UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
MASTER
ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

INSTITUȚII DE DREPT PROCESUAL PENAL II

REFERAT
PUBLICITATEA ȘEDINȚEI DE JUDECATĂ
(ART. 352 NCPP)

Profesor:
Prof. univ. dr. PETRE BUNECI
Masterand:
PETRIȘOR-MARIUS DURDUN

BUCUREȘTI
2019
 Publicitatea şedinţei de judecată

1. Principiul publicităţii şi sancţiuni în caz de nerespectare.

Principiul constituţional al publicităţii şedinţei de judecată1, prevăzut şi în art. 6 parag. 1
din Convenţia europeană, precum şi în art. 122din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
îşi găseşte reglementarea, în materie procesuală penală, la art. 352 alin. (1) teza I NCPP.

Norma are caracter de principiu comun şi constituie o garanţie pentru normala desfăşurare a
judecăţii şi un mijloc eficient pentru realizarea rolului educativ al acesteia3.

Publicitatea, ca principiu al şedinţei de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice

persoană de a asista la desfăşurarea judecăţii, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva
încrederea opiniei publice în instanţele judecătoreşti4.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, publicitatea procedurilor din

faţa organelor judiciare la care se referă art. 6 parag. 1 din Convenţie protejează justiţiabilii de o
justiţie secretă, care ar evita, în acest fel, controlul publicului; ea constituie, totodată, unul dintre
mijloacele care contribuie la menţinerea încrederii în instanţe. Prin transparenţa pe care o dă
administrării justiţiei, ea ajută la realizarea scopului art. 6 parag. 1: procesul echitabil, a cărui
garantare constituie unul dintre principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice în
sensul Convenţiei5.

Nerespectarea acestui principiu obligatoriu, se sancţionează cu nulitatea absolută, care se

constată din oficiu sau la cerere şi poate fi invocată în orice stare a procesului, potrivit art. 281 alin.
(1) lit. c), alin. (2) şi (3) NCPP, chiar dacă numai o parte a judecăţii s-a desfăşurat în aceste condiţii
sau caracterul nepublic era prevăzut de lege numai în considerarea unora dintre inculpaţi (minori) 6.
Aceasta poate fi motiv de apel, atrăgând desfiinţarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare,
potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) teza a II-a NCPP, dar şi caz de contestaţie în anulare, prevăzut la art. 426
lit. g) din acelaşi cod.

După cum s-a arătat şi în practica judiciară anterioară, ori de câte ori, în aceeaşi cauză,
inculpatul este trimis în judecată pentru mai multe infracţiuni, dintre care unele se judecă în şedinţă
publică potrivit regulii publicităţii şedinţei de judecată, iar altele în şedinţă nepublică, în conformitate

1
Potrivit art. 127 din Constituţia României, şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.
2
„Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Pronunţarea hotărârilor se face în şedinţă
publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
3
V. Dongoroz ş.a., Explicatiile teoretice ale Codului penal roman. Editia 2, vol. VI, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, p. 139.
4
C.C.R., dec. nr. 702/2014, parag. 19 (M. Of. nr. 38 din 16 ianuarie 2015).
5
2995 C.E.D.O., cauza Sutter c. Elveţiei, hot. din 22 februarie 1984, parag. 26, 27, apud G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A.
Barbu, op. cit., p. 433-434.
6
N. Volonciu, Tratat de procedura penala, vol.1, Ed. Paideia, Bucuresti, vol. II, p. 151.
cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cauza se judecă în şedinţă publică, sub sancţiunea nulităţii
absolute, întrucât excepţiile de la regula publicităţii şedinţei de judecată sunt de strictă interpretare şi
aplicare, neputând fi extinse la alte infracţiuni decât cele la care se face referire în art. 24 alin. (1)
din Legea nr. 678/2001. Într-un asemenea caz, atunci când procedează la audierea victimei minore,
instanţa are posibilitatea de a lua măsuri pentru a asigura lipsa publicităţii şedinţei de judecată7.

De asemenea, sunt publice şedinţele de judecată atunci când infracţiunea a fost săvârşită de
către un infractor major împreună cu un minor, iar ambii au fost trimişi în judecată, faţă de dispoziţiile
art. 510 alin. (1) NCPP, potrivit cărora, „Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care
unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă disjungerea, judecata are loc (...) după procedura
obişnuită”. La fel, în faza de judecată, cererea de prelungire a dreptului de circulaţie, întemeiată pe
prevederile art. 111 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice,
republicată, se va soluţiona în condiţii de publicitate, cu citarea părţilor, iar instanţa de judecată se va
pronunţa prin încheiere motivată, care poate fi atacată odată cu sentinţa sau decizia.

