CURSUL NR.

1
Noţiuni introductive în studiul Dreptului Internaţional Penal (DIP)

Planul cursului:
1. Definiţie
2. Caracterizare
3. Statut epistemologic (legătura DIP cu alte ramuri de drept)
3A. Dreptul penal intern
3B. Dreptul internaţional public
3C. Dreptul penal internaţional
3D. Dreptul internaţional umanitar

4. Izvoarele DIP

1. Definiţie:
Dreptul Internaţional Penal este o componentă a dreptului internaţional public şi
reprezintă ansamblul de norme juridice convenţionale sau cutumiare acceptate de către state în
baza cărora este organizată incriminarea şi reprimarea (sancţionarea) faptelor antisociale prin care
se aduce atingere unor valori fundamentale ale comunităţii internaţionale.

2. Caracterizare:
- DIP-ul cuprinde ansamblul regulilor juridice stabilite în relaţiile dintre state cu privire
la reprimarea crimelor condamnate de morala şi justiţia internaţională,
- DIP este o ramură a dreptului internaţional public. Rolul acestuia în dreptul
internaţional public este analog celui al dreptului penal în ordinea internă. Ca ramură a dreptului
internaţional public, dreptul internaţional penal prezintă numeroase puncte de contact cu acesta,
principiile generale ale dreptului internaţional public aplicându-se şi domeniului penal al relaţiilor
internaţionale, reglementările din dreptul internaţional penal trebuind să fie conforme cu
principiile juridice generale promovate de dreptul internaţional public,
- DIP aparţine ordinii internaţionale juridice,
- stabileşte (incriminează) infracţiuni internaţionale ( delicta juris gentium),
- spre deosebire de dreptul penal intenaţional, dreptul internaţional penal cuprinde norme
de incriminare a infracţiunilor internaţionale, precum şi procedura de soluţionare a lor,
- scopul DIP este acela de a lupta eficient împotriva crimelor internaţionale şi realizarea
jurisdicţiei internaţionale pe baza acordurilor interstatale,
- împrumută instituţii din dreptul penal intern (infracţiunea, răspunderea penală şi
sancţiunile),
- DIP are un caracter interdisciplinar (de drept internaţional, de drept penal, procesuual
penal şi protecţia juridică a drepturilor omului),
- Codificarea DIP are meritul de a permite o adaptare imediată a reglementărilor juridice
existente la evoluţia rapidă a relaţiilor internaţionale, precum şi crearea de norme noi în acele
domenii în care apariţia pe cale cutumiară a normelor juridice ar fi prea anevoioasă şi nu ar
corespunde caracterului urgent al incriminării anumitor fapte grave şi al colaborării internaţionale
pentru reprimarea acestora.
- Totodată, transpunerea în scris a regulilor privind definirea şi sancţionarea
infracţiunilor internaţionale este de natură a asigura acestor reguli o mai bună cunoaştere şi
aplicare, în condiţiile în care stabilirea existenţei şi conţinutului unei cutume este deosebit de
1
dificilă, orice cutumă trebuind să fie probată, iar dreptul penal prin natura sa trebuie să fie clar şi
bine conturat, legalitatea incriminării şi a pedepsei trebuind să fie fără echivoc.

3. Statut epistemologic (legătura DIP cu alte ramuri de drept):

3A. Dreptul penal intern. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din
România, este format din totalitatea normelor juridice, legiferate de puterea legislativă, care
stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi
alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor fizice
şi/sau juridice, care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale
ale statului de drept, democratic şi social.

Caracteristicile dreptului penal:

Din definiţia de mai sus desprindem elementele definitorii ale acestei ramuri de drept şi anume:
1. dreptul penal este o ramură de drept distinctă, alături de alte ramuri de drept;
2. dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; această autonomie
îmbracă trei aspecte: normativă, conceptuală, procedurală.
3. dreptul penal are o structură unitară,
4. dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de
reglementare,
5. normele dreptului penal stabilesc expres faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile de
tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancţiunile
aplicabile,
6. dreptul penal are un scop specific şi anume apărarea valorilor sociale,
7. are instituţii specifice, acestea fiind: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea
8. dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre subiectele
raportului juridic de drept penal este statul, aflat pe o poziţie dominantă, fiind cel care realizează
tragerea la răspundere penală a infractorilor şi aplicarea sancţiunilor. În acelaşi timp, valorile
sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public,
9. dreptul penal are un caracter subsidiar, în sensul că intervine atunci când protecţia valorii
sociale apărate nu poate fi realizată prin intermediul altor norme, astfel că recurgerea la
mecanismul penal de protecţie este inevitabilă, constituind unicul mijloc de protecţie când alte
ramuri se dovedesc ineficiente.
10. dreptul penal are un caracter selectiv, astfel încât sub protecţia acestuia cad doar anumite
categorii de valori şi relaţii sociale, iar celelalte cad sub protecţia normelor morale, religioase sau
sub protecţia normelor altor ramuri de drept. In acelaşi timp, dreptul penal nu incriminează toate
acţiunile sau inacţiunile oamenilor, ci doar pe acelea care ar periclita existenţa unei valori sociale
protejate.

Obiectul dreptului penal:

Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială, relaţii ce se nasc între
membrii societăţii în vederea apărării valorilor sociale în şi a relaţiilor sociale ce se creează şi se
dezvoltă în jurul şi datorită acestor valori. In cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au
îndatorirea de a nu vătăma prin faptele lor valorile sociale.
Relaţiile de apărare socială, care constituie obiectul de reglementare al dreptului penal, au o
existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie
forma unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii.

3B. Dreptul internaţional public. Este acea ramură a dreptului care se ocupă de
cercetarea normelor juridice, scrise sau nescrise, create de către state şi alte subiecte de drept
internaţional, având ca scop reglementarea relaţiilor internaţionale şi a raporturilor care se
stabilesc în cadrul societăţii internaţionale şi totodată se ocupă şi de elaborarea acestor norme
juridice.
2
Caracterizare:
- noţiunea de drept internaţional a fost folosită pentru prima dată de filosoful englez Jeremy
Bentham, în lucrarea ,An introduction to the principles of moral and legislation ” 1789;
anterior a predominat expresia „Dreptul ginţilor” (jus gentium),
- dreptul internaţional a apărut odată cu statele şi cu raporturile dintre ele şi în acelaşi timp s-
a dezvoltat odată cu acestea,
- dreptul internaţional este generat şi se dezvoltă într-un anumit cadru politico-economic,
- modificările în cadrul dreptului internaţional depind de schimbările ce intervin în societatea
internaţională,
- dreptul internaţional este creat pe baza acordului de voinţă al statelor şi are ca scop
reglementarea raporturilor dintre ele; astfel, statul are un dublu rol: creează normele dreptului
internaţional şi tot el este destinatarul acestor reglementări,
- în epoca contemporană dreptul internaţional se orientează spre promovarea şi
garantarea valorilor fundamentale mondiale, cum ar fi: pacea şi securitatea,
democraţia, respectarea drepturilor şi libertăţilor omului, libertatea popoarelor,
cooperarea paşnică între naţiuni,
- principiile dreptului internaţional au fost consacrate de Declaraţia 2625/24.10,1970, dar ele
sunt în permanenţă supuse perfecţionării şi adaptării noilor rigori impuse de state,
- dreptul internaţional este creat de statele suverane în cadrul cooperării şi interacţiunii lor;
totuşi, trebuie menţionat că nu există un organ legislativ internaţional situat deasupra statelor,
- în unele cazuri, normele dreptului internaţional pot fi aplicate prin constrângere. Este cazul
sistemului de securitate creat prin Carta Naţiunilor Unite, în care, pe baza hotărârilor Consiliului
de Securitate se pot aplica asemenea măsuri, mergând până la recurgerea la forţa armată pentru
cazurile de ameninţare a păcii sau agresiune,
- dar, ceea ce stă la baza dreptului internaţional este percepţia interesului general ca
normele să fie respectate, creând un regim juridic de care să beneficieze fiecare stat în
conformitate cu principiul reciprocităţii.

Subramurile sau direcţiile de cercetare:

1. Geneza şi evoluţia societăţii internaţionale şi a dreptului internaţional;
2. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern;
3. Raportul dintre dreptul internaţional public şi politica externă a statelor;
4. Raportul dintre dreptul internaţional public şi morala internaţională;
5. Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat;
6. Izvoarele dreptului internaţional. Codificarea dreptului internaţional;
7. Principiile dreptului internaţional contemporan;
8. Subiectele dreptului internaţional. Alţi participanţi la raporturile juridice internaţionale;
9. Succesiunea statelor în dreptul internaţional;
10. Dreptul tratatelor internaţionale;
11. Dreptul organizaţiilor internaţionale;
12. Dreptul diplomatic şi consular;
13. Probleme privind populaţia în dreptul internaţional;
14. Protecţia internaţională a drepturilor omului;
15. Teritoriul de stat şi regimurile internaţionale ale unor spaţii în dreptul internaţional
contemporan;
16. Fluviile internaţionale. Canalele internaţionale. Strâmtorile internaţionale. Zona
internaţională a teritoriilor submarine;
17. Zonele demilitarizate. Zonele neutralizate. Zonele denuclearizate. Regimul juridic al Arcticii
şi Antarcticii;
18. Dreptul mării;
19. Dreptul internaţional aerian;
20. Dreptul internaţional cosmic (spaţial);

3
21. Protecţia mediului înconjurător în dreptul internaţional contemporan;
22. Răspunderea internaţională a statelor;
23. Dreptul relaţiilor economice internaţionale;
24. Reglementarea juridică a cooperării tehnico-ştiinţifice internaţionale;
25. Dreptul internaţional informaţional;
26. Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;
27. Răspunderea internaţională a individului;
28. Dreptul internaţional penal;
29. Dreptul internaţional umanitar;
30. Folosirea legală a forţei potrivit dreptului internaţional;
31. Combaterea internaţională a terorismului şi crimei organizate.

Izvoarele dreptului internaţional public:

1. Tratatul internaţional: acesta reprezintă principalul izvor al dreptului internaţional, prin
care se crează norme noi ori se modifică cele deja existente. Convenţia de la Viena din 1969
defineşte tratatul ca fiind „ acordul internaţional încheiat între state sau alte subiecte de
drept internaţional, consemnat într-unul sau mai multe instrumente conexe indiferent de
denumirea lorLa ONU au fost înregistrate până în prezent 40 000 de tratate. Cele mai
importante sunt:
- Carta Naţiunilor Unite,
- Convenţia din 1961 privind relaţiile diplomatice,
- Convenţia din 1963 privind relaţiile consulare,
- Convenţia pentru reprimarea genocidului din 1948,
- Pactele drepturilor omului din 1966, etc.

2. Cutuma: sau obiceiul este un alt izvor al dreptului internaţional şi constă în practica
generală, relativ îndelungată şi repetată a statelor considerată de ele ca dând expresie unei reguli
de drept. Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: practică generală, comună
şi nu restrânsă a unui număr restrâns de state, practică rezultând din acte repetate, uniforme în
decursul unei perioade anume. Dacă un elemenet lipseşte ne vom afla în prezenţa unei uzanţe sau
a unei practici oarecare, de exemplu ceremonialul diplomatic.

3C. Dreptul penal internaţional. În literatura juridică de specialitate se folosesc două

concepte asemănătoare, dar diferite ca şi conţinut şi obiect.

Astfel, dreptul penal internaţional (DPI) cuprinde totalitatea tratatelor internaţionale

şi convenţiilor în materie de drept penal la care România este parte (ex. Convenţia Europeană de
Extrădare - Paris 13 decembrie 1957). De aceea, DPI se mai numeşte şi Dreptul Cooperării
Internaţionale în Materie Penală. în doctrină se contestă existenţa unui drept penal
internaţional deoarece nu există o autoritate suprastatală care să elaboreze norme penale şi să
impună prin coerciţie respectarea lor, de aceea se uzitează sintagma de Drept al Copoperării
Intemaţioanle în Materie Penală.
DPI s-a dezvoltat mult în ultima perioadă, deoarece numărul tratatelor şi convenţiilor a
crescut considerabil, lucru ce dovedeşte preocuparea permanentă a statelor în domeniul prevenirii
şi combaterii criminaţtăţii. în legislaţia penală română există o lege care are ca obiect chiar
reglementarea cooperării judiciare internaţionale în materie penală (Legea 302/2004).
DPI nu cuprinde norme care incriminează anumite fapte, ci norme care servesc
colaborării dintre state în vederea combaterii fenomenului infracţional, precum şi norme care să
rezolve conflictele de competenţă apărute ca urmare a naşterii unui raport juridic penal de conflict
ce conţine un element de extraneitate. Codul penal român cuprinde asemenea precizări: art.
4,5,6,7 privind aplicarea legii penale pentru infracţiuni comise în străinătate.

4
 Unii autori au definit DPI ca fiind o subramură a dreptului penal care
reglementează ansamblul problemelor penale ce se nasc pe plan internaţional.
După alţi autori, DPI cuprinde norme de drept intern care au şi un element de
extraneitate în ceea ce priveşte locul săvârşirii faptelor sau al producerii consecinţelor
acestora, naţionalitatea făptuitorilor, locul unde aceştia s-au refugiat după săvârşirea
infracţiunilor, constituind astfel domeniul în care statele îşi cer reciproc sprijin pentru
rezolvarea unor probleme de drept penal intern.
Din punct de vedere teoretic există o relativă deosebire între DIP şi DPI, în practică
problema prezintă o mai mică importanţă, între cele două ramuri existând o strânsă
întrepătundere.
Unii autori consideră că DPI nu ar fi în realitate un drept „internaţional”, deoarece el
conţine dispoziţii de drept naţional intern, care delimitează în mod unilateral, în fiecare ţară,
câmpul de aplicare al legii sale penale în spaţiu.
In opinia profesorului Vintilă Dongoroz şi a colaboratorilor săi, nu există un drept penal
internaţional, există doar ramuri de drept penal naţional. Faptul că acest drept penal naţional poate
avea eficienţă şi în raport cu anumite fapte săvârşite în afara teritoriului statului, nu-i schimbă
caracterul de drept penal naţional.
Astfel, extrădarea, precum şi comisiile rogatorii, recunoaşterea hotărârilor penale sau a
altor acte judiciare străine sunt noţiuni de drept material şi procedural din dreptul penal intern cu
care operează convenţiile referitoare la cooperarea statelor pentru prevenirea şi sancţionarea
infracţiunilor, transformându-se, în dinamica funcţionării lor, în instituţii de bază ale dreptului
penal internaţional.
Dreptul internaţional penal (DIP) cuprinde norme privitoare la reprimarea
infracţiunilor contra păcii şi omenirii, aşa-zisele infracţiuni internaţionale (genocidul, crime
contra umanităţii, terorismul, traficul de stupefiante, crima organizată), prin care se pun în pericol
pacea şi securitatea internaţională, sau care aduc atingeri intereselor comune ale tuturor statelor.
Totuşi, trebuie să subliniem că aceste infracţiuni care fac obiectul de studiu al DIP sunt
incriminate şi sancţionate şi de dreptul penal intern. De ex. prin aderarea ţării noastre la
Convenţia privind incriminarea crimei de genocid din 1948, România a introdus în legea penală
internă această infracţiune (art. 357 C.pen.).
DIP s-a dezvoltat semnificativ după cel de-al doilea război mondial şi are ca obiect
reprimarea violărilor dreptului internaţional şi ale dreptului internaţional umanitar. Pe măsură ce
faptele care aduc atigere siguranţei internaţionale se extind acest lucru are ca efect si
diversificarea reglementărilor DIP (de ex. apariţia şi diversificarea faptelor de terorism, traficul de
fiinţe umane, etc.). Normele DIP au origine convenţională, fiind conţinute în convenţii elaborate
în cadrul unor ornanizaţii internaţionale (de ex. Statutul Curţii Penale Internaţionale, ratificat de
România prin Legea 111/13.03.2002).
Juristul român Vespasian V. Pella (părintele DIP şi al DPI) definea DIP ca
totalitate a regulilor de fond şi de formă care guvernează modul de exercitare a
acţiunilor de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională
şi armonia dintre popoare.
Juristul belgian Ştefan Glaser defineşte DIP ca fiind un ansamblu de reguli
juridice, recunoscute în relaţiile internaţionale, care au scopul de a proteja ordinea
juridică sau socială internaţională prin reprimarea actelor ce îi aduc atingere, cu alte
cuvinte, ansamblul de reguli stabilite pentru reprimarea violărilor aduse preceptelor de
drept internaţional public.
DIP face parte din ordinea juridică internaţională, pe când DPI apără ordinea internă a
fiecărui stat.

5
 Din cele de mai sus rezultă că cele două subdiviziuni ale dreptului penal, pe de o parte
(DPI) şi ale dreptului internaţional (DIP), pe de altă parte se împletesc şi se completează reciproc.
Astfel, o convenţie în materie penală formează obiectul de studiul al DPI, dar în acelaşi timp şi al
DIP dacă se referă la infracţiunile internaţionale.
Preocupările de a impune şi argumenta necesitatea acestor subramuri ale dreptului penal
şi intemaţioanl dovedesc eforturile ce se fac pentru unificarea reglementărilor interne cu cele
internaţonale. Mai mult decât atât, problema infracţionalităţii a depăşit cu mult puterea de reacţie
a unui singur stat şi din acest motiv preocupările statelor coincid. Dacă existenţa lor contribuie
semnificativ la conştientizarea pericolului pe care îl reprezintă criminalitatea internaţională,
atunci nu ne rămâne decât să salutăn apariţia şi dezvolatarea lor în cadrul disciplinelor juridice.
în ultima perioadă se simte tot mai mult nevoia formării unei noi ramuri de drept şi
anume drept penal european, idee dezvoltată în cadrul Consiliului Europei şi Uniunii
Europene.
Dintre Convenţiile internaţionale referitoare la reprimarea şi colaborarea internaţională
pentru sancţionarea unor infracţiuni cu caracter interstatal menţionăm:
> Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii 1921;
> Convenţia pentru represiunea traficului de femei majore 1933;
> Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene
1923;
> Convenţia referitoare la sclavie 1926;
> Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă 1929;
> Convenţia asupra muncii forţate sau obligatorii 1930;
> Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunătoare 1936;
> Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului 1937.

3D. Dreptul internaţional umanitar (dreptul războiului)

Convenţia de la Geneva din 1864 asupra îmbunătăţirii soartei răniţilor armatelor
în campanie este primul tratat internaţional care codifică protecţia persoanei umane în
timp de conflict armat. Totuşi, dispoziţiile penale nu apar decât mai târziu, în Convenţia
de la Geneva din 6 iulie 1906 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor în
armatele în campanie. Astfel, într-un text convenţional se stipulează obligaţia
următoare: „ Guvernele semnatare se angajează să ia sau să propună legislatorilor lor,
în caz de insuficienţă a legilor lor penale militare, măsurile necesare pentru a reprima,
în timp de război, actele individuale de jaf şi de rele tratamente faţă de răniţii şi bolnavii
din armată, precum şi pentru a pedepsi, ca uzurpare de însemne militare, întrebuinţarea
abuzivă a drapelului şi brasardei Crucii Roşii de către militari sau de persoane private
neprotejate de către prezenta Convenţie
Dispoziţii analoage sunt reluate şi chiar dezvoltate de către Convenţiile de la Geneva din
27 iulie 1929 şi din 12 august 1949.
Cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 nu au integrat în dreptul pozitiv decât
unele din experienţele celui de-al doilea război mondial, printre care capturarea prizonierilor de
război şi supunerea populaţiei civile la un regim de ocupaţie de lungă durată.
în 1974, ca urmare a războiului din Vietnam, proiectele de reafirmare şi dezvoltare a
dreptului umanitar au fost supuse unei conferinţe diplomatice pe care a convocat-o Elveţia în
calitate de depozitar al Convenţiilor de la Geneva. La 8 iunie 1977, conferinţa a adoptat cele
două protocoale adiţionale la Convenţiile din 1949.
Protocolul adiţional I reafirmă principiul fundamental al dreptului războiului, respectiv
distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi. Totodată, el întăreşte protecţia populaţiei civile
6
împotriva mijloacelor şi metodelor de război nediscriminate. De asemenea, Protocolul conţine
dispoziţii represive care le completează pe cele din cele patru Convenţii din 1949.
Protocolul adiţional II extinde anumite reguli de drept umanitar la conflictele armate
nonintemaţionale care, cu excepţia prevederilor art. 3 comun al celor patru Convenţii din 1949,
nu fuseseră supuse reglementării, până atunci, decât în unele convenţii privind drepturile omului,
ale căror texte tolerau numeroase derogări în timp de război. Totuşi, el nu conţine prevederi de
natură penală.
În privinţa dreptului penal material remarcăm că în aceste instrumente juridice represiunea
penală se întemeiază pe distincţia dintre două categorii de infracţiuni: pe de o parte, actele care
sunt pur şi simplu contrare Convenţiilor, iar pe de altă parte, infracţiunile calificate „grave“,
enumerate şi definite în mod individual. Acestea cuprind, în primul rând, infracţiunile comune
celor patru Convenţii, infracţiunile comune Convenţiilor a IlI-a şi a IV-a şi infracţiunile specifice
numai Convenţiei a IV-a.
Protocolul adiţional 1 actualizează şi completează lista prin incriminarea unor fapte
neprevăzute în Convenţii precum bombardamentele de terorizare a civililor, atacurile
îndreptate împotriva barajelor şi centralelor nucleare, întârzierile nejustificate în
repatrierea prizonierilor de război şi apartheid-ul. Aceste comportamente nu pot fi comise
sub nici un pretext, nici chiar sub forma represaliilor sau a invocării necesităţii militare. Mai mult,
având în vedere impactul lor, ele sunt calificate drept „crime grave“.
Infracţiunile „grave“ sunt supuse jurisdicţiei universale şi trebuie să facă obiectul unor
măsuri legislative din partea Părţilor în vederea fixării de sancţiuni penale adecvate. Celelalte
infracţiuni trebuie „să încetezeˮ, dacă este cazul prin aplicarea de sancţiuni administrative,
disciplinare, eventual penale autorilor lor. Nu există nici o prescripţie formală în această privinţă.
Responsabilitatea penală pentru infracţiunile „grave“ este asumată de către persoane
fizice, chiar şi atunci când ele au acţionat ca agenţi ori reprezentanţi ai statului, persoane juridice.
Responsabilitatea penală este individuală. Ea aparţine autorilor şi coautorilor materiali ai faptelor,
celor care în mod conştient au determinat comiterea lor de către terţi, precum şi complicilor care
au ajutat autorii şi coautorii în pregătirea materială sau care s- au asociat la aceasta în mod
incidental sau accesoriu. Astfel, Convenţiile de la Geneva reiau unul din principiile fundamentale
ale dreptului de la Niimberg.
Menţionăm, totuşi, că dreptul umanitar nu precizează dacă tentativa de a comite o
infracţiune „gravă“ este sancţionabilă penal. Convenţiile de la Geneva şi Protocolul adiţional I
conţin nu numai dispoziţii privitoare Ia incriminarea faptelor, ci şi prevederi privind desfăşurarea
procesului penal în faţa jurisdicţiilor competente. Acestea vizează trei probleme:
a) Cercetarea infracţiunilor.
- obligaţia comandanţilor militari, indiferent de grad şi funcţie, de a denunţa autorităţilor judiciare
competente infracţiunile la dreptul internaţional umanitar comise de către personalul aflat sub
autoritatea lor;
- ajutorul mutual judiciar între statele părţi în orice procedură relativă la o infracţiune gravă, cum
ar fi colectarea şi schimbul de informaţii, notificarea de documente, căutarea de probe, trimiterea
de dosare şi documente, percheziţii
b) Urmărirea penală:
- în termenii celor patru Convenţii de la Geneva, fiecare parte are obligaţia de a deferi propriilor
tribunale persoanele acuzate că ar fi comis sau că ar fi ordonat comiterea uneia din infracţiunile
„grave“. Această obligaţie este valabilă şi în ceea ce priveşte infracţiunile grave definite de către
Protocolul adiţional I;

7
- tribunalele competente sunt cele ale Părţii în puterea căreia se găseşte autorul prezumat de
comiterea de „infracţiuni grave“ sau acelea ale Părţii către care acuzatul a fost extrădat pentru a fî
urmărit. Ele pot fi militare sau civile cu menţiunea că nu trebuie să reprezinte jurisdicţii
excepţionale. Acestea mai trebuie să funcţioneze într-o manieră imparţială şi autonomă.
c) Extrădarea: Reprimarea eficace a „infracţiunilor grave“ de către
jurisdicţiile interne riscă să devină imposibilă atunci când autorii acestora fug în
străinătate. De aceea, în Convenţiile de la Geneva a fost formulată regula „aut dedere,
aut judicare“, care este aplicabilă şi infracţiunilor „grave“ la Protocolul adiţional I.
Nici Convenţiile de la Geneva şi nici Protocolul adiţional I nu permit să se deroge de la
excepţiile inerente tradiţionale de la obligaţia de a extrăda. Avem în vedere excepţiile de
infracţiune politică, militară şi neextrădarea propriilor cetăţeni. In această privinţă, este important
să subliniem că Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 15 octombrie 1975
stipulează că nu sunt considerate ca infracţiuni politice următoarele:
- infracţiunile vizate de către Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (1948);
- infracţiunile grave la cele patru Convenţii de la Geneva;
- celelalte violări ale legilor şi obiceiurilor războiului, recunoscute ca atare în momentul intrării în
vigoare a Protocolului.
În privinţa drepturilor de apărare, Convenţiile nu conţin nicio regulă de procedură
stricto senso, ci numai garanţii minimale pentru cei puşi sub acuzare. Materia este tratată în art.
49 care se referă la art. 105 (drepturile la apărare), art. 106 (dreptul la mijloace de recurs), art. 107
(comunicarea judecăţii) şi art. 108 (executarea pedepsei) din Convenţia a IlI-a de la Geneva.
Aceste dispoziţii trebuie să fie completate cu cele ale art. 75 din Protocolul adiţional I, în care
este vizibilă influenţa directă a principiilor consacrate de convenţiile privind drepturile omului,
elaborate în cadrul ONU şi intrate în vigoare după 1949.
Protocolul adiţional II şi art. 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva nu conţin
dispoziţii care impun statelor sau părţilor la un conflict noninternaţional obligaţia de a reprima
infracţiunile grave la normele internaţionale aplicabile. Cu toate acestea, doctrina dreptului
internaţional a devenit mai puţin reticentă decât în trecut în a admite responsabilitatea individuală
pentru violările acestor norme specifice. Acest eveniment apare în dezvoltările din jurisprudenţă
şi doctrină care par să demonstreze emergenţa unei reguli cutumiare vizând reprimarea violărilor
normelor Protocolului adiţional 2 cu titlul de crime de război. Enumerăm, în acest sens,
următoarele documente:
- declaraţiile statelor, aşa cum ar fi cele emise cu ocazia aprobării raportului
Secretarului General al ONU asupra creării Tribunalului Penal Internaţional
pentru Fosta Iugoslavie sau prezentate în faţa acestuia din urmă cu ocazia afacerii
Tadic;
- manualele militare precum cel al SUA (1989), Italia (1991) şi Germania (1992);
- legislaţiile naţionale, ca de exemplu legea belgiană din 16 iunie 1993, codurile
penale spaniol (1995) şi elveţian;
- jurisprudenţă tribunalelor naţionale;
- statutele celor două Tribunale penale internaţionale „ad-hoc“;
- statutul de la Roma al Curţii penale internaţionale.
Aceste contribuţii au fost valorificate la cote superioare în cadrul mult mai larg al Organizaţiei
Naţiunilor Unite.

8
4. Izvoarele DIP:
Izvoarele dreptului internaţional public sunt în general aceleaşi şi pentru DIP, deşi în
raport de stadiul de dezvoltare a dreptului internaţional penal unele nuanţe, în ponderea acestora
există.
Astfel, ca şi pentru dreptul internaţional general, izvorul tradiţional al dreptului
internaţional penal îl constituie cutuma, care a continuat să deţină întâietate faţă de dreptul
convenţional mai mult decât în alte ramuri ale dreptului internaţional, dată fiind constituirea mai
târzie a dreptului internaţional penal ca ramură distinctă.
În special, după al doilea război mondial, dreptul convenţional a dobândit, însă, un rol tot
mai important şi în dreptul internaţional penal. Convenţiile internaţionale, indiferent de
denumirea acestora, tind tot mai mult să devină baza dreptului pozitiv şi în acest domeniu, prin
asemenea convenţii fixându-se regulile dreptului cutumiar preexistent sau creându-se norme noi
în raport de necesităţile reclamate de realitatea vieţii contemporane şi de exigenţele colaborării
internaţionale pentru reprimarea faptelor penale grave.
În forma şi dezvoltarea dreptului pozitiv al reprimării penale internaţionale un rol
important îl reprezintă în condiţiile contemporane şi rezoluţiile Adunării Generale a
O.N.U., care, aşa cum a dovedit-o practica relaţiilor internaţionale, au adus şi aduc o deosebită
contribuţie la stabilirea principiilor colaborării între state.
Prin rezoluţii ale Adunării Generale s-a exprimat adesea, drept uniform în reprimarea
unor infracţiuni grave cum sunt cele împotriva păcii şi securităţii internaţionale, în care nu s-a
putut încă opera o codificare, sau au fost afirmate principiile de reprimare a unor infracţiuni, în
baza cărora au fost ulterior, elaborate convenţii internaţionale.
Reglementările penale interne din statele cu o legislaţie avansată în acest domeniu
prezintă de asemenea o importanţă remarcabilă, atât prin sursa de inspiraţie pe care o oferă
legislatorului internaţional, cât şi în aplicarea concretă a reglementărilor existente pe plan
internaţional, atâta timp cât pentru infracţiunile internaţionale nu există încă un sistem de
jurisdicţie coerent special, în afara jurisdicţiei interne şi separat de aceasta.
• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la 11.11.1948 - este un document programatic pentru protecţia fiinţei
umane într-o epocă a afirmării libertăţii şi demnităţii acesteia şi ale cărei principii au fost
ulterior precizate în instrumente cu valoare de angajament juridic al statelor, respectiv
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966)
• Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid adoptată la
9.12.1948 constituie baza juridică a sancţionării celei mai grave crime contra umanităţii;
• Convenţia pentru reprimarea traficului de fiinţe umane şi exploatarea
prostituirii semenilor (1949)
• Cele patru Convenţii semnate la Geneva la 12.08.1949: Convenţia
pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în
campanie, Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din forţele armate în campanie, Convenţia privitoare la
tratamentul prizonierilor de război şi Convenţia privitoare la protecţia
persoanelor civile în timp de război, constituie o veritabilă codificare a
dreptului umanitar aplicabil în perioada de conflict armat;
• Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat,
adoptată la Haga în 1954 este o codificare a regulilor de drept internaţional în materie;
• Convenţia unică asupra stupefinatelor 1961;
9
• Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor 1970;
• Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei
apartheid 1976;
• Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor
contra umanităţii adoptată în cadrul O.N.U. la 1968 este un instrument juridic pentru
sancţionarea fermă şi descurajarea săvârşirii unor dintre celor mai grave crime îndreptate
îmoptriva societăţii umane în ansamblul său, din care lipsesc însă crimele contra păcii;
• Rezoluţia Adunării Generale a O.N. U. din 1974 prin care a fost adoptată
definiţia agresiunii, rezoluţie ce a reprezentat un eveniment remarcabil în procesul de
dezvoltare a dreptului internaţional privind folosirea forţei;
• Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării producţiei şi stocării
armelor biolgice sau a toxinelor şi la distrugerea lor (1972) constituie primul
instrument juridic internaţional prin care o întreagă categorie de arme de distrugere în
masă este complet scoasă în afara legii;
• Convenţia cu privire la interzicerea utilizării de tehnici de modificare a
mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile (1976) oferă baza
juridică pentru scoaterea în afara legii internaţionale a războiului ecologic, ameninţare ce
apasă asupra existenţei civilizaţiei umane şi o potenţială crimă împotriva întregii
omeniri;
• Convenţia asupra interzicerii sau limitării utilizării unor arme clasice
care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante inutile sau ca lovind
fără discriminare 1980 (Convenţia este însoţită de trei protocoale referitoare la
categorii specifice de asemenea arme: schijele nelocalizabile, interzicerea sau limitarea
de mine, capcane sau alte dispozitive şi interzicerea sau limitarea utilizării de arme
incendiare);
• Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării prelucrării, stocării şi
utilizării armelor chimice şi la distrugerea acestora (1993);
• Principiile cooperării internaţionale privind depistarea, arestarea şi extrădarea
persoanelor vinovate de crime de război - Rezoluţia ONU 1973;
• Statutele Tribunalelor Internaţionale (Nurenberg şi Tokyo 1946, Fosta
Yugoslavie 1993, Rwanda 1994, Curtea Penală Inemaţională de la Roma 1998, Curtea
Specială pentru Siera Leone);
• Regulile Dreptului Internaţional Umanitar (regulile războiului).

10
 CURSUL NR. 2
Conturarea Dreptului Internaţional Penal ca ştiinţă şi ramură de drept
Planul cursului:
1. Apariţia şi evoluţia DIP. Cadrul istoric, politic, juridic şi social
2. Locul DIP în sistemul actual de drept: componentă a dreptului internaţional public sau
ramură autonomă de drept?
3. Importanţa şi justificarea existenţei unui Drept Internaţional Penal.

1. Apariţia şi evoluţia DIP. Cadrul istoric, politic, juridic şi social

Amploarea deosebită a fenomenului infracţional în societatea contemporană,
atingerile tot mai frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea internaţională în
ansamblu ori vizează interesele unui număr mare de state, ca şi apariţia criminalităţii organizate
care depăşeşte graniţele internaţionale prin reţele infracţionale ce acţionează pe teritoriul mai
multor state, stau la baza constituirii şi dezvoltării DIP, ca expresie a coordonării eforturilor de
interzicere şi reprimare a faptelor antisociale dăunătoare legalităţii şi progresului întregii societăţi
umane contemporane.
DIP este necesar pentru menţinerea păcii şi securităţii întregii umanităţi precum şi
pentru desfăşurarea în conformitate cu normele dreptului şi ale moralei a raporturilor dintre state,
pentru existenţa şi perenitatea unor valori fundamentale ale omenirii.
De la constituirea lor, relaţiile dintre state erau guvernate de dreptul internaţional public.
începând cu secolul XX, când sunt declanşate diverse divergenţe, ciocniri şi conflagraţii între
state, când apare un nou sistem social-economic, relaţiile dintre statele lumii se intensifică într-un
asemenea grad încât dreptul umanitar nu le mai putea acoperi, în aceste condiţii se cristalizează
ideea unei noi ramuri internaţionale de drept: DIP. Drept bază a apariţiei DIP au servit prima
conflagraţie de proporţii între statele din Europa - primul război mondial - creşterea
fenomenului infracţional ce aduce atingere valorilor internaţionale vizate de mai multe state,
apariţia criminalităţii organizate, comiterea actelor de terorism, etc.
Asupra apariţiei şi formulării DIP, părerile specialiştilor în materie diferă. Astfel, Ştefan
Glaser afirma că DIP este o materie recentă ce nu s-a materializat decât după cel de-al doilea
război mondial. într-o altă opinie, s-a reţinut că dezvoltarea unui DIP care să impună obligaţii
direct indivizilor şi să pedepsească încălcările acestora prin mecanisme internaţionale este relativ
recentă, fiind situată la începutul anilor 1990.
Germenii normelor de DIP apar în Antichitate. Aşa, de exemplu, angajamentul părţilor
de a extrăda dezertorii, fugarii şi de a se ajuta reciproc împotriva duşmanilor interni şi externi este
găsit în Tratatul de pace, încheiat în anul 1280 î.H. între Ramses al Il-lea, faraonul Egiptului, şi
Hatusil al IlI-lea, regele hitiţilor. Acte scrise de acest tip s-au păstrat numai pe plăci de lut - cel
mai vechi dintre cele atestate datează cu sec. XXIV şi XXIII î.H. şi reflectă o înţelegere dintre

11
regele akadian Naram-Sin şi regii Egiptului. Mult mai târziu, Platon, Aristotel sau Sf. Augustin
au vorbit despre legalitatea şi ilegalitatea războiului. Aceste discuţii erau în esenţă nişte viziuni
futuriste, şi nicidecum reflecţii asupra unui sistem legal existent.
Începând cu Evul Mediu, sub influenţa operei lui Thomas D’Aquino, relaţiile dintre
state sunt raportate la principiul solidarităţii creştine reglementate de legile bisericii (instituţia
Pacea lui Dumnezeu). Aceste legi constau în protecţia acordată preoţilor, femeilor şi copiilor
prin interzicerea impusă combatanţilor prin a-i ataca ori prin încetarea luptelor în anumite zile sau
perioade. Abaterile atrăgeau ca sancţiune excomunicarea.
Au mai fost şi alte încercări sporadice în această perioadă de a aduce în faţa justiţiei
indivizi care ar fi săvârşit aşa cum spunem în zilele noastre crime internaţionale. Spre exemplu la
Napoli, în anul 1268, Conradin von Hohenstafen, Duce de Suabia, a fost judecat, condamnat şi
executat, pentru declanşarea unui război injust. în anul 1474, Peter von Hagenbach a fost
condamnat pentru crime împotriva „legilor lui Dumnezeu şi ale omului ”, incluzând aici omor
şi viol, de un tribunal internaţional compus din judecători din Alsacia, Austria, Germania şi
Elveţia, pentru nelegiuirile comise în timpul ocupaţiei sale în Breisach, în numele lui Charles,
Duce de Burgundia.
În secolul al XVI-lea filosofii spanioli Vittoria şi Suarez foloseau noţiunea de război
just ca fiind numai acela ce avea ca scop restabilirea dreptului încălcat de inamic, în afară de
aceştia, o pleiadă de gânditori laici s-au preocupat de construirea unor principii noi inspirate de
morala şi de conceptul de justiţie. Un astfel de gânditor este Hugo Grotius, fondatorul
principiilor dreptului internaţional public în opera sa De jure belii acpacis apărută în anul 1625.
Acesta susţinea că războiul este legitim numai atunci când constituie un act de apărare contra unei
agresiuni sau când reprimă infracţiunile aduse dreptului naţional. Grotius citează următoarele
infracţiuni comise în contra dreptului ginţilor: când popoarele se hrănesc cu carne umană,
când neagă existenţa lui Dumnezeu şi se îndepărtează de orice religie.
Aşadar, când violarea dreptului ginţilor constituie o infracţiune ea trebuie pedepsită, iar
dacă un stat dezlănţuie acte de violenţă şi teroare răspunzătoare de acestea nu este întreaga
populaţie cî doar şeful statului (prinţul).
La sfârşitul sec. XVIII, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseau şi alţi filosofi ai timpului
au înaintat planuri pentru o pace perpetuă, dar Jeremy Bentham a fost cel care a folosit pentru
prima dată termenul de „drept internaţional penal”.
DIP se conturează la începutul secolului al XlX-lea când în dreptul intern al
Statelor Unite sunt menţionate pentru prima oară reguli de drept penal privind pe
beligeranţi. în timpul războiului de secesiune, Instrucţiunile din 1863 cuprindeau la art.
47: Crimele prevăzute de legile penale ca: incendiile, omorurile, mutilările, loviri şi
răniri, furtul cu mâna înarmată, furtul în timpul nopţii prin efracţie, falsul, dacă sunt
comise de soldaţi americani pe teritoriul inamic contra locuitorilor de pe acest teritoriu,
nu numai că sunt pedepsiţi cu aceleaşi pedepse ca în Statele Unite, dar în cazurile în
care nu atrag pedeapsa cu moartea, va fi aplicat maximul pedepsei.
În anul 1864 a fost semnată la Geneva Convenţia Crucii Roşii Internaţionale, care a
contribuit de asemnea la dezvoltarea dreptului internaţional.
Dezvoltarea dreptului internaţional penal este marcată şi de ideea organizării unei
jurisdicţii criminale internaţionale - idee ce aparţine lui Gustav Moynier - pentru
reprimarea crimelor contra dreptului ginţilor.
Conferinţa de la Haga din 1907, la care au participat reprezentanţi ai 44 de state, are
o importanţă deosebită în dezvoltarea DIP. Aici s-au codificat legile şi obiceiurile războiului,
introducându-se mai multe interdicţii care, deşi lipsite de sancţiuni, au constituit un succes pentru
afirmarea principiilor umanitare ce stau la baza acestor documente.

12
 Câteva dintre interdicţiile Convenţiei de la Haga din 1907 constau în: interzicerea de a
folosi otrava sau armele otrăvite, de a ucide prin trădare indivizi aparţinând naţiunii sau armatei
inamice, de a ucide sau răni un inamic lipsit de mijloace de apărare, da a folosi arme şi proiectile
sau materii de natură a cauza suferinţe inutile, de a ataca sau bombarda oraşe, locuinţe sau
construcţii ce nu sunt apărate. Aceeaşi Convenţie impune respectul onoarei şi drepturilor de
familie, vieţii persoanelor şi proprietăţii private precum şi convingerilor religioase.
O deosebită importanţă asupra constituirii DIP au avut-o încercările de a limita
războaiele şi de a le umaniza. Prima formulare a principiului limitării dreptului prioritar se
întâlneşte în preambulul Declaraţiei de la Sankt-Petersburg din 1868, în care se fixa că scopul
războiului este depăşit dacă se folosesc “arme care ar agrava în mod inutil suferinţele oamenilor
scoşi din luptă sau ar face moartea lor inevitabilă”.
Răspunderea pentru infracţiunile comise în timpul primului război mondial a căpătat o
importanţă reală după război, figurând în preliminariile Tratatului de la Versailles.
În consultaţia dată de profesorii Lamaude şi G. de Lapradelle cu privire la
responsabilitatea criminalilor de război şi mai ales a împăratului Wilhelm al II-lea, sunt
enumerate crimele de război comise de germani în timpul primului război mondial: folosirea de
arme interzise, otrăvirea aerului şi apei, aplicarea de rele tratamente prizonierilor, arestarea şi
masacrarea ostaticilor, distrugerea oraşelor, navelor şi navelor- spitale, afectarea legăturilor de
familie distruse prin deportarea în masă a locuitorilor paşnici, torpilarea submarină a vapoarelor
încărcate cu femei şi copii, bomabardarea oraşelor uneori neapărate cu avioane sau tunuri cu
bătaie lungă. Responsabilitatea personlă pentru actele incriminate cade asupra tuturor oamenilor
de stat germani, şefi civili şi militari, în frunte cu Wilhelm al II-lea de Hohenzollem.
Prin aceeaşi consultaţie a fost propusă înfiinţarea unui Tribunal de justiţie internaţională,
iar Tratatul de la Versailles a prevăzut înfiinţarea acestuia pentru a judeca pe Wilhelm al II-
lea, fost împărat al Germaniei. El trebuia pus sub acuzaţie publică de către puterile aliate pentru
ofensa supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor. Această ofensă
consta în violarea neutralităţii Belgiei şi Luxemburgului şi a principiilor Convenţiei de la Haga.
Clauzele Tratatului de la Versailles nu au fost însă aplicate deoarece guvernul olandez a
refuzat extrădarea fostului împărat german.
Nici dispoziţiile ce obligau guvernul german a preda puterilor aliate pe ceilalţi criminali
de război nu au fost respectate. Numai ofiţerii germani luaţi prizonieri au fost judecaţi de
tribunalele militare franceze şi engleze. Guvernul german a refuzat extrădarea criminalilor de
război, cu excepţia a 6 ofiţeri.
Astfel, criminalii de război din primul război mondial au rămas nepedepsiţi prin
escamotarea tratatelor şi a legilor războiului. Totuşi, dispoziţiile Tratatului de la Versailles
prezintă o deosebită importanţă. Pentru prima oară apare noţiunea de crimă de război. Şi
tot pentru prima oară un şef de stat este făcut răspunzător pentru politica sa de încălcare a
dreptului ginţilor.
Acest prim război mondial a fost un veritabil punct de plecare a unei intense
activităţi doctrinare în domeniul DIP. Pentru unii, declanşarea Marelui Război a sunat
dezgheţul dreptului internaţional. Aşa cum am arătat şi anterior, după primul război mondial, DIP
s-a îmbogăţit cu noi reglementări cu privire la interdicţiile şi restricţiile din domeniul dreptului
războiului. Tot în acea perioadă au fost adoptate noi Convenţii privind reprimarea şi sancţionarea
infracţiunilor internaţionale.
Evenimentul cel mai important al epocii pentru dezvoltarea DIP a fost Pactul
Briand-Kellogg (1928) prin care statele condamnă recurgerea la război pentru
tranşarea diferendelor internaţionale şi se obligă să renunţe la război ca instrument de
politică internaţională, în relaţiile lor mutuale.
13
 Primele idei de instituire a DIP ca ramură de drept de sine stătătoare au fost exprimate de
juristul român Vespasian V. Pella care a scris în 1935 Proiectul unui Cod penal mondial şi
care este precursorul unor măsuri internaţionale pentru reprimarea actelor de terorism, el fiind
considerat artizanul acestor convenţii.
Între timp, în lume luase amploare constituirea forurilor internaţionale
(neguvemamentale1 şi guvernamentale12) care, în virtutea drepturilor lor instituţionale,
monitorizau acţiunile statelor. Mai mult decât atât, obiectivul multor foruri se axa pe acţiunile de
agresiune şi de război, care erau considerate fapte ilicite şi care lezau ordinea juridică
internaţională.
Exterminarea a milioane de oameni nevinovaţi a provocat reacţia guvernelor aliate care
au trecut la măsuri în vederea pedepsirii celor vinovaţi. Astfel, în 1942 a fost creată Comisia
interaliată pentru cercetarea crimelor de război. In acelaşi an, guvernele în exil ale ţărilor aliate
ocupate de hitlerişti (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Grecia, Cehoslovacia şi
Iugoslavia) au semnat la Londra Declaraţia de la Saint James Palace. Declaraţia proclamă
printre scopurile principale ale războiului şi pe acela de a aplica pedepse criminalilor de război,
pe calea justiţiei organizate. Pedeapsa trebuie aplicată tuturor vinovaţilor de orice violenţe contra
populaţiei civile, violenţe care nu au avut nimic în comun cu conceptul actelor de război sau al
crimelor politice.
În octombrie 1943 cele trei mari puteri aliate - Marea Britanie, S.U.A. şi U.R.S.S. printr-
un act comun semnat la Moscova, declară că sunt în posesia a numeroase probe de atrocităţi,
masacre şi execuţii masive comise cu sânge rece de forţele hitleriste în ţările ocupate. După
capitularea Germaniei puterea a fost preluată de către cele patru ţări aliate - Anglia, Franţa,
S.U.A. şi U.R.S.S. Acestea au redactat şi au semnat la Londra la 8 august 1945 actul cu privire la
pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor europene ale Axei. Actului denumit
Declaraţia de la Londra i s-a anexat Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la
Nűrnberg. De asemenea, a fost creat şi Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio ,
pentru judecarea principalilor criminali de război din Asia. Caracterul internaţional al
Tribunalului rezultă din faptul că judecătorii din Extremul Orient desemnaţi de către cele patru
mari puteri, reprezentau justiţia în numele tuturor ţărilor aliate.
În competenţa Tribunalelor intra judecarea principalilor criminali de război, care
săvârşiseră atât crime de război cât şi crime contra păcii şi contra umanităţii. Pedepsele ce urmau
să fie aplicate erau lăsate la latitudinea tribunalului, prevăzându-se că tribunalul poate să pronunţe
după convingerea sa orice pedeapsă pe care o consideră justă, inclusiv pedeapsa cu moartea.
Legitimitatea acestor Tribunale a fost în parte contestată în epocă, reproşându-li- se mai
întâi lipsa de legalitate, fiind vorba de o jurisdicţie instituită ad-hoc de către învingători, apoi că
au fost compuse numai din reprezentanţi ai puterilor victorioase, ceea ce le priva de un caracter
internaţional veritabil şi că baza lor legală în ce priveşte dreptul aplicabil este precară.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg a pronunţat prima sa sentinţă în
septembrie 1946 prin care 12 acuzaţi au fost condamnaţi la moarte, 2 acuzaţi la câte 20 de ani de
închisoare, un acuzat la 15 ani de închisoare, un acuzat la 10 ani de închisoare iar 3 acuzaţi au
fost achitaţi.
La puţin timp după verdictul de la Nűrnberg Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat
Rezoluţia nr. 95 prin care aprobă şi confirmă principiile de drept internaţional recunoscute prin

1
Crucea Roşie internaţională, organizaţie internaţională neguvemamentală cu sediul la Geneva, creată în
urma bătăliei de la Solferino, în 1859, de către Henri Dunant şi Liga societăţilor de Cruce Roşie, înfiinţată
în 1919.
2
• Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) este o organizaţie internaţională înfiinţată la sfârşitul celui de al II-
lea război mondial, prin semnarea Cartei de la San Francisco, la 26 iunie 1945, de către 51 de state. Îşi are
sediul la New York, Geneva şi Viena.
14
Statutul Tribunalului de la Nűrnberg şi de sentinţele sale. Rezoluţia avea un caracter declarativ,
confirmând principii şi norme de drept internaţional deja existente, dar stabilind fără echivoc
configuraţia acestora şi valoarea lor generală, ca parte a DIP. Aşadar, erau recunoscute definitiv:
- principiul interzicerii războiului de agresiune şi al răspunderii pentru pornirea şi
ducerea unui asemenea război,
- răspunderea pentru crime de război şi dreptul comunităţii internaţionale de a
sancţiona în plan internaţional sau în cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte.
De asemenea, se afirma necesitatea perfecţionării în continuare a legislaţiei şi jurisdicţiei
internaţionale care să facă efectivă sancţionarea oricăror încălcări ale dreptului internaţional în
aceste domenii, ca şi nevoia codificării principiilor şi normelor existente.
în baza acestei Rezoluţii, Comisia de drept internaţional a O.N.U. a definitivat în 1959
un proiect de Cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii , care nu a fost însă adoptat,
fiind considerat insuficient de bine întocmit şi necorespunzând cerinţelor unui veritabil Cod
criminal internaţional. In conceptul de crime contra păcii şi securităţii omenirii, intră:
- acte care în dreptul internaţional se încadrează în crima de agresiune armată,
- actele de stat prin care se încurajează terorismul internaţional,
- actele de violare a tratatelor internaţionale prin care se aduc restricţii sau limitări ale
armamentului,
- actele de coerciţie economică sau politică îndreptate împotriva unui stat cu scopul de a
obţine avantaje de orice natură sau pentru a-i forţa deciziile,
- actele de genocid, crimele împotriva umanităţii,
- actele comise cu violarea legilor şi obiceiurilor războiului.
Dreptul internaţional postbelic a recunoscut o puternică dezvoltare sub aspectul
reglementărilor cu incidenţe penale, ca rezultat al eforturilor ce reflectă preocupările umanităţii de
a înlocui forţa prin drept, de a pune la baza relaţiilor internaţionale colaborarea bazată pe principii
ferme şi a face eficientă legalitatea internaţională. Astfel au fost adoptate numeroase Convenţii,
care sunt considerate izvoare ale DIP, prin care sunt reglementate probleme majore privind
protecţia internaţională a unor valori importante ale umanităţii şi lupta organizată împotriva
criminalităţii internaţionale.:
Rezultatele obţinute în reglementarea unor importante probleme cu incidenţe directe în
DIP, ca şi diligenţele care se depun în continuare pentru dezvoltarea unor asemenea reglementări,
pentru amplificarea eforturilor în sensul colaborării tot mai largi în reprimarea criminalităţii, sunt
dovada că în zilele noastre asistăm la o largă afirmare a DIP, la conturarea principiilor,
instrumentelor şi metodelor sale, care să-l facă eficient în lupta pentru sancţionarea încălcărilor
aduse principiilor şi normelor de drept şî pentru respectarea legalităţii internaţionale pe timp de
pace şi în caz de conflict armat.

2. Locul DIP în sistemul actual de drept: componentă a dreptului internaţional public sau
ramură autonomă de drept?
Dreptul internaţional penal este considerat ca fiind o ramură relativ nouă în peisajul
dreptului internaţional. Trebuie însă să precizăm că el reprezintă o ramură despre care s-a vorbit
încă din anul 1889, când trei penalişti renumiţi şi anume, Van Hamei, profesor la Universitatea
din Amsterdam, Prins, profesor la Universitatea din Bruxelles şi von Liszt, profesor la
Universitatea din Berlin, au fondat Uniunea Internaţională de Drept Penal.

Din păcate, această Uniune nu a rezistat conjuncturii existente în timpul primului război
mondial, dar necesitatea ei a fost apoi resimţită dorindu-se crearea unei noi Asociaţii de drept
penal internaţional, datorită apariţiei conflictelor internaţionale. în acest context şi succedând
Uniunea Internaţională de Drept Penal, Quintiliano Soldana şi Henri Donedieu de Vabres au
propus înfiinţarea unei Asociaţii internaţionale de drept penal.

15
 Această Asociaţie s-a străduit să elaboreze un drept penal comun cu dreptul internaţional
pentru a veni în sprijinul solidarităţii internaţionale. în sprijinul fondatorilor săi, Asociaţia a
devenit reprezentativă prin dorinţa unanimă a tuturor statelor animate de sentimente pacifiste, în
scopul de a-şi uni forţele pentru apărarea umanităţii de o criminalitate din ce în ce mai accentuată.
În baza celor expuse, putem spune că, deşi este considerată o ramură relativ nouă a
dreptului internaţional public aşa cum am menţionat anterior, elementele dreptului internaţional
penal au făcut obiectul studiilor a diferiţi şi totodată, importanţi jurişti, încă din secolele trecute,
atunci când, datorită apariţiei şi dezvoltării unor conflicte internaţionale care au dat naştere unor
infracţiuni (care au fost denumite tot internaţionale) a început afirmarea responsabilităţii
guvernanţilor pentru aceste fapte.
Astfel, în sprijinul respectării legilor războiului, a respectării tratatelor internaţionale şi,
în principal, pentru pedepsirea persoanelor vinovate de încălcarea acestor reguli (fie în calitate de
organe ale statului, fie particulari) a apărut şi s-a conturat Dreptul internaţional penal.
Tratatul de pace de la Versailles din anul 1919 consacră răspunderea penală a persoanei
fizice, contribuind, ca şi alte tratate de pace, într-o mare măsură la dezvoltarea dreptului
internaţional penal.
Perioada interbelică a avut o contribuţie mai mult decât semnificativă la consolidarea
temeliei dreptului internaţional penal. Aici, rolul cel mai important l-a avut juristul român
Vespasian V. Pella, profesor la Universitatea Bucureşti şi un specialist reputat în drept
internaţional, care a ştiut foarte bine cum să folosească instrumentele acestuia pentru a atinge
obiectivul important al păstrării păcii şi ordinii în societatea internaţională a timpului său.
Majoritatea autorilor români şi străini de drept internaţional îl consideră pe Vespasian V.
Pella ca pe unul dintre pionierii importanţi ai dreptului internaţional penal - acesta fiind iniţiatorul
primei Convenţii cu privire la crearea unei Curţi Penale Internaţionale, semnată în anul 1937 la
Geneva şi, contribuind substanţial la dezvoltarea acestei noi ramuri de drept internaţional prin
participările sale active la lucrările Biroului Internaţional pentru unificarea dreptului penal,
Asociaţiei Internaţionale pentru unificarea dreptului penal şi ale multor altor foruri internaţionale,
inclusiv Tribunalul Internaţional de la Numberg, în mai 1947, când şi-a prezentat noile sale teorii
cu privire la dreptul internaţional penal (supranaţional - cum îi spunea el) - care au fost, de fapt,
consacrate prin deciziile acestui tribunal internaţional ad-hoc.
Preocupându-se de incriminarea războiului de agresiune, ca fiind cea mai gravă crimă
împotriva omenirii, de noţiunea de crime de război şi de necesitatea pedepsirii celor vinovaţi de
săvârşirea de infracţiuni internaţionale, Vespasian V. Pella a dat una din cele mai vechi definiţii
ale dreptului internaţional penal. El scria că dreptul internaţional penal reprezintă “totalitatea
regulilor de fond şi formă care guvernează modul de reprimare a acţiunilor comise de state sau
de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internaţională şi armonia între popoare
Pornind de la teoria lui Vespasian V. Pella, în literatura de specialitate s-au dat mai multe
definiţii dreptului internaţional penal.
Spre exemplu, eminentul jurist belgian de drept internaţional, Ştefan Glasser, scria că
dreptul internaţional penal este “ansamblul de reguli juridice recunoscute în relaţiile
internaţionale, care au drept scop de a proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin
reprimarea actelor care îi aduc atingere, sau, cu alte cuvinte, ansamblul de reguli stabilite
pentru reprimarea violărilor aduse perceptelor de drept internaţional public”.
Şapte ani mai târziu, după concepţia lui Grigore Geamănu, “dreptul internaţional penal
conţine ansamblul regulilor juridice (cutumiare sau convenţionale) stabilite sau acceptate în
relaţiile dintre state, referitor la represiunea infracţiunilor comise prin violarea dreptului
internaţional public'\

16
 La mijlocul anilor ’90, după o atentă studiere a doctrinei, Vasile Creţu conchide că
“dreptul internaţional penal constituie un ansamblu de norme juridice, convenţionale sau
cutumiare, stabilite sau acceptate de state, ca parte a dreptului internaţional public, în baza
cărora este organizată incriminarea şi reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce
atingere unor interese fundamentale ale comunităţii internaţionale”.
În zilele noastre, dreptul internaţional penal acoperă un ansamblu de reguli care
guvernează incriminarea şi reprimarea infracţiunilor care, fie prezintă un element de extraneitate,
fie sunt de origine internaţională.
Aici, elementul de extraneitate înseamnă că problema penală naţională priveşte o ordine
juridică străină, ţinând seama, în general, de naţionalitatea străină a autorilor sau de caracterul
extrateritorial al infracţiunii.
Originea internaţională a incriminării sau a reprimării se referă la sursele lor
convenţionale sau cutumiare internaţionale. Se opun aici Dreptul penal internaţional (regulile
invocate sunt de origine internă) şi Dreptul internaţional penal (regulile invocate sunt de origine
internaţională).
Noţiunea de drept penal înglobează nu numai dreptul penal propriu-zis, adică dreptul
material care prevede infracţiunile, identifică persoanele responsabile şi fixează pedepsele
corespunzătoare, dar şi procedura penală sau dreptul procesual penal care determină, între altele,
competenţa tribunalelor, guvernează desfăşurarea procesului, atribuie efecte hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în străinătate şi fixează regulile cu privire la asistenţa şi cooperarea
internaţională în materie de sancţionare penală.
Punctul de unde pleacă dreptul internaţional penal este schimbarea tezei, conform căreia,
subiectul răspunderii internaţionale este numai statul. Treptat însă, a apărut ideea care, de altfel, s-
a şi impus, că şi persoanele fizice (indivizii) răspund pentru săvârşirea unor acte contrare
dreptului internaţional, care sunt incriminate ca infracţiuni internaţionale.
Persoana fizică răspunde în dreptul internaţional şi sub aspect penal prin faptul că
răspunderea internaţională a statului nu absolvă de răspundere persoana fizică care a săvârşit
efectiv infracţiunea internaţională, fie în calitatea sa de organ de stat, fie ca persoană particulară.
Răspunderea trebuie să fie individuală pentru infracţiunea internaţională săvârşită de ea.
Sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg din anul 1946 confirmă
răspunderea persoanei fizice şi sub aspectele sus-prezentate. Astfel, această sentinţă precizează că
oamenii, iar nu instituţiile abstracte, comit infracţiunile internaţionale. De asemenea, se
precizează că numai prin pedepsirea vinovaţilor de săvârşirea acestor infracţiuni se poate garanta
respectarea dreptului internaţional.
Răspunderea persoanei fizice pentru violarea dreptului internaţional public, prin
săvârşirea de infracţiuni internaţionale a fost afirmată şi consacrată şi în Tratatul de pace de la
Versailles din anul 1919. Acest Tratat stabileşte şi două principii pentru stabilirea răspunderii
internaţionale a persoanei fizice:
1. Răspunderea persoanelor fizice pentru comiterea infracţiunilor internaţionale.
2. Principiul instituirii unor instanţe de judecată internaţionale speciale.
Aceste instanţe trebuiau să judece şi să pedepsească persoanele vinovate.
Dreptul internaţional penal, ca ramură a dreptului internaţional public, a apărut şi
s-a dezvoltat pe baza unei cooperări internaţionale şi a actelor internaţionale prin care anumite
fapte au fost incriminate ca infracţiuni internaţionale.
În virtutea aplicării normelor de drept internaţional penal, statele cooperează pe plan
internaţional prin elaborarea a numeroase convenţii pentru combaterea infracţiunilor
17
internaţionale prin care sunt incriminate anumite fapte şi se stipulează pedepsirea vinovaţilor.
Aceste convenţii cuprind şi obligaţia statelor de a introduce prevederile lor în legislaţia lor penală.
O altă problemă care se pune în legătură cu această premisă de drept internaţional penal
este aceea a terminologiei. In acest sens, unii autori folosesc atât noţiunea de drept penal
internaţional, cât şi pe cea de drept internaţional penal.
Dreptul internaţional penal face parte din ordinea juridică internaţională, pe când dreptul
penal internaţional apără ordinea internă a fiecărui stat.
Dreptul penal internaţional constituie domeniul în care statele îşi solicită reciproc sprijin
pentru rezolvarea unor probleme de drept penal intern, cum ar fi norme referitor la: extrădare,
asistenţă judiciară în cauze penale, aplicarea legilor naţionale în cazul infracţiunilor săvârşite în
străinătate, recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti ale altor state.
De asemenea, apără de posibile atentate, ordinea internă a fiecărui stat. Mai mult, cuprinde
normele de drept penal intern care au şi un element de extraneitate 3 şi conţine norme şi sancţiuni
de drept penal stabilite, de obicei, în conformitate cu dreptul internaţional penal.
Acest drept penal internaţional nu este altceva decât cooperare judiciară internaţională,
concept care nu a fost definit exact de specialişti şi care s-a manifestat mai activ în ultima
perioadă, cunoscând noi şi diversificate forme, unele legiferate prin norme juridice interne, altele
prevăzute în diferite tratate şi convenţii internaţionale.
În ceea ce priveşte dreptul internaţional penal, acesta reglementează faptele penale care
aduc atingere relaţiilor paşnice dintre popoare, precum şi drepturilor fundamentale ale omului,
cum ar fi: crimele contra păcii şi omeniri, crimele de război, crimele contra umanităţii, cât şi pe
cele prin care sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umană sau
activităţi importante pentru colaborarea internaţională şi anume, infracţiuni internaţionale, cum ar
fi: terorismul internaţional, infracţiunile împotriva persoanelor care se bucură de protecţie
internaţională, capturarea sau deturnarea de aeronave, pirateria maritimă, distrugerea cablurilor
submarine, traficul ilicit de droguri, circulaţia şi traficul publicaţiilor obscene, falsificarea de
monedă, sclavia şi traficul de sclavi, traficul de femei şi de copii, viol, sclavaj sexual, prostituţie
forţată, sterilizare forţată, pedofilie, infracţiuni privitoare la bioetică, atentatele la securitatea
personalului Naţiunilor Unite, comerţul ilegal al bunurilor culturale, infracţiuni referitoare la
telecomunicaţii şi informatică, infracţiuni referitoare la protecţia intereselor economice.
Fiind o ramură a dreptului public ce se bazează, şi totodată, se află în relaţii de corelaţie
reciprocă cu normele generale ale acestui drept, se constituie din norme materiale şi din norme
procesuale. De asemenea, prin crearea Curţii Penale Internaţionale, şi-a constituit propriul aparat
represiv, aplicându-se atunci când este săvârşită o infracţiune internaţională.
Mai putem spune că dreptul internaţional penal se prezintă ca un cod perfect unitar,
coerent şi legiferat ce se exercită în forme speciale.
Altfel spus, dreptul internaţional penal apără cele mai importante valori internaţionale
şi ordinea juridică internaţională, reprimând infracţiunile internaţionale şi stabilind obligaţiile
internaţionale ce revin statelor în această materie.
În acest context ne întrebăm dacă după ce am prezentat domeniul dreptului internaţional
penal, după ce am văzut multitudinea de infracţiuni pe care trebuie să le reglementeze, putem
spune despre dreptul internaţional penal că tinde să devină o ramură distinctă de drept. O putem
include în continuare, ţinând cont de complexitatea ei, în subramurile dreptului internaţional
public sau a dreptului penal?

