Unitatea de curs: DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ I.

Note de curs

Profesor: Anatolie FAIGHER,

Dr., conf.univ.

Bibliografie recomandată:
1. Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V., Budeci V., Carpov Т., Cuşnir V., Cojocaru
R., Mariţ A., Popovic Т., Ulianovschi Gh., Ulianovsehi X,, Ursu N., Volcinschi V. Cod penal al
Republicii Moldova. Comentariu, Chişinău, 2009
2. Brânză S. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţiişi demnităţii persoanei.
Chişinău, 1999
3. Brînza S, Stati V. Tratat de drept penal. Partea specială. – Ch., Vol. I, 2015
4. Brînza S., Stati V. Drept penal. Partea specială. – Ch., Vol. I, 2011
5. Copețchi S., Hadîrca Ig. Calificarea infracțiunilor: Note de curs. - Ch., 2015.
6. Grama M., Botnaru S., Şavga A. Dreptul penal: partea generală. Vol.I. - Ch., 2012
7. Macari I. Drept penal al Republicii Moldova. Partea specială. Chişinău: USM,
2003
8. Mariț A. Drept penal. Partea generală.Vol.I.- Ch., 2002
9. Mariț Al., Vasiloi D., Cauș I. Îndrumător metodic la disciplina Drept penal: Partea
Specială. – Ch.: ASEM, 2009
10. Udroiu M. Drept penal: partea generală. Ed. a 4-a. București: C.H. Beck, 2017
11. Гуцуляк В.И., Бужор В.Г. Коментарий к Уголовному кодексу Республики
Молдова: Общая часть. - Сh., 2005
12. Гуцуляк В.И., Бужор В.Г., Спыну И.А. Комментарийй к Уголовному кодексу
Республики Молдова: Общая часть. - Ch., 2010
13. Файгер Анатолий, Черноморец Сергей. Уголовное право. Общая часть (для
I-го семестра учебного года). Методические рекомендации для выполнения контрольных
работ. Кишинев, 2018
14. Файгер Анатолий, Черноморец Сергей. Уголовное право. Общая часть (для
II-го семестра учебного года). Методические рекомендации для выполнения контрольных
работ. Кишинев, 2018
15. Файгер, Анатолие, Практикум по уголовному праву. Общая часть.// Material
metodico-didactic. Bălţi, 2010

1
 Tema: Noţiuni introductive.
Termenul “drept penal” este folosit pentru a denumi atat dreptul penal, ca una din
ramurile sistemului de drept, cat si stiinţa dreptului penal, ca una din ramurile stiinţelor juridice
care studiaza respectiva ramura a dreptului.
Ca ramura a sistemului dreptului, dreptul penal - reprezinta subsistemul normelor
juridice care reglementeaza relaţiile de aparare sociala prin interzicerea ca infracţiuni, sub
sancţiuni specifice, denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile
sociale, in scopul apararii acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea
pedepselor persoanelor care le savarsesc.
Drept penal partea specială ca ramura de drept constituie totalitatea normelor penale
care determină atît semnele obiective şi sibiective ce califică o faptă prejudiciabilă drept
infracţiune concretă, cît şi cercul în care sunt circumscrise faptele ce pot fi recunoscute
infracţiuni, precum şi stabilesc categoriile şi mărimile pedepselor aplicabile persoanelor care
comit astfel de fapte.
Drept penal partea special ca parte a ramurii ştiinţei dreptului penal reprezintă
ansamblul teoriilor, concepţiilor, ideilor despre partea special a dreptului penal ca parte a ramurii
de drept privită în complexitatea şi dinamismul acesteia.
Drept penal partea special ca parte disciplinei de studio juridice este privită ca un
ciclu de lecţii sau de prelegeri, expus într-un limbaj adecvat, în cadrul căruia sunt studiate cele
mai importante soluţii teoretice privind partea special a dreptului penal ca parte a ramurii de
drept.
Calificare a infracţiunii se consideră determinarea şi constatarea juridică a
corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvîrşite şi semnele componenţei
infracţiunii, prevăzute de norma penală.
Calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de către
persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători.
Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinat la art.33 CP
RM, se efectuează cu invocarea tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol din legea
penală care prevăd faptele prejudiciabile săvîrşite.
Concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăţi:
 dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe
agravante – infracţiunea se califică în baza celei cu circumstanţe atenuante;
 dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante – infracţiunea se
califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blîndă;

2
  dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante – infracţiunea se
califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră.
Concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau mai multor norme
penale, una din ele cuprinzînd fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte – numai unele părţi
ale ei.
Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se efectuează în
baza normei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvîrşite.

Tema: Caracterizarea general-orientativă a infracțiunilor contra păcii

și securității omenirii, infracțiuni de război.

În actuală legislație penală a Republicii Moldova, infracţiunile care primejduiesc pacea şi

securitatea omenirii sunt considerate infracţiuni de o deosebită gravitate. Ele au fost reunite de
legiuitorul autohton intr-un grup distinct de infracţiuni, sub denumirea „Infracţiuni contra păcii şi
securităţii omenirii, infracţiuni de război”. Definind noţiunea care desemnează toate aceste
infracţiuni, vom menţiona că infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de
război reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în Capitolul I din Partea Specială a Codului
penal al Republicii Moldova, fiind fapte socialmente periculoase, săvârşite cu intenţie, care
vatămă - în mod exclusiv sau în principal - relaţiile sociale cu privire la pacea şi securitatea
omenirii.
Din definiţia dată rezultă că obiectul juridic generic al infracţiunilor din acest grup îl
constituie relaţiile sociale cu privire la pacea şi securitatea omenirii.
Acest obiect juridic generic îl au infracţiunile care apar în Codul penal sub următoarele
denumiri marginale: „Genocidul” (art.135 CP RM); „Infracţiuni împotriva umanităţii” (art.1351
CP RM); „Ecocidul” (art.136 CP RM); „Infracţiuni de război împotriva persoanelor” (art.137 CP
RM); „Infracţiuni de război împotriva proprietăţii şi altor drepturi” (art.137 1); „Utilizarea de
mijloace interzise de purtare a războiului (art.1372); „Utilizarea de metode interzise de purtare a
războiului” (art.1373); „Utilizarea fără drept a semnelor distinctive de drept internaţional
umanitar” (art.1374); „Darea sau executarea unui ordin vădit ilegal. Neexercitarea sau exercitarea
necorespunzătoare a controlului cuvenit” (art.138 CP RM); „Planificarea, pregătirea, declanşarea
sau ducerea războiului” (art.139 CP RM); „Propaganda războiului” (art.140 CP RM);
„Utilizarea, dezvoltarea, producerea, dobândirea în alt mod, prelucrarea, deţinerea, stocarea sau
conservarea, transferarea directă sau indirectă, păstrarea, transportarea armelor de distrugere în
masă” (art.1401 CP RM); „Activitatea mercenarilor” (art.141 CP RM); „Atacul asupra persoanei

3
care beneficiază de protecţie internaţională” (art.142); „Clonarea” (art.144).
În conformitate cu alin.(1) art.2 CP RM, legea penală apără, împotriva infracţiunilor,
printre altele, pacea şi securitatea omenirii, privite drept componente ale ordinii de drept.
Pacea este starea de coexistenţă, de convieţuire între popoare. Pe plan internaţional,
pacea este absenţa războiului. Este starea normală a raporturilor internaţionale, deoarece
războiul, prin distrugerile, morţile, atrocităţile care îl însoţesc, constituie o situaţie patologică a
societăţii. Ca valoare socială, pacea reprezintă expresia unui consens între naţiunile şi popoarele
lumii şi un rod al voinţei lor de conlucrare, de cooperare în domeniile politic, economic, cultural
etc.
La rândul său, securitatea omenirii reprezintă un sistem complex care are în interiorul
său numeroase subsisteme ce sunt interconectate şi interdependente unul de altul. Aceste
subsisteme le constituie: securitatea naţională a statelor; securitatea regională; securitatea
supraregională sau cea continentală. Sub acest aspect, securitatea omenirii trebuie privită ca o
stare a relaţiilor dintre state sau/şi grupuri de state. Prin încheierea de tratate internaţionale,
această stare a relaţiilor dintre state sau/şi grupuri de state este creată pe calea implementării
coordonate a unor măsuri de prevenire şi apărare împotriva unor pericole la adresa securităţii
omenirii.
În cadrul grupului de infracţiuni cuprinse în Capitolul I din Partea Specială a Codului
penal întâlnim un obiect material. El este prezent în acele cazuri când infracţiunea presupune o
influenţare nemijlocită infracţională asupra unei entităţi materiale:
 corpul persoanei (în cazul infracţiunilor prevăzute la art.135, 135 1, 137, 1371-1373
(atunci când aceste infracţiuni presupun o influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului
victimei), 1374, lit.e) alin.(2) art.1401, alin.(2) (atunci când respectiva infracţiune presupune o
influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului victimei) şi (3) art.142 CP RM);
 flora, fauna sau resursele acvatice (în ipoteza infracţiunii specificate la art.136 CP
RM);
 bunurile părţii inamice (în situaţia infracţiunilor prevăzute la alin.(1) art.137 1 CP
RM);
 bunurile care aparţin celor căzuţi pe câmpul de luptă, indiferent dacă aceştia sunt
morţi sau răniţi (în cazul infracţiunii specificate la alin.(3) art.1371 CP RM);
 bunurile cu caracter civil protejate de dreptul internaţional umanitar, în special
clădirile consacrate cultului religios, învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunilor caritabile,
monumentele istorice, spitalele ori locurile unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, ori
localităţile, locuinţele sau construcţiile care nu sunt apărate şi care nu sunt folosite ca obiective
militare (lit.b) alin.(3) art.1373 CP RM);
4
  armele de distrugere în masă (în situaţia infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.1401
CP RM); etc.
Unele dintre infracţiunile specificate în Capitolul I din Partea Specială a Codului penal au
obiect imaterial. De exemplu, obiectul imaterial al infracţiunii prevăzute la art.136 CP RM îl
reprezintă atmosfera.
În anumite cazuri, când o cere situaţia, în Codul penal al RM sunt reliefate calităţile
speciale ale victimei infracțiunii: membrul unui grup naţional, etnic, rasial sau religios (art.135
CP RM); copilul din cadrul unui grup naţional, etnic, rasial sau religios (art.135 CP RM,
presupunând modalitatea consemnată la litera e)); persoana care beneficiază de protecţie
internaţională (art. 142) etc.
Sub aspectul laturii obiective, trebuie de consemnat, înainte de toate, că infracţiunile
examinate se comit, în unele cazuri, numai prin acţiune. Totodată, în alte cazuri, infracţiunile
specificate la art.135, lit.a), c)-e), g), i) alin.(1) şi lit.a), b) alin.(2) art.135 1, lit.c) alin.(l), lit.a)
alin.(2), lit.a)-c), g) alin.(3) şi alin.(4) art.137, lit.a) alin.(l) art.137 1, alin.(5) art.1373, alin.(3)
art.138 şi la alin.(2), (3) art. 142 CP RM pot fi săvârşite prin acţiune şi/sau inacţiune.
Unele infracţiuni prevăzute în Capitolul I din Partea Specială a Codului penal sunt
infracţiuni formale. Este vorba despre infracţiunile prevăzute la lit.a)-c), e)-h) alin.(1) şi lit.b)
alin.(2) art.1351, alin.(l), (2) şi lit.c)-g) alin.(3) art.137, art.1372, alin.(2)-(4) art.1373, alin.(1) şi
(2) art.138, art.139, 140, 1401, 141, alin.(2) art. 142 şi la art. 144 CP RM. În cazul unor
modalităţi agravate, aceste infracţiuni formale adoptă aspectul de infracţiune materială (de
exemplu, modalităţile de la lit.d) şi e) alin.(2) art.140 1 CP RM). Sunt infracţiuni materiale
infracţiunile prevăzute la lit.d) şi i) alin.(1) şi lit.a) alin.(2) art.135 1 CP RM, lit.a) şi b) alin.(3) şi
alin.(4) art.137 CP RM, alin.(1) şi (5) art.1373, art.1374, alin.(3) art.138 şi la alin.(l), (3) art.142
CP RM.
În unele cazuri, semnele secundare ale laturii obiective a infracţiunii prevăzute în Codul
penal au un caracter obligatoriu:
1) mijloacele de săvârşire a infracţiunii: otrava sau armele otrăvitoare (lit.a) art.137 CP
RM); gazele asfixiante, toxice ori asimilate sau oricare lichide, materii ori procedee similare
(lit.b) art.1372 CP RM); armele, proiectilele sau materialele de natură să cauzeze suferinţe fizice
inutile (lit.c) art.1372 CP RM); gloanţele care se dilată sau se aplatizează cu uşurinţă în corpul
uman, cum sunt gloanţele al căror înveliş dur nu acoperă în întregime mijlocul sau sunt perforate
de tăieturi (lit.d) art.1372 CP RM); radioul, televiziunea, cinematograful sau alte asemenea
mijloace (art.140 CP RM);
2) modul de săvârşire a infracţiunii: în masă (art.136 CP RM, în ipoteza distrugerii
intenţionate a florei sau a faunei); verbal, în scris sau alt asemenea mod (art.140 CP RM);
5
 3) timpul săvârşirii infracţiunii: timpul unui atac generalizat sau sistematic lansat
împotriva unei populaţii civile (art.1351 CP RM); timpul unui conflict armat cu caracter
internaţional (alin.(1) art.137 şi alin.(2) art.1371 CP RM); timpul unui conflict armat cu sau fără
caracter internaţional (alin.(2)-(4) art.137, alin.(1) şi (3) art.1371, art,1372-1374 şi alin.(2) art.138
CP RM); timpul de război (alin.(2) art.139 CP RM); timpul conflictului armat, al acţiunilor
militare sau al săvârşirii altor acţiuni violente (art.141 CP RM, în ipoteza prevăzută la alineatul
(1), precum şi în ipoteza prevăzută la alineatul (2), presupunând folosirea mercenarilor într-un
conflict armat, în acţiuni militare sau în alte acţiuni violente);
4) locul săvârşirii infracţiunii: câmpul de luptă (alin.(3) art.1371 CP RM);
5) circumstanţele săvârşirii infracţiunii: existenţa posibilităţii de a pune în pericol viaţa,
sănătatea sau libertatea victimei (alin.(1) art.142 CP RM); existenţa pericolului de realizare a
ameninţării cu săvârşirea uneia dintre faptele prevăzute la alin.(1), (2), (3) sau (4) art.142 CP RM
(alin.(5) art.142 CP RM).
În planul laturii subiective, de regulă, toate infracţiunile analizate sunt săvârşite cu
intenţie. Totodată, în cazul infracţiunii specificate la art.1374 CP RM, precum şi al modalităţilor
agravate prevăzute la lit.d) şi e) alin.(2) art.1401 CP RM, făptuitorul manifestă imprudenţă faţă
de urmările prejudiciabile.
Ca excepţie de la regula enunţată mai sus, în ipoteza infracţiunii specificate la alin.(3)
art.138 CP RM, făptuitorul manifestă intenţie sau imprudenţă faţă de fapta prejudiciabilă şi
numai imprudenţă faţă de urmările prejudiciabile.
De regulă, nici motivul infracţiunii, nici scopul acesteia nu au vreo relevanţă la calificarea
infracţiunilor prevăzute în Capitolul 1 din Partea Specială a Codului penal.
Ca excepţie de la această regulă, în ipoteza infracţiunii prevăzute la lit.f) alin.(l) art.135 1
CP RM, motivele infracţiunii sunt speciale: motivele de ordin politic, rasial, naţional, etnic,
cultural, religios, sexual ori alte asemenea motive bazate pe criterii recunoscute ca inadmisibile
în dreptul internaţional.
De asemenea, în cazul unor infracţiuni prevăzute de Codul penal, scopul infracţiunii este
indispensabil. Astfel, scopul infracţiunii are un caracter obligatoriu în următoarele cazuri: scopul
de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios (art.135 CP
RM); scopul de a modifica compoziţia etnică a unei populaţii (lit.e) alin.(l) art.135 1 CP RM
(presupunând săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei
populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac, a detenţiei ilegale a unei femei rămase gravidă în
mod forţat)); scopul de a sustrage victima de sub protecţia legii (lit.g) alin.(l) art.135 1 CP RM
(presupunând săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei
populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac, a provocării dispariţiei forţate a unei persoane));
6
scopul de a distruge în tot sau în parte o populaţie ori o parte din ea (lit.b) alin.(2) art.1351 CP
RM); scopul de a modifica compoziţia etnică a unei populaţii (lit.c) alin.(3) art.137 CP RM
(presupunând săvârşirea, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internaţional,
împotriva uneia sau mai multor persoane protejate de dreptul internaţional umanitar a detenţiei
ilegale a unei femei rămase gravidă în mod forţat)); scopul de a săvârşi una din infracţiunile
prevăzute la art.135-1374 CP RM (alin.(l) şi (2) art.138 CP RM); scopul de a declanşa un război
(art.140 CP RM); scopul de a răsturna sau submina orânduirea constituţională ori de a viola
integritatea teritorială a statului (art.141 CP RM); scopul de a primi o recompensă materială
(alin.(1) art.141 CP RM); scopul de a sili statul, organizaţia internaţională, persoana juridică sau
fizică ori un grup de persoane să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea vreunei acţiuni în
calitate de condiţie pentru eliberarea ostaticului (alin.(2) art.142 CP RM, în cazul modalităţii de
săvârşire a unui alt atac (altul decât cel exprimat în răpire) asupra libertăţii persoanei care
beneficiază de protecţie internaţională); scopul de a provoca un război sau conflict internaţional
(alin.(4) art.142 CP RM).
Subiectul infracţiunilor examinate este, în primul rând, orice persoană fizică responsabilă
care la momentul comiterii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani. Persoana juridică (cu excepţia
autorităţii publice) este subiect numai în cazul infracţiunilor prevăzute la art.1401 CP RM.
Legiuitorul autohton reclamă o calitate specială pentru subiectul infracţiunilor specificate
în Capitolul I din Partea Specială a Codului penal în următoarele situaţii: subordonatul în raport
cu un şef militar sau civil (alin.(l) art.138 CP RM); superiorul ierarhic sau persoana care deţine
comandamentul forţelor armate (alin.(2) art.138 CP RM); şeful militar sau persoana care deţine
comandamentul forţelor armate (alin.(3) art.138 CP RM); persoana cu funcţie de răspundere care
posedă competenţa ce-i permite să planifice, să pregătească sau să declanşeze un război (alin.(l)
art.139 CP RM); persoana cu funcţie de răspundere care posedă competenţa ce-i permite să ducă
un război (alin.(2) art.139 CP RM); persoana cu funcţie de demnitate publică (alin.(2) art.140 CP
RM); mercenar (alin.(l) art.141 CP RM) etc.
S-a pus problema dacă - în cazul infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii,
infracţiunilor de război - se poate angaja răspunderea penală a statelor. Răspunsul nu poate fi
decât negativ, pentru că răspunderea penală nu poate reveni acelui stat ca subiect de drept
internaţional, ci persoanelor fizice sau juridice care au acţionat în numele şi pe seama statului. În
dreptul internaţional se aplică sancţiuni statelor care, de exemplu, ameninţă cu războiul sau
declanşează războaie împotriva altor state, cum ar fi impunerea unui embargo parţial sau total ori
a altor asemenea măsuri. însă, aceste sancţiuni nu sunt de natură penală.
Ţinând seama, în principal, de interconexiunile mai strânse care există între obiectele
juridice speciale ale unor sau altor infracţiuni prevăzute în Capitolul I din Partea Specială a
7
Codului penal, putem distinge următoarele trei tipuri ale acestora:
a) infracţiuni contra păcii (art.139, 140, 1401 şi 142 CP RM);
b) infracţiuni contra securităţii omenirii (art.135, 1351, 136 şi 144 CP RM);
c) infracţiuni de război (art.137, 137!-1374, 138 şi 141 CP RM).

Articolul 135 CP RM. Genocidul

Genocidul comis atât în timp de pace, cât şi în timp de război este o crimă de drept
internaţional penal. Componenţa de infracţiune este formulată pornind de la prevederile art.2 al
Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 9 decembrie 1948 (TI, vol.1,
pag.100-104).
Latura obiectivă a infracţiunii se manifestă prin acţiunile orientate spre a nimici în
totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios, prin vreuna din următoarele
fapte:
a) Omorârea membrilor acestui grup. Activitatea infracţională a acestei forme de realizare
a laturii obiective este identică cu cea prevăzută în art.145 CP.
b) Atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului. Activitatea
infracţională a acestei forme de realizare a laturii obiective este identică cu cea prevăzută în
art.151 CP.
c) Luarea de măsuri pentru scăderea natalităţii în sânul grupului. Activitatea infracţională
se realizează prin avorturi forţate, acte de sterilizare, castrare etc. care au ca scop împiedicarea
procreării în sânul grupului.
d) Traficul copiilor ce ţin de grupul respectiv. Această formă de activitate infracţională
constă în distrugerea indirectă a grupului, traficul copiilor efectuându-se contra voinţei
membrilor grupului într-o altă colectivitate sau grup.
e) Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care conduc la exterminarea
lui fizică totală sau parţială. Sunt cunoscute următoarele modalităţi de realizare a acestei
activităţi infracţionale: neasigurarea asistenţei medicale, crearea unor condiţii inumane de
existenţă: hrană, locuinţă, obiecte vestimentare.
Latura subiectivă se realizează prin intenţie directă şi prin existenţa unui scop urmărit de
făptuitor - în mod special - nimicirea în totalitate sau în parte a unui grup naţional, etnic, rasial
sau religios.
Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.

Articolul 136 CP RM. Ecocidul

8
 Etimologia termenului este greco-latină: oikos în greceşte înseamnă casă, gospodărie, iar
cido în latină înseamnă a omorî. Literalmente ideea de ecocid se descifrează prin a omorî casa.
Infracţiunile de ecocid sunt aceleaşi infracţiuni ecologice, însă de proporţii globale sau
regionale cu consecinţe ireversibile pentru natură şi om. Din acest motiv şi deoarece atentează la
menţinerea securităţii omenirii, infracţiunea de ecocid este plasată în primul capitol.
Comunitatea internaţională a elaborat un şir de convenţii prin care este recunoscut şi
garantat dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat. RM, ratificând
convenţiile respective (Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din
Europa, adoptată la Berna la 19.09.1979; Convenţia privind evaluarea impactului asupra
mediului în zonele transfrontaliere, adoptată la Espoo, Finlanda, la 25.02.1991; Carta Mondială
pentru natură, adoptată la New York la 28.10.1982, a se vedea TI, vol.7, pag.59-65), şi-a
demonstrat ataşamentul faţă de ideile exprimate, conştientizând faptul că distrugerea mediului
duce, ireversibil, şi la distrugerea fiinţei umane.
Problema mediului este o problemă primordială pentru stat şi societate. Art.137 din CRM
proclamă dreptul la un mediu sănătos: "1) Fiecare om are dreptul la un mediu neprimejdios din
punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de
uz casnic inofensive...".
Latura obiectivă a ecocidului se realizează prin distrugere intenţionată în masă a florei
sau a faunei; intoxicare a atmosferei ori a resurselor acvatice; săvârşire de alte acţiuni ce pot
provoca sau au provocat o catastrofă ecologică.
Esenţa ideatică a sintagmei distrugere intenţionată în masă a florei sau a faunei presupune
acţiuni intenţionate de nimicire a speciilor de animale sau a plantelor care există într-un anumit
mediu sau regiune într-un număr sau proporţie care pun în primejdie perpetuarea speciei.
Noţiunea de intoxicare a atmosferei ori a resurselor acvatice înglobează acţiunile de
impurificare a aerului, apelor cu substanţe chimice, deşeuri, gaze de eşapament şi reziduuri
industriale, agricole, comunale, de transport auto etc., care depăşesc limitele şi normele stabilite
de legislaţie.
Prin catastrofă ecologică se înţelege un eveniment tragic de proporţii regionale sau
globale, ireversibil pentru natură şi fiinţa umană (catastrofa de la Cernobâl).
La stabilirea cuantumului despăgubirilor cauzate naturii se vor aplica prevederile din
Codul silvic, Codul funciar, Codul apelor, Codul subsolului, Legea regnului animal etc.
Latura subiectivă a infracţiunii de ecocid se realizează prin intenţie directă sau indirectă.
Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.