Publicitatea şedinţei de judecată este asigurată dacă accesul în sala sau la locul de judecată
este liber pentru orice persoană (cu excepţia minorilor sub 18 ani – dacă aceştia nu au calitatea de
părţi, persoană vătămată sau martori, precum şi a persoanelor înarmate, dacă nu fac parte din
personalul care asigură paza şi ordinea). Aceasta, chiar dacă în timpul judecăţii nu s-au aflat în sală
persoane străine de cele chemate în cauză8 şi indiferent dacă încăperea de la sediul instanţei unde are
loc judecata este, prin destinaţie, o „sală de şedinţă” sau un „birou”. Publicitatea nu este încălcată
dacă instanţa limitează accesul publicului în şedinţa de judecată în funcţie de mărimea sălii sau,
uneori, pentru considerente de igienă.9

Publicitatea nu presupune însă numai accesul liber în sală, ci şi posibilitatea nerestricţionată

de a auzi şi de a înţelege tot ceea ce se discută în timpul procesului, prin asigurarea unui interpret
pentru partea sau subiectul procesual care nu cunoaşte limba română, dat fiind că, potrivit
art. 128 din Constituţie şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 304/2004privind organizarea
judiciară, procedura judiciară se desfăşoară în limba română, iar conform art. 12 alin. (1) şi

7
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 99 din 19 ianuarie 2009, www.scj.ro. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane (M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001), şedinţele de judecată în
cauzele privind infracţiunea de trafic de minori, prevăzută de art. 211 NCP, şi de pornografie infantilă, prevăzută de
art. 374 NCP, sunt nepublice. La desfăşurarea şedinţelor pot asista părţile, reprezentanţii acestora, avocaţii,
reprezentanţii Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane, precum şi alte persoane a căror prezenţă este
considerată necesară de către instanţă. De asemenea, art. 25 din aceeaşi lege prevede că, la judecarea infracţiunilor
de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 NCP, şi facilitare a şederii ilegale în România, prevăzută de art. 264 NCP, la
cererea persoanei vătămate, instanţa poate declara şedinţa nepublică.
8
N. Volonciu, op. cit., vol. II, p. 151.
9
T. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Naţională S.A., Cluj, 1948, p. 209, apud I. Neagu, Drept procesual
penal. Partea specială. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2008, p. 152.
(2) NCPP, limba oficială în procesul penal este limba română, actele procedurale întocmindu-se tot
în limba română.

Principiul publicităţii se referă numai la şedinţa de judecată, şi nu la alte activităţi ale judecăţii
din afara şedinţei, care sunt secrete sau publice, după caz. Astfel, deliberarea este secretă, fără nicio
excepţie, iar pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică, chiar dacă şedinţa de judecată – din faza
judecăţii – a fost nepublică în integralitatea sa (inclusiv pentru cauzele cu minori).

Pentru ca principiul să acopere o sferă cât mai largă, el presupune posibilitatea folosirii tuturor
mijloacelor de publicitate prin care se aduce la cunoştinţa generală activitatea de justiţie, în condiţiile
legii. Sub acest aspect, Curtea Europeană a arătat că, în ceea ce priveşte prezentarea de către presă a
ştirilor privind procedurile penale aflate în curs de derulare, trebuie precizat că este general recunoscut
faptul că o instanţă nu îşi desfăşoară activitatea într-o completă izolare. În timp ce instanţele sunt
forul în care se determină vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane faţă de anumite acuzaţii, nu
înseamnă că anterior sau concomitent cu procesul nu pot exista discuţii cu privire la acest subiect al
procesului penal şi în altă parte, în special în ziare, în presă sau în public la modul general [cauza The
Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 1)]. Raportarea, inclusiv prin comentare, a procedurilor existente
pe rolul instanţelor contribuie la publicitatea adusă acestora şi este în perfectă concordanţă cu cerinţa
art. 6 parag. 1 din Convenţie referitoare la audierile publice. Nu doar media are rolul de a împărtăşi
aceste informaţii şi idei, ci şi publicul are dreptul de a le primi.

Instanţa trebuie să menţioneze în hotărâre (sentinţă, decizie sau încheiere) „dacă şedinţa a fost
sau nu publică”, potrivit art. 370 alin. (4) lit. b) şi alin. (6) şi art. 402 alin. (1)NCPP, precum şi că
„pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică” [art. 404 alin. (7) şi art. 424 alin. (1) teza a II-a NCPP].
Respectarea regulii publicităţii se verifică în raport de menţiunile cuprinse în hotărâre, şi nu faţă de
cele din condica de şedinţă.

Relevante sunt, sub acest aspect, şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile
Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XXIV din 18 septembrie 2006:
„Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea acesteia s-a făcut în şedinţă
publică. Nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile reglementate prin
art. 197 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală (din 1968 – n.n.), numai atunci când se
dovedeşte că s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act, iar
anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei”.
 2. Excepţii de la principiul publicităţii şedinţei de judecată.
Reglementând în continuare în mod expres principiul publicităţii şedinţei de judecată ca regulă
specifică a desfăşurării judecăţii, noul Cod de procedură penală prevede şi excepţiile de la această
regulă, în care şedinţele de judecată vor avea caracter nepublic (renunţându-se la formula improprie
„şedinţă secretă”), pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei:

• şedinţele care se desfăşoară în camera de consiliu, potrivit legii;

