MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DE STAT ,,ALECO RUSSO” DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPACIALITATEA DREPT

REFERAT
la disciplina Drept penal-partea general II
TEMA: Unitatea și pluralitatea de infracțiuni

Autor: Tatarencu Lucia

Cruglov Eric
Coordonator științific: Spatari Mariana,
conf. univ., dr.

BĂLȚI, 2021
Cuprins
INTRODUCERE...............................................................................................................3
1. Considerații generale privind unitatea și pluralitatea de infracțiuni.................4
2. Noțiunea și modalitățile unității de infracțiune....................................................4
2.1. Infracțiunea unică...........................................................................................................4
2.1.1. Unitatea naturală de infracțiune. Noțiune și modalități......................................5
2.1.2. Unitatea legală de infracțiune. Noțiune și modalități...........................................5
3. Noțiunea și modalitățile pluralității de infracțiuni...............................................7
3.1. Concursul de infracțiuni.................................................................................................8
3.1.1. Concursul real..........................................................................................................8
3.1.2. Concursul ideal........................................................................................................8
3.2. Recidiva............................................................................................................................9
Concluzii...........................................................................................................................12
Abrevieri...........................................................................................................................12
Bibliografie:......................................................................................................................13
 INTRODUCERE
Din cele mai vechi timpuri și până în prezent au existat o multitudine de conflicte social-
umane, diferite după conținut, forma, timp sau alte caracteristici, care mai mult sau mai puțin
aduceau prejudiciu persoanei și societății. Astfel s-a simțit necesitatea de a reglementa,
documenta, sancționa și preveni toate aceste încălcări, ajungând la etapa istorică de dezvoltare
social-umană când a fost înființat dreptul penal.
Denumirea de Drept Penal este folosita în două accepțiuni:1
 Ramură specifică a dreptului, ce reunește sistemul normelor juridice penale
 Știință – ramură distinctă a științelor juridice care studiază aceste norme.
Savanții în penologie consider că dreptul penal este o ramură de drept și reprezintă
ansamblul normelor juridice edictate de stat prin care se stabilesc faptele care constituie
infracțiuni(crime și delicte), pedepsele care se aplică și dreptul statului de a trage la răspundere
penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, pentru apărarea ordinii de drept.2
Importanța dreptului penal este dată de necesitatea imperioasă a apărării valorilor
esențiale ale societății, pe care aceasta se întemeiază. În cadrul acestor valori, un loc hotărâtor îl
ocupă omul privit ca valoare socială supremă; acesta trebuie să se bucure de ocrotire penală sub
toate atributele sale: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea fizică și psihică,
inviolabilitatea sexuală, demnitatea, inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței. Toate
faptele, acțiunile sau inacțiunile care prin conținutul lor încalcă toate aceste valori menționate
mai sus, se numesc infracțiuni.
În cele ce urmează, vom efectua un studiu comparat între legislația Republicii Moldova și
cea a României, cu privire la unitatea și pluralitatea de infracțiuni.

1
http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_penal
2
Dr. Aurel Teodor Moldovan, DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ, Brașov 2009
 1. Considerații generale privind unitatea și pluralitatea de infracțiuni
Problema pluralității de infracțiuni ocupă un loc central printre disputele științei penale,
fapt confirmat și de confuzia și incertitudinea care se observă în această materie printre
reglementările CP al RM. Săvârșirea mai multor infracțiuni necesită încadrarea și calificarea lor
în conformitate cu mai multe norme ale CP, însă sunt cazuri când câteva fapte penale urmează a
fi calificate numai conform unei norme a CP, ceea ce influențează mărimea și gravitatea
pedepsei. Un fapt comun pentru aceste cazuri este săvârșirea mai multor infracțiuni de către o
singură persoană, care prezintă un pericol social sporit față de cazul unui infractor care a comis o
singură infracțiune.
Problema unității de infracțiune se pune în mod special în cazul infracțiunilor al căror
conținut complex se realizează nu printr-o singură acțiune sau inacțiune, ci prin mai multe,
fiecare dintre ele putând constitui o infracțiune, dar care în îmbinarea lor sunt considerate de
legea penală drept o singură infracțiune.