3
Locul săvârşirii faptei sau al consecinţelor producerii acestora, naţionalitatea făptuitorilor, locul unde
aceştia se află după săvârşirea infracţiunilor, când toate aceste elemente sau unele din ele nu sunt întrunite
în cadrul legal naţional, împrejurări de natură a determina componenţa de judecată a instanţelor naţionale.
18
 Evoluţia societăţii care, implicit, presupune şi evoluţia infracţiunilor cu caracter
internaţional, a determinat, în zilele noastre, impunerea şi implicit, recunoaşterea pe plan
internaţional a dreptului internaţional penal ca ramură distinctă de drept. De aceea se află la etapa
cristalizării ca ramură autonomă de drept, fiind recunoscută ca una dintre cele mai noi ramuri ale
dreptului internaţional public, oficial codată în totalitatea normelor sale, din anul 1998, odată cu
instituirea jurisdicţiei penale internaţionale prin adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale.

3. Importanţa şi justificarea existenţei unui Drept Internaţional Penal

Lupta împotriva infracţionalităţii reprezintă una dintre preocupările majore ale tuturor
statelor şi mai presus de orice activitate, o prioritate în raport cu multe alte cerinţe pe care
societatea le impune la un momentdat.
În lupta împotriva criminalităţii interne şi internaţionale, rezultatele cele mai bune nu pot
fi obţinute fără o cooperare deosebită între state. Dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe multiple
planuri, în special după primul război mondial, a fost însoţită între altele de o creştere fără
precedent a criminalităţii internaţionale.
Această prezenţă îngrijorătoare a criminalităţii în viaţa internaţională a determinat o
reacţie de solidaritate din partea statelor, conştiente de necesitatea colaborării lor în vederea
prevenirii şi combaterii acestui fenomen.
Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor internaţionale, pe toate planurile, are drept
consecinţă stabilirea unor raporturi juridice cu un element de extraneitate în ceea ce
priveşte combaterea fenomenului infracţional. în condiţiile unei lumi globalizate, în care
criminalitatea a devenit un fenomen universal, se impune cooperarea penală internaţională
în vederea creşterii randamentului de minimizare a tuturor actelor antisociale. în lucrările de
specialitate se vorbeşte deja despre spaţiu european al crimei (euro crima) despre libera
circulaţie a criminalilor şi despre „exportul de Mafie
Este evident că, datorită amplorii sale, ariei de răspândire şi caracterului său organizat,
această criminalitate internaţională depăşeşte capacitatea de reacţie a statelor, luate
izolat şi nu poate fi combătută eficient decât prin unirea eforturilor tuturor statelor.
Observăm astfel, că internaţionalizării crimei trebuie să-i corespundă o internaţionalizare
a luptei contra fenomenului infracţional.
Este bine ştiut, că în perioada imediat următoate celui de-al doilea război mondial
întreaga omenire a asistat la un proces de extindere a infracţionalităţii şi în special a celei
transfrontaliere. Au luat amploare manifestări criminale de natură diferită care prezentau un
pericol evident pentru întreaga omenire.
Statele lumii, care garantau drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor şi
cetăţenilor, care apărau persoana cu toate atributele sale - viaţa, intergritarea corporală, sănătatea,
libertatea, demnitatea, s-au văzut în faţa unui pericol nebănuit până atunci. Astfel, apare necesară
şi pe deplin utilă o colaborare strânsă între toate statele lumii, cu atât mai mult cu cât infratorii
sunt din ce în ce mai dotaţi cu mijloace moderne de comitere a faptelor penale şi în acelaşi timp s-
au creeat reţele criminale formate din membri care se află în state diferite.
Identitatea instrumentelor juridice de luptă împotriva criminalităţii pe plan internaţional
sporeşte cu mult modalitatea de reacţie a statelor în faţa pericolului. Asemănarea instituţiilor
presupune o punere de acord din punct de vedere juridic dar şi politic, astfel încât să asistăm la
apariţia unui sistem juridic unitar la nivel continental, şi de ce nu şi la unul mondial.
Putem vorbi astfel, despre existenţa unei societăţi internaţionale, guvernată de reguli
şi norme la care statele membre au aderat. Această societate internaţională a impus elaborarea

19
unor noi conduite sau adaptarea celor deja existente, realizându-se o codificare la nivelul
domeniilor de maxim interes.
Perioada pe care o parcurgem este marcată de cea mai dinamică dezvoltare a doctrinei,
determinată de evoluţia vieţii şi a societăţii internaţionale. Astfel, elementele vechi sunt
înlocuite de altele noi, sau sunt adaptate la noile cerinţe ale vieţii sociale, apar noi curente
determinate de apariţia unor valori şi relaţii sociale, sau asistăm la o combinaţie de elemente
impusă de interesele fiecărui stat participant la viaţa internaţională.
Primele reguli de conduită cu caracter internaţional au apărut din timpuri străvechi,
pornind de la elemente disparate şi de natură bilaterală. Pe măsura evoluţiei istorice, relaţiile
internaţionale, la început rudimentare şi limitate ca obiect, s-au dezvoltat şi diversificat, rolul
principal în acest proces complex revenind statelor. în timp, aceste relaţii internaţionale s-au
extins, acaparând toate domeniile vieţii sociale în care statele îşi manifestă reciproc un deosebit
interes.
În prezent, relaţiile dintre state au caracter politic, economic, cultural, militar, ori privesc
comunicaţiile, protecţia drepturilor omului, transporturile, mediul înconjurător şi nu în ultimul
rând domeniul juridic.
Transformările ce s-au produs în lume de-a lungul ultimului secol au condus la creearea
unei noi ordini de drept şi la apariţia unor noi forme de manifestare, pe fondul intensificării
dialogului politic pentru menţinerea păcii, promovarea drepturilor omului, democraţiei şi statului
de drept.
Obiectul tratatelor şi convenţiilor subliniază preocupările pe care statele le au la un
momentdat şi arată structura valorilor sociale pe care o societate se fundamentează. În actuala
etapă de dezvoltare a societăţii contemporane colaborarea internaţională între state suverane
şi egale în drepturi devine aşadar, o realitate incontestabilă, impusă de necesităţi obiective.
Premisa fundamentală în dezvoltarea relaţiilor intemaţioanle trebuie să o constituie întotdeauna
principiul respectării independenţei şi suveranităţii naţionale.
Criminalitatea internaţională reprezintă, în lumina Convenţiei Naţiunilor Unite
împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York, la 15 noiembrie
2000, activităţile transnaţionale desfăşurate de către un grup structurat alcătuit din trei sau mai
multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în urma unei înţelegeri, în scopul
săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni prevăzute în convenţie, pentru a obţine, direct sau
indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.
Potrivit art. 3, o infracţiune este de natură transnaţională dacă este săvârşită în mai mult
de un stat, este comisă într-un stat, dar o parte substanţială a pregătirii, planificării, conducerii
sale sau a controlului său are loc într-un alt stat, este săvârşită într-un stat, dar impică un grup
infracţional organizat care desfăşoară activităţi infracţionale în mai mult de un stat,este comisă
într-un stat, dar are efecte substanţiale într-un alt stat.
Terorismul internaţional reprezintă o ameninţare a cărei recrudescenţă provoacă
îngrijorarea tuturor statelor, indiferent de zona geografică în care se află. Terorismul poate fi
definit ca o strategie reprezentată printr-un ansamblu de acţiuni teroriste, de natură să
pună în pericol siguranţa populaţiei şi a statului, realizate în vederea atingerii unor
scopuri politice. Actul de terorism reprezintă actul de violenţă cu caracter premeditat, îndreptat
împotriva populaţiei civile, împotriva autorităţii de stat sau împotriva bunurilor acesteia, săvârşit
de o persoană sau un grup de persoane sau de către alt stat cu care nu se află într-un conflict
militar deschis. O formă recentă a terorismului o constituie bioterorismul, utilizarea agenţilor
biologici în scopuri teroriste.
Armele biologice, prezintă avantajul că sunt simplu de produs şi depozitat, sunt uşor de
transportat şi au o capacitate ridicată de contaminare şi diseminare. în acest sens, ţara noastră a
20
aderat la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional adoptată
la Geneva în 1937. Drept consecinţă a aderării României la această Convenţie, pe plan intern s-a
adoptat O.U.G. nr. 141/2001 care sancţionează acte de terorism şi fapte prin care se încalcă
ordinea publică. Din această categorie fac parte: actele de terorism, asocierea pentru săvârşirea de
acte de terorism, finanţarea actelor de terorism, ameninţarea în scop terorist şi alarmarea în acop
terorist.
Traficul şi consumul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope a dobândit în
prezent o amploare fără precedent. Dacă în ţările din America Latină şi Orient principalele
droguri sunt cele obţinute prin cultivarea plantelor specifice din care se obţin drogurile
tradiţionale (marijuana, opium, cocacina), ţările dezvoltate şi foste comuniste s- au specializat în
producţia de droguri de sinteză sau amphetamine.
Faudele cu cărţi de credit reprezintă un fenomen infracţional care, în ultima perioadă,
a devenit o problemă complexă, în continuă creştere, ce afectează economia tuturor statelor,
întrucât deţinătorii unor asemenea instrumente de plată pot face cumpărături, achita servicii sau
obţine bani în numerear oriunde în lume unde este recunoscută banca emitentă.
Tehnica modernă de calcul este folosită şi la contrafacerea actelor de identitate a
căror punere în circulaţie este greu de controlat. Sub noua identitate conferită de către actele
falsificate, infractorii pot tranzita uşor punctele de frontieră, pot accesa informaţii foarte uşor, pot
efectua tranzacţii sau pot exercita profesii pentru care nu sunt calificaţi, pot justifica unele bunuri
care sunt în posesia lor sau se pot sustrage trageri la răspundere penală pentru faptele comise.
De asemenea, cu efecte devastatoare asupra economiei mondiale este şi falsificarea de
monedă sau alte valori ale diferitelor state, acestea fiind infracţiuni tradiţionale, dar săvârşite
cu mijloace tehnice ultramoderne. In ultimul timp s-a înregistrat o diminuare a ponderii acestui
fenomen explicabilă datorită apariţiei şi utilizării pe scară tot mai largă a cărţilor de credit şi
datorită înmulţirii elementelor de siguranţă pe care le poartă şi care sunt uşor identificabile.
România a aderat la Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă , semnată la
Geneva la 20 aprilie 1929 şi ratificată de ţara noastră în 1930. Astfel, pe plan intern s-a incriminat
infracţiunea de falsificare de monede, timbre sau valori străine.
În ultimul deceniu şi criminalitatea informatică a intrat în atenţia ţărilor puternic
dezvoltate, unde calculatorul a pătruns în aproape toate domeniile de activitate, uşurând atât
munca oamenilor, dar în acelaşi timp servind ca un procedeu de fraudă pentru speculanţi.
Printre delictele ce pot fi comise cu ajutorul calculatorului menţionăm: frauda
informaţiei, falsul în informatică, faptele ce aduc prejudicii datelor sau programelor informatice,
sabotajul informatic, accesul neautorizat, reproducerea neautorizată a circuitelor integrate,
alterarea datelor sau programelor informatice, sprijinul informatic, utilizarea neautorizată a unui
calculator, a unui program informatic protejat. în afara acestora mai pot fi comise prin
intermediul calculatorului o multitudine de infracţiuni „clasice”, cum ar fi cele contra siguranţei
statului, contra persoanei, proprietăţii, autorităţii, justiţiei, etc.
Traficul de carne vie cunoaşte o evoluţie fără precedent, fenomenul dobândind noi
dimensiuni, şi anume de atragere a minorilor, în multe cazuri racolarera fiind realizată prin şantaj
şi violenţă. Astfel, România a aderat la Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului
de fiinţe umane şi a exploatării prostituirii altora, încheiată în 1949 la iniţiativa ONU. Pe
plan intern, s-a incriminat infracţiunea de proxenetism, prevăzută în Codul Penal în art. 329.
Strâns legat de acest obiect, România a aderat şi la Convenţia suplimentară pentru
desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată
la Geneva în 1956, în cadrul Conferinţei ONU, privind lupta împotriva sclavajului. Pe plan intern,
a fost incriminată infracţiunea de sclavie în art. 190 din Codul Penal.

21
 Traficul ilegal cu autoturisme de lux, în general furate din ţările Europei
Occidentale şi vândute apoi în Europa de Est şi în Orient, a luat o amploare deosebită. Se constată
o dezvoltare şi specializare a colaborării infracţionale între diferite filiere mafiote, materializată în
valorificarea reciprocă a autoturismelor furate, a pieselor de schimb, obţinerea de informaţii în
acest sens, protecţia activităţilor ilicite, coruperea funcţionarilor, falsificarea documentelor de
înmatriculare şi transport.
Spălarea banilor este un fenomen infracţional ce a aparut între anii 1920-1930 în
S.U.A., perioadă în care gangsterii încasau sume uriaşe din prostituţie, jocuri de noroc, droguri şi
comercializarea ilegală a băuturilor alcoolice, fiind necesară justificarea acestor venituri. Spălarea
banilor ar fi, în estenţă, procesul de transformare al veniturilor obţinute din surse ilegale în
capital legitim.
Într-un raport al Naţiunilor Unite din 1993, se arată: „Caracteristicile de bază ale
activităţii de spălare a profiturilor realizate din infracţiuni, a cărei extindere se suprapune pe cea a
crimei organizate şi transnaţionale, sunt flexibilitatea şi adaptabilitatea metodelor sale,
folosirea tehnologiei de vârf, precum şi a persoanelor cu înaltă calificare, ingeniozitatea
infractorilor care au vaste resurse la dispoziţie.”
Prezenţa îngrijorătoare a criminalităţii organizate în viaţa internaţională a determinat o
reacţie de solidaritate din partea statelor, conştiente de necesitatea colaborării lor în scopul
prevenirii şi combaterii fenomenului respectiv.

22
 CURSUL NR. 3
Principiile care guvernează DIP

Planul cursului:
1. Principiile care guvernează DIP
2. Explicarea unor concepte cu care operează DIP
La baza reglementărilor de drept internaţional penal stau o serie de principii importante
cărora li se adaugă, evident, principiile general recunoscute ale represiunii penale din dreptul
intern al statelor şi din dreptul internaţional public.

1. Principiul legalităţii încriminării infracţiunilor şi al legalităţii pedepselor

Acest principiu a fost formulat pentru prima dată de către penalistul italian Cesare
Beccaria în anul 1764 în lucrarea ˮDei delitti e delle pene”, menţionând că „numai legile pot
stabili pedepsele corespunzătoare infracţiunilor, iar această autoritate nu o poate deţine decât
legiuitorul, care reprezintă toată societatea unită printr-un contract social.” In domeniul DIP,
acest principiu exprimă regula potrivit căreia, întreaga activitate de apărare socială împotriva
comiterii crimelor internaţionale trebuie să se desfăşoare în baza şi în strictă conformitate cu
legea. Principiul legalităţii îşi are aplicare şi în ceea ce priveşte colaborarea statelor în vederea
incriminării şi sancţionării infracţiunilor internaţionale.
Principiul legalităţii reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei împotriva oricăror fapte
de abuz din partea autorităţilor judiciare şi o garanţie că legea se va aplica numai faptelor comise
după intrarea în vigoare a legii incriminatoare.
Acest principiu este prevăzut în „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” - 1789,
„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”-1948, „Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice”-1966, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” - 1950. Astfel, în virtutea
respectării principiul legalităţii în DIP, trebuie avute în vedere următoarele ideei:
a) legea penală nouă nu retroactiovează (nullum crimen sine lege praevia, nulla
poena sine lege praevia),
b) descrierea exactă în lege a faptei incriminate şi prevederea clară a sancţiunii
aplicabile (nullum crimen sine lege certa, nulla poena sine lege stricta),
c) respectarea legalităţii procesuale (nullum justiţia sine lege, nullum judicium
sine lege).
Inspirat din dreptul penal intern, acest principiu constituie o garanţie judiciară
fundamentală, în sensul că nicio persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârşit-o
nu era prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei.

23
 Convenţiile internaţionale cu caracter penal prevăd că nimeni nu va putea fi condamnat
pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost săvârşite, nu constituiau un act
delictuos potrivit dreptului internaţional.
Legalitatea incriminării infracţiunilor - nullum crimen sine lege - şi al legalităţii pedepselor
- nulla poena sine lege - sunt principii potrivit cărora nu există infracţiune dacă fapta nu este
prevăzută de legea penală, anterior săvârşirii acesteia şi, respectiv, nici o pedeapsă nu poate fi
aplicată dacă ea nu era prevăzută de legea penală, înainte de comiterea faptului incriminat.
În considerarea caracterului cutumiar al numeroaselor norme ale dreptului internaţional,
societatea internaţională a decis în favoarea principiului legalităţii încriminării infracţiunilor
internaţionale, indiferent dacă acestea sunt încriminate sau nu în legislaţia penală internă a
statelor.
Art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. la 10 decembrie 1948, prevede că “nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni
care, în momentul când ele au fost comise nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului
naţional sau internaţional”.
În proiectul Codului crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii a fost inserat principiul
legalităţii pedepsei, pedeapsa urmând a fi aplicată în funcţie de caracterul şi gravitatea faptei.
Art. 77 din Statutul Curţii Criminale Internaţionale stabileşte două categorii de pedepse,
şi anume pedeapsa principală şi pedeapsa complementară. Art. 80 stipulează că reglementarea
pedepselor prin acest Statut nu va afecta aplicarea de către state a pedepselor prevăzute de dreptul
lor intern sau de legea statelor care nu stipulează pedepsele înscrise în Statut.
În lipsa unei legislaţii universale sistematizate, existenţa încriminării faptelor se
determină în dreptul internaţional penal prin analiza tuturor izvoarelor principale ale dreptului
internaţional, apelând şi la datele oferite de jurisprudenţă şi doctrină, făcând trimiteri la dreptul
intern al statelor în ceea ce priveşte pedeapsa ce urmează a fi aplicată.
Astfel, principul legalităţii guvernează şi DIP, lucru dovedit de prevederea lui în mod
expres în statutele tribunalelor intemaţioanle ad-hoc sau permanente.

2. Principiul represiunii universale

Spre deosebire de dreptul intern, în care acţionează principiul teritorialităţii legii penale, în
dreptuil internaţional penal sancţionarea faptelor grave se poate face de către orice stat, indiferent
de naţionalitatea făptuitorului, de locul unde a fost săvârşită infracţiunea ori aceasta şi-a produs
efectele, de statul care a fost lezat prin fapta respectivă sau de locul unde a fost prins făptuitorul.
În convenţiile internaţionale care incriminează anumite fapte penale, de regulă se includ
prevederi în sensul că statele părţi sunt obligate să descopere persoanele bănuite de a fî comis
respectivele fapte şi să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi naţionalitatea lor.
În cazul pirateriei maritime, de exemplu, oricare stat are dreptul să urmărească navele pirat
în largul mării şi, capturându-le, să le supună legilor şi jurisdicţiei sale, oricare ar fî naţionalitatea
navelor interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naţionali ai săi şi nu a afectat
interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar nava sau echipajul nu au
naţionalitatea sa.
Acest principiu operează în dreptul penal intern, protejând prin sancţiuni penale ordinea
internă a statului. Urmărind protejarea intereselor comunităţii internaţionale, dreptul internaţional
penal nu se limitează la frontierele unui singur stat şi nu depinde de voinţa unui stat oarecare.

24
 Întrucât dreptul internaţional penal nu se prezintă ca un cod unitar, asemănător celui din
dreptul intern, deoarece nu există un aparat represiv unic şi unitar, rolul acestuia se manifestă în
forme specifice.
Infracţiunile internaţionale sunt supuse principiului represiunii universale, în temeiul căruia
orice stat are dreptul să judece orice faptă penală încriminată în conformitate cu normele
dreptului internaţional penal.

3. Principiul imunităţii de jurisdicţie

Ca o excepţie de ordin procedural, unele categorii de persoane - agenţii diplomatici, se
bucură de imunitate de la jurisdicţia penală a unui stat străin.
Imunitatea nu se confundă cu înlăturarea caracterului infracţional al faptelor săvârşite.
Beneficiarul imunităţii nu poate fi urmărit sau judecat, dar rămâne obligat să respecte legea,
săvârşind infracţiunea în cazul încălcării acesteia.
De această imunitate nu beneficiază persoanele care au comis crime împotriva păcii, crime
de război sau crime împotriva umanităţii, calitatea oficială neavând relevanţă în aceste situaţii, în
care dreptul internaţional nu admite nici o cauză care să înlăture răspunderea penală.
În acest sens, art. 27 alin. 1 din Statutul Curţii Penale Internaţionale precizează în mod
expres că “Acest Statut se va aplica în mod egal tuturor persoanelor, fără vreo distincţie bazată pe
capacitatea oficială”. Potrivit acestei prevederi, capacitatea oficială în calitate de şef al statului
sau al guvernului nu va scuti în nici un caz o persoană de răspundere penală potrivit Statutului şi
nu va constitui un motiv de reducere a sentinţei.
Aplicarea dispoziţiilor Statutului suscită unele probleme legate de conflictul dintre această
normă şi principiul imunităţii suveranului, consacrat de constituţiile modeme, potrivit căruia şeful
de stat se bucură de imunitate penală în timpul exercitării mandatului său, fiind determinat astfel
un impediment procedural, valabil pe perioada în care o persoană exercită funcţia de şef al
statului. Totodată, şefii de stat beneficiază, pe plan internaţional, de prevederile art. 1 alin. 1 din
Convenţia pentru prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici.
Categoriile de persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie şi modalităţile de aplicare
ale acestei imunităţi sunt stabilite prin Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice,
din 18 aprilie 1961.

4. Imprescriptibilitatea crimelor contra păcii, a crimelor de război şi a crimelor contra

umanităţii
Faptul că pedeapsa nu a fost pusă în executare într-o anumită perioadă de timp, nu conduce
la exonerarea de răspundere penală pentru faptele săvârşite, întrucât, în dreptul internaţional penal
prescripţia nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii sau a executării pedepsei. Gravitatea
deosebită a crimelor contra păcii, a crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii şi
interzicerea fermă a agresiunii în dreptul internaţional sunt în măsură să justifice neaplicarea
prescripţiei în dreptul internaţional.
Principiul este de dată mai recentă, el fiind prevăzut pentru prima dată de Convenţia asupra
imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 26.11.19684.
Din cuprinsul Convenţiei rezultă că este vorba atât de prescripţia răspunderii penale, cât şi
de prescripţia executării pedepselor.

4
Ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969.
25
 Convenţia precizează că dispoziţiile acesteia se aplică atât reprezentanţilor autorităţilor de
stat, cât şi particularilor, care au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea unei
crime din categoriile menţionate sau care ar fi luat parte la plănuirea în vederea comiterii
acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi reprezentanţilor autorităţilor de stat care vor fi
tolerat săvârşirea lor.
Principiul a fost consacrat ulterior şi în alte documente juridice internaţionale, între care
Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de
război, adoptată în 25.01.19745.
Argumentele aduse pentru declararea ca imprescriptibile a acestor categorii de crime sunt
că acestea reprezintă cele mai grave crime de drept internaţional, că reprimarea efectivă a
acestora este un element important în prevenirea unor asemenea crime, în protejarea drepturilor
omului şi libertăţilor sale fundamentale şi că aplicarea regulilor de drept intern referitoare la
prescripţia infracţiunilor şi în ce priveşte asemenea crime ar avea drept rezultat nepedepsirea
crimelor încă nedescoperite şi neexecutarea pedepsei de către cei condamnaţi în contumacie.
Şi dreptul penal intern, în art. 153, alin. 2 lit. a) declară imprescriptibile aceste categorii
de fapte.

5. Principiul legitimei apărări

Potrivit prevederilor art. 51 din Carta Naţiunilor Unite, legitima apărare nu poate fi
exercitată decât în situaţia în care statul care face uz de acest drept împotriva unui atac armat
declanşat împotriva lui.
Folosirea forţei armate, ca răspuns la un atac armat, are anumite limite în timp, spaţiu şi
în intensitate, deci este proporţional cu natura atacului. Starea de necesitate nu poate fi invocată
dar, în anumite împrejurări speciale, încălcarea neintenţionată a legilor războiului poate constitui
o scuză a necesităţilor militare.
Legitima apărare în dreptul internaţional are în vedere statul al cărui teritoriu, persoane
sau bunuri care se găsesc pe teritoriul său sunt ţinta atacului armat, şi nu se referă la resortisanţii
acelui stat care se pot găsi în pericol în afara teritoriului acelui stat.

6. Principiul răspunderii penale individuale

Indiferent dacă o crimă internaţională a fost săvârşită de către o persoană care acţionează
în calitate de agent al statului, sau de către o persoană particulară, în nume propriu, răspunderea
penală va reveni întotdeauna persoanei respective. Se are în vedere că, indiferent de situaţie, orice
hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de această natură, aparţine oamenilor, persoane bine
determinate, care trebuie să acţioneze în cadrul normelor legale, să se conformeze interdicţiilor
impuse de legea penală internaţională.
Secolul XX proclamă răspunderea penală individuală prin Tratatul de la Versailles, care
stabilea deptul Puterilor Aliate de a judeca şi pedepsi persoanele fizice responsabile pentru
violarea legilor şi obiceiurilor de război, în timp ce prevedea că împăratul Wilhelm al Il-lea de
Hohenzollem este responsabil pentru ofensă supremă asupra moralităţii internaţionale şi
sacralităţii tratatelor. Ulterior, tribunalele internaţionale de la Nurenberg şi Tokyo au stabiit
pentru prima dată, clar, principiul răspunderii penale internaţionale individuale. Mai târziu,
Adunarea Generală ONU a adoptat Rezoluţia nr. 95(1), intitulată Afirmarea principiilor dreptului
internaţional recunoscute de Cartă şi Tribunalul de la Nurenberg. 5

5
Ratificată de România prin O.G. nr. 91/1999.
26
7. Irelevanţa juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat
În dreptul internaţional contemporan, care cuprinde reglementări ample cu privire la
răspunderea internaţională a statelor şi în care s-a statuat fură dubiu răspunderea persoanelor
fizice pentru faptele penale săvârşite prin încălcarea normelor de drept internaţional, scuza
îndeplinirii de către autorii infracţiunilor a unui act de stat, nu poate fi primită, statele şi
persoanele având obligaţia de a-şi regla comportamentul în conformitate cu cerinţele legalităţii
internaţionale. Ca urmare, săvârşirea unei fapte penale în îndeplinirea unei însărcinări de stat nu
poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii penale a autorului.
A se admite exonerarea de răspundere a unei persoane pentru faptul de a fi comis o
infracţiune din dispoziţie guvernamentală, ca un act de stat ar însemna, practic, să se justifice cele
mai grave crime şi să se promoveze arbitrariul în cadrul legalităţii internaţionale.
Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respinsă în cuprinsul a numeroase convenţii
internaţionale. în acest sens, Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurenberg prevedea
în art. 7 că: „ situaţia oficială a acuzaţilor, fie ca şefi de state, fie ca înalţi funcţionari, nu va fi
considerată nici o scuză absolvitorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei”, iar în sentinţa sa
tribunalul menţionat a respins categoric teoria actului de stat invocată de apărătorii acuzaţilor,
argumentând, între altele, că cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să
invoce mandatul pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând acest mandat a
depăşit el însuşi puterile pe care i le recunoaşte dreptul internaţional.

8. Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală

Spre deosebire de dreptul intern, în cadrul căruia dacă o persoană a acţionat din ordinul
expres al superiorului său poate să fie în anumite condiţii absolvit de răspundere penală, un
asemenea ordin fiind asimilat constrângerii morale, în dreptul internaţional ordinul superiorului
nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
În cazul săvârşirii unei fapte penale din ordin superior, răspunzători penal sunt atât
autorul faptei, cât şi persoana care a dat ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârşită sau ca
autor al unei infracţiuni distincte.
Acest principiu rezultă din majoritatea convenţiilor penale internaţionale, dar cu
deosebire din cele privind crimele de război.
Tribunalele de la Nűrenberg şi Tokio, respingând scuza absolvitorie a ordinului
superiorului, au admis, însă, că în anumite circumstanţe faptul de a fi acţionat criminal din ordin
ar putea fî considerat ca un motiv de micşorare a pedepsei, dacă tribunalul ar aprecia că aceasta ar
fi în interesul justiţiei.
Statutul Curţii Penale Internaţionale, semnat la Roma la 17 iulie 1998, dând expresie acestui
principiu, precizează că în orice împrejurare un ordin de a comite crima de genocid sau o altă
crimă împotriva umanităţii este un ordin în mod evident ilegal, deci pentru asemenea infracţiuni
nu se va putea invoca scuza unei dispoziţii primite din partea unui guvern sau a unui superior.

9. Principiul unicităţii răspunderii penale internaţionale (non bis in idem):

Conform acestei reguli de drept, nu se poate antrena de două ori răspunderea
internaţională penală, sau o răspundere internaţională şi una internă. Categoric răspunderea
internaţională primează în faţa celei interne, deoarece se lezează valori sociale ce aparţin
societăţii internaţionale cu efecte asupra întegii umanităţi, asigurându- se preeminenţa jurisdicţiei
internaţionale în detrimentul celei interne6.

27
 În alţi termei, principiul non bis in idem stabileşte că nimeni nu poate fi pedepsit de două
ori pentru aceeaşi faptă sau să execute de două ori o pedeapsă pentru aceeaşi infracţiune, ţinându-
se seama astfel de autoritatea de lucru judecat.
Izvoarele acestui principiu sunt Statutele Tibunalelor Internaţionale Penale şi cel al
Tribunalului de la Roma, pecum şi în unele documente internaţionale, cum ar fi: „Convenţia de
la Bruxelles cu privire la principiul non bis in idem”- Bruxelles 1986, „Convenţia de la
Schenghen” din 1990, protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”,
Strasbourg 1984, unde se menţionează expres că „nu este posibilă nici o derogare de la aceste
prevederi”, „Convenţia Europeană de extrădare” din 1957, „Convenţia Europeană privind
valoarea internaţională a hotărârilor represive”- Haga 1970, „Convenţia Europeană privind
transferul de proceduri în materie penală” - Strasbourg 1972.

10. Principiul umanismului

Acesta presupune ca întreaga activitate de realizare a justiţiei internaţionale penale să
pornească de la interesele fundamentale ale omului, împreună cu drepturile şi libertăţile sale
ocupând locul central în cadrul activităţii de conservare a valorilor supreme ale umanităţii.

Este un principiu prevăzut expres şi în Constituţia României, cu referire specială la

dreptul penal, astfel, art. 22 din Constituţie prevede că:
* “dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică sunt garantate”;
* “nimeni nu poate fi supus torturii sau tratamentelor inumane”;
* “pedeapsa cu moartea este interzisă”.
Conform acestui principiu constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman, cu rol
de reeducare şi să nu apară ca o pură vindicta (răzbunare). întreaga reglementare penală trebuie să
pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului, având dublu rol:
* protecţia pe care dreptul internaţional penal trebuie să o acorde persoanei
fizice incriminând fapte îndreptate împotriva păcii şi securităţii mondiale, dar şi
* caracterul uman al constrângerii penale, fără supunerea persoanei la umilinţe
şi badjocură, acest principiu opunându-se adoptării unor sancţiuni penale
inumane sau degradante;
Umanismul dreptului penal reprezintă o cerinţă indispensabilă a operei de creare şi
aplicare a justiţiei internaţionale penale. Regimul executării sancţiunilor trebuie să aibă ca scop
reeducarea şi reinserţia socială a infractorilor;
Acest principiu a fost consacrat în unele documente internaţionale, cum ar fi: Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice - art. 7”, .Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului - art. 5”, „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane, ori degradante - art. 10”, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ~
art. 3”, „Convenţia privind transferarea persoanelor condamnate”, etc.

Având în vedere cele menţionate mai sus, guvernat de aceste reguli ridicate la rang de
principii, DIP se realizează într-un mod organizat şi bine conturat, dar totuşi deschis la noi reguli
care să sublinieze tendinţa statelor de a se unifica în lupta internaţională împotriva criminalităţii.
Alături de aceste principii, DIP respectă şi principiile dreptului internaţional public.
Dintre acestea menţionăm:

1. Egalitatea suverană - (acesta este consacrat în numeroase documente, dar în primul rând în
Carta Naţiunilor Unite). Principiul constă în ansamblul drepturilor statului legate de soluţionarea
problemelor sale interne şi ale relaţiilor sale externe, cu respectarea principiilor şi normelor
28
dreptului internaţional. Suveranitatea include dreptul exclusiv al statului de a-şi adopta legile şi
reglementările aplicabile pe teritoriul său, de a asigura organizarea de stat, de a decide singur
asupra diferitelor probleme ale vieţii politice, sociale şi culturale. Exercitarea suveranităţii
înseamnă independenţă în raport cu alte state.

2. Nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa - acesta este consacrat Carta Naţiunilor

Unite şi prevede interzicerea folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa în relaţiile dintre state,
precum şi interzicerea recurgerii la restrângeri ecomomice sau politice. Astfel, conform acestui
principiu un război de agresiune este considerat crimă împotriva păcii. Consiliul de Securitate
poate să decidă în caz de agresiune întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice, a
comunicaţiilor pe calea ferată, pe mare sau chiar reperea relaţiilor diplomatice. In tratatele de
drept internaţional agresiunea este definită ca fiind folosirea forţei armate de către un stat
împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui stat în orice mod
incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite”.

3. Integritatea teritorială a statelor - acesta este prevăzut în Declaraţia asupra principiilor

dintre statele participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa şi este
confirmat şi de Carta Naţiunilor Unite. Acest principiu consacră inviolabilitatea frontierelor,
precum şi afirmarea dreptului fiecărui stat la integritate teritorială şi la angajamentul tuturor
celorlaltor state de a o respecta. Ca elemente fundamentale ale acestei reguli de drept menţionăm:
- obligaţia statelor de a se abţine de la orice atentat împotriva frontierelor statelor, care sunt
considerate inviolabile,
- statele trebuie să se abţină de la orice act de acaparare a unei părţi sau a întregului
teritoriu al unui alt stat.

4. Reglementarea paşnică a diferendelor - este unul dintre cele mai importante principii ale
dreptului internaţional. Problema reglementării pe cale paşnică a diferndelor interstatale a fost
examinată pentru prima dată în cadrul Conferinţelor de la Haga din 1889 şi 1907. Astfel, se
impune părţilor obligaţia de a depune toate eforturile pentru evitarea conflictelor armate şi
soluţionarea lor în mod paşnic prin intermediul diplomaţiei, a bunelor oficii, mediere, comisii de
conciliere, etc. Acest principiu se respectă prin:
- obligaţia de a reglementa orice diferend numai pe cale paşnică,
- obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a diferendelor,
- libera alegere a mijloacelor de soluţionare pe care părţile le consideră cele mai
potrivite,
- obligaţia de a soluţiona diferendele pe baza egalităţii suverane a statelor şi în
conformitate su scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite.

5. Neamestecul în treburile interne ale unui stat - astfel, este interzisă intervenţia directă sau
indirectă în afacerile unui stat. In primul rând, se interzice intervenţia armată, constrângerea
armată sau ameninţarea cu aceasta într-un stat sau împotriva acestuia. De asemenea, un stat nu
poate recurge la măsuri economice, politice sau de altă natură pentru a convinge un alt stat să i se
subordoneze. Singura excepţie o reprezintă situaţia în care un stat ar reprezenta un pericol grav
pentru pacea şi securitatea mondială. în acest caz, Consiliul de Securitate al ONU este singurul
care poate lua măsuri conform Cartei Naţiuniloor Unite inclusiv măsuri de recurgere la forţă sau
alte forme de constrângere.

6. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele - este consacrat de Carta Naţiunilor Unite şi
cuprinde dreptul fiecărui popor de a-şi stabili statutul politic în deplină libertate şi fără nici un
amestec din afară. Conform acestei reguli de drpt statele au dreptul de a fi suverane şi
independente şi de a se asocia în mod liber cu un alt stat independent sau de a se integra în acesta.
Acest principiu se referă la popoare şi nu la minorităţi naţionale sau alte grupuri etnice.
29
7. Cooperarea între state - acesta este un principiu, dar şi un mod ce a se manifesta din partea
statelor. Acestea au dreptul, dar şi obligaţia de a coopera în diferite domenii ale vieţii sociale.

8. Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului - acesta nu este numai un

principiu al dreptului internaţioanl, ci o preocupare contemporană majoră a tuturor statelor lumii
moderne şi civilizate. Acest principiu este cristalizat în existenţa unor multitudini de documente
prin care se prevăd şi se garantează respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. Aceste
instrumente sunt serioase garanţii că omul reprezintă valoarea supremă demnă de toată protecţia
şi atenţia din partea tuturor. Printre cele mai importanţe documente precizăm: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului - 10.12.1948, Convenţia europeană privind protecţia drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale - Paris 04.11.1955, Carta Africană a drepturilor omului -
Nairobi 1981, etc.

9. Respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul

internaţional (pacta sunt servandă) - este principiul care stă la baza unor relaţii trainice şi
ordonate între state. Astfel, statele au obligaţia de a respecta cu bună credinţă toate obligaţiile
asumate în tratatele pe care le-au încheiat.

2. Explicarea unor concepte cu care operează DIP

Ca fiecare ştiinţă, sau ramură a dreptului şi DIP operează cu o serie de concepte specifice,
pe care trebuie să le explicăm pentru a înţelege cât mai bine obiecul de studiu al acestei
discipline. Astfel:
3.A) Infracţiunea internaţională (crima internaţională): desemnează faptele incriminate
şi sancţionate de DIP. Acest concept a apărut din dorinţa statelor ca persoanele să răspundă
conform intensităţii infracţiunii comise, adică la nivel internaţional. Cuvântul crimă provine din
englezescul crime, care înseamnă infacţiune, delict, violare a legilor.
Lato sensn, semnifică toate faptele sancţionate de dreptul internaţional penal, prin care se
lezează pacea şi securitatea internaţională, umanitatea, drepturile omului, pecum şi toate celelalte
fapte vătămătoare pentru valorile supeme ale omenirii.
Strico sensu, desemnează acele fapte extrem de grave, precum: crime împotriva păcii,
crime de război, crime împotiva umanităţii.
3.B) Delictul internaţional: semnifică acele infracţiuni care sunt caracterizate de un
element de extraneitate, dar de un pericol social abstact şi concret mai mic decât cel al crimelor
internaţionale. Ca exemplu: sclavia,pirateria, traficul internaţional de droguri.
Acestea se vor judeca de instanele interne ale statelor şi nu vor urma procedura
jurisdicţiei internaţionale.
3.C) Faptul internaţional ilicit: cuprinde crima internaţională şi delictul internaţional,
pecum şi toate situaţiile în care se încalcă prevederile dreptului internaţional public, chiar şi fără
conotaţie penală „violări grave ale obligaţiilor ce decug din normele imperative de drept
internaţional.7”
3.D) “Încălcări grave” ale Convenţiilor de la Geneva: Convenţiile de la Geneva, care
reprezintă certificatul de naştere al dreptului internaţional umanitar, folosesc pentru definirea
faptelor incriminate de convenţie această sintagmă, de “încălcări grave”, ce semnifică toate
acţiunile sau inacţiunile prin care nu se respectă prevederile Convenţiilor, respectiv uciderea
nebeligeranţilor, bombardarea spitalelor, otrăvirea inamicului, uciderea copiilor, a femeilor şi
bătrânilor, etc.
3.E) Fapte cu consecinţe prejudiciabile la nivel internaţional: sunt faptele
neincriminate la nivel internaţional, dar prin comiterea lor se produc urmări cu consecinţe
prejudiciabile la nivel intenaţional (ex. poluarea), cu dane transfrontaliere. Acestea nu atrag
răspunderea internaţională, ci răspunderea internă a persoanelor vinovate.

30
 CURSUL NR. 4
Ideea de justiţie internaţională şi evoluţia sa istorică
Planul cursului:
1. Contribuţia lui Vespasian V. Pella la apariţia şi dezvoltarea DPI şi a DIP (1897-1952)
2. Justiţia penală internaţională
2.l. Scurtă privire istorică
2.2. Proiectele Naţiunilor Unite pentru instituirea unei jurisdicţii penale internaţionale
2.2.1. Rolul convenţiilor şi tratatelor în soluţionarea crimelor internaţionale
2.2.2.Contribuţia României la elaborarea primelor instrumente juridice pentru
înfăptuirea justiţiei penale internaţionale

3. Convenţia pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale

1. Contribuţia Iui Vespasian V. Pella la apariţia şi dezvoltarea DPI şi a DIP (1897-

1952)
Vespasian V. Pella este considerat părintele dreptului internaţional penal. S-a născut în
Bucureşti, în ziua de 17 ianuarie 1897. La vârsta de 23 de ani - după un strălucit doctorat în Drept
şi diplomat în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din Paris - este numit profesor universitar la
Facultatea de Drept din Iaşi, apoi la Universitatea din Bucureşti. în paralel, ţine cursuri la
Academia de Drept Internaţional din Haga, Institutul Universitar de înalte Studii Internaţionale
din Geneva, Universitatea Franceză din New York.
La vârsta de 25 de ani - în 1922 - intră în viaţa politică, fiind ales deputat, reconfirmat de
scrutinul din 1927. S-a remarcat atât ca orator, cât mai ales ca expert în elaborarea mai multor
proiecte de legi. Ca vicepreşedinte al Grupului Interparlamentar Român, începând cu anul 1925,
obţine succese de prestigiu în cadrul conferinţelor interparlamentare de la Washington, Ottawa,
Berlin, Geneva, Madrid.
Adevărata carieră internaţională a lui Pella începe în anul 1927, când devine delegat al
României la Societatea Naţiunilor până în 1938 unde a lucrat alături de Nicolae Titulescu, de a
cărui preţuire s-a bucurat. Câteva importante misiuni i-au conferit un prestigiu deosebit. Astfel, în
1929 a fost numit delegat al Guvernului Român la Conferinţa Diplomatică a Societăţii Naţiunilor
pentru reprimarea falsului de monedă. Vespasian V. Pella a fost expert ONU pe probleme penale
internaţionale, ministru extraordinar şi plenipotenţiar la Haga şi Berna, preşedinte al Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal. Insă cea mai importantă contribuţie a sa în domeniu a fost
31
participarea ca raportor Ia Conferinţa pentru Reprimarea Terorismului şi Crearea unei Curţi
Penale Internaţionale, în 1937, când şi-a dobândit renumele de fondator al dreptului internaţional
penal.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, s-a remarcat în plan diplomatic, dar şi ca
specialist în drept internaţional, eminentul jurist român Vespasian V. Pella, care împreună cu alţi
reputaţi diplomaţi români, precum Nicolae Titulescu şi-au adus contribuţia la elaborarea unor
instrumente juridice internaţionale care vizau păstrarea păcii şi ordinii internaţionale.
Vaspasian V. Pella, fără a omite din câmpul său de activitate problemele generale privind
interzicerea războiului de agresiune, s-a făcut cunoscut mai ales printr-o serie de propuneri şi
iniţiative concrete vizând sancţionarea infracţiunilor internaţionale, în felul acesta, activitatea sa
constituind unul dintre elementele cele mai importante ale prezenţei româneşti în gândirea
politică şi juridica interbelică.
Concomitent cu activitatea didactică şi ştiinţifică, Vespasian Pella a desfăşurat o
prodigioasă activitate diplomatică în cadrul Ligii Naţiunilor. Astfel, a fost delegat al României la
mai multe sesiuni ale acestei organizaţii internaţionale, la Conferinţa pentru dezarmare, a fost
raportor al mai multor comisii internaţionale care au funcţionat în cadrul Ligii Naţiunilor.
În condiţiile în care numeroşi intelectuali români de valoare aveau să fie ţinta unor
inumane şi incalificabile represiuni, după 1948 a fost nevoit să-şi părăsească ţara, retrăgându-i- se
în mod abuziv cetăţenia română. După mai multe călătorii în străinătate, s-a stabilit definitiv la
New York. EI a continuat să desfăşoare însă în continuare o importantă activitate ca expert al mai
multor organizaţii internaţionale şi, în primul rând, al Organizaţiei Naţiunilor Unite. De această
perioadă a activităţii sale este legat „Memorandumul’' pe care l-a prezentat în 1950 asupra unui
Proiect de cod de sancţionare a crimelor contra păcii şi umanităţii, la cererea Secretarului General
al O.N.U. A desfăşurat concomitent, în toată această perioadă, o remarcabilă activitate ca
preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, ca secretar general şi fondator al Biroului
Internaţional pentru unificarea dreptului penal şi cu vicepreşedinte al Asociaţiei Juridice
Internaţionale.
Numele lui Vespasian Pella rămâne legat de ideea sancţionării infracţiunilor
internaţionale, şi în primul rând a crimei de agresiune, în condiţiile în care interesele unor state
mici erau insuficient apărate de normele dreptului internaţional şi tratatele existente în vremea sa.
în cadrul Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, Vespasian Pella considera că misiunea
dreptului penal este aceea de a apăra pacea internaţională, deoarece, până atunci această misiune
„nici diplomaţia, nici politica Societăţii Naţiunilor nu au reuşit să o îndeplinească".
În condiţiile în care pe plan internaţional în rândul juriştilor se purta o vie dezbatere în
legătură cu cine trebuia să răspundă de fapt cu privire la crimele internaţionale, dacă în legătură
cu acestea urmau să răspundă direct statele sau numai executanţii persoane fizice, marele jurist şi
diplomat român susţinea ideea unei răspunderi cumulative, atât a statelor, cât şi a indivizilor,
pentru infracţiunile care aduceau atingere legii internaţionale.
Într-o epocă în care era considerat o axiomă aforismul lui Napoleon, în sensul că
„crimele colective nu angajează pe nimeni", Vespasian Pella se manifesta cu hotărâre ca un
promotor al ideii responsabililăţii penale a statelor, concomitent şi distinct de răspunderea penală
de care se faceau pasibili indivizii, persoane fizice ce ar fi comis astfel de crime, beneficiind de
poziţii mai mult sau mai puţin oficiale. Ideile esenţiale ale concepţiei sale, care au devenit astăzi
unanim cunoscute şi preţuite, au fost enunţate într-o valoroasă lucrare pe care a publicat-o în
1925, la vârsta de nici 28 de ani, intitulată sugestiv „Criminalitatea colectivă a statelor şi
dreptul penal al viitorului”.
Această carte a stârnit o remarcabilă vâlvă în rândul specialiştilor care, indiferent dacă
acceptau integral sau nu tezele sale, recunoşteau valoarea cu totul deosebită a ideilor pe care

32
juristul român le avansase în această deosebit de importantă lucrare. în lucrarea menţionată,
V.V.Pella fundamenta, cu argumente cât se poate de judicios alese, susţinerea că războiul de
agresiune reprezintă o crimă internaţională dintre cele mai grave. El se pronunţa deschis
împotriva ideii privită ca o axiomă în literatura occidentală de specialitate din acea vreme potrivit
căreia războiul ar fi trebuit considerat ca un mijloc de rezolvare a conflictelor internaţionale. „în
timp ce până în prezent dreptul internaţional public acorda o importanţă egală dreptului păcii şi
dreptului războiului, arăta Pella în viitor această ştiinţă va fi transformată în chiar bazele sale,
neexistând decât un singur drept: dreptul păcii. Ar fi absurd de a mai concepe existenţa şi a unui
drept al războiului, adică un drept al crimei”.
Pornind de la teza războiului-crimă internaţională şi a conceperii dreptului internaţional
ca un drept al păcii, care interzice agresiunea, V.V.Pella a fundamentat, în scrierile sale,
necesitatea consacrării pe plan juridic a responsabilităţii statelor pentru încălcarea dreptului
internaţional.
Proiectul de Cod penal internaţional avansat de Vespasian Pella încă din 1926 prevedea
printre sancţiunile ce puteau fi aplicate statelor: sancţiuni diplomatice, sancţiuni juridice,
sancţiuni economice şi folosirea forţei armate. Infracţiunile avute în vedere de juristul
român erau, în primul rând, crima internaţională de agresiune, încălcarea zonelor demilitarizate,
nesocotirea hotărârilor Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, pregătirea pe teritoriul unui
stat a unor atentate împotriva securităţii altor state, imixtiunea unui stat pe cale de subversiune în
luptele politice ce se desfăşoară într-un alt stat, ameninţarea cu războiul de agresiune, încălcarea
imunităţii diplomatice a reprezentanţilor străini şi altele.
Printre infracţiunile comise de indivizi erau înscrise acţiunea unui conducător de stat de a
declara un război de agresiune, abuzul privilegiilor diplomatice pentru a săvârşi acţiuni contrare
principiilor ordinii publice internaţionale, încălcarea legilor războiului, răspândirea de ştiri false
de natură să pună în pericol pacea.
Viziunea lui Vespasian Pella cu privire la crimele internaţionale era, prin urmare, o
viziune amplă, de largă deschidere, fundamentată ştiinţific, care avea în vedere pe de o parte
incriminarea faptelor cu caracter criminal săvârşite de agenţi sau oficialităţi ale statelor, dar şi a
înseşi guvernelor care adoptaseră decizii criminale, de asemenea natură, care încălcaseră dreptul
internaţional şi care comiseseră cu ştiinţă infracţiuni internaţionale.
Consecinţa firească a tezei enunţate de Vespasian Pella cu privire la caracterul criminal
al războiului şi necesitatea sancţionării criminalităţii colectivă a statelor era ideea constituirii unei
Curţi Penale Internaţionale, instanţă de natură să confere un suport juridic şi o aplicaţiune practică
eforturilor pentru pedepsirea acţiunilor contrare dreptului internaţional.
Meritul deosebit al ideilor avansate de Vespasian Pella cu privire la calificarea războiului
drept crimă internaţională constă în aceea că ele erau enunţate într-o perioada în care războiul era
considerat un mijloc licit de soluţionare a diferendelor internaţionale, fiind bine cunoscut faptul
că abia la 27 august 1928, la Paris, a fost adoptat Pactul Briand Kellogg, prin care agresiunea a
fost interzisă. Ideile sale cu privire la responsabilitatea penală a statelor erau enunţate, astfel, cu
peste doi ani înainte de actele internaţionale de la terminarea celui de al doilea război mondial
prin care au fost instituite Tribunalele internaţionale de la Nűrnberg şi Tokio pentru judecarea
marilor criminali de război.
Juristul român avea, prin urmare, meritul de a anticipa o serie de teze şi construcţii
juridice care şi-au găsit locul abia mult mai târziu în gândirea internaţională. Trebuie subliniat
însă că marea sa idee privind crearea unei Curţi Penale Internaţionale nu s-a putut concretiza
deoarece Tribunalul de Ia Nűrnberg ca şi cel de la Tokio au fost, aşa cum se cunoaşte, instanţe de
excepţie, care au judecat numai pe anumiţi infractori şi anume pe principalii criminali de război.
Ceilalţi criminali au fost judecaţi, aşa cum se ştie, de diverse tribunale naţionale.

33
 În ştiinţa juridică au continuat însă, în anii postbelici, discuţiile în legătură cu acceptarea
creării unei Curţi Penale Internaţionale, multe state manifestând reţineri faţă de o asemenea idee
şi apreciind că nu este cazul ca propriii cetăţeni, chiar dacă ar comite fapte oricât de grave, să fie
încredinţaţi spre judecare unor instanţe internaţionale în loc să fie judecaţi de propriile lor
tribunale. Cu toate acestea, ideea Curţii Penale Internaţionale rămâne o idee deosebit de
importantă, pe care însuşi Vespasian Pella o considera o chezăşie a păcii şi stabilităţii
internaţionale, a cooperării statelor pentru eradicarea infracţiunilor ce puteau aduce atingere
intereselor unui număr mai mare de state, de fapt întregii comunităţi internaţionale.
Vorbind despre viitorul Curţii Penale Internaţionale. V.V.Pella spunea:"...daţi-
mi voie să consider simplul fapt al existenţei unei Convenţii pentru crearea unei Curţi
Penale Internaţionale drept o idee generatoare a unei noi şi importante dezvoltări a
justiţiei criminale internaţionale. Mişcarea în favoarea unei Curţi penale internaţionale
este destinată, de altfel, sa câştige o amploare şi o forţă crescândă, deoarece ... este
conformă evoluţiei urmate de drept în toate grupările omeneşti, în măsura în care se
internaţionalizează manifestările anumitor crime, Curtea va putea să-şi extindă
competenţa şi asupra altor infracţiuni prevăzute de convenţiile internaţionale. Ea va
putea deopotrivă sa se ocupe într-un viitor mai îndepărtat nu numai de răspunderea
indivizilor, dar şi de răspunderea anumitor colectivităţi care vor tulbura relaţiile
internaţionale".
Meritele lui Vespasian V. Pella, privind crearea unei Curţi Penale Internaţionale şi a
unui Cod represiv mondial au fost unanim recunoscute în lume, „el fiind cel care a aruncat
scânteia creatoare”, după cum spunea Jean Graven.
În România, după 1948, opera lui Vespasian Pella a fost trecută sub tăcere în mod cu
totul nejustificat, în perioada anilor '50 şi chiar '60, concepţiile sale au fost criticate cu virulenţă,
estimându-se că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale ar pune în pericol „suveranitatea"
statelor. Marile sale contribuţii şi idei directoare cu privire la cerinţa creării unei Curţi Penale
Internaţionale au fost pe nedrept calificate ca „utopice" ori "mondialiste" , lucrările marelui jurist
fiind totuşi cunoscute şi apreciate foarte mult pe plan internaţional, (una din sălile de judecată ale
Tribunalului Penal pentru fosta Iugoslavie purtându-i numele).
Cu toate acestea, în literatura juridică românească s-au emis şi puncte de vedere
curajoase, care au încercat să atragă atenţia cât de cât asupra posibilităţii de a accepta ideea unei
Curţi Penale Internaţionale care să judece crimele împotriva comunităţii naţiunilor. Regretatul
profesor Grigore Geamănu aprecia, de pildă, într-o lucrare scrisă în 1977, că „în cei peste
treizeci de ani care au trecut de la sfârşitul războiului, valabilitatea argumentelor care s-
au ridicat împotriva unei instanţe penale internaţionale a fost depăşită de însemnate
progrese realizate în domeniul dreptului internaţional, al legilor morale si al conştiinţei
umanităţii".
Este evident faptul că viziunile lui Vespasian V. Pella nu erau corelate la realităţile
existente la acel moment, dar timpul va dovedi corectitudinea raţionamentelor sale şi importanţa
idealului de justiţie promovat de acesta.
În 1919 Pella a publicat lucrarea “Delicte îngăduite”, în care facea o amplă analiză
juridico-fîlosofică a legislaţiei penale, apreciind că „principiile elementare ale moralei generale şi
ale moralei speciale trebuie transpuse în domeniul dreptului penal”. în lucrarea sa “La criminalite
collective des etats et le droit penal d’avenir” (1926), Vespasian V. Pella concluziona că „marea
crimă internaţională este războiul de agresiune”. Vespasian V. Pella a făcut parte din grupul de
experţi ai Societăţii Naţiunilor unde a pledat pentru „sancţionarea crimelor contra umanităţii.
Acesta şi-a adus o contribuţie importantă la organizarea justiţiei penale internaţionale şi a fost
judecător la Curtea Internaţională de la Haga.
Necesitatea elaborării unei Convenţii internaţionale pentru universalizarea reprimării
terorismului a fost abordată, în 1926, la iniţiativa României în cadrul Societăţii Naţiunilor. Iar un
34
proiect al Convenţiei pentru instituirea unei Curţi penale internaţionale împotriva terorismului a
fost elaborat de eminentul jurist român Vespasian V. Pella în 1935 şi prezentat Societăţii
Naţiunilor. Statele părţi la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului din 1937 se
angajau să prevină şi să reprime activităţile de acest gen, să-şi dea reciproc concursul în acest
sens, astfel, se “reafirma principiul de drept internaţional după care este de datoria oricărui stat să
se abţină el însuşi de la orice fapt destinat a favoriza activităţile teroriste îndreptate împotriva
altui stat şi să împiedice actele prin care acesta se manifestă”.
Vespasian V.Pella definea dreptul internaţional penal ca fiind: „o disciplină
juridică, care, în vederea apărării ordinii internaţionale, determină crimele împotriva
păcii şi umanităţii, prevăzând sancţiunile şi condiţiile de responsabilitate ale indivizilor,
statelor sau altor persoane juridice”.

