REZUMAT

”Infracțiunea complexă” este tema lucrării mele de licență. Infracțiunea complexă

reprezintă o instituție a dreptului penal interesantă prin complexitatea problemelor specifice
pe care le ridică.
Este o formă de unitate infracțională primară/originară, incriminările complexe putând
fi identificate prin simpla consultare a textelor legale1.
Fiind expresia unei necesități de politică penală în combaterea eficientă a
infracționalității, dar și a unor rațiuni de tehnică legislativă, infracțiunea complexă răspunde
cerințelor principiului legalității incriminării, fiind inadmisibilă complexitatea judiciară.
Numai legiuitorul poate construi o infracțiune complexă, după cum acest ansamblu unic
infracțional poate, la un moment dat, să fie disjuns, tot de către legiuitor, astfel încât faptele să
își recapete autonomia infracțională, iar în ipoteza comiterii lor, să conducă la promovarea
soluției concursului de infracțiuni2.
Reglementarea infracțiunii complexe este oferită de dispozițiile art. 35 alin. 2 Cod
penal (definiție), art. 36 alin. 2 și 3 Cod penal (pedeapsa pentru infracțiunea complexă), art.
37 Cod penal (recalcularea pedepsei pentru infracțiunea complexă).
Abordând această temă de studiu, am împărțit lucrarea în două părți: partea teoretică a
acesteia care la rândul ei cuprinde două punte importante și anume abordarea teoretică a
unității de infracțiune, infracțiunea complexă fiind o formă a unității legale de infracțiune.
Am arătat ce este unitatea de infracțiune și prin ce se deosebește de pluralitatea de
infracțiuni și am prezentat cele două forme ale acesteia: unitatea naturală de infracțiune și
unitatea legală de infracțiune.
Cel ce-al doilea punct al părții teoretice privește infracțiunea complexă.
În cadrul său am arătat ce este infracțiunea complexă, care este structura și forma de
vinovăție a acesteia, care sunt condițiile de existență, care sunt formele infracțiunii complexe
și modul de sancționare.
În partea practică a lucrării am prezentat spețe culese din practica judiciară publicată și
nepublicată care ilustrează aplicarea la cazul concret a teoriei temei de licență.

1
Michinici-Mărculesu I.M., Dunea M., Drept penal. Partea generală, Curs teoretic în domeniul licenței (I),
Editura Hamangiu, 2017, p. 735
2
Michinici-Mărculesu I.M., Dunea M., op. cit., p. 735
1
 I. INTRODUCERE
PARTEA TEORETICĂ

1.1 Unitatea de infracțiune

1.1.1 Conceptele de unitate şi pluralitate de infracţiuni

Infracțiunea este una din cele mai grave abateri umane de la lege deoarece prin
săvârșirea unei infracțiuni se încalcă cele mai importante valori sociale.
Temeiul obiectiv al răspunderii penale este conduita ilicită a unei persoane, conduită
ce este caracterizată şi definită prin lege ca infracţiune, iar fapta comisă atrage după sine o
răspundere faţă de societate.
Dar o persoană poate săvârși o singura infracțiune sau mai multe infracțiuni.
Atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic există o diferenţă nu numai cantitativă
ci şi calitativă între gradul de pericol pe care îl prezintă făptuitorul unei singure infracţiuni şi
gradul de pericol al celui care a săvârşit două sau mai multe infracţiuni. Această deosebire în
intensitatea gradului de pericol pe care îl prezintă făptuitorul rezultă din faptul că, în primul
caz, când s-a săvârşit o singură infracţiune, s-a avut în vedere gravitatea acelei singure
infracţiuni, pe când în cazul al doilea, al pluralităţii de infracţiuni, gradul de pericol este
stabilit în raport cu această pluralitate care implică o perseverenţă infracţională.
Când fapta sau activitatea săvârşită formează o singură infracţiune există unitate de
infracţiune, iar când fapta sau activitatea formează două sau mai multe infracţiuni există
pluralitate de infracţiuni.
Aşadar, distincţia între unitatea şi pluralitatea de infracţiuni se face cu ajutorul
conţinutului infracţiunii ce reprezintă baza de evaluare.
Prin unitatea de infracţiune se desemnează activitatea infracţională formată dintr-o
singură acţiune ori inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşită
de o persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni3.
Spre deosebire de unitatea de infracțiune, pluralitatea de infracțiuni desemnează
situația în care o persoană săvârșește o acțiune sau inacțiune sau mai multe acțiuni sau
inacțiuni care, din cauza împrejurărilor în care au avut loc sau urmărilor pe care le-au produs
realiează conținutul mai multor infracțiuni4.

3
Oancea I., Drept penal, partea generală Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 216
4
Neagu N., Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2021, p. 236
2
 Pluralitatea de infracţiuni este o situaţie de fapt ce priveşte pe infractor, iar nu o
circumstanţă a infracţiunilor concrete, săvârşite de acesta şi nu trebuie confundată cu vreuna
din circumstanţele agravante ale infracţiunii.
Interesul distincţiei între unitate şi pluralitate de infracţiuni este evident, în primul rând
pentru că de numărul faptelor penale existente într-o activitate complexă ori într-un complex
de activităţi depinde numărul de raporturi conflictuale de drept penal ce trebuie să fie
soluţionate.
De asemenea, stabilirea unei fapte sau activităţi antisociale, ca formând o singură
infracţiune sau, dimpotrivă două sau mai multe infracţiuni produce consecinţe juridice
importante, fiindcă în primul caz, făptuitorul urmează să răspundă pentru o singură
infracţiune, pe când în cel de-al doilea caz urmează să răspundă pentru două sau eventual pen-
tru mai multe infracţiuni.
Astfel că, la fiecare caz concret trebuie stabilit dacă există pluralitate de infracţiuni sau
o singură infracţiune.
Această delimitare prezintă nu numai o importanţă teoretică, dar şi una practică,
întrucât faptul că o activitate infracţională concretă se încadrează în conţinutul unei singure
infracţiuni sau în conţinuturile mai multor infracţiuni se răsfrânge nu numai asupra
răspunderii penale a infractorului, şi individualizării şi aplicării pedepsei, dar şi asupra
curgerii termenului de prescripţie sau, când este cazul, a termenului de introducere a plângerii
prealabile, ori asupra beneficiului amnistiei sau graţierii, condiţionate de data săvârşirii
infracţiunii5.

1.1.2 Formele unităţii de infracţiune

Unitatea de infracţiune rezultă din unicitatea conţinutului infracţiunii şi a faptei

incriminate.
Cea mai mare parte a infracţiunilor sunt săvârşite de infractori printr-un singur act
infracţional. În unele cazuri însă, din raţiuni de politică penală, legiuitorul a incriminat o
singură faptă ca infracţiune deşi în conţinutul ei legal intră o pluralitate de acte sau împrejurări
comise de infractor.
Unitatea de infracţiune prezintă sub două forme:
- unitate naturală, care se întemeiază pe unicitatea faptei săvârşite;
- unitate legală, care se întemeiază pe voinţa legiuitorului de a reuni într-o singură

5
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Explicaţii teoretice ale Codului
Penal Român, Vol. I, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Bucureşti, Editura All Beck, 2003, p. 253
3
faptă o pluralitate de acte.

1.1.2.1 Unitatea naturală de infracţiune

Unitatea naturală de infracţiune desemnează unitatea acţiunii sau inacţiunii care

formează, datorită stării de fapt sau în mod natural, o activitate unică, prin care se realizează
conţinutul unei singure infracţiuni6.
Unitatea naturală de infracţiune rezultă din unicitatea acţiunii sau inacţiunii, formând
elementul material al infracţiunii. Spre exemplu, infracţiunea de omor constituie o unitate de
infracţiune, deoarece s-a săvârşit printr-un singur act de împuşcare. Totuşi, sunt şi cazuri când
infracţiunea se realizează prin mai multe intervenţii ori prin mai multe acte care se succed
imediat.
Repetarea actelor nu schimbă felul unităţii naturale, deoarece actele se succed imediat,
şi nu la diferite intervale de timp7 .
În literatura juridică de specialitate unitatea naturală de infracţiuni este cunoscută sub
trei forme:
- infracţiunea simplă,
- infracţiunea continuă şi
- infracţiunea deviată.

