Unitatea Legala de Infractiune

INTRODUCERE
Conceptul de unitate legală de infracţiune este reprezentat de existenţa rezoluţiei

delictuoase unice în realizarea mai multor acţiuni sau inacţiuni care formează prin voinţa legii
(mens o voluntas legis), o unitate infracţională legală, deoarece sunt grupate în conţinutul unei
infracţiuni, cu un rezultat unic deşi fiecare în parte prezintă conţinutul distinct al aceleaşi
infracţiuni.
Aşadar, unitatea legală de infracţiune este o creaţie a legiuitorului, în sensul că două
sau mai multe acţiuni sau inacţiuni care fiecare în parte ar putea constitui infracţiuni distincte
sunt considerate o singură infracţiune.
Fiecare dintre aceste acţiuni sau inacţiuni pot să constituie câte o infracţiune distinctă, însă
prin voinţa legiuitorului acestea sunt întrunite în conţinutul unei singure infracţiuni
realizându-se o unitate infracţională legală.
Indiferent de natura complexă, obiectivă şi subiectivă a acţiunii sau inacţiunii
infracţionale, pentru a reprezenta o unitate legală de infracţiune va trebui să existe şi voinţa
concretă a legiuitorului pentru reglementarea juridică a acestei forme de unitate legală de
infracţiune.
Lipsa voinţei legiuitorului de reglementare juridică a acestei forme de unitate de
infracţiune determină existenţa unei pluralităţi de infracţiuni.
Formele unităţii legale de infracţiune consacrate de Codul penal şi legile speciale sunt:
- infracţiunea continuată
- infracţiunea complexă
- infracţiunea de obicei
- infracţiunea progresivă.
Unitatea legală de infracţiune reprezintă o temă deosebit de importantă în domeniul
dreptului penal, motiv pentru care am ales să abordez această problematică.
Lucrarea este structurată în 7 capitole astfel:
CAPITOLUL 1 "UNITATEA DE INFRACŢIUNE ŞI PLURALITATEA DE
INFRACŢIUNI" pune accent pe definirea infracţiunii şi pe faptul că printre instituţiile penale
care se află în strânsă corelaţie atât cu instituţia infracţiunii, cât şi cu răspunderea şi
sancţiunile de drept penal o constituie pluralitatea de infracţiuni şi implicit unitatea de
infracţiune. Un punct important tratează importanţa stabilirii caracterizării exacte a faptei ca
unitate de infracţiune sau pluralitate de infracţiuni.
1
CAPITOLUL 2 "ASPECTE GENERALE PRIVIND UNITATEA DE INFRACŢIUNE"
tratează aspectele privind clarificarea noţiunii de unitate de infracţiune, necesitatea studiului
unităţii infracţionale, forme ale unităţii de infracţiune, unitatea naturală de infracţiune şi
formele sale, unitatea legală de infracţiune.
CAPITOLUL 3 "ASPECTE GENERALE PRIVIND UNITATEA LEGALĂ DE
INFRACŢIUNE" tratează conceptul de unitate legală şi formele unităţii legale.
CAPITOLUL 4 "INFRACŢIUNEA CONTINUATĂ – FORMĂ A UNITĂŢII LEGALE DE
INFRACŢIUNE" tratează aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea continuată, cu
toate elementele sale, punând accent pe latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii,
felurile şi formele infracţiunii continuate, infracţiunile care nu pot fi săvârşite în mod
continuat şi pedepsirea infracţiunii continuate.
CAPITOLUL 5 prezintă "INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ -FORMĂ A UNITĂŢII LEGALE
DE INFRACŢIUNE" şi pune accent pe noţiunea de infracţiune complexă, elementele
infracţiunii complexe, formele infracţiunii complexe, pedeapsa pentru infracţiunea complexă
şi probleme speciale legate de infracţiunea complexă.
CAPITOLUL 6 prezintă "INFRACŢIUNEA PROGRESIVĂ – FORMĂ A UNITĂŢII
LEGALE DE INFRACŢIUNE".
CAPITOLUL 7 prezintă "INFRACŢIUNEA DE OBICEI – FORMĂ A UNITĂŢII LEGALE
DE INFRACŢIUNE".
2
CAPITOLUL 1
UNITATEA DE INFRACŢIUNE ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
1.1 Generalităţi privind infracţiunea
Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt infracţiunea, răspunderea penală şi

pedeapsa, în jurul lor gravitând toate prevederile legii penale1.
Codul Penal Român a consacrat în art. 17 definiţia generală a infracţiunii, ca fiind
„faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Examinându-se conceptul de infracţiune se constată că este un fenomen complex care îmbracă
mai multe aspecte: material, social-istoric şi juridic2.
Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Ea produce consecinţe deosebite din punct de vedere juridic, antrenând răspunderea penală
care constituie forma cea mai severă a răspunderii juridice.
Faptele de pericol social sunt prevăzute în norme juridice şi dacă sunt săvârşite, atrag
răspunderea penală, infracţiunea devenind în felul acesta o categorie juridică3.
Prin definirea noţiunii generale de infracţiune, legiuitorul nostru pune în evidenţă
aspectele: material, uman, social, moral-politic şi juridic ale acesteia, conferă cu alte cuvinte
conceptului general de infracţiune un caracter realist, ştiinţific4.
De asemenea, prin definirea infracţiunii se stabileşte regula de drept potrivit căreia
orice faptă care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice care o
deosebesc de alte fapte (contravenţii, abateri) care pot fi combătute prin alte mijloace
nepenale.
1
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R. (2003), Explicaţii teoretice ale
Codului Penal Român, Vol. I, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Bucureşti, Editura All Beck, p. 89
2
Boroi A. (2006), Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura C. H. Beck, p. 100
3
Basarab M., (1997), Drept penal. Partea generală, Vol. I, Bucureşti, Editura Lumina Lex, p. 124
4
Oancea I., (1995), Tratat de drept penal. Partea generală, Bucureşti Editura All, p. 118
3
Noţiunea de infracţiune dată prin dispoziţiile art. 17 Cod penal, reprezintă o maximă
generalizare la care s-a ajuns prin abstragerea trăsăturilor fiecărei fapte prevăzute în partea
specială a codului penal5.
În noţiunea de infracţiune se reţine ceea ce este esenţial pentru faptă:
- pericolul social,
- vinovăţia şi
- prevederea în lege.
Noţiunea generală de infracţiune dată de codul penal prezintă importanţă sub un întreit
aspect:
a) reprezintă o regulă de drept de care însuşi legiuitorul se foloseşte în stabilirea
faptelor care urmează să fie trecute în legea penală (după vinovăţie, grad de pericol social) ca
infracţiuni, ca şi pentru scoaterea din sfera ilicitului penal a acelor fapte care nu mai sunt
periculoase ori nu se mai săvârşesc:
b) serveşte la delimitarea infracţiunilor de alte fapte extra penale;
c) pentru practician reprezintă un ghid de care se foloseşte în cadrul activităţii de
aplicare a legii penale observând îndeplinirea (regăsirea), în fapta săvârşită a trăsăturilor
esenţiale ale infracţiunii, ori lipsa acestora cu consecinţa neconsiderării faptei respective ca
infracţiune6.
Infracţiunea este tocmai săvârşirea actului de conduită interzis prin norma
incriminatoare. Este o faptă contrară regulii de conduită, generatoare de conflict social, care
atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei.
Însuşi termenul „infracţiune” are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de conduită cu
caracter imperativ.
Infracţiunea este prin manifestarea şi consecinţele sale un fenomen antisocial. Ea
exercită o influenţă negativă asupra drepturilor cetăţenilor, asupra ordinii de drept provocând
repercusiuni antisociale largi7.
Dreptul penal are un rol semnificativ în demersul dedicat luptei contra tendinţelor
negative ale unora dintre membrii societăţii, tendinţe care generează acţiuni imorale şi
infracţionale.
5
Mitrache C-tin, Mitrache C., (2006), Drept penal român, Partea generală, Bucuresti, Editura Universul Juridic,
p. 103
6
Zolyneak M., (1992), Drept penal, Vol. II, Iaşi, Editura Chemarea, p. 234
7
Idem
4
Acest rol se îndeplineşte nu numai prin existenţa normelor de drept penal, care constituie o
„pavază preventivă contra celor care ar fi tentaţi să săvârşească fapte infracţionale” 8, dar mai
ales prin aplicarea legii penale.
Important în aplicarea normelor penale, care întotdeauna trebuie să fie cât mai
conformă cu litera acestora şi cu raţiunea care a stat la baza edificării lor, este nu numai să se
constate existenţa unei infracţiuni şi să se pronunţe o pedeapsă, ci la fel de important este ca
această constatare şi această pedeapsă să fie perfect dimensionate, raportate la toate condiţiile
pe care le prevăd atât textul incriminator, cât şi alte texte complinitoare.
Pentru o apreciere juridică corectă a activităţii infracţionale realizate de către făptuitor,
trebuie luate în considerare multiplele înfăţişări sub care se poate prezenta evenimentul faptic,
care de multe ori poate avea un caracter complex şi numai cunoaşterea perfectă a diferitelor
instituţii ale dreptului penal poate oferi posibilitatea găsirii unei soluţii adecvate în activitatea
judiciară curentă, corespunzătoare voinţei legiuitorului.
Instituţia infracţiunii are consacrat Titlul II din partea generală a Codului penal român
(art. 17-51) sistematizat pe 5 capitole astfel:
Capitolul I, Dispoziţii generale (art. 17-19);
Capitolul II, Tentativa (art. 20-22);
Capitolul III, Participaţia (art. 23-31),
Capitolul IV, Pluralitatea de infracţiuni (art. 32-43);
Capitolul V, Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51).
După cum observăm, Codul penal român în cadrul instituţiei infracţiunii consacră
pluralitatea de infracţiuni (art. 32-43), în care sunt cuprinse şi unitatea infracţiunii continuate
şi a celei complexe.
1.2 Unitatea de infracţiune şi pluralitatea de infracţiuni
Printre instituţiile penale care se află în strânsă corelaţie „atât cu instituţia infracţiunii,
cât şi cu răspunderea şi sancţiunile de drept penal” o constituie pluralitatea de infracţiuni şi
implicit unitatea de infracţiune.
În teoria generală a infracţiunii opusul instituţiei concursului de infracţiuni este
instituţia unităţii infracţiunii. Concursul de infracţiuni nu este în realitate decât o pluralitate de
unităţi infracţionale. Unitatea infracţiunii nu rezultă însă numai din unicitatea acţiunii sau
inacţiunii care formează elementul obiectiv al infracţiunii (unitate naturală), ci ea rezultă
8
Papandopol V., Pavel D., (1992), Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Bucureşti, Editura
Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., p. 8
5
uneori din voinţa legii de a considera ca o unitate infracţională o pluralitate de acţiuni sau
inacţiuni (unitate legală)9.
În dreptul penal, pluralitatea de infracţiuni se referă la situaţia când aceeaşi persoană
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni în acelaşi timp sau la numite intervale de timp.
Pluralitatea de infracţiuni este o situaţie de fapt ce priveşte pe infractor, iar nu o
circumstanţă a infracţiunilor concrete, săvârşite de acesta şi nu trebuie confundată cu vreuna
din circumstanţele agravante ale infracţiunii.
Pericolul social este, aşadar, un criteriu de bază nu numai în analiza şi aprecierea faptelor ce
constituie o infracţiune unică ci el funcţionează cu toată plenitudinea şi faţă de ansamblul
faptelor care alcătuiesc pluralitatea de fapte penale. Fiecare faptă în parte prezintă un anumit
grad de pericol social, care se răsfrânge asupra pericolului social pe care îl prezintă
infractorul, pericol care capătă o intensitate specifică10.
De menţionat că în Codul penal în vigoare (art..32), legiuitorul nu defineşte conceptul
pluralităţii de infracţiuni, rezumându-se doar la numirea formelor acesteia.
Conceptul de pluralitate de infracţiuni, în înţelesul său cel mai larg desemnează un
grup de două sau mai multe infracţiuni. Aşa cum a mai fost precizat, o pluralitate de
infracţiuni nu este însă juridic relevantă decât dacă între cele două sau mai multe infracţiuni
care o formează există o anumită legătură din care decurg anumite consecinţe juridice11.
Această legătură poate fi personală (in personam), în sensul că, toate infracţiunile au fost
săvârşite de aceeaşi persoană, sau reală (in rem), atunci când între infracţiunile care alcătuiesc
pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate etc12.
Sunt însă situaţii în care, numai aparent o persoană ar participa la săvârşirea mai
multor infracţiuni, când în realitate este vorba de o singură infracţiune sau o unitate
infracţională.
Astfel, există unitate atunci când un obiect, un fenomen sau în general orice realitate
care este cercetată sau evaluată formează, în raport cu o anumită bază de evaluare, un tot
unitar, un întreg sau o entitate unică şi există, din contră, pluralitate atunci când obiectul,
fenomenul sau realitatea evaluată constituie, în raport cu aceeaşi bază de evaluare, două sau
mai multe entităţi unice sau unităţi13.
9
Dongoroz V. şi colectiv, p. 252
10
Dongoroz V.şi colectiv, op. cit., p. 227
11
Bulai C., Bulai B., (2007), Manual de Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Universul Juridic, p.
518
12
Idem
13
Bulai C., Bulai B., op. cit., p. 496
6
Dacă ne referim la diferitele categorii juridico-penale, putem vorbi despre unitate sau
pluralitate de subiecţi activi ai infracţiunii (infractori), despre unitate sau pluralitate de
sancţiuni penale, despre unitate sau pluralitate de infracţiuni, etc?
Problema unităţii sau pluralităţii de infracţiuni se pune atunci când există un complex
de acte sau activităţi săvârşite de aceeaşi persoană şi trebuie să se stabilească dacă acest
complex formează o singură infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni.
Obiectul evaluării îl formează deci un ansamblu de acte (acţiuni sau inacţiuni), iar baza de
evaluare o constituie însăşi noţiunea de infracţiune creată de legiuitor.
1.3 Importanţa stabilirii caracterizării exacte a faptei ca unitate de infracţiune

sau pluralitate de infracţiuni
Dispoziţiile din Codul penal în vigoare nu reglementează întreaga materie a unităţii de

infracţiune, ci numai acele situaţii, oarecum îndoielnice, care aveau nevoie de o precisă
caracterizare.
Stabilirea caracterizării exacte a faptei, în atare situaţii, constituie o regulă de drept
care trasează o linie de demarcaţie precisă între unitatea şi pluralitatea de infracţiune.
Această delimitare prezintă nu numai o importanţă teoretică, dar şi una practică,
întrucât faptul că o activitate infracţională concretă se încadrează în conţinutul unei singure
infracţiuni sau în conţinuturile mai multor infracţiuni se răsfrânge asupra calificării acelei
activităţi, asupra răspunderii penale a infractorului, ca şi asupra individualizării şi aplicării
pedepsei, precum şi asupra curgerii termenului de prescripţie sau, când este cazul, a
termenului de introducere a plângerii prealabile, ori asupra beneficiului amnistiei sau graţierii,
condiţionate de data săvârşirii infracţiunii14.
Importanţa unei diferenţieri precise a unităţii de infracţiune de pluralitatea de
infracţiuni reiese din însuşi faptul că stabilirea în mod greşit a trăsături lor ce caracterizează
unitatea de infracţiune poate duce la considerarea unei activităţi infracţionale drept o
pluralitate de infracţiuni sau viceversa15.
În practică caracterizarea unei activităţi infracţionale ca o pluralitate sau ca o unitate
de infracţiune întâmpină de multe ori dificultăţi, fiindcă deseori acţiunea care constituie
elementul material (obiectiv) în conţinutul infracţiunii se realizează nu printr-o singură
acţiune sau inacţiune ci prin mai multe.
14
Dongoroz V. şi colectiv, op. cit., p. 253
15
Idem
7
Cu toate acestea avem numai o singură infracţiune, datorită legăturii indisolubile (de
ordin subiectiv şi obiectiv) ce există între acţiunile sau inacţiunile prin care s-a realizat
conţinutul infracţiunii.
La deosebirea dintre cele două forme a infracţiunii trebuie să se ţină seama de:
a. Mijloacele interne
Mijloacele interne de realizare a activităţii infracţionale sunt reprezentate de rezoluţiile
delictuoase: unice sau multiple.
- Rezoluţia delictuoasă unică
Exprimă modul de concepere, de analiză şi decizie în săvârşirea infracţiunii simple
(tip), realizată prin hotărârea săvârşirii unei acţiuni-inacţiuni obişnuite (furtul); a unei
infracţiuni continuate, realizată prin hotărârea producerii unor acte săvârşite la diferite
intervale de timp care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, (delapidarea);
a unei infracţiuni complexe, realizată prin conceperea unui element sau a unei circumstanţe
agravante ce constituie fapte prevăzute în legea penală care au fost absorbite în conţinutul
juridic al unei infracţiuni (tâlhăria)16.
Rezoluţia delictuoasă unică este compusă.
- Rezoluţia delictuoasă multiplă17
Exprimă modul de concepere, analiză si decizie a infractorului în săvârşirea a două sau
mai multe infracţiuni înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre acestea
(concursul de infracţiuni).
Rezoluţia delictuoasă multiplă se regăseşte şi în decizia săvârşirii unei infracţiuni de
către infractorul care anterior a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii mai mare de 6
luni (recidiva).
Rezoluţia delictuoasă multiplă menţine atât identitatea cât şi diferenţa dintre
infracţiuni, făcând imposibil faptul ca acţiunile-inacţiunile contradictorii să aparţină aceleiaşi
infracţiuni.
Rezoluţia delictuoasă multiplă este divizată.
b. Mijloacele externe18
Mijloacele externe de realizare a activităţii infracţionale sunt reprezentata de
procedeele folosite de infractor la săvârşirea şi realizarea conţinutului juridic al infracţiunii.
După caracteristicile obiective, naturale, de realizare a conţinutului infracţiunilor se pot
identifica:
16
Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., (2002), Drept penal general, Bucureşti Editura All Beck, p. 375
17
Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit., p. 376
18
Papadopol V., Pavel D., op. cit., p. 18
8
- Actul unic cu un rezultat unic, care formează conţinutul unei infracţiuni (de exemplu
furtul unui obiect);
- Actele succesive cu un rezultat unic, care formează conţinutul infracţiunii unice (de
exemplu furtul, în aceeaşi împrejurare, a mai multor obiecte).
Unitatea infracţională este realizată prin individualizarea acţiunii-inacţiunii (care
exprimă aceeaşi caracteristică în toate fazele desfăşurării şi în elementele componente,
indiferent de intensitatea acestora), actul fiind marcat de unicitate (prin relevarea însuşirilor de
a fi unic) şi de succesivitate (prin sesizarea formelor succesive).
Chiar dacă uneori unitatea infracţională se arată a fi compusă din mai multe acţiuni--
inacţiuni, în realitate acestea au un singur sens infracţional, dacă infracţiunea îşi bazează
conţinutul pe acţiunea unică (având un conţinut deplin) sau pe repetiţia acţiunii (însă
elementele independente îşi păstrează acelaşi înţeles, deoarece unicitatea este în toate actele).
În cadrul unicităţii acţiunile îşi pierd semnificaţia lor proprie determinând un singur
efect, general, comun tuturor acţiunilor săvârşite.
Unitatea infracţională impune repetarea uniformă a aceleaşi activităţi, descompunerea
acesteia în trepte sau operaţii care exprimă singularitatea actului infracţional luat în general,
deoarece „infracţiunea primă este aceeaşi în esenţa sa cu orice infracţiune particulară”19.
Prin operaţia de descompunere a conţinuturilor infracţionale, unitatea va conţine ele-
mente necontradictorii, a căror determinare se regăseşte doar în conţinutul unei singure
infracţiuni, deoarece elementele sunt unite între ele şi depind reciproc unele de altele;
- Actele multiple (pluralitatea de acte), cu rezultate alternative (se integrează unui
rezultat unic) şi formează conţinutul infracţiunii alternative care, sub aspect juridic, este
cunoscută doar sub formă unitară20;
- Actele singulare repetate, separate, independente, clare şi distincte care determină
mai multe rezultate infracţionale, precum şi conţinuturile juridice stabile a mai multor
infracţiuni, sunt marcate de multiplicitate (prin relevarea existenţei mai multor infracţiuni
singulare, cu sensuri şi efecte diferenţiate, opozabile, (de exemplu concursul de infracţiuni şi
recidiva)21.
Pluralitatea infracţională este compusă în mod real din mai multe infracţiuni care
există de sine stătător, însă pentru că sunt repetate de acelaşi infractor generează un tratament
juridic mai sever faţă de acesta.
Recrutarea mai multor persoane în acelaşi timp şi loc, în baza unei rezoluţii
infracţionale unice, pentru practicarea prostituţiei şi transportarea lor în străinătate în vederea
19
20
21
9
realizării de foloase materiale, constituie câte o unică infracţiune de trafic de persoane şi de
proxenetism, iar nu atâtea infracţiuni câţi subiecţi pasivi au fost recrutaţi în acest scop22.
Astfel, într-o speţă, prin sentinţa penală nr.223 din 2 octombrie 2003, Tribunalul
Hunedoara a condamnat inculpatul G.D. la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor
prevăzute în art.64 lit. a şi b C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane
prevăzută în art.12 alin. 2 lit. a din Legea nr.678/2001, şi la 4 ani închisoare şi 2 ani
interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de
proxenetism prevăzută în art.329 alin. 2 din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, în luna mai 2002, inculpatul a recrutat şi transportat în străinătate părţile
vătămate M.E. şi O.L. în scopul exploatării lor prin obligarea la practicarea prostituţiei,
primind în schimb suma de 2.400 de Euro.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 390 din 13 noiembrie 2003, a admis apelul
declarat de procuror şi a majorat pedeapsa rezultantă prin aplicarea unui spor.
Prin decizia nr.1701 din 26 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a
menţinut condamnarea, casând hotărârile sub alte aspecte.
Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, s-a declarat recurs în anulare, între altele cu
motivarea că inculpatul trebuia condamnat pentru două infracţiuni de proxenetism şi două
infracţiuni de trafic de persoane, nu pentru câte una dintre acestea.
Sub aspectul acestei critici, recursul în anulare nu este fondat.
În cazul în care, ca în speţă, acţiunea inculpatului este caracterizată prin unitatea de timp şi de
loc, pe baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, numărul subiecţilor pasivi caracterizează, între
altele, numai pericolul social al faptelor săvârşite şi constituie element de circumstanţiere în
individualizarea judiciară a pedepsei, fără a da loc unui concurs de infracţiuni.
Ca atare, se constată că recursul în anulare este nefondat sub aspectul acestei critici, el fiind
admis pentru alte motive.
22
I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 32 din 14 februarie 2005, publicată pe www.scj.ro, accesat
martie 2013
10
11
CAPITOLUL 2
ASPECTE GENERALE PRIVIND UNITATEA DE INFRACŢIUNE
2.1 Noţiunea de unitate de infracţiune
Unitatea de infracţiune poate fi definită ca activitatea infracţională desfăşurată de o