În viziunea savantei ruse N. Kuzneţova, “pluralitatea de infracțiuni se caracterizează prin
faptul că toate cele săvârșite nu sunt cuprinse de o singură normă a Pârții speciale, care prevede o
infracțiune unică; totodată, cele săvârșite uneori pot fi divizate într-un lanț de episoade, fiecare
dintre ele constituind o faptă penală de sine stătătoare”. G. Tkeșeliadze opinează convingător:
“unitatea infracțională este determinată de componența respectivă de infracțiune. Pentru
pluralitatea de infracțiuni are importanță nu cantitatea acțiunilor comise, ci câte componențe de
infracțiune au fost realizate”. În consecință, pentru pluralitatea de infracțiuni sunt caracteristice
cazurile când una sau un șir de fapte consecutive săvârșite de vinovat conțin semnele câtorva
componențe de infracțiune.3
Alți autori dau o definiție mai largă, care evidențiază semnele distinctive ale formelor
pluralității de infracțiuni. În acest sens, pluralitatea desemnează situația în care o persoană a
săvârșit două sau mai multe infracțiuni înainte de a fi fost definitiv condamnată pentru vreuna
dintre ele, ori a comis o nouă infracțiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta,
săvârșită anterior.4
Cât privește locul pe care pluralitatea de infracțiuni îl ocupă în sistemul Codului penal în
vigoare, trebuie relevat că această instituție este reglementată în cadrul mai larg al instituției
infracțiunii, ca o amplificare a activității infracționale, respectiv ca un aspect important al
instituției infracțiunii. Deci, CP în vigoare al RM, ca și legea penală anterioară, nu evidențiază
pluralitatea de infracțiuni într-un capitol aparte, însă enumeră formele pluralității – concursul și
recidiva, care au în comun faptul săvârșirii de către o persoană a cel puțin două infracțiuni.
Se poate deci concluziona că singurul factor unificator al instituției pluralității îl
constituie legătura “in personam” dintre infracțiuni, faptul că ele sunt atribuite unuia și aceluiași
subiect. Cum însă fiecare faptă în parte prezintă un anumit grad de pericol social și el se
răsfrânge asupra pericolului pe care îl prezintă infractorul, acest pericol capătă o intensitate
specifică în situația săvârșirii unei pluralități de infracțiuni, în raport cu ipoteza comiterii unei
infracțiuni unice.5
2. Noțiunea și modalitățile unității de infracțiune
2.1. Infracțiunea unică
Conform art. 28 din CP al RM, infracțiunea unică reprezintă o acțiune (inacțiune) sau un
sistem de acțiuni (inacțiuni) calificate conform dispoziției unei singure norme a legii penale.
Definiția legală menționează în primul rând cazul tipic al infracțiunii unice care se realizează
printr-o faptă simplă, adică infracțiunea pentru care este suficientă o singură acțiune (inacțiune)
pentru a fi în prezența componenței respective de infracțiune, dar legea, ne atrage totodată,
atenția și asupra cazurilor când infracțiunea se realizează nu printr-o singură acțiune (inacțiune),
3
Ю. Красиков, А. Алакаев, Уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Множественность преступлений,
Норма, 1996, c. 77. Ю. Красиков, А. Алакаев, Уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Множественность
преступлений, Норма, 1996, c. 77.
4
M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Chemarea, Iași, 1992, vol. II, p. 567
5
F. Streteanu, Concursul de infracțiuni, Lumina Lex, Cluj-Napoca, 1999, p. 8-9.
ci printr-o serie de fapte, fiecare dintre care poate constitui o infracțiune aparte, însă din punct de
vedere legal ele sunt privite ca o singură infracțiune.
Unitatea de infracțiune există când activitatea făptuitorului realizează o singură
infracțiune, adică atunci când se identifică conținutul (componența) unei singure infracțiuni.6
Uneori o singură infracțiune prin natura ei se realizează prin mai multe acte criminale sau
produce câteva rezultate prejudiciabile, ceea ce ne poate induce în eroare cu privire la unitatea
sau pluralitatea faptelor penale comise. În unele cazuri însă, însuși legiuitorul “face mai dificilă”
determinarea soluției corecte prin faptul că reunește în cadrul unei infracțiuni elementele
constitutive ale altor componențe de infracțiune.
