac şi nici executarea hotărârilor
definitive, se aplică dispoziţiile de drept comun263.
Prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere, precum şi participarea
procurorului la judecata în recurs este obligatorie potrivit regulilor stabilite de articolul 375
alineat 2264 şi respectiv articolul 375 alineat 3265. In aceeași ordine de idei, este obligatorie și
citarea părţilor, legea neprecizând nici o derogare pentru procedura specială.
Dispoziţiile de drept comun prevăzute în textul articolelor 364 şi 365 Cod procedură
penală266, referitoare la repunerea în termen şi respectiv recursul peste termen, sunt aplicabile

259
V. Dongoroz; S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală, partea generală, vol. III, ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 374
260
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 539
261
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 539
262
Tribunalul Suprem, Decizia nr. 1614/1976, publicată în Revista Română de Drept nr.5/1977, pag.71
263
V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, partea generală, vol. III, ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, pag. 374
264
Articolul 375 alineat 2 C.P.P.: „Judecarea apelului se face cu citarea părților.”
265
Articolul 375 alineat 3 C.P.P.: „Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când
acesta se afla în stare de deținere.”
266
Articolul 364 C.P.P.: „Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind
făcut în termen, dacă instanța de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de
împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a
despăgubirilor civile. Până la soluționarea repunerii în termen, instanța de apel poate suspenda executarea
hotărârii atacate.”
Articolul 365 C.P.P.: „Partea care a lipsit atât la judecată, cât și la pronunțare, poate declara apel și
peste termen, dar nu mai târziu decât 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a
începerii executării dispozițiilor privind despăgubirile civile. Apelul declarat peste termen nu suspendă
executarea. Instanța de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.”

56
şi în cazul procedurii urgente, pentru că nu se prevede nici o dispoziţie derogatorie de la
aceste cazuri267.

2.4: SITUAȚII SPECIALE CARE POT FI REGĂSITE ÎN APLICAREA


PROCEDURII DE URGENȚĂ ASUPRA INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE

Pentru atingerea scopul procesului penal, legiuitorul a instituit o serie de norme


juridice cuprinse în Codul de procedură penală, precum și în legile speciale, norme menite să
disciplineze desfășurarea procesului penal.
Ansamblul unitar al normelor care reglementează modul de soluționare a unei cauze
penale constituie procedura obișnuită sau de drept comun268.
Ţinând cont de nevoia de unitate pentru reglementarea normelor aplicabile
desfășurării procesului penal, există la momentul actual o serie de dispoziții aplicabile în
toate cauzele penale deservite justiției, norme ce alcătuiesc procedura comună. Aceasta se
aplică în mod egal în marea majoritate a cauzelor penale, deoarece este necesară normarea
desfășurarii procesului penal și respectarea dreptului la egalitate în fața legii penale269.
În unele cazuri însă, procedura obișnuită nu este suficient de eficace și nu poate
constitui cadrul optim pentru aflarea adevarului și instrumentarea cauzelor. Din această
cauză, legea penală a instituit anumite reglementări derogatorii de la procedura comună,
norme care se aplică în mod limitat, în funcție de cauza discutată. Rolul acestor proceduri
este de a menține funcțional mecanismul justiției fără a aduce atingere libertăților garantate
de lege și fără a influența soluționarea cauzei. Aceste derogări sunt numite proceduri
speciale270.
Pentru a putea constitui o procedură specială, aceste normele trebuie ca prin
conținut, sistematizare și modul de aplicare să formeze un complex de norme cu caracter
complementar și, totodată, derogatoriu,ceea ce presupune ca procesul penal se desfășoară
dupa normele comune numai în măsura în care nu există dispoziții speciale care au prioritate
în soluționarea cauzei271.
În dreptul procesual penal român procedurile speciale sunt limitate ca numar și au o
arie restrânsă de aplicare, fiind folosite în realizarea tragerii la răspundere penală, dar și în
267
Gh. V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire şi judecată, ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1958, pag. 291
268
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2008, pag. 323
269
N. Iliescu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială, vol. II, pag. 363
270
M. L. Pamfil, Drept procesual penal. Partea generală, ed. Venus, Iaşi, 2005, pag. 10
271
Gh.Theodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979, pag. 335

57
rezolvarea pe cale jurisdicțională a unor aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale
procesului penal.
Procedurile speciale sunt un complex de derogări cu o întindere variabilă, dar care
păstrează întotdeauna un caracter complementar și derogatoriu272. Datorită acestui lucru,
dacă procedura specială nu reglementează în mod expres anumite situații, va fi aplicabilă
procedura obișnuită. De asemenea, dacă o anumită situație este reglementată atât de
procedura obișnuită, cât și de procedura specială, reglementările derogatorii se vor aplica cu
prioritate.
Legislația română în vigoare nu cunoaște o reglementare largă a unei proceduri
speciale care să elimine aplicarea oricărei norme din procedura obișnuită, astfel încât instanța
de judecată nu se va afla niciodată în situația să soluționeze o cauză exclusiv pe baza
normelor derogatorii, fără a fi necesară aplicarea dispozițiilor comune.
În acest sens trebuie reținută regula conform căreia orice cauză se soluționează prin
aplicarea tuturor dispozițiilor comune incidente acesteia, atât din partea generală, cât și din
cea specială, la care, în cazuri anume stabilite de prevederile procedurii speciale, se adaugă în
completare dispozițiile speciale. Așadar, aplicarea dispozițiilor încadrate în procedura
specială nu elimină, ci completează dispozițiile de drept comun și orice cauză soluționată
doar pe baza dispozițiilor speciale nu va putea fi considerată ca fiind instrumentată corect și
complet273.
Procedurile speciale au fost clasificate de către literatura de specialitate procesual-
penală în două mari categorii, și anume proceduri speciale propriu-zise și proceduri speciale
auxiliare.
Procedurile speciale propriu-zise sunt cele în care se rezolvă aspecte referitoare la
răspunderea penală a celor care săvârșesc infracțiuni 274. În această categorie intră procedura
de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante.
Procedurile speciale auxiliare au ca obiect rezolvarea unor aspecte adiacente
raportului juridic procesual principal275.

Așadar, procedura aplicabilă infracțiunilor flagrante este o procedură specială


propriu-zisă care se regăsește în prevederile Codului de procedură penală, modul de aplicare

272
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2008, pag. 323
273
E. Boeru, Infracţiunea flagrant.Procedura de urmărire şi judecare în caz de concurs de infracţiuni, R.R.D
nr.12/1971, pag.135
274
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2008, pag. 324
275
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, ed. Universul Juridic, București, 2008, pag. 324

58
a acesteia fiind stipulat în mod expres de către legea de bază în materie. Totuși, există și în
cazul acesteia unele situații care au solicitat, de-a lungul timpului, punerea de acord de
specialiștilor în domeniul dreptului procesual- penal.
În anumite situaţii, datorită legăturilor care pot apărea între anumite infracţiuni,
procedura urgentă poate intra în concurs cu procedura obişnuită, punându-se astfel problema
care dintre ele are aplicabilitate 276. În aceste cazuri, este necesar să se cunoască dacă se aplică
ambele proceduri, fiecare pentru aspectele în care îi este incidentă sau, dimpotrivă, dacă se
aplică una din ele şi în această situaţie, căreia îi revine prioritatea277.
Procedura specială privind infracţiunile flagrante se aplică în mod integral doar dacă
sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul articolului 466 din Codul de procedură
penală, și anume, infracţiunea să fie flagrantă, aceasta fiind o condiţie evidentă întrucât
procedura specială vizează tocmai infracţiunile flagrante, infracţiunea să fie pedepsită prin
lege cu închisoare mai mare de un an şi cel mult 12 ani, precum şi formele agravate ale
acestor infracţiuni și infracţiunea să fie comisă în anumite locuri, şi anume în municipii şi
oraşe, în mijloacele de transport în comun, precum şi în bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi
sau gări chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice loc
aglomerat.
La stabilirea limitelor referitoare la pedeapsă s-a avut în vedere că aplicarea
procedurii urgente nu este justificată în cazul unor infracţiuni de minimă importanţă, care
sunt sancţionate cu amendă sau închisoare de până la 1 an. Pe de altă parte, procedura
specială nu se justifică nici pentru infracţiuni de o gravitate prea mare, deoarece pentru
acestea trebuie să existe garanţiile procedurii obişnuite, evitând erorile judiciare care pot
apărea datorită ritmului accelerat al aplicării procedurii speciale278.
În ceea ce privește condiţia de loc a săvârşirii infracţiunii, aceasta are în vedere, în
special, posibilitatea constatării infracţiunii în stare flagrantă, aglomeraţia dând posibilitatea
existenţei unor martori oculari, a urmăririi şi prinderii făptuitorului imediat după săvârşirea
infracţiunii, a intervenirii de îndată a organelor de urmărire penală279.

276
I. Cornescu, Aplicarea procedurii de urmărire şi judecată a unor infracţiuni flagrante în caz de
indivizibilitate sau conexitate, R.R.D nr. 4/1069, pag. 89
277
E. Boeru, Infracţiunea flagrant.Procedura de urmărire şi judecare în caz de concurs de infracţiuni, R.R.D
nr.12/1971, pag.135
278
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 526
279
Gr. Thedoru, Drept procesual penal, ed. Cugetarea, Iaşi, 2002, pag. 934

59
Articolul 479 Cod procedură penală280 prevede două cazuri în care infracţiunea, deşi
este flagrantă şi întrunește toate condiţiile stipulate de articolul 466, este exclusă de la
aplicarea procedurii speciale de urgenţă. Acestea cazuri fac referire la infracţiunile săvârşite
de minori şi cele pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În
aceste situaţii aplicarea procedurii urgente ar împieta atingerea scopului procesului penal.281
Minorii, datorită situaţiei lor deosebite privind dezvoltarea psihică, sunt ocrotiţi de
prevederile procedurii penale printr-o procedură specială aplicabilă numai lor. Această
procedură este reglementată de articolele 480-493 Cod procedură penală. Raţiunile care stau
la baza acestei excepţii sunt legate de perioada de dezvoltare psihică a minorului, formarea şi
dezvoltarea discernământului, a unor trăsături ale personalităţii sale, acumularea cunoştinţelor
despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială şi, nu în ultimul rând, de
grija pentru reeducarea acestora.282
În ceea ce privește infracțiunile pentru care este necesară plângerea prealabilă, este
cazul infracţiunilor reglementate de articolul 279 Cod procedură penală, pentru a căror
urmărire penală şi judecare este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Din interpretarea prevederilor articolului 479 alineat 2 din Cod, reiese faptul că în
cazul infracţiunilor flagrante pentru care punerea în mişcare a actiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate și care nu sunt săvârşite în condiţiile articolului
466 Cod procedură penală sau în situaţia în care, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
acestui articol, persoana vătămată nu a introdus în termen de 24 de ore de la săvârşirea
infracţiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmarire penală, urmărirea penală şi
judecata se desfaşoară potrivit procedurii obişnuite.
Așadar, dacă infracţiunea este flagrantă şi punerea în mişcare a acţiunii penale se
face numai la plângere prealabilă, dar nu sunt întrunite condiţiile articolului 466 Cod
procedură penală, organul de urmărire penală este obligat să constate fapta şi, în funcţie de