1.1.2.2 Unitatea legală de infracţiune

Conceptul de unitate legală de infracţiune este reprezentat de existenţa rezoluţiei

delictuoase unice în realizarea mai multor acţiuni sau inacţiuni care formează prin voinţa legii
o unitate infracţională legală, deoarece sunt grupate în conţinutul unei infracţiuni, cu un
rezultat unic deşi fiecare în parte conţinutul distinct al aceleaşi infracţiuni8.
Rezoluţia delictuoasă, ca hotărâre individuală adoptată în faza internă, constă în
aprecierea motivaţiei care justifică sau împiedică ideea de comitere a aceleaşi fapte la diferite
intervale de timp.
Fiecare dintre aceste acţiuni sau inacţiuni pot să constituie câte o infracţiune distinctă,
însă prin voinţa puterea legii acestea sunt întrunite în conţinutul unei singure infracţiuni
realizându-se o unitate infracţională legală.
Dacă între acţiunile-inacţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, rezultatele directe ale

6
Paraschiv G.,Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, R.D.P. nr. 4/2000, p. 72
7
Paraschiv G., op. cit., p. 73
8
Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., (2002), Drept penal general, Bucureşti Editura All Beck, p. 400
4
acestora şi pericolul lor concret nu ar exista o legătură obiectivă şi subiectivă aceste fapte ar fi
considerate infracţiuni de sine stătătoare, având alte consecinţe juridice decât infracţiunea
unică cu caracter complex.
De asemenea, indiferent de natura complexă, obiectivă şi subiectivă a acţiunii-
inacţiunii, pentru a reprezenta o unitate legală de infracţiune va trebui să existe şi voinţa
concretă a legiuitorului pentru reglementarea juridică a acestei forme de unitate legală de
infracţiune9.
Lipsa voinţei legiuitorului de reglementare juridică a acestei forme de unitate de
infracţiune determină existenţa unei pluralităţi de infracţiuni.
La unitatea legală de infracţiune, unitatea nu este dată de realitatea obiectivă în care se
săvârşeşte fapta ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni,
două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor
infracţiuni distincte.
Reunirea în conţinutul legal al unei infracţiuni a două sau mai multe acţiuni sau
inacţiuni cu semnificaţie penală proprie este determinată de considerente de politică penală şi
are la bază legătura strânsă între aceste acţiuni ori inacţiuni prin elementul subiectiv care le
uneşte10.
Unitatea legală este creată prin voinţa legiuitorului şi din considerente de tehnică
legislativă.
Unitatea legală de infracţiuni se prezintă sub mai multe forme unele consacrate chiar
în partea generală a codului penal:
- infracţiunea continuată şi
- infracţiunea complexă,
iar altele consacrate implicit în partea specială:
- infracţiunea progresivă şi
- infracţiunea din obicei11.
Dintre formele de unitate infracţională sunt reglementate în mod explicit prin textele
penale doar două - infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă.

9
Mitrache C-tin., Mitrache C., Drept penal român, partea generală, Bucuresti, Editura Universul Juridic, 2006,
p. 252
10
Mitrache C-tin, Mitrache C., op. cit., p. 252
11
Mitrache C-tin, Mitrache C., op. cit., p. 253
5
 1.2 Infracțiunea complexă

Infracțiunea complexă reprezintă una dintre formele primare sub care se poate
manifesta unitatea infracțională (legală). Altfel spus, ea se poate identifica potrivit
normelor de incriminare (există anumite categorii de infracțiuni desemnând fapte
complexe)12.
Creație a legiuitorului penal, prin modul în care se formulează legal conținutul
infracțional unic, infracțiunea complexă are o fizionomie proprie.
Identificarea sa corectă, potrivit unui anumit tipar legal, se realizează fără dificultate
(și în afara oricăror confuzii) atunci când activitatea infracțională care figurează ca element
constitutiv sau ca element circumstanțial agravant absorbit apare prin indicarea, de către
legiuitor, a faptei absorbite ori sub nu lasă dubiu asupra sensului lor.

1.2.1 Noțiune

Potrivit art. 35 alin. 2 Cod penal, infracţiunea complexă este infracţiunea ce cuprinde
în conţinutul său ca element constitutiv sau ca o circumstanţă agravată o acţiune sau o
inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Infracţiunea complexă indică unitatea a două infracţiuni distincte care au caracteristic
procesul acțional obiectiv, unitar (caracterul real), impus de realitate, cât şi procesul institu-
ţional, unic (caracterul legal), impus de norma penală13.
Caracterului obiectiv (real) al infracţiunii principale (absorbante) i se adaugă
infracţiunea secundară (absorbită) al cărei conţinut este inclus în mod formal în structura
primei infracţiuni (complexitatea legală), sau în mod natural, obiectiv (complexitatea
naturală).
Infracţiunea complexă, sub ambele forme reprezintă structura realizată prin aderenţa
unei infracţiuni secundare la o infracţiune principală (cu sau fără elemente de similitudine)
sau prin aderenţa unei stări impusă de norma penală faţă de infracţiunea principală.
Între cele două elemente: infracţiune principală - infracţiune secundară sau infracţiune
principală - stare impusă de norma penală se stabileşte o relaţie de asociere dar şi de
intercondiţionare, realizată atât prin obiectivitatea şi naturaleţea infracţiunilor, cât şi prin
intermediul dispoziţiei legale14.
Crearea infracţiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de fapte diverse care,
12
Michinici-Mărculesu I.M., Dunea M., op. cit., p. 736
13
Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit., p. 420
14
Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit., p. 420
6
luate separat, constituie tot atâtea infracţiuni, este expresia unei necesităţi de politică penală şi
a unor raţiuni de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte penale într-o infracţiune
unică este destinată să asigure o caracterizare mai precisă a activităţii infracţionale a
făptuitorului în ansamblul acesteia, o evaluare mai exactă a gradului de pericol social al
acesteia şi de periculozitate a făptuitorului şi, deci, o mai adecvată reacţie de apărare socială15.
Reunirea în conţinutul aceleiaşi infracţiuni complexe a mai multor fapte prevăzute de
legea penală are la bază un grad sporit de pericol social a activităţii infracţionale
periculozitatea infractorului şi necesitatea unei reacţii adecvate împotriva acestuia, din partea
societăţii.

1.2.2 Structura și forma de vinovăție

În ceea ce privește structura infracțiunii complexeaceasta presupune:

- Obiectul juridic și subiecții infracțiunii complexe
Obiectul juridic este complex format dintr-o pluralitate de valori sociale care sunt
lezate saupuse în pericol prin comiterea faptei.
De regulă, obiectul complex este eterogen, fiind alcătuit din două valori sociale de
natură diferită.
În acest caz, întotdeauna există o valoaresocială principală și o valoare socială
secundară.
Ex: în cazul tâlhăriei valoarea socială principală este patrimoniul (de aceea tâlhăria este o
infracțiune contra patrimoniului), iar valoarea secundară integritatea fizică a persoanei16.
Prin excepție, uneori obiectul juridic are caracter omogen, fiind alcătuit din două
valori sociale de aceeași natură, caz în care nu se mai poate vorbi de un obiect juridic
principal și unul secundar.
Ex: în cazul omorului calificat prevăzut de art. 189 alin. 1 lit. f Cod penal: omorul comis
asupra a două sau mai multor persoane17.
Valorile sociale în cauză pot aparține aceluiași subiect sau unor subiecți pasivi
distincți, în funcție de natura infracțiunii sau de împrejurările de fapt.
Ex: în cazul violului, cele două valori sociale aparțin întotdeauna aceleiași persoane.
În cazul tâlhăriei, este posibil să avem unitate de subiect pasiv (atunci când persoana asupra
căreia se exercită violențe este chiar proprietarul bunurilor sustrase) sau pluralitate de subiect

15
Bulai C., Bulai B, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 511
16
Streteanu F., Nițu D., Drept penal. Partea generală, Curs universitar, Vol. II. Editura Universul Juridic,
București, 2018, p. 62
17
Streteanu F., Nițu D., op. cit., p. 62
7
pasiv (după ce a sustras bunurile unei persoane, autorul lovește un trecător care încerca să îl
oprească).
Alteori, cele două valori au în mod necesar titulari diferiți.
Ex: în cazul ultrajului comis prin violențe, obiectul principal este autoritatea de stat, deci
subiectul pasiv principal este statul, în vreme ce obievtul juridic secundar este integritatea
fizică a persoanei, deci subiectul pasiv secundar este funcționarul lovit18.
Sub aspectul subiectului activ, o infracțiune complexă se poate comite fie de către o
singură persoană, fie de o pluralitate de infractori.
-Latura obiectivă a infracţiunilor complexe se caracterizează prin faptul că acţiunile
(inacţiunile) săvârşite pot să fie de aceeaşi natură sau de natură diferită, printr-o singură
acţiune sau prin acţiuni diferite, dar în aceeaşi împrejurare.
Infracţiunea complexă este echivalentă cu componentele sale: conţinuturile a cel puţin
două infracţiuni distincte în care conţinutul unei infracţiuni va fi absorbit şi integrat în
conţinutul simplu sau calificat cu existenţă independentă, al infracţiunii absorbante,
realizându-se conţinutul unic al infracţiunii complexe (de exemplu conţinutul infracţiunii de
tâlhărie se compune din conţinutul infracţiunii de furt şi conţinutul infracţiunii de lovire)19.
În ceea ce privește urmarea socialmente periculoasă, când infracţiunea absorbită este
formată din două sau mai multe infracţiuni, care produc fiecare în parte câte un rezultat,
infracţiunea complexă produce, cel puţin două rezultate:
- un rezultat principal (produs de acţiunea principală) şi
- unul sau mai multe rezultate secundare (produse de acţiunile secundare). Aceste
rezultate se integrează în structura infracţiunii complexe (la infracţiunea de tâlhărie rezultatul
principal constă în furtul unui bun, iar rezultatele secundare constau în producerea unor
leziuni şi suferinţe părţii vătămate, precum şi în deposedarea de bunul sustras)20.
Infracţiunea complexă prezentând două rezultate infracţionale produse de două acţiuni
sau inacţiuni care s-au contopit, va genera şi două legături de cauzalitate distincte:
- prima, legătura dintre acţiunea principală şi rezultatul principal care defineşte
caracterul infracţiunii tipice;
- secunda, legătura dintre acţiunea secundară şi rezultatul secundar care defineşte
caracterul infracţiunii absorbite de agravare a infracţiunii tipice.
Însă, complexitatea infracţiunii se va caracteriza şi prin omogenitatea legăturii de
cauzalitate dintre ambele forme de acţiuni şi ambele forme de rezultate, în sensul că între
caracteristicile şi particularităţile acestora există o legătură certă de la cauză (ca factor
18
Streteanu F., Nițu D., op. cit., p. 62
19
Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit., p. 420
20
Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit., p. 421
8
generator) la efect (ca rezultat generat)21.
- Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea complexă poate fi săvârşită cu intenţie,
din culpă sau cu intenţie depășită
La unele poate exista o alternanţă a formelor de vinovăţie, după cum sunt săvârşite în
forma de bază, sau într-o formă agravantă (violul, tâlhăria).