2. Justiţia penală internaţională

2.l. Scurtă privire istorică
De-a lungul timpului, paginile istoriei au fost pline de conflicte, de războaie, de crime
teribile şi atrocităţi, care au lăsat în urmă victime nevinovate. Aceste lucruri au întărit ideea
creării unei justiţii internaţionale care să fie mai presus de interesele statelor. Datorită faptului că
au fost comise, de multe ori, crime care au depăşit graniţele jurisdicţiei naţionale, se impunea
înfiinţarea unei jurisdicţii internaţionale, având ca destinaţie specială pedepsirea şi eventual
prevenirea săvârşirii unor asemenea crime.
În acest sens, încă de la sfârşitul secolului XIX au existat preocupări ale juriştilor în
vederea instituirii unei jurisdicţii penale internaţionale. în anul 1872, jurisconsultul elveţian
Gustav Moinyer a prezentat Comitetului internaţional pentru ajutorul militarilor răniţi proiectul
unui tribunal compus din 5 membri, dintre care 2 numiţi de beligeranţi şi 3 de statele neutre.
Această propunere se baza pe conceptul jurisconsultului de organizare a unei jurisdicţii penale
internaţionale în vederea reprimării crimelor comise împotriva dreptului ginţilor.
Aceasta a fost un insucces, astfel că, îmboldit de dorinţa de a se face dreptate, Moinyer
reia această propunere 23 de ani mai târziu, în faţa mentorilor Institutului de drept internaţional
de la Cambridge, dar nici aici nu a avut succes.
Cu aceste încercări drept precedent, începând cu ultimii ani ai secolului XIX s-a
dezvoltat un cadru legal adecvat ce a permis urmărirea şi sancţionarea crimelor ce nu pot fî lăsate
la discreţia jurisdicţiilor naţionale. Bazele acestui cadru legal au fost dispoziţiile Convenţiilor de
la Geneva ale Crucii Roşii Internaţionale din anul 1864 şi a Convenţiilor de la Haga din 1907 şi
dispoziţiile art.227-230 ale Tratatului de la Versailles.
Milioanele de victime ale primei conflagraţii mondiale readuc în atenţia comunităţii
internaţionale problema responsabilităţii penale pentru crimele de război, comise în masă de
guvernanţii aflaţi la putere, care au declanşat şi purtat războiul, ca efect al politicii de forţă
adoptate. Un punct de referinţă îl constituie faptul că Tratatul de la Versailles stabilea pentru
prima dată răspunderea personală a unui şef de stat 1 pentru politica de încălcare a dreptului
ginţilor6 7, tot pentru prima oară apărând noţiunea de “crimă de război”.

6
Este vorba de împăratul Germaniei, Wilhelm al Il-lea de Hohenzolem.
7
După încheierea armistiţiului la 11 noiembrie 1918, care punea capăt primului Război Mondial, a fost creată o
Comisie internaţională pentru a se pronunţa asupra răspunderii criminalilor de război. Găsim în raportul comisiei
anterior menţionată propuneri cu privire la calificarea şi sancţionarea crimelor comise. Într-o primă categorie
erau clasate faptele constând în violarea cutumei şi a legilor războiului, spre exemplu uciderea ostaticilor,
deportarea persoanelor civile, aplicarea răspunderii colective, jaful etc. Autorii acestor crime urmau să fie supuşi
jurisdicţiei statului prejudiciat de comiterea lor. Într-o a doua categorie erau cuprinşi criminalii de război care
prin faptele lor au lezat mai multe state sau pe resortisanţii (supuşii) mai multor state şi care sunt făcuţi
răspunzători de următoarele fapte:
a) Aplicarea de rele tratamente prizonierilor de război sau resortisanţilor mai multor ţări, aflaţi în lagăre; b) Darea
35
 Potrivit prevederilor art.227 din Tratatul de pace încheiat la Versailles în 1919, fostul
Kaiser al Germaniei, Wilhelm al-II-lea urma să fie pus sub acuzaţie publică de către Puterile
aliate pentru "ofensa supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor".
Acestă "ofensă supremă" contra moralei internaţionale şi autoritatea sacră a tratatelor
constă în violarea neutralităţii Belgiei şi Luxemburgului şi a principiilor Convenţiei de la Haga -
în fond a dreptului ginţilor. Chiar dacă acestă dispoziţie nu făcea referire decât la o anumită crimă
de război (destul de vag determinată din punct de vedere juridic), prin afirmarea existenţei unei
morale internaţionale şi a responsabilităţii pentru încălcarea acesteia, se recunoştea prezenţa unor
norme universale care transced frontierelor internaţionale şi care sunt superioare suveranităţii
statului.
Clauzele Tratatului de la Versailles prevăzute în art.277 nu au fost însă aplicate întrucât
guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului împărat german. Doar ofiţerii germani luaţi
prizonieri au fost judecaţi de tribunalele militare franceze şi engleze, guvernul german refuzând
extrădarea criminalilor de război, excepţie făcând şase ofiţeri. Mai mult, S.U.A., ca principală
putere învingătoare şi beneficiară a războiului a impus celorlalţi parteneri punctul de vedere,
completând Tratatele de la Versailles, prin hotărârile Conferinţei de la Washington, din
decembrie 1921-februarie 1922.
Războiul mondial dintre anii 1914 - 1918 a fost dezlănţuit de către puterile imperialiste
pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă ale lumii, acapararea de colonii şi teritorii străine, astfel
că în conştiinţa comunităţii internaţionale au survenit reacţii profunde, care, alăturându-se
aspectului de responsabilitate penală a guvernanţilor, a impus preocupări temeinice şi au început
tratative în vederea creării unui cadru juridic permanent de exercitare a jurisdicţiei penale
internaţionale. In această direcţie s-au îndreptat şi preocupările mai multor organizaţii
internaţionale ale juriştilor, cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept
Internaţional şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal. Aceasta din urmă l-a avut ca preşedinte
pe reputatul jurist român Vespasian V. Pella.

2.2. Proiectele Naţiunilor Unite pentru instituirea unei jurisdicţii penale internaţionale
2.2.1. Rolul convenţiilor şi tratatelor în soluţionarea crimelor internaţionale
Convenţiile internaţionale de la Geneva (22 august 1864) şi de la Sankt Petersburg (11
decembrie 1868) sunt primele acte de drept internaţional care cuprind prevederi în favoarea
"ameliorării situaţiei militarilor răniţi pe câmpul de luptă." Se punea problema "atenuării pe cât
posibil a calamităţilor provocate de război" şi se dorea interzicerea folosirii acelor arme care
"erau contrare legilor umanităţii".
Sunt astfel primele texte oficiale de drept internaţional care evocă o anumită conciliere
între "necesitatea de a purta războaie şi aceea de a respecta legile umanităţii", dacă nu ţinem cont
de eforturile cu caracter strict religios, făcute de Biserica Catolică încă din epoca marii dezvoltări
a acesteia; Consiliul de la Laterano din 1139 declara "în afara legii" utilizarea arbaletelor sau
arcurilor care puneau în pericol multe vieţi omeneşti."

de ordine care au avut ca rezultat comiterea de infracţiuni pe teritoriul mai multor state; c) Comiterea de
infracţiuni care prin natura lor sunt de competenţa unui tribunal internaţional; d) Persoanele care, având calitatea,
nu au luat măsuri pentru pedepsirea crimelor de război. Criminalii de război din categoria a doua trebuiau să fie
deferiţi unei jurisdicţii internaţionale penale. în acest scop, comisia a propus crearea unui tribunal internaţional
compus din trei judecători britanici, trei judecători francezi, trei judecători italieni şi trei judecători japonezi,
cărora urma să le fie asociaţi judecători reprezentanţi ai ţărilor cu interese limitate (Belgia, România, Grecia,
Polonia, Portugalia, Serbia şi Cehoslovacia). Proiectul Comisiei s-a izbit însă de opoziţia delegaţiei americane,
care a obiectat pe motiv că tribunalul internaţional nu are o lege penală scrisă şi nici pedepse prevăzute de dreptul
cutumiar. Obiecţiile americane au contribuit astfel la compromiterea ideii de a se crea o jurisdicţie internaţională
represivă.
36
 Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 au prevăzut în continuarea acestor idei
"obligaţia ca pe timp de război, populaţia civilă şi beligerantă să rămână protejaţi de principiile
Dreptului ginţilor, aşa cum acestea rezultau din practicile stabilite între naţiunile civilizate din
legile umanităţii şi din conştiinţa publică".
Ideea umanitară de protecţie a populaţiei civile chiar şi în timpul conflictelor avea să
obţină o acceptare cvasiunanimă şi urma să impulsioneze activitatea de codificare a primelor
norme internaţionale în domeniu.
De asemenea, dreptul intern a avut un rol pozitiv în codificarea normelor internaţionale.
Spre exemplu, art.71 din Instrucţiunile din 1863 care prevedeau că "oricine răneşte în mod
intenţionat inamicul redus deja la neputinţă, îl omoară sau ordonă să fie ucis, sau încurajează
soldaţii săi să-l omoare, va fi executat, dacă culpabilitatea sa este demonstrată, fie că aparţine
armatei Statelor Unite, fie că este un inamic capturat după comiterea crimei".
În acest fel se poate vorbi de punerea bazelor, chiar dacă într-o formă embrionară, a ceea
ce se va numi ulterior Dreptul internaţional umanitar, care defineşte obligaţiile statelor cu referire
specială la conducătorii poliţiei ai acestora pe care trebuie să şi le asume şi să le respecte în cursul
desfăşurării conflictelor militare, obligaţii feudale pe existenţa unor legi imanente şi a unor valori
recunoscute şi protejate pe plan universal.
Ulterior adoptării acestei convenţii, apare şi prima situaţie practică în care se invocă
ideea unei responsabilităţi de tip universal.
Este cazul avertismentelor internaţionale adresate la 18 mai 1915 Imperiului Otoman,
referitor la masacrele comise împotriva populaţiei armene. Cu această ocazie, guvernele Marii
Britanii, Rusiei şi Franţei atenţionează că îi consideră responsabili personal pe fiecare din
membrii guvernului otoman de crimele comise în Turcia.
Avertismentul a rămas evident fără efecte, dar este prima manifestare oficială în care alte
state intervin faţă de crime ce nu sunt comise pe teritoriul lor sau împotriva propriilor cetăţeni,
invocând o responsabilitate universală a membrilor puterii politice.
Tratatul de pace de la Sevres, încheiat la 10 august 1920, conţinea o dispoziţie, în baza
căreia puterile aliate îşi manifestau voinţa de a aduce în faţa justiţiei persoanele responsabile de
comiterea masacrelor, urmând o idee similară celei deja preconizate prin Tratatul cu Germania
din 1919. Acest tratat nu a fost niciodată ratificat, doar înlocuit prin Tratatul de la Laussane din
1923 care prevedea - din contră - o amnistie generală pentru cei care au comis crime de război în
perioada 1914- 1922.
O acţiune pe plan naţional a avut totuşi loc, tribunalele militare turceşti condamnând
câţiva înalţi comandanţi militari pentru crime comise împotriva propriei populaţii în timpul
războiului, sentinţele fiind mai mult formale, iar condamnaţii fiind eliberaţi în scurt timp.
Pe plan strict normativ, este însă important de semnalat o primă cristalizare a unora
dintre crimele de natură universală care vor intra ulterior în competenţa instanţelor internaţionale,
inclusiv a viitoarei Curţi Penale Internaţionale.
Începutul a fost făcut prin menţionarea "crimelor de război" în cuprinsul celei de a IV-a
Convenţii de la Haga din 1907. în Preambulul acestui act internaţional şi-a găsit locul celebra
"Clauză Martens", care cerea interpretarea obligaţiilor statelor în conformitate cu "principiile
Dreptului ginţilor, aşa cum rezultă din uzanţele naţiunilor civilizate, din legile umanităţii şi din
exigenţele conştiinţei publice." Pe această construcţie juridică se vor întemeia acţiunile
întreprinse împotriva conducătorilor Turciei în 1915 ca şi ideea comisiei de anchetă din 1919 ce-
şi dorea tragerea la răspundere a "criminalilor de război."

37
 Aşa cum se poate observa din cele prezentate mai sus, chiar dacă nu există, în perioada
respectivă, o codificare completă a tratatelor, convenţiilor, precum şi o serie de acte şi norme
stabilite între state, era impusă o anumită conduită în caz de conflict armat.
Primul Război Mondial a demonstrat însă, printre altele, insuficienţa normelor
Convenţiilor de la Haga. Ulterior, Tratatul de la Versailles din 1919, care conţinea clauza
răspunderii penale pentru crima de război, alături de Pactul Societăţii Naţiunilor ce limita dreptul
statelor de a recurge la război şi Pactul Briand-Kellog care interzicea ducerea războiului ca mijloc
al politicii internaţionale au încercat să "normeze" relaţiile internaţionale între state.
Pornind de la constatarea că în timpul marilor bătălii ale războiului mondial regulile
impuse pe plan internaţional fuseseră în mică măsură respectate de beligeranţi, apare ideea
necesităţii unor noi reglementări ale războiului, în special pentru protejarea necombatanţilor, dar
şi a comportamentului combatanţilor pe timpul ducerii luptelor, ori a tratamentului aplicat
prizonierilor, răniţilor.
După primul Război Mondial, Comisia de jurişti creată la Convenţia de pace de la Paris,
în 1919, a alcătuit o listă care conţinea 32 de fapte considerate crime de război, începând cu
omoruri şi masacre, terorism sistematic, violuri şi torturi aplicate civililor, deportarea civililor,
folosirea de gloanţe explozive sau gaze toxice şi asfixiante, otrăvirea apei etc.
Tratatul de la Versailles din 1919 consacră răspunderea pentru încălcarea caracterului
sacru al tratatelor, cât şi pentru acte contrare legilor şi obiceiurilor războiului, discuţia purtându-
se Ia un moment dat numai sub aspectul judecării acestor crime de către tribunalele naţionale.
Un progres sensibil în ceea ce priveşte cristalizarea noţiunii de crime de război şi
sancţionarea acestora a avut loc prin redactarea şi semnarea Tratatului 8 de la Washington, dintre
SUA, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, cu privire la folosirea submarinelor şi a gazelor
asfixiante în timp de război, cât şi prin Convenţia de la Geneva din 27 iunie 1929, privind
îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din rândul armatelor aflate în campanie. 9
Între cele două războaie mondiale a fost adoptat Protocolul de la Geneva, din 1925
privind prohibirea întrebuinţării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor
bacteriologice.
Cel de-al doilea Război Mondial a obligat istoria universală să înscrie o pagină neagră
pentru umanitate, monstruozităţile comise nefacând cinste omenirii. S-a ajuns la concluzia
necesităţii constituirii unor tribunale internaţionale ad-hoc pentru tragerea la răspundere a
vinovaţilor de comiterea celor mai mari atrocităţi înregistrate până atunci la nivel mondial
(Niimberg, Tokyo).
Conceptul de crimă de război a fost extins în continuare prin convenţiile de la Geneva
din 12 august 1949 cu privire la victimele de război, cât şi prin Protocolul din 8 iunie 1977,
adiţional la aceste convenţii.
Art. 50 al Convenţiei introduce o distincţie între faptele cu caracter de crime de război şi
care pot fi judecate pe plan naţional şi acele încălcări care prezintă un pericol deosebit,
constituind crime universale, care cad sub jurisdicţia tuturor părţilor semnatare. Acestea din urmă
au fost denumite "infracţiuni grave"10.
8
La data de 6 februarie 1929
9
În ceea ce priveşte acest al doilea instrument, prin acest act statele semnatare se obligă să incrimineze ca
atare crimele de război în legislaţia lor internă. Convenţia respectivă a intrat în vigoare la 19 iunie 1931,
fiind semnată de 49 de state, ceea ce poate da o dimensiune în legătură cu conturarea dreptului internaţional
penal propriu-zis.
10
Asemenea infracţiuni sunt enunţate în art.80 paragr.3 (de la supunerea populaţiei civila la un atac,
supunerea la un atac a localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate, şi până la practicarea discriminării
rasiste ca "practică inumană şi degradantă"). Anterior, prin art.ll, care reglementează protecţia persoanei
aflate în puterea părţii adverse, s-a considerat a fi o asemenea infracţiune de gen şi orice act medical care ar
38
 Semnificativ este şi faptul că, în cel de-al 4-lea alineat, care tratează infracţiuni grave pe
un teritoriu ocupat, printre altele a fost inclusă şi crima de apartheid, care fusese în prealabil
incriminată şi printr-o Convenţie specială adoptată sub auspiciile Naţiunilor Unite.
În ceea ce priveşte conceptul de crime împotriva umanităţii, cristalizarea acestuia este de
origine recentă, definirea lor fiind făcută prin art. 6 lit. c din Statului Tribunalului militar
internaţional de la Nűrenberg cât şi prin Legea nr. 10 a Consiliului Suprem de Control Aliat al
Germaniei; acestea privesc acţiunile cu caracter de maximă violenţă dirijate împotriva unei
populaţii civile şi sunt interzise, fie că au fost comise în cursul unui conflict armat cu caracter
internaţional, fie că au fost comise în cursul unui conflict cu caracter intern.
Deosebirile dintre crimele de război şi crimele împotriva umanităţii constau în aceea că
ultimele pot fi comise atât în situaţii de conflict armat (situaţii proprii în exclusivitate crimelor de
război) cât şi pe timp de pace; de asemenea crimele contra umanităţii pot fi comise numai
împotriva populaţiei civile, nu şi împotriva membrilor forţelor combatante; în al treilea rând
crimele de război nu includ decât faptele comise împotriva forţelor adverse, pe când crimele
împotriva umanităţii includ şi faptele comise împotriva propriilor cetăţeni.
În prezent, crimele împotriva umanităţii sunt reglementate de Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin
Rezoluţia 260/III din 09.12.1948. în baza art.2 din Convenţie: genocidul se referă Ia oricare din
actele de mai jos, comis cu intenţia de a distruge în totalitate sau numai în parte un grup naţional
etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
a) Omorârea membrilor unui grup;
b) Atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
c) Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează
distrugerea fizică totală sau parţială;
d) Măsuri care vizează scăderea natalităţii în cadrul grupului;
e) Transferarea forţată a copiilor dintr-un grup intr-altul.
In cel de-al treilea articol sunt enunţate actele ce vor fi pedepsite:
a) Genocidul;
b) Înţelegerea în vederea comiterii genocidului;
c) Incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;
d) Tentativa de genocid
e) Complicitatea la genocid.
Al patrulea articol stipulează că "Persoanele care au comis genocid sau unul din actele
enumerate la actul III, vor fi pedepsite, indiferent că sunt conducători, funcţionari sau particulari."
Statele părţi se angajează totodată prin cel de-al V-lea articol "să ia, în conformitate cu
constituţiile respective, măsurile legislative necesare pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor
prezentei Convenţii şi mai ales să prevadă sancţiuni penale eficace care să afecteze într-adevăr
persoanele vinovate de genocid, sau pe unul dintre actele enumerate la articolului III".
Statul român a incriminat în legislaţia naţională fapta de genocid prin dispoziţiile art.257
din Codul penal.
Cu privire la modul de consacrare juridică a infracţiunii de genocid subliniem că statele
semnatare ale Convenţiei din 1948 au făcut declaraţii interpretative şi au formulat rezerve, axate
în principal (cum a fost cazul SUA) pe ideea necesităţii consimţământului expres al statului
pentru deducerea unui caz de genocid în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie precum şi linia
necontradicţiei între formulările din cuprinsul Convenţiei şi formulările din legislaţia internă a
statelor semnatare.
Crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, datorită gradului de pericol
pune în pericol grav starea de sănătate sau integritatea fizică sau mentală a unei persoane.
39
deosebit pe care îl reprezintă, au fost considerate imprescriptibile, fiind declarate astfel în
mod expres prin Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor
împotriva umanităţii, inclusiv pentru crimele de apartheid şi de genocid, Convenţie ce a
intrat în vigoare la 11.11.1970.

2.2.2.Contribuţia României la elaborarea primelor instrumente juridice pentru înfăptuirea

justiţiei penale internaţionale
În perioada dintre cele două războaie mondiale, aşa cu am arătat la începutul lucrării, s-a
remarcat în plan diplomatic, dar şi ca specialist în drept internaţional, eminentul jurist român
Vespasian V. Pella, care împreună cu alţi reputaţi diplomaţi români, precum Nicolae Titulescu si-
au adus contribuţia la elaborarea unor instrumente juridice internaţionale care vizau păstrarea
păcii şi ordinii internaţionale.
În calitate de preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, juristul român a
întocmit, în anul 1928, un proiect de Statut al unui Tribunal Penal Internaţional, Statut pe care
Asociaţia l-a aprobat. Acest Statut prevedea crearea unei Camere criminale în sânul Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională11 care să aibă în competenţă judecarea persoanelor fizice şi a
statelor care se vor fi făcut vinovate de agresiune sau de alte infracţiuni contrare dreptului
internaţional. După redactarea acestui statut, Vespasian V. Pella a întocmit, în anul 1935, şi
proiectul unui Cod represiv mondial ce includea şi proiectul de Statut din anul 1928.
În anul 1934, la Marsilia a avut loc un atentat în care au fost ucişi Regele Alexandru I al
Iugoslaviei şi ministrul de externe al Franţei, Louis Barthou. Acest act de terorism internaţional a
zguduit comunitatea internaţională şi a determinat o reacţie promptă din partea guvernelor la
preocupările internaţionale ce vizau crearea unei instanţe penale care să judece persoanele fizice
responsabile de atentatele la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Ca urmare a acestei reacţii
internaţionale, de o deosebită amploare, s-au elaborat, sub egida Societăţii Naţiunilor, două
proiecte de convenţii: “Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului” 12 şi “Convenţia
pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale”, având ca punct de inspiraţie proiectele în această
materie iniţiate de Vespasian V.Pella. Acest proiecte au fost dezbătute la Geneva în anul 1937
dar, în ciuda faptului că au fost semnate de 24 de state, ulterior nu au fost ratificate.

3. Conveţia pentru crearea unei Curţi Penale Internationale

Aşa cum se specifică în preambulul acestei Convenţii, Curtea Penală Internaţională urma
să fie creată în vederea realizării unui progres în lupta împotriva oricăror infracţiuni care prezintă
un caracter internaţional şi nu numai pentru infracţiuni teroriste.
Intenţia Conferinţei, referitoare Ia crearea acestei Curţi, a fost de a institui o instanţă care
în prima sa etapă să se ocupe doar de infracţiuni teroriste internaţionale, iar mai târziu să aibă şi
alte competenţe.
Prin crearea acestei Curţi se oferea statelor contractante posibilitatea de a judeca în faţa
Curţii Penale Internaţionale şi nu în faţa propriilor tribunale, persoanele acuzate de infracţiuni
teroriste cu caracter internaţional, prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
terorismului.
Intrarea în vigoare a acestei Convenţii era condiţionată de intrarea în vigoare a Convenţiei
pentru prevenirea şi reprimarea terorismului. Duratei Curţii Penale Internaţionale avea să i se dea
un caracter permanent, însă reunirea ei era condiţionată de cererea părţilor interesate.

11
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (C.P.J.J.) a luat fiinţă în baza articolului 14 al Pactului
Societăţii Naţiunilor şi şi-a desfăşurat activitatea între cele două războaie mondiale.
12
Această Convenţie, instituia un regim de extrădare potrivit căruia, infracţiunile ce fac obiectul Convenţiei
să figureze în toate tratatele de extrădare, pentru părţi impunându-se obligaţia fie de a preda pe autorul
actului terorist pentru a fi judecat, fie de a-1 pedepsi.
40
 În competenţa Curţii, în situaţia în care ea ar fi luat fiinţă, ar fi intrat infracţiunile
prevăzute la art.2 şi 3 ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea terorismului şi anume:
a) Orice fapt intenţionat îndreptat împotriva vieţii sau integrităţii corporale sau având ca
scop privarea de libertate a:
- şefilor de stat, persoanelor care exercită prerogativele şefului de stat, succesorilor lor
ereditari sau desemnaţi;
- soţiilor persoanelor enumerate mai sus;
- persoanelor însărcinate cu funcţii publice sau deţinând poziţii publice, atunci când
acţiunea e îndreptată împotriva lor în calitatea acestora de funcţionar public;
b) Faptele intenţionate de distrugere sau deteriorare a proprietăţii publice destinate
folosirii publice, aparţinând sau fiind subiectul unei părţi contractante;
c) Orice fapt voit de natură să pună în pericol vieţi umane;
d) Tentativa de a comite infracţiunile prevăzute mai sus;
e) Fabricarea, procurarea, deţinerea sau furnizarea de arme, muniţii, produse explozive sau
substanţe nocive, în vederea comiterii în oricare ţară, a unei infracţiuni dintre cele prevăzute mai
sus.
Potrivit dispoziţiilor acestei Convenţii, fiecare stat contractant era obligat să introducă în
legislaţia sa penală următoarele fapte, dacă ele erau comise pe teritoriul sau în vederea comiterii
unui act de terorism, îndreptat împotriva altui stat contractant, indiferent de ţara în care actul
terorist ar fi fost comis:
- asocierea sau înţelegerea în vederea săvârşirii de astfel de acte; instigarea la astfel de
acte;
- instigarea directă publică la oricare din actele menţionate la numerele (1), (2) şi (3) ale
articolului 2, indiferent că sunt sau nu urmate de efecte;
- participarea intenţionată la astfel de acte;
- orice sprijin acordat în mod conştient, în vederea îndeplinirii unor astfel de acte.
Am prezentat în cele de mai sus infracţiunile ce ar fi intrat în competenţa Curţii, pentru a
sublinia că lipsa definirii termenului de terorism, a constituit şi atunci ca şi azi un mare neajuns,
întrucât printr-o enumerare explicită a faptelor considerate a fi acte de terorism, exista
posibilitatea ca o serie de alte acte să nu fie acoperite de convenţie. Cu toate acestea prin
adoptarea lor, chiar dacă cele două convenţii nu au intrat în vigoare, ele au constituit un pas
important în lupta împotriva acestui flagel. Ele au evidenţiat gravitatea pericolului social pe care-
1 prezintă terorismul pentru pacea şi securitatea popoarelor, necesitatea reprimării acestora printr-
un efort comun şi facultatea statelor contractante de a deferi Curţii o persoană acuzată de astfel de
acte.
Considerăm că dacă aceste două convenţii ar fi fost ratificate şi ar fi intrat în vigoare,
ţinând seama de prevederile lor, atât cele cu caracter preventiv cât şi cele sancţionatoare, probabil
terorismul ca fenomen nu ar fi avut amploarea pe care o are azi.
Aşa cum sublinia şi prof. dr. Zdzislaw W. Galicki într-un articol intitulat „Tratatele
Internaţionale şi Terorismul”, principala caracteristică a actelor teroriste internaţionale în linii
generale, a rămas neschimbată de mai bine de o jumătate de secol, respectiv, dubla ţintă „viaţa
sau sănătatea persoanelor fizice şi interesele vitale sau securitatea unui stat”. Şi azi o astfel de
ţintă este utilizată ca punct de plecare în definiţia conceptului, propusă în cel mai recent proiect
cuprinzător de convenţie asupra terorismului internaţional, lucrările privind acest proiect
desfăşurându-se în cadrul O.N.U.
Proiectul iniţial al convenţiei propus de India, subliniază în art.2 că, în ceea ce priveşte
infracţiunile la care se va referi viitoarea convenţie, (...) scopul conduitei, rezultând din natura
acestuia sau din context, constă în intimidarea unei populaţii, sau în obligarea unui Guvern sau
41
unei organizaţii internaţionale să îndeplinească o acţiune sau să se abţină de la o anumită
acţiune”.
Referitor la proiectul iniţial al acestei convenţii, reţinem că el a fost depus de guvernul
indian în septembrie 2000, şi de fapt reprezintă forma revizuită a proiectului depus de India în
1996, după adoptarea celor două convenţii: una referitoare la atentatele cu exploziv adoptată în
1997 şi, cealaltă referitoare la finanţarea terorismului din 1999.
La origine, textul proiectului prezentat de guvernul indian a fost considerat ca o bună bază
de discuţie.

CURSUL NR. 5
Crima internaţională - instituţie fundamentală a DIP.
Infracţiuni contra păcii şi omenirii. Genocidul
Planul cursului:

Aspecte introductive

I. De la doctrinǎ la delicta juris gentium. Elaborarea conceptului de „genocid”

I.I. Genocidul - un nou termen, un nou concept pentru distrugerea Naţiunilor

I.I.1. Raphael Lemkin şi „crima fǎrǎ nume”

I.I.2. Procesul de la Nürnberg. Primul eşec de definire a genocidului. Principiile de la

Nürnberg. „Crima împotriva umanitǎţii” ca variantǎ la conceptul de „genocid”

II. Dimensiuni ale conceptului de genocid

II.I. Contradicţii terminologice. Genocidul în teoriile contemporane privind violenţa

II.I.1. Holocaustul şi Gulagul, variante ale genocidului?

II.I.2. „Epurarea etnicǎ” şi genocidul

II.II. Sociologia genocidului.

II.II.1. O „autopsie” a victimei-grupurile ameninţate şi vulnerabilitatea grupului

II.II.2. Genocidul vǎzut ca rǎzboi

II.III. Psihologia genocidului

II.III.1. Originile şi semnificaţia violenţei
42
 II.III.2. Autoritate vs supunere. Mecanismele de supunere la autoritate
II.III.3. Executanţi, complici şi spectatori ai genocidului

III. Crima de genocid în dreptul penal intern

III.I. Definiţii legislative ale infracţiunii de genocid. Genocidul în Codurile Penale Române (1936,
1968, 2009)

III.II. Analiza infracţiunii de genocid

Concluzii

Aspecte introductive

Istoria a consemnat şi continuă să consemneze numeroase şi abominabile exemple de

exterminare fizică, biologică sau culturală, îndreptate împotriva unor comunităţi de oameni,
având la bază o multitudine de motivaţii de ordin politic, religios, naţional, etnic, social, etc.
Conştientizarea necesităţii interzicerii cu caracter penal a actelor de această natură, prin
includerea lor în categoria faptelor a căror săvârşire atrage răspunderea penală internaţională şi
organizarea cooperării între naţiuni pentru eradicarea unui asemenea odios flagel, precum şi
angajarea unor acţiuni practice în acest sens sunt, însă, mai recente, ele datând din perioada
premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial.

Genocidul reprezintă acea politică de exterminare totală sau parţială a unui grup rasial,
etnic sau confesional. Genocidul este considerat şi tratat în dreptul internaţional drept una
dintre cele mai grave crime împotriva umanităţii pe care lumea civilizată o condamnă. Genocidul
este o negare a dreptului de existenţă a unor grupuri umane, aşa cum omorul este negarea
dreptului de a trăi ca fiinţe umane individuale; acest refuz al dreptului la existenţă a şocat şi
continuă să şocheze conştiinţa umană. Însă, în ciuda numeroaselor avertizări pe care experienţa
istorică le-a dat omenirii, genocidul continuă să fie un fenomen oarecum ignorat de doctrină.

Paginile istoriei trecute şi contemporane ne oferă dovada clară că ideea şi acţiunea de

„ştergere” a unei entităţi umane din perimetrul social de către o altă entitate umană au existat
şi continuă să existe şi astăzi în ciuda numeroaselor semnale de alarmă pe care experienţa anilor
ni le-a oferit. Intoleranţa, ignoranţa, neputinţa şi chiar ura rasială, economică, religioasă,
politică, militară sunt principalele cauze pe care s-au clădit atâtea masacre şi tragedii umane.

Strigătele de frică, durere, revoltă sau ajutor ale victimelor au rămas mult prea mult
timp fără nici un ecou. Atunci când întreaga lume şi-a închis ochii, cei oprimaţi au rămas să se
apere singuri de proprii călăi, deşi nu erau „înarmaţi” nici moral nici material pentru a face acest
lucru.

Halucinantul Holocaust, cu toţi cei 12 milioane de morţi pe care i-a lăsat moştenire
umanităţii a şocat lumea atât de tare, încât revolta internă a indivizilor a declanşat o avalanşă de
reacţii tot mai îndrăzneţe, de voci tot mai puternice, mai insistente, mai ferme. În faţa dovezilor
şi argumentelor copleşitoare pe care le-a prezentat experienţa celui de-Al Doilea Război Mondial
autorităţile s-au văzut obligate să creeze o teorie juridică competentă să asigure individul de
rând că niciodată nu va mai trebui să trăiască o asemenea experienţă. Astfel, cel dintâi a fost

43
Lemkin care a şi dat numele „crimei fără nume”; apoi a urmat Nürnbergul cu parada lui de
criminali de război, care de altfel a rămas în memoria colectivă, poate mai mult decât figurile
celor acuzaţi, ca eşecul de definire şi sancţionare în mod formal a infracţiunii de genocid.

Însă presiunea forţelor care au opus rezistenţă proliferării acestor crime a crescut, şi în
anul 1948, la Geneva, comunitatea internaţională creat primul instrument anti-genocid:
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Potrivit art.I al Convenţiei, „Părţile
contractante confirma că genocidul, fie ca este comis în timp de pace sau în timp de război, este
o crimă de drept internaţional, pe care ele se angajează să o prevină şi să o pedepsească”.

Demersul specialiştilor nu s-a oprit la Convenţia din 1948, sistemul normativ de

pedepsire a genocidului fiind completat ulterior cu adoptarea Statutului de la Roma în anul 1994
şi desăvârşit cu crearea Curţii Penale Internaţionale, instituţie care s-a dovedit la fel de
ineficientă în pedepsirea faptelor de genocid. Ca un argument la această afirmaţie stau toate
exemplele de acţiuni genocidale care se produc în continuare la fel de nestingherite. Ne raliem
opiniei conform căreia genocidul este cea mai gravă infracţiune comisă împotriva indivizilor.

Această lucrare încearcă să observe măsura în care dreptul internaţional a reuşit să

facă faţă provocării practice, întrucât nu este suficient să existe un text legal, dacă acesta
nu este apt să fie aplicat cazurilor concrete. Pentru o analiză lucidă şi pertinentă a
infracţiunii de genocid, am plecat de la primele elaborări doctrinare aduse de către
polonezul Raphael Lemkin, pentru a ajunge mai apoi la prevederile Convenţiei privind
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, pentru ca în final să ajungă la definiţia dată
de Statutul de la Roma infracţiunii de genocid, precum şi valoarea şi utilitatea înfiinţării
şi funcţionării Curţii Penale Internaţionale.
Dimensiunea sociologică, filosofică şi psihologică, ne ajută să înţelegem cât mai
lesne modul în care se produce de facto această crimă, precum şi modul şi măsura în care
poate fi ea prevenită şi reprimată.
Astăzi, problema genocidului nu mai poate fi privită strict din perspectiva clasică
a teorie, ci este realmente imperativ să înţelegem care sunt cu adevărat motivaţiile care
duc la săvârşirea unor fapte atât de grave de către indivizi obişnuiţi. Numai printr-o
înţelegere riguroasă a fenomenului se va putea realiza o protecţie concretă împotriva
acestui flagel.
Eşecul comunităţii internaţionale de a proteja indivizii de încă un dezastru de
dimensiunile Holocaustului a devenit tot mai dificil de ascuns. Nici măcar Curtea Penală
Internaţională nu a reuşit să aducă vreo schimbare în bine. Nimeni nu îşi mai doreşte încă
un Holocaust. Şi totuşi, ambiţiile politice ale marilor puteri politice, au făcut şi continuă
să facă imposibilă aplicarea prevederilor normative în domeniul genocidului. În măsură
în care dispunem de un text legal incriminator, de o instanţă jurisdicţională competentă
nu putem să nu ne întrebăm câte morţi mai trebuie să avem pe conştiinţă până vom
acţiona într-un sens coerent pentru a preveni şi reprima crima de genocid. În ce măsură
vor reuşi statele să îşi împace agenda politică cu interesele şi drepturile primare ale
omului, rămâne încă un subiect extrem de controversat.

I. De la doctrinǎ la delicta juris gentium. Elaborarea conceptului de „genocid”

Dintr-o perspectivǎ istoricǎ, primele exemple ale epocii moderne de exterminare fizicǎ,
biologicǎ sau culturalǎ a unor colectivitǎţi umane au fost cazurile indigenilor din cele douǎ
Americi şi Africa. Motivaţia acestor acţiuni a fost desigur una cât se poate de nobilǎ: progresul.
Numai prin uciderea şi alungarea a mii de bǎştinaşi puteau economia, civilizaţia şi umanitatea

44
însǎşi sǎ atingǎ un stadiu de dezvoltare atât de ridicat- aceasta a fost replica „elitelor puterii” ale
acelei vremi.

Acţiunile de exterminare în masǎ nu au fost însǎ o practicǎ exclusivǎ a secolelor XVII-XIX,

ci au continuat sǎ existe ca instrument al politicii interne a statelor şi de-a lungul întregului secol
XX; cele mai rǎsunǎtoare exemple fiind cel al armenilor ucişi pe teritoriul Turciei între 1915 şi
1918, sau cel al ucrainienilor morţi datoritǎ „foametei artificiale” impuse de guvernul de la
Kremlin între 1932 şi 1933. Însǎ apogeul „abominabulului” a fost atins o datǎ cu declanşarea
celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial. Abia atunci, umanitatea a devenit cu adevǎrat conştientǎ de
„potenţialul sǎu criminal”, cǎpǎtând totodatǎ instrumentele necesare (datoritǎ progresului
tehnologic) pentru a se autodistruge, depǎşind astfel orice limitǎ a cruzimii pe care o cunoscuse
pânǎ în acel moment.

De atrocitǎţile celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial se leagǎ şi apariţia în vocabularul juridic
al unui nou concept: cel de genocid. Acest termen desemna una dintre cele mai grave forme ale
agresiunii, şi anume distrugerea totalǎ şi intenţionatǎ a unui grup, a unei colectivitǎţi umane.
Aşadar, sub sloganul “Niciodatǎ!” liderii politici au creeat pentru prima datǎ în istoria lumii un
instrument legal de pedepsire şi mai ales de prevenire a unor acte cum au fost cele comise în
timpul Holocaustului.

Astfel, pe data 9 decembrie 1948, Adunarea Generalǎ a Naţiunilor Unite a adoptat

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea genocidului ce a intrat în vigoare trei ani mai târziu, în
luna decembrie.

Omenirea se putea simţi deci pusǎ la adǎpost de orice viitoare acte criminale de talia
celor comise de Germania nazistǎ în cei şase ani de coflict. Conform inventarului realizat de
cǎtre Barbara Harff şi Ted Robert Gurr, de la încheierea celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial
aproximativ 7 pânǎ la 16 milioane de oameni au cǎzut victime unor asemenea politici de
exterminare “iar cei care mai îndrăznesc să spună că «nu se va mai întâmpla niciodată» dau
dovadă fie de inconştienţă, fie de o ipocrizie monstruoasă.”

I.I. Genocidul. Un nou termen, un nou concept pentru distrugerea naţiunilor

I.I.1. Raphael Lemkin şi „crima fǎrǎ nume”

„De la invazia mongolǎ în Europa din secolul XVI, nu a mai

existat o mǎcelǎriere atât de metodicǎ şi lipsitǎ de milǎ

care

sǎ aibǎ asemenea dimensiuni sau sǎ se apropie de

asemenea

dimensiuni (…) Ne aflǎm în prezenţa unei crime fǎrǎ

nume.”

Winston Churchill

În mod natural, crimele comise de elitele politice de-a lungul secolelor nu puteau fi pur
şi simplu şterse din istoria umanitǎţii sub simplu pretext al necesitǎţii înlǎturǎrii oponenţilor ce
puneau în pericol statul-naţiune, fie chiar şi prin recurgerea la violenţǎ. Treptat, cu ajutorul
efortului depus de istorici şi cercetǎtori, aceste crime au fost aduse în atenţia maselor,
impunându-se astfel necesitatea fabricǎrii unor „antidoturi” internaţionale.
45
 Genocidul este una dintre aceste crime ale elitelor, mai exact face parte din categoria
„crimelor internaţionale”, aşa cum au fost ele clasificate în literatura de specialitate, devenind o
datǎ cu timpul parte din teoria şi practica judiciarǎ internaţionalǎ şi internǎ. Aşadar: Ce este
genocidul?

Conform definiţiei oferite de dicţionarul explicativ român, genocidul reprezintǎ „o crimǎ

comisǎ cu intenţia de a distruge un grup uman, naţional, etnic, etc.” Din acelaşi dicţionar aflǎm
cǎ, deşi conceptul de genocid este unul foarte vechi (regǎsim citat ca exemplu rǎzboiul din Troia)
termenul propriu-zis este unul destul de recent şi i se datoreazǎ „unui anume Raphael Lemkin”.

Avocat evreu de origine polonezǎ, Raphael Lemkin a pus bazele conceptului de genocid
la cea de-a 5-a Conferinţǎ pentru unificarea dreptului penal intenaţional din anul 1933, unde a
propus ca delicta juris gentium o serie de acte care se refereau la distrugerea unui grup naţional
sau etnic. Lemkin vorbea pentru prima datǎ într-o conferinţǎ de talie mondialǎ de concepte
precum: delictul de barbarie (care se referea la atentate asupra persoanelor fizice sau a
existenţei economice a membrilor colectivitǎţii) sau delictul de vandalism (care face referire la
distrugerea valorilor culturale prin transferul copiilor într-un alt grup uman, interdicţia folosirii
limbii naţionale chiar şi în raporturile private, distrugerea sistematicǎ a cǎrţilor tipǎrite în limba
naţionalǎ, a operelor religioase, şcolilor, monumentelor istorice, lucrurilor de culturǎ, a altor
instituţii şi obiecte culturale ale grupului sau interzicerea folosirii acestora).

Lemkin a fost primul care a început să avertizeze lumea despre planurile lui Adolf Hitler
de a ataca evreii în Europa încă din 1933. El a fost în mare măsură ignorat, iar în 1939, după ce
naziştii au invadat Polonia, el a fost nevoit să se refugieze în Statele Unite. Când el a încercat să
avertizeze oficialii guvernului Statelor Unite despre Holocaust el a fost din nou ignorat, oficiali
susţinând că opiniile sale privind ceea ce se întâmpla în Europa ocupată erau doar zvonuri. Apoi,
Lemkin a fost inspirat de un discurs susţinut de prim-ministrul britanic Winston Churchill, în care
acesta descria acţiunea Germaniei în Europa, ca fiind "o crimă fărǎ nume". De aceea, în anul
1944, în calitatea de profesor de drept internaţional la Universitatea din Yale, a publicat un
raport academic amǎnunţit cu privire la ceea ce se cunoştea atunci despre Holocaust, inclusiv
copii ale decretelor anti-evreieşti ale lui Hitler.

Pânǎ la publicarea lucrǎrii sale în anul 1944, Lemkin a devenit convins cǎ lumea nu a
reacţionat în nici un fel la acţiunile de exterminare declanşate de Germania nazistǎ deoarece
oamenii nu puteau sǎ înţeleagǎ sau sǎ recunoscǎ ceea ce se întâmpla datoritǎ lipsei unui cuvânt
care sǎ explice fenomenul. În aceste condiţii, profesorul Lemkin a decis sǎ inventeze propriul sǎu
cuvânt: „genocid”. Din punct de vedere etimologic, cuvântul genocid este format din rǎdǎcina
genos care în greacǎ înseamnǎ rasǎ sau trib şi sufixul cide care în provine din limba latinǎ şi
înseamnǎ a ucide, fiind în acestǎ formǎ sinonim cu alţi termeni precum: tiranicid, homocid sau
infanticid.

În accepţiunea lui Lemkin, genocidul reprezintǎ „distrugerea unei naţiuni sau a unui grup
etnic (…) în mod general, genocidul nu înseamnǎ distrugerea imediatǎ a unei naţiuni, decât
atunci când e realizat prin asasinare în masǎ a tuturor membrilor unei naţiuni. El îşi propune mai
curând sǎ fie un plan coordonat al diferitelor acţiuni vizând distrugerea fundamentelor esenţiale
ale vieţii grupurilor naţionale, dezintegrarea instituţiilor politice şi sociale, a culturii, a limbii, a
sentimentelor naţionale, a religiei şi vieţii economice a grupurilor naţionale în vederea
distrugerii acestor grupuri.

Obiectivele unui asemenea plan ar fi dezintegrarea instituţiilor politice şi sociale, culturii,

limbii, sentimentelor naţionale, religiei şi existenţei economice a grupurilor naţionale,
distrugerea securitǎţii personale, sǎnǎtǎţii, libertǎţii, demnitǎţii şi chiar vieţii indivizilor care
46
aparţin acestor grupuri. Genocidul este îndreptat contra grupurilor naţionale ca entitate, iar
acţiunile care îl însoţesc sunt îndreptate împotriva indivizilor, nu în calitatea lor individualǎ, ci ca
membri ai grupului naţional.”

Exacerbatǎ de originile sale evreieşti şi poloneze, viziunea lui Lemkin asupra genocidului
se axa în principal pe distrugerea unei naţiuni, care putea fi definitǎ mai exact ca unu grup etnic.
Lemkin construieşte conceptul de genocid pornind de la practicile de rǎzboi ale Germaniei
naziste care a declanşat şi purtat un rǎzboi total nu împotriva statelor sau armatelor lor, ci mai
degrabǎ împotriva popoarelor. Cel de-Al Doilea Rǎzboi Mondial a dat ocazia Germaniei de a-şi
impune aşa-zisa „superioritate biologicǎ” prin practica genocidului. Privind din aceastǎ
perspectivǎ, genocidul este o tehnicǎ de ocupaţie, impusǎ de ocupantul nazist printr-o politicǎ
de exterminare pe baza unui „sistem elaborat aproape ştiinţific, dezvoltat la un nivel niciodatǎ
atins de vreo naţiune” de depopulare care cuprindea, aşa cum afirma Lemkin opt mǎsuri:
politice, sociale, culturale, economice, biologice, fizice, religioase, morale.

Definiţia datǎ de Lemkin genocidului a fost îndelung discutatǎ şi adesea criticatǎ,

deoarece, conform opiniei unor specialişti în problema Holocaustului, aceasta este mult prea
largǎ, asociind într-un mod ilegitim Holocaustul cu alte crime internaţionale prin trivializarea
evenimentelor trecute şi prin încadrarea greşitǎ a evenimentelor ce s-au petrecut dupǎ cel de-Al
Doilea Rǎzboi Mondial. Pentru alţi specialişti în schimb, noul cuvânt al lui Lemkin a fost modelat
strict pe evenimentele Holocaustului, referindu-se exclusiv la exterminarea evreilor de cǎtre
nazişti atunci când a definit conceptul. În ciuda faptului cǎ Lemkin este cel care a inventat
conceptul, mulţi cercetǎtori sunt de pǎrere cǎ acesta nu a înţeles în întregime dimensiunea
genocidului, oferind o definiţie mult prea restrictivǎ. Lemkin este primul care a atras atenţia
lumii asupra insuficienţei legislative a convenţiilor de la Haga.

Facând o analizǎ a situaţiei Europei, unde existau şi continuǎ sǎ existe şi în prezent o

multitudine de naţiuni care trǎiesc ca minoritǎţi în cadrul teritoriului unui alt stat, Lemkin
avertizeazǎ cǎ genocidul poate fi comis la fel de bine pe timp de pace şi cǎ nu este strict o
politicǎ de rǎzboi. Desigur, drepturile acestor minoritǎţi au fost reglementate printr-o
multitudine de tratate internaţionale, dar şi printr-o serie de mǎsuri interne luate de cǎtre state
(legi, Constituţii, coduri penale). Cu toate acestea, genocidul nu poate fi prevenit şi reprimat în
totalitate decât dacǎ protecţia minoritǎţilor este protejatǎ în aceeaşi mǎsurǎ de cǎtre legea
internaţionalǎ şi nu numai de cǎtre Constituţii sau coduri penalǎ naţionale. Viziunea lui Lemkin
merge chiar mai departe, afirmând cǎ cea mai bunǎ procedurǎ pentru a atinge acest ţel ar
crearea unui Cod Penal Internaţional pe care statele semnatare sǎ îl includǎ atât în Constituţiile
cât şi în Codurile lor Penale.

Aceasta este în câteva cuvinte, desigur nu suficiente pentru a descrie în detaliu viziunea
atât de complexǎ a juristului polonez, moştenirea pe care Lemkin a lǎsat-o dreptului
internaţional şi mai ales omenirii. El este cel care a pus prima cǎrǎmidǎ în temelia unui nou şi
mult mai eficient sistem internaţional de protecţie a omenirii, naţiunilor şi indivizilor.
Clarviziunea lui Lemkin a „trezit” conştiinţa societǎţii internaţionale care a înţeles cât de vitalǎ
este prevenirea repatǎrii unor asemenea catastrofe.

Pe data de 26 iunie 1945, la Londra a avut loc o reuniune a reprezentanţilor celor patru
state învingǎtoare ale rǎzboiului (Franţa, Marea Britanie, Rusia şi SUA) care a avut ca discuţie
judecarea criminalilor de rǎzboi. Proiectul prezentat de Statele Unite fǎcea referire atât la
aspecte de drept penal procesual, dar şi material. În aceaşi propunere, americanii cereau
incriminarea şi judecarea urmǎtoarelor fapte: atrocitǎţi şi ofense îndreptate împotriva
persoanelor sau proprietǎţii; atrocitǎţi pe motive religioase sau rasiale, comise de la data de 1

47
ianuarie 1933 prin încǎlcarea dreptului intern al ţǎrii unde s-au comis; invazia unei alte ţǎri prin
forţǎ sau ameninţare sau iniţierea unui rǎzboi; declanşarea unui rǎzboi de agresiune.

I.I.2. Procesul de la Nürnberg. Primul eşec de definire a genocidului. Principiile de la

Nürneberg. „Crima împotriva umanitǎţii” ca variantǎ la conceptul de „genocid”

Datoritǎ proporţiilor şi specificitǎţii lor, prin caracterul lor sistematic, prin natura de
crimǎ de stat, crimele nazismului au ridicat tehnicii juridice de reprimare penalǎ o serie de
probleme de o amploare deosebitǎ.

Întrucât tribunalele pentru reprimarea crimelor nazismului s-au strǎduit pe cât posibil sǎ
rǎspundǎ la problemele apǎrute datoritǎ lipsei de mǎsurǎ a acestor crime în baza
reglementǎrilor deja existe în dreptul internaţional. Însǎ chiar şi aşa, unele dintre ele reclamau o
definiţie nouǎ. Dacǎ Lemkin propusese conceptul de genocid, la Nurnberg a apǎrut o nouǎ
incriminare, şi anume, cea de „crimǎ împotriva umanitǎţii”. Evenimentul declanşator al acestei
noi legiferǎri a fost într-adevǎr politica nazistǎ, împreunǎ cu toate arocitǎţile pe care le-a
determinat, însǎ chiar şi înainte de acest moment, politicienii şi juriştii au înţeles necesitatea de
a umple vidul juridic privitor la protecţia minoritǎţilor. Aşadar, dreptul de la Nurnberg s-a nǎscut,
am putea spune, mai mult dintr-o necesitate.

La patru ani dupǎ verdictul Tribunalui Militar de la Nurnberg, care a venit sǎ încheie un
capitol extrem de sângeros al umanitǎţii prin pedepsirea liderilor nazişti vinovaţi de pregǎtirea,
declanşarea şi purtarea rǎzboiului de agresiune al Germaniei împotriva tuturor popoarelor lumii,
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) a solicitat Comisiei de Drept Internaţional sǎ realizeze o
analizǎ minuţioasǎ a Statutului TMI precum şi a sentinţei acestuia. Scopul era acela de a
principiile ce au stat la baza documentelor emise de Instanţǎ au operat doar pentru aceastǎ
cauzǎ sau dacǎ pot fi declarate ca principii de drept internaţional, mai exact dacǎ puteau fi
traduse ca reguli generale de conduitǎ a cǎror respectare este indispensabilǎ pentru dezvoltarea
unor relaţii prieteneşti între state pentru menţinerea pǎcii şi securitǎţii internaţionale.

Crima împotriva umanitǎţii era definitǎ aici ca: „uciderea, exterminarea, aducerea în
stare de sclavie, deportarea sau alte fapte inumane comise împotriva oricǎrei populaţii civile sau
persecuţii pe motive politice, rasiale sau religioase, atunci când aceste fapte se comit ori aceste
persecuţii se efectueazǎ în executarea sau în legǎturǎ cu orice crimǎ împotriva pǎcii sau orice
crimǎ de rǎzboi”.

Principiul VII completa: „complicitatea la comiterea unei crime împotriva pǎcii, a unei
crime de rǎzboi sau a unei crime împotriva umanitǎţii, aşa cum sunt prevǎzute în principiul VI,
este crimǎ potrivit dreptului internaţional.”

Raportorul special al Comisiei, Jean Spiropoulos, comentând modul de eleborare şi

formularea acestui principiu, releva distincţia între cele douǎ categorii de fapte care compuneau
infracţiunea de crimǎ împotriva umanitǎţii: uciderea, exterminarea, aducerea în stare de
sclavie, deportarea sau alte fapte inumane comise împotriva oricǎrei populaţii civile şi
persecuţiile pe motive politice, rasiale sau religioase, dar numai în mǎsura în care existǎ o
conexiune între aceste persecuţii şi crimele menţionate la literele a) şi b) ale aceluiaşi principiu.

Dupǎ cum am vǎzut în cele prezentate anterior, conceptul de „crimǎ împotriva

umanitǎţii” a fost introdus de dreptul de la Nurnberg, Comisia de drept internaţional preluând
fǎrǎ nicio modificare aceeaşi concepţie cu cea a TMI. Astfel, indiferent de intenţiile de care este
animatǎ elita puterii sau scopurile pe care aceasta le urmǎreşte, crimele împotriva umanitǎţii nu
48
vor fi sancţionate decât în mǎsura în care ele sunt sǎvârşite într-o anumitǎ legǎturǎ cu crimele
împotriva pǎcii sau crimele de rǎzboi.

Cu toate acestea însǎ, datoritǎ reglementǎrilor Cartei TMI, naţiunile au reuşit sǎ creeze o
legalitate care sǎ fixeze caracterul de delict al actelor comise atât pe timp de rǎzboi, cât şi pe
timp pace, atât împotriva inamicilor strǎini, cât şi împotriva propriilor cetǎţeni ai statului în
speţǎ.

Prevederile documentelor de la Nurnberg ofereau pentru prima datǎ protecţie

internaţionalǎ tuturor oamenilor, fǎrǎ distincţie, iar crima împotriva umanitǎţii devenea astfel o
crimǎ de drept comun prin care orice stat care atenta la libertǎţile, drepturile sau viaţa unui
individ sau unui grup de persoane nevinovate de o infracţiune de drept comun; sau dacǎ sunt
vinovate de vreo infracţiune dacǎ sunt atinse de o pedeapsǎ superioarǎ celei prevǎzute în lege,
puteau fi judecate conform dreptului penal internaţional. Pe data de 13 februarie 1946,
Adunarea Generalǎ a ONU a luat act de definirea noilor incriminǎri, aşa cum erau ele enunţate
în Statutul TMI, ulterior, ONU va confirmând şi principiile dreptului internaţional recunoscute în
aceeaşi cartǎ.

Un alt proiect al Comisiei era acela de a formula un „cod al crimelor împotriva pǎcii şi
securitǎţii umanitǎţii” întemeiat pe principiile de la Nurnberg. Amânat de la an la an, textul
definitiv al proiectului nu fusese încǎ adoptat de Comisie în 1986. Acest lucru a fost determinat
în mare mǎsurǎ de transformǎrile ce au avut loc pe scena internaţionalǎ (în anul 1947
declanşându-se Rǎzboiul Rece) şi care au determinat modificarea raporturilor politice dintre
state. În absenţa unei jurisdicţii permanente care sǎ aplice prevederile dreptului penal
internaţional, redactarea unui cod al infracţiunilor internaţionale avea o semnificaţie pur
formalǎ, mai ales în condiţiile în care posibilitatea creǎrii unei Curţi pentru judecarea crimelor
internaţionale era destul de incertǎ. Cu cât trecea mai mult timp, cu atât Tribunalul de la
Nurnberg cǎpǎta mai mai mult un caracter excepţional, devenind o jurisdicţie constituitǎ în
circumstanţe particulare, pentru a judeca doar anumite persoane care au comis acte criminale
într-o perioadǎ determinatǎ. Naţiunile Unite au recunoscut Nurnbergul ca fiind o sursǎ de drept,
însǎ crearea unui drept cutumiar ar fi atras angajarea organizaţiei într-o mǎsurǎ mai mare decât
şi-ar fi dorit aceasta.