9
 Tema: Caracterizarea general-orientativă a infracţiunilor contra vieţii
şi sănătăţii persoanei.

Articolul 155 СP RM. Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii

Obiectul juridic generic îl formează relaţiile sociale privitoare la viaţa sau sănătatea
persoanei.
Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin ameninţarea cu omor ori cu vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări.
Prin ameninţare se înţelege o acţiune de influenţă psihică prin care făptuitorul insuflă
victimei temerea de a i se produce o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau a
lipsirii de viaţă. Metodele ameninţării pot fi diferite: orale, în scris, prin gesturi, prin telefon, prin
alte persoane, prin semne simbolice etc.
Acţiunea de ameninţare trebuie să fie de natură să alarmeze pe cel ameninţat, să fie
percepută de el ca reală, serioasă, prezentând suficiente temeiuri că se va realiza într-un viitor nu
prea îndepărtat. Dacă din acţiunea făptuitorului nu rezultă că acesta va trece la înfăptuirea
ameninţării sau dacă ameninţarea în mod obiectiv nu poate fi realizată, fapta nu constituie
infracţiunea în cauză.
Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă.
Motivele și sopurile infracțiunii examinate pot fi variate. Cel mai des, motivul se exprimă
în răzbunare, iar scopul în a schimba conduita victimei în interesul făptuitorului.
Subiect al infracţiunii poate fi persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16 ani.
Infracţiunea se consideră consumată din momentul apariţiei pericolului de a fi realizată
ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Amenințarea în contextul infracțiunii prevăzute la art.155 CP RM trebuie deosebită de
amenințarea săvîrșită, ca acțiune adiacentă, în cadrul infracțiunilor complexe prevăzute la
art.164, 171, 172, 188, 189 CP RM etc. În asemenea situații, în corespundere cu art.118 CP RM,
nu va fi necesară calificarea suplimentară în baza art. 155 CP RM.

Articolul 156 CP RM. Vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii în stare de afect

Componenţa infracţiuni de Vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a

sănătăţii în stare de afect este o componenţă complexă, deoarece însumează două categorii de
10
vătămări, şi anume vătămări grave şi vătămări medii. În acest fel norma juridică de incriminare a
vătămării grave ori medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect, prevăzută la art.
156 CP RM, este o normă juridică nedeterminată de trimitere, adica are un conţinut incomplet,
care urmează să fie completat cu alte texte normative la care se face trimitere şi care exista deja.
Trimiterea se face la art. 151 CP RM și art.152 CP RM. Adica, art. 151 şi 152 CP RM sunt
normele juridice care completează art. 156 CP RM, prin reglementarea vătămării grave şi
respectiv medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care apoi sunt preluate şi reglementate în
circumstanţa stării de afect.
În aşa fel, pentru cercetarea componenţei infracţiunii de vătămare gravă ori medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect este necesar de a prezenta, mai întîi,
componentele infracţiunilor de vătămarea intenţionată gravă şi medie a integrităţii corporale sau
a sănătăţii.
Din punct de vedere al medicinii, prin vătămare corporală se înţelege prejudiciul cauzat
sănătăţii prin dereglarea integrităţii anatomice a organelor şi ţesuturilor sau a funcţiilor acestora,
provocate de acţiunea diferiţilor agenţi externi: mecanici, fizici, chimici, biologici, psihici. Deci,
Regulamentul nr.199 din 27.06.2003 defineşte vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii în
sensul ei real, referindu-se numai la lezarea fizică a corpului, fapt care poate numai servi la
formularea unei noţiuni adecvate a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii în dreptul
penal.
Spre deosebire de prima, noţiunea „prejudiciere (vătămare) a sănătăţii” cuprinde şi o
asemenea daună cauzată sănătăţii, care nu este legată de lezarea integrităţii anatomice sau a
funcţiilor fiziologice ale organelor şi ţesuturilor. În această categorie se încadrează, de exemplu,
astfel de afecţiuni maladive cum ar fi stările nevrotice şi psihice reactive, apărute în rezultatul
impactului psihic nefavorabil asupra victimei sau bolile infecţioase rezultate în urma
contaminării unei persoane de către alta cu o cultură de microbi patogeni. Orice vătămare a
integrităţii corporale este, în acelaşi timp, şi o prejudiciere a sănătăţii, dar nu orice prejudiciere a
sănătăţii este o vătămare a integrităţii corporale.
În literatura de specialitate cît şi în legislaţia penală, clasificarea vătămărilor a integrităţii
corporale sau sănătăţii se face după două criterii:
- în funcţie de gradul gravităţii aduse sănătăţii;
- în funcţie de forma vinovăţiei.
În funcţie de gradul gravităţii daunei aduse sănătăţii, în actuala legislaţie a Republicii
Moldova este stabilită răspunderea pentru cauzarea vătămărilor integrităţii corporale sau a
sănătăţii: a)grave, b) medii, c) uşoare. Pentru primele două tipuri de vătămări este prevăzută

11
răspunderea penală (art. 151, 152, 156, 157 CP RM), iar pentru al treilea tip, răspundere
contravenţională.
La stabilirea gradului de gravitate a vătămării integrităţii corporale sau sănătăţii, în
legislaţie se utilizează două criterii: patologic (de bază) și economic (facultativ).
Criteriul patologic caracterizează vătămările integrităţii corporale sau sănătăţii din punct
de vedere al pericolului lor pentru viaţă la momentul cauzării, gradul şi caracterul pierderii
funcţiunii a ţesuturilor şi organelor, durata şi influenţa acestei disfuncţiune asupra organismului.
Gradul de gravitate a vătămărilor integrităţii corporale sau sănătăţii este determinat în
temeiul Regulamentului de apreciere medico-legale a gravităţii vătămării corporale nr. 199 din
27.06.2003, care indică cîteva criterii de apreciere a gradului de gravitate a vătămărilor
integrităţii corporale: pericolul leziunilor pentru viaţă; gravitatea şi durata procesului de boală,
determinat de vătămare; gravitatea urmărilor în urma vătămării; gradul de pierdere a capacităţii
de muncă.
Al doilea criteriu de apreciere a gardului de gravitate a vătămărilor integrităţii corporale
sau sănătăţii este criteriul economic (pierderea capacităţii de muncă).
În virtutea multitudinii de vătămări a integrităţii corporale sau sănătăţii în unele cazuri,
folosindu-ne doar de criteriul patologic, e imposibil, practic, corect de apreciat mărimea
prejudiciului adus sănătăţii. De exemplu, pierderea a patru degete, cu excepţia degetului mare, nu
va putea fi inclusă (atribuită) sub indicele „pierderea unui organ”, deoarece mîna nu şi-a pierdut
completamente funcţiile sale. Folosindu-ne de criteriul patologic, vătămarea dată a integrităţii
corporale sau sănătăţii ar putea fi atribuită la categoria vătămărilor medii a integrităţii corporale
sau sănătăţii. O asemenea soluţie ar fi incorectă, dacă vom lua în consideraţie gravitatea şi gradul
pierderii funcţiei mîinii. În baza unui criteriu suplimentar (economic) vătămarea va fi atribuită la
categoria celor grave, deoarece pierderea a patru degete duce la pierderea considerabilă mai mult
de o treime a capacităţii de munca.
Caracterul economic caracterizează prejudiciul adus sănătăţii din punctul de vedere a
influenţei acestui prejudiciu asupra capacităţii de muncă şi cu aceasta precizîndu-se volumul
prejudiciului, fiindcă capacitatea de muncă a persoanei indispensabil este legată de sănătatea ei.
În legătură cu aceasta s-ar considera că criteriul economic nu este independent, dar facultativ
celui patologic, deoarece el ajută la aprecierea mărimii prejudiciului adus sănătăţii victimei.
Al doilea criteriu în baza căruia poate fi efectuată clasificarea vătămărilor integrităţii
corporale sau sănătăţii este în funcţie de forma vinovăţiei. Toate vătămările integrităţii corporale
sau sănătăţii în dependenţa formei vinovăţiei se împart în: intenţionate și imprudente.

12
 Acest criteriu este important prin faptul, că vătămările intenţionate a integrităţii corporale
sau sănătăţii prezintă un grad de pericol social mai mare în comparaţie cu vătămările de acelaşi
grad de gravitate cauzate din imprudenţă.
Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii este examinată în
calitate de infracţiune contra sănătăţii cu cel mai pronunţat grad de pericol social. Norma juridică
de incriminare a acestei infracţiuni este prevăzută în art.151 CP RM.
În ce priveşte obiectul nemijlocit al infracţiuni prevăzute de art. 151 CP RM, în literatura
de specialitate majoritatea autorilor, specialişti în materie, optează pentru soluţia conform căreia
obiect nemijlocit al infracţiunii analizate este sănătatea unei altei persoane.
În statutul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sănătatea se defineşte ca acea stare de
satisfacţie în urma bunăstării sociale, fizice şi psihice totale. Deci prin sănătate trebuie de înţeles
acea stare a fiinţei umane, care îi permite să trăiască şi să lucreze normal. Însă în dreptul penal
prin pierderea sănătăţii se înţelege înrăutăţirea sănătăţii, indiferent de starea ei la momentul
cauzării vătămării grave a integrităţii corporale.
Ca obiect material al vătămării intenţionat grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii
apare corpul unei alte persoane (organismul uman), deoarece prin intermediul lui se atentează la
relaţiile sociale, care asigură sănătatea cetăţenilor. Prin organism uman se înţelege „ansamblul de
funcţii şi procese organice, care asigură individului prezenţa biologică şi care, odată distruse,
suprimă calitatea de fiinţă vie a persoanei.
Noţiunea de vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii este caracterizată
printr-un şir de indici, arătaţi în dispoziţia alin.1 art.151 CP RM. Prezenţa măcar a unui singur
indice, serveşte drept temei pentru recunoaşterea vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii ca
fiind gravă.
Astfel, indicii (semnele) vătămării grave a integrităţii corporale sunt: pericolul ei pentru
viaţă; faptul că ea a provocat pierderea organului de văz, de auz, de vorbire sa a unui alt organ,
ori încetarea funcţiunii lui; faptul că ea a provocat o boală psihică; faptul că ea a provocat o altă
vătămare a sănătăţii însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă;
faptul că ea a dus la întreruperea sarcinii; faptul că ea a dus la o desfigurare iremediabilă a feţii
sau a regiunilor adiacente.
Din punct de vedere a laturii obiecte, vătămările a integrităţii corporale sau sănătăţii sunt
cauzate, de cele mai dese ori, prin acţiune cu folosirea diferitor tipuri de obiecte, vulnerate (bîte,
pietre, fragmente de sticlă etc.), a obiectelor tăietoare - înţepătoare de uz casnic (cuţit, topor,
hîrleţ, furcă etc.), a armelor (albe sau de foc), a surselor de pericol sporit (diferite genuri de
maşini, curentul electric, substanţe otrăvitoare), forţele naturii (apă, foc etc.).

13
 Totalitatea acţiunilor, ce pot cauza vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii, cu
multitudinea sa pot fi clasificate în dependenţă de metode şi mijloace utilizate în trei mari grupe:
cauzarea vătămărilor intenţionat grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii prin utilizarea
acţiunilor fizice (mecanice, electrice, termice, biologice etc.); cauzarea vătămărilor integrităţii
corporale sau a sănătăţii pe cale chimică; cauzarea vătămărilor integrităţii corporale sau a
sănătăţii pe calea influenţei psihice.
Vătămările integrităţii corporale sau sănătăţii, ce se atribuie la prima grupă pot fi
provocate nemijlocit de organele proprii ale subiectului (de exemplu, cauzarea unor lovituri cu
piciorul, mîna, sugrumarea anumitor persoane sau părţi ale corpului cu ajutorul mîinii, etc.), cît şi
cu utilizarea diferitor obiecte, mijloace (folosirea unui animal, copil sau unei persoane
iresponsabile), utilizarea forţelor naturii. Cauzarea vătămărilor integrităţii corporale sau sănătăţii
prin metoda indicată şi îndeosebi în cazul acţiunilor mecanice în majoritatea cazurilor suferă şi
integritatea anatomică a ţesuturilor organismului uman.
Mai rar vătămările integrităţii corporale sau a sănătăţii se cauzează pe cale chimică, însă
după datele prezentate în practica judiciară, cazurile din această categorie nu sînt chiar atît de
rare. Pentru cauzarea unor vătămări a integrităţii corporale sau a sănătăţii prin metoda chimică
vinovatul de cele mai dese ori utilizează asemenea substanţe chimice ca baze alcaline, substanţe
otrăvitoare, toxice şi gaze. În asemenea situaţii se poate prejudicia integritatea anatomică a
corpului uman, dar în unele cazuri încălcarea integrităţii anatomice poate şi să nu existe (de
exemplu, la utilizarea gazelor otrăvitoare).
Vătămările integrităţii corporale sau a sănătăţii pot fi cauzate şi prin intermediul
influenţei psihice. În aceste cazuri victimei i se cauzează o dereglare psihică sau o altă boală, ce
poate surveni în urma stresului psihic cauzat de influenţa psihică a vinovatului.
Cauzarea vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii prin inacţiune poate fi săvîrşită
de persoana care este obligată să îndeplinească acţiuni determinate ce asigură securitatea altei
persoane (de exemplu, nedecuplarea unui mecanism sau aparat pentru un anumit interval de timp
de către persoana care era obligată să facă acest lucru, ca rezultat victimei fiindu-i cauzată
vătămare a integrităţii corporale). Vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii prin inacţiune
va fi şi în cazul neacordării de către părinţi a ajutorului necesar copilului bolnav, ceea ce a dus la
dereglarea de mai departe a sănătăţii lui.
La categoria vătămărilor integrităţii corporale sau sănătăţii, periculoase pentru viaţă, se
pot atribui, conform Regulamentului de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale,
următoarele feluri de vătămări: plăgile penetrante ale craniului, inclusiv şi cele fără vătămarea
creierului; fracturile închise şi deschise ale oaselor bolţii şi bazei craniului, ci excepţia fracturilor
scheletului facial şi fisurii izolate a plăţii boitei craniului; comoţia cerebrală gravă; comoţia
14
cerebrală gravă în prezenţa unor simptoame da afectare a bulbului rahidian; hemoragiile
intercraniene epidurale, subdurale sau subarohnoidale în prezenţa unor urmări periculoase pentru
viaţă; plăgile penetrante ale coloanei vertebrale cu sau fără simptomul afectării unor regiuni ale
coloanei vertebrale aparte; etc.
Prin pierderea vederii se înţelege orbirea completă stabilă la ambii ochi sau o asemenea
stare, cînd are loc diminuarea acuităţii vederii pînă la enumerarea degetelor la o distanţă de doi
metri şi mai puţin (acuitatea vederii de 0,04 dioptrii şi mai mică).
Pierderea vederii la un singur ochi are loc ca urmare a pierderii capacităţii de muncă,
adică duce la o incapacitate permanentă în proporţie de peste a treime, graţie cărui fapt se califică
drept o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Conform regulilor pierderea vederii la un singur ochi poate fi recunoscută ca o vătămare
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii sub indicele pierderii stabile a cel puţin o treime a
capacităţii de muncă. Concepţie susţinută şi de medici legişti.
Dacă lezarea vederii (la un ochi sau ambii) nu a dus la pierderea vederii, dar totuşi după
caracterul său a fost lezată de o pierdere stabilă, a cel puţin o treime din capacitatea de muncă ea
trebuie calificată ca o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, deoarece orice
vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii se include sub indicele pierderii stabile a cel puţin
o treime din capacitatea de muncă, legea o atribuie la categoria celor grave. Dacă totuşi lezarea
ochilor nu a dus la pierderea vederii, nici la pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea
de muncă ea totuşi poate fi recunoscută ca o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii
dacă ea a provocat o desfigurare iremediabilă a feţii.
Pierderea temporară a vederii nu se consideră vătămare gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii. La fel nu poate fi tratată ca vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
slăbirea, chiar şi permanentă (stabilă), a vederii, dacă aceasta din urmă nu este legată de
pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă.
Prin pierderea auzului se înţelege surzenia completă de ambele urechi sau o astfel de
stare ireversibilă în care victima nu percepe vorbirea obişnuită la o distanţă de 3-5 cm de la
pavilionul urechii. Pierderea auzului la o ureche antrenează o incapacitate de muncă permanentă
mai puţin de o treime, calificîndu-se ca vătămare mai puţin gravă a integrităţii corporale.
Pierderea auzului include atît cazul pierderii organului de auz, cît şi pierderea funcţiunii
organului de auz.
Pierderea vorbirii (graiului) include atît cazul pierderii organului de vorbire, cît şi
pierderea funcţiunii organului de vorbire.
Prin pierderea vorbirii se înţelege pierderea posibilităţii de a exprima gîndurile prin
vorbire articulată, înţeleasă de cei din jur. Trebuie de deosebit pierderea vorbirii de cazurile
15
scăderii capacităţii de a vorbi (cînd persoana se poate exprima doar prin şoaptă). În cazul scăderii
capacităţii de a vorbi tipul vătămării integrităţii corporale se va stabili în dependenţă de criteriul
pierderii capacităţii de muncă.
Vorbind despre pierderea unui alt organ ori pierderea funcţiuni lui, trebuie menţionat că,
după cum se vede, legea penală face diferenţiere între noţiunile organ şi funcţiunile organului,
deoarece sunt posibile situaţii cînd, în urma cauzării vătămării integrităţii corporale sau sănătăţii,
organul păstrat intact, încetează a funcţiona .
Prin organ trebuie de înţeles o parte a organismului uman, ce îndeplineşte una sau mai
multe funcţii specifice pentru el şi care au importanţă pentru vitalitatea întregului organism.
Prin pierderea unui organ trebuie de înţeles înlăturarea totală a unei părţi a corpului, care
îndeplineşte în organismul uman o anumită funcţie şi care avea importanţă considerabilă pentru
activitatea vitală a organismului. În calitate de exemplu al pierderii unui alt organ poate fi adus
cazul pierderii unei mîni, a unui picior, a limbii, organelor sexuale.
Pierderea funcţiunii unui organ cazul cînd organul nu se separă de organism în legătură
cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, dar el nu poate îndeplini funcţiile sale.
Exemplu al pierderii funcţiunii unui alt organ poate servi paralizia sau o altă stare care exclude
activitatea lui.
Atunci, cînd în rezultatul vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii a survenit
pierderea funcţiunii a unui alt organ pentru o perioadă scurtă de timp sau a avut loc
slăbirea ,chiar permanentă (stabilă), a funcţiunii, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii
cauzată nu se va considera gravă, cu excepţia cazurilor cînd ea nu va fi urmată de pierderea
stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă. În dependenţă de continuitatea privării
organului de a-şi îndeplini funcţiile sau gradul de slăbire a acestor capacităţi, infracţiunea
cauzată se va califica ca o vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau
ca o vătămare uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Pierderea unei mîni, a unui picior - este înlăturarea lor de la trunchiul corpului (tors) sau
pierderea funcţiunii sale (paralizie sau altă stare care exclude activitatea lor). Se are în vedere atît
înlăturarea (dezmembrarea) de la tors a întregii mîni sau picior, cît şi amputarea lor la un nivel
mai sus de încheietura cotului sau încheieturii genunchiului; restul cazurilor se privesc ca
pierderea unei părţi a membrului şi se apreciază după indicele pierderii stabile a capacităţii de
muncă (de exemplu pierderea tălpii duce la pierderea capacităţii de muncă a cel puţin o treime şi
după acest indice se consideră ca vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii).
Boala mintală este recunoscută, de asemenea, în calitate de indice a vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii şi poate apărea drept urmare a unei traume fizice sau psihice,

16
a unei infecţii, otrăviri etc. Este necesară confirmarea existenţei legăturii cauzale dinte boala
mintală şi acţiunea (inacţiunea) făptuitorului.
Diagnosticul bolii mintale (psihice) şi legătura de cauzalitate dintre leziune şi boala
psihică dezvoltată se determină prin expertiza psihiatrică. Aprecierea gradului gravităţii unei
asemenea consecinţe a vătămării este efectuată cu participarea expertului medico - legal.
Capacitatea de muncă reprezintă o asemenea stare a sănătăţii ce permite persoanei să
îndeplinească o activitate de un anumit volum şi calitate. Capacitatea de muncă, acceptată în
calitate de criteriu al determinării gravităţii vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate
fi generală şi specială.
Prin capacitate de muncă generală se are în vedere aptitudinea de a îndeplini orice
muncă fizică şi intelectuală, iar prin capacitate de muncă specială - aptitudinea de muncă, legată
nemijlocit de activitatea profesională a persoanei respective.
Prin pierderea stabilă a capacităţii de muncă, trebuie de înţeles o asemenea pierdere a
capacităţii de muncă, care niciodată nu va putea fi recuperată sau poate fi restabilită total sau
parţial după o perioadă lungă de timp.
Prin întreruperea sarcinii trebuie de înţeles naşterea prematură sau avortul, legate
nemijlocit de vătămare.
Pentru componenţa vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii sub indicele
întreruperea sarcinii, nu are importanţă vîrsta sarcinii, care a fost întreruptă în rezultatul cauzării
unei vătămări. De aceea, ca vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii va fi
considerată atît vătămarea, care a dus la întreruperea unei sarcinii în vîrstă de şapte - opt luni, cît
şi vătămarea ce a dus la întreruperea unei sarcini în vîrstă de două - trei luni.
Pe lîngă faptul că vătămarea ce a dus la întreruperea sarcinii, pentru a o califica ca o
vătămare intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii este necesar ca făptuitorul să
conştientizeze faptul că victima este însărcinată.
Prin desfigurarea iremediabilă a feţei se înţelege cauzarea în urma vătămărilor pricinuite,
feţei victimei a unei expresii respingătoare, urîte, care nu poate fi înlăturată cu ajutorul
mijloacelor de tratament obişnuite.
În afară de faţă, desfigurarea iremediabilă poate cuprinde şi regiunile adiacente feţei
(pavilionul urechii, regiunile anterioare şi anterolaterale ale gîtului).
Latura subiectivă a infracţiunii, prevăzute de alin.1 art.151 CP, este caracterizată prin
vinovăţie sub formă de intenţie (directă sau indirectă).
Subiect al infracţiunii date este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii
infracţiunii a împlinit vîrsta de 14 ani.

17
 Componența de infracțiune vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii este reglementată în CP RM la atr. 152. Astfel, norma de incriminare este: (1)
Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care nu este periculoasă
pentru viaţă şi nu a provocat urmările prevăzute la art.151, dar care a fost urmată fie de
dereglarea îndelungată a sănătăţii, fie de o pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o
treime din capacitatea de muncă,...”
Caracterizarea vătămării intenţionate medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii este
asemănătoare cu analiza făcută la cercetarea vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, cu referirea în continuare doar la diferenţele specifice care ţin de latura obiectivă
şi subiectul acestei componenţe.
Cu referire la latura obiectivă, vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii nu se deosebeşte în principiu cu nimic de infracţiunea precedentă, deosebirea dintre
aceste două infracţiuni ţine de urmările prejudiciabile produse în urma acţiunii sau inacţiunii
prejudiciabile.
Astfel, avînd în vedere dispoziţia art. 152 CP, urmările prejudiciabile în contextul
infracţiunii examinate comportă următoarele trăsături distinctive: lipsa pericolului pentru viaţă;
lipsa urmărilor prejudiciabile caracteristice pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii; dereglarea îndelungată a sănătăţii; pierderea considerabilă şi stabilă a
mai puţin de o treime din capacitatea de muncă.
Conform pct. 69 al Regulamentului Ministerului Sănătății nr.199/2003, prin dereglare
îndelungată a sănătăţii trebuie de înţeles urmările prejudiciabile determinate nemijlocit de
cauzarea vătămării (maladii, dereglări de funcție etc.), care au o durată de peste trei săptămîni
(mai mult de 21 de zile).
La dereglarea îndelungată a sănătăţii se raportează: fisurile şi fracturile oaselor tubulare
mici, ale osului stern, a cel mult trei coaste de pe o parte a toracelui; fracturile închise
nesemnificative ale oaselor scheletului facial; luxaţiile oaselor în articulaţiile mici; restrîngerea
mobilităţii în articulaţiile mari; pierderea auzului la osingură ureche; pierderea degetului mare
sau arătător de la o mînă; slăbirea considerabilă a vocii; îndepărtarea traumatică a dinţilor
sănătoşi etc.
Conform Regulamentului, prin pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime
din capacitatea de muncă se înţelege pierderea a capacităţii generale de muncă într-un volum
mai mare de 10%, dar nu mai mare de 33%.
Latura subiectivă a vătămării intenţionate medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii se
exprimă în vinovăţia sub formă de intenţie directă sau indirectă.