1.2.3 Formele infracțiunii complexe

Din definiţia consacrată în Codul penal, rezultă că infracţiunea complexă se poate

prezenta sub următoarele aspecte22:
A) Infracţiunea complexă forma tip care la rândul său prezintă două forme:
a. Infracţiunea complexă rezultată prin reunirea în conţinutul ei a două acţiuni sau
inacţiuni care, luate separat, formează conţinutul obiectiv al unor infracţiuni de sine stătătoare.
Exemplul tipic, menţionat în toate lucrările de specialitate îl constituie infracţiunea de
tâlhărie, care cuprinde în conţinutul ei simplu (neagravat) două infracţiuni distincte:
infracţiunea de furt, care constituie infracţiunea de bază şi care, de altfel, clasifică tâlhăria în
titlul II al Codului penal Partea specială „Infracţiuni contra patrimoniului” şi o infracţiune
mijloc, ce constă în executarea unor violenţe (loviri, vătămări corporale, omor) sau în
ameninţare.
Prin urmare, infracţiunea complexă este compusă din două sau mai multe activităţi
infracţionale, care fiecare în parte întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni de
sine stătătoare, prevăzute în legea penală, dar care se combină între ele, pierzându-şi fiecare
autonomia proprie şi contopindu-se într-o a treia infracţiune unică, denumită infracţiune
complexă.
Această reunire a infracţiunilor şi crearea celei de a treia nu este arbitrară, ea este
determinată de legătura strânsă între acţiune de luare şi acţiunea de lovire sau alte violenţe ori
de ameninţare, legătură de la mijloc la scop.
Infracţiunea complexă tip sau de bază se poate prezenta şi sub formă agravată
(calificată).
Lipsa din conţinutul variantei agravate a infracţiunii complexe a faptei ce constituie
element circumstanţial, determină ca fapta să fie complexă în varianta sa tip propriu-zisă.
În cazul infracţiunii de tâlhărie, săvârşită prin pătrunderea inculpatului, fără drept, în
locuinţa părţii vătămate, nu există concurs de infracţiuni între violarea de domiciliu şi tâlhărie,

21
Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., op. cit., p. 420
22
Pitulescu I., Medeanu T., Drept penal, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 202
9
ci o infracţiune unică de tâlhărie prevăzută în art. 234 alin. 1 lit. f Cod penal referitor la
săvârşirea tâlhăriei într-undomiciliu sau sediu profesional, violarea de domiciliu fiind
adsorbită în această variantă agravată a infracţiunii de tâlhărie23.
b. Infracţiunea complexă rezultată prin absorbirea în conţinutul său obiectiv a unei
acţiuni sau inacţiuni care prin ea însăşi, luată separat, constituie o infracţiune prevăzută de
legea penală.
În această formă a infracţiunii complexe nu este vorba de crearea unei a treia
infracţiuni, din două infracţiuni de sine stătătoare reunite, ci de faptul că, în acest caz,
conţinutul constitutiv al infracţiunii complexe este construit pe elementele componente ale
unei alte infracţiuni.
Această din urmă infracţiune, al cărei element obiectiv devine element obiectiv şi al
infracţiunii complexe, îşi pierde independenţa şi este absorbită în conţinutul infracţiunii
complexe24.
Scopul pentru care legiuitorul a recurs la această construcţie, prin preluarea şi
adaptarea conţinutului obiectiv al unor infracţiuni la alte cerinţe speciale, este acela de
ocrotire a unui obiect juridic (a unor relaţii sociale) diferit de acela ocrotit prin infracţiunea
absorbită25.
De regulă, acţiunea sau inacţiunea preluată de la o anumită infracţiune se desfăşoară în
condiţii noi, specifice, sau se referă la subiecte cu calitate specială. Din această cauză, atunci
când unei asemenea infracţiuni îi lipseşte obiectul juridic sau calitatea specială a subiectului,
fapta nu va constitui infracţiunea complexă respectivă ci va putea fi reţinută numai
infracţiunea simplă, de bază26.
Această formă a infracţiunii complexe este întâlnită în legislaţia penală şi poate fi
exemplificată prin: atentatul care pune în pericol securitatea națională (art. 401 Cod penal) îşi
formează conţinutul constitutiv în preluarea celui de la infracţiunile îndreptate contra vieţii
(omorul) sau integrităţii corporale27.
Codul penal cuprinde şi alte infracţiuni complexe de acest fel, precum: dezertarea (art.
414 Cod penal, care are conţinutul preluat de la absenţa nejustificată (art. 413 Cod penal).
Cele două forme ale infracţiunii complexe tratate mai sus, respectiv cea rezultată prin
reunirea în conţinutul unei a treia infracţiuni, a două acţiuni sau inacţiuni ce formează
elementele obiective ale altor două fapte penale de sine stătătoare, precum şi construirea unei
23
Boroi A., Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p.
172
24
Pitulescu I., Medeanu T., op. cit., p. 202
25
Pitulescu I., Medeanu T., op. cit., p. 202
26
Pitulescu I., Medeanu T., op. cit., p. 202
27
Pitulescu I., Medeanu T., op. cit., p. 202
10
noi forme de infracţiune complexă prin absorbţia conţinutului altei infracţiuni, sunt reunite în
doctrină într-o categorie aparte, respectiv forma de bază a infracţiunii incriminate.
Aceasta şi pentru că cele două forme ale infracţiunii complexe intenţionate preiau în
conţinutul lor - ca element - o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală28.
B) Infracţiunea complexă calificată
Cea de a doua formă a infracţiunii complexe este cea care cuprinde în conţinutul său,
ca pe un element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei
alte infracţiuni29.
În această situaţie nu este vorba deci despre crearea din două infracţiuni de sine
stătătoare a unei a treia, adică a unei infracţiuni complexe.
Dimpotrivă, aici conţinutul material al infracţiunii complexe este constituit din
elementul obiectiv al unei alte infracţiuni30.
Această din urmă infracţiune, al cărei element obiectiv a devenit element obiectiv şi al
infracţiunii complexe, îşi pierde în raport cu această infracţiune independenţa şi este absorbită
în conţinutul infracţiunii complexe.
În esenţă, deci, infracţiunea absorbită devine elementul obiectiv (material) al
infracţiunii complexe, create prin această absorbţie31.
În partea specială a codului penal întâlnim multe situaţii în care infracţiunea calificată
este rezultatul unei absorbţii în conţinutul acesteia, ca circumstanţă, a unor acţiuni sau
inacţiuni ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni, (spre ex.: violul care a avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei).
Cea mai tipică o constituie furtul calificat, prin efracţie (care cuprinde şi distrugerea,
degradarea încuietorilor care poate constitui infracţiune distinctă).
În cazul acestei infracţiuni legiuitorul îi alătură conţinutului de bază, o circumstanţă
agravantă, care la rândul ei constituie o faptă penală distincta, caz în care conţinutul se
transformă într-un conţinut calificat şi în acelaşi timp complex prin reunirea celor două
infracţiuni.
Efracţia ca agravantă a furtului, constă în distrugerea încuietorilor în vederea
pătrunderii într-o încăpere unde se află bunurile pe care făptuitorul intenţionează să le
sustragă, distrugere incriminată ca faptă de sine stătătoare.
28
Pitulescu I., Medeanu T., op. cit., p. 203
29
Popoviciu L. R., Drept penal. Partea generală, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Bucureşti, Editura Pro
Universitaria, 2014, p. 282
30
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Explicaţii teoretice ale Codului
Penal Român, Vol. I, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Bucureşti, Editura All Beck, 2003, p. 559
31
Idem
11
 Dacă după distrugerea încuietorilor, făptuitorul se desistă cu privire la infracţiunea de
furt se va reţine doar infracţiunea de distrugere deoarece în ceea ce priveşte tentativa de furt
va opera cauza de nepedepsire a tentativei32.