Dintre cauzele care se desfăşoară în camera de consiliu, potrivit Codului de
procedură penală, le menţionăm pe cele privind: soluţionarea abţinerii sau recuzării,
desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei, dispunerea măsurii protecţiei
martorului în cursul judecăţii, încuviinţarea supravegherii tehnice sau autorizarea unor
măsuri de supraveghere tehnică, prelungirea mandatului de supraveghere tehnică,
solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, emiterea mandatului de
percheziţie domiciliară, încuviinţarea per cheziţiei informatice, revocarea internării
nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico -legale psihiatrice, soluţionarea cererii
de efectuare a examinării fizice, soluţionarea cererilor, propunerilor, plângerilor şi
contestaţiilor privitoare la măsurile preventive în cursul urmăririi penale şi al procedurii
de cameră preliminară, soluţionarea plângerii împotriva măsurii controlului judiciar
dispuse de procuror, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile asigurătorii în
cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară, emiterea mandatului de
aducere în cursul urmăririi penale, confirmarea redeschiderii urmăririi penale de către
judecătorul de cameră preliminară, plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau
netrimitere în judecată, procedura în camera preliminară, preschimbarea termenului de
judecată, soluţionarea apelului împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate
separat, admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare, recurs în casaţie ş i
revizuire, contestaţia privind durata procesului penal, măsurile preventive dispuse faţă de
persoana juridică, cererea de încuviinţare a părăsirii teritoriului României pe durata
termenului de supraveghere de către persoana supravegheată, în faza de exec utare,
aplicarea amnistiei şi a graţierii, atunci când intervin după rămânerea definitivă a hotărârii.
Dintre acestea, legea prevede că se şi pronunţă în camera de consiliu soluţiile privind:
încuviinţarea supravegherii tehnice sau autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică,
prelungirea mandatului de supraveghere tehnică, solicitarea organelor de urmărire penală
de transmitere a datelor, cererile, propunerile, plângerile şi contestaţiile privitoare la
măsurile preventive în cursul urmăririi penale şi a l procedurii de cameră preliminară.
 • cazurile în care judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de
stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei –
la cererea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate ori din oficiu;

Potrivit art. 6 parag. 1 teza a II-a din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale, „hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul
în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau
a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale
într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă
atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei”.

Deşi persoana vătămată nu este menţionată la art. 352 alin. (3) NCPP printre
persoanele care pot cere declararea şedinţei nepubl ice în această situaţie, omisiunea ei nu
se justifică şi este cu siguranţă o eroare a legiuitorului.

• dacă audierea în şedinţă publică ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii
intime a unui martor ori a membrilor familiei sale – la cererea martorului;

• în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii –

la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor;

• în alte cazuri prevăzute de lege, de exemplu: cauzele cu inculpaţi minori [art. 509 alin.
(2) NCPP], cele privind infracţiunile de trafic de minori, prevăzută la art. 211 NCP şi de pornografie
infantilă, prevăzută la art. 374 NCP [art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001]10.

În această materie, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor

art. 341 alin. (5) NCPP, arătând că „nu pot fi identificate niciun fel de motive care să conducă la
concluzia că, în măsura în care părţile, subiecţii procesuali principali şi procurorul beneficiază de
dreptul de a fi prezenţi în faţa judecătorului de cameră preliminară şi de a-şi susţine oral interesele,
absenţa publicului din sala de judecată este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil”. A
motivat, în acest sens, că „ceea ce analizează judecătorul de cameră preliminară este legalitatea unei
soluţii prin care a fost stinsă acţiunea penală. În ceea ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta,
instrumentarea cazului), Curtea Europeană a considerat procedurile penale ca un întreg şi, în
consecinţă, anumite condiţii impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot
fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi

10
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 99 din 19 ianuarie 2009, www.scj.ro. În cazul infracţiunii de trafic de persoane majore,
instanţa poate declara, în condiţiile art. 352 alin. (3) NCPP, şedinţă nepublică pentru tot cursul judecării cauzei, în
conformitate cu prevederile art. 352 alin. (5) din acelaşi cod (mutatis mutandis, I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2191 din 18
iunie 2008, www.scj.ro).
grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993,
pronunţată în cauza Imbrioscia c. Elveţiei, parag. 36).

Cu toate acestea, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde
de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei, iar dacă judecătorul de instrucţie nu trebuie
să se pronunţe cu privire la temeinicia unei „acuzaţii în materie penală”, atunci este posibil ca anumite
garanţii procedurale prevăzute de art. 6 parag. 1, cum ar fi publicitatea şedinţei, să nu se aplice
(Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în cauza John Murray c. Regatului Unit, parag. 62, şi
Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în cauza Vera Fernández-Huidobro c. Spaniei, parag. 108-
114).