280
Articolul 479 C.P.P.: „În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă acestea sunt flagrante și săvârșite în condițiile prevăzute în
articolul 466, constatarea săvârșirii lor este obligatorie și se face potrivit articolului 467. Procedura de
urmărire și judecare prevăzută în acest capitol se aplică numai în cazul infracțiunilor arătate în articolul 279
alineatul 2 literele b) și c) și dacă persoana vătămată a introdus în termen de 24 de ore de la săvărșirea
infracțiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmărire penală. În acest scop, persoana vătămată
este chemată și întrebată de organul de urmărire penală dacă înțelege să facă plângere în termenul mai sus
arătat.”
281
P. Goțu, Plângerea prealabilă și punerea în mișcare, din oficiu a acțiunii penale, atunci când partea
vătămată este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, în Revista Română de Drept, nr. 11/1983
282
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, ed. Global Lex, Bucureşti,
2007, pag.475

60
manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, se va dispune începerea sau neînceperea
urmăririi penale;
În situația în care infracţiunea flagrantă este săvârşită în condiţiile articolului 466
Cod procedură penală şi punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângere prelabilă, dar
persoana vătămată nu introduce aceasta plângere în termen stipulat de lege, organul de
urmărire penală, este obligat să constate săvârşirea faptei, cheamă persoana vătămată şi, în
funcţie de manifestarea de voinţă a acesteia, continuă urmărirea penală potrivit procedurii
obişnuite sau procurorul dispune încetarea urmăririi penale283.
Uneori datorită legăturilor care pot apărea între anumite infracţiuni, procedura
urgentă poate intra în concurs cu procedura obişnuită, legiuitorul luând în considerare şi
aceste situaţii.
Astfel, potrivit articolului 478 alineat 1 Cod procedură penală 284, în caz de concurs
de infracţiuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infracţiunile concurente,
se procedează la disjungerea lor, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcându-se separat.
Atunci când disjungerea nu este posibilă se acordă prioritate procedurii de drept comun.
In situația în care printre infracţiunile flagrante concurente este şi o infracțiune
pentru care, potrivit dispozițiilor articolului 209 alineatul 4 din Codul de procedură penală,
urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, nu înlătură aplicarea
dispoziţiilor speciale cu privire la urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante. Deci,
efectuarea urmăririi de către procuror nu îşi va găsi, în acest caz, o aplicare obligatorie.285
În caz de indivizibilitate sau de conexitate între infracţiunile flagrante, îndeplinind
condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii urgente şi infracţiunii neflagrante sau
flagrante, dar care nu îndeplinesc aceste condiţii, pot apărea două situații.
Prima situație se referă la infracţiunea flagrantă care poate fi disjunsă de celelalte
infracţiuni. În acest caz se vor urma două proceduri diferite, adică pentru infracţiunea
flagrantă se va aplica procedura de urgenţă, iar pentru celelalte infracţiuni indivizibile şi
conexe se va aplica procedura de drept comun.
A doua situație se referă la situația în care disjungerea nu este posibilă, atunci
urmărirea şi judecarea se va face pentru toate infracţiunile după procedura de drept comun.

283
A. L. Lorincz, Procedura plângerii prealabile în cazul infracțiunilor flagrante, Revista de Drept Penal, nr.
4/2006, pag. 53
284
Articolul 478 alineat 1 C.P.P.: „În caz de concurs de infracțiuni, când procedura prevăzută în prezentul
capitol se aplică numai unora dintre infracțiunile concurente, se procedează la disjungere, urmărirea și
judecarea infracțiunilor făcându-se separat.”
285
Tribunalul Suprem, Secția Penală, Decizia nr. 1659 din 1970 în Revista Română de Drept, nr. 12/1971, pag.
135

61
Disjungerea poate fi dispusă de către organul de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată. Aceasta nu constituie o declinare de competenţă, ci o scindare în
desfăşurarea procesului penal, care se desfășoară mai departe, dar separat, în faţa organului
de urmărire penală sau a instanţei care a dispus disjungerea, aplicându-se pentru fiecare faptă
procedura corespunzătoare, specială sau de drept comun.
În legislaţia română există numeroase dispoziţii derogatorii de la regulile procedurii
de urgenţă, fie în sens restrictiv, atunci când procedura suportă unele limitări cu toate că
infracţiunile sunt flagrante și întrunesc toate condiţiile prevăzute de lege, fie în sens extinctiv,
când procedura devine aplicabilă unor infracţiuni care nu îndeplinesc toate condiţiile
flagranţei.
Un alt aspect important care se impune a fi discutat îl constituie diferențierea
procedurii speciale de procedura obișnuită. Procedura specială pentru urmărirea şi judecarea
infracţiunilor flagrante are etape comune cu procedura obişnuită la care se adaugă unele
dispoziţii derogatorii.286
Prin urmare, dacă procedura obişnuită reprezintă dreptul comun în materia urmăririi
şi judecării tuturor infracţiunilor, procedura de urgenţă se aplică doar infracţiunilor care
întrunesc condiţiile flagranţei, respectând prevederile articolelor 465-466 din Codul de
procedură penală. De menţionat este faptul că sunt infracţiuni care nu îndeplinesc condiţiile
articolului 466, motiv pentru care li se aplică doar o parte din procedura urgentă287.
În faza de urmărire penală dosarul este mult simplificat, cuprinzând ca principal act
procedural procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, în care sunt cuprinse
declaraţiile tuturor participanţilor la infracţiune, precum şi alte mijloace de probă, şi care
reprezintă în acelaşi timp, atât principalul mijloc de probă, cât şi actul de începere a urmăririi
penale. În procedura de urgență, nu se pune niciodată problema actelor premergătoare.
Reţinerea este obligatorie, spre deosebire de procedura comună, în care nici o măsură
preventivă nu este obligatorie. Intervalul de timp în care pot fi efectuate actele de cercetare
penală este mult mai restrâns decât în cadrul procedurii obişnuite. De aemenea, momentul
trimiterii în judecată este şi el mult mai condensat, procurorul verificând lucrările de urmărire
penală în termen de 2 zile, iar nu în termen de 15 zile ca în cazul procedurii obişnuite 288.

286
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, ed. Global Lex, Bucureşti,
2007, pag. 466-473
287
I. Tun, Unele consideraţii cu privire la cazurile de aplicare a procedurii speciale de urmărire şi judecare a
unor infracţiuni flagrante, Revista Dreptul nr.8/1999, pag. 91-94
288
I. Neagu, C. S. Paraschiv, M. Dameschi, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003

62
Nerespectarea acestor termene scurte atrage pierderea procedurii speciale şi intrarea în
procedura obişnuită.
Totodată, preşedintele instanţei, primind dosarul are obligaţia să fixeze termenul de
judecată care nu poate să depășească 5 zile de la data sesizării instanţei, în timp ce, în
procedura comună, fixarea termenului de judecată se face în funcţie de gradul de încărcare a
agendei instanţei, prioritate având numai cauzele în care sunt arestaţi 289. Martorii şi partea
vătămată sunt aduşi cu mandat, acest lucru fiind posibil în procedura obişnuită numai dacă,
fiind citaţi anterior, aceştia nu se prezintă, iar ascultarea sau prezenţa lor este necesară 290.
Inculpatul este adus în faţa instanţei în mod obligatoriu, spre deosebire de procedura comună
în care este adus doar dacă instanţa apreciază că este nevoie 291. Participarea procurorului este
obligatorie în toate cazurile, inclusiv la judecătorie.
În aceeași ordine de idei, în ceea ce privește diferențele între cele două proceduri
trebuie făcute referire la termene. Așadar, termenele privind pronunţarea şi redactarea
hotărârii sunt mult mai scurte decât în procedura de drept comun, respectiv maxim 3 zile şi
24 de ore. Inculpatul arestat este adus în mod obligatoriu în faţa instanţei în momentul
pronunţării hotărârii judecătoreşti, fără să existe o asemenea dispoziţie şi în procedura
obişnuită.
Sub aspectul căilor de atac există deosebiri în ceea ce priveşte termenele de
exercitare şi judecare a lor. Astfel termenul pentru exercitarea apelului sau recursului este de
3 zile, iar nu de 10 zile ca în procedura obişnuită. De asemenea judecarea apelului sau
recursului se face de urgenţă.
După cum se poate observa principalele trăsături care deosebesc procedura specială
de urmărire şi judecare a infracţiunilor flagrante de procedura comună se rezumă la
simplificarea demersurilor procesuale şi scurtarea termenelor pentru realizarea acestor
demersuri. Argumentele acestor două caracteristici ale procedurii speciale sunt posibilitatea
de a constata imediat şi fără eroare fapta, autorul şi probele, pe de o parte, precum şi
necesitatea de a da satisfacţie opiniei publice prin reacţia rapidă faţă de săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, pe de altă parte.

289
Articolul 293 C.P.P.: „Judecata în cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv se face de urgența și cu
precădere. Judecata se face cu precădere și atunci când unii dintre inculpați sunt deținuți în altă cauză. Când
instanța găsește necesar și aceasta este posibil, face în cauză aplicația dispozițiilor cu privire la disjungere.”
290
Articolul 183 alinaetul 1 C.P.P.: „O persoană poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau a
instanței de judecată pe baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispozițiilor articolului 176, dacă fiind
anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezența ei este necesară.”
291
Articolul 183 alineat 2 C.P.P.: „Invinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost
chemat prin citație, dacă organul de urmărire penală sau instanța constată motivat că în interesul rezolvării
cauzei se impune aceasta măsură.”

63
CAPITOLUL 3: INFRACȚIUNEA FLAGRANTĂ ÎN VIZIUNEA
NOULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

Realităţile vieţii juridice actuale au evidențiat lipsa de celeritate a desfăşurării


proceselor penale în general, neîncrederea justiţiabililor în actul de justiţie şi costurile sociale
şi umane semnificative, traducându-se în consumul ridicat de resurse de timp şi financiare.
Toate aceste aspecte au dus la instaurarea unui climat de neîncredere în eficienţa actului de
justiţie penală existent în prezent în sistemul de drept românesc.
Principalele probleme cu care se confruntă sistemul judiciar penal actual sunt legate
de supraîncărcarea parchetelor şi instanţelor, durata excesivă a procedurilor, tergiversarea
nejustificată a cauzelor, precum şi nefinalizarea dosarelor din motive procedurale292.
Actualul sistem procedural reglementat de Codul de procedură penală este supus
unor frecvente intervenţii legislative asupra diferitelor instituţii, conducând astfel la o aplicare
şi interpretare neunitară a legii procesual penale293. De aceea, este evidentă necesitatea creării
cadrului adecvat pentru ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să îşi poată îndeplini rolul în
interpretarea şi aplicarea unitară a legii procesual penale.
În considerarea deficienţelor cu care se confruntă sistemul procedural penal, a apărut
necesitatea creării unui sistem modern, care să răspundă imperativelor unei justiţii adaptate
aşteptărilor sociale, precum şi creşterii calităţii acestui serviciu public.
Aşadar, se impune o intervenţie legislativă care să vizeze reducerea duratei
proceselor şi simplificarea procedurilor judiciare penale, prin introducerea de noi instituţii,
cum ar fi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, compatibilizarea mijloacelor de probă sau a
procedeelor probatorii actuale cu standardele europene în materie, reducerea gradelor de
jurisdicţie, precum şi prin reglementarea recursului în casaţie, ca o cale extraordinară de
atac294.
În acest context, se dovedeşte necesară adoptarea noului Cod de procedură penală 295
care să asigure crearea unei jurisprudenţe unitare la nivel naţional, cu respectarea
standardelor internaţionale în materie procesual penală, respectiv standardele Curţii Europene
a Drepturilor Omului.