18
 Subiectul infracţiunii prevăzute de art.152 CP RM este persoana fizică responsabilă, care
la momentul săvîrşirii infracţiunii a împlinit vîrsta de 16 ani (în cazul faptei de la alin. 1) sau de
14 ani (în cazul faptei de la alin. 2, agravantele).
Componența infracțiunii vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
în stare de afect este complexă şi reuneşte componentele infracţiunilor cercetate pînă aici. Astfel,
infracţiunea de la art. 156 CP RM cumulează în sine infracţiunile de vătămare intenţionată gravă
a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 151 CP RM) şi de vătămare intenţionată medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 152 CP RM) săvîrşite în stare de afect. Prin urmare, tot
ce am descris mai sus despre componentele infracţiunilor de la art. 151 şi 152 CP RM, referitor
la obiect, latură obiectivă, latură subiectivă şi subiect, se atribuie întrutotul şi la componenţa
infracţiunii de la art.156 CP RM, în mod corespunzător, cu completările de rigoare.
Ceia ce este specific pentru vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii în stare de afect se referă la apariţia stării de afect şi la actele provocatoare ale victimei.
Cu privire la actele provocatoare ale victimei care au determinat apariţia stării de afect
precizăm că acestea sunt acte de violenţă, de insulte grave ori alte acte ilegale sau imorale.
Investigaţia făcută a stării de afect în cazul infracțiunii prevăzute de art.146 CP RM este
valabilă pe deplin şi pentru componenţa de la art. 156 CP RM.
Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei.
Victima infracțiunii analizate este persoana care provoacă starea de afect a făptuitorului
prin actele sale violente, insulte sale grave ori prin alte acte ilegale sau imorale ale sale.
Infracţiunea prevăzută la art. 156 CP este o infracţiune materială, şi se consideră
consumată din momentul producerii vătămării grave ori medii a integrităţii corporale sau a
sănătăţii.
Latura suiectivă infracțiunii prevăzute în art.156 CP RM se caracterizează prin intenția
directă sau inderectă.
Subiectul infracțiunii examenate este persona fizică responsabilă care la momentul
săvîrșirii infracțiunii a atins vîrsta de 16 ani.

Tema: Caracteristica general-orientativă a infracţiunilor contra libertăţii,

cinstei şi demnităţii persoanei.
Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei reprezintă grupul de
infracţiuni prevăzute în Capitolul III al Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova,
fiind fapte socialmente periculoase, săvărşite cu intenţie, care vatămă – în mod exclusiv sau în
principal – relaţiile sociale cu privire la libertatea, cinstea şi demnitatea persoanei.

19
 Obiectul juridic generic al infracţiunilor din acest grup îl constituie relaţiile sociale cu
privire la libertatea, cinstea şi demnitatea persoanei.
Libertatea persoanei, alături de cinstea și demnitatea persoanei, constituie valoarea
socială fundamentală apărată de legea penală împotriva infracțiunilor prevăzute la art. 164-169
CP.
Nu mai face parte din acest grup de infracțiuni infracțiunea de calomnie. Aceasta pentru
că fapta de calomnie a fost dezincriminată prin excluderea art.170 Calomnia din CP RM în 2004.
Conform acestui articol calomnia se exprima în răspîndirea cu bună știință a unor scorniri
mincinoase ce defăimează o altă persoană, însoțită de învinuirea de săvîrșire a unei infracțiuni
deosebit de grave sau excepțional de grave ori soldată cu urmări grave. La moment, răspunderea
pentru o asemenea faptă este prevăzută în art.70 Cod Contravențional al RM.
Cît privește tipologia infracțiunilor prevăzute în Capitolul III din Partea Specială. a CP
RM aceasta poate fi prezentată în felul următor
1) Infracțiuni contra libertății persoanei (art. 164, 1641, 165,166,167-169 CP RM);
2) Infracțiuni care implică recurgerea la tortură ori la tratamentul inuman sau degradant (art.166 1 CP
RM);
3) Infracțiuni atipice prevăzute în Capitolul III (art.1651 CP RM).

Articolul 1661 . Tortura, tratamentul inuman sau degradant

Obiectul juridic generic al infracţiunii analizate îl constituie relaţiile sociale cu privire la
libertatea, cinstea şi demnitatea persoanei.
Obiectul material al infracţiunii prevăzută la art.1661 CP RM constă în corpul persoanei,
dacă presupune influenţarea nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei.
Victima infracţiunii specificate la alin.(1) art.1661 CP RM, poate fi nu doar persoana care
se află sub arest sau care execută o pedeapsă privativă de libertate. Această calitate o poate avea
şi persoana reţinută, percheziţionată, adusă forţat, supusă unor măsuri de siguranţă, supusă
tratamentului psihiatric, supusă acţiunii mijloacelor speciale etc. În alţi termeni, se are în vedere
orcie persoană supusă unor măsuri de constrângere având la bază exerciţiul autorităţii publice.
Latura obiectivă se realizează prin cauzarea intenţionată a unei dureri sau a suferinţei
fizice ori psihice, care reprezintă tratament inuman ori degradant, de către o persoană publică sau
de către o persoană care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice, sau de către orice
altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau cu consimţămîntul expres ori tacit al unei
asemenea persoane
Astfel, latura obiectivă a infracţiunii specificate la alin.(1) art.1661 CP RM are
următoarea structură:
20
  fapta prejudiciabilă exprimată în acţiunea sau inacţiunea de cauzare a unei
dureri sau a suferinţei fizice ori psihice, care reprezintă tratament inuman ori
degradant;
 urmările prejudiciabile constând în durerea sau suferinţa fizică ori psihică;
 legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă le prejudiciabile.
În sensul prevederii de la alin.(1) art.1661 CP RM, tratamentul inuman ori degradant
constituie nu o simplă „brutalitate” (produsă, de exemplu, atunci cînd persoana se opune arestării
sale), ci este suficient de gravă.
Tratamentul inuman presupune acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii
suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice;
Tratamentul degradant presupune tratamentul care-i provoacă victimei sentimente de
teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi şi, eventual, de a-i înfrânge
astfel rezistența fizică şi morală.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt consemnate următoarele
modalităţi faptice ale tratamentului inuman ori degradant:
 lovirea unui deţinut, menţinerea lui într-o celulă neîncălzită şi întunecată, cu o
bandă pe ochi, în aşa fel încât i-au rămas urme de răni pe corp;
 aplicarea unei pedepse corporale într-o şcoală unei eleve în vârstă de 16 ani de
către un bărbat, în prezenţa altui bărbat şi provocarea, astfel, a unei răni vizibile
timp de mai multe zile;
 obligarea unui deţinut să rămână mai mult de două luni, pe timp foarte călduros,
într-o celulă fară ferestre şi fără aerisire, în care temperatura devenise
insuportabilă;
 neacordarea îngrijirilor medicale adecvate unei persoane deţinute de către
personalul locului de detenţie care cunoştea starea acelei persoane;
 legarea de pat cu cătuşe a deţinutului internat în spital pentru tratarea cancerului,
atunci când această măsură era evident inutilă şi disproporţionată etc.
Infracţiunea specificată la alin.(1) art.1661 CP RM este o infracţiune materială. Ea se
consideră consumată din momentul producerii durerii sau suferinţei fizice ori psihice.
Dacă, în legătură cu infracţiunea specificată la alin.(1) art.166 1 CP RM, a fost cauzată
intenţionat vătămarea - gravă, medie sau uşoară - a integrităţii corporale sau a sănătăţii, se
impune calificarea conform art.151 sau 152 CP RM ori prevederilor Codului contravenţional al
RM şi alin.(1) art.1661 CP RM.
Nu este obligatoriu ca infracţiunea prevăzută la alin.(1) art.1661 CP RM să fie săvârşită în
locul de detenţie sau de efectuare a actelor procesuale ori în ambianţa de săvârşire a infracţiunii -
21
cadrul procesual (condiţiile juridice), izolarea de societate, limitarea unor drepturi, condiţii
neprielnice de detenţie etc. Or, nu întotdeauna comiterea infracţiunii în cauză are un fond
procesual (de exemplu, atunci când ţine de activitatea particulară de detectiv şi de pază). Nu
întotdeauna tratamentul inuman sau degradant este săvârşit de subiecţi cu obligaţiuni procesuale
(de exemplu, atunci când este comisă de membrii gărzilor populare).
Fapta nu poate fi calificată potrivit alin.(1) art.1661 CP RM, dacă durerea sau suferinţa
rezultă exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele. Din această
perspectivă, dacă durerea sau suferinţa, ce rezultă exclusiv dintr-o sancţiune legală, se datorează
nerespectării unor condiţii normative privind executarea sancţiunii legale, o asemenea durere sau
suferinţă nu va putea fi considerată inerentă acelei sancţiuni, nici ocazionată de ea. în asemenea
condiţii, va deveni aplicabilă prevederea de la alin.(1) art.1661 CP RM.
Latura subiectivă infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.1661 CP RM se caracterizează prin
intenție directă sau inderectă.
Subiectul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.1661 CP RM poate să urmărească
următoarele scop: 1) obţinerea de la persoana supusă efectiv tratamentului inuman ori degradant
sau de la o terţă a informaţiilor sau mărturisirilor; 2) pedepsirea persoanei supuse efectiv
tratamentului inuman ori degradant pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis
ori este bănuită că l-a comis; 3) intimidarea sau exercitarea de presiuni asupra persoanei supuse
efectiv tratamentului inuman ori degradant sau asupra unei terţe persoane. Totodată, este posibil
ca subiectul infracțiunii analizate să urmărească alte scopuri.
Motivele infracţiunii specificate la art.1661 CP RM pot fi: interesul material; năzuinţa de
autoafirmare; perceperea denaturată a obligaţiilor de serviciu; incapacitatea de a soluţiona pe căi
legale problema procesuală creată; răzbunare; gelozie; invidie; ură; ură socială, naţională, rasială
sau religioasă ; motivele sadice etc.
Subiectul activ infracţiunii prevăzute la alin.(1) art. 1661 CP RM este persoana fizică
responsabilă care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani. În afară de aceasta,
subiectul infracţiunii în cauză trebuie să aibă una din următoarele calităţi speciale: 1) persoana
publică; 2) persoana care, de facto, exercită atribuţiile unei autorităţi publice; 3) oricare altă
persoană care acţionează cu titlu oficial; 4) oricare altă persoană care acţionează cu
consimţământul expres sau tacit al unei persoane care acţionează cu titlu oficial.

Tema : Caracteristica general-orientativă a infracţiunilor privind viața

sexuală.
Infracţiunile privind viaţa sexuală reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în Capitolul

22
IV din Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova, fiind fapte socialmente
periculoase, săvârşite cu intenţie, care vatămă - în mod exclusiv sau în principal - relaţiile sociale
cu privire la viaţa sexuală a persoanei.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor din grupul menţionat îl constituie relaţiile sociale
cu privire la viaţa sexuală a persoanei.

Articolul 173 CP RM. Hărţuirea sexuală

Obiectul juridic principal îl constituie relaţiile sociale cu privire la inviolabilitatea
sexuală sau libertatea sexuală a persoanei.
Obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la libertatea psihică,
integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
De asemenea, în plan secundar, se aduce atingere relaţiilor sociale cu privire la onoarea
(cinstea) şi demnitatea persoanei.
Prin „onoare” trebuie înţeleasă aprecierea dată calităţilor persoanei de către societate.
Prin „demnitate” autoaprecierea de către persoană a calităţilor sale.
Infracţiunea de hărţuire sexuală are obiect material în acele cazuri când acţiunea
principală din cadrul faptei prejudiciabile analizate se realizează în formă fizică (de exemplu, pe
calea mângâierilor, îmbrăţişărilor, strângerilor uşoare de diferite părţi ale corpului, săruturilor
„prieteneşti”, îmbrâncelilor etc.). În astfel de cazuri, corpul victimei reprezintă obiectul material
al infracţiunii prevăzute la art.173 CP RM.
Subiectul pasivi a infracţiunii de hărţuire sexuală poate fi o persoană de sex feminin sau o
persoană de sex masculin.
Subiectul pasiv şi subiectul activ pot avea apartenenţă sexuală diferită sau aceeaşi
apartenenţă sexuală.
Însă, incriminarea are în primul rînd menirea de a contribui la eradicarea discriminării
faţă de femei. Deoarece, hărţuirea sexuală se manifestă cel mai frecvent faţă de femei (dar, mai
rar, şi faţă de bărbaţi).
Pentru existenţa infracţiunii de hărţuire sexuală nu interesează vârsta subiectului pasiv.
Chiar dacă subiectul pasiv este persoana minoră (inclusiv are vârsta sub 14 ani), fapta urmează a
fi calificată conform art.173 CP RM.
Important este ca asupra ei să se influenţeze pe calea ameninţării, constrângerii,
şantajului, adică să se exercite presiunea numai pe căile prevăzute în dispoziţia art.173 CP RM.
Totuși, este cazul să atragem atenția că în cazul unei victime de vârstă fragedă, infractorul
ar fi interesat mai degrabă să profite de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa, decât să influenţeze asupra ei pe calea ameninţării, constrângerii sau şantajului. Aceasta
23
întrucât nu întotdeauna o victimă de vârstă fragedă are suficient discernământ pentru a percepe
adecvat mesajul conţinut în ameninţare, constrângere sau şantaj.
Dacă victima de vârstă fragedă este influenţată, de exemplu, pe calea profitării de
imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa - în vederea determinării ei la
raporturi sexuale ori la alte acţiuni cu caracter sexual nedorite - atunci art.173 CP RM nu este
aplicabil. În aceste condiţii, răspunderea urmează a fi aplicată conform lit.b) alin.(3) art.171 CP
RM sau lit.a) alin.(3) art.172 CP RM.
La calificare, nu interesează dacă victima este căsătorită sau divorţată, nici dacă a avut o
experienţă sexuală înainte de hărţuirea sexuală. Nu se exclude nici posibilitatea săvârşirii
hărţuirii sexuale asupra soţiei (soţului). De asemenea, victimă a hărţuirii sexuale poate fi chiar o
persoană care practică prostituţia, oferă servicii de masaj erotic, participă în reprezentări
striptease sau în alte reprezentări erotice etc.
Întrucât constrângerea victimei (pe altă cale decât cea fizică sau psihică), ameninţarea sau
şantajarea victimei depăşesc limitele componenţei de incest - dacă acestea se suprapun săvârşirii
raportului sexual între rude pe linie dreaptă până la gradul trei inclusiv, precum şi între rude pe
linie colaterală (fraţi, surori) - devine necesară calificarea prin concurs: art.173 şi 201 CP RM.
Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art. 173 CP RM constă în fapta prejudiciabilă
alcătuită din acţiunea principală şi acţiunea adiacentă.
Acţiunea principală se exprimă în manifestarea unui comportament fizic, verbal sau
nonverbal, care lezează demnitatea persoanei ori care creează o atmosferă neplăcută, ostilă,
degradantă, umilitoare, discriminatorie sau insultătoare. La rândul său, acţiunea adiacentă
presupune oricare din următoarele trei modalităţi: a) ameninţare; b) constrângere; c) şantaj.
Manifestarea comportamentului fizic în contextul hărţuirii sexuale se poate exprima în
atingeri ale corpului victimei (mângâieri, îmbrăţişări, săruturi „prieteneşti”, etc.). Important este
ca manifestarea comportamentului fizic să nu depăşească anumite limite, dincolo de care trebuie
să vorbim despre constrângerea fizică exercitată asupra victimei. Astfel, în cazul hărţuirii
sexuale, făptuitorul nu poate să limiteze de acţiuni şi de manifestare a voinţei victimei pe calea
aplicării violenţei. Manifestarea comportamentului fizic în contextul hărţuirii sexuale nu poate
avea ca obiectiv înfrângerea împotrivirii fizice a victimei. Un asemenea obiectiv, specific
constrângerii fizice, va atesta necesitatea calificării faptei în baza art.171 sau 172 CP RM.
Manifestarea comportamentului verbal în contextul hărţuirii sexuale se poate exprima în:
diverse demersuri facute victimei, sub formă de propuneri, avansuri, aluzii, solicitări etc., mai
mult sau mai puțin explicite; expedierea de e-mail-uri cu caracter sugestiv; montarea unor
persoane împotriva victimei; contestarea nejustificată a muncii depuse de victimă; impunerea
victimei a unor sarcini fără sens și care nu face parte din îndatoririle ei normale de serviciu; etc.
24
 Manifestarea comportamentului nonverbal în contextul hărţuirii sexuale se poate exprima
în: demonsrarea unor imagini pornografice sau a altor obiecte având conotaţii sexuale; oferirea
de cadouri, atenţii ori înlesniri pe plan profesional etc.
Trebuie urmărite şi alte indicii de posibilă manifestare a comportamentului nonverbal în
contextul hărţuirii sexuale: priviri insistente spre anumite zone ale corpului victimei; umezirea
repetată a buzelor; dezgolirea corpului în prezenţa victimei; demonstrarea unor semne indecente
cu ajutorul degetelor sau al mâinilor; afişarea în încăperea în care este nevoită să se afle victima
a unor imagini ale corpului uman dezgolit; supravegherea locuinţei, a locului de muncă sau a
altor locuri frecventate de victimă etc. Cel mai probabil, nu unul, dar mai multe asemenea indicii
vor fi necesare pentru a demonstra fără putinţă de tăgadă faptul manifestării comportamentului
nonverbal în contextul hărţuirii sexuale.
În astfel de situaţii un flirt, trebuie deosebit de manifestarea comportamentului nonverbal
caracteristic hărţuirii sexuale.
Flirtul reprezintă un joc la care, spre deosebire de hărţuirea sexuală, îşi aduc aportul două
persoane. Şi ambele o fac cu plăcere.
În sensul art.173 CP RM, comportamentul, care lezează demnitatea victimei, se poate
exprima în:
 îngrădirea posibilităţii de exprimare a victimei (de exemplu, aceasta nu are
posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere în faţa şefilor ierarhici; victima este întreruptă
atunci când vorbeşte; colegii împiedică victma să-şi susţină punctul de vedere; colegii se
adresează necuviincios, jignesc victima; munca victimei și viaţa personală sunt criticate; victimei
i se retrage accesul la utilităţi: telefon, fax, calculator etc.).
 izolarea victimei (de exemplu, nu se vorbeşte niciodată cu victima; victimei i se
atribuie un loc de muncă ce o izolează de colegi; se interzice colegilor să vorbească cu victima;
se ignoră prezenţa fizică a victimei; conducerea îi refuză toate solicitările de întrevedere etc.);
 desconsiderarea victimei în faţa colegilor (sunt utilizate faţă de ea gesturi de
dispreţ (oftaturi, priviri dispreţuitoare, ridicarea umerilor etc.); victima este vorbită de rău şi se
lansează diverse zvonuri despre ea şi acţiunile ei.
Comportamentul caracteristic hărţuirii sexuale poate nu doar să lezeze demnitatea
victimei, dar şi să creeze o atmosferă neplăcută, ostilă, degradantă, umilitoare, discriminatorie
sau insultătoare pentru victimă. În acest sens, comportamentul în cauză trebuie să producă în
detrimentul victimei oricare din următoarele efecte de natură psihologică: depresie, şoc, negare,
stres, tulburări ale somnului; furie, teamă, frustrare, instabilitate emoţională; nesiguranţă, ruşine;
confuzie, neputinţă, atacuri de panică; stimă de sine scăzută, neîncredere în capacităţile proprii,
hipersensibilitate; izolare, etc.

25
 Toate aceste efecte sunt cu atât mai vătămătoare cu cât comportamentul caracteristic
hărţuirii sexuale se realizează în prezenţa mai multor persoane, când victima este expusă în
public unei degradări, umiliri, jigniri etc. În astfel de circumstanţe, cu atât mai mult cresc şansele
hărţuitorului să determine victima la raporturi sexuale ori la alte acţiuni cu caracter sexual
nedorite, cu cât victima este mai vulnerabilă.
Dacă avansurile vizând obţinerea de satisfacţii sexuale nu au fost însoţite de realizarea
acţiunii adiacente în oricare din modalităţile sale, indiferent cât de numeroase, obsedante şi
deranjante ar fi, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de hărţuire sexuală.
Aşadar, nu poate fi aplicat art.173 CP RM în ipoteza în care manifestarea unui
comportament fizic, verbal sau nonverbal - care lezează demnitatea persoanei ori creează o
atmosferă neplăcută, ostilă, degradantă, umilitoare, discriminatorie sau insultătoare cu scopul de
a o determina la raporturi sexuale ori la alte acţiuni cu caracter sexual nedorite - nu este însoţită
de ameninţare, constrângere sau şantaj.
În cazul infracţiunii prevăzute la art. 173 CP RM, ameninţarea, constrângerea sau şantajul
nu este exercitat pentru întreţinerea raporturilor sexuale ori a altor acţiuni cu caracter sexual
nedorite concomitent sau imediat după exercitarea ameninţării, constrângerii sau şantajului, ci în
scopul obţinerii în viitor (mai precis, într-un viitor nu prea îndepărtat) a respectivelor satisfacţii
sexuale.
Prin ameninţare, în sensul art. 173 CP RM, trebuie de înţeles ameninţarea cu un rău vizând
perspectivele victimei la locul de muncă, de studii etc. (concedierea, exmatricularea, retrogradarea,
nepromovarea, schimbarea activităţii, diminuări salariale sau neacordarea sporurilor salariale meritate,
lipsirea de bursă etc.). De asemenea, se înţelege ameninţarea de a distruge sau a deteriora bunurile
victimei, de a o răpi etc., cu excepţia acelor tipuri de ameninţare care se pot atesta în ipoteza
infracţiunilor prevăzute la art.171 şi 172 CP RM.
Prin constrângere, în sensul art. 173 CP RM, se are în vedere constrângerea prin
profitarea de dependență materială, de serviciu sau de altă natură a victimei, ori altă
constrângere, cu excepţia celei specificate la art. 171 şi 172 CP RM.
Profitarea de dependenţa materială a victimei constituie constrângere doar în acele cazuri
când făptuitorul ameninţă cu lezarea intereselor victimei, însă nu-i promite privilegii sau
favoruri. Este inadmisibil a raporta la constrângere cazurile de promitere a unor foloase
patrimoniale. Aceasta deoarece itreținerea actelor sexuale pentru remunerare trebuie considerată
prostituţie, iar nu cedare în fața constrângerii.
Persoana, solicitată să se prostitueze, are alternativa să accepte oferta solicitantului sau s-
o respingă.
Prin şantaj, în sensul art. 173 CP RM, trebuie de înţeles ameninţarea cu divulgarea

26
informaţiilor care, devenind notorii, pot prejudicia onoarea şi demnitatea victimei ori pot fi cauza
altor urmări nedorite. Conţinutul unor asemenea informaţii despre victimă poate privi:
practicarea prostituţiei; boala venerică a acesteia; consumul de substanţe narcotice sau
psihotrope; săvârşirea unor ilegalităţi; etc. Totodată, la calificare nu are importanţă dacă aceste
informaţii sunt mincinoase sau veridice.
Infracţiunea prevăzută la art. 173 CP RM este o infracţiune formală. Ea se consideră
consumată din momentul manifestării unui comportament fizic, verbal sau nonverbal, care
lezează demnitatea persoanei ori care creează o atmosferă neplăcută, ostilă, degradantă,
umilitoare, discriminatorie sau insultătoare cu scopul de a determina victima la raporturi sexuale
ori la alte acţiuni cu caracter sexual nedorite, săvârşite prin ameninţare, constrângere, şantaj. La
calificare, nu contează dacă făptuitorului i-a reuşit sau nu să realizeze raporturi sexuale ori alte
acţiuni cu caracter sexual nedorite. Însă, această împrejurare poate fi luată în considerare la
individualizarea pedepsei.
Latura subiectivă a infracţiunii de hărţuire sexuală se caracterizează, prin vinovăţie sub
formă de intenţie directă.
Motivul acestei infracţiuni constă, de cele mai multe ori, în năzuinţa făptuitorului de a-şi
satisface necesităţile sexuale.
Scopul infracţiunii este unul special, şi anume: scopul de a determina victima la raporturi
sexuale ori la alte acţiuni cu caracter sexual nedorite. În lipsa acestui scop, nu poate fi admisă
calificarea faptei în conformitate cu art.173 CP RM.
Subiectul activ infracţiunii specificate la art.173 CP RM este persoana fizică responsabilă
care la momentul săvârşirii faptei a atins vârsta de 16 ani. Subiectul infracţiunii de hărţuire
sexuală poate fi persoană de sex feminin sau o persoană de sex masculin. Subiectul şi victima pot
avea apartenenţă sexual diferită sau aceeaşi apartenenţă sexuală.