De asemenea, faptul că verificările prevăzute de art. 341 din Codul de procedură penală se
realizează în camera de consiliu este în deplină concordanţă cu prevederile art. 127 din Legea
fundamentală, potrivit cărora «Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de
lege», şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate”.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o decizie pronunţată în soluţionarea unui
recurs în interesul legii11, referitor la cauzele având ca obiect contestaţia împotriva încheierii
judecătorului de drepturi şi libertăţi sau, după caz, a judecătorului de cameră preliminară privitoare
la măsurile preventive, în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară, care se
soluţionează în camera de consiliu, a statuat următoarele: „Şedinţa desfăşurată în camera de consiliu
nu este publică, însă instituie o serie de garanţii suficiente pentru respectarea drepturilor
inculpatului. Astfel procedura, atât în fond, cât şi în calea de atac, este contradictorie şi se desfăşoară
în prezenţa avocatului şi a inculpatului care beneficiază de toate înlesnirile necesare organizării
eficiente a apărării (audiere, acces la dosar, comunicarea hotărârii ş.a.). În materia măsurilor
preventive, în faza urmăririi penale ori în cameră preliminară, lipsa de publicitate nu exclude şi nu
limitează garanţii procesuale recunoscute pentru şedinţa publică, ci protejează inculpatul şi
cercetarea de o publicitate nocivă. Argumentul conţinut în sesizare referitor la Hotărârea Curţii
Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Bocellari şi Rizza c. Italiei12, respectiv la
necesitatea unei judecăţi publice în cererile referitoare la măsurile preventive, nu se susţine nici din
perspectiva faptului că o astfel de condiţie este respectată pe toată perioada judecăţii în fond şi în
calea de atac [art. 208 raportat la art. 352 alin. (1) teza I şi art. 206 alin. (3) din Codul de procedură
penală], şi nici a faptului că soluţia Curţii Europene s-a referit la «măsuri preventive patrimoniale»,
respectiv la confiscare”.

11
I.C.C.J., compl. RIL, dec. nr. 4/2014 (M. Of. nr. 821 din 11 noiembrie 2014).
12
C.E.D.O., hot. din 13 noiembrie 2007, hudoc.echr.coe.int.
 În schimb însă, în ceea ce priveşte procedura referitoare la luarea măsurii de siguranţă a
confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris în caz de clasare sau renunţare la urmărirea penală,
prevăzută de art. 5491 NCPP, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 166/2015, anterior menţionată, a
constatat „înfrângerea principiului publicităţii procesului, întrucât atât fondul cauzei, cât şi
contestaţia împotriva soluţiei pronunţate, conform art. 5491 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură
penală, se soluţionează într-o şedinţă nepublică. Principiul publicităţii reprezintă una dintre
garanţiile explicite ale procesului echitabil, consacrată în art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia fiecare persoană are
dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale. Instanţa europeană a statuat că publicitatea
procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva
unei justiţii secrete şi că, prin transparenţa pe care o asigură administrării justiţiei, publicitatea
procedurilor judiciare ajută la realizarea obiectivului esenţial al art. 6 parag. 1 din Convenţie,
respectiv derularea unui proces echitabil în deplină concordanţă cu principiile fundamentale ale unei
societăţi democratice. Principiul publicităţii vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului şi
pronunţarea hotărârilor şi implică dreptul la o şedinţă publică, cu excepţia situaţiilor în care
circumstanţe excepţionale justifică desfăşurarea procesului «cu uşile închise». Instanţa europeană a
decis că renunţarea la publicitate poate fi expresă sau tacită, trebuie să fie neechivocă şi să nu pună
în discuţie un interes public important. Pornind de la aceste premise şi ţinând seama că procedura
de soluţionare a cererilor privind desfiinţarea unui înscris falsificat, respectiv confiscarea specială
a unui bun antamează fondul cauzei, Curtea Constituţională observă lipsa unei raţiuni care să
justifice absenţa publicităţii şedinţei de judecată în procedura supusă controlului de
constituţionalitate şi, prin urmare, constată că dispoziţiile art. 5491 din Codul de procedură
penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces
echitabil”.

Excepţiile de la regula publicităţii şedinţei de judecată sunt de strictă interpretare şi aplicare,

neputând fi extinse la alte infracţiuni sau la alte situaţii neprevăzute de lege.

3. Procedura prin care se declară caracterul nepublic al şedinţei de

judecată.
Potrivit art. 352 alin. (5)-(9) NCPP, după ascultarea în şedinţă publică a părţilor prezente, a
persoanei vătămate şi a procurorului cu privire la cererea formulată, dacă instanţa admite cererea, în
şedinţă publică declară caracterul nepublic al şedinţei/al unei părţi din aceasta, dispoziţia instanţei
fiind executorie. Tocmai pentru respectarea principiului publicităţii, declararea caracterului nepublic
al şedinţei de judecată trebuie să fie realizată în şedinţă publică, supusă deci controlului opiniei
publice, iar pronunţarea hotărârii asupra fondului trebuie să aibă loc tot în şedinţă publică.
 Declararea şedinţei secrete nemotivat şi fără a asculta părţile prezente şi procurorul,
precum şi omisiunea instanţei de a menţiona dacă această măsură este valabilă pentru tot
cursul procesului sau numai pentru acea şedinţă de judecată constituie încălcări ale
dispoziţiilor referitoare la publicitatea şedinţei de judecată. 13

În timpul cât şedinţa este nepublică nu sunt admise în sala de şedinţă decât părţile, persoana
vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a căror prezenţă este autorizată de
instanţă, cu excepţia acestei din urmă categorii, toate celelalte, precum şi experţii desemnaţi în cauză
având dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului.