Cu privire la tipurile unității infracționale s-a înrădăcinat tendința de a face distincția
dintre unitatea naturală și unitatea legală de infracțiune, fiecare manifestându-se prin diferite
forme de infracțiuni unice.
2.1.1. Unitatea naturală de infracțiune. Noțiune și modalități
Prin unitatea naturală se înțelege un act sau mai multe acte, care constituie prin natura sa
o activitate unică prin care se realizează conținutul unei singure infracțiuni.
Unitatea naturală de infracțiune are la bază unicitatea acțiunii sau inacțiunii care
constituie elementul material al infracțiunii, în același timp ea producând un singur rezultat, sub
aspect subiectiv forma de vinovăție fiind, de asemenea, unică.7
În doctrină unitatea naturală se prezintă sub forma infracțiunii simple și continue.
Infracţiunea simplă reprezintă infracțiunea a cărei latură obiectivă este compusă dintr-o
singură acțiune (inacțiune), fie dintr-o activitate unică, care produce rezultatul ce corespunde
componenței de infracțiune în cauză. Este formată dintr-o singură acțiune/inacțiune, o singură
consecință, o singură formă de vinovăție.
Infracţiunea continuă se caracterizează prin săvârșirea neîntreruptă, timp nedeterminat a
activității infracționale (alin. (1) al art. 29 CP al RM).
Latura obiectivă a acestui tip de infracțiune se caracterizează printr-o continuitate în timp,
care durează neîntrerupt până ce făptuitorul singur nu o va înceta, fie până în momentul
intervenției persoanelor terțe (infractorul este reținut de poliție etc.).
În literatura de specialitate se face distincție între infracțiunea continuă permanentă și cea
succesivă: prima se realizează fără intervenția făptuitorului (de exemplu însușirea sau utilizarea
ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale), iar a doua, dimpotrivă, necesită
intervenția succesivă a acestuia.8
În doctrina română se menționează și infracțiunea deviată ca formă a unității naturale.9
Infracțiunea deviată reprezintă o forma a unității naturale de infracțiune și desemnează
infracțiunea săvârșită prin devierea acțiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era
îndreptată, datorită greșelii făptuitorului sau prin îndreptarea acțiunii, din eroare, asupra altei
persoane sau altui obiect.
Infracțiunea deviată are doua modalități:10
 aberratio ictus - realizată prin devierea acțiunii spre un alt obiect sau spre o altă
persoană din greșeala făptuitorului (exemplu, făptuitorul urmărește să lovească o
persoana dintr-un grup, dar, manevrând greșit corpul contondent, este lovita o alta
persoana);
 error in persona - realizată prin săvârșirea faptei asupra altei persoane ori asupra
altui obiect datorită erorii făptuitorului (exemplu, infractorul dorește să-și ucidă
rivalul și noaptea, pe întuneric, îl confundă cu o altă persoană, pe care o ucide).
2.1.2. Unitatea legală de infracțiune. Noțiune și modalități

6
C. Bulai, op. cit., p. 466.
7
C. Butiuc, Infracţiunea complexă, ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 3.
8
C. Bulai, op. cit., p. 470.
9
https://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Unitatea-de-infractiune92435.php
10
https://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Unitatea-de-infractiune92435.php
 Unitatea legală de infracțiune este o creație a legiuitorului, care se caracterizează prin
reuniunea conținutului unei singure infracțiuni, a două sau mai multe acțiuni/inacțiuni ce ar putea
constitui fiecare în parte o infracțiune de sine stătătoare.
Unitatea legală se prezintă sub forma infracțiunii prelungite (continuate), complexe,
progresivă și a infracțiunii de obicei.
Conform alin. (1) al art. 30 din CP al RM, se consideră infracțiune prelungită
(continuată) fapta săvârșită cu intenție unică, caracterizată prin două sau mai multe acțiuni
infracționale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracțiune.
Alin. (1) al art. 35 din Noul Cod Penal al României prevede că infracțiunea este
continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași
rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte,
conținutul aceleiași infracțiuni.11
În acest context, la comiterea acestui tip de infracțiune persoana săvârșește la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții criminale, acțiuni sau inacțiuni care
formează fiecare în parte componența aceleiași infracțiuni.