Articolul 174 CP RM. Raportul sexual cu o persoană care nu a împlinit vîrsta de 16

ani
Infracţiunea de săvârşire a raportului sexual cu o persoană care nu a atins vârsta de 16 ani
atentează la relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a minorilor şi
este evidenţiată de legiuitor aparte din cauza consecinţelor negative care se produc asupra
dezvoltării fizice şi psihice a acestor copii.
Obiectul material al infracțiunii specificate la art.174 CP îl reprezintă corpul persoanei.
Subiectul pasiv infracțiunii examinate poate fi numai persona, de sex feminine sau
masculin, care la momentul săvîrșirii faptei nu a împlinit vârsta de 16 ani.
Se va realize componența infracțiunii prevăzută la art.174 CP RM numai dacă actul
27
sexual corespunzător a fost perceput adecvat de către victima. Numai dacă victim a înțeles
semnificația actului la care a fost supusă.
Întrucât condiția victimei care are vârsta sub 16 ani depășăște limitele componenței de
incest – dacă aceasta condiție se suprapune săvârșirii raportului sexual între rude pe linie dreaptă
până la gradul trei inclusiv, precum și între rude pe linie colaterală (frați, surori) – devine
necesară calificarea prin concurs – art.174 și 201 CP RM.
Violența sexuală, care ia forma infracțiunii prevăzute la art.174 CP RM, nu poate fi
calificată în baza art.2011 CP RM. Astfel, raportul sexual altul decât viol, actele de penetrare
vaginală, anală, bucală sau de alt gen comise de un membru al familiei asupra unui alt membru al
familiei despre care se știa cu certitudine că nu a împlinit vârsta de 16 ani atrage răspunderea
numai conform art.174 CP RM.
Latura obiectivă infracțiunii analizate constă în fapta prejudiciabilă exprimată în acțiune -
raportul sexual altul decît violul, actele de penetrare vaginală, anală sau bucală şi altele, comise
asupra unei persoane despre care se ştia cu certitudine că nu a împlinit vîrsta de 16 ani.
Sub incidența dispoziției de la art.174 CP RM intră numai raportul sexual și actele de
penetrare vaginală, anală, bucală sau de alt gen, care au fost săvîrșite cu consimțămîntul victimei,
în lipsa unei constrîngerii explicite sau implicite.
Infracțiunea prevăzută la art.174 CP RM este o infracțiune formală.

Tema : Caracteristica general-orientativă a infracțiunilor contra drepturilor

politice, de muncă și altor drepturi constituționale ale cetățenilor.

În conformitate cu alin.(3) art.1 din Constituţia Republicii Moldova, Republica Moldova

este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi
sunt garantate.
Capitolele I şi II din Titlul II al Constituţiei RM concretizează şi dezvoltă aserţiunea din
alin.(3) art. 1 privind vocaţia de valoare supremă a drepturilor şi libertăţilor omului.
În acest mod, se recunoaşte că respectarea deplină a drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale omului este o condiţie necesară asigurării unui viitor prosper în cadrul unei
Europe unite. Apărarea drepturilor omului reprezintă baza societăţii civile democratice.
Neglijarea acestor drepturi, în discordanţă cu angajamentele asumate în domeniul dimensiunii
umane, constituie cauza principală de instabilitate şi conflicte în societate, fiind incompatibilă cu
aspiraţiile pro-europene ale unei națiuni.

28
 Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt prerogative conferite de dreptul
naţional şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ în raporturile sale cu comunitatea
şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea
unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime în contextul economico- social, politic,
cultural şi istoric al societăţii.

Protecţia drepturilor omului, prin instrumente juridice de transpunere a acestor drepturi în

prevederi legale, a devenit un imperativ şi pentru Republica Moldova care, după declararea
suveranităţii şi independenţei sale, a ratificat numeroase documente cu vocație universală în
domeniul drepturilor omului, deschizând calea spre un sistem de protecţie internațională a
drepturilor omului. Pornind de la faptul că instrumentele juridice internaţionale prescriu
standarde minime de protecţie a drepturilor omului, aceasta nu împiedică statul să reglementeze
mai larg unele drepturi sau libertăţi. Situaţia cu privire la drepturile omului în Republica
Moldova a înregistrat în ultimii ani o evoluţie demnă de remarcat la capitolul cadrul normativ; cu
toate acestea, asigurarea respectării efective a drepturilor omului rămâne a fi o provocare ce
solicit eforturi considerabile. Respectul pentru drepturile omului este o componentă esenţială şi,
totodată, o condiție indispensabilă a unei dezvoltări durabile. Astfel, problematica drepturilor
omului se află în atenția opiniei publice mondiale, reprezentând şi una dintre principalele
preocupări ale guvernării. Pentru edificarea unei veritabile societăţi bazate pe principii
democratice, unde demnitatea omului, dгepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii sale constituie valori supreme, statul, în calitate promotor al acestor valori, are
legitimitatea şi obligaţia de a întreprinde măsuri constructive destinate consolidării protecţiei
drepturilor omului pentru prosperarea întregii societăţi.

În sternul de garanţii ale drepturilor şi libertăţilor omului un loc important aparţine

apărării juridico-penenale a acestor valori. Astfel, conform art.2 CP RM, legea penală apără,
împotriva infracțiunilor, inclusiv, drepturile şi libertăţile persoanei. În corespundere cu această
prevedere, în art.176 - 1853 din Capitolul V din Partea Specială a CP al RM este stabilită
răspunderea penală pentru cele mai periculoase, din punct de vedere social, încălcări ale
drepturilor constituţionale ale cetăţenilor.
Cu privire la sintagma „drepturi constituţionale ale cetăţenilor”, autorii autohtoni
menționează că aceasta este folosită într-un sens convenţional, cu o semnificaţie mai mult de
prescurtare terminologică, deoarece, în fapt, prin această denumire se înţelege, în egală măsură,
şi libertăţile inerente, proprii tuturor persoanelor, prevăzute în Constituţie a RM. Vorbind, deci,
despre drepturile constituţionale ale cetăţeanului, vom înţelege, de regulă, drepturile şi libertăţile
persoanelor - cetăţeni ai Republicii Moldova, cetăţeni străini sau apatrizi - care sunt statuate în
29
textul Constituţiei a RM.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în Capitolul V din Partea Specială a
Codului penal al RM îl constituie relaţiile sociale cu privire la realizarea drepturilor politice, de
muncă și a altor drepturi constituţionale ale cetăţenilor.
Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale cu privire la realizarea unui drept
constituţional concret al cetăţeanului, care sunt lezate prin săvârşirea unei sau altei infracţiuni.
De exemplu, relaţiile sociale cu privire la realizarea dreptului la egalitate a cetăţenilor suferă
atingere în ipoteza infracţiunii specificate la art.176 CP RM; relaţiile sociale cu privire la
realizarea dreptului la viaţa intimă, familială şi privată sunt vătămate în cazul infracţiunilor
prevăzute la art.177 CP RM; relaţiile sociale cu privire la realizarea dreptului la secretul
corespondenţei sunt lezate în ipoteza infracţiunii specificate la art.178 CP RM; relaţiile sociale
cu privire la realizarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului suferă atingere în cazul
infracţiunii prevăzute la art.179 CP RM etc.
În unele componenţe de infracţiuni este necesară stabilirea obiectului material: scrisori,
telegrame, colete sau alte trimiteri poştale (în cazul infracţiunii prevăzute la art.178 CP RM);
materialele sau echipamentul jurnalistului (în ipoteza infracţiunii specificate la lit.c) alin.(3)
art.1801 CP RM); localurile secţiilor de votare, urnele de vot, documentele electorale sau corpul
persoanei (în situaţia infracţiunii prevăzute la art.181 CP RM); corpul persoanei (în cazul
infracţiunilor specificate la alin.(3) art.176, alin.(2) art.179, lit.a) alin.(3) art.180 1, lit.d) art.181
sau altora din Codul penal); mijloacele tehnice de protecţie a dreptului de autor şi a drepturilor
conexe (în ipoteza infracţiunii prevăzute la lit.f) alin.(1) art.1851 CP RM) etc.
În cazul aceloraşi sau altor infracţiuni, este cazul să vorbim despre un obiect imaterial. De
exemplu, obiectul imaterial îl reprezintă: informaţiile, ocrotite de lege, despre viaţa personală ce
constituie secretul personal sau familial al altei persoane (în cazul infracţiunii prevăzute la
art.177 CP RM); convorbirile telefonice sau înştiinţările telegrafice (în ipoteza infracţiunii
specificate la art.178 CP RM); informaţiile referitoare la ocrotirea sănătăţii populaţiei, securitatea
publică sau protecţia mediului (în situaţia infracţiunii prevăzute la art.180 CP RM); materialul
jurnalistic sau informaţia (în cazul infracţiunii specificate la alin.(1) art.1801 CP RM); informaţia
tirajată sau răspândită de către mass-media sau angajaţii mass-media (în ipoteza infracţiunii
prevăzute la alin.(2) art.1802 CP RM); obiectele dreptului de autor sau ale drepturilor conexe;
drepturile subiective violate a căror valoare se exprimă în proporţii mari (în cazul infracţiunii
specificate la lit.a) alin.(1) art. 1851 CP RM); informaţiile privind invenţia, modelul de utilitate,
desenul sau modelul industrial, soiul de plantă sau topografia circuitului integrat; dreptul de a fi
considerat autor al invenţiei, al modelului de utililitate, al desenului sau modelului industrial, al
soiului de plantă ori al topografiei circuitului integrat ( în situaţia infracţiunii prevăzute la alin.(1)
30
art.1852 CP RM) etc.
Unele infracţiuni reclamă calitatea specială a victimei: mass-media sau jurnalist (în
ipoteza infracțiunii prevăzute la art. 1801 CP RM); jurnalistul care este lezat din cauza denaturării
nejustificate a materialului jurnalistic sau a interdicţiei nejustificate de a răspândi anumite
informaţii, impuse de către conducerea mass-media publice; consumator de informaţii care nu-şi
poate exercita dreptul la informație din cauza denaturării nejustificate a materialului jurnalistic
sau a interdicţiei nejustificate de a răspândi anumite informaţii, impuse de către conducerea
mass-media publice (în situaţia infracțiunii specificate la alin.(1) art.180 2 CP RM); mass-media
sau angajat al mass-media (în cazul nii prevăzute la alin.(1) art.180 2 CP RM); elector sau
membru al organului electoral (în ipoteza infracţiunii specificate la art. 181 CP RM); concurent
electoral, căruia prin coruperea alegătorilor i s-a lezat dreptul de a fi reprezentat într-o autoritate
electivă, prin diminuarea voturilor exprimate; inițiator al referendumului, căruia prin coruperea
alegătorilor i s-a lezat dreptul de a soluţiona problema supusă referendumului, prin diminuarea
voturilor exprimate (în situaţia infracţiunii prevăzute la art. 1811 CP RM); oricare persoană care
organizează întrunirea sau participă la aceasta (în cazul infracțiunii specificate la art. 184 CP
RM); solicitant de protecţie a obiectului de proprietate intelectuală ( în ipoteza infracţiunii
prevăzute la art.1853 CP RM) etc.
Prin prisma laturii obiective a infracţiunilor contra drepturilor politice, de muncă şi altor
drepturi constituţionale ale cetăţenilor, trebuie să menţionăm că majoritatea acestor componenţe
de infracțiuni sunt formale. În unele cazuri, ele sunt construite ca materiale (în cazul
infracţiunilor prevăzute la art. 180, 183, alin. (2) art.1851, art.1852 sau altele din Codul penal). În
ipoteza infracţiunilor specificate la art. 176 şi la art.185 CP RM se poate vorbi despre
combinarea indicilor unei componențe de infracţiune materiale cu indicii unei componenţe de
infracţiune formale. În situaţia infracțiunii prevăzute la art. 181 CP RM se poate vorbi despre
combinarea indicilor unei componențe de infracţiune materiale, a unei componenţe de
infracţiune formale şi a unei componenţe de infracțiune formal-materiale. În fine, în cazul unor
componenţe de infracţiuni în general formale, anumite modalităţi agravate îmbracă forma unei
componenţe de infracţiune materiale (de exemplu, modalitățile specificate la lit.c) alin.(3)
art.1801, lit.b), d) şi e) art. 181, lit.c) şi d) alin.(2) art. 184 CP RM).
O parte dintre infracţiunile cuprinse în Capitolul V din Partea Specială a CP RM sunt
săvârșite pe calea acţiunii sau inacţiunii. În alte cazuri, fapta prejudiciabilă îmbracă numai forma
acțiunii (în ipoteza infracţiunilor prevăzute la art. 177, 178, 1811, 182, 1851-1853 CP RM).

În ipoteza unor infracţiuni, este obligatorie stabilirea mijloacelor de săvârşire a

infracţiunii: mesajele și simbolurile discriminatorii amplasate în locurile publice, utilizate la

31
săvârşirea infracţiunii prevăzute la lit.c) alin.(1) art. 176 CP RM; mijloacele de informare în
masă, utilizate la comiterea infracțiunii specificate la alin.(2) art. 176 CP RM; mass-media,
utilizată la săvârşirea infracţiunii prevăzute la lit.a) alin.(2) art. 177 CP RM; mijloacele tehnice
speciale destinate pentru obţinerea ascunsă a informaţiei, care sunt utilizate la comiterea
infracţiunilor specificate la alin.(11) art. 177 şi la lit.b) alin.(2) art. 178 CP RM; armele sau alte
obiecte care au servit drept armă ori care au fost special adaptate pentru vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii, aplicate la comiterea faptei infracţionale prevăzute la lit.a) alin.(2) art.
184 CP RM etc.
Locul public reprezintă locul special de săvârşire a infracţiunii specificate la lit.c) alin.(2)
art. 176 CP RM.
Pentru a intra sub incidenţa art. 176-1853 CP RM, faptele descrise în aceste norme trebuie
să fie executate în condiţii de ilegalitate. Cu această ocazie, este necesar să consemnăm că, în
conformitate cu art.54 din Constituţie a RM, nu este ilegală restrângerea exerciţiului unui drept,
dacă aceasta se face în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării
economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor,
protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor
confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Totodată, restrângerea trebuie să
fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a
libertăţii.
Din punctul de vedere al laturii subiective, infracţiunile prevăzute la art. 176-1853 CP RM
se caracterizează prin intenţie: numai directă - în situaţia în care componenţa de infracţiune este
formală; directă sau indirectă - în cazul în care componenţa de infracţiune este materială.
În raport cu urmările prejudiciabile ale unor infracţiuni, făptuitorul manifestă imprudenţă
(de exemplu, în cazul infracţiunilor specificate la alin.(3) art. 176, lit.d), e) art. 181, art. 183,
lit.d) alin.(2) art. 184 CP RM).
Scopul unor infracţiuni din grupul analizat are un caracter special: scopul împiedicării
activităţii jurnalistice (lit.c) alin.(3) art.1801 CP RM); scopul determinării alegătorului să-şi
exercite drepturile sale electorale într-un anumit mod în cadrul alegerilor parlamentare, locale ori
în cadrul referendumului (art. 1811 CP RM).
Scopul special al infracţiunii specificate la lit.a) alin.(1) art.1851 CP RM se exprimă în
scopul comercializării, al oferirii spre comercializare, al importului sau exportului, în cazul în
care infracţiunea în cauză îmbracă una din următoarele modalităţi de realizare: 1) reproducerea
operelor sau a obiectelor drepturilor conexe în cadrul desfăşurării activităţii de întreprinzător
tangenţiale activităţii intelectuale în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe, în
special în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei, fără acordul titularului de drepturi; 2) stocarea
32
exemplarelor de opere sau de fonograme, fără acordul titularului de drepturi; 3) transportul
exemplarelor de opere sau de fonograme, fără acordul titularului de drepturi. La rândul său,
scopul obţinerii profitului este caracteristic pentru acea ipoteză când infracţiunea, prevăzută la
lit.a) alin.(1) art.1851 CP RM, se înfăţişează în modalitatea de orice altă formă de valorificare a
obiectelor dreptului de autor sau ale drepturilor conexe.
În situaţia infracţiunii specificate la lit.b) alin.(1) art.1851 CP RM, scopul special este
indispensabil în cazul modalităţii de depozitare a exemplarelor de opere sau de fonograme, fără
marcaj de control şi fără a deţine, în momentul controlului, contractele de autor încheiate cu
titularii de drepturi. Se are în vedere scopul de închiriere, schimb sau altă formă de punere la
dispoziţia terţilor cu titlu gratuit sau oneros a exemplarelor de opere sau de fonograme.

În altă ordine de idei, în ipoteza infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.176 CP RM, motivul
special este cel de discriminare. În cazul modalităţii normative de intimidare a mass-media sau a
jurnalistului pentru critică (consemnate la alin.(1) art.1801 CP RM), motivul special al
infracţiunii constă în răzbunarea pentru critică.
Subiectul infracţiunilor contra drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi
constituţionale ale cetățenilor este persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii faptei
a atins vârsta de 16 ani. În ipoteza unor componenţe de infracţiuni, este necesară prezenţa
subiectului special: persoană cu funcție de răspundere (lit.a) art.176, lit.a) alin.(1) art.184 CP
RM); persoană cu funcţie de răspundere sau persoană care gestionează o organizaţie comercială,
obştească sau altă organizaţie nestatală (lit.b) alin. (2) art.177, lit.a) alin.(3) art.179 CP RM);
persoană din cadrul conducerii mass-media publice ( alin.(1) art.l80 2 CP RM); funcţionar public
sau persoană care exercită funcţie de demnitate publică (alin.(2) art.l80 2 CP RM (în cazul în care
mass-media sau angajaţilor mass-media li se dă indicaţie cu privire la activitatea editorială));
persoană care realizează votarea (alin.(1) art.182 CP RM); persoană căreia i-au fost încredinţate
sau i-au devenit cunoscute în alt mod informaţiile privind invenţia, modelul de utilitate, desenul
sau modelul industrial, soiul de plantă, topografia circuitului integrat (alin.(1) art.1852 CP RM (în
cazul modalităţii de răspândire a informaţiilor privind invenţia, modelul de utilitate, desenul sau
modelul industrial, soiul de plantă, topografia circuitului integrat fără consimţământul autorului
(creatorului) sau al succesorului său în drepturi, până la publicarea oficială a datelor din cererea
de înregistrare)) etc.

În anumite situaţii, subiectul trebuie să aibă o dublă calitate specială: 1) persoană cu

funcţie de răspundere şi 2) persoană care este un furnizor de informaţii sau reprezintă un furnizor
de informaţii (în ipoteza infracţiunii prevăzute la art.180 CP RM); 1) persoană cu funcţie de
răspundere sau persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau o altă
33
organizaţie nestatală şi 2) persoană în ale cărei atribuţii intră asigurarea respectării regulilor de
protecţie a muncii în cadrul unităţii respective (în situaţia infracţiunii specificate la art.183 CP
RM).
În cazul unor infracţiuni, subiect poate fi şi persoana juridică (cu excepţia autorităţii
publice). Se au în vedere infracţiunile prevăzute la alin.(2) şi (3) art.176, alin.(2) art.177,
art.1811, 1851, alin.(2)- (7) art.1852 şi art.1853 CP RM.
Prin „ infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi constituţionale ale
cetăţenilor” se înţelege faptele socialmente periculoase, săvârşite cu intenţie, care lezează prin
excelenţă relaţiile sociale cu privire la realizarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor,
răspunderea pentru care se prevede în art.176-1853 CP RM.
Punând la bază diferenţierea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, care rezultă din
titulatura Capitolului V din Partea Specială a CP RM, precum şi din clasificarea drepturilor
omului, care reiese din concepţia Pactului internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale și a Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, putem
distinge următoarele patru tipuri ale infracţiunilor prevăzute de capitolul nominalizat:
 infracţiuni contra drepturilor civile ale cetăţenilor (prevăzute la art.176, 177, 178
şi 179 CP RM);
 infracţiuni contra drepturilor politice ale cetăţenilor (prevăzute la art.180, 180 1,
1802, 181, 1811, 182, 184 şi 185 CP RM);
 infracţiuni contra drepturilor de muncă ale cetăţenilor (prevăzută la art. 183 CP
RM);
 infracţiuni contra drepturilor culturale ale cetăţenilor (prevăzute la art. l85 1-1853
CP RM).

