1.

Scurte precizări generale legate de judecătorul de cameră preliminară

Judecătorul de cameră preliminară reprezintă o instituţie de drept procesual penal cu caracter de

noutate, care nu se identifică decât parţial cu instituţia camerei preliminare, aspect relevat atât de
regula de competenţă funcţională statuată la art. 54 din Codul de procedură penală, cât şi de alte
dispoziţiile legale pe care le voi detalia pe parcursul alocuţiunii.

Astfel, drepturile şi obligaţiile judecătorului de cameră preliminară şi ale avocaţilor suportă

consecinţele specificului procedurii în care sunt antrenate, prezentând anumite variaţii în funcţie de
regulile procesuale aplicabile. Datorită diverselor configuraţii date procedurilor în care este implicat
judecătorul de cameră preliminară, pot apărea situaţii în care rolul avocatului este înlăturat în
totalitate (ex. procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale).

În cadrul scopului general de eficientizare şi de înlăturare a deficienţelor care au condus la

condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare C.E.D.O.)
pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal, unul dintre obiectivele pe care şi le-a asumat
legiuitorul prin adoptarea Codului a fost reducerea duratei proceselor şi separarea funcţiilor
judiciare.

În acest context, judecătorul de cameră preliminară a dobândit, în principal, atribuţii în strânsă

legătură cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată (art. 3 alin. (1) lit. c)
şi alin. (6) şi art. 54 lit. a), b) şi c) din C. proc. pen.), însă, contrar obiectivului declarat, trebuie
observat că judecătorului de cameră preliminară i-au fost atribuite numeroase alte competenţe care
îl îndepărtează de funcţia procesuală pentru care a fost reglementat.

Unele dintre competenţele menţionate, altele decât verificarea legalităţii trimiterii în judecată,
derivă, bineînţeles, din crearea unei etape distincte a procesului penal, cu reguli proprii, anume
camera preliminară. În acest sens, pe durata de timp în care cauza se află în această etapă
procesuală, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra măsurilor preventive (cu excepţia
reţinerii), vizând fie persoana fizică, fie persoana juridică (art. 348 din C. proc. pen.), asupra restituirii
lucrurilor (dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 255 din C. proc. pen.), asupra luării şi ridicării măsurilor
provizorii de siguranţă cu caracter medical – obligarea provizorie la tratament medical (art. 245-246
din C. proc. pen.), internarea medicală provizorie (art. 247-248 din C. proc. pen.) –, asupra luării
măsurilor asigurătorii (art. 249, art. 254 din C. proc. pen.), asupra contestaţiei împotriva modului de
aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară (caz în
care contestaţia se soluţionează de acelaşi judecător prin încheiere definitivă – art. 250 alin. (6) din C.
proc. pen.), respectiv asupra măsurilor de protecţie cu privire la martorii ameninţaţi (art. 126 alin. (7)
din C. proc. pen.).

Relativ la măsurile asigurătorii, judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune, cu titlu

provizoriu (până la finalizarea procesului prin hotărâre definitivă), restabilirea situaţiei anteriore,
potrivit art. 256 din C. proc. pen., aceasta fiind doar de resortul instanţei de judecată, în etapa
judecăţii.

De asemenea, în raport cu art. 252 ind. 1 – art. 252 ind. 3 din C. proc. pen., judecătorul de cameră
preliminară nu poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, întrucât o asemenea
procedură a fost reglementată de legiuitor doar pentru etapele urmăririi penale, respectiv judecăţii,
considerând probabil că durata maximă a procedurii de cameră preliminară (60 de zile) înlătură
necesitatea unei valorificării a bunurilor mobile sechestrate.

În afara atribuţiilor pe care le exercită în etapa camerei preliminare, judecătorul de cameră

preliminară are atribuţii legate de verificarea soluţiilor de netrimitere în judecată (dar şi de
neurmărire) dispuse de procuror prin ordonanţă de clasare sau renunţare la urmărirea penală sau
prin rechizitoriu (art. 340-341 din C. proc. pen.). În plus, judecătorul de cameră preliminară confirmă
redeschiderea urmăririi penale, în condiţiile art. 335 alin. (4) din C. proc. pen., respectiv soluţionează
sesizarea privind luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris în caz
de clasare sau renunţare la urmărirea penală, conform art. 549 ind. 1 din C. proc. pen.

Competenţa materială, după calitatea persoanei şi cea teritorială a judecătorului de cameră

preliminară este dată de instanţa la care acesta funcţionează – art. 54 alin. (1) din C. proc. pen.
Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară soluţionează contestaţiile
împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic
inferioară (art. 425 ind. 1 alin. (5) din C. proc. pen.).