292
M. L. Pamfil, Drept procesual penal. Partea special. Suport de curs, 2011, pag. 55
293
A. Pintea, Drept procesual penal, ed. Sitech, Bucureşti, 2006, pag. 198
294
Expunere de motive pentru adoptarea proiectului de act normativ Codul de procedură penală
295
Codul de procedură penală a României din 01.07.2010, publicat în M. Of. nr. 486 din 15.07.2010

64
Proiectul noului Cod de procedură penală are drept scop crearea unui cadru legislativ
modern în materie procesual penală care să răspundă pe deplin imperativelor funcţionării unei
justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, precum şi necesităţii creşterii calităţii acestui
serviciu public296.
Dispoziţiile proiectului noului Cod de procedură penală urmăresc să răspundă unor
cerinţe actuale, cum ar fi accelerarea duratei procedurilor penale, simplificarea acestora şi
crearea unei jurisprudenţe unitare, care să fie în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului297.
Obiectivele urmărite prin adoptarea noului Cod de procedură penală sunt
următoarele298:
1. crearea unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid şi mai
eficient, prin urmare, în mod semnificativ mai puţin costisitor;
2. protecţia unitară a drepturilor omului şi a libertăţilor garantate de Constituţie şi
de instrumentele juridice internaţionale;
3. armonizarea conceptuală cu prevederile proiectului noului Cod penal, fiind
acordată o atenţie deosebită noii definiţii a faptei care constituie infracţiune;
4. reglementarea adecvată a obligaţiilor internaţionale asumate de ţara noastră
privind actele normative din domeniul dreptului procesual penal;
5. stabilirea unui echilibru corespunzător între cerinţele pentru o procedură penală
eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar şi a celor fundamentale ale
omului pentru participanţii la procesul penal şi respectarea unitară a principiilor care
privesc desfăşurarea echitabilă a procesului penal.
Prin urmare, noile Coduri Penal și de Procedură Penală permit procurorilor să
renunțe la urmarirea penală în cazul unor infracțiuni pedepsite cu cel mult cinci ani de
închisoare, îmbunătățesc protecția martorilor, introduc noțiunea de arest la domiciliu și oferă
judecătorilor posibilitatea de a condamna la închisoare pe viață un infractor. Așadar, cele
două legi modifică fundamental modul în care justiția analizează un infractor, aducând în
prim plan comportamentul anterior săvârșirii infracțiunii, precum și încercările de a limita
efectele infracțiunii, pericolul social și riscul ca privarea de libertate să producă mai degrabă
efecte negative decât de reabilitare socială299.

296
Expunere de motive pentru adoptarea proiectului de act normativ Codul de procedură penală
297
Expunere de motive pentru adoptarea proiectului de act normativ Codul de procedură penală
298
Expunere de motive pentru adoptarea proiectului de act normativ Codul de procedură penală
299
http://www.frontnews.ro/

65
În ceea ce privește absoluta necesitate a unei noi codificări a Codului de procedură
penală, N. Volonciu afirma că era mare nevoie, argumentele pentru susținerea acestei
afirmații fiind numeroase, cum ar fi crearea de instituţii noi, o sistematizare diferită,
amplificarea unor trenduri care erau schiţate în modificările survenite în ultimele două
decenii şi perfecţionarea unor abordări anterioare corecte.
Acesta consideră că nimeni nu poate spune că tot ce cuprindea Codul de procedură
penală elaborat în 1969 era greşit ştiinţific sau tendenţios politic. Observatorii occidentali
dinainte de 1989, în afară de criticile pe care le aduceau sistemului judiciar român, menţionau
două mari merite ale Codurilor din 1969, şi anume: nedetaşarea totală de tradiţiile şcolii
noastre de drept antebelic, recunoscută ca fiind deosebit de valoroasă în Europa la acea vreme
şi distanţarea reglementărilor româneşti în multe situaţii de ceea ce era tipic şi uniform în tot
restul legislaţiei est-europene300.
În ceea ce privește controversele ridicate de analizarea de către organele și
instituțiile abilitate a infracțiunilor flagrante, noul Cod de procedură penală stabilește o serie
de modificări.
Așadar, în conținutul articolul 293 alineatele 4 și 5 301 din noul Cod de procedură
penală este dată definiția legală a infracțiunii flagrante, considerată de legiuitor ca fiind acea
infracțiune descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.
Totodată, este de asemenea considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor,
imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională,
de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care
justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de
locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune
participant la infracțiune.
În vechiul cod, infracțiunea flagrantă făcea obiectul analizei legiuitorului în cadrul
articolului 465.
În alineatul 2302 al articolului 293 din noul Cod de procedură penală se stipulează
faptul că în cazul infracțiunii flagrante, organele de ordine publică și siguranță națională
întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile
300
http://www.juridice.ro/
301
Articolul 293 alineatele 4 și 5 din Noul C.P.P.: „Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul
săvârşirii sau imediat după săvârşire.” și „Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei
făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de
persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este găsit în posesia unor obiecte sau
prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea.”
302
Articolul 293 alineat 2 noul C.P.P.: „În cazul infracţiunii flagrante organele de ordine publică şi siguranţă
naţională înaintează de îndată procurorului procesul-verbal cu privire la toate activităţile desfăşurate.”

66
desfășurate, pe care îl înaintează de îndată procurorului. De asemenea, plângerile și cererile
prezentate în scris, corpul delict, precum și obiectele și înscrisurile ridicate cu ocazia
constatării infracțiunii sunt puse la dispoziția procurorului303.
În ceea ce privește procedură aplicabilă în cazul acestui tip de infracțiuni, noul Cod
penal restrânge aria prevederilor, mulțumindu-se a stipula doar faptul că în caz de infracțiune
flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în
lipsa plângerii prealabile304. În aceeași ordine de idei, după constatarea infracțiunii flagrante,
organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face
plângere prealabilă, continuă urmărirea penală. În caz contrar, organul de cercetare penală
înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare305.
În cadrul noului Cod de procedură penală, procedura aplicabilă infracțiunii flagrante
este stipulată în textul articolului 297, fiind mult mai limitată decât în vechea reglementare.
Așa cum a reieșit din analiza infracțiunii flagrante din punctul de vedere al vechiului
Cod deprocedură penală, prevederile acestuia erau mult mai largi în ceea ce privește această
infracțiune, conținând reglementări în Capitolul 1 al Titlului IV, articolele 465-479.
Se poate observa așadar, o primă deosebire importantă între prevederile celor două
acte normative, și anume restrângere ariei de reglementare a procedurii speciale aplicabile în
cazul infracțiunilor flagrante.
Totodată, reiese faptul că procedura aplicabilă infracțiunii flagrante numai este o
procedură specială așa cum era prevăzută în vechea legislație, legiuitorul eliminând-o din
cadrul acestora. Conform noului Cod de procedură penală, sunt proceduri speciale 306 acordul
de recunoaștere a vinovăției, procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei
juridice, procedura în cauzele cu infractori minori, procedura dării în urmărire, procedura
reabilitării, procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare
judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, procedura în caz de
dispariție a dosarelor judiciare și a înscrisurilor judiciare și procedura privind cooperarea
jidiciară internațională și punerea în aplicare a tratatelor internaționale în materie penală.

303
Articolul 293 alineat 3 noul C.P.P.: „Plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict precum şi
obiectele şi înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracţiunii sunt puse la dispoziţia procurorului.”
304
Articolul 297 alineatul 1 noul C.P.P.: „În caz de infracţiune flagrantă, organul de cercetare penală este
obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile.”
305
Articolul 297 alineatul 2 noul C.P.P.: „După constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală
cheamă persoana vătămată şi, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală. În
caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.”
306
Titlul IV din noul Cod de procedură penală, articolele 472-542

67
Putem concluziona așadar faptul că urmărirea penală și judecarea cauzelor a căror
obiect îl constituie o infracțiune flagrantă se face în conformitate cu prevederile procedurii
obișnuite, fără a se mai apela la o procedură specială, care să prevadă în mod expres modul
de urmărire și judecare a acestora.
Trebuie făcută mențiunea că noul Cod de procedură penală nu conține referiri nici în
ceea ce privește competența organelor de cercetare speciale. Singurele referiri la acestea se
fac în cadrul articolului 54 alineat 1 care spune că organele de urmărire penală sunt
procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală
speciale.
Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de
lucrători specializați din Ministerul Administrației și Internelor anume desemnați în condițiile
legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului desemnat în acest sens307.
În ceea ce privește atribuțiile organelor de cercetare penală speciale, acestea sunt
îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție 308. Organele
de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară
activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului309.
Din dispozițiile articolului 60310 din noul Cod de procedură penală reiese faptul că
ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni,
incluzând aici și cazul infracțiunii flagrante, organele de constatare sunt obligate să
întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Astfel, sunt considerate organe
307
Articolul 56 alineat 1 Noul C.P.P.: „Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea
penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală
speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.”
308
Articolul 56 alineat 2 Noul C.P.P.: „Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire
penală, numai în condiţiile art.54 alin.(5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în
cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu
prevăzute de Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune
în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului.”
309
Articolul 54 alineat 6 Noul C.P.P.: „Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de
cercetare penală speciale îşi desfăşoară activitatea sub conducerea şi supravegherea procurorului.”
310
Articolul 60 alinaet 1 Noul C.P.P.: „Ori de câte ori există suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:
a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice
sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor si
obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;
b) organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice,
instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu
serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor;
c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării
atribuţiilor prevăzute de lege.”

68
de constatare organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, cât și ale autorităților
publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru
infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o
controlează, organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice,
ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public,
pentru infracțiunile săvârșite în legatură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub
controlul lor și organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile
constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.
Aceste organe au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii
și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă.
În cazul infracțiunilor flagrante, aceleași organe au dreptul de a face percheziții
corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor
de urmăire penală311.
Atunci când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut
obiecții ori precizări sau au de dat explicații cu privire la cele consemnate în conținutul
procesului-verbal, organul de constatare are obligația de a le consemna în acesta. Procesul-
verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus
controlului pe calea contenciosului administrativ.
De asemenea, actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se
înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.
După cum menționam anterior, urmărirea penală se realizează în condițiile
procedurii obișnuite, prevăzută de articolele 305-341 din noul Cod de procedură penală.
Atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu
există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevazute la articolul

311
Articolul 60 alineat 2 Noul C.P.P.: „Organele prevăzute în alin.(1) au obligaţia să ia măsuri de conservare a
locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul
infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l
prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.”

