Capitolul I: INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI PENAL

Secţiunea I: Dreptul penal – ramură a dreptului

§ 1. Noţiunea şi caracteristicile dreptului penal
Omenirea, în decursul istoriei sale, a parcurs mai multe etape prin prisma
evoluţiei fenomenului criminalităţii, dar şi a măsurilor de apărare socială pe care
le-a adoptat pentru a bloca, diminua şi preveni unul din acele flageluri care, în
decursul veacurilor, a produs însemnate pagube umane, morale şi materiale.
Secolul XX şi începutul secolului XXI cu progresele remarcabile pe plan
tehnico-ştiinţific şi al nivelului de dezvoltare al civilizaţiei umane, reprezintă, din
păcate, şi un record în evoluţia fenomenului criminalităţii. De la an şi an
infracţionalitatea a cunoscut creşteri alarmante. Mergând de la infracţiuni cu un
pericol social redus şi până la infracţiuni săvârşite de grupuri organizate, premeditate
şi cu urmări deosebit de grave, uneori afectând însăşi structurile de bază ale
societăţii, criminalitatea s-a aflat într-o permanentă ofensivă, societatea reuşind să
facă destul de puţin pentru a asigura o apărare socială eficientă împotriva acestui
devastator flagel. Totodată, s-a cunoscut o extindere din ce în ce mai mare a crimei
organizate, s-a mărit numărul faptelor de corupţie, cu importante reverberaţii pe plan
politic, economic, social şi juridic. Astfel perioada pe care o parcurgem se
caracterizează printr-o permanentă escaladare a criminalităţii, care implică efecte
negative pentru stabilitatea societăţii noastre şi nu în ultimul rînd pentru fiecare
persoană în parte.
Oriunde în lume, statul, îşi propune, printre altele, să stăpânească, să combată
şi să prevină criminalitatea.
Combaterea şi diminuarea criminalităţii pot fi realizate doar în condiţiile în care
sunt întreprinse iniţiative legislative şi măsuri de ordin social, economic, juridic care
să permită contracararea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează
infracţionalitatea şi să asigure intervenţia operativă a organelor specializate care au
atribuţii antiinfracţionale.
În lupta împotriva criminalităţii un loc aparte îl au normele juridice penale care,
în totalitatea lor, formează o ramură distinctă în cadrul sistemului de drept, şi ramura
anume dreptului penal.
 Dreptul penal reprezintă instrumentul prin care se apără valorile sociale
împotriva faptelor periculoase.
Denumirea de „drept penal” este folosită în două accepţiuni: prima, în aceea de
ramură specifică a dreptului, care reuneşte sistemul normelor juridice penale; ce-a
de a doua, în aceea de ştiinţă, de ramură distinctă a ştiinţelor juridice care studiază
aceste norme.
În general, ramura de drept este un ansamblu distinct de norme juridice,
organic interacţionând între ele, care reglementează relaţii sociale cu acelaşi caracter
specific, utilizând aceleaşi metode sau acelaşi sistem de metode. Ramurile dreptului
nu sunt izolate între ele, valoarea lor se exprimă printr-o manifestare interdependentă
a lor.
Având în vedere că de-a lungul anilor, dreptul penal ca ramură de drept, a
evaluat şi a înregistrat schimbări spectaculoase de la o epocă la alta, de la o etapă a
dezvoltării societății la alta, sarcina definirii ramurei dreptului penal esta una mai
deficilă. Or, în raport cu această evoluţie şi limitele dreptului penal au suferit
schimbări, în consecinţă fiind modificate și definiţiile date. Dacă, cu decenii în urmă,
penalistul francez H. Donnedieu de Vabres definea dreptul penal ca „ansamblul de
legi care reglementează într-o ţară exercitarea represiunii de către stat”, astăzi
această definiţie nu mai corespunde realităţii, formând o viziune prea îngustă asupra
ramurei dreptului penal.
De aceea considerăm că la etapa actuală dreptul penal ca ramură de drept
reprezintă o totalitate de norme juridice adoptate de puterea legislativă, care stabilesc
faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, pedepsele aplicate, și
alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti față de
persoanele care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori
sociale.
Din analiza definiţiei dreptului penal putem desprinde următoarele
caracteristici ale acestei ramuri de drept:
1) dreptul penal este o ramură de drept distinctă care face parte din sistemul
dreptului Republicii Moldova alături de alte ramuri de drept;
 2) dreptul penal este o ramură de drept autonomă în raport cu celelalte ramuri
de drept întrucât reglementează un domeniu distinct de relaţii sociale, la fel
are obiectul şi metoda sa de reglementare.
3) dreptul penal are o structură unitară, deoarece este alcătuit din partea
generală şi cea specială, care sunt interdependente şi se completează în mod
reciproc;
4) ca orice altă ramură de drept şi dreptul penal este format dintr-o totalitate de
norme juridice, care de fapt formează un sistenm de norme juridice;
5) normele dreptului penal stabilesc faptele considerate infracţiuni, condiţiile
de tragere la răspundere penală a persoanelor ce le săvârşesc, precum şi
sancţiunile ce trebuie aplicate în cazul încălcării lor;
6) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului şi ordinii de drept
din Republica Moldova împotriva faptelor socialmente periculoase
(prejudiciabile).
Toate aceste trăsături oferă dreptului penal un rol aparte în contextul celorlalte
ramuri de drept.
§ 2. Obiectul dreptului penal
Cunoaşterea obiectului dreptului penal este importantă, deoarece de el depinde
gruparea normelor de drept penal într-o ramură aparte de drept şi, apoi, de caracterul
şi felul obiectului depinde caracterul normelor care formează conţinutul lui.
Teoria generală definește obiectul oricărei ramuri de drept, ca fiind însuși
relațiile sociale reglementate de ramura de drept respectivă.
Obiectul dreptului penal ca amură de drept, îl constituie o categorie aparte de
relaţii sociale numite relaţii juridico-penale. Aceste relaţii iau naştere între membrii
societăţii şi stat prin intermediul organelor judiciare din necesitatea apărării valorilor
esenţiale ale societăţii şi dezvoltării lor în deplină securitate.1
Analizînd şi explicând obiectul dreptului penal, în literatura juridică s-au
conturat câteva opinii.

1
Drept penal. Partea generală. Sub red.A.Borodac. – Chişinău: Ştiinţa, 1994, pag. 6.