1.2.4 Condițiile de existență ale infracțiunii complexe

Pentru ca absorbția să opereze, este necesară îndeplinirea unor condiții:

a) Caracterul necesar al absorbției
Infracțiunea complexă fiind o formă a unității legale de infracțiune, absorbția operează
cu privire la conținutul legal al infracțiunilor în cauză, infracțiunea complexă, absorbantă, și,
respectiv, infracțiunea absorbită. Aceasta înseamnă că toate elementele specifice incriminării
absorbite trebuie să se regăsească în conținutul incriminării complexe33.
În plan practic, aceasta înseamnă că infracțiunea complexă nu se poate comite
niciodată fără săvârșirea infracțiunii absorbite.
Spre exemplu, șantajul este o infracțiune complexă, care absoarbe violența sau
amenințarea, întrucât nu se poate niciodată comite în absența uneia dintre cele două fapte.
De asemenea trebuie precizat că necesitatea absorbției trebuie să fie consecința
modului de incrimare aunei infracțiuniși nu a naturii intrinsece a faptei34.
a) Caracterul determinat sau determinabil al infracțiunii absorbite
Din caracterul de unitate legală al infracțiunii complexe decurge, totodată necesitatea
ca legiuitorul să individualizeze fără echivoc infracțiunea care este absorbită de fapta
complexă.
De cele mai multe ori, în redactarea textului de incriminare a infracțiunii complexe se
folosește chiar denumirea infracțiunii absorbite, astfel încât nu se ridică probleme în privința
individualizării ei.
Spre exemplu, textul art. 257 alin. 1 Cod penal prevede că în structura infracțiunii de
ultraj se poate include infracțiunea de amenințare. Tot astfel, norma care incriminează tâlhăria
arată că aceasta absoarbe furtul. În aceste ipoteze vom spune că infracțiunea absorbită are
caracter determinat35, iar sfera faptelor susceptibile de integrare în conținutulinfracțiunii
complexe nu poate fi extinsă pe cale de interpretare.

1.2.5 Pedeapsa pentru infracţiunea complexă

32
Boroi A., op. cit., p. 172, 173
33
Streteanu F., Nițu D., op. cit., p. 63
34
Streteanu F., Nițu D., op. cit., p. 64
35
Streteanu F., Nițu D., op. cit., p. 64

12
 Infracţiunea complexă este o formă a unităţii legale de infracţiune şi nu o cauză de
agravare a răspunderii penale astfel că, potrivit art. 36 alin. 2 Cod penal sancţiunea aplicabilă
este cea prevăzută de lege.
Potrivit art. 36 alin. 3 Cod penal, infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită,
daca s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată.
Totuşi, poate interveni situaţia în care după ce s-a aplicat pedeapsa pentru infracţiunea
complexă, să se descopere acţiuni sau inacţiuni, care fac parte din infracţiunea complexă36.
Astfel prin dispoziţiile din art. 36 Cod penal s-a prevăzut ca şi pentru infracţiunea
continuată, posibilitatea recalculării pedepsei în cazul în care infractorul, condamnat definitiv
pentru o infracţiune complexă, este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care
intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, în întregul
ei.
În aceste situaţii se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare care poate fi mai grea faţă
de cea iniţială ori poate rămâne în aceleaşi limite, dar nu poate fi mai uşoară decât cea
stabilită anterior37.

36
Popoviciu L. R., op. cit., p. 282
37
Popoviciu L. R., op. cit., p. 283
13
 II. CONŢINUT
PARTEA PRACTICĂ

O formă a infracțiunii unice este infracțiunea complexă, care este unică prin voința
legiuitorului.
Este o formă a unității legale de infracțiune.
Din punct de vedere faptic, infracțiunea complexă cuprinde o activitate infracțională
complexă, adică compusă din mai multe acțiuni sau inacțiuni, fiecare incriminată separat prin
legea penală.
În partea practică a lucrării de licențăvoi prezenta spețe din practica judiciară care
ilustrează exemplificativ aspectele teoretice ale temei alese.

2.1 Infracţiunea complexă de bază (tip)

Infracţiunea complexă tip este infracţiunea în conţinutul căreia intră ca element, o

acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni.
Exemplul tipic pentru această formă a infracţiunii complexe îl constituie infracţiunea
de tâlhărie prevăzută în art. 233 Cod penal care reuneşte două infracţiuni distincte:
- infracţiunea de furt (art. 228 Cod penal)
- infracţiunile de lovire sau alte violenţe şi vătămarea corporală (art. 193 şi 194 Cod
penal) sau ameninţare (art. 206 Cod penal).
Acţiunile infracţionale, fiecare în parte întruneşte conţinutul unei infracţiuni de sine
stătătoare şi au deci, fiecare, o incriminare proprie în legea penală, dar care se îmbină şi se
leagă între ele în aşa măsură încât îşi pierd autonomia lor infracţională şi se contopesc într-o
infracţiune unică, alcătuind o infracţiune complexă.
Într-o speță s-a reținut următoarea stare de fapt:
În seara zilei de 2 mai 2020, partea vătămată M.L. a intrat într-un magazin alimentar
şi, în momentul în care a ieşit din magazin, intenţionând să se deplaseze spre domiciliul său, a
fost acostată de către inculpatul I.S., acesta propunându-i să-i îi facă cinste cu băutură.
Partea vătămată nu a fost de acord cu propunerea inculpatului, cerând să fie lăsată în
pace, întrucât nu doreşte să consume băuturi alcoolice.
Inculpatul a devenit insistent şi s-a apropiat de partea vătămată.
În acel moment, inculpatul I.S. i-a sustras din buzunarul de la pantaloni suma de 600
lei, îndepărtându-se de partea vătămată.
14
 Imediat după sustragerea banilor, partea vătămată a fost atenţionată de către prietenul
şi colegul său de muncă, H.E., persoană care şi-a făcut cumpărăturile din acel magazin
alimentar.
Acesta a atenţionat-o pe partea vătămată că buzunarul drept al pantalonilor este ieşit,
spunându-i să vadă dacă nu cumva I.S. i-a sustras vreo sumă de bani.
Sesizând şi realizând, totodată, că I.S. i-a sustras suma de 600 lei, partea vătămată
M.L. a plecat în fugă, în urmărirea acestuia, pentru a-i cere socoteală şi pentru a-şi recupera
prejudiciul.
Văzând că este urmărit, inculpatul a grăbit pasul şi, în încercarea de a scăpa de
urmăritor, s-a deplasat pe strada N.
În dreptul unui imobil, M.L. l-a ajuns pe inculpat, l-a prins cu o mână de haină,
cerându-i pe un ton imperativ să îi restituie suma de bani sustrasă.
I.S. i-a spus părţii vătămate că nu i-a sustras nici o sumă de bani, moment în care a
introdus mâna în buzunarul dreapta-faţă al pantalonilor şi a scos un teanc de bani, remiţându-i
părţii vătămate suma de 50 lei.
M.L. a luat această sumă de bani, cerându-i în continuare şi diferenţa, moment în care
H.C. - persoană care se afla pe o bancă din dreptul imobilului sus-amintit, la o distanţă de
aproximativ 2 m de cei doi, a intervenit în favoarea părţii vătămate, cerându-i inculpatului să
îi restituie părţii vătămate banii sustraşi.
Întrucât I.S. refuza cu vehemenţă să restituie suma de bani, H.C. s-a îndreptat spre
inculpat, adresându-i-se: „Dă-i banii la om!”
În momentele imediat următoare, inculpatul l-a lovit puternic pe M.L. cu pumnul la
nivelul feţei.
Urmare a loviturii, acesta s-a prăbuşit la pământ, lovindu-se cu capul de dalele
confecţionate din beton.
Inculpatul a luat-o la fugă, făcându-se nevăzut printre blocurile şi străduţele din
apropiere.
Având în vedere starea gravă în care se afla victima M.L. (conform declaraţiilor
martorilor, sângera abundent la nivelul capului), la faţa locului a apărut un echipaj al
ambulanţei, aceasta fiind transportată de urgenţă la spital.
Conform raportului medico legal din 3 mai 2020, întocmit de Serviciul Judeţean de
Medicină Legală Suceava, medicii au concluzionat că victima a suferit o vătămare care s-a
datorat unui traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală, hematom subdural, hemoragie
subarahnoidiană, fractură de bază de craniu.
S-a stabilit, de asemenea, că leziunile au putut fi produse prin lovire cu un mijloc sau
15
corp contondent în regiunea orbitară dreaptă, urmată de căderea şi proiectarea victimei pe o
suprafaţă dură neregulată, cu impact cranian.
Soluția instanței
Prin sentinţa penală nr. 39 din 16 februarie 20.. pronunţată de Tribunalul Suceava, a
fost condamnat inculpatul I.S. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 233 la
pedeapsa de 7 ani închisoare.
Prima instanţă a constatat că simpla intervenţie a lui H.C., prin adresarea către inculpat
a cuvintelor „dă-i banii la om”, nu poate fi reţinută ca o provocare, în sensul că acesta ar fi
acţionat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de atingerea gravă a
demnităţii persoanei.
Prin decizia nr. 28 din 6 aprilie 20.. a Curţii de Apel Suceava, s-a admis apelul declarat
de inculpat, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală menţionată şi, în rejudecare, s-a redus de la
7 ani la 5 ani închisoare pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.S., criticând-o pentru nelegalitate şi
netemeinicie, solicitând, în principal, schimbarea încadrării juridice date faptei în infracţiunea
prevăzută în art. 193 Cod penal, lovirea sau alte violențe, întrucât nu există dovezi în sensul că
acesta ar fi săvârşit infracţiunea de tâlhărie.
Examinând recursul prin prisma cazului de casare invocat Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie apreciază că acesta nu este întemeiat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că încadrarea juridică dată faptei este
corectă, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, întrucât actele de
violenţă au fost exercitate de inculpat asupra victimei H.C. atunci când aceasta a intervenit în
sprijinul părţii vătămate M.L., care se afla în urmărirea inculpatului, îl prinsese şi îl soma fără
succes să-i restituie banii.
Lovirea victimei în acest moment de către inculpat are semnificaţia conferită de
legiuitor violenţele fiind exercitate tocmai pentru ca inculpatul să păstreze bunul furat sau
pentru a-şi asigura scăparea, nefiind pertinentă apărarea inculpatului în sensul că a lovit
victima deoarece aceasta l-a provocat, injuriindu-l.
Mai mult, această apărare nu a fost confirmată de numitul M.L. şi nici de martorul
ocular S.E., care se afla în imediata apropiere a celor implicaţi în incident.
De altfel, chiar dacă ar fi fost reală, interpelarea inculpatului de către victimă pentru a-
i da banii înapoi părţii vătămate nu era de natură să provoace o atingere gravă a demnităţii
persoanei inculpatului, pentru ca acesta să se afle sub stăpânirea unei puternice tulburări,
având în vedere că acuzaţia de furt nu era un element de noutate pentru inculpat, în măsură să-
l tulbure semnificativ, atâta vreme cât acesta mai fusese condamnat anterior pentru acelaşi gen
16
de fapte, aspect cunoscut în comunitate.
Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că încadrarea juridică dată faptei
este corectă, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie38.
Comentariu la speță
În speță a fost săvârșită infracțiunea de tâlhărie în forma consumată.
Tâlhăria este o infracțiune complexă.
Infracţiunea complexă se consideră consumată în funcţie de momentul şi modalitatea
în care se produce rezultatul specific al uneia dintre infracţiunile componente sau al
infracţiunilor reunite.
Situația prevăzută în exemplul nostru este cea a infracţiunii complexe este compusă
din două acţiuni (principală şi secundară), astfel că producerea integrală a rezultatelor acestora
determină şi consumarea infracţiunii complexe.
In structura infracţiunii de tâlhărie situaţia premisă priveşte acţiunea principală, adică
furtul, fiindcă acesta este caracteristic pentru apartenenţa tâlhăriei în grupul infracţiunilor
contra patrimoniului.
În lipsa situaţiei premisă, neputând exista infracţiunea de furt, nu poate fi vorba nici
despre infracţiunea de tâlhărie.
In ceea ce priveşte acţiunea adiacentă, adică întrebuinţare de violente, şi aceasta
presupune existența unei cerinţe esenţiale, fără de care sa nu poată exista şi anume, prezența
unei persoane fizice în timpul executării acţiunii de furt sau imediat după consumarea sau
întreruperea acesteia, persoana împotriva căreia este îndreptată acţiunea adiacentă39.
Tâlhăria face parte din categoria infracţiunilor contra patrimoniului iar conţinutul său
complex include pe lângă acţiunea care constituie fapta de furt şi acte de violență.
Legea penala, prin dispoziţia care incriminează această faptă, creează din două
infracţiuni distincte, una complexă.
Dintre aceste două infracţiuni îndreptate în contra unor valori sociale diferite, acţiunea
de furt este aceea prin care făptuitorul realizează scopul ce şi 1-a propus, şi anume, însuşirea
pe nedrept a unor bunuri mobile.
Actele de violenţă, constituie doar mijloace pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru
păstrarea bunului furat sau înlăturarea urmelor infracţiuni sau pentru cafăptuitorul sa-si
asigure scăparea.
Furtul, fiind acţiunea principală în complexul acţiunilor care formează conţinutul
infracţiunii de tâlhărie, în mod firesc, legea penală a inclus-o în categoria infracţiunilor