Din ansamblul prevederilor Codului de procedură penală reiese că procedura la judecătorul de

cameră preliminară nu este publică, desfăşurându-se în camera de consiliu în cvasitotalitatea
cazurilor date în competenţa sa. Cu toate acestea, fără vreun motiv care să justifice o asemenea
distincţie, contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de
către judecătorul de cameră preliminară se soluţionează în şedinţă publică (art. 250 alin. (6) şi (7) din
C. proc. pen.).

2. Situaţii speciale privind anumite proceduri date în competenţa judecătorului de cameră

preliminară

O primă situaţie atipică se produce atunci când în cursul urmăririi penale, în conformitate cu art. 249
alin. (1) din C. proc. pen., procurorul ia o măsură asigurătorie, prin ordonanţă (prin rechizitoriu,
procurorul poate doar să propună luarea unei asemenea măsuri de către judecătorul de cameră
preliminară – art. 330 din C. proc. pen.), iar înainte de expirarea termenului de contestaţie de 3 zile
de la data comunicării ordonanţei/aducerii la îndeplinire a acesteia, procurorul emite rechizitoriul şi
sesizează judecătorul de cameră preliminară. În acest caz, cu toate că dosarul se află în etapa
camerei preliminare, inculpatul sau o altă persoană interesată pot introduce contestaţie, cu
respectarea termenului de 3 zile, care se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond (art. 250 alin. (1) din C. proc. pen.),
iar nu de judecătorul de cameră preliminară, care nu are o asemenea competenţă funcţională – art.
250 alin. (6) din C. proc. pen. nu se referă la o asemenea ipoteză.

Referitor la luarea măsurilor provizorii de siguranţă cu caracter medical, trebuie observat faptul că,
spre deosebire de ipoteza măsurilor preventive, care pot fi luate din oficiu de judecătorul de cameră
preliminară în etapa camerei preliminare, în acest caz, luarea celor două măsuri de siguranţă poate fi
dispusă doar la propunerea motivată a procurorului – art. 246 alin. (1) şi art. 248 alin. (1) din C. proc.
pen. La soluţionarea propunerii de luare faţă de inculpat a măsurii obligării la tratament medical sau
de internare medicală provizorie este obligatorie prezenţa unui avocat ales/din oficiu.

În procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale, adoptată pentru a se realiza conformitatea

instituţiei reluării urmăririi penale în cazul redeschiderii (anume atunci când se infirmă ordonanţa de
clasare de către procurorul ierarhic superior sau când se revocă ordonanţa de clasare/de renunţare la
urmărirea penală de către procuror), cu jurisprudenţa C.E.D.O. în interpretarea art. 6 parag. 1 din
Convenţie (în special cauza Stoianova şi Nedelcu c. României din 4 august 2005), a fost reglementat
un termen de cel mult 3 zile de la emiterea ordonanţei, sub sancţiunea nulităţii, în care
redeschiderea urmăririi penale poate fi supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară.

Natura juridică a termenului este esenţială pentru a stabili efectele depăşirii acestuia. Apreciez că
este un termen legal imperativ, nu de recomandare, care atrage nulitatea relativă, în condiţiile art.
268 alin. (3) din C. proc. pen.[1].

În general, nerespectarea termenelor legale imperative atrage decăderea care operează de drept,
fără a fi necesară vreo cerere în acest sens, prin intermediul nulităţii absolute. Însă art. 335 alin. (4)
din C. proc. pen. nu reprezintă o aplicaţie particulară a art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., întrucât spre
deosebire de acest text legal, sesizarea privind redeschiderea urmăririi penale nu urmăreşte
exercitarea unui drept procesual, ci instituie o obligaţie a procurorului (singurul caz în care decăderea
operează pentru actele efectuate de organele judiciare cu depăşirea termenelor legale imperative
este când s-a introdus calea de atac de către procuror cu depăşirea termenului – de exemplu, apelul).

Art. 268 alin. (3) din C. proc. pen. este aplicabil, deoarece vizează consecinţele nerespectării tuturor
termenelor procesuale (fiind regula generală), cu excepţia termenului legal imperativ instituit pentru
exercitarea unui drept procesual şi a termenului pentru care poate fi luată o măsură preventivă (când
intervine încetarea de drept). Astfel, nerespectarea termenelor legale imperative de către organele
judiciare atrage aplicabilitatea dispoziţiilor privind nulităţile, în concret, regimul juridic al nulităţilor
relative, deoarece ipoteza reglementată de art. 268 alin (3) din C. proc. pen. nu se regăseşte printre
cazurile de nulitate absolută de la art. 281 alin. (1) din C. proc. pen.