69
15 alinineat 1312, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la
faptă.
Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanță care cuprinde, după caz,
mențiunile prevăzute la articolul 286 alineat 2 literele a)- g) 313. Ordonanța de începere a
urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea
unei mențiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activității de
cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale, organul de
cercetare penală fiind obligat să prezinte totodata și dosarul cauzei
În ceea ce privește judecata, aceasta este reglementată de articolele 348-471 noul
Cod de procedură penală, procedându-se ca în cazul procedurii ordinare de judecării cauzelor
penale.
Același lucru se întâmplă și cu căile de atac, atât cele ordinare, cât și cele
extraordinare, care sunt prevăzute de noul Cod de procedură penală la articolele 408-464.
Aşa cum se precizează în acest document, care a stat la baza elaborării proiectului,
nu s-a intenţionat ca noul Cod de procedură penală să conţină soluţii originale cu orice preţ,
în comparaţie cu soluţiile de drept existente care s-au dovedit a fi viabile în practică sau a
căror utilizare constituie o obişnuinţă pentru practică, ci să modifice corespunzător toate acele
soluţii care au devenit desuete sau care au evidenţiat o serie de anomalii în practică şi să
introducă soluţii noi, bazate pe experienţe comparative pozitive sau orientate către efectele
312
Articolul 15 alineat 1 noul C.P.P.: „Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în
mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de
lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus
radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrâsă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură
răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.”
313
Articolul 286 alineat 2 noul C.P.P.: „Ordonanța trebuie să cuprindă:
a) denumirea parchetului și data emiterii;
b) numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la
persoana suspectului sau inculpatului;
d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale
acestora;
e) date referitoare la măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive
luate în cursul urmăririi;
f) alte mențiuni prevăzute de lege;
g) semnătura celui care a întocmit-o.”

70
favorabile aşteptate, toate ca urmare a studiului doctrinei dreptului procesual penal din
sistemul intern şi din sistemele europene.
Prin urmare, proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul
predominant continental european, dar ca noutate, introduce multe elemente de tip adversial,
adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ.
În conformitate cu opiniile doctrinei procesual-penale, orice început înseamnă şi o
greutate pentru că necunoscutul nu este uşor de descifrat. A crede că în aplicarea noului nu
vor apărea dificultăţi este iluzoriu. Greutăţile vor fi determinate de două categorii de factori:
unii subiectivi şi alţii obiectivi314.
Factorii subiectivi aparţin juriştilor, care, chiar dacă nu sunt tributari rutinei, nu se
vor obişnui cu uşurinţă să plieze atât munca lor, cât şi modul de gândire noilor parametri.
Factorul obiectiv aparţine modului în care organizatorii cadrului instituţional vor reuşi să
mobileze acest cadru cu tot ce este necesar, atât mijloace materiale, cât şi forţe de personal.
Faţă de aceste cerinţe nu trebuie omis faptul că şi bugetul statului va contribui cu unele
constrângeri având în vedere condiţiile economice globale.
Astfel, specialiștii în domeniu își doresc ca aplicarea practică a viitorului Cod de
procedură penală să confirme certitudinea că această reglementare va surmonta greutăţile
începutului şi se va împlini în concordanţă cu necesităţile dezvoltării sociale din România315.
Aceștia consideră că intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală va
produce o serioasă efervescenţă în peisajul literaturii juridice de specialitate 316. Pe lângă
implicațiile ce vor interveni odată cu adoptarea noului Cod de procedură penală, se conside
că va fi nevoie atât de lucrări de mare amploare, acoperind noua reglementare în întregime,
cât şi de monografii sau studii consacrate unor instituţii având o amplitudine mai extinsă sau
redusă pentru ca studenţii, practicienii şi toţi cei interesaţi de studiul acestei ramuri să
înţeleagă şi să-şi însuşească noua reglementare procesual penală317.

314
N. Volonciu, http://www.juridice.ro/
315
N. Volonciu, http://www.juridice.ro
316
N. Volonciu, http://www.juridice.ro
317
N. Volonciu, http://www.juridice.ro

71
CAPITOLUL 4: ASPECTE COMPARATIVE CU UNELE
LEGISLAȚIILE INTERNAȚIONALE

Prezentul demonstrează că pretutindeni în lume evoluţia socială se accelerează pe zi


ce trece, schimbările majore intervenind în prezent mult mai repede decât în trecut. De aceea,
legiuitorul nu trebuie să excludă posibilitatea retuşărilor viitoare. Actualul cod de procedură
penală se va înscrie în parametri normali de aplicabilitate în timp şi chiar în eventualitatea
unor prefaceri ulterioare și va urma sensul de evoluţie pe care s-a înscris dinamica actuală a
societăţii româneşti318.
România, începând cu anul 1990, a pus bazele şi continuă un proces de tranziţie în
toate domeniile, producându-se multe transformări, în plan social-economic. Ca urmare, prin
modificarea condiţiilor social-economice, se impune şi adaptarea legislaţiei la noile condiţii şi
cerinţe.
Deschiderea granițelor a însemnat nu doar creșterea cooperării economice, culturale
și politice dintre state, ci coroborate cu instabilitatea economică și slăbirea controlului la
frontieră, a dus la creșterea criminalității319 și, implicit, a cauzelor penale.
Evoluția societății contemporane evidențiază faptul că, în pofida intensificării
activității și intervențiilor organismelor cu atribuții de prevenire și combatere a
infracționalității în general, se constată o amplificare a actelor infracționale îndreptate
împotriva persoanelor și patrimoniului public sau privat320.
În practica procesual-penală, starea de flagranță a unei infracţiuni este apreciată de la
caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete în care a fost descoperită fapta şi făptuitorul ei.
Infracțiunea flagrantă nu este o problemă analizată și studiată doar de către litaratura de
specialitate românească, ea regăsindu-se și în doctrinele altor state ale lumii, cuprinzând
reglementări și analize asemănătoare.
Codul de procedură penală francez prevede în textul articolului 53 definiția dată de
legea procesual-penală franceză infracțiunii flagrante, reieșind din prevederile articolului
menționat faptul că un delict sau infracțiune flagrantă este astfel considerată atunci când a
fost descoperită în momentul comiterii sau imediat după comiterea acesteia. Există

318
N. Volonciu, http://www.juridice.ro/
319
I. Chipăilă, Globalizarea traficului de copii, ed. Sitech, Craiova, 2006, pag. 16
320
Ghe. Geamănu, Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, ed. Academiei Române, București,
1977, pag. 133

72
infracțiune flagrantă și atunci când, într-un timp foarte scurt de la acțiune, suspectul este
urmărit de proteste publice sau se află în posesia unor obiecte, semne sau indicii, sugerând că
a participat la săvârșirea infracțiunii.
Legislația procedural-penală franceză analizează infracțiunea flagrantă în cadrul
Capitolului 1 al Titlului II, la articolele 53-74-2. Trebuie făcută precizarea că nici legislația
franceză nu include procedura urmăririi și judecării infracțiunilor flagrante în cadrul unor
proceduri speciale.
Constatarea acestor infracțiuni se face de către agenții poliției judiciare franceze,
informând imediat procurorul despre constatarea infracțiunii. Așadar, și în dreptul procesual
penal francez, urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante respectă prevederile procedurii
ordinare, prevăzute la articolele 11-190 pentru urmărirea penală și articolele 231-566 pentru
judecată.
Codul de procedură penală a Republicii Moldova reglementează infracțiunea
flagrantă în cadrul Capitolului V, definind-o ca fiind infracţiunea descoperită în momentul
săvîrşirii ei. Este, de asemenea, flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după
săvârşire, este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins
aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte care ar da
temei de a-l presupune participant la infracţiune321.
Codul de procedură penală al Republicii Moldove conține dispoziții referitoare la
acest tip de infracțiune în cadrul articolelor 514-519. În cazul infracţiunii flagrante, organul
de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor
la fapta săvârşită, declaraţiile bănuitului, dacă acesta acceptă să le facă, şi declaraţiile
celorlalte persoane audiate322. După caz, pot fi administrate şi alte probe care se consemnează
în procesul-verbal. Procesul-verbal se întocmeşte şi se aduce la cunoştinţă persoanelor
audiate şi împreună cu celelalte materiale, se prezintă procurorului imediat, dar nu mai tîrziu
de 24 ore de la momentul întocmirii.
Procurorul primește materialul de urmărire penală, verifică corespondența acestuia
cu prevederile legale şi, dacă sunt probe suficiente, pune făptuitorul sub învinuire, fără
întocmirea rechizitoriului, dispunînd trimiterea cauzei în judecată.
Punerea pe rol a cauzelor privind infracţiunile flagrante se efectuează în termen de 5
zile de la data primirii dosarului. Prezenţa inculpatului, a apărătorului acestuia, a părţii

321
Articolul 513 C.P.P. al Republicii Moldova
322
Articolul 515 C.P.P. al Republicii Moldova

73
vătămate şi a martorilor în şedinţa de judecată este asigurată de către procuror323. Judecarea
cauzei se efectuează în ordinea generală prevăzută de lege, iar dacă este încheiat acord de
recunoaştere a vinovăţiei, se aplică procedura respectivă. Dacă în şedinţa de judecată, părţile
solicită un termen pentru a pregăti apărarea sau pentru a prezenta probe suplimentare
conform dispoziţiilor articolului 327, acest termen nu va putea depăşi 10 zile. În cazul în care
cauza a fost trimisă în judecată împreună cu persoana reţinută în privinţa căreia nu a fost
aplicată măsura preventivă, instanţa care va judeca cauza, la demersul procurorului, va decide
şi asupra măsurii preventive.
Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti, adoptate în
cauzele cu infracţiuni flagrante, poate fi declarat şi se judecă în ordinea generală prevăzută de
lege.
Codul de procedură penal spaniol prevede infracțiunea flagrantă în Cartea a II-a,
Capitolul II, la articolele 161-163. Acesta stipulează faptul că agenții de poliție judiciară sau
Poliția națională pot depista o persoană care comite o infracțiune în flagrant în momentul
comiterii infracțiunii sau imediat după comiterea acesteia. În caz de flagrant delict, orice
persoană are dreptul de a reține făptuitorul, cu mențiunea că acesta trebuie condus imediat la
organul de poliție competent.
În concepția Codului de procedură penală spaniol, este infracțiune flagrantă aceea
infracțiune comisă de una sau mai multe persoane depistate în momentul săvârșirii faptei sau
când este descoperită imediat după comiterea acesteia și în cazul în care făptuitorul este găsit
cu arme, instrumente, înscrisuri sau documente referitoare la infracțiunea comisă324.
Articolul 163 legea penală iberică prevede că legea spaniolă impune organelor de
constatare spaniole să aresteze imediat persoana descoperită în stare de flagranță.
Și acest cod prevede urmărirea și judecarea infracțiunii flagrante în cadrul procedurii
ordinare, neexistând în legislația procesual-penală spaniolă o procedură specială în acest sens.
Codul de procedură penală italian amintește despre infracțiunea flagrantă în textul
articolului 380 în care menționează faptul că ofițerii și agenții de poliție judiciară trebuie să
aresteze persoana prinsă în flagrant.
În textul articolului 382 se menționează că este într-o stare de flagranță persoana
care este prinsă în flagrant de săvârșire a unei infracțiunii sau care, imediat după săvârșirea
faptei, este urmărită de poliție, victimă sau alte persoane sau este prinsă cu bunuri sau urme
din care reiese că a comis infracțiunea.