Aşadar, ONU a ales sǎ se menţinǎ pe poziţia reafirmǎrii principiilor fundamentale ale

dreptului individului, aşa cum fuseserǎ ele descrise de în Declaraţia Universalǎ a Drepturilor
Omului adoptatǎ pe data de 10 decembrie 1948, şi care stabilea prerogativele individului în stat
şi garanta drepturile persoanei.

Nici prin elaborarea celor şapte principii de la Nurnberg, conceptul de genocid nu a fost inclus
în categoria crimelor internaţionale, deşi exiserǎ o serie documente oficiale care fǎceau referire
la o infracţiunea cu numele de „genocid”. Opţiunea Tribunalului de a exclude din hotǎrârea din
10 decembrie 1946 atât a genocidului, cât şi a crimei împotriva umanitǎţii a fost determinatǎ de
interesele politice ale celor patru mari puteri care au pus bazele constituirii TMI. Aceste interese
puteau fi traduse prin dorinţa naţiunilor de a nu îşi limita propria suveranitate interzicându-şi
persecutarea conaţionalilor. Pe de altǎ parte, existau deja suficiente exemple de fapte sǎvârşite
de aliaţi care puteau fi incluse foarte uşor în categoria crimelor impotriva umanitǎţii sau chiar a
genocidului, iar în aceste condiţii, existenţa unor reglementǎri internaţionale în acest sens nu
erau dorite de niciunul dntre state.

Cum însǎ naţiunile au avut o reacţie deosebit de vehementǎ în faţa atrocitǎţilor comise
de nazişti, nu mai puteau sǎ dea înapoi, aşa cǎ au acţionat fǎrǎ a fi de acord una cu cealaltǎ, însǎ
conform unei înţelegeri comune de a „ieşi” cât mai discret şi prudent din aceastǎ chestiune,
49
fǎcând ca dreptul de la Nurnberg sǎ parǎ o „creaţie efemerǎ a dreptului criminal”. La fel de
adevǎrat este însǎ şi faptul cǎ momentul marcat de crearea TMI a fost deosebit de important
deoarece a ajutat sǎ punǎ bazele unei etici a dreptului criminal într-un domeniu care pânǎ
atunci era destul de rezervat, şi anume cel al dreptului internaţional.

II. Dimensiuni ale conceptului de genocid

Genocidul reprezintǎ unul dintre cele mai inumane acte pe care oamenii l-au
comis vreodatǎ împotriva altor oamneni. El se referǎ la modul în care anumiţi indivizi au
plǎnuit, organizat şi construit o maşinǎrie foarte performantǎ al cǎrei singur scop era
acela de a distruge un anumit grup datoritǎ a ceea ce grupul reprezenta. Genocidul spune
povestea celor care au suferit, murit, rezistat unor sisteme atât de criminale şi unor acţiuni
atât de „sǎlbatice” încât a fost nevoie de secole pentru a le putea pune un nume.
În esenţǎ, genocidul reprezintǎ o crimǎ, mai exact, genocidul este rezultatul unui
proces în care un grup atacǎ un alt grup şi are la bazǎ modul în care oamenii se vǎd pe ei
înşişi şi pe alţii. Aşa cum spunea poetul englez John Donne, „nici un om nu este o
insulǎ”, ceea ce poate fi tradus prin faptul cǎ fiecare individ este parte a unui întreg ce
poate fi reprezentat fie printr-o familie, un trib sau o naţiune.
Dar, aşa cum o societate ne poate spune cine suntem, ea ne poate spune şi cine nu
suntem, iar din aceastǎ perspectivǎ, a face parte dintr-o comunitate înseamnǎ sǎ ne
concentrǎm asupra diferenţelor dintre noi şi cei care nu fac parte din acelaşi grup ca şi
noi: culoarea pielii, cultura, istoria, afinitǎţile religioase sau politice, statutul economic,
etc. În cele mai multe cazuri, conştientizarea de cǎtre indivizi a diferenţelor dintre ei şi
ceilalţi, este proces natural şi inofensiv, dar existǎ şi situaţii în care de la simpla observare
a acestor diferenţe, un grup ajunge sǎ întreprindǎ acţiuni care au ca scop distrugerea sau
înlǎturarea unui alt grup din „reţeaua socialǎ”. Iar acest proces poartǎ numele de genocid.
Orice descriere a fenomenului genocidal va avea în primul rând violenţa
extraordinarǎ pe care acesta se bazeazǎ. Deşi existǎ multe similitudini între genocid şi
alte acte violente pe care istoria omenirii le-a înregistrat de la naşterea sa şi pânǎ în
prezent, ceea ce face genocidul cu adevǎrat deosebit de toate crimele şi nedreptǎţile
sǎvârşite de indivizi, este mantalitatea pe care acesta se fundamenteazǎ. Agresorii nu
cautǎ sǎ distrugǎ doar un popor (bǎrbaţi, femei, copii), ci întreaga lor existentţǎ. Nu se
urmǎreşte doar uciderea lor, ci ştergerea lor completǎ de pe faţa pǎmântului.
Genocidul este o crimǎ la o cu totul altǎ scarǎ decât celelalte crime împotriva
umanitǎţii. De aceea, genocidul este deopotrivǎ cea mai gravǎ şi cea mai mare crimǎ
împotriva umanitǎţii.
Puţine cuvinte din limbajul curent par sǎ fi produs asemenea furori, pasiuni sau
dezbateri precum cuvântul „genocid”. El a fost definit de jurişti, sociologi, psihologi sau
chiar victime în încercarea de a cuprinde cât mai exact adevǎrata sa dimensiune. Cuvântul
a fost folosit cu referire la sclavii din nordul şi sudul Americii, la relocalizarea forţatǎ a
indigenilor americani sau la politica şi acţiunile Israelului împotriva Palestinei. Genocidul
a fost de asemenea folosit pentru a descrie foametea din Irlanda sau politica lui Stalin în
URSS.
Numeroasele dezbateri referitoare la genocid au ca scop final crearea de noi perspective
asupra evenimentelor istorice care sǎ ne ofere o imagine cât mai completǎ asupra acestui
unui concept atât de controversat.

II.I. Contradicţii terminologice. Genocidul în teoriile contemporane privind violenţa

Conceptul de genocid, aşa cum este astăzi reglementat în dreptul internaţional,
pare să fie unul restrictiv. Prin definirea genocidului într-un mod extrem de restrictiv,
Convenţia ONU a limitat aplicabilitatea practică a acestuia, transformându-l într-un
50
concept steril cu o importanţă mai degrabă simbolică. După cum subliniau Chalk şi
Jonassohn, reglementarea genocidului în dreptul internaţional a fost expresia
conpromisului politic între puterile victorioase în cel de-al Doilea Război Mondial.
Deoarece terminologia pasibilă de interpretări diferite poate provoca confuzie, în
special în opinia publică dar şi printre practicienii dreptului, se impune o clarificare,
printr-o nouă codificare, în sensul construirii unei definiţii mult mai clare, lipsită de
influenţe ideologice precum şi a delimitǎrii termenului de genocid faţǎ de conceptele
asemǎnǎtoare. Iatǎ motivul pentru care în cele ce urmeazǎ vom încerca sǎ prezentǎm pe
scurt diferitele contradicţii care existǎ în teoriile contemporane referitoare la conceptul de
genocid.

II.I.1. Holocaustul şi Gulagul, variante ale genocidului?

„Realizez cǎ tu, de acolo, nu poţi sǎ îţi
imaginezi
nici mǎcar a mia parte din suferinţa, frica,
umi-
linţa şi orice altǎ teroare pe care noi a
trebuit sǎ
le îndurǎm. Oamenii care trǎiesc şi gândesc
ca
oameni normali nu au cum sǎ înţeleagǎ.”
Scrisoarea lui Dov Lewi cǎtre
sora sa

Deoarece există o multitudine de accepţiuni ale conceptelor de Holocaust şi

Gulag, care numai ele ar necesita o lucrare aparte, nu vom face o analiză aprofundată a
acestor termeni, ci vom construi definiţii generale. Această diversitate a interpetărilor
celor două concepte reflectă complexitatea fenomenelor Holocaustului şi Gulagului,
precum şi scopurile persoanelor şi instituţiilor aparţinând sferei politicului, cercetǎrii,
educaţiei sau mass-mediei.
În general, Holocaustul este definit ca uciderea în masǎ a mai mult de 5 milioane
de evrei de cǎtre Germania nazistǎ în timul celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial. Însǎ nu
toatǎ lumea este de acord cu aceastǎ definiţie, întrucât naziştii au ucis milioane de
persoane care au aparţinut unor alte colectivitǎţi umane: ţigani, persoane cu handicapuri
fizice şi mintale, prizonieri de rǎzboi sovietici, civili polonezi şi sovietici, prizonieri
politici, homosexuali sau dizidenţi religioşi. Se poate spune cǎ vreunul dintre aceste
grupuri au fost tratate în aceeaşi manierǎ ca şi evreii şi pentru aceleaşi motive, iar dacǎ e
aşa putem spune cǎ şi cazurile lor fac parte din istoria Holocaustului? Un rǎpuns pozitiv
la aceastǎ întrebare ar însemna o lǎrgire a definiţiei Holocaustului, care ar însuma chiar
mai mult de 17 milioane de victime. Mai mult, asta ar însemna sǎ aducem data
declanşǎrii Holocaustului de la anul 1941 la anul 1939 (dacǎ includem exterminarea
persoanelor cu handicapuri) sau chiar la anul 1933 (dacǎ presupunem cǎ acţiunile naziste
au avut la bazǎ un plan premeditat).
Cuvântul Holocaust în sine nu determinǎ grupurile care intrǎ sub „jurisdicţia” sa.
El este derivat din traducerea în limba greacǎ a cuvântului ebraic „olah”, care înseamnǎ
„jertfă arsă pe altar în cinstea lui Dumnezeu”. S-a impus pe plan internaţional după anii
1960, fiind folosit, mai ales în spaţiul anglofon, ca termen generic pentru desemnarea
exterminării evreilor de către Germania Nazistă.
Treptat sfera termenului Holocaust s-a extins, pentru a ajunge astăzi să aibă
accepţiuni mult mai largi, din care vom încerca să sintetizǎm următoarea definiţie:
persecuţia sistematică, implicând legile rasiale, deportarea în lagăre şi ghetouri, munca
forţată, precum şi uciderea în masă pe criterii rasiale, îndreptate în special împotriva

51
evreilor dar şi a altor grupuri „indezirabile”, săvârşite de către regimul nazist, cu ajutorul
aliaţilor şi colaboratorilor săi.
Holocaustul, în contextul european, fiind modelul din care s-a inspirat Raphael
Lemkin şi ulterior autorii Convenţiei ONU, poate fi astfel încadrat cu uşurinţǎ în definiţia
legală de genocid. Urmărind exterminarea anumitor grupuri definite de către făptuitori pe
baze rasiale, etnice şi religiose, Holocaustul pare să nu ridice probleme privind încadrarea
sa ca genocid în dreptul internaţional. Cu toate acestea, există autori care analizând
anumite episoade ale Holocaustului, precum “contribuţiile” unora dintre aliaţii Germaniei
Naziste, cum ar fi România, argumentează în sensul ambiguităţii ori lipsei intenţiei de a
distruge, în tot sau în parte, anumite grupuri etnice, rasiale sau religioase. În funcţie de
paradigma adoptată,intenţionalistă sau funcţionalistă, sau uneori de opţiunea politică,
chiar şi în cazul Germaniei Naziste, politica faţă de evrei de până la invadarea URSS ar
putea fi calificată în ambele sensuri, drept genocid sau nu. Existenţa unui plan premeditat
de distrugere în tot sau în parte a comunităţii evreieşti poate fi negat prin invocarea
politicii Naziste de încurajare a emigraţiei evreieşti, sau a diferitelor soluţii teritorialiste
precum Nisko sau Madagascar, stopate de evoluţia rǎzboiului.
La rândul său, termenul de Gulag a cunoscut o evoluţie treptată iar sfera sa s-a
extins în mod considerabil. GULAG, la origine acronimul pentru denumirea
administraţiei centrale a lagărelor (glavnoie upravlenie laguerei) din Uniunea Sovietică, a
căpătat un înţeles generic, desemnând sistemul concentraţional precum şi episoadele de
teroare în masă, deportǎri, crimǎ, muncǎ forţatǎ, produse de regimurile de inspiraţie
marxistǎ.
După menţiona însuşi Sojeniţîn, Gulagul a fost creat în anul 1934 şi reprezenta
piesa centrală a sistemului sovietic de represiune, având un triplu scop: excluderea,
producţia economică şi eliminarea. Din această perspectivă, Gulagul asociază închisoarea
cu exilul. Principala funcţie a lagărului de muncă silnică nu era producţia de bunuri, ci
uciderea oamenilor. Lagărele au fost create pentru a extermina. „Toate acestea conţin
Genocid”.
Sistemul Gulagului cuprinde cu siguranţă elemente genocidare: procentajul
crescut al minorităţilor naţionale deportate, mortalitatea crescută în timpul transportului şi
in lagăre care ne poate face să considerăm că o pierdere masivă de vieţi era prevăzută de
guvernul sovietic. Statisticile descoperite recent ne oferă o imagie mai clară asupra
populaţiei încarcerate. Rotaţia pe care o sufereau deţinuţii se explică prin numărul
important de pedepse de cel puţin cinci ani. Astfel că, în 14 ani, prin sistemul Gulagului
au trecut mai bine de 15 milioane de oameni, dintre care, doar 6 milioane au supravieţuit
pentru a fi eliberaţi. Aşadar, remarcăm o mortalitate mai mare de 50%. Pe de lată parte, în
Gulag existau două tipuri de deţinuţi: cei de drept comun, şi condamnaţii pentru activitate
anti-revoluţionară, însă nu putem şti câţi dintre deţinuţii de drept comun erau închişi de
fapt pe motive politice.
Însă numărul impresionant de victime ale Gulagului nu exprimă clar natura
sistemului criminal al statului sovietic. Ele nu ne arată dacă au avut loc unul sau mai
multe genociduri. Chiar dacă mai mult de jumătate din cei încarceraţi au murit în urma
detenţiei, Gulagul nu fost creat pentru a distruge un grup anume, ci pentru a extermina
prin muncă o masă, devenită anonimă de excluşi ai societăţii şi a căror identitate nu
conta.
Tot din cadrul Gulagului, poate fi menţionat episodul foametei din Uniunea
Sovietică din anii 1932-1933, care în interpretarea unor autori a fost artificial creată de
Stalin ca un instrument îndreptat împotriva naţiunii ucrainiene. Astfel s-ar încadra în
conceptul legal de genocid. Alţi autori însă se opun perspectivei de mai sus şi consideră
acelaşi episod al foametei drept o consecinţă a campaniei împotriva ţărănimii
recalcitrante la colectivizare ce a afectat nu doar Ucraina ci şi alte zone ale URSS, a

52
ineficienţei birocraţiei locale şi nu rezultatul unui plan premeditat contra poporului
ucrainian, caz în care conceptul legal de genocid n-ar mai fi aplicabil.
Şi cazul Cambogiei aparţine Gulagului, fiind relevant în acest sens: deşi regimul
marxist al Khmerilor Rouge a exterminat aproximativ un sfert din proprii cetăţeni, acestă
catastrofă umană este pasibilă de interpretări diferite ce creează confuzie şi controverse.
Majoritatea celor ucişi în Cambogia aparţineau etniei Khmer şi nu au fost ucişi pe criterii
etnice, rasiale, religioase ci pe criterii politice sau sociale, fiind consideraţi opozanţi
politici, duşmani ai poporului, trădători sau cetăţeni ”corupţi” de viaţa citadină. Prin
urmare, asistăm la o situaţie paradoxală în care doar masacrele pe criterii rasiale, etnice şi
religioase, precum cele îndreptate împotriva minorităţii musulmane Cham şi a celei
Vietnameze s-ar încadra în conceptul de genocid din dreptul internaţional, în timp ce
crimele împotriva etnicilor khmeri (mult mai numeroase în cifre absolute) nu ar constitui
genocid.
Deşi a produs un număr uriaş de victime, este foarte dificil ca fenomenul
Gulagului să fie încadrat în definiţia legală a genocidului, deoarece regimurile comuniste
îşi persecutau victimele în special pe criterii politice sau sociale (ca adversari politici,
opoziţionişti, facţionalişti, foste elite, burghezi, culaci/chiaburi etc). Anumite episoade ale
Gulagului, cum ar fi persecuţiile împotriva anumitor minorităţi etnice şi religioase, pot
constitui genocid în baza dreptului internaţional. De exemplu deportarea în masă a
cecenilor (1944), inguşilor (1944), tătarilor din Crimeea (1944), calmucilor (1943) şi a
altor nationalităţi din Uniunea Sovietică s-ar încadra în definiţia de genocid în măsura în
care aceste fapte pot fi considerate ca urmărind distrugerea în parte a respectivelor
comunităţi entice.
Aparent toate aceste dezbateri dedicate clarificării terminologice privind 
Holocaustul şi Gulagul ca variante ale conceptului de genocid ar putea părea
surpinzătoare, prin cantitatea de efort alocată în acest scop. Totuşi, eforturile
teoreticienilor contemporani şi ale instanţelor penale nu trebuie privite drept o bătălie cu
morile de vânt: odată clasificate ca genocid, acele evenimente sângeroase vor primi mai
multă atenţie din partea cercetătorilor, educatorilor şi a mass-mediei. În special
importanţa simbolică câştigată în ultimele decenii de către termenul de genocid
contribuie la atragerea emoţiilor opiniei publice, a influenţei politice, a fondurilor pentru
cercetare şi educaţie. Aceasta pare a fi miza principală a etichetării drept genocid a unuia
sau altuia dintre episoadele de violenţă colectivă din istoria recentă. Pentru a avea în
dreptul internaţional un concept de genocid funcţional, este nevoie de o modificare a sa,
în scopul obţinerii unei sincronizări cu realităţile sociale şi politice ale epocii
contemporane. Deoarece terminologia pasibilă de interpretări diferite poate provoca
confuzie, în special în opinia publică dar şi printre practicienii dreptului, se impune o
clarificare - printr-o nouă codificare – în sensul construirii unei definiţii mult mai clare,
lipsită de influenţe ideologice precum şi a delimitării termenului de genocid faţă de
conceptele asemănătoare.

II.I.2. „Epurarea etnicǎ” şi genocidul

Încă din anii 1990, epurarea etnică a devenit una dintre cele mai cunoscute forme
de violenţă directă indreptată împotriva unui grup. Epurare etnică şi genocidul se află
într-o strânsă legătură, numai că, epurarea etnică se concentrează mai mult asupra
componentei geografice şi asupra înlăturării forţate a unui anumit grup etnică dintr-o
regiune dată. Diferenţele dintre epurarea etnică şi genocid devin aproape insesisabile
atunci când deportarea forţată a populaţiei duce la distrugerea grupului. Relaţia dintre
epurarea etnică şi genocid nu poate fi definită în termeni juridici, având în vedere că nu
există o convenţie internaţională care să reglementeze epurarea etnică.

53
 În absenţa unei definiţii legale, o abordare istorică se face utilă în vederea
identificării trăsăturilor caracteristice ale conceptului. Primele exemple de epurare etnică
datează încă din periaoda Antichităţii sau Evului Mediu, îmbrăcând numeroase forme. Pe
de o parte, epurarea etnică era folosită ca politică a marilor imperii pentru a controla
zonele de graniţă, pe de altă parte era folosită ca instrument de înlăturare a populaţiilor
indigene de către statele europene, cu scopul de a-şi extinde teritoriul. Epurarea etnică, în
forma sa modernă, a avut loc în mai multe regiuni, inclusiv în zonele fostelor imperii ale
Europei Centrale şi de Sud-Est, dar şi în Vestul Asiei.
Mai multe valuri de epurare etnică au fost responsable de retrasarea hărţii etnice şi
religioase ale acestei regiuni: primul s-a încheiat la scurt timp după Primul Război
Mondial, cel de-al doilea a culminat şi s-a încheiat în timpul şi chiar după terminarea
celui de-Al Doilea Război Mondial, iar cel de-al treilea val a luat sfârşit o dată cu
Războiul Rece. Istoria epurării etnice relevă utilizarea coerciţiei pentru înlăturarea forţată
a unui anumit grup etnic ditr-o regiune geografică determinată. Epurarea etnică reprezintă
în multe cazuri o politică a marilor state prin care se urmăreşte remodelarea hărţii
populaţiei, mai ales în zonele de graniţă. Pe de altă parte, tocmai destrămarea acestor
state multinaţionale determină apariţia unor conflicte care pot degenera în epurări etnice.
Aşa cum aprecia Norman Naimark, epurarea etnică reprezintă cel mai avansat stadiu de
dezvoltare a statului modern. Epurarea etnică este de cele mai multe ori determinată de o
serie de conflicte de natură religioasă sau etnică. Ca un paradox la acest lucru, epurarea
etnică este uneori invocată ca o soluţie pentru rezolvarea unor asemenea conflicte.
În ceea ce priveşte termenul de „epurare etnică”, acesta a intrat în limbajul comun
în timpul anilor 1990, fiind adesea asociat cu termenul de „genocid”. Un limbaj care se
referea tocmai la înlăturarea forţată a unui grup în timpul unui conflict, fusese folosit deja
de multe ori, însă expresia de „epurare etnică” a căpătat notorietate abia în timpul
războaielor din fosta Iugoslavie. Deşi astăzi este condamnată de întreaga opinie publică
mondială, termenul de „epurare etnică” a fost pentru prima dată folosit de către
susţinătorii atacurilor violente destinate înlăturării bosniacilor de origine musulmană din
comunităţile mixte. Încă de la început, folosirea termenului a generat numeroase
controverse, deoarece exista teama de anu fi folosit pentru a disimula violenţa. Dar, în
ciuda originii şi ambiguităţii sale, termenul de „epurare etnică” a căpătat tot mai multă
notorietate ca o formă majoră de violenţă îndreptată împotriva unui grup.
În octombrie 1992, Consiliul de Securitate al ONU a cerut Secretarului General să
delege o Comisie însărcinată cu investigarea raporturilor privind expulzia, deportarea şi
violenţa îndreptată împotriva indivizilor şi proprietăţilor din fosts Iugoslavie, dar mai ales
din Bosnia şi Herţegovina. În primul său raport din februarie 1993, Comisia specifica
următoarele: „având în vedere contextul conflictual din fosta Iugoslavie, „epurarea
etnică” înseamnă redefinirea unei zone geografice omogenă din punct de vedere etnic
prin utilizarea forţei sau intimidării pentru a înlătura persoane apaţinând unui anumit
grup, din zona vizată. „Epurarea etnică” este contrară dreptului internaţional. Metodele
utilizate pentru realizarea epurării etnice includ: uciderea, deportarea, arestarea sau
detenţia arbitrară, execuţia în afara legii, violul sau agresiunea sexuală, precum şi
agresiunea militară îndreptată împotriva civililor.”
În raptorul final din mai 1994, Comisia a descris „epurarea etnică” ca fiind „o
politică intenţionată creată de un grup etnic sau religios, pentru a înlătura cu ajutorul unor
metode care implică violenţa, un alt grup etnic sau religios dintr-o regiune geografică
determinată.”
La fel ca şi genocidul, epurarea etnică se bazează pe utilizarea forţei împotriva
unui anumit grup, însă, definiţia epurării etnice este mai strâns legată de noţiunea de „arie
geografică”. Astfel că epurarea etnică se referă la înlăturarea unui grup dintr-o regiune
geografică determinată.

54
 Definiţiile epurării etnice nu specifică tipul regiunilor din care urmează să fie
înlăturate anumite grupuri de oameni, dar în practică, de cele mai multe ori, epurarea
etnică vizează comunităţile care trăiesc în regiunile de graniţă împreună cu populaţia
mixtă. Chiar în cazul care a ajutat la definirea conceptului, forţele sârbe atacau grupurile
etnice şi religioase care trăiau la garniţa Iugoslaviei împreună cu populaţia sârbă.
Termenul se poate referi şi la înlăturarea unor alte grupuri umane, nu numai a
celor etnice. De cele mai multe ori, etnicitatea se referă la un grup de oameni care se
identifică printr-o cultură şi istorie comună, însă mai poate fi utilizată şi cu referire la un
grup de oameni care se disting de alţi indivizi ai societăţii printr-o anumită identitate
comună.
Epurarea etnică este strâns legată de migraţia forţată şi de transferul de populaţie.
Migrarea forţată este un termen mai larg care include şi epurarea etnică, dar care se referă
în acelaşi timp şi la mutarea populaţiei şi din alte motive, cum ar fi proiecte de servicii
publice. În transferul organizat de populaţie, statele sunt de acord cu transferul unor
anumite grupuri dincolo de graniţele teritoriale.
În ceea ce priveşte relaţia dintre epurarea etnică şi genocid, aceasta a cauzat
numeroase controverse. Dacă cele două se aseamănă prin faptul că ambele urmăresc
obţinerea unei purităti etnice, ele se difernţiază prin scopul final pe care îl urmăresc:
epurarea etnică urmăreşte înlăturarea unui grup sau a unor grupuri nedorite dintr-o
anumită regiune geografică, în timp ce genocidul urmăreşte distrugerea grupului. Aşadar,
cele două se află în acelaşi spectru mai larg al violenţelor îndreptate împotriva grupurilor,
însă genocidul este de departe cea mai gravă formă a acesteia. Cele două se diferenţiază
atunci când epurarea etnică nu duce la distrugerea grupului, însă în formele sale cele mai
extreme, atunci când mijloacele utilizate pentru realizarea înlăturării grupului vizat
determină distrugerea acestuia, epurarea etnică devine sinonimă cu genocidul. Atunci
când gradul ridicat de mortalitate din timpul deportării sau expulzării este intenţionat,
predictibil sau chiar urmărit, ne aflăm fără doar şi poate în faţa unui genocid şi nu a unei
epurări etnice.
Epurarea etnică şi genocidul devin şi mai greu de distins atunci când actele
genocidale au loc în timpul campaniilor de epurare etnică. Deşi sunt două concepte
aparent diferite, atât epurarea etnică, cât şi genocidul împărtăşesc numeroase trăsături
comune. Dintr-o anumită perspectivă, am putea chiar susţine faptul că genocidul
reprezintă o formă extremă a epurării etnice.

II.II. Sociologia genocidului. Acţiuni, relaţii sociale şi conflict

Având în vedere toate conceptele analizate în secţiunea anterioară, putem spune că

există o incoerenţă în ceea ce priveşte modul în care este perceput conceptul de „genocid”. Deşi
majoritatea problemelor identificate de literatura de specialitate intră în categoria sociologiei,
atât juriştii, cât şi istoricii au refuzat orice propunere de explicare a genocidului venită din
această direcţie.

Majoritatea analizelor efectuate pe marginea conceptului au rămas foarete apropiate de

definiţia pe care i-a dat-o Convenţia privind genocidul. Cu toate acestea, ideea de bază pe care
este fundamentat documentul „genocidul reprezintă actele comise cu intenţia de a distruge în
tot sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios ca atare” ridică o serie de probleme de
natură sociologică. În această parte a lucrării noastre, vom încerca să descoperim şi să explicăm
pe cât posibil şi alte dimensiuni ale conceptului de genocid.

Dacă plecăm de la prezumţia că genocidul reprezintă un act intenţionat de a distruge un

grup social, atunci este necesar să identificăm sensul subiectiv pe care acest act îl are în
conştiinţa agresorului. Identificarea acestei dimensiuni subiective a genocidului este doar un
55
punct de plecare, o etapă preliminară în procesul de conceptualizare a genocidului. Intenţia nu
oferă o imagine de ansamblu suficientă pentru a înţelege genocidul, fapt pentru care este
necesar să realizăm şi o conceptualizare din punct de vedere sociologic. Pentru asta, trebuie să
ne îndepărtăm de înţelesul subiectiv al acţiunilor genocidale şi să ne concentrăm asupra
relaţiilor sociale specifice genocidului. Astfel că nu vom analiza doar relaţiile care se stabilesc
între victimă şi agresor, ci vom privi mia departe, la relaţiile dintre agresori şi bineînţeles la
relaţiile dintre victime.

II.II.1. O „autopsie” a victimei - grupurile ameninţate şi vulnerabilitatea grupului

„Destinul uman nu cunoaşte ameninţare mai

mare decât moartea din motive

necunoscute.”

Ramon Gomez de la Serna

Conform definiţie dată de Convenţia din 1948, victima genocidului este un grup uman.
Atunci când vorbeşte despre grup, Convenţia se referă la componenta „genos” a cuvântului
genocid, şi care înseamnă „rasă” sau „familie originară”. Deoarece simplul substantiv „grup” era
mult prea imprecis, cei responsabili cu elaborarea proiectului de Convenţie au restrâns aria de
referinţă a documentului prin precizarea naturii grupurilor ce urmau să intre sub incidenţa
acesteia. Însă mai mult decât natura grupului, situaţia pe care acesta o are în cadrul statului este
cea care stabileşte pericolul genocidar. Astfel, orice stat modern este divizat în mai multe
grupuri şi conţine numeroase minorităţi naţionale, etnice, religioase, rasiale, politice, etc.

Natura grupului, caracterul total sau parţial al distrugerii, cruzimea în executarea crimei,
numărul mare de morţi, nu sunt elemente suficiente pentru a identifica un genocid. Dacă un
grup constituie o piedică în calea unităţii statului, atunci este foarte probabil ca acesta să fie
eliminat.

Cunoaşterea victimologiei nu aduce nimic în plus analizei conceptului de genocid,

întrucâtnumai asasinul este cel care premeditează şi execută crima. Victima în genocid este o
minoritate de care puterea de debarasează exterminând-o sau reducând-o la o infimă fracţiune,
indiferent de caracteristicile după care este identificat grupul. Din această perspectivă este
necesar să oferim o definiţie a grupului. La origine, acesta este celula din care pronesc primele
raporturi dintre oameni, sub formă de familie, clan sau trib.

Ulterior, acesta a căpătat dimensiuni mi amlple, referindu-se la reuniunea unor indivizi

în jurul aceluiaşi principiu. Reuniunea este sau naturală (atunci când indivizii au acelaşi loc de
naştre, educaţie, credinţă, tradiţii), sau artificială (produsă prin adeziunea la o idee comună). De
fapt, grupul reprezintă un ansamblu de relaţii şi de corespondenţe, el nu este nici mulţimea, nici
masa.

Pe de altă parte, grupul nu este întotdeauna o realitatea socială, în unele cazuri fiind
determinată de mondul în care agresorul percepe victimele. Grupul este în acest caz fictiv, nu
toţi indivizii care îl compun alegând să trăiască împreună. În consecinţă, victimele sunt o
reprezentare a agresorului care le percepe ca pe nişte ameninţări, şi deci, el trebuie să suprime
această ameninţare înainte de a dobândi mijloacele necesare pentru a-l submina sau distruge.

56
 Este puţin relevant în acel moment ce reprezintă în realitate victima, pentru că ea este
privită numai din perspectiva agresorului. Şi cum victima, sau „celălalt” reprezintă o ameninţare
mai mare cu cât este mai aproape, putem distinge două tipuri de grupuri: grupul din interiorul
statului (conceput ca un corp străin ce este imposibil de asimilat), grupul exterior (care este
văzut ca un barbar sau sălbatic). Indiferent dacă este interior sau exterior, grupul este o
colectivitate reunită printr-o diferenţă, diferentă pe care statul doreşte să o eradicheze, şi nu pe
indivizi în sine. Grupul reprezintă în conştiinţa agresorului o rezistenţă la un principiu unificator.

Autorul unui genocid este adesea un alt grup obligat să se apere de distrugere prin
constituirea unui stat. Însă natura grupurilor-victimă s-a transformat de-a lungul anilor. Dacă în
trecut atacurile genocidale vizau grupuri religioase sau din afara frontierelor imperiilor sau
regatelor, astăzi majoritatea genocidurilor sunt domestice: genocidul este un fenomen al
societăţilor plurale. Aici, chiar dacă grupurile trăiesc împreună şi participă la activităţile
economice, există o anumită disociere, de cele mai multe ori susţinută de elitele politice.
Rămâne deci o identitate a grupului fondată pe naţionalitate, religie, etnie sau rasă. Grupurilor
dominante li se opun „grupuri ostatic”, care, deşi sunt implicate direct în activităţile sociale, sunt
percepute ca fiind străine, deşi trăiesc în ţară de mai multe generaţii.

De aceea, ele se află într-un permanent risc ce este agravat îm perioadele de criză sau
de schimbare socială. De cele mai multe ori, aceste grupuri sunt utilizate de grupul dominant ca
„ţap ispăşitor”. Cele mai ample genociduri domestice apar atunci când există o luptă politică sau
pentru putere între grupurile etnice, precum şi cele apărute în procesul de autodeterminare pe
care grupul dominant îl resimte ca pe un dispreţ sau o ameninţare. În toate aceste cazuri,
situaţia este amorsată de regruparea etnică.

Atunci când una dintre etnii capătă un statut special, sau statutul respectiv este
revendicat de către una din etnii, totul funcţionează ca un ambreiaj. De la conflictele locale,
acestea pot degenera în conflicte generale.

Pentru a putea şti cine anume este protejat şi cine este ameninţat într-o societate, este
suficient să ştim cine apără opinia în acea societate. Cei faţă de care statul are obligaţii sunt
protejaţi, cei consideraţi străini de către comunitate sunt ameninţaţi de segregare, închisoare,
expulzare sau genocid. Tehnicile pentru uciderile colective sunt aceleaşi pentru toate tipurile de
grupuri.

Genocidul mai poate fi definit şi ca „tentativa reuşită a unui grup dominant învestit cu
autoritate formală şi/sau putând să acceadă la ansamblul mijloacelor de putere, de a reduce
prin coerciţie sau violenţă ucigaşă numărul unui grup minoritar a cărui exterminare finală este
considerată dezirabilă şi utilă şi a cărui vulnerabilitate este un factor major ce contribuie la
decizia de genocid”.

Statul urmăreşte eliminarea grupului cu un minim de risuri. Dacă victima este slabă,
atunci ea este deja condamnată. Neavând mijloacele necesare pentru a găsi o cale de ieşire, ea
poate cel mult să întârzie sau să reziste în faţa acţiunilor agresorului. Genocidul este deci o crimă
comisă asupra unor victime neputincioase, agresorul nefiind ameninţat în nici un fel.

Singura „vină” a victimei este aceea de a fi parte dintr-un grup considerat în mod
colectiv vinovat de către stat, care are nevoie să denunţe această culpabilitate tocmai pentru a-
şi justifica actul. Însă nu prin gradul de inocenţă a victimelor identificăm genocidul, deoarece
acesta nu omoară indivizi, ci grupuri. Pentru ucigaş victima nu mai este unică, iar ceea ce o
condamnă la moarte este tocmai apartenenţa sa la grupul respectiv.

57
II.II.2. Genocidul vǎzut ca rǎzboi

„Numai morţii au văzut sfârşitul războiului”

Platon

După cum am văzut, genocidul implică şi o serie de structuri conflictuale ale relaţiilor
sociale. O relaţie poate fi definită ca un „conflict” atunci când acţiunile din cadrul acestora sunt
îndreptate în direcţia realizării voinţei uneia dintre părţi în detrimentul şi cu opoziţia celorlalte
părţi. De asemenea, putem distinge două categorii de conflict: cel „pacific”, atunci când violenţa
fizică propriu-zisă este exclusă şi conflitul sângeros, care renunţă la orice fel de reguli în vederea
disturgerii inamicului.

Deşi genocidul poate avea anumite faze aşa-numite „pacifice”, în care agresorii îşi ating
scopurile propuse fără recurgerea la violenţă fizică, în mod evident, acest tip de faptă reprezintă
un „conflict sângeros”. Putem remarca că atât în definiţia genocidului, cât şi în cea a conflictului
sângeros întâlnim acelaşi termen de „distrugere”. Însă, în ce măsură est genocidul un conflict
social, şi mai ales, care sunt implicaţiile caracterului său sângeros şi deistrructiv?

Într-o anumită viziune teoretică, genocidul este văzut ca o formă extremă de conflict
între grupuri sociale, mai exact între grupurile etnice. Înainte de toate, genocidul implică
existenţa unui conflict între grupuri care să aibă o anumită istorie şi ritm de escaladare. Mai
mult, genocidul este văzut ca o metodă radicală de rezolvare a conflictului respectiv.

Atât în genocidul evreilor, câţ şi în genocidul armenian, identitatea religioasă a celor

două popoare constituia un catalizator al conflictului, care ulterior a degenerat într-o
conflagraţie de dimensiuni extraordinare. Cu toate acestea, tentativele de a explica violenţa prin
intermediul etnicităţii sau prin istoria conflictelor etnice, au fost respinse de comunitatea
teoretică. Un exemplu în acets sens este cazul Rwandei, unde genocidul nu a fost determinat de
o ură seculară ci de manipularea politică utiliizată de o elită a puterii lipsită de orice fel de
scrupule.

Războiul este un context major al genocidului şi al altor crime politice: de fapt,

majoritatea episoadelor genocidale se produc în interiorul unor războaie convenţionale. Pe de
altă parte, aşa cum „conflictul sângeros” urmăreşte distrugerea adversarului, genocidul este
strâns legat conceptual de ideea definită de Clausewitz, conform căreia războiul nu este altceva
decât o distrugere mutuală.

Putem în aceste condiţii da o definiţie mult mai pertinentă din punct de vedere
sociologic: genocidul nu este doar o formă de conflict social, ci şi o formă a războiului. Din
această perspectivă, războiul este strâns legat de diferitele tipuri de război şi de forţele
militarizate pe care acesta le implică. În mod ideal, războiul reprezintă concursul dintre
organizaţiile de putere armate, în care fiecare actor înarmat proiectează violenţa asupra
celorlalţi, cu scopul de a distruge puterea de care ei dispun.

Războiul nu implică numai forţele armate, acestea fiind susţinute de anumite grupuri
sociale, care tocmai prin aceasta devin parte la conflict. În majoritatea războaielor, proiecţia
violenţei este extinsă, accidental sau intenţionat, şi asupra grupurilor sociale care susţin forţele
armate, astfel că, civilii împreună cu combatanţii devin şi ei victime.

Diferenţa dintre război şi genocid nu se referă la caracterul distructiv al acţiunilor,

formele şi modalităţile de violenţă sau de actori, ci în modul în care grupurile civile care sunt
58
văzute ca inamici, sunt determinate din punct de vedere politic, social sau militar şi scopul
pentru care ele sunt distruse.

Deşi genocidul nu este un fenomen tipic modernităţii, dezvoltarea sa este strând legată
de formele moderne ale războiului. Deoarece mobilizarea şi participarea grupurilor sociale în
cadrul războiului au devenit tot mai întâlnite, atunci şi tendinţa de a viza grupuri sociale a
devenit tot mai sistematică. Din punct de vedere economic, civilii erau văzuţi ca o metodă de a
suplimenta efectivele, acolo unde lipseau tehnologiile militare.

Din punct de vedere politic, civilii erau văzuţi ca susţinători cheie ai forţelor armate; iar
prin atacarea lor se urmărea slăbirea puterii inamicului. Dezvoltarea tehnologică a oferit statelor
numeroase mijloace de distrugere a populaţiei civile (bombardamente aeriene, atacuri
biologice, etc.).

Din această perspectivă, războiul în forma sa modernă poate fi considerat un „război

degenerat”. Această nouă formă a războiului este tot război în sensul clasic, deoarece urmăreşte
distrugerea armatelor inmicului, însă spre deosebire de războiul clasic, aici, atacurile asupra
civililor sunt inerente atingerii scopului propus (putem să spunem că este chiar un instrument
prin care se ating obiectivele războiului). Diferenţa dintre genocid şi acest tip specific de război
rămâne încă definită prin identitatea inamicului.

În războiul degenerat, inamicul este în continuare reprezentat de forţele armate,

populaţia civilă fiind atacată numai cu scopul de a slăbi puterea statului inamic. În opoziţe,
genocidul face din populaţia civilă neînarmată ţinta unor atacuri atacuri armate aplicabile numai
unor alţi inamici înarmaţi.

Ceea ce şochează la genocid nu este numărul mare de morţi, care în fond se întâlnesc în
orice formă a războiului, ci prin atacurile extrem de violente îndreptate împotriva populaţiei
civile neînarmate. Genocidul reprezintă războiul împotriva civililor. Puterea „hard” este folosită
pentru a elimina puterea „soft”. Victimele genocidului nu sunt consecinţe accidentale sau
indirecte ale războiului dintre state şi armate, ci ele sunt acte intenţionate, anume întreprinse
pentru a distruge anumite grupuri de civili. Aşadar, disticţia dintre genocid şi război este mai
mult decât evidentă.

În timpul unui război, indiferent cât de violent ar fi el, mai putem identifica încă o logică
sau o raţionalitate a continuării acestuia, însă oricât de mult am încerca să explicăm genocidul,
vom ajunge întotdeauna la aceeaşi concluzie dictată de moralitate: nu există nici un argument
logic care să susţină distrugerea unui grup neînarma de civili care nu reprezintă nici un fel de
pericol în afara faptului că sunt ceea ce sunt.

II.III. Psihologia genocidului

„Cea mai copleşitoare forţă majoră sub presiunea căreia

suntem

uneori constrânşi să lucrăm este propria noastră conştiinţă.”

Lucian Blaga

În genocid, statul este vinovatul, grupul este victima iar ameninţarea este mobilul.
„Asasinatul este premeditat, şi dacă intenţia nu este întotdeauna dovedită, selecţia o probează.”
S-ar părea că sociologii şi filosofii au reuşit să desluşească „iţele” genocidului. Au studiat atât

59
societăţile liberale, cât şi pe cele totalitare, au analizat servitutea voluntară şi ideologia care stau
la baza unor asemenea acte. S-a vorbit despre paradoxuri şi ambiguităţi. Însă în ciuda acestui
„dosar” extrem de explicit al genocidului, nimeni nu a reuşit cu adevărat să dea un răspuns
pertinent întrebării care a măcinat întreaga societate internaţională încă de la încheierea celui
de-Al Doilea Război Mondial: cum a fost posibil aşa ceva?

Iată de ce, pentru a ajunge la nivel superior de înţelegere a actelor genocidale, a fost
necesară elaborarea unor noi ipoteze, construite cu ajutorul unor discipline noi care se ocupă cu
adevărat de natura umană. La o primă abordare, răspunsul este unul terifiant: genocidul este un
laborator al comportamentului uman. Mai mult, teoria conform căreia cei care au planificat şi
executat astfel de crime erau psihopaţi, nu mai putea fi luată în calcul. Încă din perioadă imediat
următoare căderii nazismului s-a demostrat pe larg că acei criminali aveau o personalitate
normală, că erau indivizi obişnuiţi care nu manifestau nici un fel de ostilitate faţă de victimele
lor, ci care se achitau doar de o sarcină de rutină. Această situaţie este comună tuturor
războaielor, masacrelor şi genocidurilor.

Pentru a putea explica tendinţa naturală a omului spre disturgere, teoreticienii au recurs
la două modele de bază: psihosociologia şi psihanaliza. Perspectivele diferite pe care cele două
ştiinţe le oferă permit interpretarea mecanismelor care îi determină pe indivizi să adopte
comportamente tot mai violente, şi care, în anumite circumstanţe pot deveni incontrolabile,
transformând astfel oameni normali în asasini.

II.III.1. Originile şi semnificaţia violenţei

„Violenţa este răutatea genetică neînţărcată la timp.”

Valeria Mahok

Atunci când se aplică omului, etologia încearcă să explice raporturile între ceea ce este
înnăscut şi ceea ce este dobândit, adică raporturile dintre datele bilogice cu care se naşte
individul şi relaţiile sale cu mediul social. Societatea occidentală încearcă de câteva decenii bune
să descopere o „reţetă” perfectă a democraţiei care să permită eliberarea oamenilor de propria
lor tendinţă de a se supune în mod voluntar unui aşa-numit „tiran”. Ceea ce nu a putut fi însă
scos din ecuaţie este violenţa internă ce caracterizează orice grup. Pe de altă parte, dacă ne
rezumăm la a privi problema doar din această perspectivă, riscăm să trecem de la determinismul
biologic la determinismul cultural, şi astfel ajugem să negăm libertatea conştiinţei individului,
sub pretextul că acesta nu poate scăpa nici de genele sale, nici de mediul său.

Pentru a realiza o analiză cât mai coerentă a problematicii, ar trebui mai întâi să ne
aruncăm privirea asupra datelor ştiinţifice. Astfel, din punct de vedere genetic şi filogenetic,
fiecare individ a moştenit un ansamblu de instincte indispensabile vieţii şi supravieţuirii speciei,
precum: foamea, sexualitatea, fuga, agresiunea. Fiecare specie îşi limitează actele de distrugere
la agresiuni exterioare ei, evitănd în acest fel orice fel de agresiune în cadrul speciei. Acest tip de
agresiune specifică omului este cea care determină comportamentul violent al individului, iar
pentru a evita o asemenea situaţie, oamenii trăiesc în grupuri. Construcţia unui grup uman duce
la apariţia unor reţele sociale, ansambluri de coduri culturale prin care indivizii se recunosc. Dar
tocmai legătura socială care se stabileşte între membri unui grup este cea care determină
apariţia violenţei. Dacă legătura socială asigură coeziunea grupului, ritualizarea culturală îl
opune celorlalte grupuri. Pentru a controla acest set de instincte, intervine un al treilea
mecanism, şi anume responsabilitatea morală. Dar şi această „frână” are o acţiune limitată în

60
condiţiile în care se realizează o răsturnare a valorilor, îndepărtând orice fel de inhibiţii în
momentul asasinatului: entuziasmul militant. Astfel se explică paradoxul după care oamenii pot
comite cele mai grave atrocităţi, având impresia că au dreptul să o facă. Şi în genocid putem
remarca aceleaşi circumstanţe care determină apariţia violenţei: perceperea celuilalt ca o
ameninţăre, fabricarea unui obiect care produce repulsie, prezenţa unui conducător care
declanşează reacţia ucigaşă indivizilor care împărtăşesc acelaşi entuziasm militant.

Deoarece agresivitatea nu poate fi suprimată, ea trebuie adunată şi îndreptată prin

cunoaşterea mecanismelor comportamentului şi al posibilităţilor de descărcare asupra
obiectelor şi prin dezvoltarea înţelegerii dintre membri grupului. Aşadar, biologia limitează
opţiunile omului.

În relaţiile dintre individ şi mediul său, şi individul şi mediul sunt în aceeaşi măsură
subiect şi obiect. Individul acţionează asupra culturii, iar cultura aspra individului. Libertatea de
alegere în cazul deciziei şi acţiunii este constrânsă, dar nu este determinată de circumstanţele
exterioare. Această relaţie poartă numele de „context de dezvoltare”.

Există însă şi o serie de teoreticieni care nu ţin cont de capacitatea de conceptualizare şi

simbolizare care permit omului să redefinească viitoarele victime prin excluderea lor din propria
specie. Pentru a putea reveni la o situaţie naturală anterioară, uciaşul parcurge un lung proces
de dezumanizare pentru a transforma o agresiune din interiorul speciei într-o agresiune
exerioară ei.

Pentru a putea explica cum grupuri întregi de oameni merg atât de departe încât la un
moment dat nu îşi mai dau seama că ucid fiinţe umane ca şi ele, este necesar să explorăm alte
argumente decât cel al competitivităţii care obligă la ştergerea celor care crează un obstacol, şi
trebuie de asemenea să pornim de la distanţa pe care grupurile o pun între ele. Ceea ce îi
diferenţiază de fapt pe oameni este faptul că au devenit din ce în ce mai străini unii de alţii.
Diferenţele de aspect, limbă, tradiţii, credinţă, moduri de a gândi îi sperie, le tulbură judecata. În
aceste condiţii, percepţia pericolului este deformată de procesul dezumanizării şi este întărită de
certitudinea de a fi superior celuilalt. Omului îi este frică deoarece este suficient de conştient
pentru a suferi din cauza experienţelor trăite, însă în acelaşi timp este insuficient de conştient
pentru a determina cauzele fenomenului. Pentru a nu deveni „sclavul” propriei sale frici,
individul alege să o depăşească prin acţiune. Ca într-un cerc vicios, teama produce violenţă, iar
violenţa exacerbează frica.

Pentru o altă parte a teoreticienilor, violenţă este condiţia primordială a omului. Atunci
când oamenii intră în contact, ei intră în conflict, fiecare simţind dorinţa mimetică de a avea cee
ce are celălalt. Acest lucru duce la o succesiune de crize sociale, şi deci de asasinate. Conform
unui impuls specific mamiferelor superioare, toţi membri unei specii au tendinţa de a-i imita pe
semenii lor şi de a acapara ceea ce face obiectul dorinţei altuia. Astfel, un asasinat dă naştere la
un alt asasinat, până când comunitatea este ameninţată cu dispariţia. Violenţa devine un mijloc
de depăşire a violenţei, fiind expulzată în afara comunităţii.

Iată în doar câteva cuvinte originea şi semnificaţia violenţei care stă la baza actelor
genocidale. Genocidul are loc la sfârşitul unei perioade în care statul criminal s-a aflat confruntat
cu necesitatea de a ucode pentru a supravieţui, perioadă în care el şi-a pregătit o parte din
cetăţeni pentru această necesitate prin educarea urii şi exacerbarea fricii.

61
II.III.2. Autoritate vs supunere. Mecanismele de supunere la autoritate

„Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune

niciodată

sau aproape niciodată la îndoială este autoritatea morală.”

Andrei Pleşu

Dacă violenţa este imposibil de eliminat din codul genetic al individului, supunerea la
autoritate este regula. Psihologia mulţimilor scoate la iveală faţa ascunsă a sistemului totalitar
despre care nu vorbesc nici sociologia, nici economia politică. Iar tocmai această parte mai puţin
discutată este cea me aproape de crimă.

Cunoaşterea maselor este de asemenea esenţială în înţelegerea naturii mulţimii. Masa,

mulţimea reprezintă o întreagă lume, indiferent de calitatea socială, economică, intelectuală.
Mulţimea este condusă de trei forţe motorii: forţa ideii, ideea fixă transplantată în fiecare
element al masei pentru a se transforma imediat în imagini; trecerea imediată, prin scânteia
ideii fixe, la act; confuzia dintre realitatea sugerată şi realitatea trăită. Doar sugestia este cea
care poate înfrânge prin acţiune cele două piedicii: inteligenţa critică şi absenţa constrângerii.
Gândirea maselor nu este una critică, ci una automată, indiferent de contradicţii.

Teoreticienii au identificat două tipuri de mulţiumi: naturale şi artificiale. Cele două sunt
create de o organizaţie conduse de un fel de sectă sau de un partid, şi se bazează pe un sistem
comun de credinţe. Ceea ce caracterizează psihologia mulţimilor artificiale este tendinţa
spontană a indivizilor ce o formează de a se supune unuia dintre ei. Este vorba aici despre o
aservire voluntară a oamenilor, iar apariţia comunicării nu a făcut decât să accentueze
asimilarea individului în mulţime, masificarea lui, dacă o putem numi astfel.

Cei mai periculoşi oameni, sugerează psihologii, sunt aceia care acţionează la ordin. De
ce? Pentru că ordinul îi disculpă (am putut observa această apărare la mulţi dintre cei acuzaţi de
genocid sau de crime împotriva umanităţii, crime de război). Ordinul este elementul izolat cel
mai periculos al vieţii colective a oamenilor. Trebuie să ai curaj să i te opui şi să îi zdruncini
dominaţia. Însă acest lucru se întâmplă foarte rar, întrucât cetăţenii de rând care primesc
ordinul să îşi ucidă semenii îl execută ca pe o virtute. Mai mult, ei consideră că este de datoria
lor să procedeze în această manieră.

În anii ’70 s-au efectuat o serie de experimente psihologice care aveau scopul de a
determina motivaţia psihologică a indivizilor de a se supune. Astfel, la universitatea Yale,
profesorul Stanley Milgram a desfăşurat un exerciţiu în care două persoane elese în mod
aleatoriu aveau să organizeze o anchetă privind memoria şi învăţarea. Unul urma să fie elevul,
celălalt instructorul, iar o a treia perosană numită experimentator explica faptul că era vorba
despre studierea efectelor asupra mecanismului învăţării. Elevul urma să fie închis într-o cameră
izolată, legat în chingi, iar în palmă avea ataşat un electrod. Elevului îi era pusă la dispoziţie o
listă de cuvinte pe care trebuia să le înveţe. De fiecare dată când greşea urma să primească
drept pedeapsă un şoc electric. De fapt, elevul nu primea nici un şoc electric, rolul său fiind
interpretat de un actor care simula durerea. Singurul subiect al experimentului era instructorul,
care era introdus într-o încăpere separată. Instructorul era cel care putea să administreze şocul
electri elevului. Experimenul urmărea să determine momentul în care subiectul refuza să se
supună experimentatorului de la primele strigăte ale elevului. În urma studiului efectuat asupra
mai multor subiecţi, Miligram, a demonstrat că factorul determinant al comportamentului este
autoritatea mai mult decât oridinul în sine, iar subiecţii, majoritatea cetăţeni obişnuiţi, au

62
încălcat legea morală în mod deliberat şi s-au comportat ca nişte asasini pentru a se supune unui
om care nici măcar nu dispunea de un mijloc de a-i constrânge.

Transformarea cetăţeanului normal în călău nu este singurul fenomen al totalitarismului.

Acesta este comun tuturor sistemelor. Democraţiile oferă libertate cetăţenilor lor, precum şi o
autoritate pe care ei o exercită, iar în acest exerciţiu se poate crea un conflict de conştiinţă. Iar
dacă acest conflict nu se poate rezolva decât pin recurgerea la mijloace extreme, cetăţeanul de
rând se va supune şi va executa misiunea care i-a fost dată. Experimentele lui Milgram pun în
evidenţă şi mecanismele de simplificare, prin birocraţia modernă, în realizarea unui genocid.
Majoritatea pesoanelor care colaborează la un program de distrugere nu-şi îndeplinesc cu
dificultate sarcinile intermediare, deoarece acestea se găsesc plasate între autoritatea care le
comandă şi executanţii care sunt implicaţi. Loialitatea faţă de superior este mai importantă
decât consideraţiile morale. Diviziunea muncii suprimă conştiinţa scopului criminal, iar rutina
limitează datoria de a executa bine sarcina prescrisă.

Dar, omul nu se mulţumeşte să se supună instituţiei, ci el ajunge chiar să o îndrăgească.

Constatarea acestui viciu de formă al omului incită la o vigilenţă permanentă, deoarece, oricare
ar fi tipul de societate în care se integrează, cetăteanul nu este la adăpost de crima ordonată
printr-o autoritate, al cărei instrument sau victimă este.

II.III.3. Executanţi, complici şi spectatori ai genocidului

“Nu se ucide decât în numele lui Dumnezeu sau al sosiilor

sale.”

Emil Cioran

Experimentele şi teoriile legate de fenomenul totalitar au arătat că cetăţeanul care face

parte dintr-o structură socială ierarhizată îşi aboleşte conştiinţa individuală. Cei care execută un
ordin criminal nu acţionează nici din constrângere, nici din ură, nici din frică, nici din răzbunare,
ci fac doar ceea ce li se cere. Cu toate acestea, sentimentele care au stat la baza deciziei statului
de a ucide şi care au fost împărtăşite de conducători maselor, în momentul execuţiei nu mai
sunt aceleaşi sentimente care însufleţesc executantul. Voinţa de a distruge aparţine unui grup
criminal, dar care are nevoie de susţinerea unui popor umilit pentru a-şi putea atinge
obiectivele. Atunci când grupul criminal realizează „pregătirea ideologică” a maselor, genocidul
se realizează cu acordul majorităţii sau a unei părţi semnificative a acesteia. Desigur,
declanşarea activităţii genocidale implică apariţia mai multor tipuri de actori: de la cei care
acţionează în mod concret, la cei care îi susţin tacit, la cei care rămân pasivi. Vom putea
identifica întotdeauna şi o facţiune a populaţiei care va fi împotriva genocidului, însă aceasta va
fi întotdeauna foarte mică, majoritatea populaţiei rămânând însă pasivă.

Executantul este aproape în toate cazurile un om normal care nu face altceva decât să se
supună unor ordine pe care le consideră ca fiind în acord cu idealul său. Genocidul este aşadar
un act normal executat de oameni normali, iar barierele impuse de drepturile omului sunt
extrem de fragile. Fiecare om este capabil să comită o crimă atunci când incitarea îi
neutralizează limitele. Cel mai bun mijloc pentru un stat sau un grup criminal de a-şi găsi
executanţi ai acţiunilor genocidale este acela de a selecţiona un grup de indivizi în urma unei
pregătiri ideologice pentru a înfăptui viziunea lor despre lume şi pentru care viaţa celuilalt
încetează să mai aibă valoare. Orice sistem totalitar poate face din om o maşină de ucis, dar

63
numai atunci când se acţionează în numele principiilor morale, a unor ideologii fondsate pe
egalitatea tuturor, operaţiunea a reuşit.

Executanţii, la rândul lor, sunt diferiţi. Dacă unii dau dovadă de zel, alţii simt o plăcere
perversă în a-şi tortura victimele, există şi executanţi care îşi îndeplinesc sarcina cu reticenţă şi
nelinişte. Soldatul implicat în genocid ucide pentru a proteja, pentru a extinde sau menţine
teritoriul. Teritoriul este un loc pe care el l-a delimitat deja, o rasă ale cărei caractere le-a definit.
Cel pe care trebuie să îl distrugă este cineva din afară, un celălalt fizic, un altul moral. El este
superior „celuilalt”, însă deşi este mai puternic, executantul se teme de „altul” pe care îl acuză
că acţionează pe ascuns pentru a-l distruge. Desigur, acest lucru este doar un pretext pentru a-şi
justifica acţiunile. Executantul este doar un braţ care acţionează la comanda unei voci care
gândeşte şi decide pentru el. Astfel, executantul nu mai are niciun motiv să îi explice victimei de
ce este ucisă. Participanţii la genocid vin din toate categoriile sociale, ei nu sunt decât soldaţii
care execută genocidul.

Executanţii sunt militanţi, soldaţi sau birocraţi. Ei vin dinainte şi incită la omor, sau se
adaptează refugiindu-se în spatele ordinelor. Complicii însă stau departe de acţiunea genocidală
propriu-zisă, nu îşi murdăresc mâinile. Dar, în mediul criminal ei au rol foarte important în
dezvoltarea mentalităţii genocidale. Prin consimţământul lor, complicii favorizează escaladarea
violenţei care începe prin formularea unei ideologii a victimizării şi se încheie prin punerea în
practică a unei politici de exterminare. Filosofii, educatorii, sociologii, jurişti furnizează suportul
ideologic al genocidului, în timp ce tehnicienii permit crearea mijloacelor necesare industriei
exterminări. Frica (de a-şi pierde locul de muncă, libertatea sau viaţa) este cea care motivează
resemnarea complicilor. Distincţia dintre complici şi executanţi este une relativă, întrucât
complicele poate, în anumite condiţii deveni actor. Dar putem vorbi în cazul genocidului despre
complici? Pentru unii teoreticieni nu există un intermediar între executant şi martor, însă chiar şi
aşa, martorul poate oricând să se transforme în executant. Oricum am alege să privim lucrurile,
ceea ce nu poate fi negat este faptul că oricât de mică este contribuţia sa la întreprinderea
distrugerii, complicele are un rol important în desfăşurarea mecanismului genocidar.