Articolul 179 CP RM. Violarea de domiciliu

Fapta prevăzută la art. 179 CP RM este incriminată într-o variantă-tip şi în două variante
agravate.
Varianta-tip a infracţiunii, specificată la alin.(1) ari. 179 CP RM, constă în pătrunderea
sau rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane, fără consimţământul acesteia,
ori în refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum şi în percheziţiile şi cercetările ilegale.
Prima variantă agravată a violării de domiciliu, prevăzută la alin. (2) art. 179 CP RM, se
exprimă în săvârşirea acestei infracţiuni cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei.
Pentru a fi aplicată răspunderea în baza alin.(2) art.179 CP RM, este necesar ca violenţa
sau ameninţarea cu violenţa să urmărească scopul violării de domiciliu şi să se aplice înainte de a
se consuma acţiunea (inacţiunea) de violare de domiciliu.
34
 În sensul dispoziţiei de la alin.(2) art.179 CP RM, noţiunea „violenţă”, utilizată în
sintagma „aplicarea violenţei” (nu şi în sintagma „ameninţarea aplicării violenţei”) presupune
vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale (în sensul art.78 din Codul Contravenţional
al RM). Dacă, în legătură cu infracţiunea de violare de domiciliu, violenţa aplicată depăşeşte
gradul de intensitate a vătămării intenţionate uşoare a integrităţii corporale, va fi necesară
calificarea conform regulilor concursului de infracţiuni: art.179 (cu excepţia alin.(2)) şi art.145,
151 sau 152 CP RM.
Cât priveşte noţiunea „violenţă” din sintagma „ameninţarea aplicării violenţei” (sintagmă
utilizată în alin.(2) art.179 CP RM), de această dată gradul de intensitate a violenţei poate fi
oricât de mare. Deci, alin.(2) art.179 CP RM poate fi aplicat inclusiv în ipoteza violării de
domiciliu săvârşite cu ameninţarea cu omor. Precizăm că, în această ipoteză, nu este necesară
calificarea suplimentară în baza art. 155 CP RM.
Chiar dacă în dispoziţia de la alin.(2) art.179 CP RM se utilizează la general termenul
„violenţă”, aceasta nu înseamnă că la folosirea aceluiaşi termen trebuie să se rezume cel care
aplică legea penală. De fiecare dată, urmează să se consemneze în ce s-a concretizat această
violență. Doar astfel se poate confirma oportunitatea aplicării alin.(2) art.179 CP RM.
Cea de-a doua variantă agravată a violării de domiciliu, specificată la alin.(3) art. 179 CP
RM, constă în săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu:
 cu folosirea situaţiei de serviciu (lit.a));
 de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit.b)).
Menționăm că la lit.b) alin.(3) art.179 CP RM se prevede răspunderea nu pur şi simplu
pentru violarea de domiciliu săvarşită de două sau mai multe persoane, dar pentru violarea de
domiciliu săvarşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală. Săvarşirea
violării de domiciliu în oricare alte forme de participaţie poate fi privită numai în calitate de
circumstanţă care poate influenţa agravarea pedepsei pentru infracţiunea de violare de domiciliu,
în corespundere cu lit.c) alin.(1) art.77 CP RM.
În conformitate cu art.8 al Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, orice persoană are dreptul la respectarea, printre altele, a domiciliului
său. De asemenea, conform art.29 din Constituţia Republicii Moldova, domiciliul şi reşedinţa
sunt inviolabile; nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei
persoane fără consimţământul acesteia.
Proclamarea unor asemenea principii nu este însă suficientă, legea urmând să ofere
garanţii şi mijloace adecvate pentru asigurarea respectării lor. În acest sens, legea penală oferă un
mijloc energic și eficace de garantare şi apărare a inviolabilității domiciliului persoanei prin
incriminarea faptei de violare de domiciliu.
35
 Necesitatea stabilirii răspunderii penale pentru fapta de violare de domiciliu este dictată
de semnificaţia socială pe care o are dreptului constituțional la inviolabilitatea domiciliului.
Astfel, înainte de toate, asigurarea secretului faptelor şi evenimentelor desfăşurate în spaţiul
domiciliar contribuie la dezvoltarea armonioasă a persoanei, permițându-i ca aspiraţiile spirituale
şi materiale să-şi găsească realizarea. În al doilea rând, în mare parte, de inviolabilitatea
domiciliului este legată inviolabilitatea fizică şi psihică a persoanei, inviolabilitatea
patrimoniului acesteia, dar şi a secretului corespondenţei, precum şi a informaţiei de alt gen
vizând viaţa intimă, familială şi privată a persoanei.
Atingerea adusă inviolabilităţii domiciliului condiționează apariţia în societate a
sentimentului de nesiguranţă şi timorare, precum şi discreditează statul care nu dispune de
potenţialitatea necesară asigurării exercitării eficiente a dreptului la inviolabilitatea domiciliului.
În afară de aceasta, nu putem face abstracţie de faptul că violarea de domiciliu reprezintă în
frecvente cazuri o trambulină sui generis în vederea comiterii altor infracțiuni (omor, viol, etc.)
Tocmai prin intermediul art. 179 CP RM oricărei persoane i se asigură ocrotirea
împotriva actelor de pătrundere în spaţiul în care îşi desfăşoară viaţa personală, unde îşi trăieşte
sub aspectul cel mai intim existenţa. Este absolut necesar ca oricare persoană să poată beneficia
în respectivul spaţiu de confortul psihologic ce i se cuvine, să-şi găsească odihna necesară în
locul în care îşi organizează, independent, fără amestecul altora, viaţa personală.
Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art. 179 CP RM îl formează relaţiile
sociale cu privire la realizarea, în conformitate cu art.29 din Constituţie a RM, a dreptului la
inviolabilitatea domiciliului.
Inviolabilitatea domiciliului este libertatea de a beneficia de un spațiu personal marcat de
limetele unui imobil aferent. Deci, este nu altceva decât libertatea de a beneficia de un spațiu
imobil, caracterizat prin teritorialitate, care este, în același timp, un spațiu primar. Un astfel de
spațiu asigură intimitate. El poate fi personalizat și orice intruziune este resimțită de către
deținatorul acelui spațiu ca o violare adusă acestuia.
Este de menţionat că lipsa consimţământului proprietarului (sau a titularului unui alt drept
real) nu întotdeauna este relevantă şi nu poate fi pusă la baza calificării unei fapte conform art.
179 CP RM. Nu întotdeauna aceeaşi persoană cumulează calităţile de titular al dreptului la
inviolabilitatea domiciliului şi de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului aferent
acelui domiciliu.
E şi firesc. Pentru că violarea de domiciliu nu este o infracţiune contra patrimoniului.
Spre deosebire de infracţiunea de tulburare de posesie (art. 193 CP RM). Mai mult, violarea de
domiciliu poate avea o tentă patrimonială numai atunci când subiectul săvârşeşte această
infracţiune la comandă, în vederea primirii unei remuneraţii materiale. În alte cazuri, este de
36
neconceput ca interesul material să fie motivul care-1 ghidează pe făptuitor la săvârşirea acestei
infracţiuni. Motivele violării de domiciliu sunt: curiozitatea, motivele huliganice, năzuinţa de a
facilita săvârşirea unei alte infracţiuni etc. Atunci însă când motivul constă în interesul material
(cu excepţia cazului de obţinere a remuneraţiei materiale), presupunând că făptuitoml are intenţia
să-şi atribuie ilegal toate sau unele prerogative ale proprietarului bunului imobil aferent unui
domiciliu, aplicabil va fi nu art. 179 CP RM, dar art. 193 CP RM.
Din acest punct de vedere, noţiunea de domiciliu nu este dependentă de dreptul de
proprietate asupra unei case (spaţiu de locuit). Libertatea persoanei de a se închide la sine în casă
nu este un privilegiu al proprietăţii, ci un aspect al libertăţii acesteia, un corolar al personalităţii,
al libertăţii persoanei de a locui undeva. De aceea, infracţiunea de violare de domiciliu nu este
contra patrimoniului. Aşa se explică de ce nu constituie această infracţiune... faptul că locatarul
poate opune dreptul său asupra locuinţei chiar proprietarului.
Subiect activ al infracţiunii de violare de domiciliu poate fi orice persoană fizică, inclusiv
proprietarul bunurilor ce constituie spaţiul violat sau titularul altui drept referitor la aceste
bunuri, dacă a transmis dreptul de folosire asupra bunurilor respective. De exemplu, proprietarul
unui spaţiu locativ, după ce l-a închiriat unei persoane fizice, intră în spaţiul dat în locațiune fără
drept şi fără consimţământul persoanelor îndreptăţite.
Așadar, respectarea inviolabilităţii domiciliului nu este condiţionată de existenţa unui
drept de proprietate (sau a unui alt drept real) asupra imobilului ales ca domiciliu.
În alt context, în cazul variantei agravate prevăzute la alin.(2) art.179 CP RM sunt lezate,
în mod adiacent, relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală, sănătatea sau libertatea
psihică a persoanei. În acest caz, obiectul juridic special al infracţiunii de violare de domiciliu
are un caracter complex.
Care este rolul juridic al domiciliului în conjunctura infracţiunii prevăzute la art.179 CP
RM: obiectul material al infracţiunii, obiectul imaterial al infracţiunii sau locul săvârşirii
infracţiunii?
În conformitate cu pct. 11) art.6 din Codul de procedură penală al RM, prin „domiciliu”
se înţelege locuința sau construcţia destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei
sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă
sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă
(verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun); de asemenea, se înţelege şi
orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
De exemplu, camerele internatelor sau căminelor pentru elevi sau studenţi sunt
considerate domiciliu în sensul legii penale datorită faptului că persoanele respective sunt cazate
acolo pe baza consimţământului lor şi au dreptul la locuire netulburată, putând să permită ori să
37
interzică accesul altor persoane. În schimb, nu poate fi considerat domiciliu locul unde o
persoană este cazată împotriva voinţei sale (penitenciarul, cazarma, ospiciul etc.) şi în care
accesul altora (deţinuţi, militari, bolnavi, gardieni, superiori, medici etc.) nu depinde de
consimţământul celor deja cazaţi.
Noţiunea de domiciliu, definită la pct. 11) art.6 din Codul de procedură penală al RM, are
acelaşi înţeles ca şi noţiunea „domiciliu sau reşedinţă” din art.179 CP RM.
Reşedinţa, spre deosebire de domiciliu, are un caracter temporar. În rest, sub aspectul
destinaţiei funcţionale, reşedinţa nu se deosebeşte de domiciliu. De aceea, în continuare vom
utiliza doar noţiunea de domiciliu, presupunând că aceasta include şi conceptul de reşedinţă.
Noţiunea de domiciliu implică nu ideea de imobil, luat în considerare în materialitatea sa,
ci ideea de loc în care o persoană îşi desfăşoară viaţa personal. Totodată, nu acţiunea asupra
bunurilor sau chiar asupra persoanei victimei lezează obiectul juridic ocrotit de legea penală, ci
însăşi prezenţa nedorită a făptuitorului în locul ce constituie domiciliul victimei.
Au dreptate unii autori, când afirmă: „Dacă este săvârşită infracţiunea de violare de
domiciliu, atunci influenţare nemijlocită infracţională suferă domiciliul. Aceasta pentru că
interesul făptuitorului este îndreptat asupra acestuia: să pătrundă sau să rămână ilegal în
domiciliul sau în reşedinţa victimei fără consimţământul acesteia ori să refuze părăsirea
domiciliului victimei la cererea ei, ori să efectueze percheziţii şi cercetări ilegale. La aceasta se
reduce esenţa juridică a infracţiunii de violare de domiciliu.
lată de ce, domiciliul reprezintă nu obiectul material al infracţiunii de violare de
domiciliu, dar obiectul imaterial al acesteia.
Numai în situaţia violării de domiciliu cu aplicarea violenţei, prevăzute la alin.(2) art.179
CP RM, apare obiectul material reprezentat de corpul victimei. Totuşi, acest obiect material are
un rol secundar în raport cu obiectul imaterial (reprezentat de domiciliu), care are un rol
principal.
Conform prevederilor art.38 Cod Civil al RM prin domiciliul persoanei fizice înțălegem
locul unde acesta își are reședința obișnuită. Se consideră că persoana își păstrează domiciliul atît
timp cît nu și-a stabilit un altul.
Reședința obișnuită demonstrează o legătură apropiată și stabilă a persoanei fizice cu
locul vizat. La determinarea reședinței obișnuite se iau în considerare toate elementele de fapt
relevante, în special durata și regularitatea prezenței persoanei în locul vizat, precum și condițiile
și motivele acestei prezențe.
Reședința temporară a persoanei fizice este locul unde își are locuință temporară sau
secundară.

38
 Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decît atunci cînd cel care ocupă sau se
mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo reședința obișnuită. Dovada
intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la autoritățile competente să opereze stabilirea
sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt.
Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la
locul reședinței sale temporare.
În lipsa de reședință temporară, persoana este considerată că domiciliază la locul
ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoana se găsește.
Conform alin.1 art. 40 CC al RM domiciliul minorului în vîrsta de pînă la 14 ani este la
părinții săi sau la acel părinte la care locuiește permanent.
Victimă a infracţiunii de violare de domiciliu poate fi orice persoană - cetăţean al
Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid. La calificare nu are importanţă statutul victimei:
proprietar; chiriaş; membru al familiei care are dreptul de abitaţie etc. De asemenea, nu contează
dacă victima are sau nu viză de reşedinţă. Incriminând fapta de violare de domiciliu, legea penală
se interesează nu de legitimitatea poziţiei victimei, ci de ilegalitatea conduitei făptuitorului. Dacă
titularul dreptului la inviolabilitatea domiciliului a săvârşit unele contravenţii ori încălcări ale
dreptului de proprietate, acestea constituie chestiuni distincte, care trebuie soluţionate prin
mijloacele prevăzute de lege şi nu influenţează existenţa infracţiunii de violare de domiciliu. Din
această perspectivă, legea penală ocroteşte pe deţinătorul de fapt al spaţiului domiciliar,
indiferent cât este de precar titlul său, împotriva oricăror acte ilegale ale unei persoane. Aceasta
întrucât legalitatea într-un stat de drept implică folosirea căilor legale de realizare a dreptului,
opunându-se oricărei încercări a cetăţenilor de a-şi face dreptate singuri.
Numai o persoană fizică (privită ca titular al dreptului constituţional la inviolabilitatea
domiciliului) poate fi victimă a infracţiunii specificate la art.179 CP RM.
O persoană juridică poate fi titulară a dreptului la inviolabilitatea domiciliului, chiar şi în
cazurile în care în sediul acestei persoane juridice persoanele fizice îşi desfăşoară activităţile
domestice.
Există o singură infracţiune, cu pluralitate de victime, dacă domiciliul violat aparţine în
comun mai multor persoane. Dacă însă făptuitorul pătrunde fără drept şi fără consimţământ în
mai multe domicilii, se vor realiza tot atâtea infracţiuni, aflate în concurs real; aceasta cu condiţia
că în raport cu violarea fiecăruia dintre aceste domicilii apare o intenţie infracţională de sine
stătătoare. În contrast, în prezenţa unei intenţii unice de a viola mai multe domicilii, vom fi în
prezenţa unei infracţiuni unice prelungite de violare de domiciliu.
Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.179 CP RM constă în fapta prejudiciabilă
care ia forma acțiunii sau inacţiunii. Această acţiune sau inacţiune se prezintă sub oricare din
39
 următoarele modalității normative, realizate în raport cu domiciliul:
 pătrunderea ilegală, fără consimţământul victimei;
 rămânerea ilegală, fără consimţământul victimei;
 refuzul de a-1 părăsi, la cererea victimei;
 percheziţiile sau cercetările ilegale.
Prin pătrundere ilegală se înţelege introducerea, contrară legii, a făptuitorului cu întreg
corpul în spațiul în care victima îşi are domiciliul. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează
modul şi metodele folosite de făptuitor pentru a pătrunde în domiciliul victimei (escaladare,
înşelăciune etc.) și nici dacă pătrunderea are loc pe faţă ori pe ascuns.
Prin rămânere ilegală se are în vedere situaţia când pătrunderea a fost realizată legal, însă
rămînereai în continuare în domiciliul victimei este indezirabilă pentru aceasta, dobândind astfel
caracter ilegal.
După cum se poate vedea, pătrunderea sau rămânerea trebuie să fie ilegală. Aceasta
presupune nesocotirea unor reglementări normative.
Astfel, conform lit. a) pct.l) alin.(1) art.18 al Legii RM privind activitatea specială de
investigaţii, pentru realizarea sarcinilor prevăzute de această lege, cu autorizarea judecătorului de
instrucţie, la demersul procurorului, poate fi efectuată cercetarea domiciliului şi/sau instalarea în
el a aparatelor ce asigură supravegherea şi înregistrarea audio şi video, a celor de fotografiat şi de
filmat.
Potrivit lit.f) şi h) art.12 al Legii RM cu privire la Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat,
colaboratorul Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat are dreptul: să pătrundă pe teritoriile şi în
incintele întreprinderilor, institituţiilor, organizaţiilor pentru prevenirea şi combaterea acţiunilor
ilegale ce pun în pericol securitatea persoanelor beneficiare de protecţie de stat, precum şi pentru
urmărirea persoanelor suspecte de comiterea acestor acţiuni, aducând neîntârziat la cunoştinţă
organelor competente toate cazurile de pătrundere în aceste teritorii şi incinte contrar voinţei
proprietarului; să întreprindă măsuri în vederea limitării sau interzicerii temporare a accesului
persoanelor în imobile de orice natură. În corespundere cu lit.d) alin.(1) art.12 al Legii RM cu
privire la combaterea terorismului, în zona de desfășurare a operaţiei antiteroriste, persoanele
care participă la operaţia antiteroristă au dreptul să intre (pătrundă) nestingherit în locuinţe, în
alte încăperi şi pe terenurile ce aparţin persoanelor fizice, precum şi pe teritoriile şi în încăperile
persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare.
Conform lit.f) art.13 al Legii cu privire la trupele de carabinieri (trupele interne) ale
Ministerului Afacerilor Interne, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 12.12.1991,
efectivul trupelor de carabinieri în exerciţiul funcţiunii are dreptul să intre în cazuri de neamânat
în orice oră a zilei sau nopţii pe teritoriul şi în interiorul clădirilor întreprinderilor, instituţiilor,
40
 organizaţiilor şi altor persoane juridice sau fizice, pentru a le examina în scopul curmării
infracţiunilor ce ameninţă ordinea publică şi securitatea cetăţenilor, pentru a urmări persoanele
suspecte de comiterea unor asemenea fapte, a căuta persoanele arestate sau condamnate care au
evadat, iar în locuinţe pentru a curma nemijlocit infracţiunile contra vieţii şi integrităţii corporale
a cetăţenilor. Despre toate cazurile de pătrundere forţată a carabinierilor în clădirile menţionate
procurorul se înştiinţează în scris în termen de douăzeci şi patru de ore.
În corespundere cu art.18 al Legii privind apărarea împotriva incendiilor, adoptate de
Parlamentul Republicii Moldova la 09.11.1994 , în timpul stingerii incendiilor şi lucrărilor de
deblocare şi salvare, colaboratorii din serviciul de salvatori şi pompieri au dreptul: să intre
nestingherit la orice oră de zi sau noapte în toate localurile unităţilor economice, precum şi în
locuinţele şi construcţiile auxiliare ale cetăţenilor; să forţeze, în caz de necesitate, uşile şi
geamurile, elementele de construcţie care le îngrădesc pătrunderea, să demonteze şi să demoleze
construcţii, să întreprindă alte acţiuni în executarea acestor lucrări.
În conformitate cu lit.g) şi h) art.42 al Legii privind statutul ofiţerului de informaţii şi
securitate, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 19.07.2007, ofiţerul de informaţii,
aflat în exerciţiul funcţiei, are dreptul: în cazuri excepţionale, care impun înlăturarea unei
ameninţări iminente pentru securitatea naţională, să folosească, în condiţiile legii, bunuri,
inclusiv imobile, publice sau private, cu excepţia celor ce aparţin misiunilor diplomatice sau
persoanelor cu imunitate diplomatică ale statelor străine şi organizaţiilor internaţionale; să
pătrundă în spaţii publice sau private în timpul urmăririi nemijlocite a infractorului.
Potrivit pct.2) art.60 al Legii privind supravegherea de stat a sănătăţii publice, adoptate de
Parlamentul Republicii Moldova la 03.02.2009, în perioada stării de urgenţă în sănătatea publică,
autoritatea competentă pentru supravegherea sănătăţii publice responsabilă de gestionarea
urgenţei are dreptul să solicite asigurarea accesului la încăperi, proprietăţi, precum şi controlul
acestora.
Conform lit.g) art.7 al Legii privind executorii judecătoreşti, adoptate de Parlamentul
Republicii Moldova la 17.06.2010, executorul judecătoresc are dreptul să intre, cu acordul
debitorului sau al membrilor adulţi ai familiei lui (iar în lipsa acordului, cu concursul organelor
de drept), în încăperile şi în depozitele ce aparţin debitorului, precum şi în cele aflate în folosinţa
acestuia, şi să le cerceteze.
Toate aceste reglementări normative, dar şi altele, similare, îşi au suportul în alin.(2)
art.29 din Constituţie RM. Potrivit acestei norme, pătrunderea sau rămânerea în domiciliul unei
persoane, fără consimţământul acesteia, nu poate fi considerată ilegală, dacă este săvârşită:
 pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
 pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
41
 persoane;
 pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Ideea conţinută în reglementările normative sus-menţionate este dezvoltată de unii autori:
sunt în drept să pătrundă sau să rămână într-un domiciliu persoanele care îl folosesc efectiv fie
singure, fie împreună cu alte persoane, în temeiul relaţiilor de familie ori al înţelegerii intervenite
între ele sau în temeiul consimţământului dat spre a locui împreună cu alte persoane. În afară de
aceste persoane, au dreptul să pătrundă sau să rămână în domiciliul unei persoane, chiar fără
consimțămîntul acesteia, reprezentanţii autorităţilor publice în cazurile şi cu respectarea formelor
procedurale strict şi limitativ prevăzute de lege. Orice alte drepturi sau interese invocate de
făptuitor nu-i conferă dreptul de a pătrunde sau de a rămâne în domiciliul altei persoane.
Valorificarea de către o persoană a drepturilor sale trebuie să se facă prin folosirea căilor legale,
nu facându-şi dreptate singură și încălcând drepturile garantate de lege altor persoane.
În alt registru, în cazul refuzului de a părăsi domiciliul la cererea victimei, este necesară
stabililirea următoarelor condiţii:
a) prezenţa făptuitorului în spaţiul destinat domiciliului (situaţia-premisă);
b) pătrunderea anterioară în domiciliu să aibă caracter ilegal sau legal;
c) să existe o cerere categorică și expresă a victimei, adresată făptuitorului, de a părăsi domiciliul;
d) să nu fie prezente excepțiile prevăzute la alin.(2) art.29 din Constituţie a RM.
Sunt îndreptăţiţi să ceară părăsirea domiciliului altor persoane cei care au dreptul de a
folosi acel domiciiliu. Interzicerea accesului poate fi expresă, prin aducerea în orice mod a
acestei voinţe la cunoștință persoanei indezirabile, sau implicită.
Nu este necesar să existe un refuz din partea făptuitorului în sens de comunicare. Nu prin
răspunsul negativ, ci prin omisiunea făptuitorului de a părăsi locul unde este indezirabil se
încalcă inviolabilitatea domiciliului. Chiar dacă persoana ar răspunde prin refuz, dar apoi ar
părăsi de îndată domiciliu, nu va exista infracţiune.
În acord cu alin.(2) art.12 din Codul de procedură penală al RM, percheziţiile şi
cercetările domiciliului pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar, cu excepţia
cazurilor şi modului prevăzute de Codul de procedură penală al RM (de exemplu, în cazul unui
delict flagrant). În cazul efectuării acţiunilor procesuale fără mandat judiciar, organul abilitat să
efectueze aceste acţiuni, imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea acţiunii,
prezintă instanţei de judecată materialele respective pentru controlul legalităţii acestor acţiuni.
De asemenea, Codul de procedură penală al RM prevede: se interzice cercetarea la faţa
locului a domiciliului fără acordul scris al proprietarului sau al posesorului (alin.(2) art.l18 CPP
RM); este interzis de a face percheziții în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant
(alin.(1) art.128 CPP RM); în baza ordonanței de efectuare a percheziţiei sau a ridicării de
42
obiecte şi documente cu autorizaţia judecătorului de instrucție, persoana care efectuează
urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu (alin.(2) art.128 CPP RM).
Nu în ultimul rând, art.1326 din CPP RM stabileşte: cercetarea domiciliului şi/sau
instalarea în el a aparatelor ce asigură supravegherea şi înregistrarea audio şi video, a celor de
fotografiat şi de filmat presupune accesul secret sau legendat în interiorul domiciliului, fără
înştiinţarea proprietarului, posesorului, în scopul studierii acestuia pentru descoperirea urmelor
activităţii infracţionale, persoanelor aflate în căutare, pentru obţinerea altor informaţii necesare
probării circumstanţelor faptei, precum şi pentru observarea şi înregistrarea evenimentelor care
se produc în domiciliu (alin.(1); cercetând domiciliul, ofiţerul de investigaţii examinează
obiectele vizibile şi, cu autorizarea judecătorului de instrucţie, poate instala în acesta aparate de
înregistrare audio şi video, de fotografiat, de filmat sau alte mijloace tehnice care asigură
interceptarea şi înregistrarea de la distanţă a informaţiei sau înregistrarea ei nemijlocită în
domiciliu (alin.(2); cercetarea domiciliului şi/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură
supravegherea şi înregistrarea audio şi video, a celor de fotografiat şi de filmat se dispune cu
privire la persoana asupra căreia există probe sau date că a săvârşit sau pregăteşte săvârşirea unei
infracţiuni. Cercetarea domiciliului şi instalarea în el a aparatelor audio şi video, a celor de
fotografiat şi de filmat se pot dispune şi cu privire la o altă persoană dacă există o bănuială
rezonabilă că aceasta primeşte sau transmite comunicări de la făptuitor ori destinate acestuia
(alin.(3); la cercetarea domiciliului şi/sau instalarea în el a aparatelor ce asigură supravegherea şi
înregistrarea audio şi video, a celor de fotografiat şi de filmat se întocmeşte un proces- verbal
conform prevederilor Codului de procedură penală al RM (alin.(4); supravegherea şi
înregistrarea audio şi video, fotografierea şi filmarea se dispun pe o perioadă de 30 de zile, cu
posibilitatea prelungirii până la 3 luni, însă nu mai mult de durata urmăririi penale (alin.(5)).
După ce am analizat cele patru modalităţi normative ale faptei prejudiciabile prevăzute la
art.179 CP RM, vom aborda o altă problemă ce ţine de calificarea faptei în baza acestui articol.
La concret, vom identifica răspunsul la întrebarea: este oare posibil ca infracţiunea de violare de
domiciliu să subziste alături de sustragerea săvârşită prin pătrundere în locuinţă?
Răspunzând la această întrebare, autorii autohtoni, menţionează că sustragerea săvârşită
prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă aduce atingere, inter alia,
relaţiilor sociale cu privire la inviolabilitatea încăperii, a altui loc pentru depozitare sau a
locuinţei și nu se confundă cu inviolabilitatea domiciliului, care este o noţiune tangentă, iar
uneori o noţiune mai îngustă.
Despre faptul că cele două infracțiuni pot subzista, menționează și alți autori. Astfel, ei
menționează: dacă domiciliul violat aparţine unei persoane, iar făptuitorul săvârşeşte sustragerea
în raport cu o altă persoană, care la acel moment se află în domiciliul primei persoane; negligarea
43
faptului că există două victime, dar nu ale unei singure infracţiuni, ci ale unor infracţiuni diferite,
ar însemna încălcarea gravă a principiului legalităţii. Nu este exclus că şi în alte situaţii să se
ateste concursul dintre infracţiunea de violare de domiciliu şi infracţiunea de sustragere săvârşită
prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă: atunci când se violează
domiciliul comun al mai multor persoane, fiind sustrase bunurile doar a uneia sau a unora din
acele personae; atunci când victima uneia din cele două infracţiuni concurente este titularul
dreptului de proprietate asupra imobilului, iar victima celeilalte infracţiuni concurente este
titularul unui drept real derivate (drept de abitaţie, drept de servitute, drept de superficie) asupra
unei părţi a aceluiaşi imobil etc.
După această notă de clarificare, consemnăm că infracţiunea de violare de domiciliu este
o infracțiune formală. După caz, ea se consideră consumată din momentul: pătrunderii sau
rămânerii ilegale în domiciliul persoanei, fără consimţământul acesteia; refuzului de a părăsi
domiciliul la cererea persoanei; începerii efectuării percheziţiilor sau cercetărilor ilegale.
Nu este exclusă tentativa la infracţiunea violare de domiciliu. Cel care, de exemplu, îşi
introduce doar capul pe fereastra locuinţei, sare pe acoperiş, survolează spaţiul respectiv etc., nu
săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu în formă consumată. Aceasta întrucât nu există o
pătrundere care să fie consumată.
Latura subiectivă a infracţiunii specificate la art.179 CP RM se caracterizează prin
intenţie direct. Motivele infracţiunii se pot exprima în: curiozitate, interesul material, gelozie,
răzbunare etc.
Violarea de domiciliu poate avea la bază un interes material numai atunci când subiectul
săvârșește această infracțiune la comandă, în vederea primirii unei remunerații materiale. În alte
cazuri este de neconceput ca interesul material să fie motivul care îl ghidează pe făptuitor la
săvârșirea acestei infracțiuni. De aceea, dacă motivul constă în interes material (cu excepția
cazului de obținere a remunerației material), presupunând că făptuitorul intenționează să-și
atribuie illegal toate sau unele prerogative ale proprietarului bunului imobil afferent unui
domiciliu, aplicabil va fi nu art.179 CP RM, dar art.193 CP RM.
Subiectul infracţiunii prevăzute la art.179 CP RM este persoana fizică responsabilă care
la momentul comiterii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.