Interesant este faptul că pentru nerespectarea termenului de 3 zile de către procuror, legiuitorul a
reglementat, ca sancţiune, unul dintre rarele cazuri de nulitate relativă expresă. Această abordare
vădeşte intenţia de a sustrage acest caz de nulitate de la regimul nulităţilor relative reglementat de
art. 282 alin. (1) din C. proc. pen., persoana interesată putând să o invoce fără a fi necesară dovedirea
unei vătămări, întrucât pentru nulităţile relative exprese vătămarea drepturilor părţii/subiectului
procesual principal se presupune până la proba contrară. Singura problemă este cum ar putea
suspectul/inculpatul să invoce nulitatea relativă, respectiv cum ar putea procurorul să facă dovada
lipsei vătămării, în contextul în care sesizarea este soluţionată fără participarea lor.

Întrucât procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale se desfăşoară în camera de consiliu, fără
participarea procurorului, a suspectului/inculpatului sau a altor persoane, practic singurul care poate
invoca nulitatea relativă este judecătorul de cameră preliminară.

Procedura reglementată de art. 549 ind. 1 din C. proc. pen., nu ridică probleme speciale de aplicare,
însă prezintă o serie de necorelări sau omisiuni ale textelor legale. Astfel, deşi, în denumirea
marginală a capitolului IX şi al art. 549 ind. 1 din C. proc. pen. se indică „procedura de confiscare sau
desfiinţare a unui înscris în cazul clasării”, încă din cuprinsul primului alineat reiese că aceasta se
aplică în două ipoteze: atunci când procurorul a dispus clasarea, respectiv când a dispus renunţarea
la urmărirea penală.

Alineatul (5) nu specifică felul şedinţei în etapa contestaţiei şi prevede că aceasta se soluţionează de
către instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Î.C.C.J., de către
completul competent potrivit legii. Având în vedere că soluţionarea contestaţiei are loc fără
participarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate,
şedinţa nu se poate desfăşura decât în camera de consiliu. Se îndepărtează de orice raţiune
soluţionarea cauzei în şedinţă publică fără ca persoanele interesate sau procurorul să poată participa.

Deoarece toate contestaţiile prevăzute de cod împotriva hotărârilor judecătorului de cameră

preliminară sunt soluţionate de către un judecător de cameră preliminară de la instanţa ierarhic
superioară sau, în cazul contestaţiilor de competenţa Î.C.C.J., de un complet format din 2 judecători
de cameră preliminară (art. 54 alin. (1 ind 1) şi art. 31 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 304/2004), prin
noţiunea instanţa ierarhic superioară celei sesizate nu se poate înţelege, prin raportare la normele de
organizare judiciară indicate, decât judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic
superioară celei sesizate.

3. Aspecte practice referitoare la judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii plângerii

împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată

În ipoteza în care petentul introduce o plângere potrivit art. 339 dinC. proc. pen., iar procurorul
ierarhic superior admite plângerea, infirmă soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată şi
dispune aceeaşi soluţie sau o altă soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată pentru alte
motive sau doar pentru anumite motive invocate de către petent, nu mai poate fi contestată de către
petent pe cale ierarhică la procurorul ierarhic superior, întrucât art. 339 alin. (5) din C. proc. pen.
interzice expres o asemenea procedură, motiv pentru care nu mai subzistă nici aplicabilitatea soluţiei
adoptate prin Decizia nr. 1/2009 a Înalte Curţi – Secţiile Unite.
Dar, faţă de prevederile art. 340 alin. (1) din C. proc. pen., petentul are dreptul de a contesta direct la
judecătorul de cameră preliminară o asemenea soluţie, deoarece aceasta nu reprezintă altceva decât
o admitere în parte care este în acelaşi timp şi o respingere în parte. În acest caz, nu se poate susţine
că obiectul controlului în procedura reglementată de art. 340 din C. proc. pen. este soluţia de
clasare/renunţare la urmărirea penală din cadrul ordonanţei/rechizitoriului, ci însăşi soluţia
procurorului ierarhic superior. Cu excepţia acestui caz, procedura de la art. 339 din C. proc. pen. este
o procedură administrativă prealabilă obligatorie.

Deşi se poate constata faptul că legiuitorul nu a mai reluat-o în reglementare, autoritatea de lucru
judecat trebuie să fie în continuare atribuită încheierii judecătorului de cameră preliminară
pronunţată potrivit art. 341 alin. (6) lit. a) şi alin. (7) pct. 1, 2 lit. a) din C. proc. pen. Atunci când într-o
cauză a fost pronunţată o soluţie de clasare/renunţare la urmărirea penală rămasă definitivă (fie prin
încheierea judecătorului, fie prin neintroducerea plângerii în termen), dacă se descoperă fapte şi
împrejurări noi, organul de cercetare penală sau persona interesată vor aduce la cunoştinţa
procurorului aspecte ivite, însă refuzul procurorului de a redeschide urmărirea nu dă dreptul
persoanei interesate să facă o nouă plângere la judecătorul de cameră preliminară.