Mai rămâne în discuţie spectatorul sau bystander-ul, aşa cum este numit în teorie. De
cele mai multe ori, populaţia unui stat care se implică în acţiuni genocidale „închide ochii şi
ferestrele şi asistă paşiv la execuţia unui genocid”. Martorul joacă şi el un rol important,
deoarece prin indiferenţa şi apatia sa contribuie la crearea unui climat propice săvârşirii crimeiu.
Spre deosebire de complice, martorul nu simte nici teama de persecuţie sau sancţiune, nici un
fel de constrângere sau risc. Dar chiar şi aşa, el nu îşi manifestă indignarea. Există şi excepţii care
refuză să fie convinşi de către stat sau grupul criminal că a fi spectator înseamnă să renunţi la a-i
ajuta pe duşmanii declaraţi, şi că cei care îşi vor ajuta duşmanii vor fi la rândul lor sancţionaţi.
Dar aceste example sunt rare, deoarece îţi trebuie mult curaj pentru a veni în ajutorul
victimelor. „Şi totuşi, în această lume răsturnată, în care toţi stau cu capul în jos, cei care rămân
verticali restabilesc poziţia normală”.

Spectatorii genocidului nu au să lupte decât cu propria conştiinţă, întrucât crima de

genocid implică toate naţiunile. Tăcerea echivalează cu o aprobare, iar discreţia cu o încurajare a
activităţii criminale.

III. Crima de genocid în dreptul penal intern

Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte cu caracter penal incriminate
potrivit dreptului internaţional. Ea constă in distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane
64
concepute ca entităţi naţionale, etnice, rasiale sau religioase. Genocidul este o negare a
existenţei unor întregi grupuri umane, aşa cum omorul este o negare a dreptului la viaţă al unei
fiinţe umane individuale. El face parte din categoria crimelor îndreptata împotriva umanităţii în
general şi nu numai împotriva unor indivizi determinaţi, chiar dacă în final victime sunt în primul
rând aceştia.

Acte inumane de distrugere a unor grupuri umane în baza unor motivaţii diverse,
politice, naţionale, etnice, culturale, lingvistice, afirmate ca atare şi nu simple acte de barbarie s-
au săvârşit în toate perioadele istorice ale umanităţii şi în toate zonele sale geografice şi, din
păcate, încă se mai săvârşesc, producând mari daune umanităţii şi condiţiei umane în general,
numărul victimelor omeneşti variind, în situaţii concrete, de la câteva zeci sau sute de
persoanela mii şi milioane, adesea în perioade destul de scurte.

Conştiinţa necesităţii interzicerii cu caracter penal a actelor de aceasta natură, prin

includerea lor în categoria faptelor a căror săvârşire atrage răspunderea penală internaţională, şi
organizarea cooperării între naţiuni pentru eradicarea unui asemenea odios flagel, precum şi
angajarea unor acţiuni practice în acest sens sunt, însă, mai recente, ele datând din perioada
premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.

Primul document oficial în care se incriminează genocidul este Statutul Tribunalului

militar de la Nürenberg, care încadrează în categoria crimelor contra umanităţii persecuţiile pe
motive politice, rasiale sau religioase, fapte de natura genocidului (fără a se menţiona în mod
expres că acestea ar constitui crima de genocid) cu condiţia ca asemenea fapte să fi fost
săvârşite în legătură cu celelalte crime comise de către inculpaţii care au declanşat şi au purtat
un războide agresiune.

Concepţia Tribunalului de la Nűrenberg lega astfel şi genocidul, alături de celelalte crime

contra umanităţii, numai de starea de război, actele de genocid săvârşite in timp de pacene
având încă o bază juridică clară pentru a fi sancţionate. Şi cum nici Rezoluţia Adunării Generale a
ONU din 1946, prin care se consacrau ca principii de drept internaţional penal cele rezultate din
statutul şi lucrările Tribunalului de la Nűrenberg, nu se depărta de spiritul Tribunalului,
elaborarea unui instrument juridic special se impunea, cu atât mai mult cu cât Carta ONU îşi
propunea promovarea şi apărarea drepturilor omului în toate situaţiile.

Pentru a constitui realmente un instrument de eradicare a genocidului şi a altor acţiuni

similare acestuia, era nevoie ca legislaţiile interne ale statelor să se alinieze cu concepţia
dreptului internaţional. Din momentul adoptării Convenţiei din 1948, statele semnatare au
început să construiască propriile pârgii legale în cadrul sistemului de drept intern pentru a
pedepsi şi prevenii eventualele acţiuni genocidale. Aşadar, genocidul s-a transformat dintr-o
infracţiune internaţională şi într-o infracţiune prevăzută de legea internă a statelor.

III.I. Definiţii legislative ale infracţiunii de genocid. Genocidul în Codurile Penale Române
(1936, 1968, 2009)

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea genocidului a fost aprobată şi supusă

semnării şi ratificării de către Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia 260 A (III) din data de 9
decembrie 1948, intrând în vigoare conform artcilolului XIII din aceaşi rezoluţie pe data de 12
ianuarie 1951.

România, care a ratificat convenţia în 1950, înainte de intrarea sa în vigoare (1951) a

inclus în legislaţia proprie infracţiunea de genocid în anul 1960, odată cu introducerea
65
propagandei de război (crimă împotriva păcii) şi a unor crime de război (distrugerea, jefuirea sau
însuşirea unor valori culturale, tratamentele neomenoase sau distrugerea unor obiective şi
însuşirea unor bunuri).

În anul 2009, Parlamentul României a elaborat un nou Cod Penal ce urma să intre în
vigoare în anul 2014. Conform prevederilor noului Cod Penal, infracţiunea de genocid este
reglementată în Titlul XII „Infracţiuni de genocid, crime împotriva umanităţii şi de război”, în
articolul 438, după cum urmează:

„(1)Săvârşirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial
sau religios, a uneia dintre urmatoarele fapte:
a). uciderea de membri ai grupului;
b). vătămarea integritatii fizice sau mintale a unor membri ai grupului;
c). supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugerea fizică, totală sau
parţială, a acestuia;
d). impunerea de măsuri vizând impiedicarea naşterilor în cadrul grupului;
e). transferul forţat de copii apartinând unui grup în alt grup, se pedepseşte cu detenţiune pe
viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dacă faptele de la alin.(1) sunt săvârşite în timp de război, pedeapsa este detenţiunea pe
viaţă.
(3) Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu închisoare de la 5 la
10 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Incitarea la săvârşirea infracţiunii de genocid, comisă in mod direct, în public se pedepseşte
cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

După cum putem observa, prevederile noului Cod Penal Român au preferat să preia definiţia
infracţiunii de genocid în aceeaşi formă şi cu acelaşi conţinut ca cele ale art. 357 din Codul Penal
din 1969.

III.II. Analiza infracţiunii de genocid

A) Obiectul juridic specific

Atunci când analizăm infracţiunea de genocid, o atenţie specială este acordată obiectului
juridic special al acestei fapte penale. Analiza acestui element al infracţiunii îşi propune să
examineze dintr-un prim punct de vedere dacă textul de lege în vigoare exprimă întru totul
voinţa şi intenţia legiuitorului. Obiectul juridic principal al infarcţiunii de genocid constă în
relaţiile sociale referitoare la existenţa şi securitatea colectivităţilor umane, precum şi a
grupurilor naţionale, etnice, rasiale şi religioase. Infracţiunea de genocid include în conţinutul
său fapte care sunt incriminate ca infracţiuni împotriva persoanei, cum ar fi omorul, vătămarea
corporală, lipsirea de libertate în mod ilegal. Din acest motiv, are ca obiect juridic secundar
relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă, la integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
Deosebirea esenţială dintre aceste infracţiuni şi genocid rezidă în scopul săvârşirii faptelor, mai
exact, distrugerea în totalitate sau în parte a unei colectivităţi sau a unui grup naţional, etnic,
rasial sau religios. Mai mult, persoanele împotriva cărora se săvârşesc aceste fapte nu sunt luate
în considerare în individualitatea lor, ci ca membri ai acelei colectivităţi sau ai acelui grup.

B) Obiectul material

66
 Într-o opinie, obiectul material al infracţiunii de genocid este reprezentat de corpul
persoanelor asupra cărora se exercită activitatea de distrugere şi care fac parte din colectivităţi
sau grupuri primejduite prin activitatea făptuitorului. Este adevărat că majoritatea acţiunilor
opresive sunt îndreptate împotriva corpului indivizilor din grupul sau colectivitatea descrise în
interiorul legii. Însă dacă facem o analiză empirică a acţiunilor genocidale înregistrate de
perioada modernă, vom constata o mare varietate şi complexitate a acţiunilor promovate din
interese sau resentimente de ordin naţional, etnic, rasial sau religios, împotriva unor asemenea
grupuri sau colectivităţi.

Concomitent agresării fizice a acestor indivizi, se urmăreşte şî provocarea de efecte materiale

suplimentare. Un asemenea alt efect ce a putut fi constatat în mai multe episoade genocidale,
este distrugerea culturii acestor entităţi umane. Reprimarea culturală a colectivităţilor protejate
de lege poate fi realizată de subiecţii activi ai infracţiunii prin distrugerea de facto a unor
asemenea valori: arderea operelor de cultură, demolarea bisericilor, etc., dar şi prin
împiedicarea tinerei generaţii de a avea contact cu voalorile culturale specifice entiăţii în care s-a
născut. Acest lucru se referă de fapt la măsurile menite să îngreuneze posibilitatea urmaşilor de
a trăi şi de a se dezvolta în continuare, precum şi perpetuarea vieţii spirituale pe linie naţională,
etnică, rasială sau religioasă.

Referindu-ne la obiectul material al infracţiunii vizate, dar şi la acţiunile represive, se pot

distinge: genocidul fizic desemnat de primele trei modalităţi arătate în textul art. 438, uciderea,
vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mentale şi supunearea la condiţii de existenţă sau la
tratamente de natură să ducă la distrugerea membrilor colectivităţii sau grupului; genocidul
biologic, corespunzător celei de-a patra modalităţi, şi anume luarea de măsuri menite să
conducă la împiedicarea naşterilor în interiorul acelei entităţi omeneşti; genocidul cultural,
ultima modalitate, transferarea forţată a copiilor aparţinând unei comunităţi sau unui grup în
alte colectivităţi sau grupuri.

Este de la sine înţeles că fiecare categorie dintre cele enumerate mai sus conţine una sau mai
multe laturi din structura complexului celorlalte categorii. Însă sunt suficiente motive care să ne
determine să admitem că latura preponderentă este cea fizică, biologică, respectiv culturală,
corespunzătoare modalităţilor normative. Mai mult, în definirea obiectului material al
infracţiunii de genocid trebuie avut în vedere faptul că acţiunile violente trebuie îndreptate
întotdeauna împotriva indivizilor care fac parte din grupurile sau colectivităţile cu caracteristici
exclusiv naţionale, etnice, religioase sau rasiale.

C. Subiecţii. Subiectul activ

Conform opiniei exprimate de doctrină până în prezent, infracţiunea de genocid poate avea ca
subiect activ orice persoană, infracţiunea fiind susceptibilă de a fi săvârşită şi în participaţie, sub
forma coautoratului, instigării şi complicităţii. Desemnarea subiectului activ în aceşti termeni
este corectă penru aproape toate infracţiunile din Codul Penal, şi chiar şi pentru aceea de
genocid.

La o analiză amănunţită a elementelor constitutive ale unei infracţiuni complexe şi de o

specificitate cu totul aparte, aşa cum este genocidul, pentru explicarea cât mai exactă a
componentelor sale, este util să le abordăm dintr-o perspectivă care să ne permită să
evidenţiem conţinutul real şi finalitatea normei. Abordând infracţiunea dintr-o altă perspectivă
investigativă, vom constata că subiectul activ al infracţiunii de genocid nu este orice persoană, ci
mai degrabă este o persoană calificată prin apartenenţa nemijlocită sau prin subordonarea ei
67
unei puteri statale. Adică, dacă acea persoană este membru al elitei puterii sau dependentă, şi în
consecinţă obedientă până dincolo de pragul crimei faţă de aceasta.

Fapta de genocid nu trebuie confundată cu faptele standard ale ilicitului penal, la care un
singur individ înfrânge prin propria sa voinţă exteriorizată în atitudini antisociale un anumit text
de lege, ci aceasta presupune prezenţa obligatorie a unei forţe umane organizate şi instalate la
conducerea statului. Această forţă deţine pârghiile puterii economice şi coercitive, ai căror
membri pot dispune de aparatul guvernamental pentru a pune în practică diverse activităţi
ample şi organizate, care au drept scop alungarea colectivităţilor omeneşti de pe propriile
teritorii. Din acest punct de vedere, în ceea ce priveşte subiectul activ al genocidului, se va
distinge pe de o parte un anumit tip de individ înzestrat cu însemnele şi prerogativele puterii
statale ş/sau politice, care prin cooperare cu alţi indivizi cu aceeaşi poziţie socială şi animaţi de
aceleaşi interese şi sentimente precizate în norma juridică, vor concepe un plan de distrugere al
anumitor entităţi umane, organizând şi ordonând punerea acestuia în aplicare.

Pe de altă parte, ne referim la un tip de individ din planuri inferioare ierarhic care din interese
sau sentimente coincidente sau diferite cu cele ale decidenţilor, acţionează în concret pentru a
atinge obiectivul trasat prin planul guvernanţilor. Condiţia specială pe care subiectul activ
trebuie să o îndeplinească este aceea de a fi angajat într-o structură de stat, indiferent de
treapta ierarhică, sau de a lucra pentru un astfel de angajat. Lipsa respectării acestei calităţi ne
obligă să tragem concluzia că autorul nu asăvârşit o infracţiune de genocid.

Infracţiunea de genocid se comite întotdeauna prin acţiuni conjugate ale mai multor indivizi,
motiv pentru care, în toate cazurile, infracţiunea are subiecţi activi plurali, nefiind susceptibilă
doar de a fi săvârşită în participaţie. Pluralitatea subiecţilor activi este o pluralitate constituită de
făptuitori, deoarece participarea lor la săvârşirea crimei nu se înscrie într-un context aleatoriu, ci
dimpotrivă, membri facţiuni guvernamentale vor adopta în consens hotărârea criminală pentru
a o transpune într-un plan şi urmărind derularea programului ce are ca scop realizarea
obiectivului propus.

Pluralitatea constituită a subiecţilor activi apare ca un element determinant în caracterizarea

juridică a infracţiunii de genocid, neputând astfel să lipsească din elementele teoretice ce
urmează a fi puse în relaţie pentru a defini această crimă.

Subiectul pasiv

Conform doctrinei, subiectul pasiv al infracţiunii de genocid este reprezentat în primul rând de
colectivitatea sau grupul a cărui distrugere se urmăreşte, iar în al doilea rând membri
colectivităţilor sau grupurilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase împotriva cărora se
îndreaptă activitatea infracţională. Trebuie precizat că aceşti subiecţi activi au o sferă
determinată, adică numai membrii colectivităţii sau grupului care este subiect pasiv primar pot
deveni subiecţi pasivi secundari ai infracţiunii.

Subiecţii pasivi secundari au aşadar o sferă determinată, adică au o sferă cu conţinut precizat,
definit, precum şi limitat. Mai mult, subiecţii pasivi sunt circumstanţiaţi printr-o anumită calitate,
şi anume aceea că victimele genocidului trebiuie să îndeplinească o condiţie specială, prevăzută
în textul incriminator. Putem deduce din acestea că membri grupurilor constituite pe criterii
naţionale, etnice, rasiale sau religioase împotriva cărora sunt îndreptatea acţiunile distructive
devin subiecţi pasivi ai infracţiunii. Determinarea poziţiei juridice se realizează tocmai prin
apartenenţa lor la un grup sau altul.

68
 Dacă admitem că entitatea „colectivitate” nu se supune, la fel ca şi entitătea „grup” aceloraşi
reguli de caracterizare prevăzute de norma juridică, membri acestora vor fi determinaţi în limita
şi în posibilităţile dicţionarelor. Pentru a rezolva această dilemă, teoreticienii au inclus în
noţiunea de colectivitate, în sensul infracţiunii de genocid, şi cetăţenii unui stat. Dar această
interpretare este la rândul ei nesatisfăcătoare, deoarece prin formula „cetăţenii unui stat” se
limitează subiecţii pasivi ai infracţiunii de genocid, delimitându-i de alte persoane. Per a
contrario, putem afirma în baza acestora ca numai cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul
nostru în timpul reprimărilor violente nu au vocaţia de afi victime ale infracţiunii de genocid. Mai
există o teorie care susţine că subiecţii pasivi ai genocidului sunt întotdeauna şi exclusiv
determinaţi prin apartenenţa lor la o anumită naţionalitate, etnie, rasă sau religie, condiţie
valabilă şi în acelaşi timp obligatorie pentru ambele categorii: colectivitate şi grup.

Dacă subiectul pasiv al infracţiunii de genocid este plural, atunci se ajunge la concluzia că
elementele constitutive ale infracţiunii de genocid sunt întrunite atunci şi numai atunci când
consecinţele acţiunilor exterminatorii exercitate de subiecţii activi constau în uciderea,
vătămarea corporală gravă, etc. a mai multor persoane. Mai adevărat decât acest lucru, este că
pentru a caracteriza anumite fapte ca infracţiuni de genocid, definitoriu nu este numărul
victimelor, ci preexistenţa unui plan conceput de elita puterii, desigur ci scopul de a distruge în
tot sau în parte un anumit grup uman, şi punerea în aplicare (neexecutarea planului face ca
infracţiunea să rămână în plan de tentativă).

Aşadar, subiectul pasiv al genocidului va fi în cele mai multe situaţii unul plural, dar pluralitatea
de subiecţi pasivi nu este o condiţie necesară şi obligatorie pentru realizarea infracţiunii de
genocid. Subiectul pasiv poate fi unic, dacă se stabileşte intenţia subiectului activ, iar obiectivul
crimei era acela de a distruge din care a făcut parte acea unică victimă.

Timpul şi locul săvârşirii infracţiunii

Întotdeauna infracţiunea se comite într-un loc sau într-un anumit moment. Locul şi
timpul săvârşirii infracţiunii au mai mult rolul de a detrmina pericolul social concret al faptei, şi
dozarea pedepsi. Locul şi timpul pot constitui elemente circumstanţiale în conţinutul calificat
sau agravat al infracţiunii. Acest lucru îl putem remarca şi în cazul infracţiunii de genocid,
întrucât în CP sunt reglementate următorele: „dacă fapta este săvârşită în timp de război,
pedeapsa este detenţiunea pe viaţă”. Legiuitorul a considerat aşadar că săvârşirea infracţiunii pe
timp de război prezintă un pericol social mult mai rdicat, pat pentru care a ales să sancţioneze cu
cea mai gravă formă de pedeapsă existentă în sistemul sancţionator român, şi anume
detenţiunea pe viaţă.

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii de genocid este format din acţiunile limitativ enunţate în art.
438 CP, acţiuni prin care se tinde la distrugerea unor colectivităţi sau grupuri caracterizate prin
apartenenţa lor la o anumită naţionalitate, etnie, rasă sau religie, şi care constau în:

a) Uciderea membrilor. Mai exact, este vorba despre fapta prin care se suprimă viaţa unei
persoane ce poate fi efectuată prin acte comisive (ex: strangularea, împuşcarea, înjunghierea)
sau prin fapte omisive (ex: abandonarea victimei într-un loc necirculat şi la o temperatură
deoasebit de scăzută), prin acţiuni directe asupra subiectului pasiv (împuşcarea, înjunghierea)
sau indirecte (folosirea unui explozibil cu detomare întârziată).
69
 b) Vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor. Această faptă, ca şi omorul,
poate fi săvârşită prin fapte comisive sau omisive, prin acţiuni directe sau indirecte asupra
persoanei, şi are drept consecinţă producerea unor rezultate particularizate fie de durata
îngrijirilor mediacale pentru vindecare, fie de natura deosebită a vătămărilor. Rezultatele care
circumstanţiază fapta sunt: cauzarea unei vătămări care impune instituirea unui tratament
medical de peste trei luni pentru vindecarea persoanei sau pierderea unui simţ sau organ,
încetarea funcţionării acestora, producerea unei infirmităţi permanente fizice sau psihice, a unei
sluţiri sau a avortului sau punerea în primejdie a vieţii persoanei, adică acţiunea a creat un
pericol grav şi iminent pentru viaţa subiectului pasiv.

c) Supunearea colectivităţilor sau grupurilor la condiţii de existenţă sau tratament de natură să

ducă la distrugerea fizică. Elementul material în această situaţie se suprapune elementelor din
variantele anterioare, mai exact acţiuni-inacţiuni directe sau indirecte şi cu urmări identice
acestora: moartea sau vătămarea integrităţii fizice sau mintale a membrilor entităţii umane.
Tentativa legislatorului poate fi interpretată ca accentuarea caracterului de crimă oraganizată şi
oficială împotriva colectivităţilor omeneşti. Factura acestor modalităţi de distrugere umană a
fost inspirată de practicile campaniilor genocidale prin observarea tehnicilor de care s-a folosit
elia puterii pentru a extermina grupurile indezirabile. Acţiunile de distrugere în masă nu se
înfăptuiesc întotdeauna prin exercitarea unor acte violente, de agresiune fizică cu rezultate
instantanee în cadrul acţiunilor reprimatorii, ci şi prin mijloace neviolente, prin crearea unor
condiţii improprii de trai sau prin obligarea membrilor colectivităţii la anumite tratamente care
au determinat, într-un interal ami lung sau mai scurt, decesul sau pierderea sănătăţii
persoanelor a căror distrugere era urmărită. Aşadar, înfometarea sau hrănirea cu alimente
nesănătoase, neasigurarea condiţiilor minime de încălzire, iluminare sau salubrizare a
locuinţelor, precum şi a împbrăcăminţii coresunzătoare climei, sau supunerea la munci
extenuante, neacordarea asistenţei medicale necesare, sau folosirea ca meterial viu pentru
experimente medicale, constituie fiecare în parte sau în diverse combinaţii cauze neviolente de
distrugere a colectivităţilor avute în vedere.

d) Luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului. Şi

elementul material al acestei variante se suprapune cu cel din lit. b), respectiv, „pierderea unui
organ sau încetarea funcţionării acestuia, producerea unei infirmităţi fizice permanente sau
avortul” Prin aceste măsuri care au drept finalitate distrugerea treptată a unei colectivităţi
umane, se vizează suprimarea natalităţii în cadrul acelei comunităţi. Această variantă a
infracţiunii a mai primit numele de „genocid biologic”. În numeroase episoade genocidale s-a
recurs la sterilizarea femeilor sau la forţarea acestora de a face avort, de castrare a bărbaţilor,
de împiedicare a cuplurilor să convieţuiască, etc.

e) Transferarea forţată a copiilor aparţinând unor colectivităţi în alte colectivităţi. Acţiunea ce

formează elementul material în acest caz (este vorba despre ceea ce doctrina a supranumit
„genocid cultural”), se prezintă ca o manifestare neobişnuită în caadrul faptelor antisociale. În
CP nu identificăm nicio altă infracţiune care să incrimineze o faptă care să aibă elementul
material identic cu cel analizat. Putem totuşi să remarcăm unele asemănări periferice cu
infracţiuni precum sclavia, în sensul că prin transferarea forţată în altă colectivitate, se alienează
copiilor unul din atributele dreptului de libertate a persoanei. Ceea ce este specific acestui
element material, este caracterul forţat al transferului în altă colectivitate umană decât aceea
de care aparţin copiii prin legăturile lor naţionale, etnice, rasiale sau religioase; precum şi
caracterul continuu al stării nou-create acestora, precum şi prin scopul urmărit de elita puterii
(ruperea până la decuplare a relaţiilor tinerei generaţii cu antecesorii ei naţionali, etnici, rasiali
sau religioşi, pentru a distruge continuitatea şi comunitatea lor.

70
Urmarea imediată

Diversele acţiuni enunţate anterior, care constituie elementul material al infracţiunii de

genocid, vor avea ca urmare imediată, pe de o parte, crearea într-un plan general, a unei stări de
pericol pentru existenţa comunităţilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase, împotriva cărora
acestea sunt îndreptate. Pe de altă parte, se urmăreşte producerea vătămărilor mai sus
menţionate victimelor acţiunilor respective.

Latura subiectivă. Vinovăţia.

În legătură cu această latură a infracţiunii de genocid, putem spune că infracţiunea se

săvârşeşte întotdeauna cu intenţie directă, adică cu ştiinţa că acţiunea pe care o efectuează este
îndreptată împotriva membrilor unei colectivităţi sau grup naţional, etnic, rasial sau religios.
Intenţia în cazul genocidului este caracterizată, deoarece ea implică un scop urmărit de
făptuitor, şi anume de adistruge în întregime sau în parte entităţile umane enumerate în textul
legal.

Infracţiunea de genocid, aşa cum a fost ea reglementată, este o infracţiune care se săvârşeşte
necondiţionet printr-o intenţie directă, întrucât autorul are reprezentarea faptei sale, modul de
înfăptuire şi rezultatul socialmente periculos, rezultat ce este urmărit de făptuitor. Aşadar
ipoteza conform căreia infracţiunea de genocid se comite întotdeauna exclusiv cu intenţie
calificată nu ridică nici un fel de discuţii în cadrul doctrinei.

Intenţia autorilor genocidului este califiacată pentru că şi-au reprezentat, au dorit şi au

urmărit distrugerea comunităţilor enunţate în textul de lege, şi deci scopul vizat de aceştia afost
acela de a extermina numai membri unei colectivităţi

Scopul

Prin intenţia calificată despre care vorbeşte doctrina, subiectul activ nu are doar reprezentarea
acţiunii , modul ei de înfăptuire şi rezultatul socialmente periculos, şi urmăreşte şi realizarea
unui scop prevăzut expres de lege, şi anume acela de „a distruge în tot sau în parte
colectivitatea sau grupul uman naţional, etnic, rasial sau religios”. Aşadar, scopul infracţiunii de
genocid este unul special urmărit de făptuitor. Infracţiunea există indiferent dacă scopul a fost
realizat sau nu.

Mobilul

Dificultatea înţelegerii, dar şi aplicării teoriei actuale în domeniul genocidului este cu atât mai
mare cu cât abordăm un alt element al laturii subiective, şi anume mobilul infracţiunii.

Încercând să stabilim mobilul infracţiunii de genocid, am putea constata într-o primă etapă, că
acţiunile exterminatoare sunt fundamentate fie pe sentimentul de ură născut din adversităţi
naţionale, etnice, rasiale sau religioase, fie pe un anumit interes, social, economic, politic,
cultural, militar, etc.. Există situaţii, ele mai des întâlnite în cazurile concrete de genocid, când
resentimentul este împletit cu interesul.

71
 Analiza prevederilor art. 438 CP conduce la următoarele concluzi: infracţiunea de genocid este
realizată din punctul de vedere al laturii subiective, în cazurile în care subiecţii activi acţionează
cu intenţie calificată şi dintr-un mobul anume pentru distrugerea de comunităţi umane; intenţia
calificată, special modelată prin mobilul ei, este unică tuturor subiecţilor varinatelor în care se
manifestă elementul material al infracţiunii de genocid şi ea va direcţiona acţiunile
exterminatorii împotriva indivizilor din colectivităţile sau grupurile reglementate prin lege.

Forme, modalităţi, sancţionare şi aspecte procesuale

Deşi nu sunt sancţionate de legea penală, infracţiunea de genocid presupune o serie de acte
pregătitoare. Conform unei opinii infracţiunea de genocid, este realizată numai şi numai pe baza
unui sistem sau a unui plan, având o naturǎ repetitivǎ, care demonstreazǎ intenţia autorului de
a distruge colectivităţile şi grupurile protejate prin prevederile legislative. De cele mai multe ori,
aşa cum am constatat în cele prezentate anterior, subiectul activ al infracţiunii de genocid nu
este orice persoană, ci mai degrabă este o persoană calificată prin apartenenţa nemijlocită sau
prin subordonarea ei unei puteri statale. Tocmai acest subiect activ este cel care concepe planul
după care vor fi exterminate comunităţile indezirabile. Însă pentru ca acest plan să aibă succes,
elita politică trebuie să inoculeze populaţiei obişnuite aceleaşi sentimente şi nemulţumiri care
stau la baza intenţiei criminal; iar pentru realizarea dezideratului, guvernanţii vor recurge la
propagandă, persuasiune sau chiar ameninţare. Aşadar, într-un mod mai puţin specific celorlalte
infracţiuni, putem identifica diferite acte pregătitoare ale infracţiunii de genocid. Pe de lată
parte, deoarece acţiunea genocidală este una extrem de complexă (distrugerea unui grupsau a
unei colectivităţi nu poate fi realizată printr-o singură acţiune sau inacţiune, ca infracţiunea de
omor de exemplu), fapt pentru care, înaintea punerii în aplicare al planului de exterminare a
indivizilor care fac parte din comunităţile sau grupurile protejate de lege, va fi necesară crearea
unei “maşinării” de exterminare care poate conţine dintre cele mai diverse elemente: lagăre de
exterminare, lagăre de muncă silnică, polgromuri, etc.

Tentativa în cazul infracţiunii de genocid se pedepseşte, aşa cum este reglementat expres de
lege în CP, iar consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii oricăreia dintre faptele
incriminate, moment în care se produce şi urmarea socialmente periculoasă. Aliniatul 2 al
aceluiaşi articol prevede şi o formă agravată a infracţiunii de genocid: „dacă fapta este săvârşită
pe timp de război, fapta este mai gravă”. Iată, legiuitorul a considerat datorită circumstanţelor
sociale determinate de existenţa unui conflict armat pe teritoriul ţării sau în afara sa,
infracţiunea este mai gravă, adică pericolul social concret este mai mare. Agravanta ia în
considerare momentul săvârşirii faptei în timp de război, conform prevederilor art. 185 CP.

Pentru infracţiunea de genocid, legiuitorul, ţinând cont de periculozitatea deosebită a faptei, a

prevăzut ca sancţiune detenţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani,
precum şi interzicerea unor drepturi.

Unul dintre aspectele procesuale referitoare la fapta de genocid este cel referitor la jurisdicţia
sub incidenţa cǎreia intră infracţiunea de genocid. Iniţial, prima prevedere în acest sens a fost
făcută în art. 5 al Convenţiei din 1948 care stipula urmǎtoarele: „pǎrţile contractante se
angajeazǎ sǎ ia, în conformitate cu constituţiile respective, mǎsurile legislative necesare pentru
asigurarea aplicǎrii dispoziţiilor prezentei Convenţii, şi mai ales sǎ prevadǎ sancţiuni penale
eficace, care într-adevǎr sǎ afecteze persoanele vinovate de genocid, sau de unul din actele
enumerate la art. 3”. Din interpretarea textului reiese faptul cǎ statele semnatare era obligate sǎ
ia mǎsuri legislative, adicǎ, instanţele naţionale erau cele însǎrcinate cu judecarea crimei de
genocid.
72
 Mai mult, art. 6 completa: „persoanele acuzate de genocid sau de unul dintre celelalte acte
enumerate la art. 3, vor fi trimise în faţa instanţelor competente ale statului pe teritoriul cǎruia a
fost comis actul, sau în faţa Curţii Internationale de Justiţie, care va fi competentǎ faţǎ de acelea
dintre pǎrţile contractante care i-au cunoscut jurisdicţia.”

Imediat după ce termenul de genocid a căpătat o accepţiune legiferată internaţional prin

Convenţia Naţiunilor Unite pentru Prevenirea şi Pedepsirea Genocidului, din 1948, s-a dezvoltat
intenţia fondării unui un tribunal internaţional, dar planul a fost abandonat din cauza Războiului
Rece. Dupa căderea comunismului, s-a făcut pasul decisiv pentru crearea TPI, prin Statutul de la
Roma. Aşadar Curtea Penală  Internaţională  a fost  înfiinţată  în baza art. 1 din Statutul de la 
Roma. La 1 iulie 2002, Statutul de la Roma a intrat în vigoare şi, astfel, s-a înfiinţat prima
jurisdicţie internaţională penală cu caracter permanent din istoria omenirii, care a  început să
funcţioneze, efectiv, la Haga, cu  începere de la mijlocul anului 2003.

Consiliul de Securitate al O.N.U. (conform Statutului de la Roma), poate să aducă în atenţia

Procurorului Curţii o anumită situaţie în care mai multe crime de război au fost comise, astfel
încât Curtea să-şi exercite jurisdicţia asupra lor (art. 13 lit. b din Statut) după cum poate, atunci
când Procurorul a decis conform art. 53 pct. 2 din Statut, că nu există suficientă bază pentru a
începe urmărirea penală într-un caz deferit Curţii de către Consiliul de Securitate, să ceară
Camerei Preliminare să revizuiască decizia Procurorului (art. 53 pct. 3).  Asemenea prevederi
recunosc, în limitele dreptului internaţional public contemporan, statutul pe care Consiliul de
Securitate al O.N.U. l-a dobândit în relaţiile internaţionale. Există însă în Statutul de la Roma şi
anumite dispoziţii controversate, care trec dincolo de rolul activ pe care oricine s-ar aştepta să îl
joace Consiliului de Securitate al O.N.U. în cadrul jurisdicţiei internaţionale, care merg până la a
permite acestuia o imixtiune în exercitarea jurisdicţiei Curţii, putând merge până la amânarea
exercitării acesteia pe o anumită perioadă de timp.

România a ratificat acest Statut prin Legea nr. 111/2002- publicată în “Monitorul Oficial al
României”, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002.

Pe lângă cazurile semnalate de Consiliul de Securitate, Procurorul Curţii poate demara o serie
de investigaţii la cererea oricărui stat membru. Mai mult, Procurorul poate el însuşi să înceapă o
anchetă proprio motu pe baza informaţiilor provenite din partea unor organizaţii sau chiar
indivizi. Până în prezent, trei state membre au semnalat Curtea asupra unor evenimente
desfăşurate pe propriul teritoriu: Uganda, Republica Central Africană şi Congo. Pe lângă aceste
trei situaţii, Consiliul de Securitate a adus la cunoştinţa Curţii situaţia din Sudan/Darfur, stat ce
nu a aderat la Statutul de la Roma. Pe data de 31 martie 2010, Procurorul Curţii a primit
autorizaţia de începe o anchetă pro motiu pentru situaţia din Kenya.

Genocidul în practica judiciară română aferentă evenimentelor din decembrie 1989

„Un conducător este un negustor de speranţe.”

Napoleon Bonaparte

Noţiunea de genocid, în sensul pe care îl are în legea penală este de dată recentă, evocând în
primul rând crimele judecate în celebrul proces de la Nürnberg. Pentru noi românii însă ea este
legată de procesul ceauşiştilor şi al complicilor lor. Genocidul pătrunsese astfel brusc înpractica
judiciară română, la numai trei zile de la prăbuşirea structurii politice şi statale totalitare. Se
dorea şi cerea atunci judecarea celui care, împreună cu soţia lui au îngrădit drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, au obligat poporul să suporte programe imposibile şi cu consecinţe
73
nefaste asupra vieţii materiale a societăţii româneşti. Astfel, la data de 25 decembrie 1989,
justiţia i-a judecat şi condamnat la pedeapsa capitală pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Printre
crimele de care cei doi au fost acuzaţi, se număra şi cea de genocid.

Procesul lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu a fost primul proces din România în care
a fost aplicattextul care incriminează genocidul. Soţii Ceauşescu nu au fost însă singuri care au
făcut obiectul unui asemenea proces după moomentul 1989, ci procurorii şi-au extins inculparea
şi asupra funcţionarilor politici superiori ai fostului partid de guvernământ, dispunând trimiterea
în judecată sub o încadrare juridică identică. Instanţele de judecată competente au susţinut
acest punct de vedere, condamnând acuzaţii pentru săvârşirea infracţiunii de genocid. Şirul de
procese ale colaboratorilor cuplului prezidenţial a continuat pe o perioadă de 11 de luni de la
momentul condamnării la moarte a soţilor Ceauşescu.

Însă, în ceea ce îi priveşte pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, Tribunalul Militar Teritorial

Bucureşti, i-a condamnat pe aceştia la pedeapsa capitală şi la confiscarea totală a averii pentru
săvârşirea infracţiunii de genocid, subminarea puterii de stat, acte de diversiune şi subminarea
economiei naţionale.

Referitor la infracţiunea de genocid, instanţa militară a reţinut pe baza probelor administrate,

următoarele:

„Inculpaţii Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena, care au exercitat funcţii deosebit de

importante pe linie de stat, datorită victoriei Revoluţiei din 22 decembrie, le-au abandonat în
aceeaşi zi, părăsind pe ascuns Capitala, cu ajutorul unui elicopter, cu vădita intenţie de a părăsi
fraudulos ţara.”

Drept urmare, Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) i-a destituit din toate funcţiile pe
care le deţineau, constatând că cie doi, timp de două decenii au acţionat în mod direct şi
premedidat pentru distrugerea economiei naţionale, poporului român şi minorităţilor. Pentru
realizarea activităţii crimnale, inculpaţii au acaparat puterea politică, folosindu-se de întregul
aparat de stat pentru a îşi atinge scopurile.

Printre acuzaţiile pe care le-a susţinut Procuratura se mai numărau: înfometarea sistematică a
poporului, privarea populaţiei de condiţiile cele mai elementare de viaţă, lichidarea de oraşe şi
sate cu motivaţia sistematizării localităţilor şi sporirea gradului de confort a populaţiei,
demolarea de vestigii istorice, imobile, lăcaşuri de cult, secătuirea ţării în mod nejustificat de
bogăţii, recrutarea şi instruirea în secret a unor formaţiuni militare cu scopul de a fi folosită
împotriva poporului român. Având în vedere probele administrate în timpul procesului, Instanţa
a considerat că din punct de vedere juridic sunt întrunite toate condiţiile infractiunii de genocid
prevăzute în art. 357 CP. Imediat după pronunţarea sentinţei pe data de 25 decembrie, decizia a
fost pusă în aplicare, fostul cuplu prezidenţial fiind executat prin împuşcare.

La scurt timp după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a dat citire următorului
comunicat:

“Luni, 25 decembrie 1989 a avut loc procesul lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu, in
faţa Tribunalului Militar Excepţional.

Capete de acuzare:

1 – Genocid — peste 60.000 de victinre;

2 – Subminarea puterii de stat prin organizare de acţiuni armate împotriva poporului şi a

puterii de stat;
74
 3 – Infracţiunea de distrugere a bunurilor obşteşti prin distrugerea şi avarierea unor clădiri,
explozii în oraş etc;

4 – Subminarea economiei naţionale;

5 – Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse
în bănci străine; Pentru aceste crime grave împotriva poporului român şi a României, inculpaţii
Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi confiscarea averii.
Sentinţa a ramas defnitivă şi a fost executată.”

Procesul intentat lui Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceuşescu a constituit un precedent pentru
următoarele procese intentate colaboratorilor cuplului ce s-au desfăşurat pe o perioadă de 11
luni; cu toate acestea, cei doi au fost singurii executaţi.

Concluzii
În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, umanitatea a devenit conştientă de
faptul că era muritoare. Niciodată în istoria sa, cruzimea de care indivizii dădeau dovadă
faţă de semenii lor nu mai atinsese asemenea cote. Acest moment coincide, şi determină
într-o mare măsură, cu apariţia unui noi termen în limbajul juridic, şi anume termenul de
„genocid”. Această nouă vocabulă desemna una dintre cele mai grave forme ale
agresiunii şi reprezenta distrugerea intenţionată a unui grup.
Genocidul este o crimă pe o scară diferită de celelalte crime împotriva umanităţii
şi implică intenţia de a extermina complet sau parţial grupul ales. Genocidul este, astfel,
cea mai gravă formă a crimelor împotriva umanităţii. Încercări de a elimina astfel de
grupuri violează dreptul la existenţă şi la dezvoltare în cadrul comunităţii internaţionale.
Investigatorii şi iniţiatorii unui genocid sunt terorişti cu sânge rece, în primul rând,
şi de-abia în al doilea rând, sunt barbari. Specificul genocidului nu este reprezentat de
numărul de crime, nici de sălbăticia sau infamia care rezultă din el, ci numai de intenţia
sa - distrugerea grupului. Nu degeaba teoreticienii au descris infracţiunea de genocid ca
fiind „crima crimelor”.
Registrul omuciderilor colective şi în special al motivaţiilor acestora este unul
foarte întins şi în aceeaşi mǎsurǎ aproape imposibil de determinat cu exactitate. Cert este
însǎ cǎ reprimarea în masǎ este un fenomen internaţional cu grave consecinţe de ordin
politic, social, economic, cultural, juridic, consecinţe care au impus necesitatea unei
acţiuni unitare din partea statelor pentru a preveni şi combate acest flagel.
Apariţia termenului de „genocid” este o dovadǎ concretǎ a importanţei pe care
cercetarea ştiinţificǎ o are în elaborarea textelor cu caracter legal, şi mai mult decât atât
influenţa de necontestat pe care contribuţia unor cercetǎtori îl are asupra gândirii
internaţionale.

Conceptul de genocid, aşa cum este astăzi reglementat în dreptul internaţional, pare să
fie unul restrictiv. În special excluderea grupurilor persecutate pe criterii politice sau sociale a
provocat o mulţime de critici la adresa reglementării juridice a acestui concept.

În general, Holocaustul este definit ca uciderea în masǎ a mai mult de 5 milioane de

evrei de cǎtre Germania nazistǎ în timul celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial. Cuvântul Holocaust
în sine nu determinǎ grupurile care intrǎ sub „jurisdicţia” sa. El este derivat din traducerea în
limba greacǎ a cuvântului ebraic „olah”, care înseamnǎ „jertfă arsă pe altar în cinstea lui
Dumnezeu”. S-a impus pe plan internaţional după anii 1960, fiind folosit, mai ales în spaţiul
anglofon, ca termen generic pentru desemnarea exterminării evreilor de către Germania
Nazistă.

75
 La rândul său, termenul de Gulag a cunoscut o evoluţie treptată iar sfera sa s-a extins în
mod considerabil. GULAG, la origine acronimul pentru denumirea administraţiei centrale a
lagărelor (glavnoie upravlenie laguerei) din Uniunea Sovietică, a căpătat un înţeles generic,
desemnând sistemul concentraţional precum şi episoadele de teroare în masă, deportǎri, crimǎ,
muncǎ forţatǎ, produse de regimurile de inspiraţie marxistǎ.

Epurarea etnică înseamnă redefinirea unei zone geografice omogenă din punct de
vedere etnic prin utilizarea forţei sau intimidării pentru a înlătura persoane apaţinând unui
anumit grup, din zona vizată.

Pentru a putea explica tendinţa naturală a omului spre disturgere, teoreticienii au recurs
la două modele de bază: psihosociologia şi psihanaliza. Perspectivele diferite pe care cele două
ştiinţe le oferă permit interpretarea mecanismelor care îi determină pe indivizi să adopte
comportamente tot mai violente, şi care, în anumite circumstanţe pot deveni incontrolabile,
transformând astfel oameni normali în asasini.

Ca urmare a adoptării Convenţiei ONU pentru Prevenirea şi Pedepsirea Crimelor de

Genocid şi în special conform recomandărilor din articolul 5, infracţiunea de genocid a devenit
parte a dreptului intern al multor state semnatare. Datorită acestor iniţiative, unele state au
adoptat definiţia din Convenţia ONU ad literam, în timp ce alte ţări au adoptat o variantă
modificată.

CONVENŢIA PENTRU PREVENIREA ŞI REPRIMAREA CRIMEI DE GENOCID

Părţile contractante,

Luând în considerare declaraţia făcută de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor

Unite în Rezoluţia sa 96 (I) din 11 decembrie 1946 că genocidul este o crimă în conformitate cu
dreptul internaţional, în contradicţie cu spiritul şi scopurile Naţiunilor Unite şi condamnat de
către lumea civilizată,

Recunoscând că în toate perioadele istoriei genocidul a produs mari pierderi umanităţii, şi

Fiind convins că, în scopul de a elibera umanitatea de un flagel atât de odios, cooperarea
internaţională este necesară,

Prin prezenta sunt de acord ca în continuare cu condiţia:

Articolul I: Părţile contractante confirmă că genocidul, comis atât în timp de pace sau în timp de
război, este o crimă în temeiul dreptului internaţional care se angajează să prevină şi să
pedepsească.

Articolul II: În prezenta Convenţie, genocidul înseamnă oricare dintre următoarele acte săvârşite
cu intenţia de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios,
cum ar fi:

(A) uciderea membrilor unui grup;

(B) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
(C) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de viaţă care antrenează distrugerea fizică
totală sau parţială;
(D) măsurilor care vizează scăderea natalităţii în cadrul grupului;
(E) transferarea forţată a copiilor din grupul respectiv în alt grup.

76
Articolul III: următoarele acte se pedepsesc:

(A) genocidul;
(B) conspiraţie în vederea comiterii genocidului;
(C) incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;
(D) tentativa de a comite genocid;
(E) complicitate la genocid.

Articolul IV: Persoanele care au comis genocid sau la oricare dintre celelalte acte enumerate la
articolul III va fi pedepsit, indiferent dacă acestea sunt responsabile constituţional conducători,
funcţionari publici sau particulari.

Articolul V: Părţile contractante se angajează să adopte, în conformitate cu Constituţiile lor

respective, legislaţia necesară pentru punerea în aplicare a prevederilor prezentei Convenţii, şi,
în special, pentru a oferi sancţiuni efective pentru persoanele vinovate de genocid sau la oricare
dintre celelalte actele enumerate la articolul III.

Articolul VI: Persoane acuzat de genocid sau de oricare dintre celelalte acte enumerate la
articolul III vor fi judecaţi de un tribunal competent din statul pe teritoriul care fapta a fost
săvârşită, sau de Curtea Internaţională de Justiţie care va fi competentă faţă de acelea dintre
părţile contractante care i-au recunoscut jurisdicţia.

Articolul VII: Genocidul şi celelalte acte enumerate la articolul III nu vor fi considerate crime
politice în vederea extrădării.

Părţile contractante se angajează, în astfel de cazuri, să acorde extrădarea, în conformitate cu

legislaţia lor şi tratatele în vigoare.

Articolul VIII: Orice parte contractantă poate sesiza organele competente ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite să ia măsuri, conform Cartei Naţiunilor Unite pe care le consideră adecvate
pentru prevenirea şi suprimarea actelor de genocid sau la oricare dintre celelalte acte
enumerate la articolul III .

Articolul IX: Diferendele dintre părţile contractante referitoare la interpretarea, aplicarea sau
respectarea prezentei convenţii, inclusiv cele referitoare la responsabilitatea unui stat pentru
genocid sau pentru oricare dintre celelalte acte enumerate la articolul III, va fi prezentat la
Internaţional Curtea de Justiţie, la cererea oricăreia dintre părţile în litigiu.

Articolul X: Prezenta Convenţie, ale cărui texte în limbile chineză, engleză, franceză, rusă şi
spaniolă sunt deopotrivă autentice, va purta data de 9 decembrie 1948.

Articolul XI: Prezenta Convenţie va fi deschisă până la 31 decembrie 1949 pentru semnare, în
numele tuturor statelor membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi oricărui stat nemembru
ăruia Adunarea Generală i-a adresat o invitaţie în acest sens.

Prezenta Convenţie va fi ratificată, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul

General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

După 1 ianuarie 1950, va putea adera la prezenta convenţie orice membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi orice stat nemembru care a primit invitaţia sus-menţionată.

Articolul XII: Orice parte contractantă poate în orice moment, printr-o notificare adresată
Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, să extindă aplicarea prezentei Convenţii la
toate sau la oricare dintre teritoriile cărora le conduce relaţiile externe.

77
Articolul XIII: În ziua când primele douăzeci de instrumente de ratificare sau de aderare au fost
depuse, secretarul general întocmeşte un proces-verbal. El va transmite o copie a acestui proces
verbal tuturor statelor membre, vizate în articolul XI.

Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a nouăzecea zi de la data depunerii celui de-al

douăzecilea instrument de ratificare sau de aderare.

Orice ratificare sau aderare efectuate, ulterior acestei date va intra în vigoare în a nouăzecea zi
de la depunerea instrumentului de ratificare sau de aderare.

Articolul XIV: Prezenta Convenţie va rămâne în vigoare pentru o perioadă de zece ani de la data
intrării sale în vigoare.

Acesta rămâne în vigoare ulterior, pentru perioade succesive de cinci ani pentru părţile
contractante, dacă nu va fi denunţată cu cel puţin şase luni înainte de expirarea perioadei
curente.

Denunţarea se va face printr-o notificare scrisă adresată Secretarului General al Organizaţiei

Naţiunilor Unite.

Articolul XV: Dacă, ca urmare a denunţării, numărul părţilor la prezenta Convenţie devine mai
mic de şaisprezece, Convenţia va înceta să mai fie în vigoare începând cu data la care ultima
dintre aceste denunţări va deveni efectivă.

Articolul XVI: O cerere de revizuire a prezentei Convenţii pot fi făcute în orice moment, de către
orice parte contractantă printr-o notificare în scris adresată Secretarului General.

Adunarea Generala va decide cu privire la măsurile, dacă este cazul, care urmează să fie luate în
legătură cu această cerere.

Articolul XVII: Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor membrilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi statelor nemembre vizate la articolul XI din următoarele:

(A) semnăturile, ratificările şi aderările primite în conformitate cu articolul XI;

(B) notificările primite în conformitate cu articolul XII;
(C) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate cu articolul XIII;
(D) renunţările primite, în conformitate cu articolul XIV;
(E) abrogarea Convenţiei în conformitate cu articolul XV;
(F) notificările primite în conformitate cu articolul XVI.

Articolul XVIII: Originalul prezentei convenţii va fi depus în arhivele Organizaţiei Naţiunilor

Unite.

O copie certificată a Convenţiei vor fi transmise fiecărui membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite
şi de la fiecare dintre statele nemembre vizate la articolul XI.

Articolul XIX: Prezenta convenţie va fi înregistrată de către Secretarul General al Organizaţiei

Naţiunilor Unite la data intrării sale în vigoare.

ORDONANŢA DE URGENTA nr. 31 din 13 martie 2002 privind interzicerea organizaţiilor si

simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovării cultului persoanelor
vinovate de savârsirea unor infracţiuni contra păcii si omenirii

78
 Data publicării in M.O.: 28.03.2002
Data introducerii: 15.03.2005

în temeiul prevederilor art. 114 alin. (4) din Constituţia României,

Guvernul României adopta prezenta ordonanţa de urgenta.

CAPITOLUL I: Dispoziţii generale

Art. 1
Pentru prevenirea si combaterea incitării la ura naţionala, rasiala sau religioasa, la discriminare
si la savârsirea de infracţiuni contra păcii si omenirii, prezenta ordonanţa de urgenta
reglementează interzicerea organizaţiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si
a promovării cultului persoanelor vinovate de savârsirea unor infracţiuni contra păcii si omenirii.
Art. 2
în sensul prezentei ordonanţe de urgenta:
a) prin organizaţie cu caracter fascist, rasist sau xenofob se înţelege orice grup format din trei
sau mai multe persoane, care îsi desfasoara activitatea temporar sau permanent, în scopul
promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, rasiste sau xenofobe, precum ura si
violenta pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase si inferioritatea altora,
antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violenta pentru schimbarea ordinii
constituţionale sau a instituţiilor democratice, naţionalismul extremist, în aceasta categorie pot
fi incluse organizaţiile cu sau fara personalitate juridica, partidele si mişcările politice, asociaţiile
si fundaţiile, societăţile comerciale, precum si orice alte persoane juridice care îndeplinesc
cerinţele prevăzute la prezenta litera;
b) prin simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe se înţelege drapelurile, emblemele, insignele,
uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum si orice alte asemenea însemne, care
promovează ideile, concepţiile sau doctrinele prevăzute la lit a);
c) prin persoana vinovata de savârsirea unor infracţiuni contra păcii si omenirii se înţelege orice
persoana condamnata definitiv de o instanţa judecătoreasca româna sau străină pentru una sau
mai multe infracţiuni contra păcii si omenirii, precum si orice persoana condamnata de o
instanţa penala internaţionala pentru crime de război sau crime contra umanitarii.

CAPITOLUL II: Infracţiuni si contravenţii

Art. 3
(1) Constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob se pedepseşte cu
închisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează si aderarea la o organizaţie cu caracter fascist, rasist
sau xenofob, precum si sprijinirea sub orice forma a unei organizaţii având acest caracter.
(3) Tentativa se pedepseşte.
Art. 4
(1 )Raspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum
si deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri se pedepsesc cu închisoare de la 6
luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează si utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau
xenofobe.
(3) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), daca este savârsita în interesul
artei sau stiintei, cercetării ori educaţiei.
Art.5

79
Promovarea cultului persoanelor vinovate de savârsirea unei infracţiuni contra păcii si omenirii
sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda, savârsita prin orice
mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi.
Art. 6
Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi.
Art. 7
In cazul infracţiunilor prevăzute la art. 3-6 urmărirea penala se efectuează, în mod obligatoriu,
de către procuror.
Art. 8
(1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 25.000.000 lei la
250.1. 000 lei:
ajraspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe, precum si
deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri de către o persoana juridica;
bjutilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe de către o persoana juridica;
cjpromovarea cultului persoanelor vinovate de savârsirea unor infracţiuni contra păcii si
omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda, savârsita
prin orice mijloace, în public, de către o persoana juridica.
(2) Nu constituie contravenţie fapta prevăzută la alin. (1) lit. a) sau b), daca este savârsita în
interesul artei sau stiintei, cercetării ori educaţiei.
(3) Constatarea contravenţiei si aplicarea sancţiunii se fac de către personalul împuternicit în
acest scop de către ministrul culturii si cultelor, precum si de către personalul special abilitat din
cadrul Ministerului de Interne.
(4) Dispozitiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sunt
aplicabile, cu excepţia art. 28 si 29.

CAPITOLUL III: Dizolvarea persoanei juridice

Art. 9
(1) Pot fi dizolvate prin hotărâre judecătoreasca persoanele juridice care desfasoara una sau
mai multe dintre următoarele activitati:
ajactivitati specifice organizaţiei cu caracter fascist, rasist sau xenofob în sensul art. 2 lit.
a);
bjraspândirea, vânzarea sau confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe sau
deţinerea, în vederea răspândirii, a unor astfel de simboluri ori utilizarea lor în public;
cjpromovarea cultului persoanelor vinovate de savârsirea unor infracţiuni contra păcii si
omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda savârsita prin
orice mijloace, în public.
(2) Cererea de dizolvare poate fi introdusa de Ministerul Public din oficiu sau la solicitarea
oricărei persoane interesate.
(3) Competenta de a judeca în prima instanţa cererea de dizolvare aparţine tribunalului în a
cărui circumscripţie se afla sediul persoanei juridice.
(4) Hotarârea tribunalului este supusa cailor de atac în condiţiile Codului de procedura civila.
Art. 10
Dispoziţiile referitoare la dizolvare nu se aplica persoanelor juridice care desfasoara activitatile
prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. b) în interesul artei sau stiintei, cercetării ori educaţiei.
80
Art. 11
Dispoziţiile art. 9 se completează, după caz, cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicata, cu modificările si completările ulterioare, ale Ordonanţei Guvernului nr.
26/2000 cu privire la asociaţii si fundaţii si ale Legii partidelor politice nr. 27/1996, cu modificările
ulterioare.

CAPITOLUL IV: Obligaţiile autoritatilor administraţiei publice

Art. 12
Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui,
grupuri statuare, placi comemorative referitoare la persoanele vinovate de savârsirea unor
infracţiuni contra păcii si omenirii.
Art. 13
(1) Se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de savârsirea unor infracţiuni contra
păcii si omenirii unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau altor locuri publice.
(2) Se interzice, de asemenea, acordarea numelor persoanelor vinovate de savârsirea unor
infracţiuni contra păcii si omenirii unor organizaţii, cu sau fara personalitate juridica.

Lege nr. 107 din 27/04/2006 (Lege 107/2006)

pentru aprobarea Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea
organizaţiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovării
cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infracţiuni contra păcii si omenirii
Publicat in Monitorul Oficial nr. 377 din 03/05/2006
Parlamentul României adopta prezenta lege.

Articol unic. - Se aproba Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 31 din 13 martie 2002 privind
interzicerea organizaţiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovării
cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infracţiuni contra păcii si omenirii, publicata in
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 214 din 28 martie 2002, cu următoarele modificări si
completări:
1. Literele b) si c) ale articolului 2 vor avea următorul cuprins:
"b) prin simboluri fasciste, rasiste sau xenofobe se intelege: drapelele, emblemele, insignele,
uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum si orice alte asemenea insemne, care
promovează ideile, concepţiile sau doctrinele prevăzute la lit. a);
c) prin persoana vinovata de savarsirea unor infracţiuni contra păcii si omenirii se intelege
orice persoana condamnata definitiv de către o instanţa judecătoreasca romana sau străină,
printr-o hotarare recunoscuta potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni contra păcii si
omenirii, precum si orice persoana condamnata de către o instanţa penala internaţionala pentru
crime de război sau crime contra umanitarii;".
2. La articolul 2, după litera c) se introduce o noua litera, litera d), cu următorul cuprins:

81
 "d) prin holocaust se intelege persecuţia sistematica sprijinita de stat si anihilarea evreilor
europeni de către Germania nazista, precum si de aliaţii si colaboratorii sai din perioada 1933-
1945. De asemenea, in perioada celui de-al Doilea Război Mondial, o parte din populaţia roma a
fost supusa deportării si anihilării."
3. Alineatul (1) al articolului 3 va avea următorul cuprins:
"Art. 3. - (1) Constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob se pedepseşte
cu inchisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi."
4. Alineatul (1) al articolului 4 va avea următorul cuprins:
"Art. 4. - (1) Confecţionarea, vanzarea, raspandirea, precum si deţinerea in vederea
răspândirii de simboluri fasciste, rasiste ori xenofobe se pedepsesc cu inchisoare de la 3 luni la 3
ani si interzicerea unor drepturi."
5. Articolul 5 va avea următorul cuprins:
"Art. 5. - Promovarea cultului persoanelor vinovate de savarsirea unei infracţiuni contra păcii
si omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propaganda, savarsita
prin orice mijloace, in public, se pedepseşte cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani si interzicerea unor
drepturi."
6. Articolul 6 va avea următorul cuprins:
"Art. 6. - Negarea in public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune si se
pedepseşte cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi."
7. La articolul 8, partea introductiva a alineatului (1) si alineatul (4) vor avea următorul
cuprins:
"Art. 8. - (1) Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda de la 2.500 lei (RON) la
15.000 lei (RON):Prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările si
completările ulterioare, sunt aplicabile."

Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul României, in condiţiile art. 77 alin. (2), cu
respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicata.

Bucureşti, 27 aprilie 2006.

Nr. 107.