 Pe de o parte s-a afirmat punctul de vedere al acelor autori care susţin că
obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile sociale care apar între societate şi
membrii săi din momentul intrării în vigoare a normelor penale.2
După părerea lor, normele dreptului penal au o eficienţă activă din însuşi
momentul intrării lor în vigoare, deoarece deja din acest moment societatea poate
pretinde de la membrii săi o anumită conduită de conformare cu normele dreptului
penal, iar membrii societăţii sunt obligaţi să le respecte.
În condiţiile în care norma de drept este respectată, avem de faţă un raport
juridic de conformare. Atunci însă cînd se săvîrşeşte o infracţiune, încălcîndu-se
dispoziţiile imperative ale legii, se naşte un nou raport juridic numit, de conflict, ce
apare între societate şi infractor. În baza acestui raport statul are dreptul de a trage
la răspundere şi de a sancţiona pe infractor, iar acesta din urmă are obligaţia de a
răspunde pentru fapta săvîrşită şi de a suporta sancţiunea prevăzută de norma penală.
Acest grup de autori consideră că obiectul dreptului penal îl formează relaţiile
sociale care apar ca urmare a săvîrşirii infracţiunii, relaţii de conflict care iau naştere
numai ca urmare a săvîrşirii şi numai din momentul săvîrşirii infracţiunii, fapt care,
în ultima instanţă, provoacă tragerea la răspundere penală şi pedepsirea
infractorului.3
Potrivit celei de a treia opinie existentă, relaţiile juridice penale se nasc numai
în momentul tragerii făptuitorului la răspundere penală în calitate de învinuit.4 Dacă
făptuitorul nu este descoperit şi nu este tras la răspundere penală în calitate de
învinuit, nu poate fi vorba despre o relaţie juridică penală.
Şi cea din urmă părere este că relaţiile juridice penale apar din momentul intrării
în vigoare a sentinţei pronunţate de instanţa de judecată,5 pentru că existenţa unor
cazuri generale (spre exemplu, amnistia, prescripţia tragerii la răspundere penală
ş.a.) sau speciale (spre exemplu, darea de mită, art. 334 alin. 3; trădarea de patrie,
art. 337 alin. 2; circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau

2
Dongoroz V. Drept penal. – Bucureşti, 1939, pag. 28; Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. –
Bucureşti, Editura ALL, pag. 3; Курс уголовного права. Общая часть, Том I// Под.ред. Кузнецовой Н.Ф.,
Тяжковой И.М. – Москва: Зерцало, 1999, стр. 2.
3
Прохопов В.С., Крапачев Н.М., Таргабаев А.Н. Механизм уголовно-правового регулирования: норма,
правоотношение, ответственность. – Кpаснодар, 1989; Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V., Nistoreanu Gh., Molnar
I., Boroi A. Drept penal. Partea generală. – Bucureşti: ATLAS LEX, 1996, pag. 12.
4
Ривлин А.Г. Об уголовно-правовых и уголовно-процессуальных отношениях// Правоведение, 1962, №2.
5
Смирнов В.Г. Правоотношение в уголовном праве // Правоведение, 1961, №3ю
precursorilor, art. 217 alin. 4) care înlătură răspunderea penală, exclud apariţia
relaţiilor juridice penale.
Respectivii autori însă nu menţionează despre ce fel de sentinţă pronunţată de
instanţa de judecată este vorba. Care ar fi situaţia în cazul pronunţării unei sentinţe
de achitare?
Divergenţele de opinii existente la acest subiect, ne demonstrează acel fapt, că
întrebarea despre conţinutul şi momentul naşterii relaţiilor juridice penale ţine de
cele discutabile din punct de vedere teoretic.
Cititorul este îndreptăţit să accepte oricare din opiniile expuse mai sus. Noi însă
pledăm pentru părerea promovată şi de distinsul profesor C. Bulai,6 în conformitate
cu care obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii sociale,
pe care le numim relaţii de apărare socială. Aceste relaţii se formează între membrii
societăţii în mod obiectiv şi logic, independent de voinţa lor, din necesitatea apărării
valorilor esenţiale ale societăţii şi a dezvoltării lor în deplină securitate, ca o condiţie
sine qua non a existenţei şi normalei evoluţii a societăţii.
De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, care pot fi atît de
conformare, cît şi de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de
reglementare pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele interzise
ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează să se aplice celor care le săvîrşesc. Prin
această reglementare relaţiile de apărare socială, care au existenţă obiectivă şi
anterioară oricărei reglementări devin raporturi juridice penale.
Mai mult decît atît, această opinie pe deplin este susţinută şi de legislaţia penală
în vigoare (art.2 CP al RM).
Deci, obiectul de reglementare al dreptului penal este format din relaţiile de
apărare socială, care au o existenţă obiectivă, anterioară oricărei încălcări, fiind
vorba de relaţii de conformare, ce apar din momentul intrării în vigoare a normei de
drept penal, precum şi relaţiile de conflict, care apar din momentul săvîrşirii
infracţiunii.
§ 3. Politica penală

6
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. – Bucureşti: ALL, 1997, pag. 3.
 Expresia „politică penală” a fost folosită pentru prima oară la începutul sec al
XIX-lea în manualul său de drept penal, de către penalistul german A. Feuerbach
(1803) definind-o ca: „Ansamblul procedeelor represive prin care statul reacţionează
contra crimei”. Conceptul a fost dezvoltat ulterior cu noi idei.
Dintotdeauna, cei care şi-au exprimat părerea cu privire la conceptul de
politică penală au scos în evidenţă un adevăr de justeţea căruia nimeni nu a stat la
îndoială, toţi fiind de acord că elementul definitoriu al politicii penale este lupta
împotriva fenomenului infracţional.
La etapa actuală politica penală este definită ca ansamblul mijloacelor şi
măsuri, propuse legiuitorului sau efectiv folosite de stat, la un moment dat, într-o
anumită ţară, pentru a combate şi preveni criminalitatea;7 sau politica penală este în
egală măsură o ştiinţă şi o artă, ce constă în a descoperi şi organiza în mod raţional
cele mai bune soluţii posibile pentru diferitele probleme de fond şi de formă ce care
le implică fenomenul criminalităţii.8
Din definiţiile prezentate se desprinde concluzia că politica penală este o parte
a politicii generale a statului şi se referă la măsurile şi mijloacele ce trebuie adoptate
şi aplicate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional într-o anumită
ţară şi într-o perioadă determinată.