Preşedintele completului va aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă la judecata

desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe
parcursul procesului.

Pe durata judecăţii, în situaţiile în care caracterul nepublic al şedinţei de judecată este hotărât
de instanţă, aceasta poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de
texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părţii civile,
a părţii responsabile civilmente sau a martorilor.

4. Informaţiile de interes public.

Potrivit art. 352 alin. (10) NCPP, informaţiile de interes public din dosar se comunică în
condiţiile legii.

În acest sens, menţionăm că în art. 2din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate se prevede că dreptul de a avea acces la informaţii de interes public este garantat prin lege,
iar prin Legea nr. 544/2001 este reglementat liberul acces la informaţiile de interes public14.

În art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 sunt enumerate informaţiile exceptate de la accesul
liber al cetăţenilor:

– informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din
categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;

– informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele

economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;

– informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce
atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum şi principiului concurenţei loiale,
potrivit legii;

– informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;

13
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3499 din 31 mai 2006, apud G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 432.
14
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public (M. Of. nr. 663 din 23 octombrie 2001).
 – informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează
rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală,
sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;

– informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere

asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;

– informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.

Informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie
publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public
(art. 13 din Legea nr. 544/2001).

Informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes
public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice [art. 14 alin.
(1) din Legea nr. 544/2001].

5. Regimul probator al informaţiilor clasificate.

Cu titlu de noutate, în art. 352 alin. (11) şi (12), noul Cod de procedură penală prevede că, în
cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de
urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de
clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului, în vederea
asigurării în acest fel a exercitării dreptului la apărare. Dacă autoritatea emitentă nu permite
apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei
soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.

Potrivit art. 15 lit. b) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate, prin „informaţii clasificate” se înţelege informaţiile, datele, documentele de
interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi
consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminări i neautorizate,
trebuie să fie protejate. Actele normative ce reglementează protecţia informaţiilor
clasificate sunt: Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate; H.G. nr.
781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu (M. Of. nr. 575 din 5 august
2002); H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a
informaţiilor clasificate în România (M. Of. nr. 485 din 5 iulie 2002); H.G. nr.
1349/2002 privind colectarea, transportul, distribuirea şi protecţia, pe teritoriul României,
a corespondenţei clasificate (M. Of. nr. 909 din 13 decembrie 2002); Legea nr.
544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.

Conform art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, „accesul la informaţii clasificate
ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu (...), este garantat, sub condiţia
validării (...) numirii şi a depunerii jurământului, pentru următoarele categorii de
persoane: (...) f) judecători; g) procurori; h) magistraţi-asistenţi ai Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, care, în concordanţă cu atribuţiile specifice, sunt îndreptăţiţi să aibă
acces la informaţiile clasificate (...) în baza unor proceduri interne ale instituţiilor din care
aceştia fac parte, avizate de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat,
după ce au luat cunoştinţă de responsabilităţile ce le revin privind prote cţia informaţiilor
clasificate şi au semnat angajamentul scris de păstrare a secretului (...)”.

Anterior modificării Legii nr. 182/2002 prin Legea nr. 255/2013, Curtea
Constituţională s-a pronunţat în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor din lege care
condiţionează accesul la informaţiile secrete de stat de obţinerea autorizaţiei prevăzute de
lege inclusiv în cazul judecătorilor, arătând că „dispoziţiile referitoare la persoanele ce
urmează să aibă acces la informaţiile clasificate, protecţia acestor informaţii prin măsuri
procedurale, nivelul de secretizare a acestora, precum şi interdicţia clasificării unor
categorii de informaţii ori accesul la informaţiile secrete de stat nu reprezintă
impedimente de natură să afecteze drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind în deplin
acord cu normele din Legea fundamentală invocate. De asemenea, acestea nu înlătură
posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea
regulilor de natură procedurală prevăzute de lege. Astfel, cât priveşte susţinerea privind
scoaterea de sub incidenţa art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 a unor categorii de
persoane – ofiţeri de poliţie judiciară, procurori, judecători şi avocaţi –, aceasta nu intră
în competenţa Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată,
fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Critica privind
încălcarea, prin normele ce fac obiectul excepţiei, a principiului egalităţii în drepturi,
prin instituirea unor nivele diferite de acces la informaţie pentru acuzare şi apă rare, este
neîntemeiată, deoarece pentru a avea acces la informaţii clasificate trebuie să se urmeze
aceeaşi procedură prealabilă de obţinere a certificatelor/autorizaţiilor de securitate,
indiferent de persoana care solicită acest lucru. Nu poate fi primi tă nici susţinerea potrivit
căreia se creează categorii diferite de magistraţi în cadrul aceluiaşi sistem judiciar,
deoarece, pe de o parte, din raţiuni ce ţin de oportunitate, nu toţi angajaţii unei instituţii
trebuie să obţină certificate de securitate, iar, pe de altă parte, magistraţii acreditaţi să
deţină, să aibă acces şi să lucreze cu informaţii clasificate, deşi întrunesc exigenţele de
numire şi profesare a funcţiei pe care o ocupă, în acord cu dispoziţiile Legii nr.
303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, sunt evaluaţi numai din
perspectiva onestităţii şi profesionalismului referitoare la utilizarea acestor informaţii.
Aşa fiind, nu poate fi pus semnul egalităţii între criteri ile de numire în funcţia de magistrat
şi cele necesare obţinerii autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, mai cu seamă
că pentru acestea din urmă accesul este limitat de respectarea principiului necesităţii de
a cunoaşte, având în vedere aspectele de vulnerabilitate sau ostilitate ca urmare a unor
stări preexistente (cum ar fi mediul de relaţii, locul de muncă anterior etc.) şi de
loialitatea indiscutabilă ori de caracterul, obiceiurile, relaţiile, discreţia şi modul de
viaţă ale persoanei în cauză. Este firesc să fie aşa, deoarece, în caz contrar, există riscul
creării unei breşe în sistemul naţional de protecţie a informaţiilor clasificate, care, spre
deosebire de activitatea specifică actului de justiţie, nu poate fi acoperită prin invocarea
unor cauze de incompatibilitate ori recuzare. Ca urmare, reglementările criticate
constituie un remediu procesual pentru situaţiile în care prezumţia de onestitate sau
profesionalism al persoanei care gestionează informaţii clasificate este pusă la
îndoială” 15