persoană printr-o singură acţiune (inacţiune) sau mai multe asemenea acte ce decurg din
natura faptei sau voinţa legiuitorului, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care întruneşte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni23.
Aşa cum rezultă din această definiţie unitatea de infracţiune rezultă din: unicitatea
conţinutului infracţiunii şi a faptei incriminate.
Deşi reprezintă o entitate juridică caracterul de unicitate este determinat de entitatea
naturală a faptei săvârşite.
Cea mai mare parte a infracţiunilor sunt săvârşite de infractori printr-un singur act
infracţional.
În unele cazuri însă, din raţiuni de politică penală, legiuitorul a incriminat o singură
faptă ca infracţiune deşi în conţinutul ei legal intră o pluralitate de acte sau împrejurări comise
de infractor.
2.2 Necesitatea studiului unităţii infracţionale
In cercetarea problemei unităţii şi pluralităţii de infracţiuni, în vederea elaborării unor

criterii ştiinţific fundamentate de distincţie între cele două categorii, este deosebit de
importantă studierea unităţii infracţionale, a diverselor tipuri şi modalităţi sub care acestea se
prezintă.
Pentru înţelegerea unităţii şi chiar a necesităţii acestui studiu trebuie să se aibă în
vedere faptul că, deşi baza de evaluare a fenomenului cercetat o constituie conţinutul
infracţiunii, realitatea poate prezenta situaţii în care un complex faptic corespunzător
conţinutului unei singure infracţiuni să conţină elemente ale unei pluralităţi, în aşa fel încât,
23
Mitrache C-tin, Mitrache C., op. cit., p. 251
12
fără cunoaşterea particularităţilor unor tipuri de unitate infracţională, nu s-ar putea stabili
exact dacă există o unitate sau o pluralitate de infracţiuni24.
De asemenea, sunt cazuri în care legiuitorul însuşi a reunit în conţinutul aceleiaşi in
fracţiuni elemente care formează conţinutul altei ori altor infracţiuni.
În astfel de situaţii, fără cunoaşterea anumitor tipuri de infracţiune unică cu caracter
complex ar fi greu de calificat drept unitate sau pluralitate de infracţiuni un complex faptic în
care pot fi identificate conţinuturile mai multor infracţiuni, dar aceste conţinuturi se găsesc
reunite şi în conţinutul aceleiaşi infracţiuni25.
Stabilirea participării unui făptuitor la săvârşirea unei singure infracţiuni la săvârşirea
mai multor infracţiuni, prezintă importanţă, fiindcă în primul caz, făptuitorul urmează să
răspundă pentru o singură infracţiune, pe când în cel de-al doilea caz urmează să răspundă
pentru două sau eventual pentru mai multe infracţiuni26.
Când fapta sau activitatea săvârşită formează o singură infracţiune există unitate de
infracţiune, iar când fapta sau activitatea formează două sau mai multe infracţiuni există
pluralitate de infracţiuni.
acţiune sau inacţiune ci prin mai multe27.
conţinutul aceleiaşi infracţiuni28.
infracţional.
24
25
Idem
26
Papadopol V., Pavel D., op. cit., p. 19, Mitrache C-tin, Mitrache C., op. cit., p. 251
27
Popoviciu L. R., (2011), Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, p. 227
28
Mitrache C-tin, Mitrache C., op. cit., p. 251, Oancea I., op. cit., p. 216, Zolyneak M., Michinici M. I., (1999),
Drept penal. Partea generală, Iaşi, Editura Fundaţiei Chemarea, p. 211
13
de infractor29.
2.3 Forme ale unităţii de infracţiune
Unitatea de infracţiune poate fi:

- naturală, atunci ea decurge din natura acţiunii (de exemplu: lovirea sau vătămarea
corporală se include în mod natural în acţiunea de ucidere),
- legală când această unitate poate fi creată de legea penală, cum este cazul celor două
care fac obiectul reglementării din art. 41 Cod penal (infracţiunea continuată şi infracţiunea
complexă).
În cazul unităţii naturale de infracţiune există o singură acţiune (inacţiune) suficientă
pentru a realiza conţinutul infracţiunii, un singur rezultat şi o singură vinovăţie în forma
prevăzută în norma penală.
Unitatea legată de infracţiune este o creaţie a legii.
Unitatea infracţională, fie ea naturală, ori legală se înfăţişează sub diverse forme, între
care nu există graniţe rigid stabilite, ci, dimpotrivă, o interdependenţă reală.
Rezultă, aşadar, multiple îmbinări, în care putem întâlni infracţiuni simple ce sunt în
acelaşi timp instantanee sau continue, ori progresive, infracţiuni complexe care sunt în acelaşi
timp instantanee, iar exemplele ar putea continua30.
2.4 Unitatea naturală de infracţiune şi formele sale
Unitatea naturală de infracţiune este definită în doctrina penală31 ca forma de unitate

infracţională, determinată de unitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului ca şi de
unicitatea formei de vinovăţie cu care este săvârşită infracţiunea.
În cazul unităţii naturale, unitatea juridică este determinată de unitatea de fapt, adică
situaţiei din realitatea obiectivă îi corespunde conţinutul unei singure infracţiuni.
Unitatea naturală de infracţiune desemnează unitatea acţiunii sau inacţiunii care
formează, datorită stării de fapt sau în mod natural, o activitate unică, prin care se realizează
conţinutul unei singure infracţiuni32.
29
Popoviciu L. R., op. cit., p. 228
30
Iordache M., (2007), „O privire comparativă asupra infracţiunii simple instantanee şi a infracţiunii continue”,
în Dreptul nr. 12/2007, p. 122
31
Mitrache C-tin, Mitrache C., op. cit., p.252
32
Paraschiv G., (2000), „Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii”, în R.D.P. nr. 412000, p. 72
14
Unitatea naturală de infracţiune rezultă din unicitatea acţiunii sau inacţiunii, formând
elementul material al infracţiunii. Spre exemplu, infracţiunea de omor constituie o unitate de
infracţiune, deoarece s-a săvârşit printr-un singur act de împuşcare. Totuşi, sunt şi cazuri când
infracţiunea se realizează prin mai multe intervenţii ori prin mai multe acte care se succed
imediat.
Repetarea actelor nu schimbă felul unităţii naturale, deoarece actele se succed imediat,
şi nu la diferite intervale de timp33 .
În doctrina penală, cei mai mulţi autori consideră că unitatea naturală de infracţiune se
prezintă sub forma infracţiunii simple, infracţiunii continue şi infracţiunii deviate.
În literatura de specialitate s-a ridicat problema dacă, sub această denumire, ar putea fi
incluse şi infracţiunile de obicei.
Elementul unificator al pluralităţii de acte (acţiuni) în cazul acestor infracţiuni, numai
formal, aparent, este norma de incriminare care ar pretinde repetarea actelor; în realitate, ceea
ce unifică actele fizice este tendinţa ca repetarea să devină o obişnuinţă, un nărav, adică o
anumită trăsătură a caracterului făptuitorului34.
Totodată, repetarea actelor este strâns legată de contextualitate, adică de o continuitate
în timp care să evidenţieze unitatea de rezoluţie şi să dea expresie obişnuinţei la care ne-am
referit.
Faptul că în unele texte apare cerinţa „în mod repetat” sau „în mod obişnuit” nu
înseamnă că însuşi textul are rol unificator, ci numai că norma de incriminare subliniază o
realitate prelegislativă, faptele de acest fel fiind evaluate ca periculoase şi meritând a fi
incriminate numai dacă sunt o manifestare a obişnuinţei formate la infractor de a comite
asemenea acte.
În felul acesta, criteriul contextualităţii se întregeşte cu cel al obişnuinţei, acţionând
împreună ca factori unificatori; ambele criterii sunt însă extra legale35
În literatura juridică de specialitate unitatea naturală de infracţiuni este cunoscută sub
trei forme:
- infracţiunea simplă,
- infracţiunea continuă şi
- infracţiunea deviată.
2.5 Unitatea legală de infracţiune

33
Paraschiv G., op. cit., p. 73
34
Zolyneak M., Michinici M. I., op. cit., p. 226
35
Boroi A. (2006), Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura C. H. Beck, p. 157
15
La unitatea legală de infracţiune, unitatea nu este dată de realitatea obiectivă în care se
săvârşeşte fapta ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni,
două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor
infracţiuni distincte.
Reunirea în conţinutul legal al unei infracţiuni a două sau mai multe acţiuni sau
inacţiuni cu semnificaţie penală proprie este determinată de considerente de politică penală şi
are la bază legătura strânsă între aceste acţiuni ori inacţiuni prin elementul subiectiv care le
uneşte36.
Unitatea legală este creată prin voinţa legiuitorului şi din considerente de tehnică
legislativă.
Unitatea legală de infracţiuni se prezintă sub mai multe forme unele consacrate chiar
în partea generală a codului penal:
- infracţiunea continuată şi
- infracţiunea complexă,
iar altele consacrate implicit în partea specială:
- infracţiunea progresivă şi
- infracţiunea din obicei37.
Dintre formele de unitate infracţională sunt reglementate în mod explicit prin textele
penale doar două - infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă.
Este de semnalat evoluţia faţă de Codul penal din anul 1936, unde era reglementată
numai infracţiunea continuată.
Ideea de unitate infracţională reiese din primul alineat al art. 41 Cod penal, unde se
statuează că atât în cazul infracţiunii continuate, cât şi al celei complexe nu există pluralitate
de infracţiuni38.
Unitatea legală de infracţiune are la bază voinţa legiuitorului, pentru că aparent există
o pluritate de infracţiuni.
EI a înţeles să creeze o infracţiune unică din două sau mai multe acţiuni, care ar putea
constitui infracţiuni distincte fie datorită legăturii existente între ele în plan material, fie
datorită legăturii subiective.
Sub aspectul strict al reglementării, unitatea legală este şi o problemă de tehnică
legislativă.
36
37
Idem
38
Basarab M., Paşca V., Mateuţ Gh., Butiuc C., (2007), Codul penal comentat, Vol I. Partea generală, Bucureşti,
Editura Hamangiu, p. 265
16
Doctrina este unanimă în a recunoaşte că unitatea legală mai include pe lângă aceste
două forme şi alte două, respectiv infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă39.
39
Idem
17
CAPITOLUL 3
ASPECTE GENERALE PRIVIND UNITATEA LEGALĂ DE

INFRACŢIUNE
3.1 Conceptul de unitate legală
Conceptul de unitate legală de infracţiune este reprezentat de existenţa rezoluţiei

delictuoase unice în realizarea mai multor acţiuni sau inacţiuni care formează prin voinţa legii
(mens o voluntas legis), o unitate infracţională legală, deoarece sunt grupate în conţinutul unei
infracţiuni, cu un rezultat unic deşi fiecare în parte conţinutul distinct al aceleaşi infracţiuni40.
Rezolutiunea delictuoasă, ca hotărâre individuală adoptată în faza internă, constă în
aprecierea motivaţiei care justifică sau împiedică ideea de comitere a aceleaşi fapte la diferite
intervale de timp.
Fiecare dintre aceste acţiuni sau inacţiuni pot să constituie câte o infracţiune distinctă,
însă prin voinţa puterea legii acestea sunt întrunite în conţinutul unei singure infracţiuni
realizându-se o unitate infracţională legală.
Dacă între acţiunile-inacţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, rezultatele directe ale
acestora şi pericolul social concret nu ar exista o legătură obiectivă şi subiectivă aceste fapte
ar fi considerate infracţiuni de sine stătătoare, având alte consecinţe juridice decât infracţiunea
unică cu caracter complex.
De asemenea, indiferent de natura complexă, obiectivă şi subiectivă a acţiunii-
inacţiunii, pentru a reprezenta o unitate legală de infracţiune va trebui să existe şi voinţa
concretă a legiuitorului pentru reglementarea juridică a acestei forme de unitate legală de
infracţiune41.
Lipsa voinţei legiuitorului de reglementare juridică a acestei forme de unitate de
infracţiune determină existenţa unei pluralităţi de infracţiuni.
Conceptul de pluralitate de infracţiuni este reprezentat de situaţia de fapt, în care o
persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, înainte de a fi condamnată pentru vreuna
40
41
Idem
18
din ele (concursul de infracţiuni) sau săvârşeşte din nou o infracţiune după intervenţia unei
condamnări penale (recidiva).
3.2 Formele unităţii legale
Codul penal în vigoare a consacrat patru forme ale unităţii legale de infracţiune:
- Infracţiunea continuată care este forma unităţii legale de infracţiune caracterizată
prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiaşi
hotărâri infracţionale a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni42 (furtul unor materiale de construcţie de pe un şantier, prin acte repetate
de sustragere de către acelaşi infractor).
- Infracţiunea complexă care este o formă de unitate infracţională creată de legiuitor
prin absorbirea în conţinutul său a uneia sau mai multor fapte care, prin voinţa legiuitorului,
îşi pierd autonomia şi, fie că devine un element al conţinutului legal de bază al infracţiunii
complexe, fie că reprezintă o circumstanţă al conţinutului agravat al acesteia.
- Infracţiunea progresivă care este acea infracţiune care după atingerea momentului
consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intervenţia făptuitorului îşi amplifică
progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi corespunzător unor infracţiuni mai grave
- Infracţiunea din obicei este infracţiunea care presupune repetarea faptelor de acelaşi
fel de un număr suficient de mare din care să rezulte îndeletnicirea.
42
19
CAPITOLUL 4
INFRACŢIUNEA CONTINUATĂ –
FORMĂ A UNITĂŢII LEGALE DE INFRACŢIUNE
4.1 Noţiunea de infracţiune continuată
Infracţiunea continuată este forma unităţii legale de infracţiune caracterizată prin

săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiaşi
aceleiaşi infracţiuni43 (furtul unor materiale de construcţie de pe un şantier, prin acte repetate
de sustragere de către acelaşi infractor).
Această unitate infracţională legală care rezidă din raţiuni de răspundere penală şi de
tehnică legislativă nu este o creaţie arbitrară, ci se întemeiază pe anumite legături care unesc
între ele faptele din care este alcătuită
Fiind o creaţie legislativă bazată pe legăturile reale dintre acţiunile infracţionale ale
unei singure persoane reunite în cadrul unei singure infracţiuni, infracţiunea continuată nu a
fost reglementată până la adoptarea Codului penal din anul 1937.
A fost recunoscută doar de literatura juridică şi practica judiciară.
Din noţiunea legală a infracţiunii continuate dată prin art. 41 alin. 2 Cod penal,
acţiunile sau inacţiunile care alcătuiesc infracţiunea continuată sunt legate între ele printr-o
triplă unitate:
- unitate de subiect,
- unitate de hotărâre sau rezoluţie infracţională
- unitate de conţinut al infracţiunii (în sensul că fiecare acţiune realizează conţinutul
aceleiaşi infracţiuni).
Pentru existenţa infracţiunii continuată se cer a fi întrunite următoarele condiţii:
- Pluralitate de acţiuni (inacţiuni) săvârşite la diferite intervale de timp.
43
20
- Rezoluţie infracţională unică care reprezintă factorul subiectiv ce uneşte pluralitatea
de acte materiale şi în acelaşi timp deosebeşte infracţiunea continuată de concursul de
infracţiuni.
Hotărârea infracţională trebuie să fie unică pentru întreaga activitate infracţională, să
fie continuă şi născută înainte de punerea ei în executare.
Ea trebuie să prevadă în linii generale acţiunile repetate şi succesive, autorul având
imaginea concretă a faptei pe care urmează să o săvârşească prin acte repetate.
Această imagine poate fi iniţial mai puţin determinată (fără un plan amănunţit), dar
care se concretizează pe parcursul desfăşurării acţiunilor sccesive.
În acelaşi timp hotărârea infracţională nu trebuie să aibă un caracter prea general (de
exemplu, hotărârea de a sustrage bunuri de la cine va putea ori să înşele persoanele pe care le
va întâlni în cale etc.).
- Actele de executare de acelaşi fel să prezinte fiecare în parte conţinutul legal al
aceleiaşi infracţiuni.
Ele nu trebuie să fie identice şi din această cauză, condiţia este realizată chiar dacă
actele de executare nu reprezintă toate infracţiuni consumate sau când unele acte realizează
varianta tip a infracţiunilor, iar altele variantele calificate ale acesteia ori variante alternative
ale aceleiaşi infracţiuni.
- Acţiunile (inacţiunile) să fie săvârşite de aceeaşi persoană.
Condiţia este îndeplinită când aceeaşi persoană comite unele acte în calitate de autor,
iar altele în calitate de complice, urmând să răspundă pentru infracţiunea continuată în calitate
de·autor.
4.2 Latura obiectivă a infracţiunii continuate
Latura obiectivă a infracţiunii continuate este reprezentată de manifestarea exterioară a

rezoluţiunii delictuoase unice prin săvârşirea de către o persoană a unei pluralităţi de acţiuni
sau inacţiuni similare care produc un singur rezultat, între pluralitatea acţiunilor şi rezultat
existând un raport de cauzalitate.
Existenţa infracţiunii continuate este determinată şi de condiţiile-cerinţe esenţiale
privind locul şi timpul săvârşirii pluralităţii de acţiuni-inacţiuni44.
44
21
4.2.1 Elementul material
Elementul material al infracţiunii continuate este reprezentat de săvârşirea de aceeaşi

persoană a unei pluralităţi de acţiuni, la diferite intervale de timp, fiecare în parte prezentând
conţinutul aceleaşi infracţiuni.
4.2.1.1 Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni
Infracţiunea continuată impune săvârşirea, la diferite intervale de timp, a mai multor

acţiuni sau inacţiuni similare (o pluralitate), care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleaşi
infracţiuni.
Acestea, pentru a forma unitatea legală de infracţiune trebuie să aibă aceeaşi natură
juridică (furtul) aflându-se într-un raport de echivalenţă privind sensul, semnificaţia şi
valoarea materială. În lipsa factorului subiectiv unic (rezoluţiunea delictuoasă unică),
acţiunile-inacţiunile săvârşite sunt considerate infracţiuni distincte. Pluralitatea se obţine după
reluarea de cel puţin două ori, prin procedeul reunirii acţiunilor-inacţiunilor sau al încorporării
uneia în alta, fiecare urmând să se integreze în elementul material al unei infracţiuni
continuate, deoarece fiecare prezintă conţinutul juridic al acesteia45.
Conceptul de acţiune-inacţiune este diferit de termenii de faptă, act material sau
activitate infracţională.
Pluralitatea acţiunilor-inacţiunilor nu se confundă cu pluralitatea actelor materiale
similare care formează infracţiunea colectivă (actele materiale similare au caracter penal şi
devin socialmente periculoase doar în situaţia când sunt repetate şi formează o grupare, un
ansamblu de acte) - furtul unor bunuri, la intervale scurte de timp, din două secţii ale aceluiaşi
magazin.
Pluralitatea acţiunilor sau inacţiunilor se deosebeşte de infracţiunea cu conţinuturi
alternative care înseamnă săvârşirea, în baza rezoluţiei infracţionale unice, a două sau mai
multe acte materiale care formează conţinuturile alternative ale unei infracţiuni. Existenţa
unor deosebiri privind obiectele, mijloacele folosite, intervenţia participanţilor nu schimbă
natura infracţiunii continuate dacă rezoluţiunea delictuoasă este unică, iar rezultatul
infracţional este unic. Identitatea acţiunilor sau inacţiunilor care formează pluralitatea se
referă la natura lor juridică (furt) şi la rezultatul infracţional unitar46.
- Acţiunile sau inacţiunile trebuie săvârşite la diferite intervale de timp
45
46
Idem
22
Această condiţie ţine de materialitatea activităţii infracţionale care trebuie să se
concretizeze într-o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni (cel puţin două).
Însăşi denumirea de infracţiune continuată implică reluarea unei comportări (acţiune -
sau inacţiune), deci o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni47.
Acţiunile sau inacţiunile trebuie să fie săvârşite la un oarecare interval de timp unele
faţă de celelalte, deci într-o succesiune cu întreruperi şi intervale, fiindcă în cazul când ele
sunt săvârşite fără întreruperi, fapta constituie o activitate „continuă” iar nu continuată.
De asemenea, nu va exista o infracţiune continuată, ci una simplă când acţiunile se
succed imediat în efectuarea aceleiaşi activităţi infracţionale (de exemplu, lovirea victimei de
mai multe ori, falsificarea unui înscris prin efectuarea mai multor adăugiri).
Intervalul dintre acţiuni nu poate fi, totuşi, prea mare, fiindcă scurgerea unui îndelung
interval de timp poate denota lipsa unei rezoluţii unice, condiţie indispensabilă a infracţiunii
continuate.
Intervalul de timp care separă pluralitatea acţiunilor sau inacţiunilor trebuie să fie
interpretat că separă, într-o anumită măsură, două infracţiuni, în sensul că nu trebuie să aibă o
durată prea scurtă, dar nu trebuie să fie nici prea mare, pentru a nu se abandona rezoluţia
delictuoasă unică.
Durata intervalului de timp trebuie să fie mai mare decât timpul necesar pentru
realizarea unei pluralităţi de acte materiale simple, săvârşite pentru ridicarea unor bunuri cu
aceeaşi ocazie, în cadrul infracţiunii simple care prezintă un element material complex,
discontinuitatea acestora fiind mai mult de natură obiectivă iar nu ca rezultat al hotărârii de a
săvârşi mai multe acţiuni sau inacţiuni48.
În realizarea infracţiunii continuate, prelungirea activităţii fizice se impune prin
săvârşirea, la diferite intervale de timp, a acţiunilor sau inacţiunilor, prin voinţa legii întreaga
activitate fiind considerată unitară (urmarea rezoluţiei infracţionale unice), în timp ce la
infracţiunea continuă activitatea fizică este prelungită în mod natural. Durata prea mare dintre
acţiunile sau inacţiunile săvârşite de acelaşi infractor determină înţelesul că unitatea de
rezoluţie infracţională a fost întreruptă iar acţiunile-inacţiunile formează fiecare în parte câte o
infracţiune care se află în concurs cu celelalte infracţiuni.
Momentul consumării infracţiunii continuate este identic cu momentul consumării
fiecărei acţiuni sau inacţiuni în parte probat cu executarea următoarei acţiuni-inacţiuni, iar
momentul epuizării este identic cu data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni (art. 122 alin.
ultim Cod penal).
47
48
23
Ca infracţiune unică, alcătuită din mai multe acţiuni sau inacţiuni aceasta se consideră
continuată până în momentul epuizării ultimei acţiuni-inacţiuni care păstrează unicitatea
rezoluţiei delictuoase.
Descoperirea infractorului şi implicit împiedicarea forţată a acestuia de a mai exercita
alte acţiuni-inacţiuni, pentru o anumită perioadă echivalează cu întreruperea forţată a derulării
rezoluţiei delictuoase astfel că, reluarea unor acţiuni sau inacţiuni identice, de acelaşi
infractor, înseamnă adoptarea unei alte rezoluţii delictuoase.
În cazul în care în perioada săvârşirii pluralităţii de acţiuni sau inacţiuni au intervenit
una sau mai multe legi penale, legea nouă rămâne valabilă deoarece se aplică şi ultimei
acţiuni-inacţiuni care a epuizat infracţiunea continuată; dacă una dintre legi este mai
favorabilă aceasta nu se va aplica deoarece infracţiunea continuată se socoteşte săvârşită
(epuizată) în întregul ei la data producerii ultimei acţiuni-inacţiuni. Săvârşirea unei acţiuni-
inacţiuni şi după apariţia actului de amnistie sau de graţiere înlătură aplicarea efectelor acestor
norme, deoarece infracţiunea continuată este indivizibilă şi se epuizează odată cu epuizarea
ultimei acţiuni sau inacţiuni49.
- Fiecare acţiune sau inacţiune trebuie să prezinte conţinutul aceleiaşi infracţiuni
Acţiunile sau inacţiunile săvârşite trebuie să fie de aşa fel, încât fiecare dintre ele să
poată constitui în mod separat o infracţiune de acelaşi fel.
Deci, nu numai că acţiunile săvârşite succesiv trebuie să fie îndreptate împotriva unuia
şi aceluiaşi obiect juridic, dar trebuie să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni (de exemplu, toate să constituie delapidare sau toate să constituie furt din avutul
obştesc).
Aşadar, din cerinţa că acţiunile sau inacţiunile trebuie să prezinte fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni rezultă unitatea obiectului juridic, căci dacă diferitele acţiuni
sau inacţiuni săvârşite de făptuitor ar fi îndreptate împotriva unor obiecte juridice diferite,
atunci aceste acţiuni nu ar putea constitui fiecare în parte acelaşi fel de infracţiune.
Nu este necesar ca acţiunile sau inacţiunile prin care se săvârşeşte infracţiunea
continuată să fie perfect identice, sub raportul materialităţii lor, este suficient ca ele să se
încadreze în aceeaşi calificare.
Acţiunile pot diferi, deci, nu numai ca mod de săvârşire (de exemplu, infracţiunea de
constrângere la consimţământ va fi continuată chiar dacă într-o zi au fost folosite ameninţări,
iar în altă zi violenţe), dar şi ca gravitate juridică (de exemplu. vătămările corporale simple
49
Mirisan V., (2004), Drept penal partea generală, Bucuresti, Editura Lumina Lex, p. 124
24
sau vătămările corporale grave vor forma o singură infracţiune continuată cu calificarea cea
mai gravă)50.
Acţiunile pot varia şi ca formă, ele putând consta atât în acţiuni consumate, cât şi în
acţiuni oprite în fază de tentativă (bineînţeles, cu condiţia ca tentativa la infracţiunea
respectivă să fie pedepsită de lege).
Condiţia impusă de art. 41 alin. 2 Cod penal, ca fiecare acţiune-inacţiune să prezinte
conţinutul aceleaşi infracţiuni determină necesitatea ca obiectul juridic al pluralităţii
infracţionale să fie identic.
Repetarea acţiunilor-inacţiunilor vatămă anumite valori şi relaţii sociale ocrotite prin
aceeaşi normă penală, astfel că toate faptele realizează conţinutul aceleaşi infracţiuni.
Când acţiunile-inacţiunile vizează o infracţiune complexă (tâlhăria), acţiunile repetate
au obiect juridic compus (plural), astfel că infracţiunea pentru a avea caracter continuat
trebuie să cuprindă, de regulă, identitatea obiectului juridic principal cât şi a celui secundar.
Când alături de obiectul juridic principal identic există o diversitate de obiecte juridice
secundare, infracţiunea continuată va exista, deoarece prin obiectul juridic principal se
realizează conţinutul juridic al aceluiaşi tip de infracţiune iar rezoluţia unică nu este afectată51.
Pentru situaţia infracţiunilor cu conţinuturi alternative, unitatea infracţiunii continuate
se menţine dacă se păstrează unitatea rezoluţiei delictuoase şi natura juridică a acţiunilor-
inacţiunilor săvârşite.
Acţiunile sau inacţiunile care formează pluralitatea trebuie să aparţină unei infracţiuni
iar nu mai multor infracţiuni care au aceeaşi natură juridică însă au conţinuturi specifice unei
diversităţi de infracţiuni. Infracţiunea continuată trebuie să prezinte acţiunile-inacţiunile
individualizate într-un tip special de infracţiune în aşa mod încât trăsăturile ei esenţiale să
servească drept mijloc de diferenţiere de alte infracţiuni, atât în forma simplă (infracţiunea
tip) cât şi în forma calificată (săvârşirea unor acţiuni care determină vătămarea corporală, art.
181 Cod penal, iar altele, vătămarea corporală gravă, art. 182 Cod penal, impune reţinerea
unei singure infracţiuni calificate în forma agravată). Unitatea infracţională agravată nu
modifică unitatea obiectului juridic lezat şi a rezultatului concret, deoarece infractorul este
acelaşi iar rezoluţia delictuoasă este unică, în acest mod stabilindu-se identitatea infracţiunii
continuate.
Când, în baza aceleaşi rezoluţii, infractorul continuă acţiunea întreruptă în faza
tentativei sau alături de aceasta, reia actele de executare şi epuizează infracţiunea, va realiza o
unitate naturală (o infracţiune colectivă) iar nu o infracţiune continuată.
50
51
25
Dacă va continua o tentativă până la epuizarea acţiunii, aceasta, ca unitate naturală,
alături de alte acţiuni va forma conţinutul unei infracţiuni continuate, când există o rezoluţie
delictuoasă unică, finalitatea acţiunii fiind aceeaşi52.
O opoziţie formală în constituirea infracţiunii continuate este determinată de
necesitatea ca tentativa la una dintre infracţiunile care formează pluralitatea sau actele
pregătitoare, luate ca o entitate acţională, să fie pedepsibile, întrucât succed acţiunilor
săvârşite de acelaşi infractor în realizarea unei rezoluţii delictuoase unice.
Actele pregătitoare pedepsibile oferă condiţiile materiale săvârşirii altor acţiuni care
formează pluralitatea de acţiuni, necesară infracţiunii continuate.
Desistarea infractorului de la săvârşirea uneia dintre acţiunile care compun
pluralitatea, determină în cazul când renunţă la rezoluţia delictuoasă, epuizarea infracţiunii
continuate care va fi judecată în limitele rezultatului infracţional unitar, rezultat până în
momentul desistării.
Dacă acţiunile infracţionale sunt reluate la un interval scurt de timp, care nu afectează
unitatea rezoluţiei delictuoase, momentul individual al desistării poate fi considerat o
întrerupere a şirului de acţiuni iar nu o desistare reală, deoarece rezoluţia delictuoasă unică
este păstrată şi se regăseşte în rezultatul infracţional unitar.
De altfel, infracţiunea continuată are ca trăsătură caracteristică reluarea acţiunii care se
va integra unei pluralităţi de acţiuni, fiecare în parte păstrând conţinutul infracţiunii tip, forma
intenţionată.
Acţiunile intenţionate sunt compatibile cu infracţiunea continuată deoarece pot avea
valori precise, spre deosebire de acţiunile săvârşite din culpă care nu exprimă un sens sau un
rezultat precis, întrucât le lipseşte rezoluţia delictuoasă unică şi implicit unitatea de acţiune.
Acţiunile care se epuizează instantaneu (omorul), nu sunt compatibile cu formarea
pluralităţii infracţionale astfel că nu compun infracţiunea continuată.
Reluarea unor acţiuni de aceeaşi natură şi în realizarea rezoluţiei delictuoase care
formal prezintă acelaşi conţinut, după ce infracţiunea a fost descoperită, înseamnă o nouă
infracţiune continuată deoarece prima infracţiune continuată s-a epuizat.
Când pentru o parte dintre acţiuni-inacţiuni s-a pronunţat o hotărâre de condamnare
însă infractorul săvârşise şi alte acţiuni-inacţiuni descoperite şi judecate ulterior, deoarece fac
parte din pluralitatea infracţiunii continuate, urmează să se desfiinţeze hotărârea iniţială şi prin
extinderea procesului penal cu privire la săvârşirea acestor fapte prevăzute de legea penală, să
52
Antoniu G., (1999), „Unitatea de infracţiune. Contribuţii”, în R.D.P., nr. 3/1999, p. 37
26
se pronunţe o singură hotărâre de condamnare privind toate acţiunile-inacţiunile care
formează conţinutul infracţiunii continuate53.
4.2.1.2 Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni să fie săvârşită de aceeaşi persoană
Aceeaşi persoană trebuie să săvârşească mai multe acţiuni sau inacţiuni care formează
o activitate infracţională.
Este îndeplinită condiţia şi atunci când aceeaşi persoană săvârşeşte unele acte în
calitate de autor, iar altele în calitate de complice54.
Este ceea ce derivă din însăşi natura infracţiunii continuate, fiindcă ideea de a se
continua o activitate infracţională, compusă din acţiuni repetate, săvârşite succesiv, presupune
identitatea făptuitorului; a subiectului întregii activităţi complexe.
Conţinutul unitar al rezoluţiei autorului trebuie să existe începând cu momentul
consumării primei acţiuni sau inacţiuni, până în momentul epuizării ultimei acţiuni sau
inacţiuni care coincide cu epuizarea infracţiunii continuate.
Pluralitatea acţiunilor sau inacţiunilor care formează infracţiunea continuată este
explicată de omogenitatea faptică relativă, sub aspectul realizării materiale efective, cât şi de
particularităţile faptice concrete care impun o omogenitate juridică absolută55.
Reluarea acţiunilor sau inacţiunilor de acelaşi infractor presupune repetarea lor fără
întrerupere (unele după altele, la diferite intervale de timp), doar în acest mod redându-se
conţinutul aceleaşi rezoluţii delictuoase.
Autorul infracţiunii continuate săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni care emană
din aceeaşi rezoluţie infracţională, unitară, pe tot parcursul săvârşirii acestora, în sensul că o
acţiune este legată de alta dar şi că una este alăturată cu celelalte56.
Săvârşirea pluralităţii infracţionale de acelaşi subiect activ este compatibilă atât cu
unitatea de subiect simplă (un singur infractor), cât şi cu unitatea de subiect complexă (doi sau
mai mulţi infractori).
Deoarece acţiunea sau inacţiunea, care formează pluralitatea, este integrată infracţiunii
continuate, iar participanţii şi-au concretizat voinţa participării şi rezoluţia delictuoasă în
fiecare acţiune sau inacţiune la care au participat, aceştia răspund penal pentru rezultatul
infracţional unic şi unitar al infracţiunii, la individualizarea pedepsei urmând să se aprecieze
limitele reale de participare şi întinderea participării fiecăruia. Infracţiunea continuată, având
53
54
55
56
Idem
27
caracteristicile infracţiunii simple care se poate repeta, este legată uneori de infracţiuni
corelative care sunt săvârşite după consumarea infracţiunii principale, fără să existe o
înţelegere prealabilă între infractori, având trăsăturile infracţiunii continuate (favorizarea
infractorului, tăinuirea de bunuri)57.
Rezoluţia săvârşirii infracţiunii continuate există şi în situaţia când mai mulţi
instigatori, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o parte sau toate acţiunile
sau inacţiunile componente ale pluralităţii infracţionale, sau mai mulţi complici înlesnesc sau
ajută în orice mod la săvârşirea acţiunilor care compun infracţiunea continuată.
Participarea continuă la infracţiunea instantanee nu este posibilă deoarece infracţiunea
instantanee se execută printr-o singură acţiune sau inacţiune care formează conţinutul
infracţiunii unice, iar nu al infracţiunii continuate.
Deoarece infracţiunea continuată se regăseşte în executarea unor multiple acţiuni sau
inacţiuni, pe parcursul desfăşurării acesteia este posibilă participarea unor persoane la
realizarea integrală a pluralităţii infracţionale (participare totală) sau numai la unele dintre
acţiunile sau inacţiunile componente (participare parţială)58.
De aceea, la individualizarea judiciară a pedepsei, în cazul participaţiei, se analizează
contribuţia concretă a fiecărui participant, iar în ceea ce priveşte pe autor se verifică dacă la
toate acţiunile sau inacţiunile sau numai la o parte dintre acestea au participat şi alte persoane.
Determinarea modului concret de participare este justificată de elementul subiectiv al
infracţiunii continuate (ce reprezintă o circumstanţă personală), care impune caracterul unitar
al infracţiunii.
Agravanta participării şi a altor persoane la săvârşirea infracţiunii continuate de către
autor, determină adoptarea unui regim sancţionator diferenţiat asupra participanţilor (coautor,
complice, instigator).
Astfel dacă a participat doar la săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni, care formează
pluralitate, infracţională, coautorul sau complicele va fi considerat că a participat la săvârşirea
unei infracţiuni simple, cu condiţia ca să nu fi prevăzut anterior sau concomitent săvârşirii
faptei, că autorul se va folosi de participarea sa şi la producerea altor infracţiuni; dacă autorul
sau complicele contribuie la săvârşirea a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, va fi
răspunzător în limita efectelor rezultate în mod nemijlocit din participarea la aceste fapte.
Schimbarea calităţii juridice a persoanei care săvârşeşte o parte din acţiuni sau
inacţiuni în calitate de autor, iar o altă parte în calitate de complice sau instigator este posibilă
deoarece infracţiunea continuată obligă la existenţa unei rezoluţii unice privind ansamblul
57
58
Idem
28
specific al infracţiunii precum şi la săvârşirea acţiunilor sau inacţiunilor care formează
pluralitatea atât sub forma autoratului, cât şi a complicităţii sau a instigării59.
O asemenea schimbare nu este impusă de adoptarea unei alte rezoluţii infracţionale,
deoarece nu se realizează două infracţiuni continuate, răspunderea cu privire la calitatea în
care a contribuit într-o măsură mai mare fiind impusă de existenţa şi menţinerea unei
omogenităţi juridice relative, prevăzută de art. 2 C. pen.
Actele de participare diferite, nu diferenţiază decât ordinea executării faptelor, rolul în
desfăşurarea acestora, rămânând însă neschimbate rezoluţia unică, rezultatul urmărit, mobilul
şi scopul general, dacă infractorii fac parte din categoria persoanelor care au participat la
adoptarea rezoluţiei iniţiale.
Cu privire la participarea mai multor persoane la săvârşirea unor acte infracţionale
repetate, se impun câteva precizări, şi anume:
- Dacă o persoană determină două sau mai multe persoane la săvârşirea aceluiaşi gen
de infracţiune, în sarcina acesteia nu se va putea reţine o instigare continuată ci concurs real
de instigări, deoarece instigarea se raportează la fiecare persoană determinată în parte. Aceiaşi
regulă se aplică şi în cazul complicităţii şi anume, ajutorul dat unor persoane diferite să
săvârşească fapte distincte nu constituie o complicitate continuată ci un concurs de
complicităţi, pentru că participaţia nu are o existenţă autonomă ci se raportează la fiecare
infracţiune la care şi-a adus contribuţia.
- In cazul în care instigatorul sau complicele a determinat sau ajutat pe autor în
legătură cu unele acţiuni sau inacţiuni, iar la altele a participat nemijlocit la săvârşire
împreună cu autorul, unitatea infracţiunii continuate se păstrează iar participanţii vor răspunde
pentru calitatea (autor, instigator, complice) care atrage pedeapsa cea mai gravă, calitate care
le absoarbe pe cele mai uşoare.
Se înţelege că infracţiunile de complicitate sau instigare continuată nu există fără
existenţa unei infracţiuni continuate, rezoluţia unică a infracţiunii continuate excluzând forma
infracţiunii simple sau instantanee60.
4.2.2 Rezultat infracţional unic
Rezultatul infracţional unic, ca element al laturii obiective, constă într-o stare de