Ca parte integrată a politicii generale a statului nostru, politica penală (ca şi
politica economică, socială ş.a.) este abordată de conducerea statului, prin elaborarea
unor legi penale de către Parlament, legi care să corespundă cerinţelor societăţii
actuale şi totodată normelor legislaţiei europene pentru integrarea ţării noastre în
Uniunea Europeană.
Politica penală ne apare, deci, ca o parte a politicii generale a statului care
cuprinde ansamblul de măsuri şi mijloace de prevenire şi combatere a fenomenului
infracţional, precum şi ansamblul principiilor de elaborare şi aplicare a acestor
mijloace şi măsuri, adoptate la un moment dat, într-o anumită ţară. Ansamblul
măsurilor utilizate în lupta cu criminalitatea, studiate de ştiinţa politicii penale, nu
dobîndesc eficienţă decît în măsura în care sunt acceptate la nivelul politicii

7
Daneş Şt., Papadopol V. Individualizarea judiciară a pedepselor – Bucureşti: Editura juridică, p.6.
8
Mitrache C., Mitrache Cr., op.cit., p.27.
generale, ceea ce implică o concordanţă deplină între politica generală a statului şi
politica penală.
Politica penală a statului nostru este bazată pe cîteva orientări fundamentale
care alcătuiesc un ansamblu unitar:
1. Republica Moldova, ca stat de drept, concepe perfecţionarea legislaţiei penale din
unghiul urmărit de legiuitor astfel încît legea să-şi atingă scopul privind apărarea
valorilor fundamentale ale societăţii;
2. lupta organizată împotriva fenomenului infracţional ce se realizează prin acţiuni
de prevenire şi acţiuni de combatere a criminalităţii. Rolul prioritar îl au acţiunile
de prevenire, care implică un întreg sistem de măsuri şi metode. Acţiunea de
combatere a criminalităţii este concepută ca o îmbinare echilibrată a intimidării,
prin constrîngere, cu reeducarea;
3. umanismul politicii penale. Principiul umanismului se întemeiază pe valorile
sociale ce urmează să fie apărate şi pe mijloacele prin care se va înfăptui această
apărare.
§ 4. Conexiunea dreptului penal cu alte ramuri de drept
În sistemul de drept al Republicii Moldova, dreptul penal ocupă un loc bine
definit, ce îi conferă un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri de drept. Acest
caracter autonom se explică atît prin propriul său obiect de reglementare, cît şi prin
faptul că apărarea valorilor sociale se face, în cazul dreptului penal, prin stabilirea
unor reguli de conduită pe care membrii societăţii trebuie să le respecte, dar şi a unor
sancţiuni, strict determinate de lege, aplicabile în cazul în care dispoziţiile acestuia
sunt încălcate.
În acelaşi timp, dreptul penal se află într-o anumită legătură cu toate celelalte
ramuri ale dreptului.
O interdependenţă deosebită există între dreptul penal şi dreptul procesual
penal.
Fiind două ramuri distincte, cu obiect şi principii de reglementare proprii,
acestea două au, totuşi, un scop comun şi anume înfăptuirea justiţiei, prin stabilirea
tuturor faptelor ce constituie infracţiuni, identificarea celor ce încalcă legea penală
şi tragerea lor la răspundere penală. Dreptul procesual penal asigură eficacitatea
normelor juridice penale reglementînd activitatea de urmărire penală, judecată şi
sancţionare a celor ce săvîrşesc infracţiuni. În acelaşi timp, dreptul procesual penal
ar fi lipsit de conţinut dacă nu ar exista dreptul penal care stabileşte faptele
considerate infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica şi condiţiile în care se realizează
tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni.
Dreptul penal are de asemenea legături strînse cu dreptul execuţional penal.
Această legătură presupune necesitatea delimitării lor pentru evitarea dublării
instituţiilor şi a normelor de drept. Pe elementele acestei delimitări se bazează
înţelegerea normelor dreptului penal ca norme materiale, iar ale dreptului
execuţional ca norme de procedură şi ca o formă de realizare a dreptului material.
Executarea pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de drept penal este o problemă
foarte importantă deoarece prin aceasta se asigură finalitatea normelor de drept
penal.
Există legătură între dreptul penal şi dreptul civil. Astfel, dreptul civil, care
reglementează inclusiv relaţiile privind patrimoniul, este sprijinit în aplicarea lor de
dreptul penal care incriminează şi sancţionează penal acele fapte ce sunt îndreptate
împotriva patrimoniului (furtul, jaful, tîlhăria, escrocheria, şantajul ş.a.). În acelaşi
timp, răspunderea civilă care are ca temei o faptă prevăzută de legea penală se
realizează potrivit reglementărilor din legea civilă. Alte legături se realizează şi cu
dreptul familiei, ale cărui norme reglementează relaţiile privitoare la familie. În acest
sens, normele dreptului penal califică drept infracţiuni îndreptate împotriva familiei
o serie de fapte ce lezează relaţiile dintre soţi, părinţi şi copii etc., cum ar fi: incestul,
eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor, divulgarea
secretului adopţiei ş.a.
Raporturi interesante există între dreptul penal şi dreptul administrativ, în
primul rînd prin prisma strînselor legături dintre răspunderea penală şi cea
administrativă, răspunderea penală pornind, pentru unele fapte, din punctul în care
se termină răspunderea administrativă, iar în al doilea rînd, dreptul penal intervenind
şi sancţionînd unele încălcări grave ale unor norme din materia dreptului
administrativ, cum sunt: abuzul de putere sau abuzul de serviciu, neglijenţa în
serviciu, luarea de mită, depăşirea atribuţiilor de serviciu ş.a.
În condiţiile dezvoltării economiei de piaţă şi a multiplicării reglementărilor
juridice în acest domeniu, dreptul penal îşi extinde legăturile sale cu dreptul
comercial prin sancţionarea acelor fapte care împiedică desfăşurarea normală a
relaţiilor sociale specifice acestei ramuri de drept, cum sunt: pseudoactivitatea de
întreprinzător, insolvabilitatea fictivă, înşelarea clienţilor ş.a.
Mai este necesar de evidenţiat şi legătura ce există între dreptul penal şi dreptul
constituţional, ce reglementează relaţiile de organizare ale statului, precum şi
valorile sociale fundamentale care sunt ocrotite şi garantate de Constituţie. Pe
această linie, menţionăm, că Constituţia – Legea fundamentală a statului formează
baza juridică inclusiv şi a legii penale, principalul izvor al dreptului penal, pe cînd
dreptul penal, venind în completarea prevederilor constituţionale, incriminează şi
sancţionează acele fapte care atentează la principalele valori protejate de legea
fundamentală: persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea etc.