323
Articolul 517 C.P.P. al Republicii Moldova
324
Articolul 162 C.P.P. al Spaniei

74
În Codul de procedură penală mexican întâlnim în articolul 194 Bis termenul de
infracțiune flagrantă. Astfel, acesta prevede că în cazurile de flagrant delict și, în cazuri
urgente, Procurorul General nu poate reține făptuitorul pentru mai mult de patruzeci și opt
ore. În această perioadă el va dispune eliberarea persoanei sau punerea acestuia la dispoziția
autorității judiciare. Această perioadă poate fi dublată în privința infracțiunilor menționate de
legea federală privind criminalitatea organizată.
Codul de procedură penală columbian prevede pentru infracțiunea flagrantă o
procedură separată de celelalte proceduri aplicabile cauzelor penale. Astfel, în textul
articolului 302 acesta stipulează faptul că oricine poate prinde pe cineva în flagrant delict. Cu
ocazia descoperirii unei infracțiuni săvârșită în flagrant, făptuitorul trebuie prezentat
procurorului.
Dacă din informațiile furnizate sau culese reiese că infracțiunea presupusă nu
implică arestarea celui în cauză, acesta va fi eliberat condiționat, încheind un angajament cu
organele de ordine prin care se obligă să se prezinte la solicitarea autorităților. Biroul
Procurorului General, pe baza raportului primit de la organul de poliție sau de la persoana
care a reținut făptuitorul sau pe baza unor probe materiale și dovezi fizice prezentate, trebuie
să prezinte judecătorului situația concretă, imediat sau în termen de cel puțin 36 de ore pentru
ca acesta din urmă să se pronunțe cu privire la legalitatea arestării și asupra cererilor de
urmărire penală, precum și cu privire la apărare și acuzare.
Codul de procedură penală belgian prevede faptul că în caz de flagrant delict,
Procurorul Regal este abilitat să deschidă corespondența interceptată și să ia la cunoștință
despre conținutul acesteia.
Se observă din cele analizate anterior că sistemul de drept anglo-saxon nu conține
prevederi referitoare la infracțiunea flagrantă ca fapta penală studiată în mod distinct de către
legislația procesual-penală. Se poate considera astfel că acest sistem de drept realizează
urmărirea penală și judecarea infracțiunilor flagrante în mod identic cu orice altă infracțiune,
nefăcând distincție între acestea.

75
CONCLUZII

Creşterea infracţionalităţii sub forme diferit a determinat Congresul al XIV-lea al


Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, ca prin rezoluţia a III-a cu tema de procedură penală
să elaboreze recomandarea conform căreia se justifică procedurile speciale pentru combaterea
criminalităţii organizate şi a celei economice, deoarece, de la o zi la alta, formele de
manifestare a criminalității organizate s-au deiversificat, acestea trecând de la domenii
tradiționale la traficul internațional de toate categoriile325.
Ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în
toate domeniile vieții economico- sociale și politice, a gândirii și a modului de viață. O
doctrină retrogradă de înăbușire a drepturilor și libertăților cetățenești și alta, opusă, își face
loc pe spații georgrafice, îndeosebi în Europa de Est, dar și în Asia, Africa și America
Latină326.
Pentru ca scopul procesului penal să poată fi atins, este necesar să se realizeze o cât
mai mare apropiere a momentului comiterii unei infracţiunii de cel al tragerii la răspundere
penală a celui vinovat. Acest deziderat se realizează în multe cazuri cu întârziere datorită
activităţii probatorii. Există însă și unele situaţii în care această activitate poate fi realizată în
mod rapid datorită faptului că infracţiunea este flagrantă.
Săvârşirea infracţiunii în stare de flagranţă sau cvasiflagranţă oferă posibilitatea
organelor judiciare de a afla adevărul cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi
cu privire la persoana făptuitorului într-un timp relativ scurt, tragerea la răspunderea penală a
făptuitorului fiind apropiată de comiterea fapte.
Această stare a faptei furnizează elementele de fapt în temeiul cărora pot fi luate de
către organele de urmărire penală măsuri de tragere la răspundere penală a făptuitorului chiar
în momentul comiterii infracţiunii sau în momente imediat următoare, ceea ce asigură
combaterea cu toată fermitatea infracţiunilor şi, prin aceasta, şi prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni.
În aceste condiții, procesul penal se poate desfăşura în condiţii de rapiditate, legea
română reglementând termene scurte pentru efectuarea unor activităţi procesuale şi reducerea

325
L. T. Pintilie, Metode și tehnici operative de investigare și documentare a infracțiunilor în domeniul crimei
organizate. Curs universitar, ed. Sitech, Craiova, 2008, pag. 17
326
D. Miclea, Combaterea crimei organizate, ed. Ministerului Administrației și Internelor, București, 2004, pag.
12

76
sau comprimarea unor activităţi. Pe de altă parte, dată fiind starea de flagranţă sau
cvasiflagranţă, activitatea de probaţiune se bazează, în principal, pe activităţile procesuale de
constatare a stării de flagranţă în care s-a comis infracţiunea, dând posibilitatea adoptării unor
norme procedurale speciale după care să fie urmărite sau judecate astfel de infracţiuni printr-o
procedură sumară şi urgentă.
Astfel, pentru a apropia momentul tragerii la răspundere penală pentru fapta comisă,
de cel al comiterii infracţiunii, pentru urmărirea şi judecarea acestor infracţiuni a fost
simplificată procedura de urmărire şi de judecată, impunându-se de către legiuitor un ritm
mai alert în care trebuie efectuate anumite acte procesuale.
Totuşi scurtarea duratei acestei activităţii judiciare nu trebuie să aducă atingere
garanţiilor care asigură drepturile procesuale ale părţilor şi nici buna realizare a actului de
justiţie.
Procedură specială nu se aplică tuturor infracţiunilor flagrante, modul flagrant de
săvârşire neconstituind singura condiţie pentru realizarea acestei proceduri. Legea prevede că
procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante este aplicabilă numai
în condițiile în care scopul principal al procesului penal, și anume aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei, este realizat pe deplin în cauzele respective. Astfel, chiar dacă s-a
început urmărirea ori judecata potrivit procedurii speciale, procesul penal va continua
conform normelor de drept comun stipulate la articolele 469, 470, 472 din Codul de
procedură penală. Astfel, legea admite urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, după
o procedură specială numai dacă aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei nu sunt
periclitate de termenele speciale impuse sau de modul în care s-a efectuat activitatea de
probaţiune.
Grija manifestată a fost ca procesul penal să se desfăşoare în acord cu toate
garanţiile procesuale şi să se realizeze aflarea adevărului, iar atunci când se impune depăşirea
termenelor care urgentează urmărirea sau judecata, s-a dat posibilitatea renunţării la
procedura de urgenţă şi trecerea la procedura obişnuită.
În ipoteza desfăşurării procesului penal după procedura de drept comun,
împrejurarea flagranţei faptei penale atrage incidenţa unor dispoziţii cuprinse în partea
generală sau specială a Codului de procedură penală care trebuie avute în vedere, cum ar fi
efectuarea percheziţiei domiciliare de către organul de cercetare devine posibilă în caz de
infracţiune flagrantă fără autorizaţia procurorului, situație prevăzută de articolul 101 Cod
procedură penală; măsura arestării preventive a inculpatului care poate fi luată dacă pentru

77
infracţiunea flagrantă legea prevede o pedeapsă mai mare de 1 an, caz prevăzut de normele
articolului 148, litera a din Codul de procedura penală etc..
Legislaţia românească face deosebire între infracţiunile flagrante şi cele neflagrante,
criteriul de distincţie limitându-se numai din punct de vedere procesual, respectiv momentul
constatării săvârşirii infracţiunii şi al prinderii făptuitorului.
Aşadar, sub aspectul dreptului substanţial, între cele două categorii de infracţiuni nu
sunt deosebiri, limitele pedepselor fiind aceleaşi atât în cazul infracţiunilor flagrante, cât şi în
cazul infracţiunilor neflagrante. Starea de flagranţă nu priveşte numai conţinutul unei anumite
infracţiuni, în general orice infracţiune putând fi flagrantă sau neflagrantă, ci numai modul în
care infracţiunea este constatată, ceea ce face ca starea de flagranţă a unei infracţiuni să nu
prezinte interes din punctul de vedere al dreptului material decât în cazuri cu totul
excepţionale.
Stabilirea caracterului flagrant sau neflagrant al infracţiunilor este determinantă
pentru procedura după care se va desfăşura procesul, atât în ceea ce privește urmărirea
penală, cât şi judecată.
Destul de des, mai ales în ultima perioadă, organele judiciare se confruntă cu situaţii
inedite, descoperind un tablou de un puternic contrast cu ceea ce în mod normal ar putea fi
real şi posibil.
În activitatea practică există unele situaţii în care schimbările prezente la faţa locului
nu sunt consecinţa infracţiunii cercetate, ci constituie în special rezultatul intervenţiei
deliberate a persoanelor care încearcă să îndrume investigaţiile pe o pistă greşită, în scopul de
a se sustrage pe sine sau pe altă persoană de la răspundere pentru faptele săvârşite. Cu ocazia
cercetării la faţa locului, organele judiciare trebuie să se convingă dacă urmele, obiectele,
modificările aduse configuraţiei locului faptei reprezintă consecinţa unei fapte real săvârşite
sau dimpotrivă, constituie rezultatul unei încercări de inducere în eroare a organelor judiciare.
Se înţelege uşor că interesul pe care îl prezintă justa şi exacta delimitare a noţiunii de
infracţiune flagrantă, în raport cu noţiunea infracţiunii neflagrante, este deosebit de important
pentru toate părţile din procesul penal, şi îndeosebi pentru învinuit sau inculpat, date fiind
importantele derogări de la procedura ordinară pe care le conţine procedura de urmărire şi de
judecată pentru infracţiunile flagrante.