Din definiția menționată putem deduce condițiile existenței infracțiunii prelungite:
– scop unic (rezoluție unică);
– fiecare acțiune (inacțiune) luată în parte reprezintă aceeași componență de infracțiune;
– ultima condiție, care se subînțelege, ca toate actele care formează infracțiunea
prelungită să fie comise de aceeași persoană, la unele dintre care ea poate fi sau autor, sau
complice.
Legea penală ne indică momentul consumării infracțiunii continuate (prelungite) –
momentul săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni infracționale (alin. (2) al art. 30 din CP al RM).
Acțiunile sau inacțiunile care formează latura obiectivă a infracțiunii continuate sunt
înfăptuite la diferite intervale de timp, relativ scurte, de regulă comise prin același mijloc,
urmărindu-se un rezultat omogen, de aceeași natură. Din punctul de vedere al laturii subiective,
este determinant scopul unic, adică toate faptele sunt cuprinse de aceeași intenție, fiind comise
prin aceeași formă a vinovăției și având același scop și același motiv.
Infracțiunea complexă este cea care cuprinde în conținutul său ca element constitutiv sau
ca circumstanță agravantă o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută
de legea penală.
Infracţiunea complexă este un tip de unitate infracțională creată de legiuitor prin
absorbirea în conținutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite, care reprezintă, fiecare în parte,
conținutul unei anumite infracțiuni, dar care, prin voința legiuitorului, fiind incluse în conținutul
infracțiunii complexe, își pierd autonomia infracțională originară, devenind, după caz, fie un
simplu element constitutiv în conținutul de bază al infracțiunii complexe, fie un element
circumstanțial în conținutul agravat sau calificat al acesteia.
Infracţiunea complexă se prezintă sub două forme:
– când în componența ei intră ca element constitutiv o altă infracțiune (tâlhăria, munca
forțată), denumită și infracțiune complexă ca infracțiune-tip;
– varianta agravată a infracțiunii complexe, când în componența ei intră în calitate de
semn agravat (calificativ) o altă infracțiune.
Alin. (1) al art. 35 din Noul Cod Penal al României prevede că infracțiunea este complexă
când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o
acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.12
Din însăși denumire rezultă că infracțiunea complexă are și o structură complexă în ceea
ce privește elementele componenței de infracțiune. Odată stabilit că infracțiunea complexă se
formează prin reunirea altor infracțiuni sau prin absorbția unei infracțiuni de către alta, rezultă în

11
https://lege5.ro/Gratuit/gezdmnrzgi/codul-penal-din-2009
12
https://lege5.ro/Gratuit/gezdmnrzgi/codul-penal-din-2009
mod logic că infracțiunea nou creată de legiuitor are, după caz, două sau mai multe obiecte
juridice, care formează împreună obiectul complex.13
Latura obiectivă a infracțiunii complexe este compusă din suma elementelor materiale ale
infracțiunilor din care se compune. În cazul variantei agravate a infracțiunii complexe vinovăția
este una dublă.
Infracțiunea progresivă se consideră fapta, care după momentul consumării acțiunii
săvârșite se amplifică rezultatul fără intervenția făptuitorului ori se produc urmări noi
caracteristic unor infracțiuni mai grave.
Așadar, infracțiunea va cunoaște un prim moment al consumării, corespunzător
momentului în care toate elementele care caracterizează o infracţiune dată sunt întrunite, urmând
ca, ulterior, pe fondul amplificării conținutului obiectiv, să cunoască un moment al epuizării
țărmuit de ultimul rezultat la care s-a ajuns. Relativ la momentul epuizării, se va putea afirma cu
certitudine că latura obiectivă a infracțiunii progresive nu mai comportă alte modificări numai în
ipoteza în care ultimul rezultat nu va mai putea fi depăşit, fie prin voinţa legii, în situația în care
infracțiunea a atins nivelul maxim prevăzut de legiuitor, fie prin forţa lucrurilor, atunci când a
intervenit decesul victimei.