În raporturi asemănătoare se află dreptul penal cu toate celelalte ramuri de
drept, normele juridice penale sprijinind evoluţia normelor a relaţiilor sociale ce cad
sub incidenţa altor ramuri din sistemul de drept al Republicii Moldova.
Secţiunea a II-a: Principiile dreptului penal
§ 1. Noţiunea principiilor dreptului penal
Dreptul penal fiind o ramură de drept independentă în sistemul dreptului
naţional, are la bază anumite principii ce-i caracterizează conţinutul.
Termenul „principiu” provine de la latinescul „principium” ceea ce înseamnă
început, obîrşie, element fundamental. În domeniul logicii, principiile au un sens
imperativ, indicînd cum trebuie să gîndim pentru a ne apropia de esenţa obiectului.
Într-un alt context, principiile au o semnificaţie practică şi normativă, indicînd
ce trebuie să facem, cum trebuie să procedăm în diferite împrejurări practice. În acest
sens principiile practic-normative au un sens imperativ. Aceasta însă nu înseamnă
că trebuie să reducem principiile la norme.
Prin principiu ale dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de drept,
cît şi modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul sistemului în jurul unei
idei călăuzitoare.
Principiile de drept sunt ideile conducătoare ale conţinutului tuturor normelor
juridice.9

9
Negru B. Teoria generală a dreptului şi statului. – Chişinău, 1999, p.126–127.
 Principiile dreptului penal reprezintă orientări de bază care călăuzesc atît
elaborarea, cît şi realizarea normelor penale, care se regăsesc în cadrul instituţiilor
dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa penală.
Principiile dreptului penal fie că sunt expres formulate în lege (spre ex. art.3–
7 CP RM), fie că se desprind din reglementarea instituţiilor de bază ale dreptului
penal.
De aici toate principiile dreptului penal le clasificăm în: principii
fundamentale şi instituţionale.
Vom aborda doar problema principiilor fundamentale, rămînînd ca celelalte
principii să fie analizate odată cu tratarea instituţiilor pe care ele le guvernează (spre
ex., răspunderea penală, aplicarea legii penale ş.a.).
§2. Sistemul principiilor fundamentale ale dreptului penal.
Problema sistemului principiilor dreptului penal, în doctrina juridică a fost
controversată, exprimîndu-se opinii diferite cu privire la numărul şi conţinutul
acestora.10
Reieşind din prevederile legii penale în vigoare şi ale doctrinei penale putem
enumera următoarele principii fundamentale ale dreptului penal: principiul
legalităţii, principiul umanismului, principiul democratismului, principiul egalităţii
în faţa legii penale, principiul răspunderii penale a persoanelor vinovate de săvîrşirea
infracţiunii (principiul vinovăţiei), principiul caracterului personal al răspunderii
penale, principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale.
Principiul legalităţii (art.3 CP RM) este un principiu unanim admis în
doctrina penală şi exprimă regula că întreaga activitate în domeniul dreptului penal
se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu ea.
Potrivit acestui principiu, o faptă chiar dacă este periculoasă nu poate fi
considerată infracţiune atîta timp cît prin lege nu este calificată ca atare. Ori o
constrîngere aplicată unei persoane nu constituie o pedeapsă, decît dacă a fost
calificată prin lege, iar stabilirea răspunderii penale trebuie să se facă conform legii.
Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal îmbracă două aspecte şi
anume:

10
Drept penal. P.gen. Sub red. Borodac A. – Chişinău, 1994, p.10–14.
 a) legalitatea incriminării, exprimată prin regula „nu există infracţiune
fără lege” (nullum crimen sine lege). Ceea ce presupune că nici o
persoană nu poate fi trasă la răspundere pentru o faptă care, în
momentul săvîrşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune;
b) legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce se pot lua în cazul săvîrşirii
faptelor prevăzute de legea penală este cunoscută prin regula „nulla
poena sine lege” (nu există pedeapsă fără lege). Potrivit acestui
principiu, persoanei care a săvîrşit o infracţiune trebuie să i se aplice
numai pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în
condiţiile stabilite de lege.
Principiul legalităţii în dreptul penal a fost formula şi înscris pentru prima oară
în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 de către ideologii revoluţiei
franceze. Prin art. VIII se declara: „Nimeni nu poate fi pedepsit decît în virtutea unei
legi promulgate anterior infracţiunii şi legal aplicate”. După cel de-al doilea război
mondial, principiul legalităţii a fost din nou afirmat în Declaraţia universală a
drepturilor omului adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948,
şi, ulterior, în Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile ţi politice din 16
decembrie 1966.
Convenţia Europeană a drepturilor omului adoptată la Roma la 4 noiembrie
1950, acordă, la rîndul ei, o atenţie deosebită acestui principiu. Semnificative sunt
în acest sens prevederile art.7 pct.1 care stipulează ca: „Nimeni nu poate fi
condamnat pentru o acţiune sau inacţiune care, în momentul cînd a fost comisă, nu
constituia infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu
se va aplica o pedeapsă mai severă decît acea aplicabilă în momentul în care
infracţiunea a fost comisă”.
Principiul legalităţii a fost încălcat brutal în statele fasciste şi totalitare prin
consacrarea analogiei, prin care se permitea extinderea normelor penale şi asupra
altor fapte neprevăzute expres de lege, dar care perzintă vreo asemănare cu vreuna
dintre faptele prevăzute de lege. Analogia a fost acceptată în codurile penale:
sovietic din 1925, danez din 1930, uruguaian din 1934 ş.a.
Codul penal al Republicii Moldova din 1961 nu prevedea principiul legalităţii,
însă art.3 „Temeiul răspunderii penale” alin.2 stipula că: „Nimeni nu poate fi
declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale
decît pe baza unei sentinţe a instanţei judecătoreşti şi în conformitate cu legea”.
Actualul Cod penal adoptat la 18 aprilie 2002 expres prevede în art.3–
principiul legalităţii.
În baza prevederilor articolului dat nimeni nu poate fi declarat vinovat de
săvîrşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decît în baza unei hotărîri
a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală.
Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale
sunt interzise.