82
 CURSUL NR. 5 bis
“Holocaustul”. O istorie a crimei.
Holocaustul asupra evreilor. Parte din istoria Germaniei, a Europei şi a
evreilor

INTREBARE: De ce Hitler si regimul nazist au dorit exterminarea poporului

evreu?
RASPUNS: nazistii au considerat ca populatia ariana (definita de catre Germania acelor
timpuri ca fiind o rasa indo-europeana de origine nordica) este „superioara” tuturor
celorlalte grupari de populatie. 
Conform teoriilor naziste (complet aberante si nefondate istoric), rasa ariana era
aparent descendenta dintr-o populatie care dominase lumea in urma cu 10.000 de ani. In
consecinta, sustineau nazistii, arienii avea dreptul la Lebensraum (spatiu vital), in
detrimentul tuturor celorlalte grupari de populatie, fapt ce justifica razboiul pentru
cucerirea Europei. Aceasta „superioritate” era cea care justifica, in viziunea nazista, orice
forma de eliminare fizica a populatiilor ne-ariene din Europa.
Teoriile rasiale, avandu-si originea in special in scrierile contelui Arthur de
Gobineau si a altor scriitori de la inceputul si mijlocul secolului al 19-lea, au fost
„imprumutate” si dezvoltate de catre nazisti, culminand in 1935 cu Legile Puritatii
Rasiale de la Nűrenberg. Aceste legi, care au constituit baza discriminarii rasiale a
evreilor, defineau statutul de evreu pe baza originii etnice si pe baza practicilor religioase,
catalogand drept evreu o persoana cu cel putin un bunic evreu si interzicand orice uniune
(casatorie sau relatii sexuale) intre arieni si ne-arieni. In timp ce o persoana cu trei bunici
evrei era considerata evreu, o categorie speciala, aceea de Mischling (in traducere
aproximativa din germana: „amestecat”) a fost creata pentru a desemna persoanele cu
unul sau doi bunici evrei.
In timpul razboiului, conform acestei credinte in puritatea rasei, germanii au
„luptat impotriva amenintarii ne-ariene” si au pus la cale si infaptuit in mare parte
exterminarea celorlalte rase. In plus, nazistii i-au invinuit pe evrei pentru infrangerea
Germaniei in Primul Razboi Mondial, pentru problemele sale economice si pentru
amploarea pe care o capata comunismul in Europa acelor vremuri. Evreii au fost
persecutati si ucisi fiind considerati „nedemni sa traiasca” si fiind catalogati „o plaga a
omenirii”.
Alte popoare, cum ar fi popoarele slavice (polonezi, rusi si altii) au fost de
asemenea considerati inferiori si pusi la munca fortata pentru „stapanii” lor germani.
Comunistii, socialistii, Martorii lui Iehova, homosexualii si altii au fost persecutati,
inchisi si adesea ucisi pentru motive politice si comportamentale (insa de obicei nu
rasiale). In anumite cazuri, cum este de exemplu aceea a populatiei Roma (care
satisfaceau criteriile „rasei ariene”), distinctiile nu erau clare, multe persoane apartinand
etniei Roma fiind ucisi de asemenea in lagare de exterminare si concentrare.
Printre alti factori care au contribuit la reusita planului nazist de exterminare a evreilor au
fost si antisemitismul care isi facea simtita prezenta in Europa, faptul ca majoritatea
populatiei ne-evreiesti nu a luat atitudine impotriva deportarilor si uciderii evreilor (au
existat si exceptii, recunoscute ca atare prin distinctia de Drepti ai Popoarelor de catre
Statul Israel), precum si faptul ca, vreme indelungata, Marile Puteri aliate impotriva
Germaniei (in special SUA si Marea Britanie) nu au intervenit sau au facut-o minimal
pentru a opri macelul.

83
Responsabilitate: Germania Nazistă
Promotorii Holocaustului: Adolf Hitler, Heinrich Himmler, Reinhard Heydrich, Adolf
Eichmann, Odilo Globocnik, Theodor Eicke, Richard Glücks, Ernst Kaltenbrunner,
Rudolf Höss, Christian Wirth, Joseph Goebbels
Organizații: Partidul Nazist, Schutzstaffel (SS), Gestapo, Sturmabteilung (SA)
Ideologi: Naziști
Politici antisemite: Politica rasială, Eugenia nazistă, Legile de la Nürnberg, Acordul
Haavara,
Planul Madagascar, Eutanasia forțată
Victime: Evreii în Europa, Evreii în Germania,Rromi (Țigani), Polonezi, Prizonieri de
război sovietici, Slavii Est Europeni, Homosexuali, Persoane cu dizabilități și handicap,
Sârbi, Francmasoni, Martorii lui Iehova.

Antisemitismul este o atitudine (politică, socială, religioasă, etc.) ostilă față

de evrei ca atare, numai pentru că sunt evrei. Termenul („Antisemitismus”) a fost lansat
în 1879 de jurnalistul german Wilhelm Marr (1819-1904) într-o broșură propagandistă
antisemită. Antisemitismul poate lua diverse forme: învățături religioase care proclamă
inferioritatea evreilor, de exemplu cartea lui Martin Luther „Evreii și minciunile lor”,
carte în care Luther scria că evreii sunt otrăvitori de fântâni și ucigași de copii
furați. Antisemitismul poate include opinii stereotipe și prejudecăți, sau forme politice
care pot merge de la încercarea de a discrimina, izola și oprima, până la violența fizică
contra evreilor. Antisemitismul este în esență o formă de intoleranță etnico-religioasă, ca
și xenofobia sau rasismul. În Israel, au fost arestați tineri antisemiți și neonaziști, rude de
evrei.
Sionismul - de la Muntele Sion (Țion), nucleul așezării davidice în Ierusalim - este
mișcarea de emancipare națională a evreilor cu scopul readunării lor din împrăștiere și
revenirii în țara strămoșească, în Țara Israel, pentru restabilirea unei vieți evreiești
independente și, în continuare, re-crearea și consolidarea unui stat evreiesc. Folosit pentru
prima oară de Nathan Birnbaum (1864–1937), în 1890 pentru mișcarea pre-sionistă,
termenul sionism a fost adoptat de dr. Theodor Herzl la Primul Congres Sionist, ținut
în 1897 la Basel, în Elveția.
Ideologia nazismului s-a bazat inițial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasiști
care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei.
Conform acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor,
iar viața reprezenta numai „supraviețuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat
superior, parte din „rasa ariană” și îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei și de a
subordona rasele inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Hitler
considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei.

1. Etimologie și definiții
Cuvântul original grecesc (holókauston) este o traducere a termenului ebraic olah,
care înseamnă „ardere de tot” și care denumește vechiul ritual iudaic de sacrificiu în care
(bucăți de) animale sau plante erau arse pe altar pentru Iahve căruia îi era plăcut mirosul
acestor jertfe.
Cuvântul holocaust era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea
violentă a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul masacru, de origine
latină („ucidere în masă de oameni de către alți oameni”), cuvântul holocaust se putea
referi și la dezastre sau catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înaintea
celui de-al doilea război mondial, iar alții îl folosesc pentru a descrie Genocidul
armean din Primul Război Mondial.

84
 Din anii 1950, utilizarea sa a fost restrânsă și este folosită astăzi doar cu referire
la masacrarea evreilor de către naziști în ajunul și în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial.
Termenul german oficial pentru exterminarea evreilor în perioada nazistă era
Endlösung der Judenfrage („Soluția finală a problemei evreiești”). În germană, ca și în
alte limbi, printre care engleza, termenul soluția finală este folosit ca alternativă la cel
de holocaust. În România, Conducătorul Ion Antonescu a folosit sintagma „curățirea
terenului”.
Atrocitățile regimului nazist nu s-au limitat la evrei. Unii autori au folosit
noțiunea holocaust în sens mai larg, pentru a descrie și alte acțiuni ale regimului nazist.
Acestea includ uciderea a aproximativ o jumătate de milion de romi, omorârea a
milioane de prizonieri de război sovietici, precum și regimul de exterminare la care au
fost supuse persoanele trimise la muncă forțată, homosexualii, persoanele handicapate
fizic și/sau psihic, cetățeni polonezi și ai altor popoare slave, opozanți religioși (martori
ai lui Iehova, prelați romano-catolici) și opozanți politici. Însă majoritatea istoricilor nu
includ aceste grupuri în definiția holocaustului, restrângând semantica acestui termen la
genocidul evreilor, sau ceea ce naziștii au numit Soluția finală a problemei evreiești.
Ținând cont de toate victimele persecuțiilor naziștilor, numărul morților crește
considerabil: estimările plasează numărul total de victime în general între 9 și 11
milioane.
Persecuția și genocidul s-au desfășurat în etape. Legislația privind eliminarea
evreilor din societatea civilă a fost promovată cu mai câțiva ani înainte de izbucnirea
celui de-al doilea război mondial (1933-1939). Au fost înființate lagăre de concentrare în
care deținuții erau folosiți ca sclavi până mureau de extenuare sau de boală. Unde Al
treilea Reich ocupa un nou teritoriu în Europa de Est, unități speciale
numite Einsatzgruppen exterminau evrei și adversari politici, împușcându-i în masă.
Evrei și romi erau concentrați în ghetouri înainte de a fi transportați la sute de kilometri
cu trenuri de marfă în lagărele de muncă forțată și exterminare, unde, dacă supraviețuiau
călătoriei, cei mai mulți erau uciși prin gazare în încăperi special amenajate. Fiecare
ramură a aparatului administrativ al statului hitlerist a contribuit la transformarea
Germaniei în ceea ce un istoric a denumit „un stat genocidar”.
Utilizarea cuvântului în sens mai larg a atras obiecțiile multor organizații
evreiești, în particular al celor înființate pentru comemorarea holocaustului evreilor.
Organizațiile evreiești afirmă că acest cuvânt, în sensul său prezent, este folosit pentru a
descrie exterminarea evreilor și că holocaustul evreilor a fost o crimă de o asemenea
anvergură și atât de specifică, ca punct culminant al unei lungi istorii
a antisemitismului european, încât nu ar trebui să fie subsumată într-o categorie generală
cu alte crime comise de naziști.
În Europa au fost înfiinţate ghetouri în care evreii au fost închiși înainte de a fi
trimiși în lagăre de concentrare.
Naziştii au înregistrat metodic desfășurarea Holocaustului în mii de rapoarte şi
documente. În anul 1942, Michael Berenbaum scrie că Germania devenise un stat
genocidar, considerat cea mai mare realizare a Germaniei.”
Fiecare ramură a birocrației sofisticate a acestei țări a fost implicată în procesul
asasinatelor în masă. Bisericile parohiale și Ministerul de Interne au furnizat liste de
nașteri care arătau cine este evreu; Poșta a livrat ordinele de deportare și denaturalizare;
Ministerul de Finanțe a confiscat proprietățile evreiești; firmele germane au concediat
muncitorii evrei și au exclus acționarii evrei; universitățile au refuzat să admită studenți
evrei, au refuzat să acorde diplome celor înmatriculați și au concediat profesorii evrei;
oficiile guvernamentale de transport au pregătit trenurile de deportare; companiile
farmaceutice germane au testat medicamente pe prizonierii din lagăre; alte companii au

85
licitat pentru contracte de construcție a crematoriilor; liste detaliate de victime au fost
alcătuite folosind mașinile de pontaj ale companiei Dehomag, care au făcut înregistrarea
meticuloasă a omorurilor. Când intrau în lagărele morții, prizonierii erau obligați să-și
predea toate obiectele personale, atent catalogate și etichetate înainte de a fi trimise în
Germania pentru a fi valorificate.
Autorul holocaustolog Saul Friedländer scrie că: “Niciun grup social, nicio
comunitate religioasă, nicio instituție academică sau profesională din Germania sau din
Europa nu și-a declarat solidaritatea cu evreii.” 
2. Dominanța ideologiei și scara genocidului
În alte genociduri, considerațiile pragmatice cum ar fi controlul teritoriului și
resurselor erau centrale în politica de genocid. Yehuda Bauer argumentează că:
Motivația de bază era pur ideologică, înrădăcinată într-o lume existentă ”
numai în imaginația nazistă, unde unei conspirații evreiești internaționale de a
controla lumea i se opunea o misiune “ariană” paralelă. Niciun genocid de
până în ziua de azi nu fusese bazat atât de complet pe mituri, halucinații, pe o
ideologie abstractă, nepragmatică - care a fost apoi pusă în aplicare prin
„ mijloace foarte raționale și pragmatice."
Uciderea a fost efectuată sistematic în aproape toate teritoriile ocupate de naziști
în ceea ce acum sunt 35 de state europene diferite. A fost concentrată mai ales în Europa
centrală și de est, unde, în 1939, se aflau peste șapte milioane de evrei. Aproximativ cinci
milioane de evrei au fost uciși acolo, inclusiv trei milioane în Polonia ocupată și peste un
milion în Uniunea Sovietică. Sute de mii au murit și în Olanda, Franța, Belgia, Iugoslavia
și Grecia. Protocolul de la Wannsee clarifică faptul că naziștii intenționau să aplice
"soluția finală a problemei evreiești" de asemenea în Anglia și Irlanda.
Oricine avea trei sau patru bunici evrei era sortit exterminării, fără excepție. În
alte genociduri, oamenii puteau evita moartea, convertindu-se la o altă religie sau
acceptând o altă formă de asimilare. Această opțiune nu a fost posibilă evreilor din
Europa ocupată. Toate persoanele de descendență evreiască recentă urmau să fie
exterminate în teritoriile controlate de Germania.

3. Experimente medicale
În lagărul de la Buchenwald, un ghid arată unui soldat american borcane cu
organe recoltate de la prizonieri. O altă trăsătură distinctă a fost efectuarea, la scară largă,
a experiențelor medicale pe deținuți. Medici germani au efectuat astfel de experimente în
lagărele de concentrare de
la Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Ravensbrück,Sachsenhausen și Natzweiler.
Cel mai celebru dintre acești medici a fost dr. Josef Mengele, care a lucrat la
Auschwitz. Printre experimentele sale se numărau punerea subiecților în camere cu
presiune, testarea de medicamente pe ei, supunerea la degerături, tentative de schimbare a
culorii ochilor prin injectarea de substanțe chimice în ochii copiilor, diverse amputări și
alte operații brutale.
Activitatea sa nu va fi niciodată cunoscută integral, deoarece majoritatea
documentelor expediate de Mengele medicului Otmar von Verschuer la Institutul “Kaiser
Wilhelm” (“Împăratul Wilhelm”) au fost distruse de acesta (Verschuer). După terminarea
experiențelor coordonate de Mengele, subiecții supraviețuitori erau aproape întotdeauna
uciși și supuși unei autopsii.
Se pare că lui Mengele îi plăcea să lucreze cu copiii romi. Le dădea dulciuri și
jucării și îi ducea personal la camera de gazare. Ei i se adresau cu „nenea Mengele“. Vera
Alexander a fost o deținută evreică la Auschwitz și a avut grijă de peste 50 de perechi de
gemeni romi:

86
 Îmi amintesc în mod deosebit o pereche de gemeni: Guido și Ina, care aveau ”
cam patru ani. Într-o zi, Mengele i-a luat. Când s-au întors, erau într-o stare
groaznică: fuseseră cusuți unul de altul, spate în spate, ca niște gemeni
siamezi. Rănile le erau infectate și din ele curgea puroi. Țipau zi și noapte.
Apoi părinții lor - îmi amintesc că pe mamă o chema Stella - au reușit să facă
„ rost de morfină și și-au omorât copiii ca să le curme suferința.
4. Victimele și numărul morților. Evreii
După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de 6
milioane. În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European
Jews, Raul Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane.
Această cifră include "peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și
privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin "împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți
în lagăre de concentrare. Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la
3 000 000".
Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt în general considerate a fi o estimare
minimală, întrucât de regulă el includea numai cazurile mortale pentru care există și evita
orice ajustare statistică. Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului,
Wolfgang Benz, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime, iar Yisrael Gutman și Robert
Rozett estimează în Encyclopedia Holocaustului (1990) numărul victielor la între 5,59 și
5,86 milioane.
În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane
de evrei. Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați
în Uniunea Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între
60% și 75% dintre evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi,
care fuseseră în număr de 3,3 milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările
baltice Letonia și Lituania, dar mare parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp.
În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost
uciși în Belgia, Ungaria și România.
Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în 1933, au
supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte
mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și
Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în
lagăre și în mare număr uciși.
Numai în șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în
întregul Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste
lagăre. Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile
lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise,
însă au avut în diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al
războiului când naziștii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au
murit în aceste lagăre și, deși proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost
estimată la 50%.
Una din ambițiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obține spațiul
vital în est, prin eliminarea cât mai multor polonezi și slavi. De aceea, el a pregătit,
"pentru moment, doar în est, formațiunile Cap de mort cu ordine de a ucide fără milă toți
bărbații, femeile și copiii de origine poloneză sau de limbă poloneză.
Conducerea Germaniei a decis că în 10 până la 20 de ani, statul polonez de sub
ocupație germană va fi complet curățat de etnici polonezi și colonizat cu germani. Dintre
polonezi, până în 1952 doar 3-4 milioane mai trebuiau să rămână în fosta Polonie, și
aceștia doar pentru a servi ca sclavi pentru coloniștii germani. Urma să li se interzică să

87
se căsătorească, să se extindă interzicerea asistenței medicale acordate polonezilor, și în
cele din urmă polonezii (considerați de naziști "sub-oameni") să înceteze să mai existe.
Aproximativ trei milioane de cetățeni polonezi neevrei au murit în timpul
războiului, din care două milioane erau etnicipolonezi, restul de un milion fiind membri
ai minorităților etnice, ucraineni, bieloruși ș.a., marea majoritate a celor uciși erau civili,
masacrați mai ales în timpul operațiunilor speciale ale Germaniei naziste. 
O practică germană des întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de civili de pe
străzi, aleși la întâmplare, pentru deportarea în lagăre de concentrare, unii fiind uciși pe
loc. Termenul "łapanka" avea o conotație sardonică, de la cuvântul folosit pentru jocul
de copii numit "leapșa". Între 1942 și 1944 erau aproximativ 400 de victime a acestei
practici zilnic numai în Varșovia, numărul victimelor ajungând uneori la câteva mii. În
același spirit al ideologiei purității rasiale, în perioada de după invadare a Poloniei,
armata nazistă a răpit peste 50.000 nou-născuți si copii polonezi doar pentru că aveau
caracteristici fizice asemănătoare copiilor germani.
La sud de Polonia, între 500.000 și 1,2 milioane de sârbi au fost uciși în Balcani.
Înaltul plenipotențiar al lui Hitler în Europa de Sud-Est, Hermann Neubacher, a scris:
"Când liderii Ustaše declară că peste un milion de sârbi ortodocși (inclusiv copii, femei și
bătrâni) au fost uciși, aceasta este în opinia mea o exagerare. Pe baza rapoartelor pe care
le-am primit, am estimat că trei sferturi de milion de oameni fără apărare au fost
omorâți."

5. Prizonieri de război sovietici

După Michael Berenbaum, între două și trei milioane de prizonieri de război
sovietici—57% dintre toți prizonierii de război sovietici—au murit din cauza malnutriției,
maltratărilor sau execuțiilor între iunie 1941 și mai 1945, majoritatea în timpul primului
an de captivitate. Conform altor estimări ale lui Daniel Goldhagen, aproximativ 2,8
milioane de prizonieri de război sovietici au murit în opt luni între 1941–42, cu un total
de 3,5 milioane până la jumătatea anului 1944. Muzeul Memorial al Holocaustului din
Statele Unite a estimat că 3,3 milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de război
sovietici au murit fiind captivi ai germanilor—comparat cu 8 300 din 231 000 de
prizonieri britanici și americani. Numărul morților a scăzut deoarece prizonierii erau
necesari pentru a munci ca sclavi pentru a susține efortul de război german; până în 1943,
o jumătate de milion dintre ei erau folosiți la muncă forțată.

6. Romi
Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria
orală, se știu mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt
grup. Yehuda Bauer scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și
suspiciunii romilor, cât și umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale
culturii romilor privind igiena și contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer
scrie că majoritatea romilor nu puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulți
nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite.
Numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din cei aproape un milion de romi
din Europa controlată de naziști. Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani
și al Arhivei și Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a
înaintat o cifră mai mare, între 500 000 și 1 500 000. Hancock scrie că, proporțional,
numărul morților a egalat "și aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor morți."

88
 ...vor să arunce în ghetou tot ce este caracterizat ” Înainte de a fi trimise în
drept murdar, bizar, de speriat și care trebuia cumva lagăre, victimele erau
„ distrus. înghesuite în ghetouri,
cum au fost câteva sute
—Emmanuel Ringelblum despre romi. de mii de oameni
în Ghetoul
Varșovia. Mai spre est, echipele SS căutau taberele de romi și ucideau locuitorii acestora
pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta regimurilor-marionetă care
au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde un număr mare de
romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac.
În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16
decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat
"arhitectul" genocidului nazist, a emis un decret care cerea ca țiganii (cu un singur
părinte de această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu
erau “de sânge german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut
stagiul militar în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist). Pe
29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din Germania la
Auschwitz. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși la același nivel cu evreii și trimiși în
lagărele de concentrare." 

7. Persoane cu handicap fizic și mintal

Aktion T4 a fost un program inițiat în 1939 pentru a menține“puritatea
genetică“ a populației germane. În baza programului, cetățenii germani și austrieci cu
malformații congenitale și maladii dentale trebuiau sterilizați sau eutanasiați.
Între 1939 și 1941, au fost uciși între 80.000 și 100.000 de adulți bolnavi mintal
din instituții; 5.000 de copii și 1.000 de evrei din instituții. În afara instituțiilor de boli
mintale, cifrele sunt estimate la 20.000 sau 400.000 (conform lui Frank Zeireis,
comandantul lagărului de concentrare Mauthausen). Alți 300.000 au fost sterilizați forțat.
Programul și-a luat numele de la Tiergartenstraße 4, adresa unei vile din Berlin,
cartierul Tiergarten („Grădina zoologică“), condusă de Philipp Bouhler, șeful oficiului
cancelariei lui Hitler și Karl Brandt, medicul personal al lui Hitler. Acesta a fost judecat
în decembrie 1946 la Nürnberg, împreună cu alți 22 de inculpați, în procesul cunoscut
sub numele „Statele Unite ale Americii contra lui Karl Brandt și alții“ sau Procesul
medicilor. A fost executat la 2 iunie 1948 prin spânzurare în închisoarea
orașului Landsberg.

8. Homosexuali
Între 5.000 și 15.000 de homosexuali de naționalitate germană se estimează că au
murit în lagăre de concentrare. James D. Steakley scrie că ceea ce conta în Germania era
intenția sau caracterul criminal, și nu actele criminale, iar ("bunul simț al poporului") a
devenit principiul normativ legal de bază. În 1936, Heinrich Himmler, șeful SS, a creat
"Biroul Central al Reichului pentru Combaterea Homosexualității și Avortului."
Homosexualitatea a fost declarată împotriva "sentimentului popular general," iar
homosexualii erau priviți ca "poluatori ai sângelui german." Gestapo a făcut razii în
barurile de homosexuali, a căutat indivizi după carnetele cu adrese ale celor arestați, a
folosit liste de abonați ale revistelor pentru homosexuali pentru a găsi pe alții, și a
încurajat oamenii să raporteze comportamentul suspect de homosexualitate și să
urmărească comportamentul vecinilor.
Zeci de mii de oameni au fost condamnați între 1933 și 1944 și au fost trimiși în
lagăre pentru "reabilitare," unde erau identificați după banderolele galbene de pe braț și
ulterior triunghiuri roz purtate pe partea stângă a hainei și pe piciorul stâng care îi

89
diferențiau pentru abuzuri sexuale. Sute de oameni au fost castrați în urma deciziilor
judecătorești. Au fost umiliți, torturați, folosiți în experimente hormonale efectuate de
medicii SS, și omorâți. Acuzația de homosexualitate a fost folosită și ca un mijloc
convenabil de a elimina unii preoți catolici. Suferințele îndurate de homosexuali au ieșit
greu la iveală după război. Multe victime nu și-au spus povestea, deoarece
homosexualitatea a rămas incriminată în Germania de după război. Totuși, doar un
procent mic (în jur de 2%) din homosexualii germani au fost persecutați de naziști.

9. Masonii și martorii lui Iehova

Hitler spunea că Masoneria "sucombase" evreilor. Masonii au fost trimiși în
lagărele de concentrare ca deținuți politici, și forțați să poarte un triunghi galben cu vârful
în jos. Se estimează că între 80.000 și 200.000 au fost uciși.
Refuzând să depună jurământ de credință partidului nazist sau să servească în
armată, aproape 12.000 de martori ai lui Iehova au fost forțați să poarte un triunghi violet
și au fost închiși în lagăre, unde au primit opțiunea de a renunța la credința lor sau a se
supune autorității statului. Între 2.500 și 5.000 au fost uciși. Istoricul Detlef Garbe,
director la Memorialul Neuengamme (Hamburg), scrie că "nicio altă mișcare religioasă
nu a rezistat presiunii de a se conforma național-socialismului cu asemenea unanimitate și
stoicism."

10. Dezvoltarea și punerea în aplicare. Originea

Când Hitler avea 30 de ani și participa la Primul Război Mondial, el a activat în
unitatea de propagandă a armatei germane. Când în armata germană a fost descoperit un
spion evreu, pe nume Adolf Gemlich, căpitanul Karl Mayr i-a trasat lui Hitler sarcina de
a expune o poziție pe care o dorește oficială asupra tuturor evreilor.
În data de 16 septembrie 1919, Hitler i-a adresat superiorului său, căpitanul Karl
Mayr, o scrisoare cu poziția oficială propusă de el, în care apare explicit, în limba
germană, expresia înlăturarea evreilor. În scrisoare Hitler descrie iudaismul ca rasă, nu
ca religie, care s-a conservat prin "mii de ani de endogamie", principalul obiectiv urmărit
de adepți fiind "banii și puterea". Hitler a precizat clar: "Nu vreau niciun evreu în țara în
care trăiesc eu și nu-i vreau înlăturați prin  pogromuri dezorganizate. Îi vreau
exterminați printr-un sistem legal al guvernului".
Partidul nazist sub conducerea lui Adolf Hitler a venit la putere în Germania pe 30
ianuarie 1933, și persecuția și exodul celor 525.000 de evrei din Germania a început
aproape imediat. În autobiografia sa Mein Kampf (1925), Hitler își afirmase deschis ura
față de evrei, și a dat ample avertismente cu referire la intențiile lui de a-i elimina din
viața politică, culturală și intelectuală a Germaniei. Nu a scris că va încerca să-i
extermine, dar în particular fusese explicit și în acest sens. Încă din 1922, îi spusese
maiorului Joseph Hell, la acea vreme ziarist:
Odată ce voi fi la putere, prima și cea mai importantă treabă a mea va fi ”
anihilarea evreilor. Imediat ce voi avea puterea să fac asta, am să construiesc
rânduri de spânzurători—în Marienplatz în München, de exemplu—cât de
multe permite traficul. Apoi evreii vor fi spânzurați fără discriminare, și vor fi
lăsați acolo până încep să se împută; vor rămâne spânzurați acolo atâta timp
cât permit principiile igienei. Imediat ce sunt dezlegați, vor fi agățați
următoarea tranșă de evrei, și tot așa, până când și ultimul evreu din München
va fi exterminat. Alte orașe vor proceda la fel, exact așa, până când toată
„ Germania va fi curățată de evrei.
Intelectualii evrei au fost primii care au plecat. Albert Einstein era în vizită
în SUA pe 30 ianuarie 1933. S-a întors la Ostende în Belgia, dar nu a mai călcat pe

90
pământ german, caracterizând evenimentele de acolo drept o "boală psihică a maselor"; el
a fost dat afară din Societatea Kaiser Wilhelm și din Academia Prusacă de Științe, iar
cetățenia germană i-a fost retrasă. 
În anii 1930, drepturile legale, economice și sociale ale evreilor au fost continuu
restrânse. Friedländer scrie că, pentru naziști, Germania își trăgea puterea din "puritate
sângelui" său și din "înrădăcinarea în sfântul pământ german." În 1933, au fost promovate
o serie de legi care au exclus evreii din multe ramuri cheie ale societății: Legea
serviciului civil; legea medicilor; legea fermelor, care interzicea evreilor să dețină ferme
sau să fie activi în agricultură. Avocații evrei au fost excluși din barouri, iar în Dresda,
judecătorii și avocații evrei au fost scoși din tribunale și din birouri și bătuți. Evreii au
fost excluși din școli și universități, din Asociația Jurnaliștilor, și li s-a interzis să fie
editori de ziare. 
În 1935, Hitler a introdus Legile de la Nürnberg, care i-au privat pe evreii
germani de cetățenie și de toate drepturile civile. În discursul său de introducere a legilor,
Hitler a spus că dacă "problema evreiască" nu poate fi rezolvată de aceste legi, atunci
"aceasta trebuie dată prin lege pe mâna Partidului Național-Socialist pentru o soluție
finală.
Expresia "Endlösung" a devenit un eufemism nazist standard pentru exterminarea
evreilor. În ianuarie 1939, Hitler a spus, într-un discurs public: "Dacă evreimea
internațională financiară din și din afara Europei mai reușește o dată să împingă națiunile
într-un alt război, consecința nu va vi bolșevizarea pământului și deci victoria evreimii, ci
anihilarea rasei evreiești din Europa."

11. Intensificarea persecuțiilor și pogromurile (1938–1942)

La Kristallnacht, (Noaptea sticlei sparte), pe 9 noiembrie 1938, evreii au fost
atacați și proprietățile lor vandalizate în toată Germania. Aproximativ 100 de evrei au fost
uciși, și alți 30.000 trimiși în lagărele de concentrare, și peste 7.000 de magazine evreiești
și 1.668 de sinagogi (aproape toate sinagogile din Germania) au fost avariate sau distruse.
Evenimente similare au avut loc în Austria, în special în Viena.
Mai multe pogromuri comise de populații locale au avut loc în timpul celui de-al
doilea război mondial, unele încurajate de naziști, altele spontane. Printre acestea s-au
numărat pogromul de la Iași din România din data de 30 iunie1941, în care 14.000 de
evrei au fost uciși de localnicii români, de poliția locală și de militari români și germani,
și pogromul de la Jedwabne, în care între 380 și 1.600 de evrei au fost omorâți de
localnici polonezi în iulie 1941.

12. Primele măsuri în Polonia

Nu cer nimic de la evrei, doar să dispară! - Hans Frank, guvernator nazist al
Poloniei.
Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, și ca urmare Regatul Unit,
Australia, Noua Zeelandă, Canada, Africa de Sud, și Franța i-au declarat război. Hans
Frank, un avocat german, a fost numit guvernator general în octombrie.
În septembrie, Himmler l-a numit pe Reinhard Heydrich șef al Biroului Central al
Securității Reichului, un organism care supraveghea activitatea SS, Poliției de
securitate (SD), și a Gestapo-ului în Polonia ocupată și însărcinat cu aplicarea politicilor
referitoare la evrei, descrise în raportul lui Heydrich. Evreii erau înghesuiți în ghetouri,
mai ales în regiunea Guvernului General din Polonia centrală, unde erau puși la muncă de
Biroul de Muncă al Reichului condus de Fritz Saukel. Aici, multe mii de oameni au fost
uciși în diverse feluri, și mai mulți au murit de boli, înfometare, și epuizare, dar nu exista
încă un proces de ucideri sistematice. Nu e nicio îndoială, însă, că naziștii vedeau munca

91
forțată ca pe o formă de exterminare. Expresia Vernichtung durch Arbeit ("distrugere prin
muncă") era folosită frecvent.
Când Germania a ocupat Norvegia, Olanda, Luxemburg, Belgia, și Franța în
1940, și apoi Iugoslavia și Grecia în 1941, au fost introduse măsuri antisemite și în aceste
țări, deși ritmul și severitatea variau mult de la țară la țară conform circumstanțelor
politice locale. Evreii au fost excluși din viață economică și culturală și au fost supuși
diferitelor legi restrictive, dar deportarea fizică nu a avut loc în majoritatea regiunilor
decât după 1942. Regimul de la Vichy din Franța ocupată a colaborat activ la
persecutarea evreilor francezi.
Aliații Germaniei, Italia, Finlanda, Ungaria, România și Bulgaria au fost presați să
introducă măsuri antievreiești, dar în mare parte nu s-au conformat decât când au fost
obligați. Regimul marionetă german din Croația, pe de altă parte, a început să persecute
activ evreii din proprie inițiativă.
În anii 1940 și 1941, uciderea unor numere mari de evrei în Polonia a continuat, și
s-a procedat la deportarea evreilor din Germania, Austria și "Protectoratul Bohemiei și
Moraviei" (Cehia de astăzi). Până în decembrie 1939, 3,5 milioane de evrei erau masați în
regiunea Guvernului General.
Guvernatorul general, Hans Frank, a notat că atât de mulți oameni nu puteau fi
împușcați pur și simplu. "Va trebui, totuși, să luăm măsuri gândite în așa fel încât să îi
eliminăm." Această dilemă a condus SS la a experimenta cu omoruri pe scară largă cu
gaz otrăvitor. Această metodă fusese folosită deja în timpul campaniei lui Hitler
de eutanasieri în Germania (cunoscută sub numele de "T4"). Christian Wirth a fost
inventatorul camerei cu gaz.
Unele părți din armata germană dezaprobau atrocitățile împotriva evreilor din
principiu, și pe această perioadă erau conflicte frecvente între armată și SS asupra
politicii din Polonia. În cele din urmă nimeni și nici conducerea armatei nu erau dispuși
sau capabili să submineze autoritatea lui Himmler, mai ales fiindcă Himmler își asigurase
susținerea lui Hitler.

13. Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945)

În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziștii au început să-și intensifice
actele de violență pentru a face ravagii în rândurile opoziției. Prin cooperarea autorităților
locale, au înființat lagăre pe post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele
astfel de lagăre a fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au fost
înființate pentru a încarcera, tortura sau ucide doar deținuți politici, cum ar fi comuniști
sau social-democrați.
Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost
ulterior consolidate și transformate în lagăre complete, administrate central și aflate în
afara orașelor. Până în 1942, șase mari lagăre de exterminare au fost înființate în Polonia
ocupată de naziști. După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult locuri unde evrei
și prizonieri de război erau fie uciși, fie forțați să trăiască o viață de sclav, malnutriți și
torturați. Se estimează că germanii au înființat 15.000 de lagăre în țările ocupate,
multe dintre ele în Polonia.
Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populații mari de evrei, romi, comuniști sau
membri ai elitelor poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfășura
adesea în condiții îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulți mureau înainte de a
ajunge la destinație.
Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care deținuții lagărelor erau munciți
până mureau—sau adesea munciți până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, și
apoi selectați pentru exterminare—a fost de asemenea o altă politică de exterminare
sistematică. Mai mult, deși aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare

92
sistematică, mulți prizonieri ale lagărelor mureau din cauza condițiilor dificile sau fiind
executați fără un motiv anume, după ce li se permisese să trăiască mai multe zile sau luni.
La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un număr de
identificare. Cei buni de muncă erau organizați în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte
și după schimb, se făceau apeluri de prezență care puteau dura ore în șir, timp în care
prizonierii mureau din cauza expunerii prelungite la soare.

14. Ghetourile (1940–1945)

După invadarea Poloniei, naziștii au înființat ghetouri în anii 1941 și 1942 în care
erau obligați să trăiască evreii și unii romi, până când erau în cele din urmă trimiși în
lagărele de exterminare sau uciși. Ghetoul Varșovia era cel mai mare, cu 380.000 de
oameni, iar ghetoul din Łódź era al doilea, cu 160.000. Acestea erau, în fapt, închisori
extrem de aglomerate, descrise de Michael Berenbaum ca instrumente de "ucidere lentă,
pasivă." Deși ghetoul din Varșovia conținea 400.000 de oameni - 30% din populația
Varșoviei - ocupa doar 2.4% din suprafața orașului, cu 9,2 oameni în medie într-o
cameră.
Între 1940 și 1942, sute de mii de oameni au murit de foame și de boli, în special
de febră tifoidă. Peste 43.000 de rezidenți ai ghetoului din Varșovia au murit acolo în
1941 adică mai mult de unul din zece;
Fiecare ghetou era condus de un Judenrat (consiliu evreiesc) format din lideri ai
comunității evreiești,
numiți de germani, Au venit nemții, poliția, și au început să bată în uși: ”
responsabili pentru "Raus, raus, raus, Juden raus." … un copil a început
funcționarea de zi cu să plângă … Alt copil a început să plângă. Așa că
zi a ghetoului, mama a urinat în mână și a dat copiilor să bea ca să
inclusiv furnizarea de tacă … [După ce a plecat poliția], am spus mamelor
hrană, apă, căldură, să iasă. Și un copil era mort … de frică, mama își
medicamente, și „ sufocase propriul copil.
adăpost. Se aștepta de
la aceștia să facă și —Abraham Malik, descriindu-și experiența în ghetoul
aranjamentele pentru din Kaunas.
deportarea în lagărele
de exterminare. Berenbaum scrie că momentul definitoriu care a pus la încercare curajul
și caracterul fiecărui Judenrat a venit atunci când li s-a cerut să furnizeze o listă de nume
ale următorului grup ce avea să fie deportat. Membrii Judenrat au încercat diverse
metode de tergiversare, mită, trageri de timp, rugăminți, și dus cu vorba, până când în
cele din urmă a trebuit să fie luată o decizie. Unii au decis că este responsabilitatea lor să
salveze evreii care puteau fi salvați, și că astfel alții trebuia să fie sacrificați; alții,
inspirându-se de la Maimonides, au decis că nici măcar un singur individ nevinovat de
vreo crimă capitală nu trebuie predat. Lideri Judenrat ca dr. Joseph Parnas din Lwow,
care a refuzat să alcătuiască o listă, au fost împușcați. Pe 14 octombrie 1942,
întregul Judenrat din Byaroza s-a sinucis pentru a nu coopera la deportări.
Prima răscoală dintr-un ghetou a avut loc în septembrie 1942 în
orășelul Łachwa din sud-estul Poloniei. Deși au existat tentative de rezistență armată în
ghetourile mai mari în 1943, cum ar fi revolta din ghetoul Varșovia sau cea din ghetoul
Białystok, acestea nu au avut succes în fața militarilor naziști, iar evreii rămași au fost fie
uciși, fie deportați în lagăre, proces pe care germanii l-au numit eufemistic "relocarea în
est."
Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în iunie 1941 a deschis o
nouă fază. Teritoriile sovietice ocupate până la începutul lui 1942, inclusiv întregul
Belarus, Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia și Ucraina, și majoritatea teritoriului rusesc

93
de la vest de linia Leningrad-Moscova-Rostov, conținea aproximativ patru milioane de
evrei, inclusiv sute de mii care fugiseră din Polonia în 1939. În ciuda haosului retragerii
sovietice, s-au făcut unele eforturi de a evacua evreii, și în jur de un milion au reușit să
fugă spre est. Restul de trei milioane au rămas la dispoziția naziștilor germani.
În aceste teritorii, existau mai puține constrângeri care să blocheze exterminarea
în masă a evreilor, decât erau în țări cum ar fi Franța sau Olanda, unde exista o lungă
tradiție de toleranță și domnie a legii, sau chiar decât în Polonia unde, în ciuda unei
tradiții antisemite puternice, exista o rezistență considerabilă împotriva persecuției
evreilor polonezi de către naziști. În statele baltice, Belarus și Ucraina, antisemitismul
localnicilor era întărit de ura față de dominația comunistă, pe care mulți o asociau cu
evreii. Mii de oameni din aceste țări au colaborat activ cu naziștii. Ucraineni și letoni s-au
înrolat în forțele auxiliare SS în număr mare și au făcut mare parte din munca de jos în
lagărele de exterminare naziste. Raul Hilberg scrie că aceștia erau cetățeni obișnuiți, nu
huligani sau bătăuși; marea majoritate erau profesioniști cu studii superioare. Ei și-au
folosit priceperea pentru a deveni asasini eficienți, după cum scrie Michael Berenbaum.
Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA spune povestea unui supraviețuitor al
masacrelor grupelor de intervenție naziste din Piriatin, Ucraina, unde au fost uciși 1.600
de evrei pe 6 aprilie 1942, a doua zi după Paștele evreiesc:
I-am văzut cum omorau. La ora 5:00 p.m. au dat ordinul, "Umpleți gropile." ”
Din gropi se auzeau țipete și gemete. Deodată l-am văzut pe vecinul meu
Ruderman cum se ridica de sub pământ … Avea ochii însângerați și țipa:
"Terminați-mă!" … O femeie moartă zăcea la picioarele mele. Un băiat de
cinci ani a ieșit de sub ea și a început să țipe disperat. "Mami!" Atât am văzut,
„ apoi mi-am pierdut cunoștința.
În august 1941, Himmler a călătorit la Minsk unde a fost martor personal la
împușcarea a 100 de evrei într-un șanț de lângă oraș, un eveniment descris de SS-
Obergruppenführer Karl Wolff în jurnalul său. "Himmler era verde la față. Și-a scos
batista și și-a șters obrazul stropit de o bucată de creier. Apoi a vomat." După ce și-a
recăpătat calmul, a ținut un discurs membrilor SS despre nevoia de a urma "cea mai înaltă
lege morală a Partidului" (nazist) în îndeplinirea misiunii lor.
Cel mai celebru masacru nazist de evrei din Uniunea Sovietică a avut loc la o
prăpastie din Babi Yar, lângă Kiev, unde au fost omorâți 33.771 de evrei într-o singură
operațiune, în zilele de 29-30 septembrie 1941. Exterminarea tuturor evreilor din Kiev a
fost decisă de guvernatorul militar, General-maior Friedrich Eberhardt. Masacrul a fost
declanșat printr-un afiș care le cerea evreilor să se prezinte lângă cimitirul evreiesc sub
pedeapsa cu moartea petru recalcitranți.
Evreii din Kiev s-au adunat lângă cimitir, așteptând să fie urcați în trenuri.
Mulțimea era destul de mare, astfel încât mulți dintre bărbați, femei și copii nu au știut ce
se întâmplă până nu a fost prea târziu: până să audă focurile de mitralieră, nu mai era
nicio șansă de scăpare. Toți au fost împinși pe un coridor de soldați, în grupuri de câte
zece, și apoi împușcați. Un martor ocular, șofer de camion a descris masacrul: Holocaust
prin gloanțe.
În decembrie 1941, au apărut câteva cazuri de tifos exantematic în lagărul de
concentrare de la Bogdanovca din Transnistria, unde erau ținuți captivi 50 000 de
oameni. Administrația românească a districtului și comisarul român de district, la
propunerea unui consilier german au decis să asasineze toți deținuții. Masacrul a început
pe 21 decembrie, și a fost dus la îndeplinire de jandarmi și soldați români, ajutați de
polițiști și civili ucraineni din Golta și etnici germani localnici sub ordinele
comandantului poliției ucrainene, Kazachievici.

94
 Mii de deținuți bolnavi au fost împinși în două grajduri încuiate, care au fost
stropite cu kerosen și aprinse. Toți cei dinăuntru au fost arși de vii. Alți deținuți au fost
conduși în grupuri la o prăpastie dintr-o pădure din apropiere și împușcați în gât. Restul
de evrei au săpat gropi cu mâinile goale în frig, și le-au umplut cu cadavre înghețate. Mii
de evrei au murit de frig. S-a făcut pauză de Crăciun, dar uciderile au fost reluate pe 28
decembrie. Până pe 31 decembrie, peste 40 000 de evrei fuseseră asasinați.
Până la sfârșitul lui 1941, grupele de intervenție uciseseră doar 15% din evreii din
teritoriile sovietice ocupate, și era clar pentru Germania nazistă, că aceste metode nu
puteau fi folosite pentru a extermina toți evreii din Europa. Chiar înainte de invadarea
URSS, fuseseră efectuate experimente de ucidere a evreilor în dube, cu gaze de
eșapament ale mașinii, și când aceasta s-a dovedit prea lentă, au fost testate alte gaze
letale. Pentru ucideri pe scară largă cu gaz, însă, era nevoie de locații fixe, și s-a decis ca
evreii să fie aduși în lagăre special construite pentru acest scop.
În mărturia depusă la Nürnberg pe 15 aprilie 1946, Rudolf Höss, comandantul
lagărului de la Auschwitz, a declarat că Heinrich Himmler personal îi ordonase să
pregătească Auschwitz pentru a pune în aplicare «soluția finală». Primele gazări cu un
gaz industrial pe bază de acid prusic și cunoscut sub numele deZyklon-B, au fost
efectuate la Auschwitz în septembrie 1941.

15. Conferința de la Wannsee și Soluția finală (1942–1945)

Conferința de la Wannsee pe 20 ianuarie 1942 la o vilă, Nr. 56-58, în
suburbiile Berlinului pentru a finaliza un plan de exterminare a evreilor. Planul a devenit
cunoscut drept Aktion Reinhard . Au fost prezenți Heydrich, Eichmann, Heinrich
Müller (liderul Gestapo), și reprezentanți ai Ministerului pentru Teritoriile Ocupate din
Est, Ministerului de Interne, Biroului pentru planul pe patru ani, Ministerului Justiției,
Guvernului General din Polonia (unde încă mai trăiau peste două milioane de evrei),
Ministerului de Externe, Biroului pentru Rase și Strămutări, ai Partidului Nazist, și ai
biroului responsabil de distribuirea proprietăților evreiești. A fost prezent și SS-istul
Rudolf Lange, care recent îndeplinise lichidarea ghetoului din Riga. El pare a fi fost
chemat acolo pentru a sfătui oficialii asupra aspectelor practice ale uciderii oamenilor pe
scară industrială.
Michael Berenbaum scrie că cei 15 oameni care au luat parte la conferință erau
considerați cei mai buni și mai străluciți; peste jumătate din ei aveau doctorate obținute în
universități germane. Valeții le-au servit coniac în timpul discuțiilor. Celor prezenți li s-a
prezentat un plan de ucidere a tuturor evreilor din Europa, inclusiv a 330.000 de evrei
din Anglia și 4.000 din Irlanda, deși minutele luate de Eichmann se referă la aceasta doar
prin eufemisme, cum ar fi " … emigrația a fost acum înlocuită de evacuarea înspre est.
Această operațiune ar trebui privită doar ca opțiune provizorie, deși, în lumina viitoarei
soluții finale a problemei evreiești, ne furnizează deja experiență practică de importanță
vitală."
Oficialilor li s-a spus că există 2,3 milioane de evrei în Guvernul General,
850.000 în Ungaria, 1,1 milioane în celelalte țări ocupate, și până la 5 milioane în
Uniunea Sovietică (deși doar 3 milioane dintre aceștia erau în regiuni ocupate de
germani) — un total de aproximativ 6,5 milioane. Aceștia urmau să fie cu toții
transportați cu trenul la lagărele de exterminare din Polonia, unde cei inapți de muncă
urmau să fie gazați pe loc. În unele lagăre, cum ar fi Auschwitz, cei apți de muncă erau
ținuți în viață o vreme, dar în cele din urmă toți aveau să fie uciși.

Lagărele de exterminare Auschwitz I

95
În anul 1942, în plus față de Auschwitz, au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de
exterminare pentru aplicarea planului Reinhard. Două dintre
acestea, Chełmno și Majdanek funcționau deja ca lagăre de muncă: acestora li s-au
adăugat acum facilitățile de exterminare. Trei noi lagăre au fost construite doar pentru
scopul de a ucide numere mari de evrei cât de repede posibil,
la Bełżec, Sobibór și Treblinka. Un al șaptelea lagăr, la Maly Trostinets în Belarus, a fost
și el folosit pentru acest scop. Jasenovac a fost un lagăr de exterminare unde au fost uciși
mai ales etnici sârbi.

Calea ferată ce duce spre lagărulAuschwitz II

În toate lagărele naziste numărul morților a fost mare, din cauza înfometării, bolilor și
extenuării, dar numai lagărele de exterminare au fost construite anume pentru exterminări
în masă.
Era un loc numit «rampa» unde veneau trenurile cu ” Lagărele de exterminare
evrei. Veneau și ziua și noaptea, și uneori unul pe zi, erau administrate de
alteori cinci pe zi … Constant, oameni din inima ofițeri SS, dar mare
Europei dispăreau, și ajungeau cu toții în același parte din gărzi erau
loc, fără să știe ce se întâmplase cu transportul trupe auxiliare
anterior. Și oamenii din această masă … știam că în ucrainene sau baltice.
„ câteva ore … nouăzeci la sută vor fi gazați. Soldații germani din
armată erau ținuți
Rudolf Vrba, care a lucrat la Judenrampe în lagărul de la departe.
Auschwitz între 18 august 1942 și 7 iunie 1943.

96
Ruinele camerelor de gazare de la Auschwitz II
La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și
erau duși direct de pe peron la o zonă de recepție unde le erau luate toate hainele și
obiectele personale. Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei li se
spunea că acestea erau dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și
"saună." Uneori li se dădea un prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să
țină minte unde își puseseră lucrurile, pentru același motiv. Când cereau apă pentru că le
era sete după drumul lung în trenurile marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în
lagăr îi aștepta cafea, și că se răcește.
Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1
încăpeau 800 de oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200. Odată ce camera era plină,
ușile erau închise ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din
zidurile laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic. Cei aflați înauntru mureau în 20 de
minute; viteza morții depindea de cât de aproape erau deținuții de gurile de gaz, conform
cu declarațiile lui Höss, care a estimat că o treime din victime mureau imediat.
Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că: "Țipetele și
strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau pentru viața
lor." Când erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori,
victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi,
unii cu spumă la gură sau sângerând din urechi.
Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore),
plombele de aur din dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor
era tăiat. Podeaua camerei de gazare era curățată, iar zidurile spoite. Munca era făcută de
prizonierii evrei care sperau să mai câștige câteva luni de viață. În crematoriile 1 și
2 trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în crematoriile 3 și 4, ei locuiau chiar în
camerele de gazare. Când terminau cu cadavrele, SS făcea verificări pentru a vedea dacă
a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare reieșea că fusese omisă
vreo bucată de aur, prizonierul responsabil era aruncat în cuptor de viu ca
pedeapsă.
La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins,
dar între septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost
dezgropate și arse. În primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și
crematorii pentru a face față numărului de prizonieri.

16. Punctul culminant

În anii 1943 și 1944, lagărele de exterminare au funcționat la putere maximă,
ucigând sutele de mii de oameni care le erau trimiși cu trenul din aproape toate țările
aflate în sfera de influență germană. La Auschwitz, până la 6.000 de oameni erau gazați
în fiecare zi până în primăvara lui 1944.
În ciuda productivității mari a industriilor de război bazate pe ghetourile evreiești
din Guvernul General, în 1943 acestea au fost lichidate, și populațiile lor au fost trimise
în lagăre pentru exterminare. Cea mai mare astfel de operație, deportarea a 100.000 de
97
oameni din ghetoul Varșovia la începutul lui 1943, a provocat revolta din ghetoul
Varșovia, reprimată cu mare brutalitate. În același timp, transporturi pe calea ferată
soseau regulat din Europa de sud și de vest. Puțini evrei din teritoriile sovietice ocupate
erau trimiși în lagăre: uciderea evreilor din această zonă fusese lăsată în mâinile SS,
ajutat de trupe auxiliare recrutate dintre localnici. În orice caz, până la sfârșitul lui 1943,
germanii fuseseră îndepărtați din majoritatea regiunilor sovietice.
Transporturile de evrei în lagăre avea prioritate pe căile ferate germane, și a
continuat chiar în fața situației militare din ce în ce mai dificile după Bătălia de la
Stalingrad de la sfârșitul lui 1942 și în fața atacurilor aeriene ale Aliaților îndreptate
împotriva industriei și transporturilor germane. Comandanții militari și directorii
economici se plângeau de această deturnare a resurselor și de uciderea muncitorilor
calificați evrei, care nu puteau fi înlocuiți. Mai mult, până în 1944, era evident pentru
majoritatea germanilor care nu erau orbiți de fanatismul nazist că Germania era pe cale să
piardă războiul. Mulți oficiali înalți începuseră să se teamă de răzbunarea ce urma să se
abată asupra Germaniei și asupra lor personal pentru crimele comise în numele lor. Dar
puterea lui Himmler și a SS-ului în cadrul Reichului era prea mare, iar Himmler putea
oricând să invoce autoritatea lui Hitler pentru cererile lui.
În octombrie 1943, Himmler a ținut un discurs în fața oficialilor Partidului Nazist,
la Posen. Aici, s-a apropiat mai mult ca niciodată de a declara explicit că intenționa să
extermine evreii din Europa:
Aici, în cele mai apropiate cercuri, pot să ating o chestiune pe care voi, ”
tovarășii mei de partid, ați luat-o întotdeauna de bună, dar care a devenit
pentru mine cea mai mare problemă a vieții mele, problema evreiască … Vă
cer ca ceea ce vă spun în acest cerc să ascultați, dar să nu spuneti altădată
altcuiva … Ajungem la întrebarea: cum rămâne cu femeile și copiii? Am
ajuns chiar și aici la o soluție complet clară. Nu consider că se justifică să
eradicăm bărbații — adică să-i ucidem sau să ordonăm să fie uciși — și să
lăsăm copiii să crească cu dorința de răzbunare … Decizia cea grea a trebuit
„ să fie luată, ca acești oameni să fie făcuți să dispară de pe fața pământului.
Printre cei prezenți la acest discurs s-a numărat și amiralul Karl Dönitz și ministrul
armamentului Albert Speer, ambii care au susținut ulterior la procesul de la Nürnberg că
nu știau despre Soluția Finală. Textul acestui discurs nu a fost cunoscut la momentul
procesului acestora.
Scara exterminărilor s-a redus întrucâtva la începutul lui 1944 după ce au fost golite
ghetourile din Polonia, dar în martie 1944, Hitler a ordonat ocuparea militară a Ungariei
și Eichmann a fost trimis la Budapesta pentru a superviza deportarea celor 800.000 de
evrei din Ungaria. Peste jumătate din ei au fost trimiși la Auschwitz în acel an.

17. Evadări, publicări de știri despre lagărele de exterminare (aprilie–iunie 1944)

Rudolf Vrba a evadat de la Auschwitz pe 7 aprilie 1944, aducând lumii primele
vești credibile despre crimele în masă ce erau înfăptuite acolo. Arnost Rosin, a evadat
pe 27 mai 1944.
Evadările din lagăre erau rare, dar nu necunoscute. Puținele evadări reușite de la
Auschwitz au fost posibile datorită infiltraților polonezi din lagăr și datorită localnicilor
din exterior. În 1940, comandantul lagărului Auschwitz a raportat că "populația locală
este compusă din polonezi fanatici și … pregătită să treacă la acțiune împotriva
personalului SS al lagărului. Toți prizonierii care au reușit să evadeze poate conta pe
ajutorul lor în momentul în care ajunge la zidul primei gospodării poloneze."
În aprilie 1943, Witold Pilecki, un membru al rezistenței poloneze, a evadat de la
Auschwitz cu informații care au devenit baza unui raport în două părți în august 1943 și

98
care a fost trimis Biroului de Servicii Strategice din Londra. Raportul includea detalii
despre camerele de gazare, despre "selecție," și despre experimentele de sterilizare.
Stipula că existau trei crematorii în Birkenau capabile să ardă 10.000 de oameni pe zi, și
că 30.000 de oameni fuseseră gazați într-o singură zi. Autorul scria: "Istoria nu cunoaște
o distrugere a vieții umane comparabilă cu aceasta." Raul Hilberg scrie că raportul a fost
clasificat cu o notă care specifica faptul că nu există nicio indicație cu privire la
încrederea ce poate fi acordată sursei.
Rudolf Vrba și Alfred Wetzler, deținuți evrei au evadat din Auschwitz în aprilie
1944, ajungând în cele din urmă în Slovacia. Documentul de 32 de pagini pe care l-au
dictat oficialilor evrei despre exterminările de la Auschwitz a devenit cunoscut sub
numele raportul Vrba-Wetzler. Vrba avea memorie fotografică și lucrase la Judenrampe,
unde evreii erau debarcați din trenuri pentru a fi "selectați" fie pentru gazare, fie pentru
muncă forțată. Nivelul de detaliu cu care el a descris transporturile a permis oficialilor
slovaci să-i compare relatarea cu propriile lor arhive de deportare, iar coroborarea
acestora a permis Aliaților să ia acest raport în serios.
BBC și The New York Times au publicat materiale din raportul Vrba-Wetzler pe
15 iunie și pe 20 iunie 1944. Presiunea ulterioară din partea liderilor mondiali l-a convins
pe Miklós Horthy să oprească deportările în masă ale evreilor din Ungaria la Auschwitz
pe 9 iulie, salvând până la 200.000 de evrei de lagărele de exterminare.

18. Marșurile morții (1944 – 1945)

Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești
ușor accesibile regimului nazist fuseseră exterminate în proporții de la peste 90% în
Polonia, până la aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un discurs
că "problema evreiască din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată." În anul 1944,
continuarea acțiunilor pentru aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă.
Armatele germane se retrăgeau din Uniunea Sovietică, din Balcani și din Italia, iar aliații
Germaniei erau înfrânți sau se întorceau împotriva ei (încă din 1943: Italia).
Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul
Poloniei au fost închise, deținuții acestora evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de
Germania, întâi la Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen, ambele situate în
provincia Silezia. Auschwitz însuși a fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul
Poloniei. Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost uciși la Auschwitz II la 25
noiembrie 1944; documentele arată că au fost omorâte nemijlocit, doar felul omorului
nefiind clar: prin gazare sau altfel.
În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare
pentru a ascunde și distruge dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de
gazare au fost demontate, crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune
dezgropate și arse, iar țăranii polonezi au fost puși să cultive terenurile respective pentru
a se lăsa impresia că nu existaseră niciodată.
În octombrie 1944, Himmler a ordonat ca soluția finală să fie oprită. Dar ura față
de evrei era atât de puternică în rândurile SS, încât ordinul lui Himmler a fost
ignorat. Comandanții locali, inclusiv civili, au continuat să ucidă evrei și să-i silească la
marșuri extenuante din lagăr în lagăr până în ultimele săptămâni ale războiului.
Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare,
prizonierii erau forțați să mărșăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi
transportați cu zilele fără mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise,
apoi forțați să mărșăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care
cădeau sau rămâneau în urmă erau împușcați. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în
timpul acestor marșuri.