Infracțiunea de obicei este fapta al cărui conținut se realizează prin repetarea faptei de un
anumit număr de ori din care să rezulte obișnuința sau îndeletnicirea făptuitorului. Dacă din
săvârșirea faptei sau a faptelor nu rezultă obișnuința sau îndeletnicirea, fapta nu constituie
infracţiune.14
Incriminarea unor asemenea fapte sub forma unității legale se face cu condiția că ele,
toate împreună, să pună în evidență prin repetabilitatea lor obișnuința sau îndeletnicirea, pentru
că, luate separat, nu au relevanță juridico-penală. De aici, în mod logic, rezultă concluzia că ceea
ce se repetă sunt o serie de fapte și nu infracțiunea însăși, fiindcă infracțiunea ca atare nu există
decât după ce s-a produs repetarea care să ateste obișnuința, obiceiul sau îndeletnicirea.15
3. Noțiunea și modalitățile pluralității de infracțiuni
CP nu ne dă o definiție a pluralității de infracțiuni, această sarcină revenind științei
dreptului penal, în care nu se observă o unanimitate nici cu privire la problema în cauză și nici în
ceea ce privește formele pluralității de infracțiuni.
Autorul rus I. Galperin menționează că “pluralitatea de infracțiuni constă în faptul că
vinovatul săvârșește, până la tragerea sa la răspundere penală, câteva fapte penale, care conțin
semnele diferitelor componențe de infracţiune, câteva fapte penale, care conțin semnele unei
componențe de infracţiune, dar care nu se caracterizează printr-o legătură internă, fie, în sfârșit,
comite din nou oricare altă infracţiune după condamnarea pentru infracțiunea anterioară”.16
Astfel, pluralitatea de infracțiuni poate fi caracterizată prin acele cazuri generatoare de
consecințe juridice când o persoană săvârșește concomitent sau succesiv câteva infracțiuni până a
fi trasă la răspundere penală, fie săvârșește din nou o infracţiune după condamnarea pentru
infracțiunea anterioară, dacă cel puțin pentru două infracțiuni nu sunt stinse sau ridicate
consecințele juridice penale și nu există piedici procesuale pentru intentarea cauzei penale. 17
Luând în considerație cele menționate, putem evidenția trăsăturile de bază ale pluralității
de infracțiuni:
– săvârșirea de către o persoană a două sau mai multe infracțiuni, în sensul că faptele
săvârșite trebuie să constituie infracțiuni, și nu un alt ilicit juridic; caracterul penal al faptei nu
trebuie să fie înlăturat printr-o cauză prevăzută de lege.
– prezența consecințelor juridice penale nestinse sau neridicate cel puțin referitor la
două infracțiuni. Pluralitatea de infracțiuni reflectă din punct de vedere juridic gradul sporit al

13
C. Butiuc, op. cit., p. 56.
14
C. Bulai, op. cit., p. 485
15
T. Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Cluj, 1923, p. 618; citat după: C. Butiuc, op. cit.,
p. 13.
16
Советское уголовное право. Общая часть, Москва, Изд-во МГУ, 1974, c. 251.
17
В. Малков, Множественность преступлений и ее формы по советскому уголовному праву, c. 12.
pericolului social al faptei și făptuitorului pe care se întemeiază consecințele juridice
nefavorabile cauzate de această situație.
În ceea ce privește formele pluralității de infracțiuni, CP în vigoare menționează în
această calitate concursul de infracțiuni și recidiva.
3.1. Concursul de infracțiuni
Se consideră concurs de infracțiuni săvârșirea de către o persoană a două sau mai multe
infracțiuni, dacă persoana nu a fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele și dacă nu a
expirat termenul de prescripție de tragere la răspundere penală, cu excepția cazurilor când
săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni este prevăzută în articolele părții speciale a
prezentului cod în calitate de circumstanță care agravează pedeapsa.(alin. (1) al art. 33 din CP al
RM).
Din definiție rezultă anumite condiții de existență a concursului de infracțiuni:
– săvârșirea de către o persoană a două sau mai multe infracțiuni omogene sau eterogene;
– săvârșirea infracțiunilor înainte de adoptarea unei sentințe definitive de condamnare
pentru vreuna dintre ele;
– infracțiunile sau cel puțin două dintre ele să atragă o condamnare.18
Concursul de infracțiuni se prezintă în CP al RM sub două forme: real și ideal. În Noul
Cod Penal al României concursul de infracțiuni se prezintă sub forma de concurs real și concurs
formal.
3.1.1. Concursul real
Concursul real există atunci când persoana, prin diferite acțiuni (inacțiuni) de sine
stătătoare, săvârșește două sau mai multe infracțiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite
alineate ale unui articol din CP al RM (alin. (3) al art. 33 din CP al RM).