Consacrarea principiului legalităţii în codul penal are o importanţă deosebită,
reprezentînd o garanţie a drepturilor şi libertăţilor omului în sensul că împiedică
extinderea legii penale prin analogie. Pentru legiuitor constituie o obligaţie ca în
activitatea de incriminare să precizeze cu exactitate atît fapta interzisă cît şi
sancţiunile aplicabile pentru aceasta, iar pentru organele de aplicare a legii reprezintă
o obligaţie de interpretare strictă a legii, la cazul concret.
Principiul umanismului (art.4 CP RM). O problemă prioritară a lumii
contemporane este cea a drepturilor omului, ocrotirea fiinţei umane în contextul
respectării tuturor drepturilor pe care aceasta le are consfinţite atît prin legislaţia
internă, cît şi prin tratate şi convenţii internaţionale.
În dreptul penal principiul umanismului presupune că întreaga reglementare
juridică are menirea să apere în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a
societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia (art.4 alin 1 CP). Astfel, în centrul
activităţii de apărare se află omul cu drepturile şi libertăţile sale.
Art.4 alin.2 CP prevede: „Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza
suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi,
nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”. În actuala
reglementare penală sunt cuprinse dispoziţii ce reflectă şi alte aspecte ale
principiului umanismului. Se poate afirma fără exagerare că în orice instituţie de
drept penal există aspecte ale principiului umanismului, spre ex., executarea
pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice nici să înjosească demnitatea omului
(art. 61 alin.2 CP); existenţa categoriilor speciale de penitenciare pentru femei şi
minori (art.72 alin.5 şi 6 CP); prevederea circumstanţelor agravante în mod
exhaustiv (art.77 CP), iar a celor atenuante în mod implicit (art.76 CP); liberarea de
răspundere şi pedeapsă penală ş.a.
În concluzie putem susţine că în dreptul penal, principiul umanismului
acţionează într-un sens dublu:
– în primul rînd, protecţia pe care dreptul penal trebuie să o asigure persoanei
fizice incriminînd faptele ce contravin legii penale;
– în al doilea rînd, constrîngerea penală are un caracter uman, respectîndu-
se drepturile infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medicală,
demnitatea acestuia.
Principiul democratismului (art.5 CP RM). În orice societate democratismul
trebuie să fie o însuşire organică a oricărei reglementări juridice, în sensul că prin
normele de drept se exprimă voinţa şi conştiinţa întregului popor şi servesc interesele
acestuia.
Potrivit acestui principiu toate persoanele sunt egale în calitate de beneficiari
ai ocrotirii penale, precum şi de destinatari ai legii penale. 11 În conformitate cu
principiul democratismului, la realizarea prevederilor legii penale sunt antrenate
diferite mase de oameni care iau parte la elaborarea diferitor legi penale, pot fi
antrenate persoane sau organe specializate de stat în supravegherea minorilor cărora
li s-a aplicat măsuri de constrîngere cu caracter educativ (art. 104 CP), ş.a.
Art.5 alin.2 CP RM mai expune ca o idee de bază a principiului
democratismului faptul că apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate
fi realizată prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei
colectivităţi.
Principiul egalităţii în faţa legii penale. Principiul egalităţii deşi nu-şi
găseşte o reglementare explicită în normele dreptului penal, egalitatea în faţa legii
are o semnificaţie deosebită în condiţiile statului de drept. După noi, principiul
egalităţii în faţa legii este prevăzut de art.5 alin.1 CP RM care declară: „Persoanele
care au săvîrţit infracţiunea sunt egale în faţa legii şi sunt supuse răspunderii penale
fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

11
Borodac A., op.cit., p.12.
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere,
naştere sau orice altă situaţie”.
În contradicţie cu principiile dreptului totalitar, actuala concepţie de înfăptuire
a justiţiei penale exclude privilegiile, imunităţile sau inegalităţile de tratament în
aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii, fie că este cetăţean al Republicii
Moldova, cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie, fie că este bărbat sau femeie,
intelectual sau funcţionar se află într-o poziţie egală vizavi de prevederile legii
penale atît în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cît şi în calitate de
destinatari ai exigenţelor acestei legi.
Principiul vinovăţiei. Este unul din principiile fundamentale ale dreptului
penal, în conformitate cu care persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei
penale numai pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie (intenţie sau imprudenţă) prevăzute
de legea penală.
Chiar dacă fapta săvîrşită prezintă un grad sporit de prejudiciabilitate, este
prevăzută de legea penală, însă a fost săvîrşită fără vinovăţie ea nu va fi calificată
drept infracţiune şi nici într-un caz nu va putea să atragă după sine răspunderea şi
pedeapsa penală.
Deşi principiul vinovăţiei nu este prevăzut expres în Codul Penal al Republicii
Moldova, în opinia noastră, conţinutul acestuia corespunde prevederilor articolului
6 alin.1 CP RM numit „principiul caracterului personal al răspunderii penale”, care
exprimă altceva decît ceea ce prevede legea în vigoare.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale (art.6 CP RM). În
conformitate cu principiul dat atît obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a
avea o anumită conduită, cît şi răspunderea ce reiese din nerespectarea acestei
obligaţii revin persoanei ce a încălcat respectiva normă penală, săvîrşind fapta
prejudiciabilă, şi nu alteia ori unui grup de persoane.
În dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altuia.
Cu alte cuvinte, răspunderea penală are un caracter personal, adică o poartă
doar cel ce a săvîrşit infracţiunea, şi nu altă persoană. Acest principiu poate fi dedus
din prevederile art.6 alin.2 CP RM, care declară că răspunderii şi pedepsei penale
este supusă numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă
prevăzută de legea penală.
 Aşadar, în dreptul penal răspunderea nu poate fi decît pentru fapta proprie,
spre deosebire de alte ramuri de drept unde o persoană poate purta răspunderea şi
pentru fapta altuia spre exemplu, în dreptul civil există răspunderea părintelui,
tutorelui, curatorului pentru fapta săvîrşită de copilul minor, în dreptul muncii există
răspunderea colectivă a unui grup de persoane pentru fapta uneia sau unor persoane
din acel grup ş.a.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale apare ca o garanţie a
libertăţii persoanei şi de aceea este considerat principiu fundamental, constituind
totodată şi un principiu al răspunderii penale.
Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale (art.7 CP
RM). Fiecare infracţiune şi fiecare infractor poartă anumite particularităţi, fiind în
acelaşi rînd însoţiţi şi de anumite împrejurări care influenţează asupra caracterului şi
gradului prejudiciabil al infracţiunii şi al infractorului. Principiul individualizării
răspunderii şi pedepsei penale presupune o examinare în ansamblu a tuturor acestor
particularităţi şi împrejurări, care permit de a stabili caracterul şi limitele răspunderii
vinovatului.
Principiul dat îşi are consacrarea în art.7 CP RM: „La aplicarea legii penale
se ţine cont de caracterul şi gradul de prejudiciabilitate al infracţiunii săvîrşite, de
persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează
răspunderea penală.
Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale
pentru una şi aceiaşi faptă”.
Adică pentru a-i aplica legea penală instanţa de judecată analizează un şir de
momente cum ar fi, spre exemplu, cauzele comiterii faptei, făptuitorul a comis
pentru prima oară o faptă prejudiciabilă sau a fost anterior condamnat, este minor
sau adult, a comis fapta sub influenţa cuiva sau de sine stătător, a executat rolul de
autor al faptei sau organizator (instigator, complice), ce acţiuni concrete a comis sau
nu ş.a.
Numai după o analiză amplă a tuturor particularităţilor şi circumstanţelor ce
caracterizează fapta şi făptuitorul, instanţa de judecată îi va putea stabili o pedeapsă
echitabilă.
 Tot în baza acestui principiu se exclude şi dubla incriminare a unei şi aceleiaşi
fapte comisă de persoană.
Secţiunea a III-a: Izvoarele dreptului penal.
§1. Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal.
Expresia „izvor de drept” poate avea mai multe accepţiuni, fiecare din acestea
privind un anumit aspect al procesului de formare a normelor juridice. Dintre cele
mai răspîndite sunt: izvor material şi formal, izvor direct şi indirect, izvor intern şi
extern, izvor creativ şi interpretativ.
În dreptul penal, atunci cînd se vorbeşte de izvoarele dreptului, această
expresie este folosită în sensul de izvor formal (juridic).
Prin izvor formal (juridic) al dreptului se înţelege forma prin care se
exteriorizează voinţa socială generală pentru a se impune individului şi
colectivităţii12.
Prin prisma dreptului penal sunt recunoscute ca izvoare formale actele
normative, emanate de puterea legislativă a statului, care prin forma şi conţinutul
lor, oferă posibilitatea exprimării precise, într-o formulare clară, concisă, a regulilor
de conduită ce sunt specifice acestei ramuri de drept.
Definind izvoarele formale ale dreptului penal putem spune că sunt acele acte
juridice (normative) care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele care constituie
infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, pedepsele ce se pot aplica, precum şi actele
normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi
aplicare a dreptului penal.13
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrînse
ca număr şi, fiind precis determinate, oferă posibilitatea unei delimitări a normelor
juridice care aparţin dreptului penal.
Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoare ale dreptului penal pot fi
doar legile penale în accepţiunea art.1 CP RM. Această restrîngere a izvoarelor
dreptului penal se explică prin caracterul deosebit al normelor juridice penale care
stabilesc o conduită bine determinată a cărei nerespectare atrage după sine
răspunderea penală.

12
Humă I. Teoria generală a dreptului. – Focşani: NEURON, 1995, p.74-75.
13
Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi V. Drept penal, P.gen., – B., 1996, p.27.
 Aşadar art.1 CP RM dispune că Codul penal al RM este unica lege penală a
Republicii Moldova.
În acelaşi timp, reglementările în materie penală se circumscriu dispoziţiilor
cuprinse în Constituţia Republicii Moldova, precum şi unor dispoziţii cuprinse în
tratate şi convenţii internaţionale la care ţara noastră este parte.
În acest sens art.1 alin.3 CP RM prevede: „Codul penal se aplică în
conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu
actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se
aplică direct reglementările internaţionale”.
Astfel specificul izvoarelor dreptului penal poate fi dedus la următoarele trei
momente:
1) principalul izvor al dreptului penal este legea penală;
2) unica lege penală declarată în Republica Moldova este Codul Penal;
3) Codul penal se aplică în strictă conformitate cu prevederile Constituţiei
Republicii Moldova şi a actelor internaţionale la care ţara noastră este
parte.
§2. Izvoarele dreptului penal
1) Constituţia Republicii Moldova. Un prim izvor de drept penal este însăşi
Legea fundamentală care prin normele sale consacră cele mai importante valori
sociale ale statului nostru: suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială,
persoana umană cu drepturile şi libertăţile sale, proprietatea ş.a valori ce sunt apărate
prin normele de drept penal împotriva atentatelor infracţionale.
O importanţă principială pentru dreptul penal o prezintă acele dispoziţii
constituţionale, care vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestuia, cum
ar fi: art.17 pct.3, 4 care reglementează extrădarea şi expulzarea, art.21 care prevede
prezumţia nevinovăţiei. Pentru dreptul penal un interes deosebit prezintă şi cap.II şi
III din Titlul II al Constituţiei care consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale, deoarece dreptul penal trebuie să asigure cadrul necesar pentru ca
acestea să fie respectate sau îndeplinite.
2) Tratatele şi convenţiile internaţionale. O altă categorie de izvoare ale
dreptului penal o reprezintă tratatele şi convenţiile internaţionale. Constituie izvoare
ale dreptului penal tratatele şi convenţiile în domeniul prevenirii şi combaterii
criminalităţii la care Republica Moldova este parte.
În literatura juridică de specialitate se face deosebirea între:
1) tratate şi convenţii prin care Republica Moldova s-a angajat să incrimineze şi să
sancţioneze anumite fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori
şi interese comune ale societăţii omeneşti, de unde şi denumirea de infracţiuni de
drept internaţional;14
2) tratate şi convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în
materie penală;15
3) tratatele internaţionale privind drepturile omului.16
Prima categorie de tratate şi convenţii internaţionale pot fi considerate izvoare
indirecte (mediate) de drept penal, pentru că prin ele este asumată obligaţia statelor
de a incrimina prin legea penală internă astfel de fapte. În aşa cazuri; actele
normative prin care au fost adoptate devin izvoare de drept şi nu tratatul sau
convenţia internaţională.
Tratatele şi convenţiile internaţionale privitoare la asistenţa juridică
internaţională conţin norme privind extrădarea, devin obligatorii după ratificarea lor
şi sunt socotite izvoare directe de drept penal.