99
 Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în
ianuarie 1945, când armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca
sovieticii să ajungă la Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către
Wodzislaw, la 56 km distanță, unde au fost urcați în trenuri de marfă spre alte lagăre.
Aproximativ 15.000 au murit pe drum. Elie Wiesel și tatăl său, Shlomo, au fost printre
supraviețuitorii acestui marș:
Un vânt rece bătea în rafale violente. Dar am mers înainte fără să ne oprim. ”
Întuneric beznă. Din când în când, o explozie în noapte. Aveau ordine să
tragă în oricine nu putea ține pasul. Cu degetele pe trăgaci, nu au renunțat
la această plăcere. Dacă unul din noi se oprea o clipă, o împușcătură îl
termina pe alt nenorocit jegos.
„ Lângă mine, oameni cădeau în zăpada murdară. Împușcături.
19. Eliberarea

Prizonieri înfometaţi din lagărul Mauthausen, Ebensee, Austria, eliberat de Divizia 80

Infanterie a Statelor Unite la 5 mai 1945.
Primul lagăr mare, Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie 1944.
Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald de
americani la 11 aprilie; Bergen-Belsen de britanici la 15 aprilie; Dachau de americani la
29 aprilie; Ravensbrück de sovietici în aceeași zi; Mauthausen de americani la 5 mai;
și Theresienstadt de sovietici la 8 mai. Treblinka, Sobibór și Bełżec nu au fost niciodată
eliberate, deoarece fuseseră distruse de naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din
Armata a Șaptea americană a spus despre Dachau: „Acolo trupele noastre au găsit
imagini, sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație, cruzimi atât de enorme, că sunt
de neînțeles pentru mintea normală”.
În majoritatea
lagărelor descoperite Am auzit o voce strigând repetat aceleași cuvinte în ”
de sovietici, cei mai engleză și germană: „Alo, alo. Sunteți liberi. Suntem
mulți deținuți soldați britanici și am venit să vă eliberăm”.
fuseseră evacuați, „ Cuvintele acestea încă le mai aud în urechi.
rămânând abandonați
doar câteva mii în —Hadassah Rosensaft, deținut la Bergen-Belsen.
viață. De exemplu,
7.000 de deținuți au fost găsiți la Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care
medicii făcuseră experimente. Divizia a 11-a blindată britanică a găsit circa 60.000 de
deținuți în lagărul de la Bergen-Belsen,, 13.000 de cadavre erau neîngropate. Dintre
supraviețuitorii găsiți au murit, în următoarele câteva săptămâni, de tifos sau malnutriție
circa zece mii. Britanicii au forțat gardienii SS rămași în lagăr să adune cadavrele și să le
îngroape în gropi comune.
Richard Dimbleby de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică
la Belsen:

100
 Aici, aproape jumătate de hectar de pământ era plin de oameni morți sau pe
moarte. Nu se deosebeau unii de alții... Cei vii zăceau cu capetele sprijinite de
cadavre și în jurul lor rătăceau fără țintă procesiuni fantomatice de oameni numai
piele și os, care nu aveau nimic de făcut și nu aveau nicio speranță de viață,
incapabili să se dea la o parte din drum, incapabili să privească grozăviile din
jurul lor … Se născuseră copii acolo, mici făpturi ofilite ce nu puteau trăi … O
mamă, înnebunită, a țipat la un soldat englez să-i dea lapte pentru copil, și i-a
aruncat în brațe micul prunc... El a desfăcut fașa și a găsit că copilul murise de
câteva zile.
„ Această zi la Belsen a fost cea mai oribilă zi din viața mea.

CURSUL NR. 6
Răspunderea juridică în Dreptul Internaţional Penal

Planul cursului:
1. Aspecte generale privind răspunderea juridică
2. Diferite tipuri de răspundere în dreptul internaţional
2.1. Noţiuni generale
2.2. Răspunderea Statelor
2.2.1. Formele răspunderii internaţionale a statelor
2.2.1.1. Răspunderea politică
2.2.1.2. Răspunderea morală
2.2.1.3. Răspunderea materială
2.2.1.4. Răspunderea penală
2.2.1.5. Răspunderea statului pentru actele ilicite ale
unor persoane particulare
2.3. Răspunderea indivizilor
2.3.1. Persoana fizică - subiect al infracţiunilor
internaţionale
2.3.2. Răspunderea persoanelor fizice în calitate de organe
ale statului, pentru infracţiuni internaţionale.
3. Concluzii privitoare la răspunderea internaţională penală a individului.

101
1. Aspecte generale privind răspunderea juridică
Răspunderea constituie elementul esenţial al oricărei norme de conduită socială;
acţiunea omului are drept consecinţă un rezultat, iar rostul instituţiei este să ghideze şi să
determine comportamentul în conformitate cu o regulă de conduită.
Instituţia răspunderii este indisolubil legată de societatea umană organizată, de
conduita pe care trebuie să o aibă cei care o alcătuiesc, constituindu-se într-o sancţiune
generală a tuturor normelor de conduită, inclusiv a normelor de drept. Existenţa unor
reguli de conduită şi asigurarea respectării lor reprezintă o necesitate vitală pentru
societate şi de aceea, acţiunile şi inacţiunile membrilor societăţii sunt generatoare de
răspundere1.
Noţiunea de răspundere nu este specifică, nu aparţine, în exclusivitate, dreptului,
deoarece prin universalitatea situaţiilor pe care le sancţionează, ea depăşeşte limitele
normelor juridice, fiind realmente o instituţie proprie societăţii omeneşti ca atare.
în funcţie de natura relaţiilor sociale lezate şi de normele care au fost încălcate,
răspunderea se poate prezenta sub forma specifică de răspundere morală, civică, politică
sau juridică.
Dacă răspunderea constituie o instituţie generală, legată, aşa cum am arătat, de
societate şi nu exclusiv o instituţie juridică, rolul ei se dovedeşte, în schimb, a fi esenţial
în drept, prin contribuţia pe care o are, în aplicarea şi afirmarea normei juridice (dreptul
reprezentând ceva iluzoriu, fără aplicarea de sancţiuni celor care au încălcat normele
juridice), ca şi prin efectele şi implicaţiile, nu numai juridice, ci şi sociale, pe care ea le
are.
Fiind legată de societate şi concepută cu luarea în considerare a intereselor
generale ale societăţii, instituţia răspunderii apare ca o sancţiune generală şi având
caracter unitar, fiecare din formele răspunderii acţionând asupra celorlalte forme.
Din caracterul de universalitate al răspunderii sociale, decurge şi răspunderea în
sfera dreptului; aceasta implică obligativitatea respectării normelor juridice în totalitatea
lor.
Instituţia răspunderii este considerată problema centrală a tuturor ramurilor de
drept, pentru că ea constituie un corolar al normelor de conduită socială, juridică, civică
şi morală şi 13 prin aceasta, ea dă expresie, în domeniul dreptului, regulilor care interzic
faptele ilicite, stabilind consecinţele nerespectăriUor.
Datorită complexităţii ei, această instituţie a răspunderii, este cunoscută atât în
dreptul intern cât şi în dreptul internaţional public. Subiectele de drept internaţional sunt
responsabile pentru comiterea de crime şi delicte internaţionale, ori de câte ori nu
respectă un angajament juridic pe care şi l-au asumat sau dacă nesocotesc o normă de
drept internaţional. Acest lucru este firesc, el izvorând din obligativitatea respectării
normelor dreptului internaţional de către destinatarii acestora.
Fiind o instituţie fundamentală a dreptului internaţional, răspunderea
internaţională apare ca o garanţie nu numai a respectării tratatelor, ci a oricărei norme şi
reguli de drept, indiferent de sursa lor. Din aceste considerente, răspunderea are o
însemnătate esenţială, deoarece contribuie, în mare măsură, la păstrarea ordinii
internaţionale.
Din cele mai vechi timpuri, problemele dreptului internaţional au făcut obiectul
preocupărilor unor gânditori care însă nu puteau depăşi nivelul condiţiilor vieţii materiale
şi spirituale ale acestei epoci. In antichitate, la vechii greci, atât în teorie cât şi în practică,
raporturile internaţionale se reduceau la relaţiile dintre cetăţile greceşti. Acest gen de
relaţii, consacrate sub aspect cutumiar, apăreau ca norme etice şi nu juridice. în ceea ce

13
' Ion M. Anghel, Viorel I.Anghel, Răspunderea în Dreptul Internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998,
p.7
102
priveşte raporturile dintre cetăţile greceşti antice şi neamurile barbare, forţa era singurul
criteriu de desfăşurare a lor. Aceste fapte şi concepţii au fost reflectate în scrierile
timpului în cadrul eticii şi a filosofîei războiului 14.Aristotel arăta că arta războiului trebuie
studiată nu pentru a aservi, ci pentru a nu fi aservit, iar Platon considera că o republică
virtuoasă trebuie să se bucure de pace, că războiul trebuie reglementat în vederea păcii şi
nu invers15.
La romani, regulile Jus Gentium nu priveau raporturile dintre state, ci dintre
indivizi, mai exact dintre romani şi străini. Până la reforma lui Caracalla, din anul 212
i.H., se cunoaşte că nu toţi locuitorii imperiului roman aveau calitatea de cetăţeni romani.
De aceea, Jus Gentium, considerat în prezent ca geneză a dreptului internaţional, apărea
atunci ca o ramură a dreptului intern şi numai rareori cuprindea şi elemente externe. După
cum se cunoaşte la romani, regulile de purtare a războiului se caracterizau printr-o mare
cruzime şi violenţă, dar cu toate acestea erau respectate unele uzanţe între beligeranţi,
fiind totodată interzisă folosirea substanţelor otrăvitoare16.
În lucrarea sa De jure belii ac pacis, Hugo Grotius, considerat părintele dreptului
internaţional, a pus bazele unor principii şi criterii juridice în definirea războiului,
pronunţându- se pentru umanizarea lui. în concepţia lui Grotius dreptatea este privită ca o
virtute inerentă dreptului atât în viaţa indivizilor, cât şi a statelor. Dreptatea legată de
viaţa socială nu poate fi eficientă numai în timp de pace, ea trebuie să guverneze în egală
măsură desfăşurarea războaielor. Definind războiul ca „starea celor care se înfruntă în
mod violent”, Grotius se pronunţă pentru soluţionarea amiabilă a diferendelor
internaţionale . „Este adevărat - afirma Grotius - că legile tac în vreme de război, dar care
legi ?”Răspunsul său în această privinţă este categoric: „numai legile civile şi judiciare,
dar nu acelea perpetue şi întocmite pentru toate timpurile”. Adânc încredinţat „că există
un drept pentru toate popoarele care se aplică războaielor şi în războaie, el a condamnat
războiul nedrept, arătând că în decursul istoriei, din pricini uşoare sau fără nici o pricină,
popoarele eu alergat la arme, nimeni nepăstrând vreun respect dreptului”17.
Evoluţia dreptului internaţional a impus noi reglementări de natură a statornici
reguli şi norme mai precise privind legile şi obiceiurile războiului. Convenţia de la
Geneva din 1948, referitoare la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de
către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, incriminează această faptă
atât în timp de pace cât şi în timp de război, ca o crimă de drept internaţional deosebit
de gravă. Potrivit acestei convenţii, constituie crimă de genocid distrugerea totală sau
parţială a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios, precum şi alte acte în legătură cu
săvârşirea unei asemenea crime internaţionale. Această convenţie, precum şi
convenţiile de la Geneva din anul 1949, referitoare la respectarea legilor şi obiceiurilor
războiului, constituie un progres realizat în domeniul umanizării şi perfecţionării
regulilor de purtarea războiului, precum şi în ceea ce priveşte răspunderea beligeranţilor
pentru nerespectarea acestora.
Astfel, răspunderea internaţională clasică se baza pe încălcarea raporturilor
bilaterale, luând aspectul unor raporturi directe între statul care a comis faptul ilicit din
punct de vedere internaţional şi statul care a fost vătămat prin acest fapt.
Potrivit concepţiei care corespunde principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional contemporan, încălcarea unor anumite obligaţii de o gravitate deosebită
pentru comunitatea internaţională, cum sunt cele privind pacea şi securitatea, nu
14
C. Philippson, The internaţional Law and Custon of Ancient Greece and Rome,vol.2, Londra, 1911, p.69,
V. Marti, La vie internaţionale dans la Grece des cites (Vl-a-e-lV-a s.av.l.C.) Paris, 1940, citaţi de Marian
C. Molea în Răspunderea Statelor în Dreptul Internaţional Contemporan, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1978, p.21.
15
A. Zimmem, The Greek Commonwealth, Oxford, 1924, p.96 - citat de Marian C. Molea în Răspunderea
Statelor în Dreptul Internaţional Contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p.22.
16
P.Fezza, La forme federative e la structura dei raporti nell 'antico dirittoM Stud.doc.hist.iur.V., Roma,
1939, p. 161-201; G.Lombardi, Ricerche in tema di „Jusgentium, Milano, 1946, p.74 - citaţi de Marian C.
Molea, op.cit., p.22.
17
Hugo Grotius, Be Jure Beli ac Pacis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.575 şi urm.
103
generează numai raporturi bilaterale, ci raporturi cu toate celelalte state, cu efecte erga
omnes, interesând toate statele lumii18
Conform dreptului internaţional contemporan, în afară de state sunt subiecte de
drept internaţional naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberarea lor, acestea
bucurându-se de anumite drepturi încă înainte de a se constitui în state independente.
De asemenea, organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de
drept internaţional, în cadrul competenţei lor, potrivit specializării domeniului în care
activează. Persoanele fizice pot fi subiecte de drept internaţional, datorită calităţii pe
care o îndeplinesc, dar şi datorită actelor de încălcare a normelor internaţionale. De
aceea, în limitele arătate şi aceste entităţi de drept internaţional pot şi trebuie să
răspundă internaţional pentru daunele aduse prin acţiunile lor.
Orice act ilicit presupune reunirea a trei factori: violarea unei reguli lundice;
producerea unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între violarea regulii
juridice şi prejudiciul produs. Aceste trei elemente se regăsesc şi în răspunderea
internaţională.
În dreptul internaţional violarea unei reguli juridice ia caracterul mai larg al
violării unei obligaţii internaţionale, adoptarea unui comportament care este în
contradicţie cu comportamentul pe care subiectul de drept internaţional ar fi trebuit să-l
aibă în raport cu dreptul internaţional. Pot fi încălcate normele cutumiare sau
convenţionale internaţionale, dar pot fi încălcate şi principiile de drept internaţional
care au caracterul unor norme de jus cogens, după cum pot să nu fie respectate
obligaţiile asumate printr-un tratat bilateral sau deciziile unui organ arbitrai ori ale unei
instanţe judiciare internaţionale.
Se poate reţine că răspunderea internaţională constituie instituţia dreptului
internaţional public, în temeiul căreia statul sau alte subiecte ale dreptului internaţional
public, care săvârşesc fapte ilicite în raport cu dreptul internaţional, sunt răspunzătoare
faţă de statul lezat prin aceste fapte sau faţă de statele lumii în cazul crimelor
internaţionale.
În cazul răspunderii statului, ca subiect de drept internaţional, instituţia
răspunderii internaţionale a fost construită pe două idei fundamentale:
1. un_stat nu poate şi nici nu trebuie, să aibă posibilitatea de a acţiona în mod
discreţionar în viaţa internaţională - el putându-se manifesta ca suveran, doar în
limitele dreptului internaţional;
2. în cazul comiterii unei acţiuni ilicite, s tatul este obligat să răspundă pentru aceată
faptă.
În consecinţă, răspunderea internaţională a statelor este o instituţie a dreptului
internaţional care desemnează consecinţele ce decurg, pentru un stat, din încălcarea de
către acesta a unei obligaţii internaţionale, fie că această obligaţie şi-a asumat-o printr-un
tratat la care era parte, fie că obligaţia rezultă din normele cutumiare ale dreptului
internaţional.
Alături de această răspundere a statelor, există si o răspundere internaţională a
persoanelor. Este bine ştiut că persoanele care acţionează în calitate de agenţi ai statului,
sunt considerate a fi săvârşit infracţiuni, ori de câte ori, ordonă sau execută acte a căror
incriminare este prevăzută de dreptul internaţional. De asemenea, persoanele fizice pot
comite însă, infracţiuni care sunt incriminate la nivel internaţional, în felul acesta,
angajându-şi răspunderea pentru asemenea fapte.

18
Grigore Geamănu, Drept internaţionalpublic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, vol.I, p.330,
citat de Vasile Creţu în Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1996,
p.127.
104
2. Diferite tipuri de răspundere în dreptul internaţional
2.1. Noţiuni generale
Răspunderea penală în dreptul internaţional este nna dintre problemele
fundamentale ale contemporaneităţii. Prin aplicarea ei efectivă răspunderea internaţională
poate constitui un instrument puternic pentru pre^gnirea şi sancţionarea încălcării
normelor şi principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, pentru asigurarea
legalităţii internaţionale şi a păcii.
Normele dreptului internaţional, ca orice norme obligatorii, trebuie să fie
respectate fără rezerve de către toate statele, de organizaţiile internaţionale, precum şi de
persoanele fizice, încălcarea acestor norme atrage în mod necesar - dat fiind caracterul lor
obligatoriu - răspunderea internaţională.
Astfel, răspunderea internaţională ia naştere dintr-un act antisocial şi ilicit, adică
din violarea unei reguli de conduită în relaţiile dintre state şi atrage în mod necesar o
sancţiune19.
Totodată, răspunderea în dreptul internaţional constă în obligaţia celor care au
nesocotit normele acestui drept de a suporta consecinţele conduitei lor ilicite, sub forma
sancţiunilor stabilite prin acordul de voinţă al statelor.
Legislaţiile actuale, la care se asociază doctrina şi jurisprudenţa, consacră
principiul juridic, potrivit căruia, infracţiunea este temeiul răspunderii penale. Denumirea
de infracţiune include în sfera sa atât delictele săvârşite cu intenţie sau din culpă, cât şi
crimele de drept comun şi internaţionale.
Instituţia răspunderii penale în dreptul internaţional a evoluat mai ales după cel
de-al doilea război mondial, câştigând treptat o nouă valoare juridică. în vechiul drept
internaţional se vorbea despre o răspundere penală a persoanelor particulare pentru
anumite infracţiuni, cărora li se atribuia caracterul unor delicte juris gentium. întrucât
asemenea infracţiuni (ca de exemplu, comerţul cu sclavi, falsificarea de monedă etc.)
lezează interesele tuturor statelor, au fost prevăzute în convenţii internaţionale, cu
obligaţia pentru state de a le incrimina şi pedepsi în legislaţia lor naţională sau în virtutea
unor reguli cutumiare de drept internaţional (de exemplu pirateria).
Pentru a desemna totalitatea normelor juridice aplicabile acestor infracţiuni s-a
folosit la început expresia de drept penal internaţional.
După primul război mondial, din momentul în care războiul de agresiune începe
să fie calificat ca cea mai gravă crimă internaţională, noţiunea de răspundere
internaţională penală, redată şi prin expresia de drept internaţional penal, îşi lărgeşte
considerabil conţinutul, făcând să apară noi norme de drept internaţional, care stabilesc
răspunderea penală pentru războiul de agresiune.
Astfel, noţiunea de răspundere internaţională penală înglobeazăjn dreptul
internaţional contemporan, nu numai răspunderea pentru infracţiunile comise de persoane
particulare, ci şi răspunderea pentru actele ilicite comise în relaţiile dintre state, cum este,
în primul rând, războiul de agresiune20.
Primele începuturi de codificare a regulilor privind răspunderea internaţională s-
au făcut la Conferinţele de la Haga din 1899. 1907 si 1930.
Prin statutele tribunalelor militare internaţionale de la Nűrnberg şi Tokio,
răspunderea penală sub noua ei formă pentru războiul de agresiune şi alte crime
internaţionale legate de acesta şi-au găsit consacrarea în dreptul internaţional
19
P. Reuter, Principes de droit internaţional, în Rec. des cours, 1961, II, p.590, citat de Grigore Geamănu în
Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti 1977, p.261.
20
Această concepţie a fost formulată, printre primii, de juristul român Vespasian.V. Pella, în lucrarea sa La
criminalite collective des etats et le droit penal de l’avenir, publicată în 1926 (cu doi ani înainte de
adoptarea Pactului Briand-Kellogg şi cu şapte ani mai devreme de prima definiţie a agresorului, dată în
Convenţia de la Londra din 1933). Pella pune la baza răspunderii penale în dreptul internaţional
interzicerea războiului de agresiune, război ce constituie una din cele mai grave crime internaţionale.
Pornind de la aceste idei, Pella susţine necesitatea instituirii unei răspunderi penale pentru războiul de
agresiune, definirea infracţiunii internaţionale şi incriminarea ei într-un cod represiv internaţional, stabilirea
formelor răspunderii penale internaţionale şi înfiinţarea unei jurisdicţii penale internaţionale, citat de Grigore
Geamănu în Drept internaţional penal şi.., op.cit, p.262.
105
contemporan şi pe cale convenţională.
În fine, Convenţiile încheiate la Geneva în 1948 (asupra genocidului) şi în 1949
(relativ la protecţia persoanelor civile în timp de război), definesc faptele considerate ca
infracţiuni grave şi consacră angajamentul reciproc al statelor semnatare de a lua toate
măsurile legislative pentru fixarea sancţiunilor penale aplicabile persoanelor care comit
infracţiunile prevăzute în Convenţii21.
De asemenea, statele au obligaţia de a incrimina şi pedepsi şi celelalte infracţiuni,
care, după aprecierea lor, au alt caracter decât acela de infracţiuni grave. Totalitatea
infracţiunilor prevăzute în convenţiile de la Geneva sunt de competenţa jurisdicţiilor
naţionale. Ulterior, au intervenit numeroase documente şi rezoluţii ale Adunării Generale
a O.N.U. urmate de convenţii internaţionale care consacră atât principiul renunţării la
forţă şi la ameninţarea cu forţa, cât şi instituţia răspunderii statelor, a organizaţiilor
naţionale şi internaţionale, a persoanelor fizice în calitate de organe ale statului şi a
persoanelor fizice în calitate de persoane particulare.
În prezent, Comisia de drept internaţional a O.N.U. elaborează principiile
răspunderii internaţionale a statelor, răspundere definită ca o formă a relaţiilor juridice,
care decurg dintr-un act ilicit al unui stat22 23.

2.2. Răspunderea Statelor

Statele, ca subiecte de drept internaţional, răspund pentru actele lor prin care se
încalcă normele dreptului internaţional, aducându-se atingere drepturilor celorlalte state.
Răspunderea se sprijină, deci, pe violarea unei reguli de drept internaţional
imputabilă statului.
în trecut, se susţinea că statele nu răspund, în principiu, decât faţă de ele însele şi
că ideea unei responsabilităţi reciproce între state ar fi în contradicţie cu ideea de
suveranitate11. O asemenea concepţie trebuie respinsă, întrucât ea introduce arbitrarul şi
anarhia în relaţiile internaţionale.
Violarea normelor de drept internaţional si prin aceasta a drepturilor şi a
intereselor altor state, nu poate fi justificată prin invocarea suveranităţii, deoarece,
asemenea acţiuni nu constituie manifestări ale suveranităţii, ci folosirea ei abuzivă, ca
putere absolută. Or, suveranitatea de stat nu mai poate fi concepută astăzi ca o putere
absolută, fără respectarea normelor dreptului internaţional şi a drepturilor altor state.
De altfel, asemenea teorii sunt contrare normelor convenţionale şi cutumiare ale
dreptului internaţional, care consacră răspunderea internaţională a statelor .
Trebuie subliniat faptul că în dreptul internaţional contemporan instituţia
răspunderii statelor şi-a lărgit substanţial conţinutul, Vespasian V. Pella, unul dintre cei
mai activi apărători ai responsabilităţii penale a statului, scria după cel de-al doilea război
mondial, că „dacă dreptul" penal este chemat să salvgardeze pacea internaţională şi
civilizaţia, nu vom putea şi nici n-ar trebui să excludem principiul responsabilităţii penale
a statului”24 25.
În vechiul drept internaţional, răspunderea statelor se considera. în general, ca o
răspundere de drept civil, o răspundere pentru pagube materiale cauzate altor state sau
cetăţenilor lor, pagube pe care statul era obligat să le repare, prin plata unei despăgubiri26.
21
Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949 consacră principiul responsabilităţii individuale.
22
Potrivit textelor elaborate de C.D.I.: „Orice faptă internaţională ilicită a unui stal angajează
responsabilitatea sa internaţională” (art.l). Constituie o faptă internaţională ilicită când: a) o comportare
(prin acţiune sau omisiune) este atribuită statului în virtutea dreptului internaţional; b) când această
comportare constituie o încălcare de către stat a unei obligaţii internaţionale” (art.2), Fiecare stat este
susceptibil de a fî considerat ca autor al unei fapte internaţionale ilicite” (art.3); Dreptul intern al unui stat
nu poate fi invocat pentru a împiedica să fie calificată ilicită o faptă a sa conform dreptului internaţional”
(art.4)- (Doc, ONU, A/CN. 4/246 din 5 martie 1971, p. 103 şi urm ).
23
Funk-Bretano şi Albert Sorel, Precis du droit des gens, ed. a 3-a, Paris, 1900, p.224 şi urm., citat de Grigore
Geamănu în op.cit., p.264.
24
De exemplu, statutele Tribunalelor militare internaţionale de la Nűrnberg şi Tokio, ale căror principii au
fost confirmate de rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 11 decembrie 1946 (rezoluţia 95/1), precum şi
sentinţele pronunţate de acele tribunale.
25
Vespasian V. Pella, Laguerre-crime et Ies criminels deguerre, Geneva, 1946, p.58.
26
D. Anzilotti, Teoria generale della responsasbilita dello stato nel diritto intemazionale, Florenţa, 1902,
106
 Nu exista o răspundere pentru dezlănţuirea războiului de agresiune, cea mai gravă
dintre infracţiunile internaţionale, întrucât acesta era considerat ca un act licit. Procesul
răspunderii statelor în dreptul internaţional se rezolva de fapt în cadrul raporturilor de
forţă dintre state, găsindu-şi expresia în dreptul învingătorului de a impune statului învins
condiţiile şi limitele răspunderii sale. Este de înţeles că atât timp cât dreptul internaţional
legaliza războiul de agresiune, considerându-1 ca un mijloc normal, licit, de rezolvare a
diferendelor dintre state, răspunderea acestora nu avea altă bază juridică decât dreptul
celui mai tare, dreptul învingătorului. Nesocotirea obligaţiilor internaţionale constituia
adesea doar pretextul pentru pornirea războiului împotriva statului „vinovat”, în scopul
satisfacerii tendinţelor de cotropire şi exploatare.
În aceste condiţii, răspunderea o suporta întotdeauna statul învins, neputând fi
astfel vorba de o răspundere reală, obiectivă şi cu atât mai mult de o răspundere a statelor
pentru agresiune.
În dreptul internaţional contemporan, răspunderea statelor are o sferă mult mai
largă, cuprinzând. în primul rând, răspunderea pentru războiul de agresiune, declarat ca
cea mai gravă crimă internaţională şi pentru alte acte care constituie o ameninţare sau o
violare a păcii.
Aşadar, răspunderea internaţională a statelor este angajată prin comiterea uneia
sau mai multor infracţiuni internaţionale 27. Infracţiunea internaţională este faptul ilicit
prin care se violează normele dreptului internaţional. Faptul ilicit se poate manifesta sub
două forme: ca acţiune pozitivă (delicta commissiva) sau ca inacţiune (delicta omissiva).
Pentru ca acţiunea sau inacţiunea să poată angaja răspunderea autorului (statul
prin organele sale), este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:
comiterea unui fapt ilicit, în mod liber, cu intenţie sau din neglijenţă; faptul ilicit să fie
imputabil statului (organelor sale); prin faptul ilicit să se fi produs un prejudiciu material
sau moral statului lezat; prejudiciul să fie rezultatul acţiunii ilicite a statului delincvent, să
existe deci, un raport de cauzalitate între acţiunea ilicită şi prejudiciul produs.
Infracţiunea internaţională nu trebuie confundată cu actele inamicale sau cele
lipsite de curtoazie (comitas gentium), care nu constituie violări ale normelor de drept
internaţional, ci ale uzanţelor internaţionale.
Limitele infracţiunii internaţionale pot începe de la nesocotirea unui acord
internaţional (tratat, convenţie) sau a unor reguli cutumiare de natură a atrage numai o
răspundere materială, până la dezlănţuirea unui război de agresiune, cea mai gravă dintre
infracţiunile internaţionale.
Noţiunea de infracţiune internaţională nu are o valoare fixă, imuabilă. Ea
urmează ritmul de dezvoltare a dreptului internaţional, al cărui conţinut este în
permanentă transformare.
Ca urmare a acestei dezvoltări, fapte care în vechiul drept internaţional nu erau
considerate infracţiuni, sunt calificate azi crime de drept internaţional (de exemplu,
războiul de agresiune, uciderea ostaticilor). Caracterul ilegal sau chiar criminal al unei
abateri internaţionale este stabilit atât de norme convenţionale, cât şi de norme
cutumiare28.
Cât priveşte încadrarea juridică a unui fapt ca infracţiune de drept internaţional,
ea poate fi dată de o instanţă internaţională, de statul lezat în acord cu statul delincvent
sau de un stat terţ acceptat ca mediator.
În Proiectul de articole privind răspunderea statelor, adoptat de Comisia de drept
internaţional a ONU, este considerat ca fapt al statului, după dreptul internaţional,
comportarea oricărui organ de stat, având acest statut după dreptul intern al acestui stat,

p.96 şi urm.- citat de Grigore Geamănu în Drept inernaţional penal şi.... op.cit., p.265.
27
Convenţia de la Bruxelles din 1962, cu privire la responsabilitatea exploatanţilor navelor cu combustibil
nuclear, Convenţia de la Viena din 1963, stabilind norme internaţionale minime referitoare la răspunderea
civilă în materie de daune nucleare în aceste cazuri, răspunderea este angajată şi în situaţia când nu s-a
săvârşit o infracţiune internaţională.
28
Aceste norme şi-au găsit consacrarea şi în Statutele Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nűrnberg şi
Tokio
107
dacă a acţionat în această calitate29.
Comportarea unui organ al statului este considerată ca un fapt al acestui stat,
după dreptul internaţional, fie că acest organ aparţine puterii constituante, legislative,
executive, judiciare sau alteia, fie că funcţiile sale au un caracter internaţional sau intern
şi că poziţia sa, în cadrul organizării statului, este superioară sau subordonată30.
Este, de asemenea, considerat a fi un fapt al statului, după dreptul internaţional,
comportarea unui organ al unei colectivităţi publice teritoriale a acestui stat, în măsura în
care, în această împrejurare a acţionat în această calitate.
Este, tot astfel, considerat ca un fapt al statului, după dreptul internaţional,
comportarea unui organ al unei entităţi care nu face parte din însăşi structura statului sau
a unei colectivităţi publice teritoriale, dar care este abilitată de către dreptul intern al
acestui stat să exercite prerogativele puterii publice, în măsura în care, în această
împrejurare, acest organ a acţionat în această calitate31.
Este, de asemenea, considerat ca un fapt al statului, după dreptul internaţional,
comportarea unei persoane sau a unui grup de persoane dacă: s-a stabilit că această
persoană sau acest grup de persoane acţiona în fapt pe seama acestui stat sau această
persoană sau acest grup de persoane exercită în fapt prerogativele puterii publice, în cazul
absenţei autorităţilor oficiale şi în împrejurări care justifică exerciţiul acestor
prerogative32.
Comportarea unui organ al statului, al unei colectivităţi publice teritoriale sau al
unei entităţi abilitată să exercite prerogativele puterii publice, sus-zisul organ acţionând în
această calitate, este considerată ca un fapt al statului, chiar după dreptul internaţional,
dacă în această împrejurare organul a depăşit competenţa după dreptul intern sau a
contravenit instrucţiunilor privind activitatea sa33.
Nu este considerat un fapt al statului, după dreptul internaţional, comportarea unei
persoane sau unui grup de persoane care nu acţionează pe seama statului (art.11)34.

2.2.1. Formele răspunderii internaţionale a statelor

Răspunderea statelor poate fi angajată sub mai multe forme: politică, morală,
materială şi penală, în raport cu caracterul infracţiunii internaţionale comise şi cu
urmările sale juridice.
2.2.1.1. Răspunderea politică
Răspunderea politică a statului poate fi angajată pentru un act ilicit de natură a
atrage aplicarea unor sancţiuni (măsuri de constrângere) împotriva statului delincvent.
Gama sancţiunilor este variată. Pentru fapte mai puţin grave, statele lezate pot
recurge, în mod individual, la sancţiuni diplomatice, economice etc., fără folosirea forţei
armate. împotriva unui act de agresiune sau de violare a păcii, statele vor putea folosi
forţa armată, pe baza hotărârii Consiliului de securitate al ONU .
În cazul agresiunii, ca sancţiune se poate aplica şi măsura limitării parţiale sau
totale a suveranităţii statului agresor. Astfel, după capitularea necondiţionată a Germaniei
hitleriste, guvernele URSS, Marii Britanii, SUA şi Franţei au preluat puterea supremă în
Germania şi dreptul de control asupra ei. Această măsură a fost luată cu scopul de a
asigura poporului german calea restabilirii integrale, a suveranităţii sale care îi fusese

291
' Conform art.5
30
Conform art.6
31
Conform art.7
32
Conform art.8
33
Conform art.10
34
Din proiectul de articole al Comisiei de drept internaţional privind răspunderea statelor, v. Raportul
Comisiei, doc.off. Adunarea Generală, supl. nr.10 (A (A) 10010/Rev.l).

108
uzurpată de regimul nazist35 36.

2.2.1.2. Răspunderea morală

Răspunderea morală reprezintă o altă formă a răspunderii statului, care constă, de
obicei, în prezentarea de scuze de către statul autor al unei infracţiuni internaţionale faţă
de statul care a suferit ofensa.
Prezentarea scuzelor se face uneori, în cadrul unui anumit ceremonial. Astfel,
dacă în urma unor dezordini a fost doborât sau rupt drapelul arborat de reprezentanţa
diplomatică a unui alt stat, înălţarea lui se face într-un cadru solemn, iar statul pe
teritoriul căruia s-au produs tulburările trimite o unitate militară pentru a da onorul etc.37
Răspunderea morală se poate exprima şi prin aplicarea de sancţiuni, de către
statul vinovat, agenţilor sau cetăţenilor săi care au comis acte ilicite faţă de un alt stat sau
faţă de cetăţenii acelui stat. Răspunderea morală poate atrage şi suportarea unor daune
materiale. Astfel, ca urmare a asasinării unui diplomat străin, statul de reşedinţă, pe lângă
obligaţia de a cere scuze şi de a aplica sancţiuni vinovaţilor, suportă, în anumite condiţii,
şi plata unei despăgubiri către familia celui ucis38.
Toate aceste măsuri reparatorii poartă în dreptul internaţional denumirea de
satisfacţie, (satisfactio, adică formula simbolică a reparării prejudiciului moral). În
principiu, obiectul satisfacţiilor este dezaprobarea unor asemenea acte, contrare
demnităţii omului sau suveranităţii statului.

2.2.1.3. Răspunderea materială

Răspunderea materială exprimă obligaţia de a repara pagubele cauzate.
Răspunderea materială poate exista independent de cea politică, dar de cele mai multe ori
se împleteşte cu ea, mai ales în cazul unui război de agresiune.
Repararea prejudiciilor cauzate se poate realiza fie pe calea restituirii, fie prin
1plata unei despăgubiri (reparaţii).

Restituirea (restitutio in integrum) constă în restabilirea drepturilor încălcate în

situaţia anterioară producerii actului ilicit (de exemplu, restituirea bunurilor şi a valorilor
ridicate de statul delincvent în timp de război de pe teritoriul altui stat, victimă a
agresiunii).
Despăgubri. Dacă din cauze obiective prejudiciul nu poate fi lichidat prin
restituire, răspunderea se va concretiza într-o justă dezdăunare bănească denumită, de
obicei, reparaţie,
întrucât răspunderea materială a statelor ia naştere, de cele mai multe ori, ca
urmare a războiului, plata şi cuantumul reparaţiilor sunt fixate prin tratatul de pace sau alt
act internaţional.
Până la cel de-al doilea război mondial, statul învingător impunea învinsului plata
unor despăgubiri denumite contibuţii. Ele erau, în general, destinate acoperirii
35
Potrivit art.41 din Cartă, în caz de ameninţare a păcii, de violare a ei sau al comiterii unui act de
agresiune, Consiliul de securitate poate hotărî următoarele măsuri, care nu implică folosirea forţei armate:
întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice, a mijloacelor de comunicaţii, precum şi ruperea
relaţiilor diplomatice. Dacă asemenea măsuri ar fi insuficiente, Consiliul de Securitate poate întreprinde
acţiuni cu forţele armate puse la dispoziţie de membrii ONU (ca demonstraţii, blocadă şi alte operaţii), v.
art.42 din Carta ONU.
3624
în virtutea Acordurilor de la Postdam, ocuparea Germaniei a avut ca prim scop: 1) extirparea
militarismului german şi a nazismului şi luarea măsurilor pentru ca Germania să nu mai constituie niciodată
o ameninţare pentru vecinii săi sau pentru menţinerea păcii; prevenirea în acest scop a oricărei activităţi de
propagandă fascistă şi militaristă, stimularea evoluţiei democratice a Germaniei; 2) lichidarea concentrării
excesive în economia ţării (carteluri, sindicate, trusturi şi alte societăţi monopoliste) care au permis venirea
la putere a fascismului, pregătirea şi dezlănţuirea agresiunii hitleriste.
37
China, după asasinarea ambasadorului german Von Ketteler de către boxeuri în 1900, a ridicai victimei
un monument şi a trimis o delegaţie la Berlin, pentru a prezenta scuze.
38
Guvernul elveţian a purtat răspunderea pentru uciderea la Lausanne, în 1923 a diplomatului sovietic
Vorovski, iar guvernul polonez, pentru asasinarea la Varşovia, în 1927, a reprezentantului URSS, Voikov.
109
cheltuielilor de purtare a războiului. De aceea, contribuţia constituia o formă de spoliere a
statului învins, întâlnită adesea în trecut în tratatele de pace. La baza contribuţiei nu stătea
principiul răspunderii pentru declanşarea unui război de agresiune, ci „dreptul
învingătorului”, corolar al „dreptului de a face război”, statul învingător putând dicta
condiţiile păcii după bunul său plac, până la limitele extreme ale victoriei câştigate pe
calea folosirii forţelor armate. înfrângerea unuia din statele beligerante putea merge până
la ocuparea întregului teritoriu şi chiar la lichidarea statului învins, ca entitate juridică, în
virtutea aşa-zisului „drept de cucerire”.
După cel de-al doilea război mondial, problema reparaţiilor a fost concepută pe
baze noi, pe răspunderea pentru agresiune şi pe acoperirea prejudiciilor cauzate de statele
agresoare.

2.2.I.4. Răspunderea penală

Problema răspunderii penale pe plan internaţional a dat naştere unei vaste
literaturi juridice, în care se confruntă mai multe teorii39.
Principala controversă care s-a ivit în acest domeniu a fost aceea a determinării
subiectului răspunderii penale internaţionale, cu alte cuvinte, se pune problema de a şti
cine trebuie să răspundă din punct de vedere penal pentru săvârşirea unei infracţiuni
internaţionale40.
Dreptul roman a respins, în principiu, ideea răspunderii penale a persoanelor
juridice, considerate ca pure ficţiuni (societas delinquere non potest) şi ca atare neputând
acţiona pe plan juridic. Această aptitudine o are nu mai omul, singura persoană reală. în
consecinţă, răspunderea penală nu putea să greveze decât persoana umană, persoana
fizică.
În evul mediu, când concepţia individualistă face loc treptat ideii sociale, începe
să capete o recunoaştere tot mai largă teoria asupra capacităţii delictuale a corporaţiilor.
Noua doctrină, al cărei fondator a fost Bartolus (1314-1357) 41, devine ulterior clasică,
fiind recunoscută aproape în mod unanim42. Ordonanţa franceză adoptată în anul 1670 a
confirmat pe plan legislativ această doctrină, stabilind că se puteau intenta procese
împotriva acelor comunităţi orăşeneşti, rurale ş.a„ care comiteau acte de rebeliune, de
violenţă etc.
În perioada revoluţiilor burgheze se produce o nouă modificare în concepţia
despre capacitatea delictuală a persoanelor juridice, în sensul respingerii acestei
capacităţi. Era o reîntoarcere la vechea doctrină din dreptul roman 43. Teza lui Savigny,
potrivit căreia, „a pedepsi o persoană juridică, ca fiind culpabilă de un delict, constituie o
violare a marelui principiu din dreptul penal, care cere identitatea delincventului şi a
condamnatului”, a început la rândul său, să capete o recunoaştere aproape universală.
La sfârşitul secolului al XlX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea,
problema capătă un caracter controversat deosebit de acut. în domeniul acestor
controverse cu privire la determinarea subiectului răspunderii penale, s-au conturat trei
tendinţe (doctrine).
Potrivit uneia din aceste concepţii, persoana juridică, fiind o ficţiune, nu poate
acţiona pe plan juridic şi, deci, nu poate comite un delict, fapt care o absolvă de orice
răspundere penală.
Această concepţie a fost consacrată şi în legislaţia internă a unor state (în Codul penal
elveţian din ianuarie 1942).
Alţi autori, dimpotrivă, susţin că persoanele juridice, la fel ca si indivizii, au
3927
Vespasian V.Pella, La criminalite collective des Etats et le droit de I avenir; La guerre-crime et Ies criminels de
guerre, Geneva, 1946; Stefan Glaser, L ’Etat en tant que persoane morale est-il penalement responsable?, în Rev. De
droit penal etde criminologie nr.5/1949, p.425-452 ş.a.
40
St. Glaser, Les infractions internationales et leurs sanctions, în Rev. De droit penal et de criminologie nr.9/1949,
p.812.
41
Michoud, La theorie de la personnalite morale, vol.II, 1932, p.259 - citat de Grigore Geamănu în op.cit., p.273.
42
’°E, Hafter, Die Delikts - und straffafigkeit der Personenverbănde, 1903, p.8 şi urm., citat de Grigore Geamănu în
op.cit., p.273.
43
Savigny, System des heutigen romischen Rechts, 1840, &94, citat de Grigore Geamănu în op.cit, p.273.
110
aptitudinea de a săvârşi delicte deoarece sunt fiinţe reale, dotate cu voinţă proprie,
deosebită de voinţa membrilor care le compun. De aici concluzia că persoanele juridice
trebuie să poarte răspunderea penală şi să fie pedepsite pentru infracţiunile pe care le
comit. Regăsim în această concepţie teoria lui Gierke, care atribuie corporaţiei germanice
calitatea de fiinţă reală, dotată cu voinţă proprie. Această doctrină a fost adoptată şi
dezvoltată în Franţa44. În ţara noastră, unul dintre susţinătorii cei mai activi ai ideii
responsabilităţii penale a persoanelor juridice, în special a statului, a fost juristul
Vesnasian V. Pella45.
În fine, a treia tendinţă în această materie admite, în principiu, aptitudinea
persoanelor juridice de a comite infracţiuni, dar exclude aplicarea de sancţiuni penale faţă
de ele sau le acceptă numai în cazuri excepţionale. Printre partizanii acestei teze sunt de
menţionat Kohler, Bematzik, Michoud ş.a.46 47
Fără a intra în analiza detaliată a teoriile expuse, nu putem admite concepţia
personificării reale a persoanelor juridice, deci nici a statului, care duce implicit la
concepţia responsabilităţii penale colective. în vădită contradicţie cu principiile
fundamentale şi cu natura însăşi a dreptului internaţional contemporan. La adăpostul
răspunderii colective (a statului) s-ar ajunge, în practică, la impunitatea adevăraţilor
culpabili de săvârşirea unor grave infracţiuni internaţionale.
Răspunderea penală este un atribut al omului, al persoanei fizice şi nu al unei
colectivităţi. Aşadar, în cazul unor acte ilicite cu caracter penal, săvârşite de un stat
împotriva altor state şi care reclamă o reprimare a lor prin sancţiuni penale, răspunderea
penală nu incumbă statului, ci reprezentanţilor si agenţilor săi, adică acelora care au
ordonat sau executat asemenea infracţiuni.
De aceea, pentru infracţiunile internaţionale de orice grad, săvârşite de organele
sau de agenţii statului, răspunderea penală internaţională nu revine acestuia, ci
persoanelor care le-au comis în numele şi cu toleranţa statului. Aceasta nu înseamnă că
statul este exonerat de orice răspundere. Pentru stat, ca „fiinţă colectivă”, trebuie admis
însă aplicarea unor măsuri de ordin politic, economic sau administrativ (de exemplu,
limitarea suveranităţii de stat, plata unor despăgubiri etc.)48
Un caracter asemănător îl are răspunderea statului pentru neluarea, în cazul în
care este obligat la aceasta, a măsurilor pentru prevenirea ori împiedicarea infracţiunii
internaţionale comise de persoane particulare, lipsite de calitatea de a acţiona în numele şi
pe seama statului.

2.2.I.5.Răspunderea statului pentru actele ilicite ale unor persoane

particulare
În principiu, statul răspunde pentru actele ilicite comise pe teritoriul său de
persoane particulare (cetăţeni sau străini). Cu toate acestea, în anumite condiţii, statul
răspunde şi pentru actele ilicite comise pe teritoriul său de simpli particulari, cetăţeni sau
străini, când aceste acte lezează un alt stat sau pe cetăţenii acestuia.

44
’2 Maestre, La persoane morale et le probleme de leur responsabilite penale, 1899, p. 137; R. Valcur, La
responsabilite penale des personnes morales, 1931, p.64 şi urm.; J. Dumas, Responsabilite intemationales
des Etats, 1930, p.l 11 şi urm., Donnedieu de Vabres, Traite de droil criminel et de Legislationpenale
comparees, ed. A 3-a, 1947, p. 148 şi urm.- citat de Grigore Geamănu în op.cit., p.214
45
Vespasian V. Pella, La criminalite collective des Etats et le droit de l 'avenir; La guerre-crime et les
criminels
34
de guerre.
46
Kohler, Kritische Vierteljahrsschrift, vol.XXXVI, p.518; Bernatzik, Kritische Studien uber den Begriff
der juristischen Person und uber die jurische Personlichkeit der Behorden insbesondere, vol.V, p.169;
Michoud, Theorie de la personalite morale, ed. A 3-a, 1932, vol.II, p.252 citat de Grigore Geamănu în
op.cit., p.275.
47
La primul congres internaţional de drept penal, care a avut Ioc în 1926 la Bruxelles, în urma rapoartelor
prezentate de Donnedieu de Vabres şi Vespasian V.Pella, a fost adoptai principiul răspunderii colective a statului. La
cel de-al doilea congres, ţinut la Bucureşti în anul 1929, acastă idee a fost respinsă, stabilindu-se că statelor
nu li se pot aplica sancţiuni penale, ci numai alte măsuri de apărare socială (a se vedea Revue
internaţionale de droit penal, 1930, p.11).
48
Vesoasian.V. Pella, în proiectul său de cod prevedea pedepse şi măsuri de siguranţă aplicabile statelor ca:
distrugerea căilor ferate strategice, reducerea armatei, controlul internaţional al bugetului militar, pentru a
împiedica activitatea agresivă a acestora.
111
 În astfel de cazuri, răspunderea internaţională a statului este angajată prin
încălcarea obligaţiei sale de a veghea ca pe teritoriul său să nu se prepare sau să nu se
favorizeze acţiuni de natură a leza alte state, el având deci, obligaţia de a împiedica, prin
intermediul organelor sale, comiterea unor asemenea acte.
Statul nu răspunde de faptele preiudiciabile comise de particulari împotriva unui
alt stat, decât atunci când prejudiciul este consecinţa omisiunii de a fi luat măsurile pe
care, după împrejurări, era obligat să le ia pentru a preveni sau reprima asemenea fapte 3 ,
ipoteză în care se poate pune problema acordării unei satisfacţii sau plăţii unor
despăgubiri.
În cazul în care nu se stabileşte o asemenea răspundere, singura obligaţie a
statului este aceea de a pedepsi pe faptaş şi de a oferi celui păgubit posibilitatea obţinerii
unei reparaţii în faţa organelor administrative sau judiciare49 50.
Tot astfel, în cazul când persoana vătămată prin fapta ilicită este un cetăţean
străin sau şeful ori reprezentantul diplomatic al unui stat străin, statul trebuie să
procedeze la pedepsirea autorului faptei ilicite, potrivit dreptului său intern şi să asigure
accesul persoanelor lezate la instanţele sale judecătoreşti, pentru a putea obţine repararea
prejudiciului cauzat.
Neîndeplinind aceste obligaţii, statul se face vinovat în mod direct de încălcarea
dreptului internaţional51.

2.3. Răspunderea indivizilor

2.3.1. Persoana fizică - subiect al infracţiunilor internaţionale
Răspunderea internaţională penală s-a dezvoltat în special după al doilea război
mondial, în prezent dobândind o importanţă deosebită. Astfel, putem vorbi de răspundere
internaţională penală atunci când sunt încălcate unele norme imperative de ,jus cogens”
ale dreptului internaţional. în acest sens faptele de o deosebită periculozitate care
atentează la:
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
- asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare;
- protecţia drepturilor omului şi a unor grupuri umane;
- protecţia, în perioada de conflict armat, a unor persoane şi bunuri
- asigurarea şi conservarea mediului înconjurător:
- desfăşurarea unor activităţi vitale pentru comunitatea internaţională
(transporturi, telecomunicaţii, etc.) atât în timp de pace cât şi în timp de război sunt
interzise în mod expres.
Includerea unor asemenea infracţiuni în sfera represiunii internaţionale se
datorează faptului că acestea, prin pericolul pe care îl prezintă, prin formele lor de
manifestare sau prin efectele pe care le produc, depăşesc cadrul limitat al dreptului penal
intern al unor ţări, constituind un atentat la valori ce ţin de interesul general al statelor, de
stabilitatea raporturilor internaţionale sau a unor activităţi cu caracter internaţional şi de
cooperare paşnică dintre naţiuni şi prezintă astfel un înalt grad de periculozitate pentru
întreaga comunitate internaţională.
Incriminarea unor fapte care sunt: terorismul internaţional, infracţiunile împotriva
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, pirateria maritimă sau aeriană,
distrugerea cablurilor submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă,
circulaţia şi traficul cu publicaţii obscene, sclavia şi traficul de sclavi, traficul de femei şi
copii, luarea de ostatici, munca forţată etc. se face în baza unor tratate internaţionale. Prin
asemenea instrumente juridice infracţiunile internaţionale de genul celor menţionate sunt
49
Rezoluţia Institutului de Drept Internaţional adoptată la Lausanne, 1927 (art.3), p. 138.
Oppcnheim-Lauterpacht, International Law, vol.I, ed 7, Londra, 1955, p.366.
50j8
51
Conferinţa internaţională pentru codificarea dreptului internaţional ţinută la Haga în 1930 a adoptat un
text (art.10) care prevede următoarele: „în ceea ce priveşte faptele care au produs pagube străinilor sau
bunurilor acestora, comise de particulari, statul nu răspunde decât atunci când pagubele suferite de străini
se datorează faptului câ statul a omis să ia măsuri, după împrejurări, pentru a preveni, repara sau reprima
asemenea fapte prejudiciabile”.
112
interzise în mod formal, iar statele părţi se angajează să le includă în legislaţia lor penală
naţională, împreună cu sancţiunile corespunzătoare, să acţioneze pentru prevenirea lor şi
să colaboreze la reprimarea acestora oriunde s-ar săvârşi, prin prinderea, arestarea,
judecarea şi pedepsirea penală a autorilor şi acordarea de asistenţă reciprocă în
soluţionarea tuturor problemelor juridice sau de alt ordin care s-ar ridica în cadrul
procesului de reprimare.
Răspunderea penală internaţională este o consecinţă directă a încălcării normelor
dreptului internaţional de către persoane fizice. Această încălcare a unor norme de drept
internaţional capătă caracter de infracţiune, deoarece infracţiunea este singurul temei al
răspunderii penale.
Atunci când persoanele fizice, în calitatea lor de organe ale statului sau de
persoane private, săvârşesc infracţiuni internaţionale atunci când decid, ordonă sau
execută, respectiv săvârşesc fapte/acte care sunt incriminate şi pedepsite de dreptul
internaţional, alături de angajarea răspunderii internaţionale a statului (în primul caz) este
angajată şi răspunderea penală a persoanelor respective, în cadrul aşa-numitului drept
internaţional penal52.
Conform teoriei generale a dreptului penal, pentru a se angaja răspunderea penală
a unei persoane este necesar ca aceasta să fi săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de
legea penală, ca fapta respectivă să prezinte un anumit grad de pericol social şi să fi fost
săvârşită cu vinovăţie. Neîntrunirea tuturor acestor elemente au drept consecinţă lipsa
răspunderii penale53.
Răspunderea penală are caracter personal, sub incidenţa legii căzând numai
infractorii, persoane fizice. Există discuţii în doctrină în sensul că persoana fizică nu
poate fi subiect în raporturile juridice internaţionale, deoarece nu are o capacitate juridică
internaţională proprie şi independentă în raport cu statele, fiind beneficiarul imediat al
unor urme, chiar şi aşa neputând realiza o exigenţă fundamentală: aceea de a fi creator de
normă de drept internaţional.
A fost aprig combătută teoria potrivit căreia aplicarea de sancţiuni penale
individului îl consacră pe acesta ca subiect de drept internaţional public, argumentându-se
că aceasta se întâmplă doar în domeniul dreptului penal internaţional şi ţine de
particularismul acestei discipline şi nu de schimbarea bazelor dreptului internaţional
public54.
Toate textele internaţionale sau proiectele de texte referitoare la infracţiunile
internaţionale sunt redactate în sensul admiterii responsabilităţii penale a persoanei fizice,
fără însă a deveni subiect de drept internaţional.
În acest sens, Dreptul de la Nűrnberg (Tokio) reţine că orice persoană care comite
o infracţiune prevăzută de dreptul internaţional este justiţiabilă acestui drept, fixând două
dintre principiile dreptului penal internaţional şi ale răspunderii penale internaţionale:
- „orice persoană care constituie un act ce constituie crimă după dreptul internaţional este
responsabilă de aceasta şi pasibilă de o pedeapsă
- faptul că în legislaţia naţională nu se pedepseşte un act care este crimă internaţională nu
exonerează de răspundere în dreptul internaţional pe cel care a comisei”55.
În dreptul internaţional s-a pus problema determinării subiectului răspunderii
penale, de a şti cine trebuie să răspundă din punct de vedere penal pentru săvârşirea unei
infracţiuni internaţionale.
Atât Proiectul Codului crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii 56, cât şi
52
Alexandru Bolintireanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura AII
Beck, ediţia a 2-a, Bucureşti, 2000, p.259.
53
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica
Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, vol.I, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1969, p. 103-107.
54
A. Quintano-Ripolles, Tratate de derecto penal internaţional e internaţional penal, Ed. Vitoria, Madrid,
Tom 1, 1955, p. 188-190
55
În acelaşi sens, Statutul Tribunalului internaţional pentru fosta Iugoslavie (articolul 7 paragraful a şi
articolul 23 paragraful 1) şi Ruanda (articolul 6 paragraf 1 şi articolul 22 paragraf 1).
56
Proiectul de articole privind răspunderea statelor, Comisia de Drept Internaţional, sesiunea 48, din iulie,
Roma, 1996, Doc. A/59/10.
113
Statutul Curţii Penale Internaţionale57 limitează scopul aplicării acestora ..ratione
yersonae”, la indivizii persoanc-fizice.
Statutul Curţii Penale Internaţionale fixează limita minimă de vârstă a persoanei
care poate fi adusă sub jurisdicţia sa. Astfel, Statutul prevede: „Curtea nu va putea judeca
nici o persoană care, la data comiterii actului criminal, nu împlinise 18 ani”58.
Se observă aici diferenţa de reglementare din sistemul de drept penal român,
unde persoanele care săvârşesc infracţiuni pot fi trase la răspundere penală începând cu
vârsta de 14 ani.
Aşadar, va fi justiţiabil al Curţii Penale Internaţionale doar persoana care a atins
în momentul săvârşirii infracţiunii vârsta de 18 ani, rămânând în sarcina jurisdicţiilor
naţionale represiunea infracţiunilor de natura celor încriminate în Statut, în funcţie de
reglementările proprii privind limita de vârstă de la care se antrenează răspunderea
penală.
în unele opinii59 există răspundere penală atunci când fapta este săvârşită cu
intenţie sau din culpă, în raport de caracterul faptei prin care se aduce atingere unor valori
sociale.
Pe de altă parte Statutul Curţii Penale Internaţionale reglementează şi forma de
vinovăţie cu care poate fi săvârşită o infracţiune ce intră în jurisdicţia Curţii.
În acest sens, articolul 30 din Statutul Curţii Penale Internaţionale dispune:
1. Dacă nu se prevede astfel, o persoană va fi responsabilă penal şi pasibilă de pedeapsă
pentru o crimă supusă jurisdicţiei Curţii, numai dacă este săvârşită cu intenţie şi în
cunoştinţă de cauză.
2. în sensul acestui articol, o persoană săvârşeşte o faptă cu intenţie atunci când:
a) în legătură cu o faptă, persoana urmăreşte să o săvârşească;
b) în legătură cu o consecinţă, urmăreşte să o producă sau este conştientă
că se va produce în desfăşurarea normală a evenimentelor.
3. în sensul acestui articol, cunoaştere înseamnă conştiinţa că aceste circumstanţe există
sau că se vor produce în modul obişnuit al evenimentelor. „A şti” şi „cu ştiinţă” vor fi
înţelese în concordanţă.
Din conţinutul acestui articol, reiese că în redactarea Statutului s-a fundamentat
elementul mental pe conţinutul reprezentării subiectului în momentul săvârşirii
infracţiunii. Analizând în continuare acest articol, rezultă că fapta ce constituie o crimă
supusă jurisdicţiei Curţii, în condiţiile în care nu se prevede altfel, trebuie să fie săvârşită
cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză.
În continuare, din textul citat rezultă că atât fapta, cât şi consecinţele ce pot
surveni se săvârşesc numai cu intenţie, din moment ce atât în săvârşirea faptei, cât şi în
producerea consecinţelor, făptuitorul trebuie să realizeze condiţiile urmăririi sau
acceptării posibilităţii survenirii lor.
Actul de conştiinţă constă în prevederea rezultatului faptei sau a unei consecinţe
şi implică reprezentarea urmărilor pe care le produce acţiunea sau inacţiunea, adică
lezarea sau periclitarea valorilor sociale protejate prin incriminarea faptelor în Statut.
Prevederea reprezintă o anticipare a ceea ce se întâmplă în viitor şi presupune
cunoaşterea prealabilă a acţiunii sau inacţiunii ce se efectuează, precum şi a
împrejurărilor în care efectuarea are loc.
În situaţia dată de conţinutul articolului sus menţionat, subiectul infracţiunii
urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului. Putem deduce, de aici, că intenţia reuneşte
atât factorul intelectiv - prin prevederea rezultatului faptei, cât şi factorul volitiv -
urmărind producerea rezultatului şi a consecinţelor.
Prin stabilirea intenţiei ca formă de vinovăţie care se săvârşeşte o crimă supusă
jurisdicţiei sale, Curtea Penală Internaţională, prin Statutul său, a acoperit atât fapta, cât şi

57
Doc. A/Conf. 183/9, Roma, iulie 1998.
58
în articolul 26
59
Vasile Creţu, Drept International Public, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p.270.
114
circumstanţele sau consecinţele rezultate.
Atât Statutul Curţii Penale Internaţionale cât şi Proiectul Codului crimelor
împotriva păcii şi securităţii omenirii reglementează modalităţile de participare a
individului la săvârşirea infracţiunilor aflate sub jurisdicţia lor.
Articolul 2, paragraful 3 din Proiectul Codului crimelor împotriva păcii şi
securităţii omenirii, prevede modalităţile de participare a persoanei fizice la săvârşirea
unei crime care îi atrage răspunderea penală, astfel:
- în cazul în care a comis actul care constituie o crimă;
- în cazul în care a încercat să comită acel act;
- în situaţia în care nu a reuşit să prevină comiterea acelui act;
- în ipoteza în care a participat la pregătirea acelui act;
- în situaţia în care a fost complice la comiterea lui.
Toate modalităţile de participare prevăzute de Proiectul Codului crimelor
împotriva păcii şi securităţii omenirii determină răspunderea penală internaţională, doar
în situaţia în care crima s-a produs efectiv ori s-a încercat producerea ei, cerinţă care
acoperă doar prevederile Proiectului de Cod, fără a fi consacrat ca un principiu general al
participării ca izvor al răspunderii penale.
Pe de altă parte, Statutul Curţii Penale Internaţionale, care stabileşte în articolul
25 principiul răspunderii penale individuale, reglementează în plus depistarea şi
prevenirea crimei ca o cauză de nepedepsire, în ipoteza în care persoana renunţă în
întregime şi voluntar la comiterea acestora sau previne săvârşirea crimei.
Ţinând cont de cele arătate se poate afirma că subiect al răspunderii penale şi al
infracţiunii internaţionale este acea persoană fizică care a săvârşit o infracţiune
internaţională, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea internaţională pentru a fl
trasă la răspundere penală sub jurisdicţia internaţională a Curţii ori potrivit sistemelor de
drept intern.