vătămare materială în sensul că fiecare acţiune-inacţiune care formează pluralitatea
infracţiunii continuate în realitatea obiectivă este modificată.
59
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, op. cit., p. 408
60
Oancea I., op. cit., p. 143
29
Această modificare se materializează, în mod concret, în sensul că între acţiunea-
inacţiunea produsă şi rezultatul acesteia, există o legătură de cauzalitate determinabilă.
Specificul infracţiunii continuate se regăseşte şi în unitatea concretă a rezultatului infracţional,
acesta fiind compus din toate rezultatele care au derivat din acţiunile-inactiunile componente
ale pluralităţii infracţionale61.
Rezultatul infracţiunii continuate este echivalentul pluralităţii rezultatelor produse de
toate acţiunile-inacţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, la diferite intervale de timp, însă sub
puterea aceleaşi rezoluţii infracţionale, între rezultatul global al infracţiunii şi rezultatele
fiecărei acţiuni-inacţiuni existând asemănări cât şi deosebiri.
Astfel, rezultatele fiecărei acţiuni, în parte, definesc starea de pericol, vătămarea
materială sau leziunea concretă a aceleaşi relaţii sociale. Toate rezultatele rămân constante
fără să fie supuse unei redefiniri, întrucât rezoluţia delictuoasă este unică. Deoarece rezultatul
este inerent actiunii-inacţiunii, manifestarea sa într-o singură formă desemnează unitatea
infracţiunii care cuprinde pluralitatea de acţiuni-inacţiuni identice62.
Esenţial pentru structura infracţiunii continuate este însumarea tuturor rezultatelor
cauzate de pluralitatea acţiunilor-inacţiunilor într-un rezultat global (unic) şi unitar a cărui
sferă şi gravitate este mai mare decât a oricăruia dintre rezultatele componente. Dacă
rezultatele acţiunilor-inacţiunilor reprezintă o vătămare materială sau o leziune (omorul,
furtul), rezultatul global, ca o determinare generală a acestora se agravează în funcţie de
numărul acţiunilor-inacţiunilor care formează pluralitatea infracţională, devenind un rezultat
infracţional progresiv.
Dacă principalul cadru de referinţă este reprezentat de amplificarea rezultatului de la o
acţiune-inacţiune la alta, este posibil ca, în anumite situaţii obiective, infracţiunea să
determine o încadrare juridică mai gravă deoarece rezultatele componente nu pot fi despărţite
unele de altele, rezultatul global acumulându-le pe toate într-o formă agravantă a infracţiunii
(art. 209 alin. ultim, C. pen.)63.
Pentru realizarea conţinutului infracţiunii continuate, de regulă, actiunile-inacţiunile
care formează pluralitatea infracţională trebuie să fie îndreptate împotriva aceleaşi persoane
(subiect pasiv), în acest mod rezoluţiunea delictuoasă fiind, în mod cert, menţinută. Dacă
acţiunile-inactiunile de acelaşi fel sunt săvârşite împotriva mai multor persoane, este posibil
ca rezoluţia delictuoasă să fie schimbată astfel că rezultatele fiecărei actiuni-inacţiuni, în
parte, nu mai formează un rezultat global, unitar, reprezentând, în realitate, elementele mai
multor infracţiuni aflate în concurs, activitatea infracţională fiind întreruptă de o cauză care a
61
62
Idem
63
Ibidem
30
determinat o altă rezoluţie pentru unele actiuni-inacţiuni. Pluralitatea acţiunilor-inactiunilor
care formează conţinutul infracţiunii continuate fiind atributul rezoluţiei unice, lezarea
intereselor mai multor subiecţi pasivi, prin actiunile-inacţiunile infractorului, determină
constatarea unei manifestări neunitare din partea acestuia, iar urmările pe care le-a produs
întrunesc elementele mai multor infracţiuni concurente (cumul real de infracţiuni), deoarece
interesele lezate sunt specifice fiecărui subiect pasiv, astfel că acţiunile produse impun
rezoluţii diferite64.
În situaţia unei pluralităţi evidente a subiecţilor pasivi rezultatul infracţional este
atribuit procesului în cadrul căruia natura rezoluţiei delictuoase îşi dezvăluie esenţa ei
lăuntrică, în diversitatea formelor de lezare a intereselor subiecţilor pasivi.
Astfel, dacă acţiunile-inactiunile vizează atributele persoanei (viaţa, integritatea,
libertatea, demnitatea), acestea reflectă rezoluţia delictuoasă specifică fiecărei persoane
vătămate, ce urmează să servească drept criterii de apreciere a actului de voinţă a
infractorului65.
4.2.3 Legătura de cauzalitate
Între pluralitatea acţiunilor-inacţiunilor care compun infracţiunea continuată şi

ansamblul rezultatelor provenite şi determinate de repetarea acţiunilor-inacţiunilor există un
raport de cauzalitate.
Într-un sens mai larg, legătura de cauzalitate desemnează totalitatea rezultatelor
produse de totalitatea acţiunilor-inacţiunilor săvârşite de aceeaşi persoană în realizarea
rezoluţiunii delictuoase unice66.
Rezultatul produs de o acţiune-inacţiune care nu se integrează unui ansamblu, unei
totalităţi de rezultate nu este compatibil cu infracţiunea continuată. Legătura de cauzalitate
guvernează ordinea raportului: pluralitatea de acţiuni-inacţiuni, pluralitatea de rezultate
corelative care se integrează unui rezultat unic şi unitar.
La infracţiunea continuată, legătura de cauzalitate se formulează astfel: un ansamblu
de rezultate are un temei în pluralitatea de acţiuni-inacţiuni reluate de acelaşi infractor.
Principiul raportului (legăturii) cauzal îşi manifestă eficienta, în situaţia infracţiunii continuate
prin cerinţa ca toate rezultatele infracţionale care compun un ansamblu unitar să derive, să fie
64
65
Idem
66
31
determinate în mod necesar de o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni, care prin repetare reflectă
obiectiv relaţia cauzală cu ansamblul de rezultate67.
În cazul participaţiei la infracţiunea continuată, raportul cauzal este relevat de legătura
nemijlocită dintre rezultatul parţial şi acţiunea-inacţiunea individualizată, ca fiind săvârşită de
participant, acesta urmând să răspundă în funcţie de contribuţia concretă la săvârşirea
infracţiunii. Disocierea rezultatului parţial (care face parte din ansamblul de rezultate) şi a
acţiunii-inacţiunii (componentă a pluralităţii) este posibilă la infracţiunea continuată şi are
sensul de a limita răspunderea participantului doar în legătură cu acţiunea sau inacţiunea
săvârşită68.
4.3 Latura subiectivă a infracţiunii continuate
Fiind reprezentată de atitudinea conştiinţei infractorului faţă de faptele concepute,

urmările şi realizate, latura subiectivă nu se identifică, în nici un caz, cu rezoluţia delictuoasă
existentă în orice moment al săvârşiri acţiunilor sau inacţiunilor repetate care compun
infracţiunea continuată.
Aceste acţiuni-inacţiuni trebuie să fie săvârşite de infractor, în realizarea aceleiaşi
rezoluţii infracţionale, urmând ca fiecare în parte să prezinte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Poziţia subiectivă a infractorului (exprimată prin actul de conştiinţă si actul de voinţă) va
trebui să se regăsească în modul şi forma de realizare a fiecărei acţiuni sau inacţiuni în parte,
astfel încât, după săvârşirea unei actiuni-inacţiuni, infractorul să probeze intervenţia unui act
nou de conştiinţă şi de voinţă pentru săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni noi69.
Latura subiectivă a infracţiunii continuate presupune acceptarea generală a săvârşirii
unei pluralităţi infracţionale, însă specificul infracţiunii constă în adoptarea unei hotărâri
concrete de a săvârşi mai multe actiuni-inacţiuni, după aprecierea motivelor care justifică
realizarea acestora, în baza hotărârii unice şi constante, acţiunile-inacţiunile prezentând
fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
67
68
Idem
69
32
4.3.1 Unitatea de rezoluţie infracţională
Reprezintă factorul subiectiv ce uneşte pluralitatea de acte materiale şi în acelaşi timp

deosebeşte infracţiunea continuată de concursul de infracţiuni, fiind esenţială pentru
infracţiunii continuate70
Hotărârea infracţională trebuie să fie unică pentru întreaga activitate infracţională, să
fie continuă şi născută înainte de punerea ei în executare.
Ea trebuie să prevadă în linii generale acţiunile repetate şi succesive, autorul având
imaginea concretă a faptei pe care urmează să o săvârşească prin acte repetate.
Această imagine poate fi iniţial mai puţin determinată (fără un plan amănunţit), dar
care se concretizează pe parcursul desfăşurării acţiunilor sccesive.
În acelaşi timp hotărârea infracţională nu trebuie să aibă un caracter prea general (de
exemplu, hotărârea de a sustrage bunuri de la cine va putea ori să înşele persoanele pe care le
va întâlni în cale etc.).
Rezoluţia infracţională unică pentru toate actele de executare implică atât prevederea
rezultatelor actelor de executare cât şi urmărirea ori acceptarea acestora ceea ce caracterizează
numai intenţia71, ca formă de vinovăţie pentru infracţiunea continuată.
Rezoluţia infracţională trebuie să fie anterioară activităţii infracţionale şi să se menţină
în linii generale pe parcursul executării actelor ce compun acea activitate72.
Rezoluţia infracţională, care constituie aspectul subiectiv caracteristic al infracţiunii
continuate, trebuie să fie deci unică şi să cuprindă toate acţiunile săvârşite de făptuitor.
Astfel fiind, rezoluţia unică trebuie să fie prealabilă începerii activităţii infracţionale şi
să persiste în tot cursul acestei activităţi, ca fiind firul care uneşte într-un ansamblu unic
acţiunile sau inacţiunile multiple, succesive, săvârşite de făptuitor la diferite intervale.
Rezoluţia infracţională nu poate fi indeterminată, nu se poate referi la săvârşirea unui
număr nedeterminat de acţiuni şi la atingerea unui număr nedeterminat de obiective, căci
atunci activitatea infracţională nu mai constituie o unitate, ci o pluralitate.
Astfel, de exemplu, persoana care săvârşeşte mai multe acţiuni de înşelăciune, ori de
câte ori se află în împrejurări care îi favorizează această activitate, care pentru ea a devenit
obişnuită, acţiunile de înşelăciune fiind realizate nu ca un rezultat al unei rezoluţii
infracţionale unice, ci independent unele de altele, nu poate fi considerată autor al unei
singure infracţiuni continuate, acţiunile săvârşite constituind un concurs real de infracţiuni.
70
Basarab M. şi colectiv, op. cit., p. 266
71
Bulai C., (1997), Manual de drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All, p. 475
72
33
Elementul subiectiv la infracţiunea continuată nu izvorăşte din atâtea hotărâri, rezoluţii
câte acţiuni au fost săvârşite, ci din luarea unei rezoluţii unice, determinate numai în linii
generale (dar totuşi determinate), care trebuie însă să cuprindă acţiunile succesive (respectiv
obiectul lor juridic şi eventual şi cel material, precum şi modul lor de săvârşire) săvârşite în
vederea transpunerii în viaţă a acestei rezoluţii.
Unitatea de rezoluţie este păstrată şi în cazul în care a început procesul penal pentru
actele de executare săvârşite anterior, iar autorul continuă săvârşirea altor acte în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale iniţiale ca şi atunci când în executarea unor acte ulterioare ce
intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni autorul este nevoit să execute în alt mod actele, să
schimbe modul de executare datorită unei situaţii ivite, (spre ex.: după două sustrageri dintr-
un şantier folosind pentru ieşire o spărtură în zidul înconjurător, infractorul continuă
sustragerea de bunuri din acel şantier prin escaladarea zidului, deoarece ieşirea fusese
blocată)73.
Rezoluţia infracţională unică, condiţie a infracţiunii continuate nu presupune
reprezentarea de către infractor în detalii a tuturor actelor de executare 74, dar nici nu este
suficientă dacă este prea generală, indeterminată, (spre ex.: hotărâre a luată de făptuitor de a
fura de la cine va putea în mijlocul de transport în care călătoreşte, ori să înşele cât mai mulţi
indivizi pe care îi va întâlni).
În astfel de situaţii rezoluţia infracţională este prea generală şi nu poate fi comună
tuturor actelor de executare, de aceea se consideră că de fiecare dată când se iveşte ocazia,
infractorul va lua o nouă hotărâre.
Pentru a uni toate actele de executare, rezoluţia infracţională trebuie să fie suficient de
determinată, în sensul că infractorul are imaginea de ansamblu a activităţii sale ulterioare ce o
va desfăşura prin acte de executare separată, iar cu fiecare executare, hotărâre a se
concretizează75.
În activitatea practică pentru stabilirea existenţei unei rezoluţii infracţionale juridice se
pot lua în considerare:
- unitatea obiectului infracţiunii,
- a locului,
- a persoanei vătămate, precum şi
- unitatea de timp.
Ele nu au un caracter peremptoriu, pentru că şi din alte elemente de fapt poate rezulta
că în momentul luării hotărârii infracţionale făptuitorul a avut reprezentarea în concret a
73
Basarab M.şi colectiv p. 267
74
75
34
acţiunilor pe care urma să le săvârşească în ansamblul lor 76 ca: folosirea aceloraşi procedee în
săvârşirea acţiunilor componente ale activităţii infracţionale timpul scurs între actele de
executare etc.
Împreună, toate împrejurările de fapt şi condiţiile în care s-au săvârşit actele separate
pot conduce la concluzia existenţei rezoluţiei unice.
În practica judiciară s-a decis, întemeiat, că vor forma o unitate sub forma infracţiunii
continuate şi actele de executare care realizează unele variante tip, iar altele varianta calificată
a acelei infracţiuni, cu îndeplinirea desigur şi a celorlalte condiţii77.
Fapta inculpatului care, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, instigă la sustragerea de
produse petroliere şi, ulterior, sustrage asemenea produse întruneşte elementele infracţiunii de
furt calificat în forma continuată, calitatea de instigator la infracţiunea de furt calificat fiind
absorbită de cea de autor78.
Astfel, într-o speţă, prin sentinţa penală nr. 118 din 19 aprilie 2003, Tribunalul Bihor a
condamnat, între alţii, pe inculpatul H.P. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat
prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit. a şi alin. 3 lit. a C. pen., cu aplicarea
art. 41 alin. 2 din acelaşi cod.
Instanţa a reţinut că, la 15 august 2001, inculpatul, împreună cu un alt inculpat, au determinat
pe învinuiţii R.K., B.G. şi R.A. şi pe minorii S.E. şi H.R. să sustragă ţiţei din habele unor
sonde. La 16 august 2001, învinuiţii s-au deplasat la sonde şi au sustras ţiţei din habele
punctelor de colectare, care constituie depozite în înţelesul art. 209 alin. 3 lit. a C. pen.,
cantitatea de ţiţei sustrasă fiind predată inculpatului; la 17 august 2002, inculpatul, împreună
cu un alt inculpat, s-au deplasat la sonde şi au sustras împreună 560 l de ţiţei.
Curtea de Apel Oradea, prin decizia penală nr. 149 din 3 iulie 2003, a admis apelurile
inculpaţilor, a desfiinţat în parte sentinţa şi a dispus reducerea pedepselor.
Recursul declarat de inculpatul H.P., între altele, cu privire la greşita încadrare juridică a
faptelor în infracţiunea de furt calificat în forma continuată, este nefondat.
Încadrarea juridică dată faptei este corectă, întrucât inculpatul a acţionat cu aceeaşi intenţie
infracţională participând la comiterea faptei ca instigator la unele acţiuni care prezintă
conţinutul infracţiunii şi în calitate de autor la altele.
Prin urmare, în mod corect, s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă
continuată, calitatea de instigator la infracţiunea de furt fiind absorbită de cea de autor.
În consecinţă, recursul a fost respins.
76
77
78
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2745 din 20 mai 2004, publicată pe www.scj.ro, accesat martie 2013
35
4.4 Felurile şi formele infracţiunii continuate
4.4.1 Felurile infracţiunii continuate
După structura lor, infracţiunile continuate există ca:

- tentative,
- infracţiuni consumate şi
- infracţiuni epuizate.
a) Tentativa
Dacă executarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune continuată este întreruptă sau nu
şi-a produs efectul, fapta va fi considerată o tentativă la o infracţiune simplă. Pentru ca
infracţiunea să fie calificată infracţiune continuată, va trebui ca tentativa iniţială să fie urmată,
la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, de una sau mai multe
infracţiuni ca tentative sau fapte consumate care prezintă conţinutul infracţiunii unitare.
Rezultă că, nu poate exista forma tentativei la infracţiunea pluralitate de infracţiuni
săvârşite sub o rezoluţie unică şi unitară care să urmeze prima faptă rămasă În faza tentativei
infracţiunea continuată se poate compune, fie din mai multe tentative sau dintr-o tentativă şi
mai multe fapte consumate, existând, în mod concret, o infracţiune continuată sub forma
tentativei numai când toate infracţiunile care formează pluralitatea sunt tentative79.
b) Infracţiunea continuată consumată
Deoarece toate faptele care alcătuiesc conţinutul infracţiunii continuate prezintă
elementele infracţiunii unitare, actul de consumare a infracţiunii continuate nu poate fi
identificat în concret ci în abstract.
Astfel, infracţiunile ce formează pluralitatea infracţională sunt identificate doar post
factum, adică după săvârşirea acestora sau sunt raportate la proiectul mental adoptat de
infractor privind numărul şi forma infracţiunilor.
Dacă prima infracţiune (consumată, epuizată sau rămasă în faza tentativei) este urmată
de săvârşirea (sub puterea aceleiaşi rezoluţii) a uneia sau a mai multor infracţiuni (consumate,
epuizate sau rămase în faza tentativei), infracţiunea continuată va fi calificată ca fiind
consumată numai prin raportarea la proiectul mental al infractorului care nu s-a desăvârşit
79
36
deoarece prevedea săvârşirea în continuare a altor fapte, însă prin intervenţia unor anumite
cauze planul mental nu s-a mai derulat80.
c) Infracţiunea continuată epuizată
Infracţiunea continuată, ca formă de reflectare a unei pluralităţi infracţionale îşi
desăvârşeşte conţinutul în momentul epuizării, cunoscut şi ca moment al desăvârşirii
proiectului mental adoptat de infractor.
Faza epuizării infracţiunii continuate se regăseşte în săvârşirea ultimei infracţiuni care
păstrează rezoluţia ce a determinat minimum o infracţiune anterioară. Infracţiunea continuată,
implicând repetarea acţiunilor sau inacţiunilor în baza aceleiaşi rezoluţii, se epuizează odată
cu desăvârşirea planului mental infracţional sau cu încetarea activităţii infracţionale81.
Fapta inculpatului de a întreţine raporturi sexuale cu o minoră care nu a împlinit vârsta
de 15 ani, în mod repetat, la diferite intervale de timp, pe parcursul a două luni de zile, în
realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prin constrângerea victimei, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de viol în formă continuată, prevăzută în art. 197 alin. 1 şi 3 C.
pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi cod82.
Prin sentinţa nr. 156 din 3 august 2010 a Tribunalului Gorj, Secţia penală, în baza art. 197
alin. 1 şi 3 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. a fost condamnat inculpatul M.D. la 7
ani închisoare.
S-a reţinut că inculpatul este unchiul părţii vătămate - fratele mamei acesteia.
Partea vătămată avea vârsta de 13 ani în cursul lunilor ianuarie - februarie 2010 şi este
caracterizată de o personalitate în curs de structurare, echilibru fragil, refugiere în lumea
dorinţelor, negativism, timiditate, inteligenţă slabă, sub nivelul mediu, pe fondul unor carenţe
educaţionale, cu tendinţe depresive şi ipohondrice (conform raportului de evaluare din 30 iulie
2010).
Partea vătămată şi familia acesteia, compusă din martorii P.I. - tatăl, P.E. - mama şi P.A. -
fratele în vârstă de 11 ani, locuiesc împreună şi cu bunica inculpatului, respectiv martora P.N.
Această din urmă împrejurare a constituit pretextul inculpatului de a-şi asigura accesul în
locuinţa părţii vătămate, chiar şi în lipsa părinţilor acesteia de la domiciliu.
Astfel cum rezultă din declaraţia martorei P.N., ce se coroborează cu declaraţiile părţii
vătămate, inculpatul venea la locuinţa minorilor după ce se însera, bunica inculpatului îi cerea
acestuia să părăsească locuinţa pentru ca minorii să doarmă, inculpatul pleca din locuinţă, dar
80
Idem
81
82
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 724 din 24 februarie 2011, publicată pe www.scj.ro, accesat martie 2013
37
revenea după ce bunica sa, persoană în apropierea vârstei de 80 ani, mergea în camera
personală şi se culca.
Inculpatul continua să rămână în camera minorilor şi să vizioneze emisiuni la televizor,
inclusiv după ce minorul P.A. adormea şi partea vătămată se pregătea de culcare.
Atât declaraţia inculpatului, cât şi declaraţia părţii vătămate sunt certe în privinţa faptului că
cei doi, după ce minorul P.A. adormea, vizionau filme cu caracter pornografic. De asemenea,
declaraţiile celor două părţi se coroborează în sensul în care fac dovada că inculpatul i-a
propus părţii vătămate să facă ceea ce vedeau la televizor, adică să întreţină şi ei raporturi
sexuale, iar prima manifestare a părţii vătămate a fost în sensul exprimării verbale a unui
refuz.
În continuare, declaraţiile celor două părţi fac dovada că, după exprimarea refuzului de către
partea vătămată, inculpatul a insistat pentru a o convinge pe aceasta să întreţină un raport
sexual, mângâind-o pe partea vătămată şi urmărind-o inclusiv în afara camerei de dormit,
toate acestea pe durata unui interval de timp de aproximativ o oră, până când partea vătămată
nu a mai manifestat opunere faţă de gesturile inculpatului.
Raportul sexual normal a fost întreţinut în camera în care fratele părţii vătămate dormea.
În alte trei seri, în aceeaşi cameră, părţile au mai întreţinut câte un raport sexual normal,
inculpatul cerându-i părţii vătămate în mod repetat să facă ceea ce vedeau în filmele vizionate.
Întreţinerea raporturilor sexuale a încetat atunci când partea vătămată a povestit părinţilor
despre consumarea acestor raporturi sexuale, justificându-şi comportamentul prin exercitarea
de ameninţări cu cuţitul asupra sa.
Exercitarea violenţelor şi ameninţărilor cu cuţitul şi cu moartea asupra părţii vătămate pentru
a o determina să întreţină cele patru raporturi sexuale nu este dovedită în cauză.
Cu toate acestea, constrângerea părţii vătămate în vederea întreţinerii celor patru raporturi
sexuale este de natură psihică şi este dovedită.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. 1 C. pen., de esenţa existenţei infracţiunii de viol
este ca actul sexual să se fi consumat, ca modalitate alternativă, prin constrângerea persoanei
vătămate.
Legea penală nu indică în mod expres şi limitativ care ar putea fi modalităţile de constrângere
ale părţii vătămate, astfel încât prin constrângere trebuie înţeleasă atât constrângerea fizică,
cât şi cea morală, indiferent de modalitatea concretă de manifestare, dar care are drept rezultat
nesocotirea, paralizarea, totală sau parţială, a voinţei persoanei vătămate.
Elementele constitutive ale infracţiunii de viol sunt întrunite şi cum inculpatul a săvârşit
acţiunile ce prezintă fiecare în parte conţinutul infracţiunii de viol, la diferite intervale de
timp, în perioada ianuarie - februarie 2010, în realizarea aceleaşi rezoluţii infracţionale,
38
instanţa a constatat că pluralitatea de acţiuni îmbrăcă forma unităţii legale de infracţiune,
conform art. 41 alin. 2 C. pen.
În considerentele hotărârii, prima instanţa a analizat în ansamblul lor probele administrate în
cauză şi a luat în considerare aspectele privind persoana victimei minore P.C. - aşa cum
rezultă şi din raportul întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului
Gorj - atunci când a analizat posibilitatea victimei de reacţie la infracţiunea comisă împotriva
sa.
În ce priveşte infracţiunea de viol, lipsa consimţământului şi modalităţile concrete în care
victima este constrânsă ori se opune constrângerii, trebuie apreciate, în primul rând, avându-se
în vedere persoana victimei (vârstă, dezvoltare psihosomatică etc.), împrejurările în care s-a
comis infracţiunea şi persoana infractorului, în relaţia cu victima.
Aşa fiind, rezultă că încadrarea juridică corectă ce trebuie dată infracţiunii comise de
inculpatul M.D. este în art. 197 alin. 1 şi 3 teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de procuror împotriva
deciziei nr. 225 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze
cu minori, a casat decizia penală atacată şi a menţinut sentinţa penală nr. 156 din 3 august
2010 pronunţată de Tribunalul Gorj.

4.4.2 Formele infracţiunii continuate83
Structura infracţiunii continuate, ca pluralitate de acţiuni sau inacţiuni care prezintă,

fiecare în parte, conţinutul juridic al aceleiaşi infracţiuni se regăseşte sub două forme: simplă
şi complexă.
a) Infracţiunea continuată simplă (tipică)
Infracţiunea continuată simplă este definită de obiectul juridic simplu al acţiunilor sau
inacţiunilor componente, deoarece realizează conţinutul unui singur tip de infracţiune (un tip
particular de infracţiune).
b) Infracţiunea continuată complexă
infracţiunea continuată complexă este definită de obiectul juridic complex al uneia sau
mai multor acţiuni sau inacţiuni care formează pluralitatea infracţională, în sensul că alături
de obiectul juridic principal există şi un obiect juridic secundar. Uneori infracţiunea
continuată complexă poate să fie reprezentată printr-o identitate a obiectului juridic principal
cât şi a celui juridic secundar, în sensul că obiectul juridic este acelaşi în toate faptele care
formează pluralitatea infracţională.
83
39
Alteori, obiectul juridic principal sau cel secundar al infracţiunii continuate complexe
este alternativ, realizându-se astfel o diversitate de obiecte juridice principale sau secundare.
4.5 Infracţiuni ce nu pot fi săvârşite în mod continuat
Infracţiunea continuată este posibilă la orice infracţiune dacă este susceptibilă de