Procedura de soluţionare reglementată la art. 341 alin. (5) din C. proc. pen., fără participarea
petentului, a procurorului şi a intimaţilor, a fost constatată neconstituţională prin Decizia nr.
599/21.10.2014 a Curţii Constituţionale.

Întrucât instanţa de contencios constituţional nu se poate regăsi în rolul de legiuitor pozitiv, iar
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept până la expirarea unui
termenul de 45 de zile, când îşi încetează aplicabilitate, având în vedere că până în prezent nu a fost
adoptat un act normativ care să dezlege problema modalităţii de soluţionare a plângerii, apreciez că
procedura se va desfăşura, în continuare, în camera de consiliu – regula în procedurile de
competenţa judecătorului de cameră preliminară; cu prezenţa obligatorie a procurorului – regula în
cadrul procedurilor penale desfăşurate în faţa unui judecător (excepţie făcând doar cazurile exprese
în care se prevede înlăturarea participării reprezentantului Ministerului Public), iar întrucât
procedura este esenţialmente privată urmează a se aplica prevederile privind citarea tuturor
persoanelor implicate: suspectul, persoana vătămată, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă
civilmente din procedura iniţială.

Pentru aplicarea regulii de citare reţin două argumente: fie se face trimitere la regula generală pentru
etapa judecăţii statuată de art. 535 alin. (1) din C. proc. pen., soluţionarea plângerii fiind o veritabilă
judecată, fie, prin raportare la caracterul privat al procedurii de la art. 340-341 din C. proc. pen., dacă
se consideră că nu sunt aplicabile regulile din etapa judecăţii procesului penal, devin incidente
regulile art. 2 alin. (2) din C. proc. civ. rap. la art. 153 alin. (1) din C. proc. civ., care statuează că
dispoziţiile Codului de procedură civilă (inclusiv regula citării în toate procedurile în faţa unei
instanţe) se aplică şi în alte materii în măsura care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii
contrare.
Faţă de decizia Curţii, întrucât procurorul este prezent, iar celelalte persoane împrocesuate pot fi
prezente la soluţionarea plângerii admisibile şi formulate în termenul legal, în ipoteza în care în
cursul urmăririi penale în care s-a pronunţat soluţia de netrimitere în judecată s-a dispus punerea în
mişcare a acţiunii penale, se ridică problema dacă se pot administra probe referitoare la teza
nelegalităţii administrării probelor ori efectuării actelor de urmărire penală, mai ales în contextul în
care, spre deosebire de art. 278 ind. 1 alin. (7) din C. proc. pen. de la 1968, în noua reglementare nu
se mai indică nici măcar posibilitatea administrării probei cu înscrisuri noi.

În cazul în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, este evident că procedura plângerii
împotriva soluţiei de neurmărire sau netrimitere în judecată nu permite administrarea de probe noi,
urmând a fi avut în vedere doar materialul din cursul urmăririi penale sau, după caz, anterior
începerii urmăririi penale (actul de sesizare a organelor de urmărire penală şi documentele ataşate),
notele scrise depuse de părţi (din procedura plângerii) şi procuror, explicaţiile prezentate în şedinţă
de către părţi (suspect şi persoana vătămată din procedura iniţială), respectiv procuror, precum şi
dezbaterile contradictorii. Asupra acestei situaţii, la soluţionărea unei excepţii de
neconstituţionalitate privind art. 278 ind. 1 alin. (7) din C. proc. pen. din 1968 care permitea doar
administrarea probei cu înscrisuri noi, Curtea Constituţională a avut ocazia să-şi exercite jurisdicţia
atunci când a pronunţat decizia nr. 354/23.09.2004, statuând că examinarea plângerii doar în baza
dosarului pe care s-a întemeiat soluţia dispusă de procuror este constituţională, atâta timp cât
procedura nu vizează judecata în fond şi nu are ca finalitate aflarea adevărului.

În cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale finalizate prin soluţie
de netrimitere în judecată, trebuie observat că prin decizia nr. 599/21.10.2014, Curtea
Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii opţiunii legiuitorului în sensul de a
restrânge controlul judecătorului de cameră preliminară doar la posibilitatea unei analize formale a
probelor din cursul urmăririi penale şi a efectuării actelor de urmărire penală, fără permisiunea de a
administra probe cu privire al aceste aspecte. Cu toate acestea, la punctul 43 din decizia arătată a
ridicat această problemă în cadrul analizei vizând nerespectarea principiului egalităţii de arme.