38
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 724 din 24 februarie 20.., publicată pe www.scj.ro, accesat mai 2022
39
DongorozV., op.cit, p. 486
17
îndreptate împotriva patrimoniului40.
Obiectul juridic generic al infracţiunii este acelaşi ca al tuturor infracţiunilor cuprinse în
Titlul II din partea specială a Codului penal, deoarece prin incriminarea acestei fapte sunt
ocrotite în principal relaţiile sociale privind patrimoniul.
Obiectul juridic special este complex fiind constituit dintr-un obiect juridic special
principal (relaţiile sociale referitoare la patrimoniu şi a căror dezvoltare este condiţionată de
menţinerea poziţiei fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere) şi dintr-un obiect juridic
adiacent şi anume relaţiile sociale referitoare la apărarea persoanelor41.
În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhăriei se apară situaţia de
fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice, private sau
publice, îndreptăţite sa păstreze la dispoziţia sa acele bunuri.
În ceea ce priveşte obiectul juridic adiacent, acesta va fi determinat de felul acţiunii
adiacente care în speța prezentată este violența.
După cum se observă, legiuitorul, în cazul tâlhăriei, consideră valorile sociale de o mare
importanţă: viaţa, integritatea corporala şi sănătatea persoanei ca fiind adiacentă faţă de
valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul juridic principal al faptei. Aceasta
răsturnare a ierarhiei valorilor sociale se explică prin aceea că infractorul, în principal,
urmăreşte realizarea furtului, violenţa fiind doar un mijloc de realizare a acestui scop.
Caracterul adiacent al relaţiilor sociale referitoare la persoană nu înseamnă o
subapreciere a acestora, ci reflectă o realitate obiectivă, aceea că uneori făptuitorul pentru a
fura se foloseşte de violență, ca modalitate de a intra în posesia bunului.
În stabilirea limitelor de pedeapsă legiuitorul a avut în vedere însă ca tâlhăria să fie
sancţionată în aşa fel să exprime gravitatea reală a faptelor de violenţă.
Tâlhăria, fiind o infracţiune complexa, aceasta complexitate îşi găseşte expresia, in
primul rând, in latura obiectiva a conţinutului constitutiv ai ei. Acest conţinut cuprinde in
latura sa obiectiva: un element material complex, anumite cerinţe privind aceste element, o
urmare imediata şi o legătura de cauzalitate.
Elementul materialeste alcătuit la infracţiunea de tâlhărie prezentată în speța de mai sus
din două acţiuni conjuncte: cea de furt şi cea de violență.
Acţiunea principală în cuprinsul elementului material al infracţiunii constă în acţiunea
de furt.
La tâlhărie, ca şi la infracţiunea de furt, bunul mobil este scos din sfera patrimoniala a
victimei, fără consimţământul acesteia, doar că la tâlhărie acest lucru se realizează prin
40
VasiliuT., PavelD., Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, vol. I, Editura Științifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 292
41
PascuI., Tâlhăria, aspecte de teorie şi practică judiciară, Editura Ministerului de interne, 1991, p. 22-23
18
intervenția acțiunii subsidiare și anume, luarea acelui bun prin violență.
Un alt exemplu a infracțiunii de bază (tip) este ultrajul.
Voi prezenta în continuare o speță în acest sens.
Astfel, într-o cauză s-a rețiunut următoarea stare de fapt:
1. Instanţa a reţinut următoarele42:
”Într-o după masă a avut loc o şedinţă a Consiliului Local al comunei AB, şedinţă la
care alături de alţi invitaţi a participat şi partea vătămată N.T., la data respectivă agent
principal, şeful Postului de Poliţie din comuna AB.
La această şedinţă, printre altele, s-a discutat şi problema detensionării situaţiei din
localitatea X., unde în cursul dimineţii câţiva cetăţeni nemulţumiţi printre care şi inculpatul
B.D. au blocat şoseaua.
După şedinţă, consilierul C.G., întrucât îşi sărbătorea ziua onomastică, i-a rugat pe
câţiva participanţi printre care şi martorul I.C. primarul comunei, şi pe partea vătămată N.T.,
să rămână în sală să-i cinstească cu o sticlă de vin.
În acest răstimp a intrat în sală inculpatul B.D., care s-a interesat de motivul pentru
care el nu a fost invitat la şedinţă, după care la solicitarea martorului I.C. a părăsit sala.
Martorul I. C. a declarat că, până în acest moment el a consumat un pahar cu vin, iar
partea vătămată N.T. cât şi acest martor, au declarat că partea vătămată servea o sticlă de bere
fără alcool, aflându-se în timpul serviciului.
Văzând sticla de bere din faţa părţii vătămate, întrucât între inculpat şi partea vătămată
au existat conflicte anterioare, inculpatul a socotit că este momentul prielnic să se revanşeze.
Astfel, inculpatul când l-a văzut peste câtva timp pe partea vătămată urcându-se în
autoturismul său şi pornind, s-a urcat în autoturismul său ce staţiona în apropierea clădirii, la
volanul căruia stătea fiica lui, inculpata B.I., au făcut un viraj brusc şi i-au tăiat calea pe şosea,
intrând pe contrasens, obligându-l astfel să oprească.
Partea vătămată susţine că în acest moment B.D. a coborât din autoturism, s-a
îndreptat furios spre el adresându-i următoarele cuvinte :”ce faci mă beţivule, vrei să ne
omori, tu ne controlezi pe noi în trafic”.
La cererea părţii vătămate adresate inculpatei B. I. de a-şi prezenta permisul de
conducere, inculpatul B.D. i-a adresat următoarele cuvinte: „ce permis, măi escrocule, am să
sun la şefii tăi să vină să te testeze”.
Partea vătămată a declarat că întrucât discuţiile le-a purtat cu inculpaţii pe un drum,
unde circulaţia era intensă, l-a rugat pe inculpat să se retragă la marginea şoselei, sens în care
42
dosar nr. 6865/271/2006, Tribunalul Bihor, Secţia Penală, Mihuţ E. A., Popoviciu L. R., Drept penal.
Criminalistică, Culegere de speţe din practica judiciară, Editura Universităţii AGORA, Oradea, 2008, p. 236