Actele internaţionale privind drepturile omului, prin ratificarea lor de către
Republica Moldova devin izvoare directe ale dreptului penal, întrucît ele au
prioritate în aplicare faţă de legile interne, astfel cum se precizează în dispoziţiile
art.4 din Constituţie şi art.1 CP RM: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova
este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale”.
3) Legea penală. Principalele izvoare ale dreptului penal sunt legile penale,
adică legile care au fost adoptate anumite pentru a reglementa relaţiile sociale ce se

14
Spre ex. Convenţia cu privire la reprimarea genocidului, adoptată de Adunarea generală a ONU în 1948, ratificată
de ţara noastră. - Fapta de genocid este incriminată prin art.135 CP RM;
Convenţia privind terorismul cu bombe adoptată la New Iork la 12 ianuarie 1998 pe care Republica Moldova a
ratificat-o prin Legea nr.1239 din 18 iunie 2002 – Terorismul este incriminat prin art.278 CP RM; ş.a.
15
Spre ex. Convenţia Europeană de extrădare (Paris, 13 decembrie 1957), ratificată de Parlamentul Republicii
Moldova la 14 mai 1997; Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală (Strasburg, 20 aprilie
1959), ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 26 septembrie 1997, ş.a.
16
Spre ex. Convenţia privind abolirea muncii forţate (Geneva, 17 ianuarie 1957) ratificată de Parlamentul RM la 10
septembrie 1991; Convenţia privind libertatea asocierii şi protecţia dreptului la organizare (San-Francisco, 9 iulie
1948), ratificată de Parlamentul RM la 28 septembrie 1995; ş.a.
formează între oameni în sensul impunerii unei conduite care să determine abţinerea
de la săvîrşirea de infracţiuni, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a reglementa
relaţiile ce iau naştere după ce au fost săvîrşite infracţiunile. Altfel spus, normele
juridice care formează conţinutul dreptului penal ca ramură de drept sunt cuprinse
în acte normative interne cunoscute sub denumirea de lege penală.
În Republica Moldova unica lege penală este Codul penal, adoptat de
Parlamentul RM la 18 aprilie 2002 prin Legea nr.985–XV şi a intrat în vigoare la 12
iunie 2003.
Codul penal reprezintă actul legislativ care cuprinde norme de drept ce
stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină
faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor (art.1
alin.2 CP RM).
În opinia unor autori, la care ne alăturăm şi noi, şi în pofida prevederilor art.1
alin 1 CP RM, pe lîngă Codul penal există şi alte legi penale cu o sferă de incidenţă
sau aplicare mai restrînsă. În această categorie de legi intră terorismul.
Tot aici pot fi atribuite şi actele prin care se acordă amnistia şi graţierea.
Specific acestor legi este faptul că ele au un domeniu de aplicare mai restrîns
deoarece privesc o anumită instituţie sau cîteva instituţii ale dreptului penal. Pe de
altă parte, dispoziţiile cuprinse în aceste legi sunt în totalitatea lor de natură penală.
Aceste dispoziţii vin să completeze cadrul normativ general fixat de Codul penal.
Aceste legi sunt numite în literatura juridică de specialitate legi complinitoare. Spre
exemplu, Legea cu privire la combaterea terorismului nr.539 din 12 octombrie 2001.
Secţiunea a IV–A. Ştiinţa dreptului penal.
Noţiune. Normele dreptului penal îşi găsesc o mai puternică fundamentare în
măsura în care ele sunt explicate, argumentate şi motivate pe plan teoretic.
Totalitatea ideilor şi concepţiilor, a teoriilor şi principiilor despre normele şi
instituţiile dreptului penal formează ştiinţa dreptului penal, ramură componentă a
ştiinţelor juridice.17

17
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală.– B., Editura ALL, 1997, p.21.
 Spre deosebire de dreptul penal ca ramură de drept, normele căruia le putem
găsi în Codul penal şi alte acte normative, ştiinţa dreptului penal îşi găseşte sediul în
tratate şi monografii, manuale şi note de curs, studii şi articole ştiinţifice.
Ca sistem de cunoştinţe despre dreptul penal, ştiinţa dreptului penal, explică
şi fundamentează necesitatea şi sarcinile dreptului penal, metodele şi mijloacele de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal. Obiectul de studiu al ştiinţei
dreptului penal îl formează dreptul penal ca o totalitate de norme şi instituţii.
Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa trebuie să explice care este
originea acestora, conţinutul şi structura lor, evoluţia lor istorică, trebuie să analizeze
condiţiile obiective care impun apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa
normelor dreptului penal, să stabilească măsurile ce sunt necesare a fi adoptate
pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţionalităţii.
Ştiinţa dreptului penal cercetează practica judiciară pentru a observa
concordanţa dintre soluţiile practice cu principiile exprimate în normele juridice
penale.
Ştiinţa dreptului penal are menirea să descopere legile de evoluţie ale
fenomenului juridico-penal, să pună în evidenţă cauzele care determină crearea,
modificare şi dispariţia normelor şi instituţiilor dreptului penal.
Metode de studiu folosite de ştiinţa dreptului penal. Ştiinţa dreptului penal
foloseşte pentru studiu următoarele metode: metoda logică (raţională), metoda
istorică, metoda comparativă, experimentul, metoda sociologică, studiul de caz,
metoda statistică ş.a.
Cu ajutorul acestor metode se poate realiza o analiză complexă şi aprofundată
a normelor şi instituţiilor dreptului penal, se pot emite şi formula idei, concepţii şi
teorii care vor contribui la dezvoltarea ştiinţei dreptului penal şi la perfecţionarea
legislaţiei penale.
Locul ştiinţei dreptului penal în sistemul ştiinţelor penal-juridice. Sub
denumirea de ştiinţe penal-juridice sunt grupate disciplinele socio-umaniste, care au
ca obiect de cercetare fenomenul complex al infracţionalităţii atît sub raportul naturii
şi etiologiei lui, cît şi al fundamentării ştiinţifice a mijloacelor de prevenire şi
combatere a acestuia.
 Cea mai importantă dintre disciplinele care au ca obiect cercetarea
fenomenului criminalităţii este criminologia.
Criminologia este o ştiinţă socială ce studiază fenomenul criminalităţii în
ansamblul său sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale, al cauzelor şi condiţiilor
care-l determină sau favorizează, precum şi modalităţile de profilaxie şi combatere
a acestui fenomen.18
În literatura de specialitate s-a recunoscut criminologiei caracterul de ştiinţă
complexă interdisciplinară ce include în obiectul său de studiu şi alte discipline ca
de exemplu antropologia criminală, sociologia criminală, statistica penală ş.a.