Dată fiind importanţa pe care o prezintă pentru desfăşurarea ulterioară a procesului rezultatul
analizei de legalitate pe care o realizează judecătorul de cameră preliminară (întrucât administrarea
probelor şi efectuarea actelor de urmărire penală nu mai pot fi contestate, din perspectiva legalităţii,
în etapa judecăţii), în ipoteza unei eventuale soluţii de admitere a plângerii şi de dispunere a începerii
judecăţii – aspect decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală – este greu de conciliat
această procedură care nu permite administrarea de probe pentru dovedirea nelegalităţilor invocate
cu dreptul la un proces echitabil decurgând din art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 parag. 1 din
Convenţie, mai ales în condiţiile în care procedura de la art. 340-341 din C. proc. pen., deşi prealabilă
începerii judecăţii, poate fi determinantă şi să stabilească configuraţia posibilului proces.

În privinţa soluţiilor pe care ar putea să le pronunţe judecătorul de cameră preliminară, atrage

atenţia formularea de la art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) lit. d) din C. proc. pen., care conduce la
extinderea categoriei de persoane care pot contesta temeiul juridic al soluţiei de clasare, în sensul că
petentul nu trebuie să fi avut calitatea de suspect sau inculpat, ci poate fi orice persoană al cărei
interes legitim este vătămat prin soluţia procurorului. De exemplu, persoana vătămată poate solicita
schimbarea temeiului juridic al clasării din art. 16 lit. a) – fapta nu există – în art. 16 lit. b) din C. proc.
pen. – fapta nu e prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege –
pentru a-şi deschide astfel posibilitatea unei acţiuni civile în răspundere civilă delictuală.

Un ultim aspect pe care doresc să-l evidenţiez este faptul că, deşi codul a urmărit separarea funcţiilor
judiciare, prin dispoziţia art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., când verifică legalitatea
administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, excluzând anumite probe şi
constatând nulitatea unor acte, admite plângerea, desfiinţează soluţia procurorului şi dispune
începerea judecăţii, judecătorul de cameră preliminară realizează prin actul de sesizare a instanţei
(încheierea), atât o apreciere a legalităţii probelor deja administrate (specifice funcţiei de verificare a
trimiterii şi netrimiterii în judecată), cât şi o apreciere asupra temeiniciei, reţinând suficienţa probelor
care au trecut testul legalităţii (specifică funcţiei de urmărire penală). În acest caz, etapa camerei
preliminare este înglobată, însă într-o formă aparte, în cadrul procedurii plângerii contra soluţiilor de
neurmărire sau netrimitere în judecată.

4. Judecătorul de cameră preliminară prin raportare la instituţia camerei preliminare. Aspecte

deontologice ale judecătorului şi avocatului

Întrucât tematica este extrem de generoasă voi puncta câteva elemente de noutate vizând limitele
atribuţiilor judecătorului în această etapă procesuală şi efectele finalizării camerei preliminare, prin
raportare şi la decizia nr. 641/11.11.2014 a Curţii Constituţionale a României, fără a analiza în detaliu
consecinţele constatării ca neconstituţionale a prevederilor art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (5), art.
346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din C. proc. pen.

În primul rând, observ o anumită necorelare terminologică în privinţa obiectului camerei preliminare
cu efecte asupra întinderii competenţei funcţionale a judecătorului. În concret, la art. 342 din C. proc.
pen. se specifică faptul că obiectul procedurii îl constituie, printre altele, legalitatea efectuării actelor
de către organele de urmărire penală, iar la art. 54 din C. proc. pen. s-a statuat că judecătorul de
cameră preliminară verifică legalitatea efectuării actelor procesuale. Este superfluă o analiză pe tema
distincţiei dintre actele procesuale şi cele procedurale, dar având în vedere că legătura dintre ele este
indisolubilă, prin raportare alte norme procesuale întâlnite în cod, se configurează un control integral
asupra legalităţii efectuării urmăririi penale, atât asupra actelor procesuale cât şi a celor procedurale.

Regimul sancţionării nelegalităţilor efectuării actelor de urmărire penale este cel al nulităţilor, cu
distincţiile de la art. 280-282 din C. proc. pen.

Singurele nulităţi absolute care pot fi invocate de către judecătorul de cameră preliminară în privinţa
efectuării actelor de urmărire penală sunt cele de la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din C. proc. pen. –
legate de lipsa suspectului sau a inculpatului în cursul urmăririi penale, atunci când prezenţa sa era
obligatorie, respectiv vizând lipsa asistenţei de către avocat a suspectului sau a inculpatului (nu a
persoanei vătămate sau a altei părţi), atunci când aceasta era obligatorie, în cursul urmăririi penale
sau al camerei preliminare. Aceste nulităţi ar putea fi invocate în condiţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din
C. proc. pen., până la închiderea (finalizarea definitivă) a procedurii de cameră preliminară.