19
l-a apucat pe inculpat de mână cu intenţia de a-l trage la marginea şoselei.
În acest moment inculpatul i-a adresat injuriile de genul „beţivule, escrocule”.
Inculpatul nu a recunoscut că ar fi adresat părţii vătămate aceste cuvinte, declarând că
în autoturismul condus de inculpata B.I., circulau pe un drum prioritar, când la un moment dat
partea vătămată ar fi fost cel care le-a tăiat calea, iar în urma unui viraj brusc fiica sa a oprit
autoturismul la o distanţă de aproximativ 30 de m. de clădirea primăriei.
Partea vătămată a declarat că inculpatul era în stare avansată de ebrietate, motiv pentru
care a dorit să evite orice discuţie cu acesta şi l-a rugat pe martorul V.G. să-l anunţe pe
primarul I. C. că este ultragiat.
În acest răstimp l-a tras pe inculpat de cot, la care acesta i-a aplicat o lovitură în bărbie.
Întrucât inculpatul susţinea că partea vătămată era băut, partea vătămată l-a prins de cot,
cerându-i să se supună testării, dar inculpatul l-a prins de piept de haine, de cravată timp în
care fiica inculpatului l-a lovit cu poşeta în cap şi la zgâriat cu mâinile.
Inculpatul B.D. nu a recunoscut că l-ar fi lovit pe partea vătămată, declarând că acesta
împreună cu martorul I. C. cu forţa au încercat să-l ducă în postul de poliţie, iar când s-a
împotrivit l-au târât câţiva metri, partea vătămată l-a prins de mâini, de gât iar martorul I. C. l-
a prins de picioare.
În momentul în care fiica lui s-a împotrivit să fie luat cu forţa, martorul I. C. a prins-o
de păr şi i-a aplicat lovituri pe spate.
Inculpata B. I. nu a recunoscut că l-ar fi ameninţat, l-ar fi lovit, l-ar fi tras de haine pe
partea vătămată declarând că din contra partea vătămată împreună cu martorul I.C. ar fi
încercat să-l conducă cu forţa pe tatăl său la postul de poliţie, l-au târât până în curte, ea a
intervenit în ajutorul tatălui, „ajutor„ ce a constat în faptul că l-a prins pe tatăl său şi l-a tras,
încercând să se opună ca acesta să fie dus la postul de poliţie.
Inculpata a declarat că la rândul ei a fost lovită de partea vătămată, lovitura i-a fost
aplicată în piramida nazală iar martorul I. C. a tras-o de păr şi a lovit-o cu pumnul în spate”.
Conform declarațiilor martorilor aflați în trafic s-a stabilit că cei doi inculpați au
adresat cuvinte jignitoare părții vătămate și l-au agresat în repetate rânduri fizic prin lovituri,
împingeri, zgârirturi, timp în care partea vătămată încerca să aplaneze conflictul iscat de cei
doi inculpați.
Din certificatul medico-legal adus de partea vătămată rezulta ca avut nevoie de 6 zile
de îngrijiri medicale.
Conflictul apărut între partea vătămată şi inculpaţi a fost de scurtă durată şi a fost
aplanat foarte repede.
Cuvintele indecente, insultătoare, ce au fost adresate poliţistului, au fost auzite de
20
martorii B.C. şi B.A. care au asistat și la violențele exercitate asupra părții vătămate.
În dovedirea susţinerilor partea vătămată a depus copii de pe certificatul medico-legal
din concluziile cărora rezultă că la data examinării, el prezenta leziuni posttraumatice ce au
fost produse prin loviri cu corp dur şi comprimare cu degetele și zgârieturi.
Leziunile au necesitat spre vindecare un nr. de 6 zile de îngrijiri medicale fiind
localizate la nivelul buzei inferioare, gâtului, picior, iar la nivelul braţului stâng s-a constatat o
zonă echimotică acoperită de excoriaţii, la nivelul pleoapelor superioare, piramidei nazale şi
s-au constatat existenţa unor placarde excoriate pe spate”.
Soluția instanței
Cei doi inculpați au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj.
Comentariu la speță
În cazul infracțiunii de ultraj există pluralitate de subiecți pasivi.
Există un subiect pasiv principal, statul, ca titular al valorii sociale principale protejate,
respectiv autoritatea de stat și un subiect pasiv secundar, funcționarul lezat.
O modalitate a infracțiunii complexe de bază se prezintă prin absorbirea în conținutul
infracțiunii absorbante a unei acțiuni sau inacțiuni, care prin ea însăși constituie o infracțiune
distinctă, la care se adaugă ca elemente extranee conținutului vreunei infracțiuni, dar care au
funcția de element circumstanțial agravant, care conferă infracțiunii absorbite individualitate
proprie43.
În acest caz, infracțiunea complexă absorbantă este creată cu ajutorul unei alte
infracțiuni (absorbite) căreia i se adaugă anumite condiții speciale, ca elemente lipsite de
valoare infracțională proprie (precum o anumită calitate a unui subiect), realizându-se astfel
un conținut infracțional complex44.
Ultrajul este considerată o astfel de infracțiune.
Astfel în cazul infracțiunii de ultraj, în cazul căreia acțiunilor de amenințare, lovire
sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori omor,
specifice infracțiunilor amintite, li se adaugă ca element circumstanțial agravant calitatea de
funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în
exercitarea afribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, calitate care
prin sine însăși nu realizează conținutul vreunei infracțiuni, dar care atașată acțiunilor amintite
conferă caracter complex infracțiunii absorbante45.
În speță, a fost săvârșită infracțiunea de ultraj împotriva părții vătămate, agent de
poliție și aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
43
Pașca V., op. cit., p. 294
44
Mărculescu Michinici M. I., Dunea M., op. cit., p. 739
45
Pașca V., op. cit., p. 294
21
 2.2Infracţiunea complexă calificată

Cea de a doua formă a infracţiunii complexe este cea care cuprinde în conţinutul său,
ca pe un element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei
alte infracţiuni.
Est cea mai răspândită formă a complexităţii infracţionale, conţinutul material al
infracţiunii complexe fiind constituit din elementul obiectiv al unei alte infracţiuni46.
De exemplu, furtul calificat, prin efracţie (care cuprinde şi distrugerea, degradarea
încuietorilor care poate constitui infracţiune distinctă care este absorbită de infracţiunea de
furt).
Astfel, într-o speță instanța a reținut următoarea stare de fapt:
În data de 8 septembrie 2019, cei trei inculpați, la propunerea inculpatului B.C., au
hotărât să pătrundă și să sustragă bunuri dintr-o casă aflată pe strada Zorelelor din Reșita.
În această casă, inculpatul B.C. cunoștea faptul că locuia un medic cu familia sa și că
sunt oameni înstăriți care dețin în casă lucruri de valoare.
Astfel, la data stabilită, cei trei inculpați s-au deplasat pe starda Zorelelor.
Ajunși pe stradă, au observat la capătul străzii o cladire complex familial și pentru că
ușa de la inrtare era deschisă în larg au hotărât să pătrundă și în acel imobil, să vadă care
apartament este gol și șă își însușească bunuri și din aceste locuințe.
Au urcat la etajul doi în dreptul apartamentului cu nr.8 aparținând părții vătămate A.A,
unde inculpatul B.C. a sunat la sonerie pentru a se asigura că în locuința respectivă nu se
aflănici o persoană, dupa care a spart becul de pe hol și a deschis ușa de la intrare cu un
instrument special de distrus încuietoarea de la ușă, după care a lovit ușa cu piciorul, rupând-o
din balamale.
Apoi, cei trei, au pătruns în interiorșsi au luat diferite bunuri (un televizor, un PS4, un
laptop, bijuterii) pe care le-au transportat afară pe stradă unde era parcată mașina lui R.B.
Ulterior, în temeiul aceleiași rezoluții infracționale, inculpații au mers la casa pentru
care se deplasaseră pe strada Zorelelor țtiind că proprietari și întreaga familie este plecată în
vacanță în străinătate.
Au așteptat să se întunece afară, au escaladat gardul de la curte dinspre stradă și după
ce au pătruns în curte s-au deplasat spre ușa de intrare în casă.
Au distrus ușa cu un topor pentru a putea pătrunde în interiorul locuinței.
Cei trei inculpați au patruns in interior de unde au luat mai multe bunuri de valoare:
46
Popoviciu L. R., op. cit., p. 283
22
(televizor, laptop, calculator, bijuterii) după care au ieșit.
Bunurile sustrase au fost valorificate de inculpatul B.C.
Soluția instanței
În drept, faptele inculpaților întrunesc elementele constitutive ale infractiunii de furt
calificat prevazută de art. 229 alin 1 lit. b și d Cod penal47.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă în acțiunea inculpaților de
luare a mai multor bunuri aparținând părților vătămate, fără consimțământul acestora, în
scopul însușirii bunurilor pe nedrept.
Urmarea imediată a infracțiunii constă în trecerea bunurilor respective din stăpânirea
de fapt a parților vătămate în stăpânirea inculpaților.
Legatura de cauzalitate dintre elementul material si urmarea imediata este dovedita cu
certitudine de intreg materialul probatoriu administrat in cauza, trecerea bunurilor din posesia
partilor vatamate, in aceea a inculpatilor a fost consecinta directa a actiunii acestora de
sustragere.
Sub aspectul laturii subiective, se retine ca atitudinea subiectiva a inculpatilor fata de
fapta savarsita si urmarile acesteia se caracterizeaza prin intentie directa, deoarece ei au
prevazut si a urmarit producerea unui prejudiciu in patrimoniul partilor vatamate.
Instanța a reținut săvârșirea infracțiunii prin efracție.
De asemenea, instanța a reținut forma continuată a infracțiunii, intrucat actele
materiale care intrunesc continutul constitutiv al aceleiasi infractiuni (fiecare in parte), au fost
savarsite de aceiasi inculpati, la intervale foarte scurte de timp, respectiv, succesiv, in aceeasi
zi, in baza unei rezolutii infractionale unice, dedusa din mijloacele folosite de inculpati si
modul de operare similar (descris mai sus).
În consecință, instanța a apreciat că s-a facut dovada existenței infracțiunii, a savarsirii
acesteia, cu vinovatie, de catre inculpati, astfel incat, i-a condamnat pe fiecare la pedeapsa
închisorii de 3 ani.
Comentariu la speță
În speță au fost săvârșite două infracțiuni complexe aflate în concurs.
Este vorba de săvârșirea a două infracțiuni de furt calificat prin efracție.
Unul dintre cazurile îndelung dezbătute în literatura de specialitate și în practica
judiciară a fost furtul calificat, prevăzut în art. 229 alin. 1 lit. d Cod penal (prin efracție,
escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase)48.