78
ANEXE
ANEXA 1: MODEL DE PROCES-VERBAL DE CONSTATARE A INFRACȚIUNII
FLAGRANTE

Anul________________luna_______________ziua___________orele________în______________.
Gradul__________________numele și prenumele___________________________, din
cadrul________________________.
Astăzi, data de mai sus, în jurul orelor__________, patrula formată din__________________ și
din_____________________ am fost sesizați (verbal, telefonic, din oficiu)
că____________________________________.
Având în vedere cele sesizate, în conformitate cu prevederile art. 465 c.p.p. ne-am deplasat la fața
locului unde am efectuat verificări, investigații controale și legitimări în prezența martorilor:
1. _____________________________________fiul (fiica) lui___________________ și
________________________ născut la data de ____________________, în ___________________,
județul ________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________
nr.________________, eliberat de ________________ la data de______________, domiciliat
în_________________________, str.__________ ______________, nr.__________________,
bl.____________, sc.____________, ap. _____________, județul________________, de ocupație
(fără ocupație)___________ ___________________, la_________________________.
2. _____________________________________fiul (fiica) lui___________________ și
________________________ născut la data de ____________________, în ___________________,
județul ________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________
nr.________________, eliberat de ________________ la data de______________, domiciliat
în_________________________, str.__________ ______________, nr.__________________,
bl.____________, sc.____________, ap. _____________, județul________________, de ocupație
(fără ocupație)___________ ___________________, la_________________________.
Am constatat următoarele: (descrierea constatărilor) ____________________
___________________________________________________________________________________
_______________________________________________________
Față de cele constatate, am intervenit și, după ce ne-am prezentat calitatea, în prezența
martorilor, am procedat la identificarea persoanei în cauză, controlul corporal, controlul bagajelor, stabilind că
se numește:

ORGAN DE MARTORI MARTORI PERSONA FĂPTUITOR


CONSTATARE ASISTENȚI VĂTĂMATĂ

79
1. _____________________________________fiul (fiica) lui _______________ ____ și
________________________ născut la data de ____________________, în
___________________, județul ________________________, posesor al B.I./ C.I.
seria___________________ nr.________________, eliberat de ________________ la data
de______________, domiciliat în_________________________, str.__________
______________, nr.__________________, bl.____________, sc.____________, ap.
_____________, județul________________, de ocupație (fără ocupație)___________
___________________, la_________________________, cu/ fără antecedente penale.
În urma controlului efectuat asupra numitului_______________________ au fost găsite următoarele
(se descriu bunurile, cu toate caracteristicile)________________________
__________________________________________________________________________________________
___________________________________________________________.
Fiind întrebat cu privire la motivul prezenței sale la locul faptei și activitățile pe care le desfășura în
momentul sosirii organelor de constatare, precum și cu privire la proveniența și destinația bunurilor, valorilor și
înscrisurilor găsite asupra sa, numitul ________________ declară
că___________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________________
___________________________________________________________.
Totodată a fost identificat și numitul____________________ fiul (fiica) lui___________________ și
________________________ născut la data de ____________________, în ___________________, județul
________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________ nr.________________, eliberat
de ________________ la data de______________, domiciliat în_________________________, str.__________
______________, nr.__________________, bl.____________, sc.____________, ap. _____________,
județul________________, de ocupație (fără ocupație)___________ ___________________,
la_________________________, persoană vătămată prin infracțiune și martorii:
1. _____________________________________fiul (fiica) lui___________________ și
________________________ născut la data de ____________________, în ___________________,
județul ________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________
nr.________________, eliberat de ________________ la data de______________, domiciliat
în_________________________, str.__________ ______________, nr.__________________,
bl.____________, sc.____________, ap. _____________, județul________________, de ocupație
(fără ocupație)___________ ___________________, la_________________________.

ORGAN DE MARTORI MARTORI PERSONA FĂPTUITOR


CONSTATARE ASISTENȚI VĂTĂMATĂ

80
2. ____________________________________fiul (fiica) lui___________________ și
________________________ născut la data de ____________________, în ___________________,
județul ________________________, posesor al B.I./ C.I. seria___________________
nr.________________, eliberat de ________________ la data de______________, domiciliat
în_________________________, str.__________ ______________, nr.__________________,
bl.____________, sc.____________, ap. _____________, județul________________, de ocupație
(fără ocupație)___________ ___________________, la_________________________.
Persoana vătămată________________________declara că_____________________
__________________________________________________________________________________________
___________________________________________________________.
La rândul lui, martorul___________________ declara că_____________________
__________________________________________________________________________________________
___________________________________________________________.
Bunurile găsite asupra numitului___________________, aparținând persoanei vătămate, au fost
predate pe bază de proces- verbal.
Cu ocazia întocmirii actelor premergătoare privind pe numitul _________________ s-au efectuat
fotografii judiciare cu aparatul marca________________, în condiții de lumină __________________, urmând
a fi întocmită o planșă fotografică și anexată la prezentul proces-verbal.
Martorii asistenți, martorii oculari și persoana vătămată nu au de făcut/ au făcut următoarele
obiecții:___________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________, iar
numitul ____________________ nu are de făcut/ a făcut următoarele obiecții: ___________
__________________________________________________________________________________________
____________________________________________________________________, nici cu privire la modul
cum s-a efectuat constatarea și nici cu privire la cele consemnate în prezentul proces-verbal.
La momentul predării/ plecării făptuitorului, acesta nu prezenta urme de violență care să fost
provocate de către organele de constatare.
Constatarea a început la ora__________ și s-a încheiat la ora_____________.
Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal.

ORGAN DE MARTORI MARTORI PERSONA FĂPTUITOR


CONSTATARE ASISTENȚI VĂTĂMATĂ

81
ANEXA 2: PREVEDERILE ARTICOLELOR 911-916 DIN CODUL DE PROCEDURĂ
PENALĂ

Secțiunea V^1: Interceptările și înregistrările audio sau video


ART. 91^1: Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau
comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin
orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la
cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile
prevăzute de lege, dacă sunt date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei
infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și
înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau
localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult
întârziată.
Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon
ori prin orice mijloc electronic de comunicare pot fi autorizate în cazul infracțiunilor contra
siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul
infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism,
spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu
modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor
care se săvârsesc prin mijloace de comunicare electronică. Dispozițiile alineatului 1 se aplică
în mod corespunzător.
Autorizația se dă pentru durata necesară interceptării și înregistrării, dar nu pentru
mai mult de 30 de zile, în camera de consiliu, de președintele instanței căreia i-ar reveni
competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad
acesteia, în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În lipsa președintelui instanței autorizația se
dă de către judecătorul desemnat de acesta.
Autorizația poate fi reînnoită, înainte sau după expirarea celei anterioare, în aceleași
condiții, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Durata totală a interceptărilor și înregistrărilor autorizate, cu privire la aceeași
persoană și 0ceeasi faptă, nu poate depăși 120 de zile.

82
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în
proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date
sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârsirea de către avocat a
unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alineatele 1 și 2.
Procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor și înregistrărilor înainte de
expirarea duratei autorizației dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând
despre aceasta instanța care a emis autorizația. La cererea motivată a persoanei vătămate,
procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor
ori comunicărilor efectuate de aceasta prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare,
indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării.
Autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se face
prin încheiere motivată, care va cuprinde: indiciile concrete și faptele care justifică măsura;
motivele pentru care stabilirea situației de fapt sau identificarea ori localizarea participanților
nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată; persoana, mijlocul de
comunicare sau locul supus supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea
și înregistrarea.
ART. 91^2 Organele care efectuează interceptarea si înregistrarea
Procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în art.
91^1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele
care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze
secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului
penal.
În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art. 91^1 alin. 1,
2 si 8 ar aduce grave prejudicii activității de urmărire penală, procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată,
înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 1^1, interceptarea și înregistrarea
convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore.
În termen de 48 de ore de la expirarea termenului prevăzut în alin. 2, procurorul
prezintă ordonanța, împreună cu suportul pe care sunt fixate interceptările și înregistrările
efectuate și un proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, judecătorului de la instanța
căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în vederea
confirmării. Judecătorul se pronunță asupra legalității și temeiniciei ordonanței în cel mult 24

83
de ore, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. În cazul în care ordonanța este
confirmată, iar procurorul a solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune
autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării, în condițiile art. 91^1 alin. 1 - 3 si 8.
Dacă judecătorul nu confirmă ordonanța procurorului, va dispune încetarea de îndată a
interceptărilor și înregistrărilor, iar cele efectuate vor fi sterse sau, după caz, distruse de către
procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal care se comunică în copie instanței.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care nu privesc fapta ce
formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanților se
arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea
confidențialității, și pot fi transmise judecătorului sau completului învestit cu soluționarea
cauzei, la solicitarea acestuia. La soluționarea definitivă a cauzei, acestea vor fi sterse sau,
după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă
cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile
privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la articolul
91^1 alineat 1 și 2.
ART. 91^3 Certificarea înregistrărilor
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care privesc fapta ce
formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanților sunt
redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliției judiciare
delegat de procuror, în care se menționează autorizația dată pentru efectuarea acestora,
numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care
s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt
cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte și numărul de ordine al
suportului pe care se face imprimarea.
Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârșirea unor infracțiuni are
loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în
procese-verbale separate, iar dispozițiile articolului 97 alineat 3 se aplică în mod
corespunzător. Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba
română, prin intermediul unui interpret.
La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține
înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri
speciale, în plic sigilat, și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După

84
sesizarea instanței, copia suportului care conține înregistrarea convorbirii și copii de pe
procesele-verbale se păstrează la grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția
exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluționarea cauzei.
La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte
învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate și
să asigure, la cerere, ascultarea acestora.
Dacă în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, procurorul este obligat
să înștiințeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate
și înregistrate.
Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul
parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității, și se păstrează
până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru fapta ce a format
obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.
După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi
consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condițiile prevăzute în articolul 91^2
alineat 5 și numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar
în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.
Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a
procesului penal, rămasă definitivă, suportul original și copia acestuia se arhivează odată cu
dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea
confidențialității. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate
poate fi consultat sau copiat numai în condițiile prevăzute în articolul 91^2 alineat 5, cu
încuviințarea prealabilă a președintelui instanței.
ART. 91^4 Alte înregistrări
Dispozițiile articolelor 91^1 - 91^3 se aplică în mod corespunzător și în cazul
înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace
electronice de supraveghere.
ART. 91^5 Înregistrările de imagini
Dispozițiile articolelor 91^1 și 91^2 se aplică în mod corespunzător și în cazul
înregistrării de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută în articolul
91^3, cu excepția redării în formă scrisă, după caz.
ART. 91^6 Verificarea mijloacelor de probă
Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secțiune pot fi supuse expertizei tehnice la
cererea procurorului, a părților sau din oficiu.

85
Înregistrările prevăzute în prezenta secțiune, efectuate de părți sau de alte persoane,
constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au
purtat cu terții.
Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.