Tema : Caracteristica general-orientativă a infracțiunilor contra

familiei și minorilor.
Infracţiunile contra familiei şi minorilor reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în
Capitolul VII din Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova, fiind fapte socialmente

44
periculoase, săvârşite cu intenţie, care aduc atingere - în mod exclusiv sau în principal - relaţiilor
sociale cu privire la convieţuirea în cadrul familiei şi dezvoltarea minorului.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor din grupul analizat îl constituie relaţiile sociale
cu privire la convieţuirea în cadrul familiei şi dezvoltarea minorului.
Unele infracţiuni din cadrul grupului examinat au sau pot avea obiect material:
 corpul persoanei (în cazul infracţiunilor specificate la art.201, 2011, alin.(3)
art.205, art.206, 208 şi 209 CP RM);
 bunurile mobile sau imobile aparţinând victimei, care sunt sustrase, distruse,
deteriorate etc. (în ipoteza infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.2011 CP RM, presupunând
producerea unui prejudiciu material).
Atestăm prezenţa obiectului imaterial în cazul infracţiunilor specificate la:
 art.204 CP RM (informaţiile care conţin secretul adopţiei);
 art.2082 CP RM (serviciile sexuale prestate de către o persoană despre care se
ştia cu certitudine că nu a împlinit vârsta de 18 ani).
Despre obiect material sau imaterial trebuie să vorbim în ipoteza infracţiunilor prevăzute
la:
 alin.(1) art.205 CP RM (recompensa pentru consimţământul la adopţie sau în alte
scopuri legate de adopţie);
 art.2081 CP RM (imaginile sau alte reprezentări ale unui sau mai mulţi copii
implicaţi în activități sexuale explicite, reale sau simulate, ori imaginile sau alte reprezentări ale
organelor sexual ale unui copil, reprezentate de manieră lascivă sau obscenă, inclusiv în formă
electronică).
Victima infracţiunii, privitor la infracţiunile ce fac parte din subgrupul faptelor
infracționale contra minorilor, aceasta este întotdeauna reprezentată de persoana minoră, adică de
persoana care la momentul comiterii infracţiunii nu a atins vârsta de 18 ani. Totodată, doar un
copil, care se află în îngrijirea, sub ocrotirea, sub protecţia, la educarea sau la tratamentul
făptuitorului, poate fi victima infracţiunii specificate la lit.e 1) alin.(3) art.206 CP RM; numai un
copil în vârstă de până la 14 ani poate fi victimă în ipoteza infracţiunii prevăzute la lit.f) alin.(3)
art.206 CP RM.
Referitor la infracţiunile contra familiei, cercul de victime este, de regulă, mai larg:
 membru al familiei făptuitorului (în situaţia infracţiunilor specificate la art.201 1
CP RM);
 copilul adoptat, părinţii adoptatori sau unul dintre părinţii adoptatori, părinţii
biologici sau unul dintre părinţii biologici (în cazul infracţiunii prevăzute la art.204 CP RM);

45
  copilul care se preconizează să fie adoptat (în ipoteza inilor specificate la alin.(l)
şi (2) art.205 CP RM);
 părintele, tutorele (curatorul) copilului care se preconizează să fie adoptat (în
situaţia infracţiunii prevăzute la alin.(3) art.205 CP RM).
Datorită specificului pe care-1 comportă, infracţiunea de incest (art.201 CP RM) nu
presupune, de regulă, existenţa unei victime. Totuşi, există şi excepţii de la această regulă, când
devin incidente unele cauze ce înlătură răspunderea în raport cu unul dintre cei doi parteneri
sexuali: 1) persoana iresponsabilă; 2) minorul având vârsta de până la 16 ani; 3) persoana
constrânsă (fizic, psihic ), ameninţată, şantajată ori de a cărei dependenţa de orice natură se
profită; 4) persoana aflată în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa. În cazul
tuturor acestor excepţii, numai unul dintre cei doi parteneri sexuali - cel care nu beneficiază de o
cauză ce înlătură răspunderea, va răspunde conform art.201 CP RM.
Sub aspectul laturii obiective, este necesar a menţiona, în primul rând, că cele mai multe
dintre infracțiunile specificate în Capitolul VII din Partea Specială a Codului penal se comit prin
acţiune prejudiciabilă.
Numai în cazul infracţiunilor specificate la art.201 1 şi 207 CP RM fapta prejudiciabilă se
poate realize atît pe calea acţiunii, cât şi pe calea inacţiunii.
Majoritatea infracţiunilor, pe care le analizăm, sunt infracţiuni formale.
Doar infracţiunile prevăzute la art.2011 CP RM sunt infracţiuni materiale. De asemenea,
în cazul unor modalităţi agravate de realizare, infracţiunile formale pot adopta forma unei
infracţiuni materiale, caz în care stabilirea urmărilor prejudiciabile devine obligatorie la
calificarea faptei (de exemplu, în ipoteza modalităţilor consemnate la lit.d 1) şi e) alin.(3) art.206
CP RM).
În general, stabilirea semnelor secundare ale laturii obiective a infracţiunilor contra
familiei şi minorilor nu este indispensabilă la calificare. Totuşi, în unele situaţii astfel de semne
au importanţă la calificarea faptei. Astfel, în ipoteza infracţiunii specificate la lit.a) alin.(2)
art.206 CP RM, ca mijloc de săvârşire a infracţiunii poate să apară arma de foc. În cazul
infracţiunii prevăzute la art.207 se poate vorbi despre locul special de săvârşire a infracţiunii,
acesta aflându-se dincolo de frontiera de stat a Republicii Moldova. La fel, în situaţia acestei
infracţiuni, drept mijloace posibile de săvîrşire a faptei legiuitorul indică actele false. În cazul
infracţiunii specificate la art.2082 CP RM, oricare avantaje materiale constituie mijlocul de
săvârşire a infracţiunii.
Cît priveşte latura subiectivă, toate infracţiunile din grupul examinat se comit cu intenţie.

46
 Aceasta nu exclude însă manifestarea imprudenţei faţă de urmările prejudiciabile pe care
le presupun unele modalităţi agravate de realizare (de exemplu, modalitatea consemnată la lit.e)
alin.(3) art.206 CP RM).
De cele mai multe ori, semnele secundare ale laturii subiective nu sunt relevante în
procesul de calificare. Totuşi, în cazul infracţiunilor prevăzute la art.205, 206, 208 şi 209 CP
RM, necesită a fi stabilit scopul special urmărit de făptuitor:
 scopul exprimării consimţământului la adopţie sau alte scopuri legate de adopţie
(la alin.(1) art.205 CP RM);
 scopul de profit, beneficiu material sau alt beneficiu (alin.(2) art.205 CP RM);
 scopul obţinerii consimţământului pentru adopţie sau al prezentării de date
neveridice pentru încuviinţarea adopţiei, instituirea tutelei (curatelei), plasamentul copilului într-
o instituţie rezidenţială, într-o familie sau casă de copii de tip familial (alin.(3) art.205 CP RM);
 scopul exploatării sexuale, comerciale sau necomerciale, în prostituţie ori în
industria pornografică, al exploatării prin muncă sau servicii forţate, al practicării cerşetoriei sau
alte scopuri josnice, al exploatării în sclavie sau în condiţii similare sclaviei (inclusiv în cazul
adopţiei ilegale), al folosirii în conflicte armate, al folosirii în activitate criminală, al prelevării
organelor, ţesuturilor şi/sau celulelor umane, al vânzării sau cumpărării (art.206 CP RM);
 scopul afirmării victimei în activitatea criminală, al săvârşirii de către victimă a
infracţiunilor sau a unor fapte imorale (art.208 CP RM);
 scopul consumului ilegal de către victimă al drogurilor, al medicamentelor sau al
altor substanţe cu efect narcotizant (art.209 CP RM).
Subiectul celor mai multe dintre infracţiunile contra familiei şi minorilor este persoana
fizică responsabilă care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.
În ce priveşte infracţiunile prevăzute la art.208 şi 209 CP RM, subiectul infracţiunii are o
altă limită minimă de vârstă a răspunderii penale - 18 ani.
Mai multe dintre infracţiunile specificate în Capitolul VII din Partea Specială a Codului
penal pot fi săvârşite numai de un subiect special:
 rudă pe linie dreaptă până la gradul trei inclusiv sau rudă pe linie colaterală (frate,
soră) (în ipoteza infracţiunii specificate la art.201 CP RM);
 membru al familiei victimei (în cazul infracţiunilor prevăzute la art.2011 CP RM);
 persoană obligată să păstreze faptul adopţiei ca pe un secret profesional sau de
serviciu (în situaţia infracţiunii specificate la art.204 CP RM);
 părinte, tutore (curator), alt reprezentant legal al copilului ori altă persoană (de
exemplu, reprezentantul autorităţii centrale în domeniul adopţiei din statul al cărui cetăţean este

47
copilul, atunci când acesta îşi exprimă acordul legat de adopţia copiilor cetăţeni străini cu
domiciliul în Republica Moldova; reprezentantul autorităţii centrale în domeniul adopţiei din
statul primitor, atunci când acesta îşi exprimă acordul privind continuarea procedurii de adopţie a
copilului în vederea potrivirii adoptatorului etc.) (în ipoteza infracţiunii prevăzute la alin.(1)
art.205 CP RM);
 persoană cu funcţie de demnitate publică (în cazul infracţiunii specificate la lit.c)
alin.(4) art.205 CP RM);
 funcţionar public, care nu este persoană cu funcţie de răspundere (nici persoană
cu funcţie de demnitate publică), care activează în cadrul unei autorităţi publice (în situaţia
infracţiunii prevăzute la lit.c) alin.(2) art.206 CP RM, presupunând profitarea de abuzul de
autoritate);
 persoană publică, persoană cu funcţie de răspundere, persoană cu funcţie de
demnitate publică, persoană publică străină sau funcţionar internațional (în ipoteza infracţiunii
specificate la lit.c) alin.(3) art.206 CP RM);
 persoană care exercită îngrijirea, ocrotirea, protecţia, educarea sau tratamentul
victimei (în cazul infracţiunii prevăzute la lit.e1) alin.(3) art.206 CP RM);
 părinte sau alt ocrotitor legal al victimei, ori pedagog al acesteia (în situaţia
infracţiunii specificate la alin.(2) art.208 CP RM).
Tipologia infracţiunilor contra familiei şi minorilor poate fi prezentată în felul următor:
 infracţiuni contra familiei (art.201-205 CP RM);
 infracţiuni contra minorilor (art.206-209 CP RM).
Articolul 201 CP RM. Incestul
Obiectul juridic generic al infracţiunilor din grupul analizat îl constituie relaţiile sociale
cu privire la convieţuirea în cadrul familiei şi dezvoltarea minorului.
Practicarea raporturilor sexuale între rude încalcă grav bazele morale ale familiei şi
prezintă un pericol pentru fondul biologic al speciei umane.
Obiectul juridic special al infracţiunii de incest îl formează relaţiile sociale cu privire la
stabilitatea familiei, întemeiată pe moralitate şi demnitate sub aspectul conduitei sexuale în
relaţiile dintre membrii ei. Dacă infracţiunea analizată este săvârşită între rudele de sânge (nu
între cele asimilate prin adopţie), în plan secundar, se aduce atingere relaţiilor sociale cu privire
la continuitatea speciei umane în cele mai prielnice condiţii biologice. În acest caz, obiectul
juridic special al infracţiunii prevăzute la art.201 CP RM va avea un caracter multiplu.
În ipoteza în care există o victimă, obiectul material al infracţiunii examinate îl constituie
corpul victimei.

48
 De regulă, în cazul infracţiunii de incest, victimă nu există. Aceasta întrucât ambele
persoane, care săvârşesc raportul sexual, sunt trase la răspundere penală. Totuşi, există excepţii
de la această regulă, când devin incidente unele cauze ce înlătură răspunderea în raport cu unul
dintre cei doi parteneri sexuali:
1) persoana iresponsabilă;
2) minorul având vârsta de până la 16 ani;
3) persoana constrânsă (fizic, psihic sau pe altă cale), ameninţată, şantajată ori de a
cărei dependenţa de orice natură se profită;
4) persoana aflată în imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
În cazul tuturor acestor excepţii, numai unul dintre cei doi parteneri sexuali - cel care nu
beneficiază de o cauză ce înlătură răspunderea, va răspunde conform art.201 CP RM.
Întrucât constrângerea victimei (pe altă cale decât cea fizică sau psihică), ameninţarea sau
şantajarea victimei, profitarea de dependenţa de orice natură a victimei, precum şi condiţia
victimei care are vârsta sub 16 ani, depăşesc limitele componenţei de incest, dacă acestea se
suprapun săvârşirii raportului sexual, devine necesară calificarea prin concurs: art.201 şi art.173
sau 174 CP RM.
Latura obiectivă se realizează prin practicarea unui raport sexual firesc între două
persoane de sex opus care sunt rude pe linie dreaptă până la gradul trei inclusiv, sau şi între rude
pe linie colaterală (fraţi, surori, veri primari).
Acțiunea de raport sexual trebuie interpretată în aceeaşi manieră ca în cazul infracţiunii
de viol, raport sexual între persoane de sex diferit (frate-soră, tată-fiică, mamă-fiu etc.), care
constă în întroducerea membrului viril în vagin sau în vestibulul vaginului, astfel creându-se
condiţii de penetrare.
Infracţiunea specificată la art.201 CP RM este o infracţiune formală. Ea se consideră
consumată din momentul începerii raportului sexual, adică din momentul introducerii depline
sau parţiale a membrilui viril în cavitatea vaginală.
Latura subiectivă a infracţiunii date se caracterizează prin intenţie directă.
Dacă făptuitorul consideră eronat că săvârşeşte raportul sexual cu o rudă pe linie dreaptă
până la gradul trei inclusiv sau cu o rudă pe linie colaterală (frate, soră), deşi, în realitate, o
asemenea împrejurare nu se atestă, cele săvârşite se vor califica în baza art.27 şi 201 CP RM, ca
tentativă de incest.
În cele mai dese cazuri, motivul infracţiunii prevăzute la art.201 CP RM se exprimă în
năzuinţa de satisfacere a necesităţii sexuale.
Subiectul activ infracţiunii în cauză este persoana fizică responsabilă - de sex masculin
sau feminin - care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani.
49
 Aşa cum am menţionat supra, latura obiectivă a infracţiunii specificate la art.201 CP RM
se concretizează în acţiunea de raport sexual. Pentru acest motiv, cele două persoane, care
execută latura obiectivă a infracţiunii analizate, au o apartenenţă sexuală diferită una faţă de
cealaltă.
Amintim că, de regulă, incestul nu presupune prezenţa unei victime, fiind o infracţiune cu
subiect plural. De aceea, dacă nu beneficiază de vreo cauză ce înlătură răspunderea, ambele
persoane, care întreţin raportul sexual incestuos, trebuie trase la răspundere penală conform
art.201 CP RM.
În acelaşi timp, subiectul infracţiunii examinate este un subiect special. Aceasta deoarece
reclamă o calitate specială alternativă în raport cu cealaltă persoană care săvârşeşte raportul
sexual: 1) rudă pe linie dreaptă (până la gradul trei inclusiv); 2) rudă pe linie colaterală (frate,
soră) .
Articolul 2011. Violenţa în familie
În sensul legii penale violența în familie este incriminată în art. 2011 în Capitolul VII din
Partea specială a CP al RM, intitulat “Infracțiuni contra familiei și minorilor”.
Sub denumirea marginală de violenţă în familie, în art.2011 CP RM sunt reunite variante-
tip de infracţiuni şi variante agravate de infracţiune.
Violenţa în familie este incriminată în art.2011 CP RM având următorul conținut
normativ:
(1) Acţiunea sau inacţiunea intenţionată comisă de un membru al familiei în privinţa altui
membru al familiei, manifestată prin:
a) maltratare, alte acţiuni violente, soldate cu vătămare uşoară a integrităţii corporale sau
a sănătăţii;
b) izolare, intimidare în scop de impunere a voinţei sau a controlului personal asupra
victimei;
c) privarea de mijloace economice, inclusiv lipsirea de mijloace de existenţă primară,
neglijare, dacă au provocat victimei vătămare uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, se
pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 180 de ore sau cu
închisoare de pînă la 3 ani.
(2) Faptele prevăzute la alin.(1):
a) săvîrşite asupra a doi sau a mai multor membri ai familiei;
b) săvîrşite în legătură cu solicitarea sau aplicarea măsurilor de protecţie;
c) care au provocat vătămarea medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, se pedepsesc
cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore sau cu închisoare de la 1 la
6 ani.
50
 (3) Faptele prevăzute la alin.(1) şi (2) care:
a) au cauzat vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) au determinat sinuciderea sau încercarea de sinucidere; se pedepsesc cu închisoare de
la 6 la 12 ani.
(4) Faptele prevăzute la alin.(1) sau (2) care au cauzat vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii soldată cu decesul victimei se pedepsesc cu închisoare de la 12 la 15
ani.
Apariţia în CP RM a articolului 2011 este rezultatul intrării în vigoare, la 03.09.2010, a
Legii pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, adoptate de Parlamentul Republicii
Moldova la 09.07.2010. În nota informativă la acest proiect de lege se menţionează, printre
altele: „în urma operării modificărilor şi completărilor în actele legislative menţionate mai sus,
va fi posibilă punerea în aplicare a prevederilor Legii cu privire la prevenirea şi combaterea
violenţei în familie, ceea ce ar face mai eficiente măsurile aplicate ca politicile din domeniu să se
axseze pe protecţia victimelor violenţei, responsabilizarea autorităţilor competente, includerea în
programe de reabilitare şi sancţionarea agresorilor. Prin modificările şi completările propuse se
urmăreşte prevenirea şi combaterea violenţei în familie, care este recunoscută de către societatea
internaţională o încălcare gravă a drepturilor omului, inclusiv a dreptului la viaţă, dreptului la cel
mai înalt standard realizabil al sănătăţii fizice şi mintale, dreptului de a nu fi supus torturii sau
tratamentului crud, inuman şi degradant sau pedepselor; dreptului la libertate şi siguranţă,
dreptului la egalitate în faţa legii; dreptului la viaţă privată şi de familie, dreptul de a nu fi
discriminat; dreptul la tratament egal, dreptul la un remediu juridic eficient.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor din grupul analizat îl constituie relaţiile sociale
cu privire la convieţuirea în cadrul familiei şi dezvoltarea minorului.
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni are un caracter complex. Astfel, obiectul
juridic principal îl formează relaţiile sociale cu privire la solidaritatea familială. La rândul său,
obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale cu privire la integritatea corporală,
sănătatea, integritatea fizică sau psihică, onoarea şi demnitatea persoanei, substanţa, integritatea
sau potenţialul de utilizare a bunurilor ori posesia asupra bunurilor.
Precizăm că integritatea fizică sau psihică a persoanei presupune obligaţia negativă a
tuturor celorlalţi de a nu-i cauza suferinţe fizice sau psihice. Nu trebuie confundate noţiunile
„integritate corporală”, „sănătate”, „libertate psihică (morală)”, pe de o parte, şi „integritate
fizică sau psihică”, pe de altă parte. Integritatea corporală este lezată ca urmare a producerii
leziunilor corporale (fără cauzarea prejudiciului sănătăţii). Sănătatea este lezată ca urmare a
cauzării vătămării intenţionate uşoare a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Libertatea psihică