47
 Sentința penală  nr. 38/14.02.2013, pronunțată de Judecătoria Reșita, publicată pe
http://infodosar.ro/speta.php?id=35431, accesat aprilie 2022
48
Hrițcu C., Practica judiciară în materia infracțiunilor complexe, RDP nr. 3/2010, p. 130
23
 Furtul calificat săvârșit în modalitatea „prin efracție”, constituie o infracțiune
complexă, în conținutul căreia intră ca circumstanță agravantă infracțiunea de distrugere
prevăzută în art. 253 Cod penal.
S-a argumentat că „efracția încuietorilor sau ușilor presupune o violență care în mod
firesc produce o oarecare degradare a acestora, astfel că o asemenea activitate și rezultatul
produs sunt absorbite în incriminarea prevăzută în art. 229 alin. 1 lit. d Cod penal, constituind
tocmai elementul de agravare creat de lege, așa încât nu poate fi reținută și sancționată ca o
infracțiune distinctă în concurs cu furtul.
În speță a furtul a fost săvârșit și prin violarea de domiciliu.
Furtul dintr-o locuință în care s-a pătruns fără drept constituie o infracțiune unică, cu
excluderea concursului real de infracțiuni, întrucât violarea de domiciliu constituie o treaptă
necesară în desfășurarea activității ce caracterizează elementul material al infracțiunii de furt.
Ca urmare a introducerii explicite de către legiuitor în textul penal al furtului prevăazut
la art. 229 alin. 2 lit. b prin violare de domiciliu a fost consacrată această infracțiune
complexă.
Când efracția are loc cu ocazia pătrunderii într-o locuință este evidentă legătura între
furtul calificat și violarea de domiciliu, fiind vorba de o legătură care potrivit Codului penal în
vigoare, spre deosebire de Codul penal vechi decurge din conținutul legal al infracțiunii
prevăzute în art. 229 alin. 2 lit. b.
Textul prevăzut în art. 229 alin. 2 1 lit. b indică implicit voința legiuitorului de a
absorbi infracțiunea de violare de domiciliu, făcând referire la aceasta.
Ori, una din cele trei trăsături esențiale ale infracțiunii complexe este caracterul
determinat sau determinabil al infracțiunii absorbite49.
Astfel că, infracțiunea absorbită ca circumstanță agravantă sau ca element constitutiv
trebuie determinată fie prin denumirea infracțiunii ca atare, fie prin indicarea acțiunii sau a
urmărilor specifice ei, ceea ce este cazul infracțiunii prevăzute în art. 229 alin. 2 lit. b Cod
penal.
O altă infracțiune complexă gravă prin valorile sociale încălcate este infracțiunea de
viol.
Voi prezenta în continuare o speță cu o astfel de infracțiune.
Într-un caz s-a reținut următoarea stare de fapt50:
P.D. în vârsta de 17 ani se deplasa de la domiciliul unchiului său I.G. spre casă,

49
Hrițcu C., op. cit., p. 132
50
Dosar nr.1260/111/P/2006, Curtea de Apel Oradea, Secţia penală, publicată în Mihuț E., Popoviciu L.R., op.
cit., p. 248

24
întâlnindu-se pe drum cu fratele ei P.V. care a rugat-o, să-l însoţească la fântână pentru a
scoate apă.
După ce a scos prima găleată de apă, minora a rămas lângă fântână pentru a-l aştepta
pe fratele ei să revină, dar între timp a apărut inculpatul B.L. aflat sub influenţa băuturilor
alcoolice.
Acesta a luat-o în braţe, i-a pus mâna peste gură, deoarece minora a început să strige.
A dus-o într-o pădurice, unde a dezbrăcat-o şi cu forţa a întreţinut cu minora raport
sexual, după care a abandonat-o în stare de inconştienţă în acel loc.
În momentul imobilizării, inculpatul B.L i-a fracturat bratul stâng.
După ce şi-a revenit, minora a constatat că sângerează în zona organelor genitale, s-a
şters cu frunze găsite la faţa locului şi s-a deplasat la domiciliu.
Acasă s-a spălat într-un lighean cu apă, moment în care a venit şi mama acesteia P.F.,
care a întrebat-o ce s-a întâmplat.
Minora i-a relatat mamei sale că a căzut pe mână și s-a tăiat în zona organelor genitale,
astfel că s-au deplasat împreună la domiciliul martorei C.M. pentru a cere vată şi rivanol și
pemtru a vedea ce s-a întâmplat cu brațul său pentru că era umflat.
Martora C.M. nu a crezut spusele minorei în sensul că sângerarea provine de la o
tăietură, insistând să-i relateze ce s-a întâmplat.
În cele din urmă minora le-a relatat ce s-a întâmplat.
Martora a insistat să fie dusă la un spital existând pericolul unei hemoragii puternice,
iar brațul este fracturat.
Pe drum s-au întâlnit cu martora I.A. căreia, de asemenea, minora i-a povestit că a fost
violată de inculpatul B.L.
În aceiaşi seară a fost internată, cu diagnosticul „agresiune fizică, viol, hemoragie”.
Raportul medico-legal, efectuat în cauză a concluzionat că minora în vârstă de 17 ani
nu era virgină la data examinării, prezentând rupturi multiple, sângerânde de dată recentă,
pentru care necesită 3-4 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, de la data producerii.
Leziunile suferite în sfera genitală s-au putut produce mai probabil în cadrul unui
raport sexual normal, dar nu se poate exclude posibilitatea producerii acestor prin penetrare cu
degetele.
Ca urmare a sesizării organele de poliţie, a doua zi minora a fost audiată cu privire la
cele întâmplate, ocazie cu care a susţinut că a fost violată de inculpatul B.L. şi a condus
lucrătorii de poliţie în locul în care a avut loc violul, întocmindu-se în prezenţa martorilor
asistenţi procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
La faţa locului au fost găsite frunze de carpen pe care s-au observat pete brun roşcate,
25
iar pe un perimetru de aproximativ 2x20m s-a observat că frunzele căzute pe jos erau
deranjate fiind descoperite şi urme de târâre.
Inculpatul B.L. a solicitat audierea în calitate de martor a numitei I.M. care ar cunoaşte
mai multe aspecte legate de împrejurarea în care s-a comis fapta asupra minorei P.D.
Audiată fiind inculpata I.M. a susţinut că a doua zi după comiterea faptei a vizitat-o la
spital pe victima P.D. care fiind întrebată despre cele întâmplate ar fi afirmat că nu a fost
violată de inculpatul B.L., ci de o altă persoană din localitate care i-a penetrat organul genital
cu degetul.
În cauză au fost reaudiate minora P.D. şi mama acesteia P.F., ocazie în care şi-au
schimbat declaraţiile, afirmând că nu inculpatul este autorul faptei.
Pentru clarificarea acestor aspecte inculpatul B.L. şi mama minorei P.F. au fost supuşi
testului poligraf, test care l-a indicat pe inculpat ca fiind autor al faptei, deoarece acesta în
toate răspunsurile negative la întrebările relevante ale cauzei din chestionarul test, a prezentat
o reactivitate psiho-emoţională, ceea ce a pus în evidenţă note certe ale comportamentului
simulat.
Înainte de a fi supusă testului poligraf numita P.F. a pus în vedere ofiţerului specialist
că a minţit când a dat ultima declaraţie în faţa procurorului afirmând că inculpatul B.L. este
autorul faptei.
A afirmat acest lucru cu certitudine, dar a relatat că a dat declaraţiile mincinoase la
instigările soţiei inculpatului, atât ca urmare a ameninţărilor pe care aceasta i le-a adresat, cât
şi a faptului că i-a promis o suma de bani pe care îi va da în momentul în care soțul ei va ieşi
din arestul poliţiei.
Tot pentru a da declaraţii neadevărate a fost instigată şi fiica ei I.M., căreia separat
inculpata B.C. i-a promis o anumita sumă de bani.
Audiată în faţa procurorului, inculpata I.M. a recunoscut că nu a fost în spital să
viziteze victima.
Ulterior, discutând cu victima P.D., aceasta i-a relatat că a fost violată de inculpatul
B.L.
Reaudiat inculpatul a arătat că în ziua săvârşirii faptei a consumat băuturi alcoolice.
Stând pe bancă ar fi fost provocat de minoră, a întrebat-o daca a întreţinut relaţii sexuale până
la data respectivă, ea ar fi răspuns ca da, iar el vrând să verifice, a penetrat-o cu degetul şi
având mâna mai grea ia rupt himenul, considerente pentru care susţine că nu a recunoscut
fapta.
Cu referire la petele de sânge găsite pe cămaşa inculpatului chiar în seara comiterii
violului, acesta a susţinut că în ziua respectivă aflându-se la un bar şi fiind sub influenţa
26
băuturilor alcoolice a spart un geam.
Raportul de expertiză efectuat de Institutul de Criminalistică din cadrul IGP Bucureşti
a concluzionat că inculpatul are grupa sanguină B.3, iar din bonul - cerere de transfuzie –
unde minora a fost internată, rezultă că şi minora are grupa de sânge A.2, iar pe cămaşa corp
delict au fost găsite pete de sânge aparţinând grupei A.2”.
În urma săvârșirii infracțiunii, victima s-a sinucis.
Soluția instanței
Fapta inculpatului B.L. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol
urmată de moartea victimei motiv pentru care a fost condamnat.
Comentariu la speță
În speță suntem în prezența săvârșirii unei infracțiuni complexe calificată, violul urmat
de moartea victimei.
Este o infracțiune prin care se lezează:
- un obiect juridic special care în cazul infracțiunii de viol îl constituie relațiile sociale
care se referă la libertatea sexuală a oricărei persoane de a întreține relații sexuale după
propria sa voință.
- prin viol se aduce atingere și altor valori sociale referitoare la persoană, cum ar fi:
viața, integritatea corporală sau sănătatea victimei, care constituie obiect juridic secundar al
infracțiunii, cazul pe care îl întâlnim în speță, minora suferind în urma violului și o vătămare
corporală.
Această infracțiune cuprinde în conținutul său ca element circumstanțialo acțiune care
reprezintă conținutul altei infracțiuni.
Infracțiunea complexă, deși este o creație a legiuitorului, voința acestuia nu este o
manifestare arbitrară având la bază doar necesitățile unei represiuni penale mai eficiente, ci
are la bază și realități materiale obiective și subiective ce țin de realitatea faptei51.