86
ANEXA 3: ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, SECȚIA PENALĂ,
DECIZIA NR. 513 DIN 24 IANUARIE 2005327

Urmărirea și judecarea infracțiunilor de furt calificat prevăzute în articolul 209


alineat 3 din Codul328 penal potrivit procedurii prevăzute în articolele 467-479 Cod
procedură penală nu este obligatorie, deoarece articolul II1 din Legea nr. 456/2001 329, în care
se prevedea că aceste infracțiuni se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite în
articolele 467-479 Cod procedură penală, a fost abrogat prin Legea nr. 281/2003 330, care a
modificat articolul 466 Cod procedură penală referitor la cazurile de aplicare a procedurii
speciale privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante.
Prin încheierea nr. 41 din 19 mai 2004, Tribunalul Bihor a dispus arestarea
preventivă a inculpatului B. Z. pe o durată de 29 de zile. Instanța a reținut că, în cursul lunii
mai 2004, inculpatul a depozitat în mai multe rânduri la domiciliul său diferite cantități de
motorină sustrasă de către V. I. și alți inculpați din vagoanele-cisternă staționate în gară și a
constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute în articolul 148 alineat 1 litera h)
din Codul de procedură penală, în sensul că pentru infracțiunea săvârșită de inculpat legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate
prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

327
A. L. Lorincz, S. Corlățeanu, G.A. Radu, P. M. Popa, Culegere de spețe în materie procesual-penală, ed.
Universul Juridic, București, 2010
328
Articolul 209 alineat 3 C.P.: „Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din
conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de
urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere,
navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora,
precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de
comunicaţii se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 18 ani.”
329
Legea 456 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind
modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală, publicată în M. Of. 41din 25
iulie 200
330
Lege nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi
special, publicată în M.Of. nr. 468 din 1 iulie 2003

87
Prin decizia penală nr. 341 din 21 mai 2004, Curtea de Apel Oradea a admis recursul
inculpatului, a casat încheierea și, rejudecând cauza, a respins propunerea de arestare
preventivă.
Instanța de recurs a reținut că prima instanță nu putea dispune arestarea inculpatului
pe o durată de 29 de zile, ci doar arestarea învinuitului pe o durată care nu poate depăși 10
zile, potrivit prevederilor articolului 468 alineat 1 din Codul de procedură penală.
În speță, nu s-a trecut de la procedura flagrantă la cea obișnuită, întrucât ordonanța
de punere în mișcare a acțiunii penale a fost dată la 19 mai 2004, anterior sesizării instanței
cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului. Or, transformarea procedurii flagrante
într-una obișnuită poate avea loc, potrivit prevederilor articolului 468 alineat 3 Cod procedură
penală, numai în situația în care procurorul nu a dispus trimiterea în judecată în termen de 3
zile de la data emiterii ordonanței de reținere, data la care recurentul trebuie să aibă calitatea
de învinuit, iar nu de inculpat. În consecință, au fost încălcate prevederile articolului 468 Cod
procedură penală care reglementează procedura lipsirii de libertate a învinuitului în cazurile
în care se aplică dispozițiile privind urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante, cum
este cazul prevăzut în articolul II1 din Legea nr. 456/2001 potrivit căruia infracțiunile
prevăzute în articolul 209 alineat 3 Cod penal se urmăresc și se judecă potrivit procedurii
stabilite în articolele 467 - 479 Cod procedură penală.
Recursul în anulare declarat în cauză, prin care s-a cerut casarea deciziei Curții de
Apel și menținerea încheierii nr. 41 din 19 mai 2004 a Tribunalului Bihor, este fondat.
Potrivit prevederilor articolului 466 Cod procedură penală, înainte de intrarea în
vigoare a Legii nr. 281/2003, infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu închisoarea mai
mare de 3 luni și de cel mult 5 ani, precum și formele agravate ale acestor infracțiuni,
săvârșite în municipii sau orașe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi,
aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate în textul de lege,
precum și în orice loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute, care
se completează cu dispozițiile din prezentul cod.
În cazul infracțiunilor flagrante legea a prevăzut o simplificare a desfășurării
urmăririi penale, iar în ceea ce privește măsurile preventive, potrivit articolului 468 alineat 1
Cod procedură penală, reținerea învinuitului este obligatorie.
Articolul II1 din Legea nr. 456/2001 a completat prevederile articolului 466 Cod
procedură penală, în sensul că și infracțiunile prevăzute în articolul 209 alineat 3 Cod penal
se urmăresc și se judecă potrivit procedurii stabilite în articolele 467 - 479 Cod procedură
penală.

88
Ulterior, prin Legea nr. 281/2003, articolul 466 Cod procedură penală a fost
modificat, având următorul conținut: infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu
închisoarea mai mare de un an și de cel mult 12 ani, precum și formele agravate ale acestor
infracțiuni, săvârșite în municipii și orașe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri,
târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai
sus, precum și în orice alt loc aglomerat, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor
prevăzute în acest capitol, care se completează cu dispozițiile din prezentul cod.
Examinând succesiunea în timp a legilor rezultă că prin Legea nr. 281/2003 au fost
abrogate prevederile articolului II1 din Legea nr. 456/2001 care prevedeau obligativitatea
urmăririi și judecării infracțiunilor prevăzute în articolul 209 alineat 3 Cod penal potrivit
dispozițiilor referitoare la urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante.
În cauză, se constată că fapta reținută în sarcina inculpatului a fost săvârșită în mai
2004, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003, încadrarea juridică dată faptei fiind
cea prevăzută în articolul 26 Cod penal331 raportat la articolul 208 alineat 1332, articolul 209
alineat 1 literele a) și g)333 și alineat 3 litera a)334 din același Cod. Ca atare, nu ne aflăm în
prezența procedurii urgente care ar fi atras anumite particularități și în ceea ce privește luarea
măsurilor preventive, ci în prezența procedurii obișnuite.
Prin urmare, hotărârea pronunțată de instanța de recurs este nelegală, în cauză
dispunându-se arestarea inculpatului în cadrul procedurii obișnuite, cu examinarea prealabilă
a îndeplinirii condițiilor legale.
În consecință, recursul în anulare a fost admis, decizia Curții de Apel a fost casată și
s-a dispus menținerea încheierii nr. 41 din 19 mai 2004 a Tribunalului Bihor.

331
Articolul 26 C.P.: „Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după
săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.”
332
Articolul 208 alineat 1 C.P.: „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 12 ani.”
333
Articolul 209 alineat 1 literele a) și g) C.P.: „Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:”: „de două sau mai
multe persoane împreună”; „în timpul nopţii”
334
Articolul 209 alineat 3 litera a) C.P.: „Furtul privind următoarele categorii de bunuri”: „ţiţei, gazolină,
condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite,
cisterne ori vagoane-cisternă;”

89
ANEXA 4: STUDIU DE CAZ335

La data de 05.11.2010, lucrătorii din B.C.C.O.A. s-au sesizat din oficiu despre faptul
că doi tineri de etnie rommă vând pe stradă sau la comandă heroină cu suma de 10 RON per
doză. Tinerii se deplasează cu un autoturism marca Dacia 1410 cu numărul de înmatriculare
B-00-XXX, de culoare gri metalizat.
În seara aceleiaşi zile, în jurul orelor 19.30, o echipă alcătuită din trei ofiţeri,
respectiv Mr. P.V., Cpt. P.R. şi Cpt. B.I., au observat autoturismul mai sus menţionat
deplasându-se pe calea Rahovei, staţionând în intersecţia unde se aflau grupuri mari de tineri
şi scoţând de sub scaunul din dreapta doze pe care le vindeau acestora.
Cei trei ofiţeri s-au deplasat cu autoturismul de serviciu neinscripţionat până în
intersecţia calea Rahovei cu strada Maria, unde se afla o patrulă de circulaţie compusă din doi
subofiţeri Plt. I.M. şi Plt. U.N. şi după ce şi-au declinat calitatea le-a sugerat să oprească
pentru control autoturismul cu numărul de înmatriculare B-00-XXX.
În timp ce subofiţerii de la Poliţia Rutieră au invitat pe cei doi ocupanţi ai
autoturismului să coboare din maşină pentru verificarea documentelor, au intervenit şi cei trei
ofiţeri de la B.C.C.O.A., care, în prezenţa unui martor asistent, au percheziţionat
autoturismul, identificând sub scaunul din dreapta şoferului o pungă din plastic de culoare
albă în care se aflau 16 doze (punguţe din plastic transparent) cu substanţă purverulentă de
culoare roşcată.
Cei doi tineri au fost identificaţi în persoana numiţilor G.D., respectiv N.C.. Fiind
întrebaţi despre conţinutul pungii din plastic, aceştia au recunoscut că le aparţine şi în interior
se află doze de heroină, pe care au cumpărat-o de la o persoană pe nume V.X., domiciliat în
Str. A.S. nr. 108, Sector 1.
În cauză s-a efectuat raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 00000 din
05.11.2010, din concluziile căruia rezultă că proba ridicată de la numiții G.D. şi N.C., conţine
0.11 g heroină în amestec cu cofeină.
Învinuiţii au ajutat organele de poliţie la depistarea numitului A.A., traficant de
droguri, în locuinţa căruia s-a găsit în urma percheziţiei încă 16 punguţe de celofan alb
transparent ce conţinea heroină.

335
http://www.studiijuridice.ro/

90
În baza materialului probator, procesul-verbal de sesizare din oficiu, declaraţiile
martorilor, declaraţiile inculpaţilor şi a expertizei tehnico-ştiinţifice, instanţa a apreciat că
vinovăţia inculpaţilor este pe deplin dovedită.
Instanţa a dispus în baza articolului 4336 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea
articolului 16337 din Legea nr. 143/200 condamnarea numiţilor G.D. şi N.C. la câte un an de
închisoare şi confiscarea celor 16 doze de heroină.

336
Articolul 4 din Legea 143/2000: „Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea,
prepararea, transformarea, cumpararea sau deținerea de droguri pentru consum propriu, fără drept, se
pedepsește cu închisoare de la 2 la 5 ani.”
337
Articolul 16 din Legea 143/2000: „Persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la articolele 2-
10, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor
persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor
pedepsei prevăzute de lege.”

91
ANEXA 5: MODUL DE ACŢIUNE ÎN CAZUL PRINDERII ÎN FLAGRANT338
În timpul executării sarcinilor de serviciu, poliţiştii de ordine publică pot fi sesizaţi
de săvârşirea unei infracţiuni flagrante, în sensul prevederilor articolului 465 din Codul de
procedură penală.
În cazul unor astfel de sesizări, poliţiştii aplică următoarele reguli tactice:
a) raportează la dispecerat sau la ofiţerul de serviciu a evenimentului;
b) prezintă clar calitatea de poliţist la începutul intervenţiei şi întreruperea activităţii
ilicite;
c) imobilizează autorii infracţiunii;
d) acordă primul ajutor în cazul existenţei unor persoane vătămate;
e) identifică făptuitorii, execută controlul persoanei şi al bagajelor acestora;
f) ridică obiectele, valorile, înscrisurile şi alte bunuri, care pot constitui mijloace de
probă, în cazul în care nu se impune efectuarea cercetării la faţa locului;
g) identifică martorii asistenţi şi oculari;
h) transportă în siguranţă persoanele reţinute la sediul unităţii, precum şi
autovehiculele folosite, bunurile ridicate şi probele, cu respectarea normelor procedurale;
i) asigură locul faptei, atunci când situaţia impune cercetarea la faţa locului;
j) conduce martorii asistenţi şi oculari la sediul unităţii de poliţie, pentru audiere;
k) întocmește procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante.