Informaţiile clasificate sunt împărţite în două clase: secrete de stat – care privesc
securitatea naţională şi prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi
apărarea ţării; secrete de serviciu – prin a căror divulgare se pot prejudicia persoane
juridice de drept public sau privat.

Potrivit art. 15 lit. f) din Legea nr. 182/2002, nivelurile de secretizare se atribuie
informaţiilor clasificate din clasa secrete de stat şi sunt: strict secret de importanţă
deosebită (informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de
o gravitate excepţională securităţii naţionale); strict secrete (informaţiile a căror divulgare
neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale); secrete
(informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securităţii
naţionale). Potrivit art. 24 alin. (4), informaţiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) pot fi
declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului. Potrivit art.
24 alin. (10), declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare es te realizată de
persoanele sau autorităţile publice competente să aprobe clasificarea şi nivelul de
secretizare a informaţiilor respective.Informaţiile secrete de serviciu se declasifică de
către conducătorii unităţilor care le-au emis, prin scoaterea lor de pe listele cu informaţii
clasificate secrete de serviciu.

Potrivit art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, se interzice clasificarea ca secrete de stat sau
secrete de serviciu a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii,
erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a

15
C.C.R., dec. nr. 1335 din 9 decembrie 2008, în M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2009.
exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime. De asemenea,
art. 13 din Legea nr. 544/2001 prevede că informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de
către o autoritate sau o instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi
constituie informaţii de interes public.

Trebuie avută în vedere, de asemenea, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

în materie, în care s-a arătat că orice persoană împotriva căreia se ia o măsură care are la bază motive
de securitate naţională trebuie să beneficieze de garanţii împotriva arbitrariului. În special, persoana
trebuie să aibă posibilitatea de a declanşa un control al măsurii litigioase din partea unui organ
independent şi imparţial, competent să se pronunţe cu privire la toate problemele de fapt şi de drept
relevante, în vederea stabilirii legalităţii măsurii şi a sancţionării unui eventual abuz din partea
autorităţilor. În faţa unui astfel de organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o
procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a combate argumentele
autorităţilor. Or, condiţia nu este îndeplinită dacă instanţei nu îi este furnizată nicio precizare
referitoare la faptele de care era acuzat reclamantul, iar aceasta nu merge dincolo de afirmaţiile
parchetului pentru a verifica dacă reclamantul prezenta într-adevăr un pericol pentru securitatea
naţională sau pentru ordinea publică.

Potrivit art. 352 („Publicitatea ședinței de judecată”) alin. (11) și (12) Codul de procedură
penală, sintagma „instanța solicită” cu raportare la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate
de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură
penală este neconstituțională. De asemenea sintagma „autoritatea emitentă” din cuprinsul
dispozițiilor art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală este și ea neconstituțională.

„(11) În cazul în care informațiile clasificate cuprinse în dosar sunt esențiale pentru
soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea
parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare și permiterea accesului la acestea de către apărătorul
inculpatului.

(12) Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parțial ori nu permite accesul la
informațiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în
măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în
cauză”.16

16
Prin Decizia pronunțată în ședința din 18 ianuarie 2018, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi a admis
excepția de neconstituționalitate formulată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția
Națională Anticorupție, și a constatat că: sintagma „instanța solicită” cu raportare la sintagma „permiterea accesului la
cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură
penală este neconstituțională, de asemenea sintagma „autoritatea emitentă” din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin.
(12) din Codul de procedură penală este și ea neconstituțională.
 În motivarea soluției pronunțate, Curtea a reținut că soluția legislativă criticată condiționează
folosirea informațiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esențiale pentru soluționarea
procesului penal și cu privire la care apreciază incidența dreptului de informare a inculpatului, deci
pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorității publice care a
clasificat informația (autoritatea emitentă) de a acorda accesul la aceste informații.