Un alt grup de ştiinţe penal-juridice ce au ca obiect cercetarea mijloacelor de
reacţie antiinfracţională cuprinde: penologia şi ştiinţa penitenciară.
Penologia este ştiinţa despre pedepse şi alte sancţiuni de drept penal sub
raportul eficacităţii acestora în prevenirea şi reprimarea faptelor periculoase precum
şi de elaborarea unor propuneri de îmbunătăţire a calităţii acestora.
Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a locurilor
de executare a pedepselor privative de libertate, cum sunt penitenciarele.
Tot în grupul ştiinţelor penal-juridice se includ şi criminalistica, medicina
legală, psihologia judiciară, psihiatria judiciară.
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care
cuprinde un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării
persoanelor implicate în săvîrşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.19
Medicina legală (ce aparţine şi ştiinţelor medicale şi celor penale) studiază
acele probleme ale patologiei umane legate de viaţa, sănătatea şi activitatea omului
ca fapte încriminate, sau relaţii sociale ocrotite de lege, în scopul de a oferi justiţiei
probe cu caracter ştiinţific, cît şi măsuri cu caracter medico-social utile efortului de
asanare a delicvenţei.20

18
Ciobanu I. Criminologie. – Ch.; Crt-didact, 2003, p.9.
19
Stancu Em. Tratat de criminalistică. – B: Universul Juridic, 2002, p.10.
20
Mitrache C., Mitrache Crist., op.cit., p.31.
 Psihologia judiciară este o disciplină teoretic-aplicativă care studiază
persoana umană implicată în drama judiciară, cadrul psihologic şi sociopsihologic
care determină comportamentul ei.21
Psihiatria judiciară este o ramură a psihiatriei generale22 care corelează cu
legea juridică despre descernămîntul şi responsabilitatea umană pentru faptele
săvîrşite în detrimentul legii sau neglijarea acesteia.23
În cadrul ştiinţelor penal-juridice, o situaţie specială s-a arătat în literatura de
specialitate24, o are politica penală ce cuprinde în obiectul său de cercetare studiul
datelor furnizate de celelalte ştiinţe inclusiv şi cele penal-juridice şi care pe această
bază elaborează orientările, metodele, principiile şi mijloacele pe care le recomandă
legiuitorului în vederea perfecţionării normelor de drept penal, organelor judiciare
ce vor aplica aceste norme ca şi tuturor celor care au atribuţii în activitatea de
prevenire a infracţiunii.
Ştiinţele penal-juridice prezentate mai sus fiecare în felul lor contribuie la
realizarea scopului dreptului penal, a politicii penale.
Ştiinţa dreptului penal în Republica Moldova. Ştiinţa dreptului penal din
Moldova s-a format sub influenţa ideilor şi teoriilor promovate de cele mai mari
centre ştiinţifice existente în fostul Imperiu sovietic. Pe parcursul a şapte decenii
specialiştii-penalişti erau pregătiţi la centrele universitare din Moscova, Harcov,
Kiev, Leningrad, Odesa sub îndrumarea celor mai mari savanţi din domeniu:
Piontcovschi A.A., Cudreavţev V.N., Cuzneţov N.F., Carpeţ I.I. ş.a.
Elevi ai acestora au fost cei care au contribuit la formarea dreptului penal
naţional şi anume: Florea C.N., Carpov T.I., Borodac A., Macari I., Roşca C., ş.a.
După 1991 odată cu destrămarea fostei URSS, Republica Moldova s-a
declarat stat suveran şi independent, iar aceasta a avut implicaţii directe asupra vieţii
social-politice şi ideologice din ţară, inclusiv a afectat şi ştiinţa dreptului penal.
Începînd cu anii ’90 ai sec.XX orientările tinerilor specialişti se îndreaptă dincolo de

21
Rusnac Sv. Psihologia dreptului. – Ch: ed. ARC, 2000, p.140.
22
Psihiatria generală este o ştiinţă care studiază etiologia, patogeneza tulburărilor psihice, tratamentul şi profilaxia
lor.
23
Nacu Al-ru, Nacu An. Psihiatrie judiciară, Ch., 1997, p.7.
24
Bulai C., op.cit., p.24.
Prut şi spre Europa, spre aşa centre ştiinţifice cum sunt cele de la Bucureşti, Cluj,
Iaşi, Paris, Bordo ş.a.
Fără a nega acele afirmaţii puse deja în bagajul de cunoştinţe, tînăra generaţie
încearcă să cunoască noi şcoli de drept, noi opinii, teorii existente vizavi de normele
şi instituţiile de drept penal. În special au contribuit la formarea noilor concepţii
astfel de savanţi-penalişti ca: Bulai C., Nistoreanu Gh., Basarab M., ş.a.
În afară de pregătirea teoretică, preocupările specialiştilor în domeniu au fost
orientate spre elaborarea şi adoptarea unui nou Cod penal care ar corespunde etapei
contemporane de dezvoltare a societăţii. Codul penal adoptă la 18 aprilie 2002 şi
intrat în vigoare la 12 iunie 2003 a format o nouă bază pentru viitoare cercetări
ştiinţifice.
Mai mult decît atît, perioada de definire a statalităţii Republicii Moldova a
preconizat noi şi noi încercări de a aborda problemele ştiinţei dreptului penal: a
elabora manuale, articole ştiinţifice, comunicări, materiale didactice, comentarii.
La momentul actual în Republica Moldova putem vorbi despre formarea unor
centre ştiinţifice pe lîngă Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Liberă
Internaţională din Moldova, Academia Naţională de poliţie, specialiştii cărora prin
munca de zi cu zi contribuie la formarea ştiinţei dreptului penal naţional.
Chiar şi la etapa actuală putem vorbi despre savanţi-penalişti cunoscuţi atît în
ţară, cît şi după hotarele ei: Barbăneagră A., Ulianovschi X., Ulianovschi GH.,
Brînza S., Bujor V., Macari I., ş.a.
Ştiinţa dreptului penal din ţara noastră parcurge în prezent paşi importanţi în
direcţia deschiderii sale spre viaţa ştiinţifică internaţională, pentru racordarea
dreptului nostru penal la eforturile care se fac pe plan mondial pentru studierea
ştiinţifică a fenomenului infracţionalităţii şi stabilirea celor mai potrivite măsuri
pentru prevenirea acestuia.