338
http://andreivocila.wordpress.com/

92
ANEXA 6: PARTICULARITĂȚI ÎN CONSTATAREA IN FLAGRANT A
INFRACȚIUNILOR DE TRAFIC ȘI CONSUMULUI ILICIT
DE DROGURI

Cu ocazia constatării infracţiunii flagrante, organele de urmărire pennală trebuie să


manifeste discernământ juridic și să respecte cu stricteţe dispoziţiile legale. Acest lucru
presupune că organele de urmărire penală, fiind sesizate despre pregătirea sau despre
săvârşirea unei fapte penale, trebuie să recurgă la constatarea infracţiunii flagrante numai în
situaţia când nu există nici o altă modalitate pentru întreruperea ei339.
Pentru a se putea realiza flagrantul în prealabil trebuie obţinute cât mai multe date
privind persoanele implicate, locurile, tranzacţiile şi împrejurările în care se desfăşoară
asemenea fapte340.
În pregătirea, organizarea şi desfăşurarea constatării infracţiunilor flagrante, organele
de cercetare pot să ia măsuri pentru a se folosi investigatori acoperiţi ori livrări
supravegheate, interceptări ori supravegheri telefonice341.
Deosebit de important este momentul intervenţiei, întrucât făptuitorii trebuie prinşi
în momentul desfăşurării uneia din acţiunile ilicite ce constituie infracţiune prevăzută de
Legea nr.143/2000.
În aceste situaţii este obligatorie percheziţia corporală şi se va desfăşura cu deosebită
atenţie, ţinându-se seama de caracteristicile drogurilor, a substanţelor chimice esenţiale şi a
precursorilor, de varietatea locurilor în care pot fi ascunse ori aruncate atunci când echipa de
intervenţie soseşte la locul acţiuni.
În urma desfăşurării acţiunilor de constatare a infracţiunilor în flagrant este util ca
verificările să poată fi extinse deoarece pot apărea situaţii noi, persoane implicate în reţea
despre care nu se deţineau date utile în continuarea cercetărilor în cauza respectivă.
Cum procedează poliţistul în cazul unui flagrant:
– îşi declină calitatea de poliţist la începutul intervenţiei şi solicită întreruperea
activităţii ilicite;
– imobilizează autorul infracţiunii;
– identifică făptuitorii şi efectuează controlul corporal al acestora şi al bagajelor;

339
http://www.studiijuridice.ro/
340
E. A. Mihuţ, Metodologia investigării traficului şi consumului ilicit de droguri
341
E. A. Mihuţ, Metodologia investigării traficului şi consumului ilicit de droguri

93
– ridică obiectele, valorile, înscrisurile şi alte bunuri, care pot constitui mijloace de
probă, în cazul în care nu se impune efectuarea cercetării la faţa locului;
– identifică martorii;
– transportă în siguranţă persoanele reţinute la sediul unităţii, autovehiculele folosite
şi bunurile ridicate;
– invită martorii la sediul unităţii de poliţie, pentru audiere342.

342
http://www.studiijuridice.ro/

94
BIBLIOGRAFIE

I. Legislație:

1. Codul penal
2. Noul cod penal
3. Codul de procedură penală
4. Noul cod de procedură penală
5. Codul de procedură penală francez
6. Codul de procedură penală a Republicii Moldova
7. Codul de procedură penal spaniol
8. Codul de procedură penală italian
9. Codul de procedură penală mexican
10. Codul de procedură penală columbian
11. Codul de procedură penală belgian
12. Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
convieţuire specială, a ordinii şi liniştii publice
13. Legea 51/1991 privind siguranța națională a României
14. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească
15. Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de
corupție
16. Legea 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit
de droguri
17. Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane
18. Legea 456/2001
19. Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române
20. Legea 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și
pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de
terorism
21. Lege nr. 281/2003
22. Legea 295/ 2004 actualizată privind regimul armelor şi al muniţiilor
23. Legea 535/ 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului
24. Legea 304 din 2004 privind organizarea judiciară

II. Monografii și cursuri

1. E.Stefani, G.Levasseur, Droit penal general et procedure penale, volumul II,


Dalloz, Paris, 1898
2. F.V. Liszt, Tratat de drept penal german, Berlin, 1905

95
3. I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, București, 1912
4. I.Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, volumul I, Editura Curierul
Judiciar, București, 1924
5. V. Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, Torino, Unione, volumul IV,
Tip, Editura Torinesse, 1931
6. R. Vouin, I. L. Leute, Droit penal et criminologie, Paris, 1956
7. Gh. V. Tarhon, Infracţiuni pentru care se aplică proceduri speciale de urmărire
şi judecată,Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1958
8. P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, Paris, Dalloz, 1963
9. S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Pedagogică, Bucureşti, 1963
10. D. V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atacîn procesul penal,
Editura Științifică, București, 1970
11. A.Decoeg , Droit penal general, Armand Colin, 1971
12. C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
13. M. Basarab, Drept procesual penal, Partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973
14. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român.
Partea specială, volumul II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976
15. Ghe. Geamănu, Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale,
Editura Academiei Române, București, 1977
16. G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979
17. E. V. Ionășeanu, Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară,
București, 1979
18. I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale, Editura Scrisul
românesc, Craiova, 1984
19. G. Stefani, G.Levasseur, B. Boulac, Drept penal general, trezieme edition,
Dolloz, Paris, 1987
20. Gr. Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, volumul II,
Editura Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 1987
21. G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988
22. J. Prandel, Droit penal general, Paris, 1990
23. M. Zolyneak, M. Michinici, Drept penal, volumul II, Editura Fundației
„Chemarea”, Iași, 1993

96
24. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea specială, volumul II, Editura
Peidea, București, 1994
25. V. Dobrinoiu, Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994
26. I. Neagu, Tratat de procedura penal , Editura PRO, București, 1997
27. Gh. Mateuț, Procedură penală, Partea specială, volumul I, Editura Lumina
Lex, București, 1997
28. E. M. Nicolae, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, Bucureşti,
1999
29. A. E. Nicolae, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1999
30. A. Şt. Tulbure, Procedură penală română, Editura Omnia Uni-S.A.S.T., Braşov,
1999
31. Ghe. Nistoreanu, A. Ş. Tulbure, M. Apetrei, L. Nae, Manual de drept
procesual penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999
32. A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001
33. A. Şt. Tulbure, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
34. M. Apetrei, Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti, 2001
35. I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2002
36. Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Editura Cugetarea, Iaşi, 2002
37. V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
38. N. Văduva, Criminalistică. Curs de tactică și metodică, Editura Universitaria,
2002
39. V. Bercheșan, Cercetarea penală- Îndrumar complet de cercetare penală,
Editura Icar, București, 2002
40. A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura
Universitaria, Craiova, 2003
41. V. Dongoroz, Explicațiile teoretice ale codului de procedură penală român.
ediția a II-a. volumul VI, Editura C.H. Beck, București, 2003
42. V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu,
Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, partea generală, volumul III, Editura
All Beck, Bucureşti, 2003

97
43. I. Neagu, C. S. Paraschiv, M. Dameschi, Drept procesual penal, Bucureşti,
2003
44. D. Miclea, Combaterea crimei organizate, Editura Ministerului Administrației și
Internelor, București, 2004
45. C. S. Paraschiv, M. Damaschin Drept procesual penal, Editura Lumina Lex,
București, 2004
46. A. T. Moldovan, Note de curs. Drept penal parte generală, Universitatea
Braşov, 2004
47. M. C. Dupuis- Danon, Finance Criminelle, Editura Presses Universitaire de
France, 2004
48. Gh. Nistoreanu, Drept penal și procesual penal, Editura All Beck , București,
2004
49. C. Voicu, G. Ungureanu, A. Voicu, Globalizarea și criminalitatea financiar-
bancară, Editura Universul Juridic, București, 2005
50. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
51. M. L. Pamfil, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Venus, Iaşi, 2005
52. D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura
Confession, Ploieşti, 2006
53. N. Jidovu, Drept procesual penal, Editura C.H. Beck, București, 2006
54. E. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București 2006
55. A. Pintea, Drept procesual penal, Editura Sitech, Bucureşti, 2006
56. I. Chipăilă, Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006
57. C. Bulai, B. N.Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007
58. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, volumul II, ediţia a II-
a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007
59. A. L. Lorincz, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București,
2008
60. L. T. Pintilie, Metode și tehnici operative de investigare și documentare a
infracțiunilor în domeniul crimei organizate. Curs universitar, Editura Sitech, Craiova, 2008
61. M. Udroiu, R. Slăvoiu, O. Predescu, Tehnici speciale de investigare în justiția
penală, Editura C.H. Beck, București, 2009
62. A. Boroi, Drept penal. Partea Generală, Editura C.H. Beck, București, 2010

98
63. M. Bloșenco, Teoria general a dreptului. Note de curs, Cahul, 2010
64. A. L. Lorincz, S. Corlățeanu, G.A. Radu, P. M. Popa, Culegere de spețe în
materie procesual-penală, Editura Universul Juridic, București, 2010
65. D. Gheorghe, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2011
66. M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Partea special, ediția 2, Editura
C.H. Beck, București, 2011
67. M. L. Pamfil, Drept procesual penal. Partea special. Suport de curs, 2011

III. Articole

1. I. Cornescu, Aplicarea procedurii de urmărire şi judecată a unor infracţiuni


flagrante în caz de indivizibilitate sau conexitate, Revista Română de Drept nr. 4/1069
2. V. Scherer, Situaţia celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii
speciale a infracţiunilor flagrante în procedura obişnuită, în Revista Română de Drept, nr.
10/1969
3. Tribunalul Suprem, Secția Penală, Decizia nr. 1659 din 1970 în Revista Română
de Drept nr. 12/1971
4. E. Boeru, Infracţiunea flagrantă.Procedura de urmărire şi judecare în caz de
concurs de infracţiuni, Revista Română de Drept nr.12/1971
5. S. Kahane, Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante, în Revista Română
de Drept nr. 7/1974
6. I. Poenaru, Pentru o nouă concepţie în elaborarea principiilor şi normelor
dreptului procesual penal, în Revista Română de Drept nr. 12/1977
7. Tribunalul Suprem, Decizia nr. 1614/1976, publicată în Revista Română de Drept
nr.5/1977
8. G. Antoniu, Reflecții asupra conceptului de infracțiune, S.C.J. nr. 2/ 1980
9. P. Goțu, Plângerea prealabilă și punerea în mișcare, din oficiu a acțiunii penale,
atunci când partea vătămată este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, în Revista
Română de Drept nr. 11/1983
10. I. Tun, Unele consideraţii cu privire la cazurile de aplicare a procedurii
speciale de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante, Revista Dreptul nr.8/1999
11. T. Avrigeanu, Contribuții moderne la teoria infracțiunii, Revista de Drept Penal
nr. 2/ 2001

99
12. A. L. Lorincz, Procedura plângerii prealabile în cazul infracțiunilor flagrante,
Revista de Drept Penal nr. 4/2006
13. N. Grofu, Înregistrările audio sau video și înregistrările de sunet sau imagine-
distincții în cazul constatării infracțiunii flagrante, în Revista Dreptul nr. 9/2009
14. Col. T. D. Drejoi, Infracțiunea flagrantă, în Buleintul de Informare
Documentare al Ministerului Administrației și Internelor nr. 5/ 2011

IV. Alte surse

1. P. Gerraud, Traite droit penal francais, volumul I, Paris


2. N. Iliescu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
special, volumul II
3. A. Oroveanu-Hanţiu, Curs de drept procesual penal
4. B. Micu, Drept procesual penal - partea special
5. R. P. Răileanu, Note de curs. Urmărirea penală, Școala Națională de Grefieri
6. E. A. Mihuţ, Metodologia investigării traficului şi consumului ilicit de droguri
7. Dicționarul Explicativ al Limbii Române
8. Expunere de motive pentru adoptarea proiectului de act normativ Codul de procedură penală
9. http://andreivocila.wordpress.com/copyright-surse-si-informari-atentie/
10. http://www.frontnews.ro/
11. http://www.juridice.ro/
12. http://www.studiijuridice.ro/

100