Or, protecția informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la
informare al acuzatului și față de garanțiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părților din
procesul penal, decât în condiții expres și limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la
informare poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real și justificat de protecția unui interes
legitim privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sau siguranța națională, iar decizia
de refuz a accesului la informațiile clasificate trebuie să aparțină întotdeauna unui judecător.

De altfel, Curtea a reținut că însăși Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în

cadrul procedurilor penale prevede, la art. 7 alin. (4), că „Statele membre se asigură că, în
conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale
[n.n. clasificate] în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate
face, cel puțin, obiectul controlului judiciar”.

Pe cale de consecință, Curtea a constatat că dispozițiile art. 352 alin. (11) și (12) din Codul de
procedură penală, în redactarea actuală, contravin dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21
alin. (3) din Constituție, precum și principiului unicității, imparțialității și al egalității justiției pentru
toți, prevăzut de art. 16 alin. (1) și (2) și de art. 124 alin. (2) din Constituție.

6. Actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive. Caracterul

şedinţei de judecată.
În ceea ce priveşte actul documentar procedural prin care se dispune asupra măsurilor
preventive, regulile sunt simple: procurorul şi organul de cercetare penală dispun prin ordonanţă
motivată [art. 203 alin. (4) NCPP], în vreme ce judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară şi, respectiv, instanţa de judecată vor dispune prin încheiere motivată.

Menţionăm că asupra măsurilor preventive, în cursul judecăţii, instanţa de fond se va putea

pronunţa şi prin sentinţa prin care soluţionează acţiunea penală [art. 399 alin. (1)NCPP]. De
asemenea, asupra menţinerii măsurii preventive s-ar putea pronunţa instanţa de apel şi prin decizie,
în condiţiile art. 423 alin. (3) NCPP („În caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine
măsura arestării preventive”). Deşi textul menţionat face referire doar la măsura arestării preventive,
apreciem că, pentru identitate de raţiune, având în vedere dispoziţiile art. 208 alin. (4) şi (5)
NCPP [„(4) În tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai
târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării
preventive şi a măsurii arestului la domiciliu (s.n.) dispuse faţă de inculpat. (5) În tot cursul judecăţii,
instanţa verifică prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă
temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe
cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri”], instanţa de
apel se poate pronunţa, în acelaşi sens, şi asupra menţinerii arestului la domiciliu, a controlului
judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune.

Un caz particular de luare a măsurilor preventive este cel reglementat de art. 399 alin.
(10) NCPP, potrivit căruia, după pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa
poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu
privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii. Se deduce din textul de lege că această ipoteză
vizează exclusiv situaţia inculpatului în privinţa căruia, prin sentinţa asupra fondului, instanţa de
judecată a pronunţat o soluţie de condamnare. Nu are relevanţă dacă în cauză a început sau nu să
curgă termenul de declarare a apelului, dacă s-a declarat deja calea de atac a apelului, cu condiţia ca
dosarul să nu fi fost încă înaintat instanţei de control judiciar.

În ceea ce priveşte caracterul şedinţei de judecată în care are loc soluţionarea sesizărilor
privind măsurile preventive date în competenţa judecătorului sau instanţei, dispoziţiile procedurale
stabilesc faptul că, pentru măsurile preventive discutate în cursul urmăririi penale (judecătorul de
drepturi şi libertăţi) şi în faza de cameră preliminară (judecătorul de cameră preliminară), judecata
se face în camera de consiliu [art. 203 alin. (5) NCPP], aşadar, în şedinţă nepublică. Mai mult, ca
derogare de la regula generală a pronunţării hotărârilor în şedinţă publică, încheierile date în materia
măsurilor preventive în faza de urmărire penală şi în faza de cameră preliminară se pronunţă în
camera de consiliu.

În ceea ce priveşte caracterul şedinţei de judecată în care se soluţionează contestaţia împotriva

încheierii pronunţate în materia măsurilor preventive de către judecătorul de drepturi şi libertăţi (în
faza de urmărire penală) ori de către judecătorul de cameră preliminară (în faza de cameră
preliminară), printr-o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent
să judece recursul în interesul legii, în soluţionarea unui recurs în interesul legii 17, s-a stabilit că, „în
interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) din Codul de
procedură penală, în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară contestaţia

17
I.C.C.J., compl. RIL, dec. nr. 4 din 29 septembrie 2014 (M. Of. nr. 821 din 11 noiembrie 2014), referitoare la
examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov privind interpretarea
şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) NCPP, în sensul de a stabili care dispoziţii sunt
aplicabile, respectiv dacă şedinţa de judecată prin care este soluţionată, în cursul urmăririi penale şi în procedura de
cameră preliminară, contestaţia formulată împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de cameră
preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se desfăşoară în şedinţă publică şi dacă
hotărârea adoptată este o încheiere sau o decizie.
împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi sau, după caz, a judecătorului de cameră
preliminară privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere
motivată, care se pronunţă în camera de consiliu”.