Alin. 1 al art. 38 din Noul Cod Penal al României prevede că există concurs real de
infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni
sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Exisă concurs
real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau
ascunderea altei infracțiuni.
În cazul concursului real infracțiunile sunt comise prin același număr de acțiuni
(inacțiuni), deci câte infracțiuni avem, atâtea fapte (făptuitorul trage cu arma în victimă,
omorând-o, și apoi comite un furt, sustrăgându-i banii din buzunar).
Astfel, din art. 33 din CP al RM decurg semnele concursului real:
1) săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multe infracțiuni;
2) fiecare infracţiune conține semnele unei componențe de sine stătătoare de infracțiuni;
3) fiecare infracţiune trebuie să fie prevăzută la diferite articole sau la diferite alineate ale
unui articol din CP al RM;
4) pentru nici o infracţiune care intră în concurs persoana nu este condamnată definitiv;
5) pentru nici o infracţiune care intră în concurs nu au expirat termenele de prescripție de
tragere la răspundere penală.
Uneori în concurs real pot intra infracțiuni omogene și identice. Astfel, concursul real
poate fi format dintr-o infracţiune consumată și o infracţiune omogenă sau identică neconsumată,
fie din participarea la o astfel de infracţiune.
3.1.2. Concursul ideal
Concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură acţiune (inacţiune)
săvârșește două sau mai multe infracțiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale
unui articol din CP al RM (alin. (4) al art. 33 din CP al RM). Suntem în prezența concursului
ideal când făptuitorul, având intenția de a omorî victima prin declanșarea unei explozii, lipsește
de viață din imprudență o altă persoană care trecea prin apropiere.
În cazul concursului ideal are loc o legătură foarte strânsă între infracțiuni, de regulă, una
fiind un mijloc pentru comiterea celeilalte, care reprezintă scopul final al infractorului (de
exemplu, incendierea casei pentru a omorî victima).
18
F. Streteanu, op. cit., p. 36.
 Problemele practice care apar în privința concursului ideal țin de necesitatea de a-l
deosebi pe acesta de o infracţiune unică complexă, care atentează, de asemenea, la două obiecte
juridice și provoacă două tipuri de consecințe, calificate însă în baza unui singur articol, spre
deosebire de concursul ideal, calificat în baza a două sau mai multe articole.
În cazul concursului ideal, printr-o singură acţiune (inacţiune) se săvârșesc două sau mai
multe infracțiuni.
Cele două forme ale concursului de infracțiuni au următoarele trăsături comune:
1) săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multe infracțiuni;
2) infracțiunile să fie omogene sau eterogene, adică să fie prevăzute la diferite articole
sau la diferite alineate ale unui articol din CP al RM.
Alin. (2) al art. 38 din Noul Cod Penal al României menționează că există concurs formal
de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în
care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.
 Codul penal român consacră regula potrivit căreia în caz de concurs de infracțiuni se
aplică cea mai grea dintre pedepsele stabilite, la care se poate adăuga un spor. Prin aplicarea
dispozițiilor privind concursul de infracțiuni nu se poate depăși totalul pedepselor stabilite de
instanță pentru infracțiunile concurente.19
3.2. Recidiva
Recidiva este considerată cea mai periculoasă formă a pluralității de infracţiuni. În
traducere din latină termenul “recidivus” înseamnă renuvelabil. Esenţa recidivei se manifestă în
nedorinţa statică a persoanei de a se corecta, de a se conforma cu legea penală.
Conform art. 34 din CP al RM, se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau
mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârșită cu
intenţie. Pericolul sporit al recidivei decurge din forma intenţionată a vinovăției infracțiunilor
din care se constituie aceasta, precum și din faptul că persoana a fost deja preîntâmpinată
despre consecințele săvârșirii unei noi infracţiuni prin însuși faptul condamnării sale anterioare.
Art. 41 al Noului Cod Penal al României prevede la alin. (1) că există recidivă când, după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi
până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de
un an sau mai mare. La alin. (2) prevede că există recidivă şi în cazul în care una dintre
pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe viaţă, iar la alin. (3) prevede că pentru
stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate,
pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost
recunoscută potrivit legii.