Prin folosirea terminologiei de verificare a legalităţii administrării probelor, legiuitorul a urmărit să

supună controlului judecătorului de cameră preliminară modalitatea, operaţiunile de obţinere şi
folosire a probei, putându-se constata nulitatea procedurii de administrare a probei, cu consecinţa
excluderii acesteia. În acest context, excluderea probei este mediată de constatarea/declararea
nulităţii procedurii de administrare a acesteia. Astfel, excluderea nu apare ca o sancţiune autonomă
de drept procesual penal.

Legalitatea procedurii administrării probei nu trebuie confundată cu legalitatea probei înseşi, iar în
cursul camerei preliminare nu poate fi constatată nelegalitatea decurgând din neadministrarea unor
probe care sunt imperativ prevăzute de lege pentru buna desfăşurare a procesului penal – de
exemplu situaţia în care o probă constituie atât o condiţie de procesualitate, cât şi una de
substanţialitate, cum este expertizarea medico-legală psihiatrică a minorului care are vârsta între 16-
14 ani. Altfel spus, în materia probelor, judecătorul nu poate examina ceea ce nu există, dar trebuie
să existe[2].

În schimb, în materia actelor procesuale, judecătorul de cameră preliminară poate verifica şi constata
inexistenţa unor acte procesuale cum ar fi lipsa punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva
persoanei faţă de care s-a dispus trimitere în judecată – acest aspect poate fi analizat şi ca o
neregularitate a rechizitoriului.

Nelegalitatea administrării unor probe poate fi invocată în condiţiile art. 281-282 din C. proc. pen.
Acest aspect este dedus din dispoziţiile art. 102 alin. (3) din C. proc. pen., care statuează că nulitatea
actului prin care s-a dispus sau s-a autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost
administrată determină excluderea probei.

Probele care nu au fost excluse sau actele de urmărire penală menţinute cu ocazia verificării din
camera preliminară nu mai pot fi excluse în etapa judecăţii. Acest aspect reiese din raţiunea
legiuitorului care, în expunerea de motive a proiectului Codului, arăta că judecătorul de cameră
preliminară evaluează într-un termen scurt şi cu caracter definitiv actele de urmărire penală.

Totuşi, în cazul probelor obţinute prin tortură sau a probelor derivate, acestea nu pot fi folosite, în
nici un caz, în procesul penal, întrucât art. 102 din C. proc. pen. instituie o adevărată inadmisibilitate
a unor asemenea probe, care nu operează prin intermediul nulităţilor, ca în ipoteza altor nelegalităţi
vizând modalitatea de administrare a probelor. Argumentul hotărâtor în acest sens rezidă în
rezultatul analizei comparative a art. 102 alin. (1) din C. proc. pen. cu art. 102 alin. (2), (3) şi (4) din C.
proc. pen., distincţiile între primul şi celelalte alineate neavând nicio aplicabilitate dacă nu s-ar
interpreta în sensul precizat anterior.
Mai mult, dacă dovada că probele au fost obţinute prin tortură este făcută ulterior începerii judecăţii,
respectiva probă nu poate fi folosită în nici un mod în proces şi nu poate fi avută în vedere la
pronunţarea soluţiei instanţei. Ca argument subsidiar, trebuie observat că atunci când C.E.D.O.
analizează o eventuală încălcarea a art. 3 din Convenţie aşteaptă de la state, pe lângă obligaţia
negativă de a se abţine de la acte de tortură, şi o obligaţie pozitivă, în sensul efectuării unei anchete
efective, ori de câte ori există indicii suficiente că o persoană a fost supusă torturii. Or, a se accepta
posibilitatea ca o probă obţinută prin tortură să poată sta la baza unei soluţii de condamnare pentru
motivul că inculpatul nu a probat existenţa torturii în camera preliminară se îndepărtează cu
certitudine de la cele enunţate, o atare soluţie procesuală nefiind în niciun caz proporţională cu
obiectivul propus – prevenirea tergiversării cauzelor şi soluţionarea lor într-un termen rezonabil.