51
(morală) suferă atingere în urma aplicării violenţei psihice. În opoziţie, integritatea fizică sau
psihică este lezată ca urmare a producerii suferinţelor fizice ori psihice.
Obiectul material al infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.2011 CP RM îl reprezintă corpul
persoanei (în acele cazuri când săvârşirea faptei presupune influenţarea nemijlocită infracţională
asupra corpului victimei). De asemenea, ca obiect material al infracţiunii în cauză pot să apară
bunurile mobile sau imobile aparţinând victimei, care sunt sustrase, distruse, deteriorate etc.
Victimă a infracţiunii specificate la alin.(1) art.2011 CP RM poate fi oricare membru al
familiei făptuitorului. După cum reiese din art.133 1 CP RM, noţiunea de membru de familie
presupune două accepţiuni diferite, în funcţie de lipsa sau prezenţa conlocuirii făptuitorului şi
victimei: a) în condiţia conlocuirii: persoanele aflate în relaţii de căsătorie, de concubinaj,
persoanele divorţate, persoanele aflate în relaţii de tutelă şi curatelă, rudele lor pe linie dreaptă
sau colaterală, soţii rudelor; b) în condiţia locuirii separate: persoanele aflate în relaţii de căsătorie,
copiii lor, inclusiv cei adoptivi, cei născuţi în afara căsătoriei, cei aflaţi sub curatelă.
Subliniem: la calificarea faptei conform prevederilor art.201 1 CP RM, noţiunea de
membru de familie este interpretată în corespundere cu art.1331 CP RM.
În altă ordine de idei, calitatea de membru de familie trebuie să existe în momentul
săvârşirii faptei. Dacă această calitate a încetat (de exemplu, calitatea de soţ (soţie) a încetat ca
urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ), fapta nu va putea fi calificată potrivit alin.(1) art.201 1
CP RM (în condiţia locuirii separate). De asemenea, nu va putea fi aplicată această prevedere,
dacă făptuitorul şi victima erau legaţi printr-o relaţie nulă sub aspect juridic (de exemplu, o
relaţie de căsătorie nulă datorită bigamiei).
În contextul analizat, nu este exclusă eroarea de fapt. Astfel, dacă făptuitorul consideră
eronat că victima are calitatea de membru de familie (deşi în realitate victima nu are această
calitate), urmărind aplicarea violenţei tocmai asupra persoanei având o asemenea calitate
specială, cele săvârşite urmează a fi calificate ca tentativă la infracţiunea prevăzută la alin.(1)
art.2011 CP RM.
Latura obiectivă a componenţei de infracţiune reprezintă ansamblul de trăsături,
prevăzute de legea penală, care caracterizează procesul exterior al conduitei infracţionale.
Potrivit doctrinei, latura, obiectivă mai este concepută şi ca totalitatea condiţiilor
prevăzute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.
Fapta prejudiciabilă este semnul principal al laturii obiective a infracțiunii și constă în
actul material săvîrșit, actul de conduită uman interzis de legea penală. La concret, fără o
activitate exterioară nu poate exista infracţiune. Numai o acţiune (inacţiune) poate atinge una
dintre valorile arătate în alin. (1) art. 2 din CP al RM şi produce urmări periculoase. Deci, orice

52
infracţiune reprezintă o faptă, o activitate materială care se manifestă, sub forma de acţiune sau
inacţiune.
Latura obiectivă a infracţiunii analizate are următoarea structură: 1) fapta prejudiciabilă
care constă în acţiunea sau inacţiunea manifestată fizic sau verbal; 2) urmările prejudiciabile sub
forma suferinţei fizice, vătămării uşoare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, suferinţei psihice
ori a prejudiciului material sau moral; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi
urmările prejudiciabile.
Activitatea infracţională ce constituie elementul material ai laturii obiective a infracţiunii
de violenţă în familie este desemnată de legiuitor prin expresia violenţa în familie, aceasta
semnificînd acţiunea sau inacţiunea intenţionată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un
membru al familiei asupra unui alt membru al familiei.
Este necesar să menţionam faptul că norma de incriminare prevăzută la articolul 2011 CP
al RM este o normă de blancheta, fapt ce necesită a utiliza conceptele şi interpretările prevăzute
în legea-cadru pentru acest domeniu, şi anume Legea Republicii Moldova nr. 45 din 01,03.2007
cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Astfel, în art. 2 din legea nominalizată
este definit conceptul de violenţă în familie, constituind „orice acţiune sau inacţiune intenţionată,
cu excepţia acţiunilor de autoapărare sau de apărare a unor alte persoane, manifestată fizic sau
verbal, prin abuz fizic, sexual, psihologic, spiritual sau economic ori prin cauzare de prejudiciu
material sau moral, comisă de un membru de familie contra unor alţi membri de familie, inclusiv
contra copiilor, precum şi contra proprietăţii comune sau personale".
Incriminarea prevăzută la articolul 2011 CP al RM, pe lîngă definiţia dată de Legea
Republicii Moldova nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în
familie, prevede că latura obiectivă a violenţei în familie poate fi manifestată atît prin acţiune, cît
şi prin inacţiune. Mai mult decît atît, ambele reglementări prevăd şi două moduri prin care poate
să se manifeste acţiunea - modul fizic sau modul verbal.
Prima forma de manifestare a acţiunii principale a laturii obiective este violenţa, fizică. În
acest context, teoria dreptului penal împarte în mod tradiţional violenţa în două categorii: fizica
şi psihică. În literatura juridică există păreri diferite cu privire la violenţa fizică. Este necesar de
remarcat faptul că fiecare dintre ele definesc diferit violenţa fizică, însă totuşi nu reflectă încă pe
deplin diversitatea conceptului.
Unii autori definesc violenţa fizică drept „utilizarea unei forţe fizice împotriva victimei".
Astfel, se accentuează, pe bună dreptate, utilizarea anume a forței fizice, şi nu a înşelăciunii sau a
vicleniei. Cu toate acestea, în formularea dată este dificil să facem o delimitare între violenţa
fizica şi o forţă fizică aplicată nonviolent, de exemplu cînd forja fizică este folosită pentru a
respinge un atac, a reţine un infractor sau cazul extremei necesitaţi etc.
53
 Alţi autori definesc violenţa fizică ca orice influenţă asupra integrităţii fizice a corpului
victimei. Această este o abordare exterioară a abuzului fizic conceput ca o influenţă asupra
structurii biologice a corpului uman, ca urmare a aplicării violenţei fizice. Cu toate acestea,
ţinem sa remarcăm faptul că influenţa asupra integrităţii corporale poate fi incriminată penal, dar
nu întotdeauna poartă caracter de violenţă fizică. De exemplu, nu va constitui violenţa fizică
contaminarea victimei cu o boală venerică în urma unui raport sexual voluntar.
Mai mulţi autorii includ consecinţele ca semn obligatoriu a violenţei fizice. Astfel, ei
consideră că violenţa fizică este impactul direct asupra organismului uman şi se poate exprima
înforme diferite, variind de la simple leziuni pînă la vătămare gravă a integrităţii corporale sau
deces.
Legea Republicii Moldova nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea
violenţei în familie defineşte violenţa fizică ca vătămare intenţionată, a integrităţii corporale ori a
sănătăţii prin lovire, îmbrîncire, trîntire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare,
muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect
similar.
Din această definiţie putem, deduce că în mare parte violenţa se poate reduce la aplicare
de lovituri. Prin „aplicarea loviturilor" se înţelege acţiunea mecanică a unei energii cinetice
exterioare de atingere, de compresiune sau izbire bruscă şi violentă a suprafeţei de contact a
corpului victimei cu sau de un corp contondent, de regulă, prin proiectare, călcare, alunecare,
aruncare sau cădere (de exemplu, cu palma, cu piciorul, cu cotul, cu un obiect, instrument sau
armă; de perete, sau de obiecte aruncate asupra victimei etc).
Caracterul multiplu al aplicării loviturilor condiţionează esenţa violenţei fizice ca a unei
fapte care cauzează nu pur şi simplu o durere, ci o durere deosebit de chinuitoare, care poate fi
repetată, prin aceasta traumatizînd şi mai mult persoana. În acest sens, nu putem să nu agreăm
opinia conform căreia conceptele „maltratare", „schingiuire", „tortură", „sadism" fac parte din
acelaşi categorie, reprezentând cazuri particulare de manifestare a violenţei fizice.
Conform clasificării făcute de unii autori, violenţa fizică poate fi activă şi pasivă. Cea
activă se consideră violenţa prin care se provoacă celuilalt membru de familie o serie de vătămări
(lovirea cu pumnul sau piciorul, sugrumarea, îmbrîncirea, utilizarea armei), în cadrul acestui tip
se înscriu mai multe forme: violenţa fizică activă directă (aplicarea de lovituri cu folosirea armei
sau doar a forţei fizice); violenţa fizică activă indirectă (provocarea unor daune fizice prin
atragerea unei terţe persoane).
Violenţă fizică pasivă impune victimei izolarea, inclusiv refuzul de a-şi vizita copiii.
Aceasta, la rîndul ei, include: violenţa fizică pasivă directă (acte fizice în scopul blocării reali-

54
zărilor scopurilor altuia); violenţa fizică pasivă indirectă (neîndeplinirea unor însărcinări, prin
care se blochează realizarea scopurilor altuia).
De regulă, violenţa sau abuzul fizic este îmbinat cu alte forme de violenţă, rareori
întîlnindu-se doar violenţa fizică.
Astfel violenţa fizică, înseamnă cauzarea vătămării uşoare a integrităţii corporale ori a
sănătăţii, săvârşită prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere,
strangulare, muşcare, otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar.
O altă formă de manifestare a laturii obiective o constituie violenţa psihologică. Aceasta
este definită la art. 2 din Legea Republicii Moldova nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la
prevenirea şi combaterea violenţei în familie ca impunere a voinţei sau a controlului personal,
provocare a stărilor de tensiune şi de suferinţă psihică prin ofense, luare în derîdere, înjurare,
insultare, poreclire, şantajare, distragere demonstrativă a obiectelor, prin ameninţări verbale, prin
afişare ostentativă a armelor sau prin lovire a animalelor domestice; neglijare; implicare în viaţa
personală; impunere a izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială; izolare de familie, de
comunitate, de prieteni; interzicere a realizării profesionale, interzicere a frecventării instituţiei
de învăţămînt; deposedare de acte de identitate; privare intenţionată de acces la informaţie; alte
acţiuni cu efect similar.
Violenţa psihologică include violenţa emoţională şi cea verbală: insulte, jigniri
(referitoare la aspectul fizic, la capacităţile intelectuale sau la îndeplinirea responsabilităţilor pe
care le are victima în cadrul familiei), ameninţări, intimidare, şantaj emoţional, inducerea fricii,
presiune continuă, teroare, privare de alimente sau de somn, discreditare în faţa celorlalţi.
Denumită şi abuz emoţional, violenţa psihologică este folosită pentru a manipula şi a controla;
efectul este cumulativ în timp, cu consecinţe grave pe termen, lung pentru victimă.
În ceea ce priveşte conceptul de violenţă psihologică, trebuie să menţionăm că determina-
rea conţinutului acesteia continuă încă să fie problematică. Deoarece componenţa de infracţiune
a violenţei în familie este una materială, adică pentru încadrarea juridică corectă este necesar să
fie probate consecinţele prejudiciabile, iar în cazul violenţei psihologice consecinţe sînt la nivel
psihologic sau emoţional, care pot fi identificate doar printr-o expertiză psihologică. În practica
judiciară, pentru identificarea consecinţelor violenţei psihologice se mai practică evaluarea
psihologică, a stării victimei violenţei în familie de către un specialist-psiholog. În urma căreia se
întocmeşte un raport de evaluare psihologică, care la rîndul său serveşte ca mijloc de probă în
vederea confirmării afecţiunilor psihologice.
Violenţa sexuală ca forma de manifestare a laturii obiective a violenţei în familie de
regulă este raportată doar împreună cu alte trei sau patru forme de violenţă în familie. Spre
deosebire de violenţa psihologică şi separat violenţa sexuală apare doar împreună cu acestea,
55
plus violenţa fizică, cu sau fără violenţă constă în obligarea forţată la gesturi nedorite sau
raporturi, sexuale, cererea ca victima (partenerul de cuplu) să îmbrace haine mai mult - sau
dimpotrivă - mai puţin provocatoare, obligarea acesteia să facă sex cu obiectele, animalele sau
prietenii, de a pune în aplicare fantezii pornografice, negarea sau denigrarea sexualităţii
partenerei.
Violența sexual adică orice conduită sexuală ilegală, cum ar fi, de exemplu, interzicerea i
metodelor de contracepţie.
Potrivit art. 2 din Legea Republicii Moldova nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la
prevenirea şi combaterea violenţei în familie, violenţa sexuală este definită ca orice violenţă cu
caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală în cadrul familiei sau în alte relaţii,
interpersonale, cum ar fi violul conjugal, interzicerea folosirii metodelor de contracepţie,
hărţuirea sexuală, orice conduită sexuală nedorită, impusă, obligarea practicării prostituţiei, orice
comportament sexual ilegal în raport cu un membru de familie minor, inclusiv prin mîngîieri,
sărutări, pozare a copilului şi prin alte atingeri nedorite cu tentă sexuală şi alte acţiuni cu caracter
similar.
Referitor la acţiunile cu caracter sexual care atentează direct la viaţa sexuală a membrului
de familie, legiuitorul a incriminat aceste fapte aparte şi anume la: art. 171, alin. (2), lit.b2) CP al
RM „Violul, adică raportul, sexual săvîrşit prin constrângere fizică sau psihică a persoanei sau
profitînd de imposibilitatea acesteia de a se apăra, ori de a-şi exprima voinţa (...) săvîrşit asupra
unui membru de familie"; art. 172, alin. (2), lit. b2) CP al RM „Acţiuni violente cu caracter
sexual, adică homosexualitatea sau satisfacerea poftei sexuale în forme perverse, săvîrşite prin
constriiigere fizică sau psihică a persoanei ori profitînd de imposibilitatea acesteia de a se apăra
sau de a-şi exprima voinţa (...) săvîrşit asupra unui membru de familie".
Nu poate fi calificată în baza art.2011 CP RM violenţa sexuală care ia forma uneia dintre
infracţiunile prevăzute la lit.b2) alin. (2) art.171; lit.b 2) alin.(2) art. 172; art.173; 174 sau 175 CP
RM. În astfel de cazuri, la calificare se va reţine numai una din aceste norme, fără a se aplica
art.2011 CP RM.
Nu poate fi aplicat art.2011 CP RM nici în ipoteza săvârşirii raportului sexual între rude
pe linie dreaptă până la gradul trei inclusiv ori între rude pe linie colaterală (fraţi, surori), prin
constrângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa. Savanții autohtoni consideră că în această ipoteză soluţia de calificare
trebuie diferenţiată: 1) este aplicabilă numai prevederea de la lit.b 2) alin.2) art.171 CP RM, în
cazul în care victima infracţiunii şi subiectul infracţiunii fie: a) conlocuiesc, fie: b) locuiesc
separat, dar se află în raport de „părinte-copil; 2) în toate celelalte cazuri, când nu se atestă o
suprapunere a noţiunilor „membru de familie” (specificată la lit.b2) alin.(2) art. 171 CP RM) şi
56
„rude pe linie dreaptă până la gradul trei inclusiv” ori „rude pe linie colaterală (fraţi, surori)”
(specificată la art.201 CP RM), vom fi în prezenţa unui concurs ideal dintre infracţiunile
prevăzute la art.171 (cu excepţia lit.b2) alin.2) şi la art.201 CP RM. Această soluţie a concursului
ideal de infracţiuni se atestă în cazul în care raportul sexual este săvârşit între rude pe linie
dreaptă până la gradul trei inclusiv ori între rude pe linie colaterală (fraţi, surori) - prin con-
strângere fizică sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori
de a-şi exprima voinţa - atunci când victima infracţiunii şi subiectul infracţiunii locuiesc separat
şi nu se află în raport de „părinte-copil" (atunci când subiectul infracţiunii este, în raport cu
victima infracţiunii, bunic, bunică, străbunic, străbunică, nepot, nepoată, strănepot, strănepoată,
frate sau soră).
O altă forma de exprimare a acţiunii principale a laturii obiective a componentei de
infracţiune poate fi violenţa spirituală. Aceasta poate fi definită, ca un comportament al unui
membru de familie ce subminează sau diminuează tradiţiile culturale ori religioase ale altui
membru de familie, ridiculizîndule sau penalizîndule, în scopul de a forţa persoana să adere la un
al sistem de valori.
Tot aici se referă şi utilizarea religiei unei persoanei sau a credinţelor sale spirituale,
pentru a o manipula sau controla. Aceasta poate să cuprindă împiedicarea persoanei de a utiliza
practicile sale religioase sau spirituale, sau dimpotrivă să ridiculizeze credinţele ei.
Potrivit art. 2 din Legea Republicii Moldova nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la
prevenirea şi combaterea violenţei în familie, violenţa spirituală, este definită, ca subestimare sau
diminuare a importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ri-
diculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, prin interzicere, limitare, luare în
derîdere sau pedepsire a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice sau religioase;
impunere a unui sistem de valori personal inacceptabile; alte acţiuni cu efect similar sau cu re-
percusiuni similare.
Violenţa economică constituie la fel formă de manifestare a laturii obiective a
componenţei de violenţă în familie. În cazul acestui tip de violenţă, agresorul aduce victima într-
o poziţie financiară dependentă. Abuzatorul decide modul în care vor fi cheltuiţi banii, fapt ce
poate implica diferite cunoştinţe financiare sau se poate intersecta cu anumite bariere economice.
Aceasta constă în acţiunile intenţionate ale unui membru de familiei, care vizează
stabilirea dependenţei economice sau bazate pe această dependenţă, în legătură cu un alt membru
al familiei, diminuîndui onoarea şi demnitatea, încălcîndui drepturile şi libertăţile constituţionale
de membru al familiei.
Conform Legii nominalizate, violenţa economică este definită ca o privare de mijloace
economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente,
57
obiecte de primă necesitate, abuz de variate situaţii de superioritate pentru a sustrage bunurile
persoanei, interzicere a dreptului de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune, control
inechitabil asupra bunurilor şi resurselor comune, refuz de a susţine familia, impunere la munci,
grele şi nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv a unui membru de familie minor, precum şi alte
acţiuni, cu efect similar.
Violenţa economică este puternic corelată cu violenţa psihologică, mai ales cu abuzurile
referitoare la distrugerea bunurilor personale. De aceea, violenţa economică este raportată doar
împreună cu alte tipuri de violenţă.
Metodele şi mijloacele aplicate la săvârşirea infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.201 1 CP
RM nu au nicio relevanţă la calificarea faptei, însă pot fi luate în considerare la individualizarea
pedepsei.
Urmarea prcjudiciabilă constituie a doua componentă a laturii obiective a infracţiunii.
Orice infracţiune produce o urmare, un rezultat care constă în lezarea obiectului sau în crearea
unei stări de pericol, pentru acesta. În acest context, chiar legea penală, definind infracţiunea
săvîrşită cu intenţie şi din imprudenţă, prevede că vinovăţia făptuitorului trebuie raportată, la o
anumită urmare prejudiciabilă.
În teoria dreptului penal, urmările prejudiciabile se clasifica în două categorii: urmări
prejudiciabile materiale; urmări prejudiciabile formale. Anume în funcţie de caracterul urmărilor,
în literatura de specialitate se face distincţie între infracţiunile formale şi infracţiunile materiale.
Analizând componenta de infracţiune prevăzută la articolul 2011 CP al RM, observăm că
aceasta este una materială, adică infracţiunea se consuma în momentul apariţiei urmărilor
prejudiciabile exprimate prin: cauzarea suferinţei fizice; cauzarea vătămărilor uşoare ale
integrităţii corporale; cauzarea suferinţei psihice; cauzarea prejudiciului moral; cauzarea
prejudiciului material.
În acest sens, conform doctrinei juridice, suferinţele fizice şi psihice fac parte din
prejudiciul moral.
Prin noţiunea de prejudiciu moral se înţeleg suferinţele psihice sau fizice cauzate prin
acţiuni sau omisiuni care atentează la valorile nepatrimoniale ce aparţin persoanei din momentul
naşterii sau la bunurile dobîndite prin lege (viaţa, sănătatea, demnitatea şi reputaţia profesională,
inviolabilitatea vieţii personale, secretul de familie şi personal), prin fapte ce atentează la
drepturile personale nepatrimoniale (dreptul de a folosi propriul nume, dreptul de autor).
Deci urmările prejudiciabile ale infracţiunii prevăzute de art. 2011 CP al RM rămîn a fi:
cauzarea vătămării uşoare a integrităţii corporale; cauzarea prejudiciului material; cauzarea
prejudiciului moral.

58
 Cauzarea vătămării uşoare a integrităţii corporale sau a sănătăţii a fost prevăzută la art.
153 CP al RM, fiind dezincriminată prin excluderea lor din Codul penal.
În ce priveşte noţiunea „vătămare uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii”, aceasta
are înţelesul care rezultă din alin. (3) art.78 din Codul contravenţional. În situaţia producerii
vătămării uşoare aintegrităţii corporale sau a sănătăţii, aplicarea răspunderii conform alin.(1)
art.2011 CP RM exclude calificarea suplimentară în conformitate cu alin.(3) art.78 din Codul
contravenţional.
Art. 2011 CP al RM înglobează în sine infracţiunea de vătămare intenţionată medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii prevăzute la art. 152 CP al RM şi cea de vătămare medie
imprudentă prevăzută, la art. 157 CP al RM. Potrivit regulilor de concurenţă dintre o normă parte
şi una întreg, în acest caz activitatea, infracţională urmează a fi calificată în conformitate cu art.
2011 alin. (2) lit. b) CP al RM.
În situaţia producerii vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, aplicarea
răspunderii în baza lit.a) alin.(3) art.2011 CP RM exclude calificarea suplimentară în
conformitate cu art 151 CP RM. În această situaţie, săvârşirea vătămării intenţionate grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii în prezenţa unor circumstanţe agravante, care sunt
consemnate în alin.(2) art.151 CP RM, nu are niciun impact asupra calificării celor comise
conform lit.a) alin.(3) art.2011 CP RM. Prezenţa unor asemenea circumstanţe agravante poate fi
luată în considerare la individualizarea pedepsei stabilite la alin.(3) art.2011 CP RM.
În ipoteza producerii sinuciderii sau tentativei de sinucidere, aplicarea răspunderii
conform lit.b) alin.(3) art.2011 CP RM exclude calificarea suplimentară în conformitate cu
art.150 CP RM. În această ipoteză, comiterea determinării la sinucidere în prezenţa ipotezelor,
care sunt specificate la art.150 CP RM, nu influenţează în niciun fel asupra calificării celor
săvârşite potrivit lit.b) alin.(3) art.2011 CP RM. Prezenţa unor asemenea ipoteze poate fi luată în
considerare la individualizarea pedepsei stabilite la alin.(3) art.2011 CP RM.
Metodele şi mijloacele aplicate la săvârşirea infracţiunilor prevăzute la lit.b) alin.(2) sau
alin.(3) art. 2011 CP RM nu au nicio relevanţă la calificarea faptei, însă pot fi luate în considerare
la individualizarea pedepsei.
Infracţiunile prevăzute la lit.b) alin.(2) şi la alin.(3) art.201 1 CP RM sunt infracţiuni
materiale. Ele se consideră consumate, după caz, din momentul producerii: vătămării medii a
integrităţii corporale sau a sănătăţii (lit.b) alin.(2) art.201 1 CP RM); vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii (lit.a) alin.(3) art.2011 CP RM); sinuciderii sau tentativei de sinucidere
(lit.b) alin.(3) art.2011 CP RM); etc.
O altă formă de manifestare a prejudiciului cauzat membrului de familie prin aplicarea
violentei este prejudiciul material. Noţiunea de prejudiciu material este definită şi în
59
conformitate cu Legea Republicii Moldova nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea şi
combaterea violenţei în familie, constituind, daune materiale, susceptibile de evaluare sau
estimare financiară/pecuniară, rezultînd din orice act de violenţă în familie, în concubinaj,
precum şi costurile pentru instrumentarea, cazurilor de violenţă în familie. Mărimea prejudiciului
material cauzat victimei nu este prevăzută de legea penala, rămînînd a fi stabilita, în fiecare caz
particular de către instanţa de judecată. Cit priveşte prejudiciul moral ca forma a prejudiciului
cauzat în urma săvîrşirii faptei prejudiciabile prevăzute de art. 201 1 CP al RM, acesta poate fi
înţeles ca suferinţe psihice sau fizice cauzate prin acţiuni sau omisiuni care atentează la valorile
nepatrimoniale ce aparţin persoanei din momentul naşterii sau la bunurile dobîndite prin lege
(viaţa, sănătatea, demnitatea şi reputaţia profesională, inviolabilitatea vieţii personale, secretul de
familie şi personal), prin fapte ce atentează la. drepturile personale nepatrimoniale (dreptul de a
folosi propriul nume, dreptul de autor).
Noţiunea de suferinţe fizice nu are acelaşi înţeles cu noţiunea de daune fizice cauzate
sănătăţii. Dauna cauzată sănătăţii înseamnă orice schimbare negativă în organismul, uman, ce
împiedică funcţionarea biologică normală, adică decurgerea normală din punct de vedere
medical a tuturor proceselor psiho-fiziologice. Daunele cauzate sănătăţii produc consecinţe atît
de ordin nepatrimonial, cît şi patrimonial.
La aprecierea despăgubirii se va ţine cont şi de alte criterii, cum ar fi vîrsta, funcţia,
sexul, starea emoţională etc.
O varietate a prejudiciului corporal este prejudiciul estetic, care reprezintă acele leziuni
sau vătămări prin care s-a adus atingere armoniei fizice sau fizionomiei persoanei vătămate.
Această categorie de prejudicii presupune atît dureri fizice, cît şi suferinţe psihice. Intensitatea
suferinţelor în acest caz va fi cu atît mai mare cu cît frumuseţea şi aspectul fizic al persoanei este
îndeosebi esenţial pentru existenţa acesteia (actor, manechin).
Un element principal şi obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii de violenţă în familie
îl constituie legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea
acesteia. Astfel, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca prin acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului, manifestată printr-o formă de violenţă descrisă anterior, să se producă un rezultat
material (prejudiciu) cerut expres de norma de incriminare prevăzută de articolul 2011 CP al RM.
Studierea şi analiza detaliată a tuturor elementelor laturii obiective ale infracţiunii de
violenţă în familie a determinat formarea, concluziei precum că latura obiectivă a infracţiunii de
violenţă în familie are un caracter complex, fapta putînd să absoarbă în sine asemenea fapte
infracţionale precum ar fi: vătămarea intenţionată gravă sau medie a integrităţii, corporale sau a
sănătăţii, prevăzută, la art. 151 şi 152 CP al RM, art. 150 CP al RM.