Primul aspect care se evidențiază în definiția recidivei este, după cum am menționat deja,
forma intenţionată de vinovăție a infracțiunilor săvârșite. Antecedentele penale pentru
infracțiunile săvârșite din imprudență nu pot evolua în calitate de element constitutiv al recidivei
(lit. b) din alin. (5) al art. 34 din CP al RM).
Următorul caracter important în acest sens este săvârșirea a cel puțin două fapte care să
fie recunoscute ca infracţiuni conform CP al RM. În caz că faptele comise și imputate constituie
infracţiuni conform legilor penale străine, însă nu sunt incriminate în codul nostru penal, fie au
fost decriminalizate, acestea nu vor fi luate în considerație de către instanța de judecată (lit. c)
din alin. (5) al art. 34 din CP al RM). În caz de săvârșire a infracțiunii în străinătate, de aceasta se
poate tine cont la stabilirea stării de recidivă, recidivă periculoasă și deosebit de periculoasă dacă
hotărârea definitivă de condamnare care a fost pronunțată în străinătate a fost recunoscută de
instanța de judecată a Republicii Moldova (alin. (4) al art. 34 din CP al RM) în ordinea stabilită
de legislația procesual-penală (art. 558-559 din CPP al RM).
Al treilea semn constă în prezența antecedentelor penale (art. 110 din CP al RM) pentru
infracțiunea comisă anterior. Dacă antecedentele penale sunt stinse în conformitate cu art. 111
din CP al RM sau persoana a fost reabilitată (art. 112 din CP al RM), atunci infracțiunea în cauză
19
https://legeaz.net/dictionar-juridic/concurs-de-infractiuni
nu mai poate fi luată în considerație la stabilirea stării de recidivă (lit. d) din alin. (5) al art. 34
din CP al RM).
Al patrulea semn al recidivei este că la stabilirea acesteia nu se ține cont de infracțiunile
săvârșite în timpul minoratului (lit. a) din alin. (5) al art. 34 din CP al RM).
Astfel, starea de recidivă se consideră săvârșirea unei infracţiuni intenționate de către o
persoană care are antecedente penale pentru o infracţiune intenţionată comisă anterior dacă la
momentul săvârșirii acelei infracţiuni ea a atins vârsta de 18 ani.
În funcție de gravitatea infracțiunii (art. 16) și de numărul condamnărilor, CP clasifică
recidiva în trei tipuri: 1) simplă (alin. (1) al art. 34); 2) periculoasă (alin. (2) al art. 34); 3)
deosebit de periculoasă (alin. (3) al art. 34).
Recidiva simplă, după cum rezultă din alin. (1) al art. 34, se constituie în cazul când
persoana săvârșește orice infracţiune intenţionată, având antecedente penale pentru o infracţiune
intenţionată. De exemplu, starea de recidivă va fi în cazul săvârșirii unui furt de către o persoană
care are antecedente penale pentru o tâlhărie săvârșită anterior. Starea de recidivă simplă
constituie o circumstanță agravantă (lit. a) din alin. (1) al art. 77), iar pedeapsa aplicată pentru
infracțiunea comisă nu poate fi mai mică de jumătate din maximul celei mai aspre pedepse
prevăzute în sancțiunea articolului corespunzător din Partea specială a CP (art. 82).
La stabilirea recidivei periculoase și deosebit de periculoase se ține cont de aceleași
semne ca și în cazul recidivei simple, dar și de tipul pedepsei aplicate, de gravitatea și numărul
infracțiunilor comise anterior. Recidiva se consideră periculoasă:
a) dacă persoana condamnată anterior de două ori la închisoare pentru infracţiuni
intenționate a săvârșit din nou cu intenţie o infracţiune;
b) dacă persoana condamnată anterior pentru o infracţiune intenţionată gravă sau deosebit
de gravă a săvârșit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă.
Recidiva se considera deosebit de periculoasă:
a) dacă persoana condamnată anterior de trei sau de mai multe ori la închisoare pentru
infracţiuni intenționate a săvârșit din nou o infracţiune cu intenţie;
b) dacă persoana condamnată anterior pentru o infracţiune excepțional de gravă a săvârșit
din nou o infracţiune deosebit de gravă sau excepțional de gravă.