Pentru faza de judecată, legiuitorul nu a mai fixat caracterul public sau nepublic al şedinţei de
judecată în cadrul căreia instanţa este chemată a se pronunţa asupra măsurilor preventive. De
asemenea, nu a mai statuat asupra felului – public sau nepublic – al şedinţei în care are loc
pronunţarea. Prin urmare, în această situaţie, se vor aplica dispoziţiile art. 352 NCPP. Astfel,
pronunţarea asupra celor dispuse în materia măsurilor preventive se va face, ca regulă, în şedinţă
publică, conform art. 352 alin. (1) NCPP, iar cu titlu de excepţie, în şedinţă nepublică ori de câte ori
şedinţa a fost declarată ca atare potrivit excepţiilor reglementate în art. 352 alin. (3) şi (4) ori atunci
când dispoziţiile legale din legi speciale prevăd expres acest lucru.

Există totuşi o situaţie în care legiuitorul a stabilit expres caracterul public al şedinţei de
judecată în care instanţa este chemată a dispune asupra măsurilor preventive. Astfel, potrivit
art. 362 alin. (2) NCPP, „În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, instanţa
este datoare să verifice, în cursul judecăţii, în şedinţă publică, legalitatea şi temeinicia măsurii
preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 208” (s.n.). Prin urmare, caracterul public obligatoriu
al şedinţei de judecată vizează doar ipoteza verificărilor din oficiu pe care instanţa de judecată
(instanţa de fond) învestită cu soluţionarea cauzei este obligată a le întreprinde la primirea dosarului
(indiferent de natura măsurii preventive) ori ulterior, dar nu mai târziu de 60 de zile de la verificarea
anterioară.

Ori de câte ori judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori
instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive, rezultatul deliberării va fi consemnat
într-o minută, întocmirea acesteia fiind obligatorie, conform art. 400 alin. (2) NCPP.

7. Cazul prevăzut în art. 426 lit. g) NCPP este incident când şedinţa de judecată nu a fost
publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel, şi corespunde motivului de recurs de la art.
3859 alin. (1) pct. 4 CPP 1968.

Acest caz priveşte situaţia în care şedinţa de judecată nu a fost publică, deşi legea nu prevede
că judecata se desfăşoară în camera de consiliu sau că şedinţa de judecată nu este publică, ori situaţia
în care şedinţa de judecată nu a fost declarată nepublică în condiţiile art. 352 alin. (3)-(5) NCPP.

Esenţial pentru realizarea cerinţei publicităţii şedinţei de judecată este ca accesul public la
dezbateri să nu fie interzis, fiind indiferent dacă încăperea de la sediul instanţei unde au loc acestea
este, prin destinaţie, o „sală de şedinţă” sau un „birou”18.

18
C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 621/1997, în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 432.
 Constituie o încălcare a dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată judecarea cauzei
în şedinţă nepublică atunci când în aceeaşi cauză unii inculpaţi sunt minori şi alţi inculpaţi sunt
majori sau, în orice altă cauză, declararea şedinţei nepublice nemotivat, fără ascultarea părţilor
prezente, a persoanei vătămate şi a procurorului, precum şi omisiunea de a menţiona dacă această
măsură este valabilă pentru tot cursul procesului sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. Aceeaşi
este situaţia dacă în hotărâre nu se consemnează că şedinţa a fost publică sau nepublică, iar din alte
acte ale dosarului nu rezultă publicitatea şedinţei de judecată.19

Cazul de contestaţie în anulare priveşte numai încălcarea dispoziţiilor privind publicitatea

şedinţei de judecată, prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 281 alin. (1) lit.
c) NCPP, nu şi încălcarea dispoziţiilor prin care se stabileşte că judecata se desfăşoară în camera de
consiliu sau că şedinţa de judecată este nepublică, aceste din urmă dispoziţii fiind prevăzute sub
sancţiunea nulităţii relative20.

19
Gr.Gr. Theodoru, op. cit., 2008, p. 823-824.
20
N. Volonciu, A. Vlăşceanu, op. cit., p. 59 şi jurisprudenţa acolo citată; Gr.Gr. Theodoru, op. cit., 2008, p. 824 şi
jurisprudenţa acolo citată.
 BIBLIOGRAFIE

1. V. Dongoroz ş.a., Explicatiile teoretice ale Codului penal roman. Editia 2., vol. VI, Ed. C.H.
Beck, Bucuresti, 2012.
2. N. Volonciu, Tratat de procedura penala, vol.1, Ed. Paideia, Bucuresti, vol. II, 1996.
3. T. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia Naţională S.A., Cluj, 1948.
4. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2008.
5. Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale.
6. Constituţia României.
7. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
8. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.