repetabilitate, deoarece infracţiunea continuată nu este altceva decât o infracţiune simplă, dar
care se poate repeta, care se poate relua84.
În literatura de specialitate 85 şi în practica judiciară s-a pus problema dacă infracţiunea
continuată ar putea exista în cazul infracţiunilor din culpă. Opinia majoritară constă în aceea
că infracţiunea continuată nu este compatibilă cu faptele din culpă comise prin acte repetate,
deoarece ceea ce caracterizează infracţiune a continuată este realizarea ei în mod eşalonat în
baza unei rezoluţii specifice numai intenţiei86.
Infracţiunea continuată nu este posibilă nici la infracţiune a de obicei, deoarece un
singur act nu constituie o infracţiune, iar repetarea lui duce la consumarea infracţiunii87.
În cazul infracţiunii continuate cauzatoare de prejudicii cu consecinţe deosebit de
grave, instanţa supremă a decis „caracterul de consecinţe deosebit de grave se determină prin
totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate
acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a
infracţiunii”.
4.6 Pedepsirea infracţiunii continuate
Având în vedere gradul de pericol social mai accentuat al acestei forme de infracţiune
în comparaţie cu forma simplă, legea a prevăzut posibilitatea aplicării unei pedepse mai
severe în cazul infracţiunii continuate, chiar în lipsa unor circumstanţe agravante.
Potrivit art. 42 Cod penal „infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor, potrivit
dispoziţiilor art. 34 sau, după caz, art. 40/1 alin. 1”.
Prin urmare, în cazul infracţiunii continuate se aplică sistemul de pedepse prevăzut
pentru infracţiunile continuate, săvârşite atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele
juridice88.
84
Boroi A., op. cit., p. 167
85
Bulai C., p. 215
86
Zolyneak M., Michinici M. I., p. 439
87
Oancea I., p. 143
88
Pitulescu I., Medeanu T., (2006), Drept penal. Partea generală, Bucureşti Editura Lumina Lex, p. 201
40
4.6.1 Pedeapsa pentru infracţiunea continuată săvârşită de persoana fizică
Potrivit art. 42 Cod penal, în cazul infracţiunii continuate se aplică pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor potrivit dispoziţiilor din
art. 34 Cod penal., privitor la stabilirea pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni
săvârşite de persoana fizică sau, după caz, potrivit dispoziţiilor art. 40 1 alin. 1 Cod penal,
privitoare la stabilirea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică.
Trimiterea pe care legea o face la dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei pentru
concursul de infracţiuni se explică prin apropierea care există între infracţiunea continuată şi
concursul de infracţiuni, cu nota specifică a unităţii infracţiunii continuate şi deci şi a pedepsei
aplicate.
La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea continuată se porneşte, aşadar, de la limitele
pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită89.
Întrucât agravarea pedepsei pentru infracţiunea continuată este, de asemenea,
facultativă, ca în toate cazurile de agravare, instanţa poate stabili pedeapsa între limitele
legale, fără să ţină seama de forma continuată a infracţiunii.
Dacă însă consideră că este necesară agravarea, instanţa poate spori pedeapsa stabilită
pană la maximul ei special, iar dacă acest maxim i se pare neîndestulător, poate adăuga un
spor.
Când pedeapsa este amenda, aceasta se aplică spre maximul special, iar dacă acesta
este neîndestulător se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim al amenzii.
Pedeapsa pentru infracţiunea continuată se aplică într-o singură etapă (fără a fi
evidenţiat sporul) şi va avea ca limită minimă, minimul special al pedepsei prevăzut de lege
pentru infracţiunea săvârşită, iar ca maxim special, pedeapsa la care se poate ajunge prin
depăşirea maximului special cu până la 5 ani când pedeapsa este închisoarea sau cu până la
jumătate din maximul special când pedeapsa este amenda.
90
Spre exemplu, la stabilirea pedepsei pentru o infracţiune continuată de delapidare
instanţa, ţinând seama de circumstanţele în care s-a comis fapta, de circumstanţele agravante
şi atenuante şi de celelalte prevederi din partea generală a Codului penal, stabileşte o pedeapsă
între limitele prevăzute de lege, respectiv între 1 an şi 15 ani închisoare .
Dacă circumstanţele de care trebuie să ţină seama instanţa impun o sancţiune mai
mare, aceasta se va orienta spre maximul pedepsei, adică la 15 ani. Dacă consideră că nici
89
90
art. 215 Cod penal
41
această sancţiune nu este îndestulătoare, instanţa poate adăuga şi un spor de pedeapsă de până
la 5 ani.
O altă problemă care trebuie analizată este aceea a calculului prejudiciului în cazul
infracţiunii continuate care a produs consecinţe deosebit de grave.
Potrivit art. 146 Cod penal prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă
materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzate unei
autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 ori altei persoane
juridice sau fizice.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, consideră că prejudiciile fiecărei fapte ce intră în
conţinutul unei singure infracţiuni (de exemplu, furt calificat) săvârşite în formă continuată
trebuie totalizate şi în funcţie de acest cuantum total se poate aprecia dacă infracţiunea
săvârşită încorporează în ea agravanta „consecinţe deosebit de grave”91.
Într-o speţă, în baza art. 208 al. 1, 209 lit.a şi g Cpen, cu aplic art. 41, 42 şi 37 lit.b C.
penal, a fost condamnat inculpatul N. M., pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în
formă continuată, la o pedeapsă de 3 ani închisoare
În baza art. 208 al1, 209 lit a şi g C pen cu aplicarea art. 41,42 Cod penal şi a art. 99 alin.3
Cod penal, art.109 Cpen, a fost condamnat inculpatul minor G. I., pentru săvârşirea
infracţiunii de furt calificat în formă continuată la o pedeapsă de 1 an şi 8 luni închisoare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
I.În noaptea de 14/15.01.2006, inculpaţii N. M. şi G. I., după o întelegere prealabilă, au
pătruns printr-o spărtură a gardului în incinta părţii civile SC Electrica SA şi au sustras în
două rânduri, la intervale scurte de timp, în baza aceleeaşi rezoluţii infracţionale doi baloţi
conductori electrici. Primul balot a fost transportat cu ajutorul unui cărucior la domiciliul
numitului Abrudan Gavril, care nu avea cunoştinţă despre acest aspect, iar în timp ce efectua
cel de-al doilea transport, au fost surprinşi de către un echipaj de poliţie.
II. În noaptea de 27/28.10.2005, inculpatul minor G. I., a pătruns singur pe timp de noapte, în
incinta barului aparţinând SC Consumcoop Aleşd, de unde a sustras diferite bunuri ( tigări
L.M., Marlboro şi votcă), în valoare de 266 lei.
III.În cursul lunii septembrie 2005, inculpatul minor G. I., prin forţarea geamului a pătruns în
apartamentul nr. 3 al blocului X12, din localitatea Aleşd, de unde a sustras un costum
bărbătesc şi un radio casetofon, ambele în valoare de 400 lei.
IV. În noaptea de 25/26.10.2005, inculpatul minor G. I., a pătruns prin efracţie în incinta
chioşcului alimentar situat în curtea Liceului Alexandru Roman din localitatea Aleşd,
sustrăgând bunuri alimentare în valoare de 50.000 lei.
91
42
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel inculpaţii G. I. şi N. M..
Inculpatul G. I., prin intermediul apărătorului său, solicită admiterea apelului, în sensul de a se
reţine în sarcina sa circumstanţe atenuante, având în vedere că inculpatul era minor la data
comiterii faptelor, a recunoscut şi a regretat comiterea acestora, prejudiciul este modic, iar în
ceea ce priveşte modalitatea de executare, consideră că i se poate aplica o pedeapsă cu
suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.
Inculpatul N. M. prin intermediul apărătorului său, solicită admiterea apelului, în sensul de a
se reţine în sarcina sa circumstanţe atenuante, având în vedere că inculpatul a recunoscut şi
regretat fapta comisă, prejudiciul este modic (520 RON) şi în totalitate recuperat.
Tribunalul va reţine că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente: criticile
inculpatului apelant G. I. referitoare la individualizarea pedepselor şi modalitatea de executare
a acestora sunt nefondate, pedepsele aplicate acestuia fiind direct proporţionale cu pericolul
social concret pe care îl reprezintă faptele săvârşite de acesta, precum şi cu persoana sa
(inculpatul fiind cercetat anterior pentru acelaşi gen de infracţiuni, precum şi pentru
infracţiuni de înşelăciune, lipsire de libertate şi tâlhărie), cu atitudinea sinceră a acestuia
(inculpatul recunoscând şi regretând infracţiunile comise), nefiind necesar, pentru a atinge
scopul prevăzut de art.52 C.p., reducerea pedepselor aplicate de prima instanţă, câtă vreme
aceasta a procedat la valorificarea judicioasă în sistem pugnitiv a tuturor criteriilor prevăzute
de art.72 C.p. Este de observat şi faptul că, potrivit referatului de evaluare întocmit de
Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, inculpatul G. I. are perspective minime
de reintegrare în societate, având în vedere că factorii negativi sunt preponderenţi (a
abandonat şcoala; debutul infracţional timpuriu; persistenţă în acelaşi gen de infracţiuni;
sentimente etico-morale puţin conturate; nu conştientizează gravitatea infracţiunilor comise şi
a consecinţelor acestora – fila 59 dosar fond).
În ceea ce priveşte însă inculpatul apelant N. M., tribunalul apreciază că pedeapsa aplicată
acestuia de prima instanţă nu este direct proporţională cu pericolul social concret pe care îl
reprezintă fapta săvârşită de acesta, câtă vreme inculpatul a participat doar la o singură
infracţiune, şi anume furtul săvârşit în noaptea de 14/15.01.2006, din incinta părţii civile SC
Electrica SA Aleşd, de unde a sustras împreună cu inculpatul G. I. 2 baloţi de conductori
electrici, în valoare de 520 RON, care ulterior au şi fost restituiţi părţii civile, prejudiciul fiind
astfel recuperat integral, iar pe de altă parte, a cooperat întru-totul cu organele judiciare,
recunoscând şi regretând infracţiunea comisă, situaţie faţă de care apreciem că se justifică
reţinerea în favoarea sa de circumstanţe atenuante, cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate.
Ca urmare, tribunalul, va admite apelul penal declarat de către inculpaţii G. I. şi N. M.
împotriva sentinţei penale nr.241 din 30 octombrie 2007, pronunţată de Judecătoria Aleşd, pe
43
care o va desfiinţa, în sensul că va reţine în favoarea inculpatului N. M. circumstanţa
atenuantă prevăzută de art.74 lit.c C.p. şi cu referire la art.76 lit.c C.p., va reduce pedeapsa
aplicată acestuia la un cuantum de 1 an închisoare cu aplicarea art.71 şi 64 lit.a teza a II – şi
lit.b C.p92.
4.6.2 Pedeapsa pentru infracţiunea continuată săvârşită de persoana juridică
Cum persoana juridică nu are capacitatea de a lua o hotărâre decât prin intermediul
persoanelor fizice care o reprezintă sau acţionează în numele său, se consideră că poate exista
infracţiune continuată în sarcina persoanei juridice şi atunci când una sau mai multe persoane
fizice, în acest caz acestea având cunoştinţă una de activitatea celeilalte, comit, la intervale
diferite de timp, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni.
Este posibil, în acest din urmă caz, ca persoana juridică să răspundă pentru
infracţiunea continuată, chiar dacă persoanele fizice care o reprezintă sau acţionează în
numele său participă la săvârşirea acestei infracţiuni având contribuţii diferite (autori,
instigatori, complici) la comiterea actelor materiale care intră în conţinutul infracţiunii93.
În cazul persoanelor juridice, instanţa stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea
continuată, adică amenda în limitele speciale prevăzute de lege, şi o poate spori până la
maximul special al acesteia, adică, potrivit dispoziţiilor din art. 71 1 alin. 2 sau 3 Cod penal,
până la 600.000 RON, respectiv 900.000 RON (în funcţie de limitele pedepsei cu închisoare
aplicabile persoanei fizice).
Dacă maximul special i se pare neîndestulător, potrivit dispoziţiilor art. 40 1 alin. l Cod
penal, instanţa poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim94.
4.6.3 Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată
O infracţiune continuată este cu atât mai periculoasă şi produce urmări cu atât mai
grave, cu cât acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează conţinutul acestei infracţiuni se
repetă mai de multe ori şi cu cât activitatea infracţională dăinuieşte mai mult în timp.
Aceste aspecte sunt avute în vedere de instanţă cu ocazia stabilirii pedepsei pentru o
infracţiune continuată.
92
Trib. Bihor, decizia nr. 122/A/2008, nepublicată
93
94
44
Dar când din acţiunile prin care s-a realizat infracţiunea numai o parte au fost
cunoscute, pedeapsa stabilindu-se numai pentru aceste acţiuni, iar restul acţiunilor ce compun
infracţiunea continuată sunt descoperite ulterior, apare evidentă necesitatea reindividualizării,
reconsiderării pedepsei pronunţate anterior pentru infracţiunea continuată, fiindcă această
pedeapsă nu mai reprezintă sancţiunea corespunzătoare întregului conţinut al activităţii
infracţionale săvârşite95.
Dispoziţia cuprinsă în art. 43 Cod penal reglementează modul de recalculare a
pedepsei în situaţia când după o condamnare definitivă pentru o infracţiune continuată,
infractorul este judecat pentru alte acţiuni ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni
continuate.
Potrivit art. 43 Cod penal dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune
continuată sau complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se
stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată
anterior.
În acest caz al acţiunilor sau inacţiunilor descoperite ulterior, instanţa va recalcula,
potrivit regulii din art. 43 Cod penal, pedeapsa pentru infracţiunea continuată în întregul ei.
Această pedeapsă nu poate fi, desigur, mai uşoară decât pedeapsa pronunţată anterior
pentru o parte din acţiunile sau inacţiunile care constituie infracţiunea continuată, ci, în mod
firesc, pedeapsa anterior pronunţată urmează să fie sau menţinută, când actele descoperite
ulterior sunt de minimă importanţă faţă de cele cunoscute anterior, sau agravată, ceea ce se va
întâmpla în majoritatea cazurilor.
95
45
CAPITOLUL 5
INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ -
5.1 Noţiunea de infracţiune complexă
Potrivit art. 41 alin. 3 Cod penal infracţiunea este complexă când în conţinutul său
intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea
însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Din definiţia dată rezultă că în structura infracţiunii complexe se include conţinutul
altei infracţiuni, care în cazul acestei sinteze juridice îşi pierde autonomia infracţională.
Infracţiunea complexă este creaţia legiuitorului determinată de necesităţi de politică
penală, de tehnică legislativă şi nu în ultimul rând de legăturile strânse între acţiunile ori
inacţiunile ce intră în conţinutul acesteia, legături uneori de la mijloc la scop şi care pun în
evidenţă pericolul sporit al faptelor comise în această legătură faţă de situaţia când astfel de
fapte ar fi comise separat, fără legătură între ele96.
Crearea infracţiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de fapte diverse care,
luate separat, constituie tot atâtea infracţiuni, este expresia unei necesităţi de politică penală şi
a unor raţiuni de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte penale într-o infracţiune
unică este destinată să asigure o caracterizare mai precisă a activităţii infracţionale a
făptuitorului în ansamblul acesteia, o evaluare mai exactă a gradului de pericol social al
acesteia şi de periculozitate a făptuitorului şi, deci, o mai adecvată reacţie de apărare socială97.
Infracţiunea complexă este o formă de unitate infracţională creată de legiuitor prin
absorbirea în conţinutul său a uneia sau mai multor fapte care, prin voinţa legiuitorului, îşi
pierd autonomia şi, fie că devine un element al conţinutului legal de bază al infracţiunii
La infracţiunile complexe există două sau mai multe valori, lezate sau puse în pericol
prin acţiunea făptuitorului.
96
97
46
Una din aceste valori constituie obiectul juridic principal care determină încadrarea
juridică a infracţiunii şi prevederea ei, din punct de vedere al sistematizării legislaţiei penale,
într-o grupă de infracţiuni.
5.2 Latura obiectivă a infracţiunii complexe
Latura obiectivă a infracţiunilor complexe se caracterizează prin faptul că acţiunile

(inacţiunile) săvârşite pot să fie de aceeaşi natură sau de natură diferită, printr-o singură
acţiune sau prin acţiuni diferite, dar în aceeaşi împrejurare.
Infracţiunea complexă, ca unitate infracţională naturală, este echivalentă cu
componentele sale: conţinuturile a cel puţin două infracţiuni distincte în care conţinutul unei
infracţiuni va fi absorbit şi integrat în conţinutul simplu sau calificat cu existenţă
independentă, al infracţiunii absorbante, realizându-se conţinutul unic al infracţiunii complexe
(de exemplu conţinutul infracţiunii de tâlhărie se compune din conţinutul infracţiunii de furt şi
conţinutul infracţiunii de lovire)98.
Complexitatea infracţiunii rezultă din subordonarea conţinutului infracţiunii absorbite
până la integrarea totală în conţinutul infracţiunii absorbante, expansiunea acestuia având un
caracter unic şi unitar, cu un pericol social distinct şi mai grav decât pericolele oricărei
infracţiuni componente.
5.2.1 Elementul material
Infracţiunea complexă formează o unitate care exprimă într-un sens mai strâns sau mai
larg, contopirea unor acţiuni distincte, precizând, identificând sau explicând o activitate
infracţională autonomă, deşi este compusă din infracţiunea absorbantă şi infracţiunea
absorbită.
În cadrul raportului obiectiv, creat între aceste infracţiuni, cea absorbantă precede şi
delimitează infracţiunea absorbită (exprimată printr-o infracţiune sau printr-o stare impusă de
norma penală).
Forma de absorbţie a infracţiunii secundare în conţinutul infracţiunii absorbante
determină două feluri de infracţiuni complexe99:
98
99
47
- dacă infracţiunea absorbantă formează cu infracţiunea absorbită o unitate, în sensul
că infracţiunea absorbită intră în conţinutul infracţiunii absorbante se realizează infracţiunea
complexă naturală;
- dacă infracţiunea absorbită intră în conţinutul infracţiunii absorbante, ca circumstanţă
agravantă a acesteia, se realizează infracţiunea complexă legală. Infracţiunea complexă, ca
rezultat al absorbţiei, există, însă, atât în situaţia când în acţiunea principală incriminantă intră
o altă acţiune care defineşte o altă infracţiune (violul, art. 197 alin. 1 C. pen.) cât şi atunci
când în acţiunea principală incriminată intră o acţiune care nu reprezintă prin ea însăşi o
infracţiune (violul în care constrângerea victimei s-a făcut prin imobilizarea ei fără producerea
de leziuni corporale)100.
5.2.2 Urmarea socialmente periculoasă
Se caracterizează prin existenţa unor particularităţi determinate de rolul infracţiunii

absorbite în raportul cu infracţiunea absorbartă (rol independent sau de circumstanţă
agravantă) astfel101:
a) Când infracţiunea absorbită este formată de o singură infracţiune, care produce un
singur rezultat, infracţiunea complexă produce rezultatul infracţional corespunzător activităţii
obiective, cu modificări formale doar în funcţie de intensitate sau de determinări (lovirea,
actele de violenţă sau vătămarea corporală săvârşite împotriva ura funcţionar aflat în
exerciţiul funcţiunii, ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, determină producerea
unui rezultat constând în leziuni corporale şi în suferinţe fizice şi morale);
b) Când infracţiunea absorbită este formată din două sau mai multe infracţiuni, care
produc fiecare în parte câte un rezultat, infracţiunea complexă produce, cel puţin două
rezultate:
- un rezultat principal (produs de acţiunea principală) şi
- unul sau mai multe rezultate secundare (produse de acţiunile secundare). Aceste
rezultate se integrează în structura infracţiunii complexe (la infracţiunea de tâlhărie rezultatul
principal constă în furtul unui bun, iar rezultatele secundare constau în producerea unor
leziuni şi suferinţe părţii vătămate, precum şi în deposedarea de bunul sustras);
c) Când infracţiunea absorbită devine o circumstanţă agravantă va determina prin
rezultatul său auxiliar, o agravare a rezultatului infracţiunii principale şi, în mod nemijlocit al
infracţiunii complexe (la infracţiunea de furt calificat efracţia are ca rezultat distrugerea unor
100
Idem
101
48
bunuri astfel că împreună cu rezultatul infracţiunii principale completează structura
infracţiunii complexe şi agravează rezultatul acesteia).
5.2.3 Legătura de cauzalitate
Infracţiunea complexă prezentând două rezultate infracţionale produse de două acţiuni

sau inacţiuni care s-au contopit, va genera şi două legături de cauzalitate distincte:
- prima, legătura dintre acţiunea principală şi rezultatul principal care defineşte
caracterul infracţiunii tipice;
- secunda, legătura dintre acţiunea secundară şi rezultatul secundar care defineşte
caracterul infracţiunii absorbite de agravare a infracţiunii tipice.
Însă, complexitatea infracţiunii se va caracteriza şi prin omogenitatea legăturii de
cauzalitate dintre ambele forme de acţiuni şi ambele forme de rezultate, în sensul că între
caracteristicile şi particularităţile acestora există o legătură certă de la cauză (ca factor
generator) la efect (ca rezultat generat).
5.3 Latura subiectivă a infracţiunii complexe
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea complexă poate fi săvârşită cu intenţie, din
culpă sau cu praeterintenţie.
La unele poate exista o alternanţă a formelor de vinovăţie, după cum sunt săvârşite în
forma de bază, sau într-o formă agravantă (violul, tâlhăria).
Într-o speţă, s-a constatat că în data de 10.08.2007 în jurul orelor 17,20 partea
vătămată A. I. după terminarea serviciului, s-a deplasat pe terasa barului Vien de pe str.Iza din
mun.Oradea, unde s-a aşezat la o masă consumând băuturi alcoolice, respectiv bere.
Aşa cum rezultă din declaraţia părţii vătămate înainte de a intra în respectivul local, acesta a
mai consumat 3 sticle de bere de câte ½ l .
La masa părţii vătămate la un moment dat s-au aşezat cei trei inculpaţi cât şi învinuitul F. P.,
iar partea vătămată fără să-i cunoască a intrat în discuţii cu aceştia, ba chiar la un moment dat
s-a oferit să cumpere un flacon de bere pe care să-l consume împreună.
Partea vătămată împreună cu inculpaţii şi cu învinuitul s-au ridicat de la masă, afirmativ
partea vătămată având intenţia de a se deplasa la domiciliu, şi-a luat bicicleta din faţa
localului, pe drum toţi continuând să consume din flaconul de bere cumpărat.
Ajunşi pe strada Iza lângă blocul F 13-14 , părţile s-au oprit la discuţii iar la un moment dat
inculpatul l-a întrebat pe partea vătămată dacă ştie cât e ceasul. Partea vătămată şi-a scos
49
telefonul mobil pe care–l purta legat cu un şnur în jurul gâtului, l-a dat inculpatului S. A. în
mână, care după câteva momente i l-a restituit, partea vătămată şi-a pus telefonul pe acel şnur
şi l-a pus din nou la gât, moment în care inculpatul S. A. i-a smuls telefonul de la gât .
La insistenţele părţii vătămate, inculpatul S. A. a refuzat să-i restituie telefonul care a fost luat
de la inculpatul S. de către inculpatul Z. I. şi restituit părţii vătămate.
În acest moment unul dintre inculpaţi i-a aplicat o lovitură părţii vătămate, în zona feţei,
partea vătămată a căzut, inculpaţii aplicându-i mai multe lovituri cu pumnul şi cu picioarele,
până ce partea vătămată şi-a pierdut cunoştinţa.
Totodată inculpaţii au încercat să-i ia bicicleta părţii vătămate.
În timp ce partea vătămată era întins la pământ, inculpatul Z. I. i-a luat din nou telefonul
mobil părţii vătămate, telefon pe care l-a înmânat învinuitului F. P.
Pe parcursul procesului penal partea vătămată şi-a schimbat de fiecare dată declaraţiile, astfel
iniţial în plângerea depusă la organele de urmărire penală partea vătămată a susţinut că
inculpaţii i-au sustras din buzunarul hainei o anumită sumă de bani, afirmaţie pe care nu a
mai susţinut-o ulterior. Totodată, iniţial a susţinut că la cererea unuia dintre inculpaţi le-a dat
acestora suma de 5 lei ca aceştia să-şi cumpere o sticlă de bere , le-a cerut „să-l lase în pace”
după care şi-a consumat singur băutura şi-a luat bicicleta şi s-a îndreptat spre casă. La
intersecţia străzilor Iza cu Transilvania, a fost ajuns din urmă de inculpaţi şi de învinuiţi, unul
dintre inculpaţi l-a întrebat cât este ceasul, şi înainte ca el să-i răspundă , i-au smuls de la gât
telefonul mobil după care la insistenţele unuia (inc.Z. I.) i l-au restituit, l-au înconjurat
determinându-l să se îndrepte cu bicicleta într-un loc ferit printre garaje, unde a fost lovit cu
pumnul şi picioarele în zona gâtului, feţei şi toracelui, apoi i-au luat telefonul mobil,
continuând să-l lovească până a leşinat.
Ulterior partea vătămată a revenit asupra acestei declaraţii arătând că nu s-a împotrivit când
inculpaţii şi învinuitul s-au aşezat la masa lui, ba chiar el le-a oferit un flacon cu bere pe care
au consumat-o împreună la plecarea din local, iar pe str.Iza în apropierea blocurilor F 13 şi F
14 după ce i-au luat telefonul mobil i-au aplicat mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele
cauzându-i leziuni pentru vindecarea cărora a fost necesară 4 zile de îngrijiri medicale.
Conform raportului de constatare medico-legală din data 11.08.2007 partea vătămată A. I., la
data examinării a prezentat leziuni posttraumatice ce pot data din 10.08.2007, leziunile s-au
produs prin lovire prin corp contondent, şi zgâriere cu corp dur urmată de cădere. Leziunile
au necesitat 4 zile de îngrijiri medicale. Inculpaţii au fost condamnaţi pentru tâlhărie102
5.4 Formele infracţiunii complexe