Mărimea pedepsei pentru recidivă periculoasă și deosebit de periculoasă nu poate fi mai
mică de două treimi și, respectiv, de trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute
la articolul corespunzător din Partea specială a CP.
Art. 42 al Noului Cod Penal al României prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se
ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:
a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b) infracţiunile amnistiate;
c) infracţiunile săvârşite din culpă.
La art. 43 al Noului Cod Penal al României se menționează despre pedeapsa în caz de
recidivă, și anume:
(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată
se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă
la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată
sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de
recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de
infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul
rămas neexecutat din aceasta.
(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) şi alin. (2) s-ar depăși cu mai
mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în
locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
 (4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare
de recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se
săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
(6) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune şi
mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel
condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile alin. (1) - (5).
(7) Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
Caracterul infracţiunilor comise stă la baza clasificării recidivei în: generală și specială.
Recidiva generală se caracterizează prin săvârșirea de către o persoană după condamnare a unei
noi infracţiuni de natură diferită, iar recidiva specială – prin săvârșirea după condamnare a unei
noi infracţiuni identice sau, în cazurile prevăzute expres de lege, omogene.20
În concluzie, putem spune că recidiva generează un grad sporit de răspundere penală și de
pedeapsă, și anume:
• în cazul recidivei tipul penitenciarului este stabilit în conformitate cu alin. (4) al art. 72
din CP al RM;
• în cazul recidivei de infracţiuni în timpul ispășirii pedepsei pentru infracţiunea săvârșită
anterior, se aplică reguli speciale de stabilire a pedepsei pentru cumul de sentinţe (art. 85 din CP
al RM);
• în cazul recidivei de infracţiuni persoana nu poate fi liberată de răspundere penală (art.
54, 55, 57, 58, 59 din CP al RM).
În lipsa unei prevederi legale exprese, suntem de părerea că, dacă articolul din Partea
specială menționează condamnarea anterioară a persoanei ca semn calificativ, atunci pedeapsa
trebuie să fie stabilită fără a ţine cont de prevederile art. 84 din CP al RM. Situația contrară ar
duce la o răspundere penală inegală, și anume la o răspundere de două ori pentru aceeași faptă.

20
В. Малков, Множественность преступлений и ее формы по советскому уголовному праву, с. 92.
Concluzii
Spre final pot concluziona cu ideea că
Abrevieri
Alin. = alineat
CP = Cod Penal
RM = Republica Moldova
Art. = articol
Bibliografie:
1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_penal
2. Ю. Красиков, А. Алакаев, Уголовное право. Общая часть. Курс лекций. Множественность
преступлений, Норма, 1996, c. 77. Ю. Красиков, А. Алакаев, Уголовное право. Общая часть.
Курс лекций. Множественность преступлений, Норма, 1996, c. 77.
3. M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Chemarea, Iași, 1992, vol. II, p. 567
4. F. Streteanu, Concursul de infracțiuni, Lumina Lex, Cluj-Napoca, 1999, p. 8-9.
5. Dr. Aurel Teodor Moldovan, DREPT PENAL PARTEA GENERALĂ, Brașov 2009
6. C. Bulai, op. cit., p. 466.
7. C. Butiuc, Infracţiunea complexă, ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 3.
8. C. Bulai, op. cit., p. 470.
9. https://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Unitatea-de-infractiune92435.php
10. https://www.stiucum.com/drept/drept-penal/Unitatea-de-infractiune92435.php
11. https://lege5.ro/Gratuit/gezdmnrzgi/codul-penal-din-2009
12. https://lege5.ro/Gratuit/gezdmnrzgi/codul-penal-din-2009
13. C. Butiuc, op. cit., p. 56.
14. C. Bulai, op. cit., p. 485
15. T. Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Cluj, 1923, p. 618; citat după: C. Butiuc, op.
cit., p. 13.
16. Советское уголовное право. Общая часть, Москва, Изд-во МГУ, 1974, c. 251.
17. В. Малков, Множественность преступлений и ее формы по советскому уголовному праву, c. 12.
18. F. Streteanu, op. cit., p. 36.
19. https://legeaz.net/dictionar-juridic/concurs-de-infractiuni
20. В. Малков, Множественность преступлений и ее формы по советскому уголовному праву, с. 92.
21. Codul Penal al Republicii Moldova