În acord cu argumentele Curţii Constituţionale la pronunţarea deciziei nr. 641/2014, apreciez că în

etapa judecăţii nu se mai poate relua problema nelegalităţii administrării altor probe (cu excepţia
celor obţinute prin tortură sau derivate), însă doar în măsura în care se consideră că etapa camerei
preliminare permite administrarea probatoriului necesar pentru dovedirea eventualelor nelegalităţi.
Într-o interpretare contrară, în sensul inadmisibilităţii administrării unui probatoriu în această etapă
procesuală pentru a se face dovada nelegalităţilor, judecătorului de cameră preliminară şi nici
instanţei de judecată, ulterior, nu le-ar fi asigurată deplinătate de jurisdicţie cu privire la aspectele
care pot face obiectul camerei preliminare, iar ulterior obiectul judecăţii, sens în care acuzaţia în
materie penală nu ar fi supusă controlului deplin al unui magistrat independent şi imparţial, or, o
asemenea abordare implică, evident, încălcarea art. 6 din Convenţie.

Referitor la legalitatea sesizării instanţei, trebuie reţinut faptul că art. 342 din C. proc. pen. arată că
obiectul camerei preliminare îl constituie şi verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii
sesizării instanţei, iar la art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. se prevede că în cazul în care judecătorul de
cameră preliminară constată neregularităţi de ale actului de sesizare, încheierea se comunică de
îndată parchetului.

Evident noţiunea de legalitatea sesizării o înglobează pe cea de regularitate a actului de sesizare,

neconfundându-se cu aceasta. Regularitatea actului de sesizare vizează aspectele de conţinut şi de
formă ale rechizitoriului, iar legalitatea sesizării include atât regularitatea actului de sesizare, felul
actului de sesizare, cât şi procedura de sesizare. Distincţia este importantă, întrucât în cazul art. 345
alin. (2) din C. proc. pen. doar neregularităţile pot fi remediate de către procuror. Este greu de
imaginat cum ar putea procurorul să remedieze o sesizare a instanţei făcută printr-o
ordonanţă/rezoluţie sau alt act decât rechizitoriul reglementat de art. 329-331 din C. proc. pen., sau
în situaţia în care rechizitoriul vizează fapte/persoane cu privire la care nu a fost efectuată urmărirea
penală (nici începută) sau cu privire la care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală. În acest caz,
sancţiunea nu poate fi decât nulitatea.

Prin raportare la art. 281 din C. proc. pen., trebuie observat faptul că legiuitorul a înlăturat nelegala
sesizare a instanţei dintre cazurile de nulitate absolută, nerespectarea reglementărilor care vizează
acest aspect atrage sancţiunea nulităţii relative. Se pune întrebarea dacă nelegala sesizare a instanţei
poate fi invocată de către judecător din oficiu.
Răspunsul la această întrebare se regăseşte tot în textul art. 345 alin. (2) din C. proc. pen. în care se
stipulează că, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de
sesizare, în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 din C. proc. pen. actele de urmărire penală
efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se
comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.

Apreciez că, deşi este vorba de o nulitate relativă, în acest caz judecătorul de cameră preliminară
poate invoca din oficiu nelegalitatea sesizării, mai ales că textul legal raportează la regimul nulităţilor
doar efectuarea actelor de urmărire penală, nu şi când constată neregularităţi ale actului de sesizare.

În cazul unei alte interpretări, în care judecătorul nu ar avea dreptul să invoce nelegala sesizare, deşi
a observat-o, este dificil de admis cum ar putea să se desfăşoare judecata pentru fapte/persoane faţă
de care nu a existat vreo urmărire penală sau pentru fapte neclar şi insuficient descrise în actul de
sesizare ori în ipoteza în care s-a întocmit alt act decât rechizitoriul.

Oricum, după finalizarea procedurii de cameră preliminară nu se mai poate invoca nelegala sesizare a
instanţei de judecată de către niciun subiect procesual.

Tot prin excepţie de la art. 282 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., sunt anumite situaţii în care, deşi
nerespectarea unei anumite prescripţii procedurale atrage nulitatea relativă, judecătorul de cameră
preliminară o poate invoca din oficiu, fără a fi necesară dovada vătămării drepturilor părţilor sau a
subiecţilor procesuali principali. Este cazul necompetenţei teritoriale şi a celei materiale sau după
calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare care poate fi invocată din oficiu, pe cale de
excepţie, conform art. 47 alin. (2), (3) şi (4) din C. proc. pen., a cărei admitere atrage declinarea, fără
a se verifica alte excepţii, respectiv fără a se constata alte nelegalităţi. Excepţiile invocate la primul
judecător sesizat vor fi soluţionate de judecătorul de cameră preliminară competent, ulterior
declinării. Aşadar, verificarea competenţei, indiferent de caracterul său absolut sau relativ, se face
din oficiu de către judecătorul de cameră preliminară.

Trebuie evidenţiat faptul că nerespectarea regimului competenţei materiale a organului de urmărire

penală nu mai este sancţionată cu nulitatea absolută, chiar dacă ar fi fost competent un parchet
ierarhic superior, în raport cu art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., astfel că judecătorul de cameră
preliminară nu poate invoca din oficiu o nulitate decurgând din necompetenţa procurorului sau a
organului de cercetare penală.