60
 Latura subiectivă a componenţei infracţiunii reprezintă activitatea psihică a persoanei
legată nemijlocit de săvîrşirea infracţiunii, care este alcătuită din elementele intelective, volitive
şi afective ce determină şi însoţesc actul fizic de executare. Astfel, conţinutul laturii subiective
constituie aspectul interior al infracţiunii. Spre deosebire de latura obiectivă a infracţiunii, care se
materializează într-un act exterior de execuţie şi poate fi percepută nemijlocit de partea vătămată,
de martori şi de alte persoane, latura subiectivă exprimă momentul subiectiv, poziţia psihică a
subiectului infracţiunii în raport cu activitatea materială desfăşurată de el şi nu poate fi percepută
de organele de simţ ale omului. Cunoaşterea laturii subiective poate avea loc doar prin analiza şi
aprecierea comportamentului făptuitorului şi a împrejurărilor săvîrşirii infracţiunii. În acest sens,
latura subiectivă a componenţei infracţiunii constituie partea interioară a infracţiunii care
determină atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prejudiciahilâ săvîrşită şi de urmările
acesteia, sub raportul conştiinţei, voinţei şi emoţiilor sale.
Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.2011 CP RM se caracterizează,
prin vinovăţie sub formă de intenţie directă sau indirectă. În acest sens, autorii autohtoni
menţionează: ca şi orice altă formă de violenţă, violenţa în familie presupune manifestarea
intenţiei în raport cu oricare dintre urmările prejudiciabile pe care le implică.
Violenţa în familie are ca scop impunerea şi câştigarea unei poziţii dominante de putere,
intimidare şi control asupra partenerului/victimei sau asupra unui alt membru al familiei. Prima
motivaţie a făptuitorului este de a menţine controlul în relaţie.
Motivele infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.2011 CP RM pot fi diverse: răzbunare;
gelozie; invidie; ură; interes material; motive huliganice; ură socială, naţională, rasială sau
religioasă etc. Totodată, violenţei în familie îi sunt caracteristice unele motive speciale, cum ar
fi: rolul soţului sau părintesc înţeles pervers, tendinţa de a domina şi a controla situaţia, tendinţa
de ,, a păstra familia", „reeducarea" membrului de familie.
Subiectul infracţiunii examinate este persoana fizică responsabilă care la momentul
comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani. Subiectul infracţiunii specificate la alin. (1) art.201 1 CP
RM are o calitate specială în raport cu victima infracţiunii: este membru al familiei victimei.

Tema : Caracterizarea general-orientativă a infracţiuni contra sănătății

publice și conviețuirii sociale
Prin infracţiuni contra sănătăţii publice şi conviețuirii sociale se înţelege acele fapte
socialmente periculoase, săvârşite cu intenţie sau din imprudență, care lezează - în mod exclusiv
sau în principal - relaţiile sociale cu privire la sănătatea şi convieţuirea socială, pentru a căror
săvârşire se stabileşte răspunderea penală la art.211-222 CP RM.

61
 Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra sănătății publice și conviețuirii sociale
este constituit din relaţiile sociale referitoare la sănătatea publică şi convieţuirea socială.
Obiect juridic special îl formează relaţiile sociale cu privire la: prevenirea transmiterii
unei boli venerice (în cazul infracțiunii specificate la art.211 CP RM); prevenirea contaminării cu
maladia SIDA (în ipoteza infracțiun ilor prevăzute la art.212 CP RM); circulaţia legală de plante
care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, apărate împotriva operaţiunilor ilegale cu astfel de
plante, săvârşite în proporţii mari și fără scop de înstrăinare (în cazul infracţiunii specificate la alin.
(1) art.217 CP RM); moralitatea şi neaservirea actelor sexuale (în ipoteza infracţiunii specificate
la art.220 CP RM); cultivarea şi păstrarea sentimentului de respect şi pietate faţă de cei decedaţi şi
faţă de obiectele care păstrează memoria lor (în cazul infracţiunii specificate la art.222 CP RM)
etc.
Cele mai multe dintre infracţiunile specificate în Capitolul VIII din Partea Specială a
Codului penal au un obiect material.
Astfel, de exemplu, obiectul material îl reprezintă:
 corpul persoanei, la infracţiunile prevăzute la art.211, 212, 213, 214, 215, lit.b) alin.(2) şi
lit.c) alin.(3) art.216, lit.e) alin.(2) art.2174, lit.b) alin.(3) art.2174, alin.(5) art.218 CP RM;
 plantele care conţin substanţe narcotice sau psihotrope ori seminţele acestor plante,
caracterizate prin proporţii mari, la infracţiunea prevăzută la alin.(1) art. 217 CP RM; etc.
Unele infracțiuni contra sănătății publice și conviețuirii sociale pot avea obiect imaterial. De
exemplu, spelunca sau localul constituie obiectul imaterial al infracţiunii prevăzute la art.219 CP
RM.
Sub aspectul laturii obiective, unele infracţiuni prevăzute în Capitolul VIII din Partea
Specială CP RM sunt infracţiuni materiale (de exemplu, infracţiunile specificate la art.211, alin.
(2)-(4) art.213, 214, alin.(2) art.2141, art.215, lit.b) alin.(2) şi lit.c) alin.(3) art.216, art.217 4 (în
cazul în care presupune sustragere), alin.(4) art.218, alin.(5) art.218 (atunci când presupune
cauzarea din imprudență a vătămării sănătăţii persoanei sau a altor urmări grave), art. 222 (atunci
când presupune însuşirea obiectelor ce se află în mormânt sau pe el). Alte infracţiuni din cadrul
grupului examinat sunt infracţiuni formale (de exemplu, infracţiunile prevăzute la alin.(1)
art.2141, art.216, 217, 2171-2173 , 2174 (în cazul în care presupune extorcare), art.2175, 2176, alin.
(1)-(3) art.218, alin.(5) art.218 (atunci când nu presupune cauzarea din imprudenţă a vătămării
sănătăţii persoanei sau a altor urmări grave), art.219, 220, 222 (atunci când nu presupune
însuşirea obiectelor ce se află în mormânt sau pe el).
În alt plan, infracţiunile contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale se comit: prin
acţiune sau inacţiune (în situaţia infracţiunilor specificate la art.211-213, alin.(4) şi (5) art.218,
art.221 CP RM); numai prin acţiune (în cazul infracţiunilor prevăzute la art.213 1, 214, 2141, 216,
62
217, 2171 -2176 , alin.(1)-(3) art.218, art.219, 220 şi 222 CP RM); numai prin inacţiune (în
ipoteza infracţiunii specificate la art.215 CP RM).
Semnele secundare ale laturii obiective sunt, în general, irelevante pentru calificarea
infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale. Totuşi, pentru unele din aceste
infracţiuni existenţa următoarelor semne secundare este obligatorie:
 metoda: pătrunderea în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (lit.d)
alin.(2) art.2174 CP RM);
 modul: modul public (alin.(1) art.2175 CP RM);
 locul: încăpere, alt loc pentru depozitare sau locuinţă (lit.d) alin.(2) art.217 4 CP
RM); teritoriul instituţiilor de învăţământ, instituţiilor de reabilitare socială, penitenciarelor, uni-
tăţilor militare, locurile de agrement, locurile de desfăşurare a acţiunilor de educaţie, instruire a
minorilor sau tineretului, a altor acţiuni culturale sau sportive ori imediata apropiere a acestora
(lit.e) alin.(3) art.217, lit.e) alin.(3) art.2171, lit.b) alin.(3) art.2173, alin.(1) art.2175 CP RM).
Din punctul de vedere al laturii subiective, cele mai multe din infracţiunile contra
sănătăţii publice şi convieţuirii sociale se caracterizează prin intenţie.
În cele mai frecvente cazuri, subiectul activ infracţiunilor contra sănătăţii publice şi
convieţuirii sociale este persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii faptei a atins
vârsta de 16 ani.
Numai în cazul infracţiunilor prevăzute la alin.(3) art.212, lit.b) alin.(4) art.217, alin.(3) şi
lit.b) şi d) alin.4 art.2171, lit.a) şi b) alin.(3) art.2173, art.2174 şi la alin.(2) art.2176 CP RM vârsta
minimă a răspunderii penale este de 14 ani. Doar în situaţia infracţiunilor prevăzute la lit.b 1) alin.
(3) art.217 şi b1 alin.(3) art.2171 CP RM vârsta minimă a răspunderii penale este de 18 ani.
Este de menţionat că infracţiunile specificate la art.2131, 2141, 215-217, 2171-2173, 218
pot avea ca subiect şi persoana juridică (cu excepţia autorităţii publice).
În unele cazuri, legiuitorul autohton circumstanţiază - explicit sau implicit - calitatea
specială a victimei infracțiunii: minor (lit.c) alin.(2) art.211 şi lit.b) alin.(3) art.212 CP RM);
minor, femeie gravidă sau îă aflată în stare de neputinţă (lit.c) alin.(2) art.217 6 CP RM); pacient
(alin.(4) art.212 şi CP RM); consumator (art.216 CP RM); femeie gravidă (lit.b) alin.(2) art.220
CP RM).
Ținând seama, în principal, de interconexiunile mai strânse ce există între obiectele
juridice speciale ale unor sau altor infracţiuni, care sunt prevăzute în Capitolul VIII din Partea
Specială CP RM, pot fi evidențiate următoarele trei tipuri ale acestora:
 infracţiuni contra sănătăţii publice (art.211-216 CP RM);
 infracţiuni legate de traficul de substanţe narcotice, psihotrope, analoage sau

63
precursori ai icestora (art.217-219 CP RM);
 infracţiuni care aduc atingere unor relaţii de convieţuire socială (art.220-222 CP
RM).
Articolul 212. Contaminarea cu maladia SIDA

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare

normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
În loc de două norme penale prevăzute de CP din 1961, actualul CP RM din 18 aprilie
2002 stipulează trei componenţe de infracţiuni:
a) punerea intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA;
b) contaminarea cu maladia SIDA de către o persoană care ştie că suferă de această boală;
c) contaminarea cu maladia SIDA de către un lucrător medical.
Latura obiectivă a punerii intenţionate a altei persoane în pericol de contaminare cu
maladia SIDA se realizează prin expunerea altei persoane - prin contact sexual sau prin alte acte
- primejdiei de a fi contaminată cu această maladie.
Prin alte acte de expunere primejdiei de contaminare trebuie înţelese atât încălcările de
către persoanele bolnave de maladia SIDA sau a celor infectaţi de HIV a regulilor de igienă a
muncii, de comportare în familie, la serviciu etc., alăptarea copilului, administrarea injecţiei altei
persoane de către un narcoman cu o seringă utilizată de el etc., cât şi încălcările obligaţiunilor
profesionale de către lucrătorii medicali (de exemplu, la efectuarea operaţiei, transfuziei de
sânge, injecţiei, analizei sângelui etc., în urma cărora pacientul este expus primejdiei de
contaminare).
O condiţie obligatorie a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art.212 CP
RM este determinarea că făptuitorul ştie cu certitudine că pune intenţionat altă persoană în
pericol de contaminare cu HIV. În aceeaşi vreme acordul victimei de a fi expus riscului
contaminării nu liberează făptuitorul de răspundere penală.
Expunerea altei persoane riscului de a fi contaminată de HIV se consumă o dată cu
comiterea acţiunilor (inacţiunilor) care creează primejdia contaminării.
Latura subiectivă a expunerii la contaminare se caracterizează numai prin intenţie
indirectă. Dacă subiectul prin contact sexual sau prin alte acte a dorit transmiterea virusului
imunodeficitar uman altei persoane (intenţie directă), dar, indiferent de voinţa lui, spre fericirea
victimei, contaminarea nu s-a produs, o atare acţiune constituie o tentativă a contaminării cu
maladia SIDA şi trebuie calificată potrivit art.27 şi alin.2 art.212 CP RM.
Subiect activ al infracţiunii poate fi atât o persoană care a atins vârsta de 16 ani şi suferă
de maladia SIDA, cât şi un lucrător medical.
64
 Latura obiectivă a contaminării cu maladia SIDA de către o persoană care ştia că
suferă de această boală se realizează prin transmiterea virusului imunodeficitar uman altei
peroane. În prezent ştiinţa nu dispune cu certitudine de modul în care se produce contaminarea
cu această maladie. Se consideră că există două metode de contaminare cu maladia SIDA - prin
raport sexual şi prin sânge (transfuzie de sânge, prin contactul suprafeţei corpurilor vătămate).
HIV atinge imunitatea omului, care-l apără de boli. Această maladie deocamdată e incurabilă,
produce iminent decesul.
Infracţiunea se consumă o dată cu producerea rezultatului - îmbolnăvirea de maladia
SIDA.
Latura subiectivă a contaminării cu SIDA se caracterizează prin intenţie directă,
indirectă şi prin imprudenţă sub formă de încredere exagerată în sine.
Subiectul infracţiunii poate fi numai o persoană fizică responsabilă, care ştia că suferă
de această boală şi care a atins vârsta de 16 ani - în condiţiile alin.1-2 - şi de 14 ani - în condiţiile
alin.3.
Alin.3 art.212 CP RM sporeşte răspunderea penală dacă sunt contaminate cel puţin două
persoane şi dacă cu bună-ştiinţă este contaminată o persoană care n-a împlinit vârsta de 18 ani.
Latura obiectivă a contaminării cu maladia SIDA de către un lucrător medical se
realizează prin transmiterea HIV ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a
obligaţiunilor lui profesionale. De exemplu, săvârşirea acestor încălcări în timpul operaţiei,
transfuziei de sânge, efectuării injecţiei, analizei sângelui, în urma cărora pacientul este
contaminat cu maladia SIDA.
Infracţiunea se consumă o dată cu îmbolnăvirea pacientului de această maladie.
Latura subiectivă a acestei infracţiuni se caracterizează prin imprudenţă, prin încredere
exagerată în sine şi prin neglijenţă.
Dacă contaminarea s-a produs prin intenţie, cele săvârşite - în funcţie de prejudiciul
cauzat sănătăţii - se cer calificate ca infracţiuni contra sănătăţii persoanei, conform art.151, 152
CP RM
Subiecţi ai infracţiunii prevăzute în alin.4 pot fi numai lucrătorii medicali care
efectuează tratamentul şi deservirea bolnavilor de maladia SIDA (medicii, surorile medicale
etc.), precum şi cele care primesc sau păstrează sângele administrat acestor bolnavi (de exemplu,
lucrătorii punctelor de transfuzie a sângelui).

Tema: Caracterizarea general-orientativă a infracţiunilor ecologice.

Infracţiunile ecologice reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în Capitolul IX din
Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova. Acestea sunt fapte socialmente
65
periculoase, săvârşite cu intenţie sau din imprudenţă, care vatămă sau pun în pericol - în mod
exclusiv sau în principal – relațiile sociale cu privire la integritatea mediului.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor ecologice îl formează relaţiile sociale cu privire
la integritatea mediului.
Toate infracţiunile ecologice au un obiect material sau imaterial. De exemplu, în cazul
infracţiunilor prevăzute: la art.223 CP RM, obiectul material principal îl constituie construcţiile
industriale, agricole sau alte obiective; obiectul material secundar îl reprezintă, după caz, solul,
subsolul, flora sau fauna, corpul persoanei. În ipoteza infracţiunilor specificate la art.224 CP
RM, obiectul material principal îl constituie substanţele, materialele sau deşeurile radioactive,
bacteriologice ori toxice, sau pesticidele, erbicidele sau alte substanţe chimice; obiectul material
secundar îl reprezintă, după caz, solul, subsolul, apele, flora sau fauna, corpul persoanei.
În cazul infracţiunii prevăzute la art.229 CP RM, obiectul material principal îl constituie
apele de suprafață sau subterane; obiectul material secundar îl reprezintă regnul animal sau
vegetal, resursele piscicole sau corpul persoanei.
Obiectul material al infracţiunii specificate la art.230 CP RM îl reprezintă după caz, solul,
subsolul, apele, regnul animal sau regnul vegetal, corpul persoanei.
Obiectul material al infracţiunii prevăzute la art.233 CP RM îl reprezintă animalele
sălbatice de interes vânătoresc care vieţuiesc în mod natural pe uscat, în atmosferă sau în sol şi
care fac parte din Fondul cinegetic unic de stat al Republicii Moldova.
Aerul atmosferic constituie obiectul imaterial al infracţiunilor specificate la art.223, alin.
(1) şi lit.c) alin.(2) art.224, art.226, 227 şi 230 CP RM. Datele despre avariile cu poluare
excesivă a mediului, cu poluare radioactivă, chimică, bacteriologică sau cu alte urmări
periculoase pentru viaţa sau sănătatea populaţiei, ori despre starea sănătăţii populaţiei afectate de
poluarea mediului constituie obiectul imaterial principal al infracţiunii prevăzute la art.225 CP
RM.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunile ecologice se comit, în majoritatea cazurilor,
prin acţiune sau inacţiune. Unele infracţiuni nu pot fi săvârşite decât prin acţiune (de exemplu,
infracţiunile specificate la art.229, 231, alin.(2) art.232, 233 şi 234 CP RM).
Cea mai mare parte din infracţiunile specificate în Capitolul IX al Părţii Speciale a
Codului penal al Republicii Moldova sunt infracţiuni materiale (de exemplu, infracţiunile
prevăzute la art.223, lit.c), d) alin.(2), alin.(3) şi (4) art.224, art.225-234, 235 (în situaţia cauzării
de daune în proporţii mari). Într-o asemenea ipoteză, la calificarea infracţiunii este obligatorie
stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
Infracţiunile specificate la alin.(1) art.224 şi la art.235 (în ipoteza creării pericolului de cauzare a
daunelor în proporţii mari) sunt infracţiuni formal-materiale. Ele se consideră consumate din
66
momentul apariţiei pericolului de producere a urmărilor prejudiciabile corespunzătoare.
Infracţiunea prevăzută la lit.b) alin.(2) art.224 CP RM este o infracţiune formală. Ea se consideră
consumată din momentul realizării acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile.
Din perspectiva semnelor secundare ale laturii obiective, acestea sunt în general
irelevante pentru calificarea infracţiunilor ecologice. Totuşi, pentru unele dintre aceste
infracţiuni este obligatorie existenţa următoarelor semne:
 timpul săvârşirii infracţiunii: timpul transportării, utilizării sau păstrării
substanţelor nocive, îngrăşămintelor minerale, stimulenţilor de creştere a plantelor sau a altor
substanţe chimice sau biologice (în ipoteza infracţiunii specificate la art.227 CP RM); perioada
interzisă pentru vânat (în cazul infracţiunii prevăzute la art.233 CP RM);
 locul săvârşirii infracţiunii: zona situaţiei ecologice excepţionale sau zona unei
calamităţi naturale (în situaţia infracţiunilor specificate la lit.b) alin.(2) art.224 şi la lit.a) alin.(2)
art.227 CP RM); fondul silvic sau fondul ariilor naturale protejate de stat (în ipoteza infracţiunii
prevăzute la art.231 CP RM); locurile interzise pentru vânat (în cazul infracţiunii specificate la
art.233 CP RM);
 mijlocul de săvârşire a infracţiunii: produsele nocive ale activităţii economice
sau de altă natură (în situaţia infracţiunii prevăzute la art.227 RM); apele uzate sau alte deşeuri
ale întreprinderilor, instituțiilor ori organizaţiilor industriale, agricole, comunale sau de altă
natură (în cazul infracţiunii e la art.229 CP RM); poluanţi (în situaţia infracţiunii specificate la
art.230 CP RM); focul sau sursa de pericol sporit (în ipoteza infracţiunii prevăzute la alin.(1)
art.232 CP RM); uneltele nepermise de vânat (în cazul infracţiunii specificate la art.233 CP RM);
 metoda de săvârşire a infracţiunii: metodele nepermise de vânat (în cazul
infracţiunii prevăzute la art.233 CP RM).
Sub aspectul al laturii subiective, menţionăm că la unele dintre infracţiunile analizate
vinovăţie se exprimă în intenţie (de exemplu, în situaţia infracţiunilor specificate la art.231,
art.232, art.233, 234 CP RM). În alte ipoteze, făptuitorul manifestă intenţie faţă de fapta
prejudiciabilă şi imprudenţă faţă de urmările prejudiciabile (de exemplu, în cazul infracţiunii
prevăzute la art. 225 CP RM). Alteori, făptuitorul manifestă intenţie sau imprudenţă faţă de fapta
prejudiciabilă și imprudenţă faţă de urmările prejudiciabile (de exemplu, în situaţia infracţiunilor
specificate la art. 223, 224, 226-230, 235 CP RM). Numai imprudenţă se manifestă în ipoteza
infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.232 CP RM.
În toate cazurile, subiectul activ infracţiunilor ecologice este persoana fizică responsabilă
care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani.
Totodată, la calificarea unor infracţiuni legea cere ca subiectul să aibă o anumită calitate
specială. De exemplu: persoană responsabilă de proiectarea, amplasarea, construirea, punerea în
67
exploatare sau exploatarea construcţiilor industriale, agricole, ştiinţifice sau a altor obiective (în
cazul infracţiunii prevăzute la art. 223 CP RM); persoană obligată să respecte regulile ce ţin de
fabricarea, importul, exportul, îngroparea, păstrarea, transportarea sau utilizarea substanţelor,
materialelor şi deşeurilor radioactive, bacteriologice sau toxice, ori a pesticidelor, erbicidelor sau
a altor substanţe chimice (în ipoteza infracțiunilor specificate la art.224 CP RM); persoană cu
funcție de răspundere sau persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă
organizaţie nestatală (în ipoteza infracţiunii specificate la art.233 CP RM, presupunând folosirea
situaţiei de serviciu).
Oricare dintre infracţiunile prevăzute în Capitolul IX din Partea Specială a Codului penal
al Republicii Moldova poate avea ca subiect persoana juridică (cu excepţia autorităţii publice).
Cât priveşte tipologia infracţiunilor ecologice, aceasta poate fi prezentată în felul
următor:
 infracţiuni prin care se încălcă obligaţiile ce revin reprezentanţilor autorităţilor,
persoanelor fizice sau juridice, în legătură cu activităţile economice şi sociale cu impact asupra
mediului (art.223-226 CP RM);
 infracţiuni prin care se aduce atingere protecţiei resurselor naturale (art.227-230
CP RM);
 infracţiuni prin care se încălcă regimul impus ecosistemelor terestre (art.231, 232
CP RM);
 infracţiuni prin care se aduce atingere conservării biodiversităţii faunei (art.233,
234 CP RM);
 infracţiuni prin care se încalcă regimul ariilor naturale protejate de stat (art.235 CP
RM).

68