III. CONCLUZII

51
Pașca V., op. cit., p. 294
27
 Am ales ca temăa lucrării de licență ”Infracțiunea complexă” deoarece aceasta
reprezintă o instituție a dreptului penal interesantă prin complexitatea problemelor specifice
pe care le ridică.
Reglementarea infracțiunii complexe este oferită de dispozițiile art. 35 alin. 2 Cod
penal (definiție), art. 36 alin. 2 și 3 Cod penal (pedeapsa pentru infracțiunea complexă), art.
37 Cod penal (recalcularea pedepsei pentru infracțiunea complexă).
Este o formă de unitate infracțională primară/originară, incriminările complexe putând
fi identificate prin simpla consultare a textelor legale52.
Ca urmare a studiului aspectelor teoretice și practice ale acestei instituții juridice de
drept penal am tras următoarele concluzii:
- Infracțiunea complexă este o formă a unității legale de infracțiune.
Având în vedere faptul că un infractor poate săvârși una sau mai multe infracțiuni,
dreptul penal face distincție între unitatea de infracțiune și pluralitatea de infracțiuni.
Prin unitatea de infracţiune se desemnează activitatea infracţională formată dintr-o singură
acţiune ori inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşită de o
persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni53.
Pluralitatea de infracțiuni desemnează situația în care o persoană săvârșește mai multe
infracțiuni.
Unitatea de infracţiune prezintă sub două forme:
- unitate naturală, care se întemeiază pe unicitatea faptei săvârşite;
- unitate legală, care se întemeiază pe voinţa legiuitorului de a reuni într-o singură
faptă o pluralitate de acte.
Unitatea legală este creată prin voinţa legiuitorului şi din considerente de tehnică
legislativă. Două dintre formele de unitate infracţională sunt reglementate în mod explicit prin
textele penale doar două - infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă.
- Potrivit art. 35 alin. 2 Cod penal, infracţiunea complexă este infracţiunea ce cuprinde
în conţinutul său ca element constitutiv sau ca o circumstanţă agravată o acţiune sau o
inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
- În ceea ce privește structura infracțiunii complexe aceasta presupune:
- un obiect juridic complex format dintr-o pluralitate de valori sociale care sunt lezate sau
puse în pericol prin comiterea faptei.
- subiectul pasiv poate fi același, sau pot fi subiecți pasivi distincți
- subiect activ poate fi o singură persoană sau o pluralitate de infractori.

52
Michinici-Mărculesu I.M., Dunea M., op. cit., p. 735
53
Oancea I., op. cit., p. 216
28
- la latura obiectivă acţiunile (inacţiunile) săvârşite pot să fie de aceeaşi natură sau de natură
diferită, printr-o singură acţiune sau prin acţiuni diferite, dar în aceeaşi împrejurare.
- infracţiunea complexă produce, cel puţin două rezultate, unul principal (produs de acţiunea
principală) şi unul sau mai multe rezultate secundare (produse de acţiunile secundare).
- sub aspectul laturii subiective, infracţiunea complexă poate fi săvârşită cu intenţie, din culpă
sau cu intenţie depășită
- Din definiţia consacrată în Codul penal, rezultă că infracţiunea complexă se poate
prezenta sub forma:
a) Infracţiunea complexă de bază, forma tip care la rândul său prezintă două forme:
a. Infracţiunea complexă rezultată prin reunirea în conţinutul ei a două acţiuni sau
inacţiuni care, luate separat, formează conţinutul obiectiv al unor infracţiuni de sine stătătoare.
Exemplu: tâlhăria
b. Infracţiunea complexă rezultată prin absorbirea în conţinutul său obiectiv a unei
acţiuni sau inacţiuni care prin ea însăşi, luată separat, constituie o infracţiune prevăzută de
legea penală.
Exemplu: dezertarea (art. 414 Cod penal, care are conţinutul preluat de la absenţa nejustificată
(art. 413 Cod penal).
B) Infracţiunea complexă calificată cuprinde în conţinutul său, ca pe un element
circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni.
Aici conţinutul material al infracţiunii complexe este constituit din elementul obiectiv
al unei alte infracţiuni54.
Exemplu: violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei sau furtul calificat,
prin efracţie
- Sancţiunea aplicabilă pentru infracțiunea complexă este cea prevăzută de lege.

54
Dongoroz V. și colectiv, op. cit., p. 559
29
 BIBLIOGRAFIE

Tratate/Cărţi
1. Boroi A., Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2010
2. Bulai C., Bulai B, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2007
3. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.,
Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Vol. II, Ediţia a II-a, Editura Academiei
Române, Bucureşti, Editura All Beck, 2003
4. Michinici-Mărculesu I.M., Dunea M., Drept penal. Partea generală, Curs teoretic
în domeniul licenței (I), Editura Hamangiu, 2017
5. Mitrache C-tin., Mitrache C., Drept penal român, partea generală, Bucuresti,
Editura Universul Juridic, 2006
6. Neagu N., Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București,
2021
7. Oancea I., Drept penal, partea generală Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1971
8. Pascu I., Tâlhăria, aspecte de teorie şi practică judiciară, Editura Ministerului de
interne, 1991
9. Paşca V., Curs de drept penal. Partea generală, Ediţia a II-a actualizată cu
modificările noului Cod penal, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2012
10. Pitulescu I., Medeanu T., Drept penal, Partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2006
11. Popoviciu L. R., Drept penal. Partea generală, Ediția a II-a revăzută și adăugită,
Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2014
12. Streteanu F., Nițu D., Drept penal. Partea generală, Curs universitar, Vol. II.
Editura Universul Juridic, București, 2018
13. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G.,Drept penal general, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002
14. Vasiliu T., Pavel D., Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, vol. I,
Editura Științifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975
Articole/Studii
1. Paraschiv G.,Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, R.D.P. nr. 4/2000
2. Hrițcu C., Practica judiciară în materia infracțiunilor complexe, RDP nr. 3/2010
30
 Legislaţie naţională
Codul penal român
Practică judiciară/WEB SITE-uri
1. Mihuţ E. A., Popoviciu L. R., Drept penal. Criminalistică, Culegere de speţe din
practica judiciară, Editura Universităţii AGORA, Oradea, 2008
3. https://www.jurisprudenta.com
http://infodosar.ro
4. www.scj.ro

31