Având în vedere formularea art. 344 alin. (3) din C. proc. pen., se pune problema cazurilor în care
asistenţa juridică este obligatorie în etapa camerei preliminare. Potrivit acestui text legal, în cazurile
prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător
din oficiu (…). Or, conform art. 90 lit. c) din C. proc. pen., asistenţa juridică este obligatorie în cursul
judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Este oare acest caz incident şi în etapa camerei
preliminare?

Având în vedere faptul că obiectul camerei preliminare se raportează la efectuarea unui control de
legalitate, precum şi consecinţele neinvocării încălcărilor prevederilor legale până la împlinirea
termenului de minim 20 de zile/până la încheierea procedurii de cameră preliminară (în cazul
sancţiunii nulităţii absolute), întrucât aceasta presupune existenţa anumitor cunoştinţe de
specialitate ale celor care au dreptul să invoce anumite nelegalităţi, consider că, în pofida
insuficienţei modalităţii de exprimare, asistenţa juridică este obligatorie în etapa camerei preliminare
şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. De altfel, dacă s-ar fi dorit inaplicabilitatea acestui caz de
asistenţă juridică obligatorie s-ar fi putut face trimitere doar la cazurile de la art. 90 lit. a) şi b) din C.
proc. pen.

În plus, această abordare corespunde cel mai bine necesităţii asigurării condiţiilor optime pentru
manifestarea rolului social pe care îl are avocatul.

Atât în cazurile de asistenţă juridică obligatorie, dar şi în cazurile apărării prin avocat ales, acesta are
dreptul, dar şi obligaţia consultării dosarului (pentru exercitarea unei apărări efective), în condiţiile
art. 94 din C. proc. pen., precum şi posibilitatea formulării de note scrise, de a formula excepţii şi
cereri în termenele stabilite, în condiţiile legii, de către judecătorul de cameră preliminară. În plus, în
raport cu decizia Curţii Constituţionale are obligaţia să se prezinte în şedinţa din camera de consiliu în
care sunt citate părţile.

Apărătorului din oficiu nu i se comunică un exemplar al rechizitoriului. Asistenţa juridică a celorlalţi

subiecţi procesuali nu este obligatorie în etapa camerei preliminare.

Comparaţie: art. 281 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. și art. 282 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. După
cum am specificat anterior, încălcarea dispoziţiilor de la art. 281 alin. (1) lit. e), f) din C. proc. pen.,
sancţionată cu nulitatea absolută, poate fi invocată, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi
penale sau în procedura de cameră preliminară – până la încheierea procedurii de cameră
preliminară, prin aceasta înţelegându-se finalizarea definitivă şi completă a acestei etape – art. 281
alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. Astfel, încălcările evidenţiate pot fi invocate şi în faţa judecătorului de
cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară care soluţionează contestaţia.

În schimb, potrivit art. 282 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale care atrag
nulitatea relativă, în cazul în care încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în camera
preliminară, poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară. Diferenţa
terminologică faţă de art. 281 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. nu este întâmplătoare, prin „închidere”
înţelegându-se finalizarea fiecărei faze procesuale a camerei preliminare – la primul judecător şi în
contestaţie. Astfel, vor putea fi invocate în etapa contestaţiei doar acele încălcări ivite în cursul
soluţionării acesteia[3].
Cu toate acestea, prevederile art. 281 şi 282 din C. proc. pen. trebuie coroborate cu dispoziţiile
relative la camera preliminară 344 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen. referitoare la stabilirea de către
judecător a unui termen de 20 de zile sau mai mare în care se pot formula excepţii de către
inculpat/avocatul din oficiu.

În raport cu generozitatea oferită de domeniul reglementării în materia judecătorului de cameră

preliminară, rămân numeroase aspecte care merită discutate cu ocazia altor întruniri.

[1] Nicolae Volonciu, Adreea Simona Uzlău, Raluca Moroşanu, Victor Văduva, Daniel Atasiei, Cristinel
Ghigheci, Corina Voicu, Georgiana Tudor, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriţă, Noul Cod de
procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 835.

[2] Ilie Nariţa, Camera preliminară – sub spectrul neconstituţionalităţii?, Revista Dreptul nr. 5/2014,
pag. 179-180.

[3] Nicolae Volonciu, Adreea Simona Uzlău, Raluca Moroşanu, Victor Văduva, Daniel Atasiei, Cristinel
Ghigheci, Corina Voicu, Georgiana Tudor, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriţă, Noul Cod de
procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 666 şi 686.