102
Trib. Bihor, decizia penală nr. 137/A/2008, nepublicată
50
Din definiţia consacrată în Codul penal, rezultă că infracţiunea complexă se poate
prezenta sub trei aspecte103:
a. Infracţiunea complexă rezultată prin reunirea în conţinutul ei a două acţiuni sau
inacţiuni care, luate separat, formează conţinutul obiectiv al unor infracţiuni de sine stătătoare.
Exemplul tipic, menţionat în toate lucrările de specialitate îl constituie infracţiunea de
tâlhărie, care cuprinde în conţinutul ei simplu (neagravat) două infracţiuni distincte:
- infracţiunea de furt, care constituie infracţiunea de bază şi care, de altfel, clasifică
tâlhăria în titlul III al Codului penal „Infracţiuni contra patrimoniului” şi o infracţiune mijloc,
ce constă în executarea unor violenţe (loviri, vătămări corporale, omor) sau în ameninţare.
Prin urmare, infracţiunea complexă este compusă din două sau mai multe activităţi
infracţionale, care fiecare în parte întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni de
sine stătătoare, prevăzute în legea penală, dar care se combină între ele, pierzându-şi fiecare
autonomia proprie şi contopindu-se într-o a treia infracţiune unică, denumită infracţiune
complexă.
Această reunire a infracţiunilor şi crearea celei de a treia nu este arbitrară, ea este
determinată de legătura strânsă între acţiune de luare şi acţiunea de lovire sau alte violenţe ori
de ameninţare, legătură de la mijloc la scop.
Infracţiunea complexă tip sau de bază se poate prezenta şi sub formă agravată
(calificată).
Aşa sunt spre exemplu, infracţiunile prevăzute de art.211 alin.2 lit h sau art. 211 alin. 3
Cod penal.
Lipsa din conţinutul variantei agravate a infracţiunii complexe a faptei ce constituie
element circumstanţial, determină ca fapta să fie complexă în varianta sa tip propriu-zisă.
În cazul infracţiunii de tâlhărie, săvârşită prin pătrunderea inculpatului, fără drept, în
locuinţa părţii vătămate, nu există concurs de infracţiuni între violarea de domiciliu şi tâlhărie,
ci o infracţiune unică de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 1 lit. c C. pen. referitor la
săvârşirea tâlhăriei într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, violarea de domiciliu fiind
adsorbită în această variantă agravată a infracţiunii de tâlhărie104.
Într-o speţă, prin sentinţa penală nr. 39 din 16 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul
Suceava, a fost condamnat inculpatul I.S. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută
în art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. c şi alin. 3 C. pen. la pedeapsa de 10 ani închisoare.
103
Pitulescu I., Medeanu T., op. cit., p. 202
104
51
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că, în seara zilei de 1 mai 2010, partea vătămată
M.L. a intrat într-un magazin alimentar şi, în momentul în care a ieşit din magazin,
intenţionând să se deplaseze spre domiciliul său, a fost acostată de către inculpatul I.S., acesta
propunându-i să-i îi facă cinste cu băutură. Partea vătămată nu a fost de acord cu propunerea
inculpatului, cerând să fie lăsată în pace, întrucât nu doreşte să consume băuturi alcoolice.
Inculpatul a devenit insistent şi s-a apropiat de partea vătămată. În acel moment, inculpatul
I.S. i-a sustras din buzunarul de la pantaloni suma de 600 lei, îndepărtându-se de partea
vătămată. Imediat după sustragerea banilor, partea vătămată a fost atenţionată de către
prietenul şi colegul său de muncă, H.E., persoană care şi-a făcut cumpărăturile din acel
magazin alimentar. Acesta a atenţionat-o pe partea vătămată că buzunarul drept al
pantalonilor este ieşit, spunându-i să vadă dacă nu cumva I.S. i-a sustras vreo sumă de bani.
Sesizând şi realizând, totodată, că I.S. i-a sustras suma de 600 lei, partea vătămată M.L. a
plecat în fugă, în urmărirea acestuia, pentru a-i cere socoteală şi pentru a-şi recupera
prejudiciul. Văzând că este urmărit, inculpatul a grăbit pasul şi, în încercarea de a scăpa de
urmăritor, s-a deplasat pe strada N. În dreptul unui imobil, M.L. l-a ajuns pe inculpat, l-a prins
cu o mână de haină, cerându-i pe un ton imperativ să îi restituie suma de bani sustrasă. I.S. i-a
spus părţii vătămate că nu i-a sustras nici o sumă de bani, moment în care a introdus mâna în
buzunarul dreapta-faţă al pantalonilor şi a scos un teanc de bani, remiţându-i părţii vătămate
suma de 50 lei. M.L. a luat această sumă de bani, cerându-i în continuare şi diferenţa, moment
în care H.C. - persoană care se afla pe o bancă din dreptul imobilului sus-amintit, la o distanţă
de aproximativ 2 m de cei doi, a intervenit în favoarea părţii vătămate, cerându-i inculpatului
să îi restituie părţii vătămate banii sustraşi.
Întrucât I.S. refuza cu vehemenţă să restituie suma de bani, H.C. s-a îndreptat spre inculpat,
adresându-i-se: „Dă-i banii la om!” În momentele imediat următoare, inculpatul l-a lovit
puternic pe H.C. cu pumnul la nivelul feţei. Urmare a loviturii, acesta s-a prăbuşit la pământ,
lovindu-se cu capul de dalele confecţionate din beton. Inculpatul a luat-o la fugă, făcându-se
nevăzut printre blocurile şi străduţele din apropiere.
Având în vedere starea gravă în care se afla victima H.C. (conform declaraţiilor martorilor,
sângera abundent la nivelul capului), la faţa locului a apărut un echipaj al ambulanţei, aceasta
fiind transportată de urgenţă la spital, unde după câteva ore a încetat din viaţă.
Conform raportului de necropsie din 2 mai 2010, întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină
Legală Suceava, medicii legişti au concluzionat că moartea victimei a fost violentă, s-a datorat
unui traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală, hematom subdural, hemoragie
subarahnoidiană, fractură de bază de craniu. S-a stabilit, de asemenea, că leziunile au putut fi
produse prin lovire cu un mijloc sau corp contondent în regiunea orbitară dreaptă, urmată de
52
căderea şi proiectarea victimei pe o suprafaţă dură neregulată, cu impact cranian. Leziunile au
fost direct letale.
Prima instanţă a constatat că simpla intervenţie a victimei H.C., prin adresarea către inculpat a
cuvintelor „dă-i banii la om”, nu poate fi reţinută ca o provocare, în sensul că acesta ar fi
acţionat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de atingerea gravă a
demnităţii persoanei, prevăzută în art. 73 lit. ) C. pen.
Prin decizia nr. 28 din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze
cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpat, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală
menţionată şi, în rejudecare, s-a redus de la 10 ani la 8 ani închisoare pedeapsa aplicată pentru
săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.S., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, solicitând, în principal, schimbarea încadrării juridice date faptei în infracţiunea
prevăzută în art. 183 C. pen., întrucât nu există dovezi în sensul că acesta ar fi săvârşit
infracţiunea de tâlhărie.
Examinând recursul prin prisma cazului de casare invocat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
apreciază că acesta nu este întemeiat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că încadrarea juridică dată faptei este corectă, fiind
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, întrucât actele de violenţă au fost
exercitate de inculpat asupra victimei H.C. atunci când aceasta a intervenit în sprijinul părţii
vătămate M.L., care se afla în urmărirea inculpatului, îl prinsese şi îl soma fără succes să-i
restituie banii. Lovirea victimei în acest moment de către inculpat are semnificaţia conferită
de legiuitor în teza ultimă a alin. 1 al art. 211 C. pen., violenţele fiind exercitate tocmai pentru
ca inculpatul să păstreze bunul furat sau pentru a-şi asigura scăparea, nefiind pertinentă
apărarea inculpatului în sensul că a lovit victima deoarece aceasta l-a provocat, injuriindu-l;
mai mult, această apărare nu a fost confirmată de numitul M.L. şi nici de martorul ocular S.E.,
care se afla în imediata apropiere a celor implicaţi în incident. De altfel, chiar dacă ar fi fost
reală, interpelarea inculpatului de către victimă pentru a-i da banii înapoi părţii vătămate nu
era de natură să provoace o atingere gravă a demnităţii persoanei inculpatului, pentru ca
acesta să se afle sub stăpânirea unei puternice tulburări, având în vedere că acuzaţia de furt nu
era un element de noutate pentru inculpat, în măsură să-l tulbure semnificativ, atâta vreme cât
acesta mai fusese condamnat anterior pentru acelaşi gen de fapte, aspect cunoscut în
comunitate.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că încadrarea juridică dată faptei este
corectă, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, urmată de moartea
53
victimei, aceasta survenind ca efect al impactului victimei cu dalele de beton în căderea
generată de lovirea de către inculpat, cu pumnul, în zona capului105.
b. Infracţiunea complexă rezultată prin absorbirea în conţinutul său obiectiv a unei
acţiuni sau inacţiuni care prin ea însăşi, luată separat, constituie o infracţiune prevăzută de
legea penală.
În această formă a infracţiunii complexe nu este vorba de crearea unei a treia
infracţiuni, din două infracţiuni de sine stătătoare reunite, ci de faptul că, în acest caz,
conţinutul constitutiv al infracţiunii complexe este construit pe elementele componente ale
unei alte infracţiuni.
Această din urmă infracţiune, al cărei element obiectiv devine element obiectiv şi al
infracţiunii complexe, îşi pierde independenţa şi este absorbită în conţinutul infracţiunii
complexe106.
Scopul pentru care legiuitorul a recurs la această construcţie, prin preluarea şi
adaptarea conţinutului obiectiv al unor infracţiuni la alte cerinţe speciale, este acela de
ocrotire a unui obiect juridic (a unor relaţii sociale) diferit de acela ocrotit prin infracţiunea
absorbită107.
De regulă, acţiunea sau inacţiunea preluată de la o anumită infracţiune se desfăşoară în
condiţii noi, specifice, sau se referă la subiecte cu calitate specială. Din această cauză, atunci
când unei asemenea infracţiuni îi lipseşte obiectul juridic sau calitatea specială a subiectului,
fapta nu va constitui infracţiunea complexă respectivă ci va putea fi reţinută numai
infracţiunea simplă, de bază108.
Această formă a infracţiunii complexe este cea mai des întâlnită în legislaţia penală şi
poate fi exemplificată prin: actele de diversiune (art. 163 Cod penal) în care actele de
distrugere din conţinutul obiectiv al acestei infracţiuni (art. 217 Cod penal), constituie
conţinutul unei noi fapte, îndreptată împotriva siguranţei naţionale. La fel, atentatul care pune
în pericol siguranţa statului (art. 160 C. pen) îşi formează conţinutul constitutiv în preluarea
celui de la infracţiunile îndreptate contra vieţii (omorul) sau integrităţii corporale, iar ultrajul a
absorbit în conţinutul său elementul obiectiv al infracţiunii de insultă, ameninţare şi chiar
lovire sau alte violenţe109.
Codul penal cuprinde şi alte infracţiuni complexe de acest fel, precum: dezertarea (art.
332 Cod penal, care are conţinutul preluat de la absenţa nejustificată (art. 331 Cod penal);
lovirea superiorului (art. 335 Cod penal); lovirea inferiorului (art. 336 C. pen.) şi altele.
105
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 724 din 24 februarie 2011, publicată pe www.scj.ro, accesat februarie 2013
106
107
Idem
108
109
Idem
54
Cele două forme ale infracţiunii complexe tratate mai sus, respectiv cea rezultată prin
reunirea în conţinutul unei a treia infracţiuni, a două acţiuni sau inacţiuni ce formează
elementele obiective ale altor două fapte penale de sine stătătoare, precum şi construirea unei
noi forme de infracţiune complexă prin absorbţia conţinutului altei infracţiuni, sunt reunite în
doctrină într-o categorie aparte, respectiv forma de bază a infracţiunii incriminate.
Aceasta şi pentru că cele două forme ale infracţiunii complexe intenţionate preiau în
conţinutul lor - ca element - o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală (art. 41 alin l. 3 Cod penal)110.
c. În unele situaţii, forma calificată sau agravantă a unei infracţiuni este constituită prin
absorbirea, în calitate de circumstanţă agravantă, a unei alte infracţiuni distincte, operaţiune
prin care forma agravantă a infracţiunii devine o infracţiune complexă.
În această situaţie nu este vorba deci despre crearea din două infracţiuni de sine
stătătoare a unei a treia, adică a unei infracţiuni complexe.
Dimpotrivă, aici conţinutul material al infracţiunii complexe este constituit din
elementul obiectiv al unei alte infracţiuni111.
Această din urmă infracţiune, al cărei element obiectiv a devenit element obiectiv şi al
infracţiunii complexe, îşi pierde în raport cu această infracţiune independenţa şi este absorbită
în conţinutul infracţiunii complexe.
În esenţă, deci, infracţiunea absorbită devine elementul obiectiv (material) al
infracţiunii complexe, create prin această absorbţie112.
În partea specială a codului penal întâlnim multe situaţii în care infracţiunea calificată
este rezultatul unei absorbţii în conţinutul acesteia, ca circumstanţă, a unor acţiuni sau
inacţiuni ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni, (spre ex.: violul care a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei113).
Cea mai tipică o constituie furtul calificat, prin efracţie (care cuprinde şi distrugerea,
degradarea încuietorilor care poate constitui infracţiune distinctă).
În cazul acestei infracţiuni legiuitorul îi alătură conţinutului de bază, o circumstanţă
agravantă, care la rândul ei constituie o faptă penală distincta, caz în care conţinutul se
transformă într-un conţinut calificat şi în acelaşi timp complex prin reunirea celor două
infracţiuni.
110
111
112
Idem
113
art. 197 al. 3 Cod penal
55
Efracţia ca agravantă a furtului, constă în distrugerea încuietorilor în vederea
pătrunderii într-o încăpere unde se află bunurile pe care făptuitorul intenţionează să le
sustragă, distrugere incriminată ca faptă de sine stătătoare.
Dacă după distrugerea încuietorilor, făptuitorul se desistă cu privire la infracţiunea de
furt se va reţine doar infracţiunea de distrugere deoarece în ceea ce priveşte tentativa de furt
va opera cauza de nepedepsire a tentativei114.
Demn de luat în seamă pentru această categorie a infracţiunii complexe este motivul
(raţiunea) pentru care legea creează, cu ajutorul unei infracţiuni simple, o infracţiune
complexă.
Dacă analizăm din punct de vedere structural infracţiunile ce ţin de această categorie,
constatăm că se recurge, în principal, la această formă a complexităţii când se urmăreşte
ocrotirea unui obiect juridic (unor relaţii sociale) diferit de acela ocrotit prin infracţiunea
absorbită şi deci infracţiunea îşi schimbă natura115.
Trebuie menţionat şi motivul (raţiunea) pentru care legea creează, cu ajutorul unei
infracţiuni simple, o infracţiune complexă.
Dacă analizăm din punct de vedere structural infracţiunile ce ţin de această categorie,
constatăm că se recurge, în principal, la această formă a complexităţii când se urmăreşte
ocrotirea unui obiect juridic (unor relaţii sociale) diferit de acela ocrotit prin infracţiunea
absorbită şi deci infracţiunea îşi schimbă natura116, deoarece obiectul juridic este complex,
existând un obiect juridic principal şi unul sau mai multe obiecte juridice secundare.
5.4 Pedeapsa pentru infracţiunea complexă
Spre deosebire de infracţiunea continuată, infracţiunea complexă nu este o cauză de

agravare sau de modificare în vreun fel a pedepsei, aceasta urmând să se aplice în limitele
speciale prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.
Desigur, absorbind in conţinutul său două infracţiuni, pedeapsa stabilită de lege
reflectă, în natura şi limitele ei speciale, această realitate, instanţa urmând să aplice pedeapsa
în aceste limite, care reflectă un grad de pericol social sporit al infracţiunii. Forma complexă a
infracţiunii este deci o chestiune de individualizate legală şi nu una de individualizate
judiciară a pedepsei.
Prin dispoziţiile din art. 43 Cod penal s-a prevăzut însă, ca şi pentru infracţiunea
continuată, posibilitatea recalculării pedepsei în cazul în care infractorul, condamnat definitiv
114
Boroi A., op. cit., p. 172, 173
115
116
56
pentru o infracţiune complexă, este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care
intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, în întregul
ei.
Se face aceeaşi precizare, că pedeapsa pe care instanţa este obligată să o pronunţe, în
urma judecării din nou, nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.
5.6 Probleme speciale legate de infracţiunea complexă
În legătură cu infracţiunea complexă se ridică şi câteva probleme speciale, provocate

de caracterul complex al elementului ei obiectiv.
Astfel, se pune problema dacă infracţiunea care intră, fie ca element constitutiv, fie ca
circumstanţă agravantă, în conţinutul infracţiunii complexe, poate forma, în mod separat,
obiectul unei cauze de înlăturare a răspunderii penale (prescripţie, amnistie, graţiere) sau ea
trebuie să urmeze soarta infracţiunii complexe.
Ţinându-se seama de faptul că legea penală a făcut din acţiunile cuprinse în
infracţiunea complexă o unitate infracţională, o unitate legală, acţiunea absorbită, care
constituia prin ea însăşi o infracţiune, şi-a pierdut individualitatea, astfel că ea nu poate
beneficia separat de vreo cauză de înlăturare a răspunderii penale.
Altminteri s-ar ajunge indirect la înlăturarea răspunderii pentru infracţiunea complexă
prin dispariţia unuia dintre elementele ei componente.
Bineînţeles, când amnistia, prescripţia etc., operează faţă de infracţiunea complexă,
atunci, implicit, efectele acestora se extind şi asupra faptei absorbite117.
117
57
CAPITOLUL 6
INFRACŢIUNEA PROGRESIVĂ –
În doctrina penală, infracţiune a progresivă este definită ca fiind acea infracţiune a

cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării corespunzător unei anumite
infracţiuni, se amplifică progresiv, fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării
produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai
grave118
Un exemplu de infracţiune progresivă ar fi infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte deoarece uneori mai întâi se comite o faptă mai uşoară, ca de exemplu,
lovire sau alte violenţe ori de vătămare corporală, fapte cu o anumită urmare specifică, dar pe
parcurs această urmare se amplifică fără nici o intervenţie din partea făptuitorului.
Infracţiunile mai grave, produse ca urmare a amplificării rezultatului, absorb în
conţinutul lor infracţiunile mai uşoare.
Fiind o infracţiune care se prelungeşte în timp până la apariţia rezultatului mai grav, şi
în cazul acestei infracţiuni se pune problema determinării datei sale de săvârşire119.
Privitor la acest aspect, instanţa supremă, într-o decizie de îndrumare 120, a adoptat un
punct de vedere considerat întemeiat, stabilind că data de săvârşire a acestei infracţiuni trebuie
considerată aceea a comiterii acţiunii iniţiale, şi nu a momentului când s-a produs rezultatul
mai grav.
Aprecierea săvârşirii faptei la data comiterii acţiunii este raţională, interesând condiţia
persoanei în momentul săvârşirii faptei, şi nu al producerii rezultatului121.
În consecinţă, în cazul infracţiunilor progresive, data săvârşirii acţiunii este aceea care
trebuie luată în considerare în raport cu anumite efecte juridice, şi nu data epuizării
infracţiunii.
118
Bulai C., op. cit., p. 219
119
Boroi A., (2010), Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Bucureşti, Editura C. H. Beck, p.
218
120
Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 1/1987, R.R.D. nr. 8/1987, p. 45
121
Zolyneak M., Michinici M. I., op. cit., p. 218
58
După părerea lui F. Antolisei, infracţiunea progresivă ar fi o specie de infracţiune
complexă în sens larg şi se rezolvă după principiul specialităţii, deoarece infracţiunea mai
gravă prezintă, în raport cu prima, ceva în plus şi, ca atare, este o normă specială122.
Întrucât nu poate fi realizată infracţiunea mai gravă fără absorbirea celei mai uşoare, ar
fi aplicabilă în această situaţie şi regula non bis in idem; pedeapsa pentru infracţiunea minoră
fiind cuprinsă în pedeapsa pentru infracţiune a majoră n-ar putea constitui obiectul unei
evaluări distincte.
Pentru G. Bettiol, infracţiunea progresivă este o ipoteză când se aplică un alt principiu
de rezolvare a concursului de norme, şi anume principiul consumţiunii. Acela care mai înainte
de a ucide victima o loveşte, îi vatămă integritatea corporală etc., săvârşeşte nu infracţiunile
de lovire, vătămare, ci numai pe aceea de omor pentru că această normă absoarbe, consumă
pe celelalte, fiind vorba de atingeri de gravitate diferită a aceleaşi valori sociale ocrotite.
Infracţiunea progresivă trebuie deosebită de progresiunea criminală; Progresiunea
criminală poate fi concepută în sens restrâns (de exemplu, făptuitorul după ce loveşte cu
palma victima, ia o nouă hotărâre să-i aplice o lovitură cu cuţitul şi apoi să o ucidă)123.
Progresiunea criminală în sens larg ar fi situaţia în care făptuitorul comite o infracţiune
antecedentă pentru a o putea săvârşi pe cea ulterioară; aceasta din urmă o va absorbi pe cea
precedentă (de exemplu, subiectul, înainte de infracţiune a de furt, săvârşeşte pe aceea de
deţinere de chei contrafăcute sau de unelte destinate spargerii, unelte cu care a săvârşit furtul).
Unele probleme apar în ceea ce priveşte termenul de prescripţie a răspunderii
penale.124
După cum se ştie, în cazul acestei categorii de infracţiuni, după momentul consumării
are loc o amplificare a consecinţelor fără intervenţia făptuitorului ori se adaugă, tot fără
intervenţia autorului, noi rezultate.
Într-o primă părere125, s-a susţinut că termenul de prescripţie ar trebui calculat în raport
cu momentul consumării şi nu cu cel al epuizării.
Dacă, de pildă, infractorul comite o faptă de vătămare corporală gravă, iar ulterior, prin
amplificarea consecinţelor, victima decedează, încadrarea juridică urmând a se modifica în
infracţiune a de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte potrivit acestei păreri, termenul de
prescripţie al răspunderii penale ar trebui socotit în raport cu încadrarea juridică iniţială a
faptei şi ţinându-se seama de pedeapsa prevăzută de lege în raport cu această încadrare
juridică.
122
Boroi A., op. cit., 2010, p. 219
123
Boroi A., op. cit., 2010, p. 219
124
Idem
125
Pascu I., „Unele reflecţii asupra infracţiunii progresive”, S.D.R. serie nouă 3-4, iulie-decembrie, p. 188-189
59
Într-o a doua părere, se consideră că prescripţia răspunderii penale, în cazul
infracţiunii progresive, se raportează la momentul epuizării, termenul calculându-se de la
această dată şi în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiune a mai gravă, datorită
agravării rezultatului iniţial126.
Într-o a treia părere, se susţine că termenul de prescripţie trebuie să curgă din
momentul săvârşirii acţiunii iniţiale raportat, însă, în ce priveşte durata termenului de
prescripţie, la rezultatul mai grav produs.
126
Idem
60
CAPITOLUL 7
INFRACŢIUNEA DE OBICEI –
Partea generală a Codului penal nu cuprinde dispoziţii referitoare la definirea

infracţiunii de obicei însă acest tip de unitate infracţională este întâlnită în dispoziţiile
incriminatoare din partea specială.
În partea specială, însă, şi în alte norme speciale penale s-au consacrat diferite tipuri de
infracţiuni denumite infracţiuni de obicei.
Prin infracţiune de obicei sau de obişnuinţă se înţelege infracţiunea al cărui conţinut se
realizează prin repetarea faptei de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa,
îndeletnicirea făptuitorului127.
Caracteristic pentru infracţiunea de obicei este repetarea faptelor de acelaşi fel de un
număr suficient de mare din care să rezulte îndeletnicirea.
Fiecare faptă luată separat nu are semnificaţie penală, ci doar împreună reliefează
obişnuinţa făptuitorului de a săvârşi infracţiunea şi pericolul social ce poate caracteriza
infracţiunea128.
Infracţiunea de obicei poate fi definită ca fiind o formă a unităţii naturale de
infracţiune care constă în repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât de mare încât să
releve o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia în aşa fel încât să se atribuie
ansamblului de acţiuni pericolul social specific infracţiunii129.
Sunt considerate infracţiuni de obicei (din obişnuinţă): cerşetoria (art. 326 Cod penal),
prostituţia (art. 328 Cod penal), exercitarea fără drept a unei profesii (art. 281 Cod penal),
tulburarea folosinţei locuinţei în mod repetat (art. 320 Cod pen.), nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului, în varianta prevăzută de art. 307 alin. 2, respectiv, prin
împiedicarea repetată a legăturilor cu celălalt părinte.
Infracţiunea de obicei nu trebuie confundată cu infracţiunea continuată, unde fiecare
act de executare realizează conţinutul infracţiunii şi care acte sunt reunite de legiuitor având
în vedere rezoluţia infracţională unică, comună, pentru aceste acte de executare.
127
128
Mirişan V., op. cit. p. 167
129
61
Legea nu stabileşte numărul de acte necesar pentru a fi realizată obişnuinţa, în lipsa
unei astfel de precizări, organelor judiciare le revine sarcina de a aprecia în funcţie de
împrejurările cauzei dacă fapta, aşa cum a fost repetată de făptuitor, poate conduce la ideea
unei obişnuinţe din partea sa130.
În cazul infracţiunilor de obicei, se condiţionează incriminarea de repetarea acţiunilor,
deoarece numai perseverenţa manifestată în comiterea în mod repetat a acestora atribuie
activităţii făptuitorului, privită în ansamblu, gradul de pericol social necesar pentru existenţa
infracţiunii131.
Rezultatul fiecărui act separat nu are relevanţă juridică penală, ci numai aceste
rezultate reunite în unul unic au efectul actelor care indică obişnuinţa132.
Infracţiunea de obicei nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei, ci numai
în forma consumată. La această infracţiune, momentul consumării (al producerii urmărilor
socialmente periculoase), de principiu, nu coincide cu cel al epuizării activităţii infracţionale.
O asemenea infracţiune se consideră că se consumă în momentul în care s-a realizat
conţinutul legal, când au fost îndeplinite cerinţele normei de incriminare, în sensul că
activitatea infracţională, privită în unitate, a dat caracterul de obişnuinţă, de îndeletnicire din
partea făptuitorului133.
Infracţiunea de obicei se epuizează când activitatea infracţională a încetat, indiferent
de cauza care a dus la încetarea acesteia (încetarea se poate datora iniţiativei făptuitorului,
intervenţiei organelor judiciare, precum şi oricăror alte cauze).
Stabilirea momentului epuizării infracţiunii de obicei are o relevanţă juridică
deosebită, întrucât în funcţie de aceasta se va proceda la individualizarea pedepsei
făptuitorului134, stabilindu-se în raport cu această dată legea aplicabilă, incidenţa unor
eventuale acte de clemenţă, iar de la data ultimei repetări începe să curgă termenul de
prescripţie a răspunderii penale.
CONCLUZII
130
Boroi A., op. cit., 2010, p. 217
131
132
Basarab M., op. cit., p. 335
133
Boroi A., op. cit., 2010, p. 217
134
Idem
62
Stabilirea participării unui făptuitor la săvârşirea unei singure infracţiuni la săvârşirea
mai multor infracţiuni, prezintă importanţă, fiindcă în primul caz, făptuitorul urmează să
răspundă pentru o singură infracţiune, pe când în cel de-al doilea caz urmează să răspundă
pentru două sau eventual pentru mai multe infracţiuni.
Când fapta sau activitatea săvârşită formează o singură infracţiune există unitate de
infracţiune, iar când fapta sau activitatea formează două sau mai multe infracţiuni există
pluralitate de infracţiuni.
Prin unitatea de infracţiune se desemnează activitatea infracţională formată dintr-o
singură acţiune ori inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşită
de o persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni.
Unitatea de infracţiune nu rezultă însă numai din unicitatea acţiunii sau inacţiunii care
formează elementul obiectiv al infracţiunii (unitate naturală), ci ea rezultă uneori din voinţa
legii de a considera ca o unitate infracţională o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni (unitate
juridică).
Pluralitatea de infracţiuni, expresie juridică a unei realităţi, presupune o diversitate
materială corespunzătoare unei multiplicităţi de unităţi infracţionale distincte, unite printr-un
element de legătură comun, constând în unicitatea subiectului activ.
acţiune sau inacţiune ci prin mai multe.
conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
infracţional.
63
de infractor.
Unitatea legală se întemeiază pe voinţa legiuitorului de a reuni într-o singură faptă o
pluralitate de acte.
Unitatea legală de infracţiune este o creaţie a legii.
La unitatea legală de infracţiune, unitatea nu este dată modul în care se săvârşeşte
fapta ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau
mai multe acţiuni sau inacţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni
distincte.
Reunirea în conţinutul legal al unei infracţiuni a două sau mai multe acţiuni sau
inacţiuni cu semnificaţie penală proprie este determinată de considerente de politică penală şi
are la bază legătura strânsă între aceste acţiuni ori inacţiuni prin elementul subiectiv care le
uneşte.
Unitatea legală de infracţiuni la rândul său se prezintă sub mai multe forme consacrate
de prevederile art. 41 Cod penal, de incriminări din partea specială a Codului penal sau de
legi speciale:
- Infracţiunea continuată care este forma unităţii legale de infracţiune caracterizată
prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, în realizarea aceleiaşi
aceleiaşi infracţiuni (furtul unor materiale de construcţie de pe un şantier, prin acte repetate de
sustragere de către acelaşi infractor).
- Infracţiunea complexă care este o formă de unitate infracţională creată de legiuitor
prin absorbirea în conţinutul său a uneia sau mai multor fapte care, prin voinţa legiuitorului,
îşi pierd autonomia şi, fie că devine un element al conţinutului legal de bază al infracţiunii
- Infracţiunea progresivă care este acea infracţiune care după atingerea momentului
consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intervenţia făptuitorului îşi amplifică
progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi corespunzător unor infracţiuni mai grave
- Infracţiunea din obicei este infracţiunea care presupune repetarea faptelor de acelaşi
fel de un număr suficient de mare din care să rezulte îndeletnicirea.
64
BIBLIOGRAFIE
Codul penal român

Noul Cod penal român
Cărţi
1. Basarab M., (1997), Drept penal. Partea generală, Vol. I, Bucureşti, Editura
Lumina Lex
2. Basarab M., Paşca V., Mateuţ Gh., Butiuc C., (2007), Codul penal comentat, Vol I.
Partea generală, Bucureşti, Editura Hamangiu
3 Boroi A. (2006), Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura C. H. Beck
4. Boroi A., (2010), Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal,
Bucureşti, Editura C. H. Beck
5. Bulai C., (1997), Manual de drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All
6. Bulai C., Bulai B., (2007), Manual de Drept penal. Partea generală, Bucureşti,
Editura Universul Juridic
7. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.
(2003), Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Vol. I, Ediţia a II-a, Editura Academiei
Române, Bucureşti, Editura All Beck
8. Mirisan V., (2004), Drept penal partea generală, Bucuresti, Editura Lumina Lex
9. Mitrache C., (1998), Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Casa de
Editură şi Presă Şansa, Bucureşti
10. Mitrache C-tin, Mitrache C., (2006), Drept penal român, partea generală,
Bucuresti, Editura Universul juridic
11. Oancea I., (1995), Tratat de drept penal. Partea generală, Bucureşti Editura All,
12. Papadopol V., Pavel D., (1992), Formele unităţii infracţionale în dreptul penal
român, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă Şansa
13 Pitulescu I., Medeanu T., (2006), Drept penal. Partea generală, Bucureşti Editura
Lumina Lex
14. Popoviciu L. R., (2012), Răspunderea penală a minorului, Bucureşti Editura
Prouniversitaria
15. Popoviciu L. R., (2011), Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura Pro
Universitaria
16. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., (2002), Drept penal general, Bucureşti
Editura All Beck
65
17. Zolyneak M., Michinici M. I., (1999), Drept penal. Partea generală, Iaşi, Editura
Fundaţiei Chemarea
18. Zolyneak M., Drept penal, (1992), Vol. II, Iaşi, Editura Chemarea
Capitol în carte/Articol/Studiu publicat în volume colective
1. Antoniu G., (1999), „Unitatea de infracţiune. Contribuţii”, în R.D.P. nr. 3/1999
2. Iordache M., (2007), „O privire comparativă asupra infracţiunii simple instantanee
şi a infracţiunii continue”, în Dreptul nr. 12/2007
3. Paraschiv G., (2000), „Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, în R.D.P. nr.
4/2000
4. Pascu I., „Unele reflecţii asupra infracţiunii progresive”, S.D.R. serie nouă 3-4,
iulie-decembrie
Practică judiciară
www.scj.ro
Speţe nepublicate din practica tribunalului Bihor
66

Unitatea Legala de Infractiune

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea Legala de Infractiune

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

Conceptul de unitate legală de infracţiune este reprezentat de existenţa rezoluţiei

UNITATEA DE INFRACŢIUNE ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

1.1 Generalităţi privind infracţiunea

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt infracţiunea, răspunderea penală şi

1.2 Unitatea de infracţiune şi pluralitatea de infracţiuni

1.3 Importanţa stabilirii caracterizării exacte a faptei ca unitate de infracţiune

Dispoziţiile din Codul penal în vigoare nu reglementează întreaga materie a unităţii de

ASPECTE GENERALE PRIVIND UNITATEA DE INFRACŢIUNE

2.1 Noţiunea de unitate de infracţiune

Unitatea de infracţiune poate fi definită ca activitatea infracţională desfăşurată de o

2.2 Necesitatea studiului unităţii infracţionale

In cercetarea problemei unităţii şi pluralităţii de infracţiuni, în vederea elaborării unor

2.3 Forme ale unităţii de infracţiune

Unitatea de infracţiune poate fi:

2.4 Unitatea naturală de infracţiune şi formele sale

Unitatea naturală de infracţiune este definită în doctrina penală31 ca forma de unitate

2.5 Unitatea legală de infracţiune

ASPECTE GENERALE PRIVIND UNITATEA LEGALĂ DE

3.1 Conceptul de unitate legală

Conceptul de unitate legală de infracţiune este reprezentat de existenţa rezoluţiei

3.2 Formele unităţii legale

4.1 Noţiunea de infracţiune continuată

Infracţiunea continuată este forma unităţii legale de infracţiune caracterizată prin

4.2 Latura obiectivă a infracţiunii continuate

Latura obiectivă a infracţiunii continuate este reprezentată de manifestarea exterioară a

Elementul material al infracţiunii continuate este reprezentat de săvârşirea de aceeaşi

4.2.1.1 Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni

Infracţiunea continuată impune săvârşirea, la diferite intervale de timp, a mai multor

4.2.1.2 Pluralitatea de acţiuni sau inacţiuni să fie săvârşită de aceeaşi persoană

4.2.2 Rezultat infracţional unic

Rezultatul infracţional unic, ca element al laturii obiective, constă într-o stare de

4.2.3 Legătura de cauzalitate

Între pluralitatea acţiunilor-inacţiunilor care compun infracţiunea continuată şi

4.3 Latura subiectivă a infracţiunii continuate

Fiind reprezentată de atitudinea conştiinţei infractorului faţă de faptele concepute,

Reprezintă factorul subiectiv ce uneşte pluralitatea de acte materiale şi în acelaşi timp

4.4.1 Felurile infracţiunii continuate

După structura lor, infracţiunile continuate există ca:

Structura infracţiunii continuate, ca pluralitate de acţiuni sau inacţiuni care prezintă,

4.5 Infracţiuni ce nu pot fi săvârşite în mod continuat

Infracţiunea continuată este posibilă la orice infracţiune dacă este susceptibilă de

4.6 Pedepsirea infracţiunii continuate

4.6.2 Pedeapsa pentru infracţiunea continuată săvârşită de persoana juridică

4.6.3 Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată

5.1 Noţiunea de infracţiune complexă

5.2 Latura obiectivă a infracţiunii complexe

Latura obiectivă a infracţiunilor complexe se caracterizează prin faptul că acţiunile

5.2.1 Elementul material

5.2.2 Urmarea socialmente periculoasă

Se caracterizează prin existenţa unor particularităţi determinate de rolul infracţiunii

5.2.3 Legătura de cauzalitate

Infracţiunea complexă prezentând două rezultate infracţionale produse de două acţiuni

5.3 Latura subiectivă a infracţiunii complexe

5.4 Formele infracţiunii complexe

5.4 Pedeapsa pentru infracţiunea complexă

Spre deosebire de infracţiunea continuată, infracţiunea complexă nu este o cauză de

5.6 Probleme speciale legate de infracţiunea complexă

În legătură cu infracţiunea complexă se ridică şi câteva probleme speciale, provocate

În doctrina penală, infracţiune a progresivă este definită ca fiind acea infracţiune a

Partea generală a Codului penal nu cuprinde dispoziţii referitoare la definirea

Codul penal român

S-ar putea să vă placă și