2.3.2. Răspunderea persoanelor fizice în calitate de organe ale statului, pentru

infracţiuni internaţionale
Această problemă a preocupat încă din secolul trecut teoreticienii justiţiei
internaţionale. Astfel, la sfârşitul secolului al XlX-lea s-au afirmat autori care au criticat
concepţia răspunderii penale a statului, considerând că este inaplicabilă societăţilor. Unul
dintre aceştia, R. Phillimore, scria într-un studiu al său că „A vorbi despre aplicarea unei
pedepse statului înseamnă a altera principiile justiţiei penale şi natura juridică a
societăţilor. Dreptul penal are de-a face cu persoanele fizice, deci cu fiinţe gânditoare,
sensibile şi înzestrate cu voinţă.Voinţa care se exprimă prin intermediul reprezentării nu
îndeplineşte această condiţie”.
Mai târziu, la Congresul Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, care s-a ţinut la
Bruxelles, în 1926, se confruntau trei doctrine: cea a răspunderii exclusive a statului,
avansată de Donnedieu de Vabres, cea a răspunderii cumulative a statului şi indivizilor,
susţinută de Vespasian V. Pella şi teza, potrivit căreia, răspunderea pentru infracţiunile
internaţionale revine numai indivizilor, apărată de N. Politis.
Vespasian V. Pella, în lucrarea sa La criminalite colective des Etats et le droit
penal de Vavenir , apărută în 1926, avansa teza că războiul de agresiune este o crimă
internaţională dintre cele mai grave. El se pronunţa deschis împotriva ideii, privită ca o
axiomă în literatura occidentală de specialitate din acea vreme, potrivit căreia, războiul
era considerat ca un mijloc licit de rezolvare a conflictelor internaţionale. „în timp ce
până în prezent - arăta Pella (p. 10-11) - dreptul internaţional public acorda o importanţă
egală dreptului păcii şi dreptului războiului, în viitor această ştiinţă va fi transformată în
chiar bazele sale, neexistând decât un singur drept: dreptul păcii. Războiul este o crimă.
Ar fi absurd de a mai concepe existenţa şi a unui drept al războiului, adică un drept al
crimei”.
Pornind de la teza războiului-crimă internaţională şi a conceperii dreptului

115
internaţional ca un drept al păcii, care interzice agresiunea, Pella fundamentează
necesitatea consacrării pe plan juridic a responsabilităţii statelor pentru violarea dreptului
internaţional60.
Doctrina a oscilat între cele trei concepţii, manifestând în cele din urmă preferinţă
pentru teoria cumulativă. într-o monografie intitulată „Crima de stat”, profesorul P.
Drost, pornind de la concepţia că statul este o ficţiune, respinge pe aceea a răspunderii
penale a statului în dreptul internaţional. Drost recunoaşte în acelaşi timp, răspunderea
pecuniară a statului pentru violarea dreptului internaţional, atribuind acestei răspunderi
un caracter exclusiv civil.
În ceea ce priveşte răspunderea penală pentru „crime de stat”, în dreptul
internaţional aceasta cade asupra particularilor; „dacă statul criminal nu se poate concepe,
în schimb se poate imagina un guvern criminal; statul criminal este, din punct de vedere
juridic, un nonsens; contrar, un guvern criminal este o realitate şi o sfidare deosebit de
gravă”.
Cu toate acestea, continuă Drost, chiar în cazul criminalităţii unui guvern, după
dreptul internaţional, crimele rămân totdeauna individuale şi astfel răspunderea penală
este suportabilă de indivizi.
În acelaşi sens, autorii sovietici, şi cu deosebire A.N. Trainin, care au adus o
importantă contribuţie la studiul problemei răspunderii criminalilor de război, resping în
mod categoric concepţia răspunderii penale a statului în dreptul internaţional „ca fiind
incompatibilă cu principiile fundamentale ale justiţiei criminale”61.
Împărtăşind aceeaşi concepţie, un alt autor sovietic, G. Tunkin, remarcă, de altfel,
că nici în documentele privind capitularea Germaniei şi Japoniei, nici în statutele
tribunalelor militare internaţionale de la Nurnberg şi Tokio, precum nici în tratatele de
pace din 1947 nu găsim vreo menţiune referitoare la răspunderea penală a statului. în
schimb, statutele tribunalelor de la Nurnberg şi Tokio şi alte acte internaţionale stabilesc
răspunderea individuală pentru infracţiunile comise în numele, după instrucţiunile sau cu
toleranţa statului.
Aşadar, răspunderea penală în dreptul internaţional are o dublă implicaţie: pe de o
parte, obligaţia statului agresor de a suporta sub diferite forme urmările acţiunilor sale
ilicite, care pot merge de la acoperirea pagubelor materiale, până la sancţiunile cele mai
riguroase, admise de dreptul internaţional, iar pe de altă parte, răspunderea penală a
persoanelor fizice care au acţionat în calitate de organe sau agenţi ai statului.
Persoanele fizice, organe ale statului, care au ordonat sau tolerat delicte sau crime
internaţionale în numele statului, vor suporta, de asemenea, alături de făptaşi, rigorile
legii penale.
Prin statutele Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nűrnberg şi Tokio,
stabilite prin Acordul dintre URSS, SUA şi Marea Britanie (8 august 1945 cel de la
Londra şi 19 ianuarie 1946 cel de la Tokio), răspunderea penală, sub noua ei formă,
pentru războiul de agresiune şi alte crime internaţionale legate de acesta şi-a găsit
consacrarea în dreptul internaţional contemporan şi pe cale convenţională62.

3. Concluzii privitoare la răspunderea internaţională penală a individului

Având în vedere cele analizate până aici, se poate spune că răspunderea
internaţională este o instituţie de bază a dreptului internaţional public care garantează
eficienţa dreptului internaţional, ordinea juridică internaţională şi stabilitatea relaţiilor

60
Gr. Geamănu şi Gh. Moca, Privire critică asupra concepţiei lui Vespasian V. Pella despre
responsabilitatea statelor în dreptul internaţional, în Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe sociale -
Ştiinţe juridice, Anul XIII, 1964, p.77.
61
A. N. Trainin, La defense de lapaix et la lutte contre Ies crimes diriges contre I'humanite, Moscova, 1956,
p.38.
62
Le statut et le jugement du Tribunal de Nurnberg. Historique et analyse (Memoraandum du Secretaire
generale), New York, 1949, p.40.
116
internaţionale63.
Cu toate că este o instituţie esenţială a dreptului internaţional public şi a relaţiilor
internaţionale, răspunderea internaţională este, totuşi, de origine cutumiară, codificarea ei
fiind în curs de realizare.
Dacă în cazul dreptului intern, responsabilitatea se individualizează în raport de
natura obligaţiei încălcate, în dreptul internaţional răspunderea este o instituţie de răspuns
la comportamentele contrare dreptului. în acest fel, în cazul dreptului internaţional,
încălcarea obligaţiilor constituie un fapt ilicit, indiferent dacă este o obligaţie cutumiară
sau convenţională.
Răspunderea internaţională, ca şi dreptul internaţional public, a cunoscut o
evoluţie, mai ales în ceea ce priveşte subiectele ei. Dacă la început numai statele
răspundeau pe plan internaţional, ca expresie a faptului că ele erau singurele subiecte de
drept internaţional, în prezent, alături de state răspund pe plan internaţional şi
organizaţiile internaţionale, şi chiar persoanele fizice când au săvârşit o infracţiune
internaţională.
În acest context apare Dreptul internaţional penal ca ramură relativ nouă a
dreptului internaţional public, dar ale cărui elemente au apărut încă din secolul trecut în
anul 1889, când trei penalişti renumiţi şi anume, Van Hamei, profesor la Universitatea
din Amsterdam, Prins, profesor la Universitatea din Bruxelles şi von Liszt, profesor la
Universitatea din Berlin, au fondat Uniunea Internaţională de Drept Penal 64 65. Un caracter
determinant cu privire la apariţia acestei noi ramuri l-a avut cerinţa respectării legilor de
purtare a războiului, a respectării tratatelor internaţionale şi a necesităţii pedepsirii
persoanelor vinovate de încălcarea lor.
Persoana fizică răspunde în dreptul internaţional şi sub aspect penal prin faptul că
răspunderea internaţională a statului nu absolvă de răspundere persoana fizică care a
săvârşit efectiv infracţiunea internaţională, fie în calitatea sa de organ de stat, fie ca
persoană particulară. Răspunderea trebuie să fie individuală pentru infracţiunea
internaţională săvârşită de ea.
Sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg din anul 1946 confirmă
răspunderea persoanei fizice şi sub aspectele sus-prezentate. Astfel, această sentinţă
precizează că oamenii, iar nu instituţiile abstracte, comit infracţiunile internaţionale. De
asemenea, se precizează că numai prin pedepsirea vinovaţilor de săvârşirea acestor
infracţiuni se poate garanta respectarea dreptului internaţional66.
Răspunderea persoanei fizice pentru violarea dreptului internaţional public, prin
săvârşirea de infracţiuni internaţionale a fost afirmată şi consacrată şi în Tratatul de pace
de la Versailles din anul 1919. Acest Tratat stabileşte şi două principii pentru stabilirea
răspunderii internaţionale a persoanei fizice:
1. Răspunderea persoanelor fizice pentru comiterea infracţiunilor internaţionale.
2. Principiul instituirii unor instanţe de judecată internaţionale speciale.
În virtutea aplicării normelor de drept internaţional penal, statele cooperează pe
plan internaţional prin elaborarea a numeroase convenţii pentru combaterea infracţiunilor
internaţionale prin care sunt incriminate anumite fapte şi se stipulează pedepsirea
vinovaţilor. Aceste convenţii cuprind şi obligaţia statelor de a introduce prevederile lor în
legislaţia lor penală.

63
Grigore Geamănu, Drept internaţional public,op.cit, vol.I, p.327.
64
Aurora Ciucă, Drept internaţional public, ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Editura Fundţiei AXIS, Iaşi, 2005,
p.271.
65
Sandra Szurek, op.cit., p.8.
66
Pentru păreri asemănătoare, a se vedea, Marţian I. Niciu, Drept Internaţional Public, Editura Servosat, Arad,
2001, p. 124.
117
 CURSUL NR. 7
Subiectele Dreptului Internaţional Penal. Poziţia individului în dreptul
internaţional, cu referire la elementele specifice Dreptului Internaţional Penal

Planul cursului:
1. Scurte consideraţii introductive
2. Individul - destinatar şi beneficiar al normelor internaţionale

118
 2.1.Subiectele dreptului internaţional
2.2.Noţiunea de individ în dreptul internaţional
2.3.Poziţia individului în dreptul internaţional
3. Elementele specifice dreptului internaţional penal (faţă de dreptul internaţional public)
3.1.Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Militar Internaţional de la
Nűrnberg
3.2.Elemente regăsite în activitatea Trib. Militar Internaţional pentru Extremul
Orient
3.3.Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavie
3.4.Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru
Rwanda
3.5.Elemente regăsite în prevederile Statutului Curţii Penale Internaţionale
3.6.Competenţa specială a Tribunalului Special pentru Irak - judecarea
persoanelor fizice
4. Afirmarea preocupărilor privind prezenţa directă a persoanelor fizice în mediul
internaţional, o „sfidare” la adresa caracterului „interetatic” al dreptului internaţional?
5. Concluzii privind poziţia individului în planul internaţional

1. Scurte consideraţii introductive

Problema poziţiei individului în dreptul internaţional a generat, generează şi în
mod sigur va isca nenumărate controverse şi pe viitor. Aceasta, deoarece majoritatea
specialiştilor în Drept Internaţional sunt adepţii ideii conform căreia individul nu poate fi
subiect de drept internaţional. Se poate spune că au o anumită doză de conservatorism,
sau că sunt reticenţi la unele schimbări care au avut loc odată cu trecerea timpului în
ordinea internaţională. Astfel, doctrina clasică a dreptului internaţional rezervă calitatea
de subiect al dreptului internaţional numai statelor, nu şi persoanelor fizice.
Împotriva acestei doctrine, autori cunoscuţi ca Georges Scelle şi Nicolas Politis au
afirmat că numai indivizii pot fi subiecte de drept, susţinând alături de Leon Duguit că
regula de drept „nu se poate adresa decât unei inteligenţe capabile de a o înţelege şi de a i
se conforma”. În acest sens, prin teoriile sale solitariste, Georges Scelle apreciază că
statul, ca persoană fizică, este o ficţiune, singura realitate fiind reprezentată de persoana
fizică luată individual şi relaţiile interindividuale bazate pe aşa - numita „solidaritate
socială”, astfel încât relaţiile internaţionale devin relaţii între indivizi şi grupuri de
indivizi. Împărtăşind aceeaşi opinie, Nicolas Politis susţine că realitatea ne indică faptul
că ceea ce numim de regulă „voinţă de stat” este, de fapt, şi pe bună dreptate, voinţa
indivizilor care guvernează, personalitatea statului nefiind decât o metaforă pentru a se
face distincţia între actele guvernaţilor şi actele lor private.
De altfel, ţinând cont de cele afirmate anterior, Politis defineşte dreptul
internaţional ca fiind „ansamblul regulilor ce reglementează raporturile dintre oameni ce
aparţin diverselor grupări politice”. Susţinător al unor teorii asemănătoare, Leon Duguit
consideră că statul nu este nici persoană juridică, nici persoană suverană, fiind produsul
istoric al unei diferenţieri sociale între cei puternici şi cei aflaţi într-o societate dată, adică
între guvernanţi şi guvernaţi, care sunt indivizii. Faptele nu indică, continuă Duguit,
„existenţa unei alte personalităţi (a statului) distinctă de indivizi”.

119
 Majoritatea autorilor din perioada anterioară celui de-al doilea război mondial1
resping documentat teoria formulată de cei care recunosc persoanelor fizice calitatea de
subiecte ale dreptului internaţional. În literatura juridică occidentală de după cel de-al
doilea război mondial se acordă totuşi un loc tot mai larg concepţiilor care includ
persoanele fizice (indivizii) în categoria subiectelor dreptului internaţional.67
Reputatul profesor Grigore Geamănu spunea că „unul din argumentele folosite de
susţinătorii concepţiei care atribuie şi persoanelor fizice calitatea de subiecte de drept
internaţional este recunoaşterea acestora ca subiecte ale răspunderii penale în dreptul
internaţional'’.
Interesant este faptul că eminentul profesor respinge vehement această teorie
motivând că: „o asemenea argumentare trebuie respinsă de plano. Persoanele fizice
răspund într-adevăr din punct de vedere penal, atât pentru fapte considerate infracţiun în
convenţii intemaţionale prin care statele se obligă să le incrimineze şi să le pedepsească
în legislaţia lor internă (de exemplu, pirateria, traficul de stupefiante, genocidul, etc.), cât
şi pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi păcii’. În continuare, reputatul
profesor conclude: „în cazul răspunderii penale pentru infracţiunii internaţionale
prevăzute în convenţiile internaţionale, persoanele fizice care comit asemenea infracţiuni
sunt pedepsite, însă în baza legilor penale interne, pe care statele le adoptă, ca urmare a
obligaţii însumate prin convenţii.
Deci nu poate fi vorba de scoaterea persoanelor fizice de sub jurisdicţia statelor. În
cazul crimelor de război împotriva umanităţii şi păcii, răspunderea penală a persoanelor
fizice este o consecinţă a răspunderii statelor, care au săvârşit acte ilicite; persoanele
fizice răspund ca organe ale statului şi sunt judecate în calitate de subiecte de drept intern
ale acelor state, chiar dacă judecata se face de instanţe internaţionale (după cel de-al
doilea război mondial - Tribunalele de la Nűrnberg şi Tokio).
Este binecunoscut faptul că aceste tribunale au judecat numai pe principalii
criminali de război ale căror acte nu au putut fi localizate geografic, ceilalţi fiind deferiţi
instanţelor judecătoreşti naţionale. Aceasta nu face decât să întărească teoria susţinută de
profesorul Grigore Geamănu, conform căreia, calitatea de autori ai unor crime
internaţionale nu conferă persoanelor fizice sub nici o formă calitatea de subiecte de drept
internaţional.
În aceste cazuri, deşi individul nu acţionează ca subiect de drept internaţional, apar unele
elemente de diferenţiere: în primul rând, individul era destinatarul indirect al normelor de
drept internaţional, iar în cel de-al doilea caz, este supus unei jurisdicţii internaţionale68 69.
Mai recent, o altă direcţie de dezvoltare a reglementărilor dreptului internaţional
public privind individul urmăreşte instituirea unui sistem internaţional de protecţie a
persoanei fizice.
Această protecţie internaţională a omului este aplicată pe diferite planuri. Astfel,
este protecţia internaţională a persoanelor fără cetăţenie (apatrizi), prin care se urmăreşte,
pe de o parte, împiedicarea apariţiei de noi apatrizi şi reducerea numărului lor, pe de altă
parte, garantarea unui minim de drepturi pentru aceste persoane. De asemenea, pe baza
prevederilor dreptului internaţional s-a creat un sistem de protejare a persoanelor
refugiate.

67
D.Anzziloti, Cours de droit internaţional,Paris, 1929, p.123; H. Triepel, Les rapports entre droit interne
el le droit internaţional, „Recueil de Cours”, vol.1,1923, p.83; W. Phillimore, Droit et devoirs des Etats,
„Recueil de Cours”, vol.I, 1923, p.33 şi urm.
68
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept International Public, ediţie revăzută şi adăugită, Casa de
editură şi presă „Şansa”- S.R.L., Bucureşti, 1997, p.76.
69
Marian I. Niciu, Drept International Public,ediţie revăzută şi adăugită, Editura Servosat, Arad, 2001, p.86.
120
 Reglementările de drept internaţional referitoare la apatrizi şi refugiaţi s-au
dezvoltat, mai ales, după cel de-al doilea război mondial, sub egida Organizaţiei
Naţiunilor Unite. În anul 1951 a fost adoptată Convenţia privind Statutul Refugiaţilor,
care stabileşte obligaţia pentru state de a acorda refugiaţilor drepturi apropiate de cele ale
cetăţenilor lor, cu excepţia drepturilor politice, şi asigurarea unui statut pentru refugiaţi
asemănător străinilor.
Dreptul internaţional public reglementează si protecţia internaţională a grupurilor
etnice, religioase şi lingvistice. El a reglementat protecţia teritoriilor puse, în trecut sub
mandatul Societăţii Naţiunilor, iar după cel de-al doilea război mondial, cele puse sub
tutela O.N.U.
Problema statutului individului în dreptul internaţional se ridică mai ales în
domeniul protecţiei internaţionale, a drepturilor omului. În acest caz, teoria conform
căreia numai statele sau organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional
are valoare limitată70. (esenţa dreptului internaţional a constituit-o întotdeauna
preocuparea fundamentală pentru fiinţa umană, aceasta fiind în mod clar manifestată în
dreptul natural, originea dreptului internaţional clasic 71 72. Afirmarea teoriilor pozitiviste,
în special în secolul al XIX - lea a pus în umbră preocuparea anterior amintită, creând
pentru stat o poziţie centrală, chiar exclusivistă în această privinţă. Totuşi, practica
modernă a demonstrat că indivizii au fost recunoscuţi într-o măsură mai mare ca
participanţi şi subiecte de drept internaţional. Aceasta s-a realizat în principal, dar nu în
mod exclusiv, datorită dreptului drepturilor omului.
Legătura dintre stat şi individ pentru realizarea scopurilor dreptului internaţional
are din punct de vedere istoric conceptul de naţionalitate. Aceasta a fost şi rămâne decisiv
particularizată în sfera de jurisdicţie şi de protecţie internaţională a individului de către
stat. De exemplu, se întâmplă adesea ca plângerea unui individ împotriva unui stat străin
să devină o problemă a statului al cărei naţionalitate o are acesta.
Înainte de a examina concepţiile anterior prezentate, trebuie excluse cazurile în
care persoanele fizice (indivizii) acţionează în calitate de organe de stat, organe ale
organizaţiilor internaţionale sau reprezentanţi ai unor subiecte de drept internaţional
(mişcări de eliberare, beligeranţi), căci în aceste cazuri persoanele respective acţionează
în calitate de reprezentanţi ai subiectelor de drept respective, şi nu în nume propriu. De
asemenea, raporturile interne din cadrul organizaţiilor internaţionale, între organizaţii şi
funcţionari, ca şi cele dintre mişcările de eliberare şi beligeranţi şi persoanele care le
compun, fac parte din ordinea juridică proprie a acestor subiecte şi nu conferă
persoanelor drepturi şi obligaţii conform dreptului internaţional, aşa cum este şi ir cazul
raporturilor dintre un stat şi persoanele fizice care locuiesc pe teritoriul său73.
Date fiind cele mai sus prezentate, urmează a se stabili dacă indivizii sunt sau nu
destinatari direcţi de drepturi şi obligaţii create prin normele dreptului internaţional şi
ţinând cont de aceasta, dacă_ei pot acţiona pe plan internaţional pentru a uzita aceste
drepturi şi bineînţeles, dacă pot fi traşi la răspundere pe plan intenational pentru
încălcarea obligaţiilor lor.

70
Maleom N.Shaw, International Law, Fourth edition, Cambridge University Press, 1997, p. 182-183.
71
Hugo Grotius, De Jure Praedae Commentarius, 1604, citat de E.Daes în studiul The Individual's Duties
to the Community and the Limitations on Human Righs and Freedoms under Article 29 of the Universal
Declaration of Human Rights, E/CN.4, p.44.
72
A se vedea hotărârile Curţii Permanente de Justiţie Internaţională,în cazurile concesiunilor Panevezis
Suldiatiskisţ 1933) şi de asemenea Mavrommatis(1925), (citate de M.Shaw, op. cit.,p. 183, Este
interesant faptul că şi profesorul G.Geamănu, citează aceste cazuri în sprijinul afirmaţiei că „Raporturi
juridice de la stat la stat se stabilesc când în temeiul protecţiei juridice pe care un stat îl are asupra
cetăţenilor săi, aflaţi pe teritoriul unui alt stat, cere acestuia să repare prejudiciul suferit de către aceştia,
spunând că individul nu poate acţiona ca titular de drepturi în afara mecanismului statal, căruia continuă
să-i rămână subordonat”.
73
Ion Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, vol.I, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.494.
121
2. Individul - destinatar şi beneficiar al normelor internaţionale
2.1. Subiectele dreptului internaţional
Subiectul de drept internaţional este o entitate care participă la raporturi juridice
reglementate nemijlocit de dreptul internaţional. Trăsătura esenţială a subiectelor de drept
internaţional o constituie capacitatea lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter
internaţional.
Sistemul subiectelor dreptului internaţional public generează o problemă
controversată în literatura de specialitate ca urmare a faptului că este o parte necodificată,
încă, a acestui drept şi expresia schimbărilor care au survenit în cadrul acestui sistem şi a
tendinţelor noi care se manifestă în această materie. De asemenea, doctrina de drept
internaţional nu este unitară în definirea noţiunii de subiect de drept internaţional.
Precizarea şi reglementarea calităţii de subiect de drept internaţional public a
diferitelor entităţi participante la relaţii intemaţionale este importantă deoarece ea are
menirea de a stabili cine sunt destinatarii direcţi ai prevederilor principiilor şi normelor
dreptului internaţional public, iar nu cei indirecţi.
Normele dreptului internaţional au un domeniu de validitate spaţială - în sensul că
se aplică pe o anumită arie geografică (universale, generale, regionale, restrânse,
bilaterale), un domeniul de validitate temporală - multe dintre ele având o durată limitată
în timp, altele nedeterminată şi un domeniu material, reprezentat de conţinutul normei,
respectiv conduita care este definită ca fiind autorizată, interzisă sau cerută obligatoriu74.
Referitor la subiectele de drept internaţional, Dominique Carreau arată că
precizarea acestei calităţi contribuie la indicarea personalităţii internaţionale a diferiţilor
actori ai societăţii internaţionale75 76.
Pentru a vedea cine este sau cine poate fi subiect de drept internaţional, trebuie să
definim noţiunea. Astfel, Dicţionarul de Drept internaţional public de la Bruxelles arată
că subiect de drept internaţional este „ entitatea susceptibilă de a fi titulară de drepturi si
obligaţii care izvorăsc din ordinea internaţională.”1. Rezultă de aici că elementul
caracteristic al subiectelor de drept internaţional este acela de a fi titular de drepturi şi
obligaţii internaţionale, în mod direct, adică de a avea personalitate internaţională. Acest
element caracteristic al subiectului de drept internaţional este subliniat în doctrina
dreptului internaţional de mai mulţi autori77. De altfel, Charlles Rousseau scrie: pentru a
fi considerat ca subiect activ al unei ordini juridice, o entitate trebuie, în primul rând, să
fie investită de această ordine, cu drepturi şi obligaţii definite în mod clar” . Acest autor
subliniază şi un alt element caracteristic pentru subiectul de drept internaţional, şi anume
- capacitatea sa de acţiune în relaţiile internaţionale, în special, de a putea acţiona în mod
direct, prin procedurile adecvate ale dreptului internaţional, pentru a-şi face efectivă
respectarea drepturilor sale, în aceste relaţii.
În general, putem cosidera că o entitate poate fi subiect de drept internaţional
public, dacă întruneşte următoarele condiţii:
a) să fie destinatarul nemijlocit al normelor dreptului internaţional şi ca
atare, să fie titular direct de drepturi şi obligaţii pe plan internaţional;
b) să participe în mod nemijlocit la raporturile juridice internaţionale şi să
aibă acces direct la procedurile internaţionale pentru a-şi apăra drepturile (fie în

74,J
J.Barberis, Nouves questions concernant la personalite Internationale, RCADI, vol.179, 1983, I, p.
161; această clasificare a fost prezentată anterior de Hans Kelsen, Theorie du droit internaţional public, în
RCADI, voi.84, 1953, III, p.62 şi urm.
75
Dominique Carrreau, Droit internaţional public, Paris, 1988, p.305.
76
Dictionnaire de Droit International Public, Universitds Francphones, Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 1062
77
Spre exemplu Nguien Quoc Dinh, Patrik Daillier şi Alain Pellet scriu: „în drept nu pot fi considerate ca
membre ale comunităţii internaţionale decât entităţile care sunt destinatarii direcţi ai normelor
internaţionale” în Droit internaţional public, cinqueme ddition, L.G.D.J., Paris, 1994, p.390; De
asemenea, acest element determinant pentru calitatea de subiect de drept internaţional public este
subliniat şi de Paul Reuter în Droit internaţional public, septieme edition, Presses Universitaires de
France, Paris, 1993, p. 175.
122
 faţa unor instanţe de judecată internaţionale sau în cadrul unor organizaţii
internaţionale).
Trebuie menţionat că nu există norme ale dreptului internaţional care să
stabilească subiectele sale. Această teorie - a subiectelor de drept internaţional - a fost
dezvoltată de jurişti şi cercetători, pe baza practicii internaţionale. În acest fel, în doctrină
au fost formulate mai multe teorii privind conceptul de subiect de drept internaţional.
Teoria pură a dreptului fundamentată mai ales de Hans Kelsen 78, consideră
subiect de drept orice persoană pentru care o normă prevede o conduită, constând într-un
drept sau o obligaţie juridică. Kelsen aplică această concepţie atât faţă de persoanele
fizice, de cele juridice, cât şi faţă de state. El susţine că drepturile şi obligaţiile
persoanelor juridice pot fi descrise ca drepturi şi obligaţii colective ale membrilor lor; la
fel, consideră că dreptul internaţional reglementează conduita indivizilor tot aşa cum este
reglementată în dreptul intern conduita membrilor unei persoane juridice.
Astfel, teoria pură a dreptului consideră ca subiect al dreptului internaţional
orice entitate sau orice persoană care este destinatarul direct al unei norme a acestuia. În
ceea ce priveşte persoanele morale (juridice), deci şi statele, atunci când acestea sunt
destinatare directe ale unei norme de drept, rezultă că indivizii care le compun au drepturi
sau obligaţii colective şi conduitele lor sunt reglementate indirect în ordinea juridică
internaţională.
Analizând o altă teorie - şi anume cea a responsabilităţii expusă în principal de
Eustathiades79 şi dezvoltată de Wengler, ar fi subiect de drept internaţional orice persoană
care se găseşte într-una din situaţiile următoare: este titular al unui drept şi îl poate
reclama pe plan internaţional, sau este titular al unei obligaţii internaţionale şi are
capacitatea de a comite un delict internaţional. Eustathiades întemeiază calitatea de
subiect de drept internaţional pe răspunderea internaţională; subiectul trebuie fie să o
poată invoca, fie să şi-o asume.
Wengler a dezvoltat această teorie, stabilind o delimitare netă între actul ilicit
şi răspunderea internaţională. Pentru el actul ilicit este condiţia pentru a fi supus unei
sancţiuni, în timp ce răspunderea internaţională înseamnă a fi supus unei sancţiuni,
independent de faptul dacă cel care o suportă a fost sau nu autorul actului ilicit. El
analizează cazuri în care altcineva decât autorul actului ilicit suportă sancţiunea (o parte a
unui stat, persoane sau comunităţi) şi ajunge la concluzia că este subiect de drept
internaţional cel care este responsabil în plan internaţional sau cel care poate fi supus unei
sancţiuni internaţionale80?
Aşa cum am amintit şi anterior, reprezentanţii şcolii obiectiviste a dreptului
internaţional au susţinut că societatea internaţională este o societate de persoane şi că
numai persoanele sunt destinatare ale normelor dreptului internaţional, şi deci subiecte
ale acestuia.
Altfel spus, normele dreptului internaţional, ca orice normă de drept,
reglementează conduite umane. Dar ele reglementează conduite cu privire la colectivităţi
umane constituite în state care acţionează ca atare, organizaţii create de aceste state, ori
cu privire la alte entităţi colective (mişcări de eliberare naţională, beligeranţi, insurgenţi),
sau mai rar cu privire la persoane luate individual; ele o fac direct, reglementând conduita
subiectelor, sau indirect, derivând din această conduită drepturi pentru persoane. De
punctat că teza responsabilităţii internaţionale se referă numai la unele aspecte ale calităţii
de subiect de drept internaţional, care sunt mai degrabă o consecinţă a neexecutării unor
obligaţii internaţionale.
Analizând practica internaţională, se observă un lucru de o deosebită

78
Hans Kelsen, Theorie pure du droit, 1962, p.62 şi urm.
79
Constantin Eustathiades, Les sujets de droit International et la responsabilile internaţionale, Nouvelles
tendances, în RCADI, vol.84, 1953,111, p.397 şi urm., citat de Ion Diaconu în op.cit., p.395.
80
W.Wengler, Derbegrif des Volkerrchtssubjektes în Lichle der politischen Gegenwart, F.W., t.51, 1951 -
1953, p.113 şi urm, citat de Ion Diaconu în op.cit., p.395.
123
importanţă în stabilirea în concret a categoriilor de subiecte de drept internaţional. Astfel,
diferitele categorii propuse ca subiecte de drept internaţional nu au acelaşi volum de
drepturi şi obligaţii, aceasta depinzând de măsura în care ele participă la viaţa
internaţională81. Spre exemplu, statele, făcând parte din aceeaşi categorie de subiecte, nu
au toate aceleaşi drepturi şi obligaţii, aceasta depinzând de tratatele pe care le încheie sau
de raporturile internaţionale la care participă.
Relaţia subiectelor cu normele de drept internaţional este, de asemenea,
diferită, deoarece pentru unele dintre ele, pot decurge drepturi şi obligaţii din ansamblul
normelor dreptului internaţional (state), iar pentru altele, numai normele din anumite
domenii sunt aplicabile. O altă diferenţă putem observa şi din faptul că statele participă
ele însele la formarea normelor de drept internaţional, în timp ce alte subiecte numai în
mod limitat au această capacitate, pentru ele drepturile şi obligaţiile decurgând în
principal din normele stabilite de state.
Aşadar, sunt recunoscute ca subiecte ale dreptului internaţional acele entităţi
care participă, pe de o parte, la elaborarea normelor de drept internaţional şi, pe de altă
parte, la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel
drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale. Acestea sunt:
1. Statul suveran - subiect originar şi având competenţe depline, care până
în deceniile 4-5 ale acestui secol era considerat ca singurul subiect de
drept internaţional;
2. Organizaţiile internaţionale guvernamentale - ca subiecte derivate şi
limitate ale dreptului internaţional, deoarece iau naştere prin acordul
de voinţă al statelor, care le-au înfiinţat.
3. Popoarele si mişcările de eliberare naţională - sunt considerate subiect
de drept internaţional, ce au capacitate ljmitată şi cu caracter
tranzitoriu.
4. Vaticanul - ca subiect limitat de drept internaţional şi
5. Individul - subiect controversat al dreptului internaţional.
În evoluţia dreptului internaţional public s-au produs şi se vor mai produce
modificări ale competenţelor acestor entităţi. Tocmai de aceea, trebuie analizat şi stabilit
dacă indivizii sunt destinatari direcţi de drepturi şi obligaţii create prin normele dreptului
internaţional, dacă ei pot acţiona în plan internaţional pentru a putea beneficia de aceste
drepturi şi dacă ei pot fi traşi la răspundere în plan internaţional pentru încălcarea
obligaţiilor lor.

2.2. Noţiunea de individ în dreptul internaţional

Pentru buna cunoaştere şi înţelegerea noţiuni de individ, trebuie cercetat şi
explicat însăşi sensul acestei noţiuni, aşa cum este ea definită. Astfel, pornind de la
definirea noţiunii în sens literar, se poate observa că în ţara noastră, de-a lungul timpului,
cuvântul individ nu şi-a schimbat în nici un fel înţelesul, fiind: „persoana privită ca
unitate distinctă fată de alte persoane”82. Tot în sensul acesta, întâlnim, pe plan
internaţional, cuvântul individ ca desemnând „o singură fiinţă umană”83.
Trecând în planul dreptului internaţional, se remarcă faptul că în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului se vorbeşte adesea de persoane 84, dar de asemenea, şi
81
În legătură cu aceasta, Curtea Internaţională de Justiţie în Avizul consultativ în cazul Reparation for
injuries Suffered in the Service of the United Nations, ICJ Reports, 1949, la p. 178, arăta că: “ Subiectele
de drept în orice sistem juridic nu sunt în mod necesar identice în ceea ce priveşte natura lor sau
întinderea drepturilor lor, iar natura lor depinde de nevoile comunităţii ”.
82
Dicţionarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1958, p.381;
Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II - a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996,
p.486.
83
Oxford Advenced Leamer's Dictionary of Current English, fifth edition, Oxford University Press, 1996,
p.606.
84
Art.8, 10, 11, 12, 13,14, 17, 18,20-28 din Declarafia Universală a Drepturilor Omului.
124
faptul că uneori se vorbeşte de individ85: „individul are îndatoriri fată de comunitate,
deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a
personalităţii sale”86.
Trebuie remarcată, în acest stadiu al cercetării, explicaţia care se regăseşte în
Dicţionarul de Drept Internaţional Public editat la Bruxelles. Aici individul este asimilat
fiinţei umane, persoanei private, persoanei umane sau particularului, toţi aceşti termeni
fiind sinonimi. în continuare se spune că: „individul este subiect al ordinii interne în
statul unde el se găseşte. El este, de asemenea, subiect al ordinii internaţionale în măsura
în care statele sau organizaţiile internaţionale îi conferă acestuia drepturi sau obligaţii”87.
În domeniul ocrotirii internaţionale a drepturilor omului sunt evidenţiate, de
asemenea, acele prevederi în conformitate cu care individului i se recunoaşte, în anumite
condiţii, calitatea de parte în faţa unor instanţe internaţionale. Astfel, în temeiul unor
dispoziţii ale Convenţiei Europene pentru Protecţia Drepturilor Omului, referitoare la
Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ori în conformitate cu regulile de
procedură ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, persoanele fizice au dreptul ca.
în anumite condiţii, să declanşeze o acţiune în fata acestor instanţe internaţionale88.

2.3. Poziţia individului în dreptul internaţional

Aşa cum am arătat anterior, problema care se pune este aceea dacă individului i
se poate atribui calitatea de subiect al Dreptului Internaţional. În special după cel de-al
doilea război mondial au apărut o serie de situaţii juridice noi care au atras atenţia asupra
problemei referitoare la posibila considerare a individului ca având calitatea de subiect al
dreptului internaţional. Putem vorbi aici de acele situaţii juridice care s-au creat odată cu
emiterea sentinţelor Tribunalelor Internaţionale Militare de la Nűrnberg şi Tokio prin
care au fost condamnaţi criminali de război sau persoane care au comis crime împotriva
umanităţii.
În dreptul internaţional contemporan cele mai multe principii şi norme, atât
convenţiale cât şi cutumiare, privesc indivizii, iar în ultimă instanţă toate normele
dreptului internaţional vizează omul, ca element de bază a societăţii. De altfel, un alt
aspect cu caracter de noutate şi totodată, deosebit de important, al sistemului de protecţie
internaţională a individului este reglementarea garantării drepturilor omului şi a
libertăţilor sale fundamentale. Putem afirma că această reglementare constituie un
element determinant pentru dezvoltarea actuală a dreptului internaţional public, ca un
drept al omului, şi nu numai al statelor.
Protecţia internaţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cu
caracter de universalitate, se realizează prin ansamblul actelor internaţionale adoptate sub
egida Q.N.U. sau a altor organizaţii (Consiliul Europei, O.S.C.E., etc.).
Unii autori contemporani au formulat opinii în sensul că, semnând şi ratificând
Carta O.N.U., comunitatea internaţională a recunoscut că aceste drepturi şi libertăţi
fundamentale nu mai sunt doar o problemă în limitele jurisdicţiei naţionale ci şi o
problemă de drept internaţional, considerând, prin urmare, că prin Cartă au fost conferite
individului în mod direct drepturi internaţionale.
85
Art.3 - referitor la dreptul la viaţă, art.15 - referitor la dreptul de a avea o naţionalitate, art.l9 - referitor
la dreptul la exprimare şi art.20 - referitor la îndatoririle lor din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului.
86
Art.29 alin. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
87
Dictionnaire de Droit International Public, Universites Francphones, Bruylant, Bruxelles, 2001, p.573.
883
Art.3 din Legea nr.39/1994 privind ratificarea Convenţiei Europene pentru Protecţia Drepturilor
Omului stipulează că: „ în baza art.25 şi 46 din convenţia menţionată, România recunoaşte dreptul la
recursul individual în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii
Europene a Drepturilor Omului în privinţa drepturilor cuprinse în Convenţia Europeană pentru Protecţia
Drepturilor Omului, precum şi în Protocolul nr.4, recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât
cele deja înscrise în Convenţie şi în primul protocol adiţional al Convenţiei (1963), în Protocolul nr.7
(1984), pentru cauze în care violarea drepturilor garantate de aceste texte intervine după intrarea lor în
vigoare pentru România.
125
 Trebuie specificat aici că principalele documente internaţionale adoptate de
O.N.U. care stau la baza acestei protecţii a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului sunt:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 1948
- Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale – 1966
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice – 1966
- Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice –
1966
- Al II Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice -
1989.
Un exemplu concludent ar fi acela că un stat parte la Pactul privind drepturile
civile şi politice care aderă la Protocolul facultativ al acestuia, recunoaşte Comitetului
pentru drepturile omului competenţa de a primi şi examina comunicări de la persoane
fizice, aflate sub jurisdicţia statului respectiv. Asemenea comunicări au ca obiect posibile
violări ale unor drepturi prevăzute în Pact de către statul în cauză. Proceduri
asemănătoare, cu privire la comunicări, ale unor persoane fizice, se regăsesc şi în cadrul
Subcomisiei pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, a Comisiei privind
statutul femeilor, Comitetului privind eliminarea discriminărilor rasiale şi Comitetului
împotriva torturii.
Trebuie specificat aici că este vorba numai de un drept procedural, constând în
mod exclusiv în iniţierea unei proceduri; astfel, persoana în cauză nu participă la
desfăşurarea ei, iar comitetele respective fac numai sugestii şi recomandări statelor în
cauză, procedura încheindu-se. Acestea sunt proceduri de supraveghere a punerii în
aplicare a tratatelor de către comitetele respective, şi nu proceduri judiciare
internaţionale.
Pe lângă protecţia internaţională cu caracter de universalitate a drepturilor omului
există şi o protecţie regională a lor, reglementată de acte internaţionale cu caracter
regional: Convenţia pentru salvgardarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale -
adoptată în cadrul Consiliului Europei, sau actele adoptate de Organizaţia pentru
Securitate si Cooperare în Europa, cele adoptate de Organizaţia Statelor Americane. În
aceste cazuri este acceptată şi prezentarea de plângeri directe, ale persoanelor, către
curţile de justiţie respective, care pot pronunţa decizii obligatorii pentru statele membre,
pe baza convenţiilor privind drepturile omului adoptate în cadrul acestor sisteme
regionale. Persoanele în cauză pot participa la toate fazele procedurii.
Şi aici este vorba tot de un drept procedural, drepturile şi obligaţiile substanţiale
fiind stabilite prin acorduri între state, persoanele fiind numai beneficiare ale acestora.
Atât drepturile substanţiale, cât şi dreptul procedural de a se adresa Curţii de Justiţie,
decurg din tratatele acceptate de state, şi nu direct din normele dreptului internaţional,
astfel încât cetăţenii statelor au dreptul să se plângă acestor instanţe în baza acordului
statelor dat prin ratificarea sau aderarea la respectivele convenţii, în caz contrar instanţele
respective neavând competenţa de a primi plângerile individuale şi de a le examina.
Trecând în sfera răspunderii, trebuie ţinut cont de faptul că persoanele fizice sunt
responsabile pentru comiterea unor infracţiuni prevăzute în convenţii internaţionale.
Astfel, indivizii poartă răspunderea penală pentru comiterea unor crime cum sunt:
- genocidul - incriminat în Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de
genocid;
- pirateria - potrivit dreptului cutumiar şi Convenţiei din 1^82 asupra dreptului mării;
- traficul de droguri - potrivit Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961, Convenţiei
din 1971 privind substanţele psihotrope şi Convenţiei din 1988 privind traficul cu
stupefiante şi substanţe psihotrope;
- crime contra umanităţii;
- crime de război, conform unor norme înscrise în statutele Tribunalelor Militare
Internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda adoptate de Consiliul de Securitate al
126
O.N.U.şi, de asemenea în Statutul Curţii Penale Internaţionale.
Pentru aceste fapte, prin convenţiile respective se cere statelor să adopte legi
naţionale care să le incrimineze: de asemenea se cere statelor să le pedepsească prin
sistemul lor de organe judiciare; obligaţiile persoanelor sunt stabilite prin norme de drept
intern, ele fiind răspunzătoare în calitate de subiecte de drept intern. In acest caz obligaţia
care revine statului este de a incrimina asemenea acte prin legile sale.
În cazul crimelor de război sau crimelor contra umanităţii, răspunderea penală ar
trebui să fie a individului, chiar dacă este consecinţa răspunderii internaţionale a statului
(în cazul în care indivizii au acţionat ca organe ale sale). Oricum, sancţiunea este aplicată
individului şi nu statului deoarece încălcarea normelor umanitare şi a celor privind
ducerea războiului crează obligaţia de pedepsire a celor se fac vinovaţi de aceasta,
statului revenindu-i obligaţia de a-repara prejudiciul. De asemenea, această încălcare dă
naştere sancţiunilor individuale contra persoanelor vinovate.
Revenind Ia Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg, trebuie precizat că
acesta a avut mandatul de a judeca, potrivit tratatului 89 prin care a fost constituit, toate
persoanele care „acţionând în numele ţărilor europene membre ale Axei, au comis,
individual sau ca membrii ai unor organizaţii, crimele de război respective”. Un lucru
deosebit de important şi care vine în sprijinul afirmaţiei că individul este subiect de drept
internaţional, este acela că, atât Carta Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg,
cât şi hotărârea acestuia au afirmat că dreptul internaţional impune răspunderi
persoanelor, ca şi statelor, şi că persoanele îşi asumă răspunderea penală şi pot fi
pedepsite dacă încalcă anumite obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
La sfârşitul secolului XX au fost create Tribunale pentru judecarea crimelor
săvârşite în fosta Iugoslavie şi Rwanda, ale căror statute prevăd jurisdicţia concurentă a
acestora cu tribunalele naţionale ale ţărilor în cauză. In cazul în care sunt sesizate si
tribunalele internaţionale şi cele interne, cele internaţionale au întâietate, iar cele interne
sunt obligate să renunţe la judecată. Spre deosebire de acestea, Statutul Curţii Penale
Internaţionale prevede competenta subsidiară a Curţii, aceasta urmând să intervină numai
dacă statul în cauză nu este în măsură sau nu doreşte să judece el însuşi persoanele
respective.
Protocolul I din anul 1977, adiţional Ia Convenţiile de la Geneva din 1949
referitoare la prizionierii de război şi la soarta răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în
campanie, prevede expres o posibilitate de sancţionare, potrivit normelor de drept intern
sau de drept internaţional, a persoanelor care nu fac parte din din forţele armate, atunci
când încalcă normele privind ducerea războiului.
În urma celor arătate, putem spune că nu toate drepturile şi obligaţiile pentru un
subiect de drept provin din ordinea juridică în care a fost recunoscută calitatea sa de
subiect de drept. Un subiect de drept intern poate fi destinatarul unor norme de drept
internaţional90. De asemenea, indivizii sunt subiecte de drept intern, care le acordă
capacitatea de a fi titulare de drepturi şi obligaţii. Aceste drepturi şi obligaţii pot proveni,
însă, nu numai din ordinea juridică naţională, ci şi din ordineajuridică a altui stat sau din
ordinea juridică internaţională.
Conform unor norme de drept internaţional recunoscute şi acceptate de
comunitatea statelor, indivizii răspund pentru crime de genocid, crime de război şi crime
contra păcii. în acest fel, ei acţionează direct în raporturile juridice internaţionale (chiar
dacă răspunderea lor nu este de acelaşi tip cu a statelor), devenind, deci, subiecte ale
dreptului internaţional.

3. Elementele specifice dreptului internaţional penal (faţă de dreptul internaţional

Tratatul de la Londra din anul 1945.

89

A se vedea Christian Dominic, La personalite juridique internaţionale du C1CR, în Etudes et essais sur
90

le droit internaţional humanitaire et sur le pricipes de la Croix Rouge en I'honneur de Jean Piclet, p.21,
citat de Ion Diaconu în op.cit., p.499.
127
public)
3.1. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Militar Internaţional de la
Nűrnberg
Atrocitatea crimelor comise în timpul celui de-al doilea război mondial a
determinat puterile învingătoare să ia în calcul, chiar înainte de sfârşitul războiului,
posibilitatea înfiinţării unui tribunal care să poată judeca responsabilii crimelor care au
marcat conştiinţa umanităţii. în acest sens a fost semnată Declaraţia de la Moscova din 30
octombrie 1946 prin care Puterile Aliate intenţionau să trimită membrii partidului nazist
şi militarii germani responsabili de atrocităţi sau crime în ţările unde au fost comise
faptele pentru a putea fi judecaţi şi pedepsiţi potrivit legilor acestor ţări.
La această, dată, numai crimele de război păreau să intre în competenţa
Declaraţiei. Însă, odată cu anul 1944, au început să iasă la iveală date despre genocidul 91
comis împotriva celor 6 milioane de evrei din Europa, ajungându-se în acest fel la
conceptul de “crime împotriva umanităţii”.

91
Termenul a fost promovat de un ziarist american de origine iudaică, Raphael Lemkin şi utilizat în
cartea sa, Legile Axei în Europa Ocupată
128
 În temeiul Declaraţiei de la Moscova, la data de 8 august 1945, se semnează, la
Londra, ‘'Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor
europene şi ale Axei”. Guvernele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, al
U.R.S.S. şi al S.U.A., precum şi Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, ca state
semnatare ale Acordului, au instituit un Tribunal militar internaţional, cu sediul la
Nűrnberg. care să judece criminalii de război ale căror fapte nu aveau o localizare
geografică exactă.
Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în numele
ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membru al unei organizaţii,
oricare dintre crimele92 menţionate expres în Statut.
Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la
elaborarea sau executarea unui plan concret, ori a unui complot pentru comiterea
oricăreia dintre crimele prevăzute în Statut erau consideraţi răspunzători pentru toate
actele îndeplinite de către alte persoane în executarea planurilor respective, situaţia lor
fiind aceea de instigatori sau complici după caz. Articolul 7 prevedea că „poziţia oficială
a inculpaţilor, fie ei şefi de state sau oficiali în departamente guvernamentale, nu se
consideră a fi exoneratoare de răspundere sau pentru micşorarea pedepsei”. Nici faptul că
inculpaţii ar fi acţionat în baza ordinelor guvernului sau a unui superior nu îi exonera de
răspundere, dar putea fi luată în considerare la micşorarea pedepsei fiind o circumstanţă
atenuantă, dacă Tribunalul considera că era în interesul dreptăţii93.
În cazul în care în timpul unui proces se constata că un inculpat vinovat de o
anumită faptă face parte dintr-un grup sau organizaţie, tribunalul era abilitat să declare că
grupul sau organizaţia respectivă sunt criminale. Astfel, Gestapo-ul, SS-uI şi conducerea
Partidului Nazist German au fostdeclarate criminale.
De asemenea, Statutul prevedea că în cazul în care procesele ar fi prea
numeroase, se puteau înfiinţa alte instanţe, a căror competenţă şi procedură erau identice
cu cele prevăzute de statut. Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg a funcţionat în
perioada 20 noiembrie 1945 - 1 octombrie 1946, dată la care şi-a încheiat lucrările.
În temeiul prevederilor Statutului, Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea
sau orice altă pedeapsă94. Sentinţa trebuia motivată si era definitivă95. De asemenea, ca
accesoriu la sentinţă, tribunalul avea dreptul să dispună confiscarea oricărei proprietăţi
furate aflate în posesia acuzatului, trimiţându-le Consiliului de Control pentru
Germania96, în concret, prin sentinţele finale:
- achitarea a trei persoane şi anume: Hjalmar Schacht, Franz von Papen şi Hans
Fritzsche;
- patru dintre acuzaţi au fost condamnaţi la închisoare între 10 şi 20 ani: KarI Donitz,
Baldur von Schirach, Albert Speer şi Konstantin von Neurath;
- trei dintre acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă: Rudolf Hess,
Walther Funk şi Erich Raeder;
- doisprezece acuzaţi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare; zece dintre
aceştia, şi anume: Hans Frank, Wilhelm Frick, Julius Streicher, Alfred Rosenberg,
Emst Kaltenbrunner, Joachim von Ribbentrop, Fritz Saukel, Alfred Jodl, Wilhelm
Keitel şi Arthur Seys-Inquart au fost spânzuraţi Ia data de 16 octombrie 1946; Martin
Bormann a fost judecat şi condamnat la moarte în absenţă, iar Herman Goring s-a
sinycis înainte de a fi executat.
O problemă de drept invocată de apărare a fost aceea că acuzaţii nu pot răspunde
penal pentru că ei au acţionat ca mandatari ai statului, susţinându-se doctrina „actului de
stat”, astfel că statul german era, în concepţia apărării, singurul vinovat de întregul

92
Aşa cum sunt ele definite în Principiul VI din Statutul Tribunalului Militar International de la Nűrnberg.
93
Conform art.8 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg
94
Conform art.27 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg
95
Conform art.26 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg
96
Conform art.8 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg.
129
cortegiu de crime şi masacre practicate în mod deliberat de armatele naziste.
Tribunalul a respins. însă, această teorie, motivând printre altele că „cel care a
încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce mandatul pe care l-a
primit din partea statului din momentul în care statul dând acest mandat, a depăşit
puterile pe care i le recunoaşte dreptul internaţional”97.
Dacă ar fi admis teoria actului de stat, Tribunalul Militar Internaţional de la
Nűrnberg ar fi trebuit să achite pe toţi marii criminali de război trimişi în judecată. Ar fi
însemnat, de asemenea, să se asigure impunitatea autorilor unor crime de drept
internaţional, compromiţându-se astfel ideea de justiţie internaţională. întărind această
idee, în sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la Nűrnberg se specifică: „Crimele
împotriva dreptului internaţional sunt comise de oameni, nu de entităţi abstracte şi numai
prin pedepsirea indivizilor care comit asemenea crime pot fi aplicate prevederile
dreptului internaţional”.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg constituie prima experienţă
istorică de instituire şi funcţionare a mecanismului juridic de înfăptuire a justiţiei penale
internaţionale şi are meritul de a consacra în dreptul internaţional, principiul răspunderii
penale individuale în detrimentul răspunderii penale a persoanelor juridice, tranşând în
acel moment disputa istorică în favoarea răspunderii penale individuale şi nu a
răspunderii penale a persoanei morale.

3.2. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Militar Internaţional pentru

Extremul Orient
În timp ce la Nűrnberg erau judecaţi criminali nazişti, la data de 19 ianuarie 1946,
în baza Declaraţiei de la Postdam98, comandantul Suprem al Puterilor Aliate - generalul
Douglas MacArthur, emite o hotărâre prin care înfiinţează Tribunalul Militar
Internaţional pentru Orientul îndepărtat99, care oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu
promptitudine, pe marii criminali de război din Orientul îndepărtat.
Este interesant de remarcat faptul că acest tribunal a fost constituit printr-o simplă
proclamaţie a Generalului MacArthur, funcţionând, practic, ca o instanţă americană, fapt
ce are rezonanţe şi în zilele noastre.
Din punct de vedere al jurisdicţiei ratione personae. Tribunalul Militar
Internaţional pentru Extremul Orient, spre deosebire de Tribunalul Militar Internaţional
de la Niimberg, putea judeca doar persoanele învinuite de comiterea celor mai grave
crime, nefiind abilitat să declare anumite grupuri sau organizaţii ca având caracter
criminal100.
Asemenea prevederilor Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la
Niimberg, Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă 101. Ca
accesoriu la sentinţă Tribunalul avea dreptul să dispună confiscarea oricărei_ proprietăţi
furate aflate în posesia acuzatului trimiţându-le Comandatului Suprem al Forţelor
Aliate102.
Tribunalul Internaţional Militar pentru Orientul îndepărtat a hotărât următoarele:
pedeapsa cu moartea pentru şapte persoane : Hideki Tojo şi Koko Hirota, foşti premieri,
şi generalii Seishiro Hagaki, Kenji Doihara, Iwene Matui, Akira Muto, Heitato Keimura;
închisoarea pe viată pentru unsprezece persoane si închisoare pe diferite termene pentru
alte persoane.
97
Proces des grands criminals de guerre, Tribunal Militaire International de Nűrnberg, documents officials,
1947.
98
În Declaraţia de la Postdam, ce a fost semnată la 26 iulie 1945, aliaţii şi-au definitivat poziţia faţă de
crimele de război comise de Japonia.
99
Cunoscut sub numele de Tribunalul de la Tokyo, după sediul său, care a fost stabilit în acest oraş.
100
Conform art.5 din Statut.
101
Conform art.16 din Statut.
102
Conform art.17 din Statut, iar hotărârile erau executorii la ordinul Comandantului Suprem al Forţelor
Aliate din Extremul Orient, acesta având dreptul de a le modifica.
130
 Atât Tribunalul Militar Internaţional de la Nűrnberg, cât şi Tribunalul Militar
Internaţional pentru Extremul Orient au fost supuse unor numeroase critici referitoare, în
special, la problema imparţialităţii” actului de justiţie. Având în vedere acest lucru, sub
tutela ONU, s-au făcut eforturi şi au existat preocupări, după cel de-al doilea război
mondial, pentru crearea unei instanţe internaţionale.

3.3.Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta

Iugoslavie:
Secolul XX a fost, probabil, cel mai sângeros din istorie. Milioane de oameni au
fost victimele genocidului, crimelor împotriva umanităţii, crimelor de război, torturii,
execuţiilor şi “dispariţiilor”. Aceste crime au fost comise în întreaga lume în timpul
războaielor internaţionale şi civile, dar şi în condiţii de pace.
În acest context, O.N.U a analizat problema creării unui tribunal penal
internaţional, depunând diligenţe în acest sens încă de Ia începutul anilor 1950. Până în
anul 1989, acestei probleme nu i s-a dat o importanţă deosebită, dar ea revine brusc în
actualitate, odată cu sfârşitul războiului rece.
În anul 1949, Adunarea Generală, într-o sesiune specială privind drogurile, a
analizat sugestia statului Trinidad şi Tobago de a înfiinţa un tribunal penal internaţional
specializat în problema traficului cu droguri, cerând Comisiei de Drept Internaţional să
analizeze înfiinţarea unui asemenea tribunal. Comisia a completat un raport în anul 1990
care, deşi nu s-a limitat problemei traficului de droguri, a fost primit de Adunarea
Generală în mod favorabil, iar Comisia a fost încurajată să-şi continue munca.
În baza solicitării Adunării Generale a ONU103, Comisia de Drept Internaţional a
elaborat un proiect de statut al Curţii Penale Internaţionale, pe care l-a prezentat Adunării
Generale, care în anul 1995 a creat un Comitet pregătitor, cu misiunea de a elabora textul
unei convenţii prin care să se adopte Statutul Curţii Penale Internaţionale şi, totodată, să
pregătească drumul către o Conferinţă diplomatică în cadrul căreia să fie adoptată
convenţia.
Până la materializarea acestui proiect, conflictele ce au izbucnit în fosta
Iugoslavie şi Rwanda. precum şi atrocităţile ce au avut loc ulterior au mobilizat Consiliul
de Securitate al O.N.U., care au înfiinţat două tribunale ad-hoc:
- prin rezoluţia 827 - Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi
- prin rezoluţia 955 - Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda.
Primul a fost împuternicit să exercite jurisdicţie asupra gravelor încălcări ale
Convenţiei de la Geneva din anul 1949, violări ale legilor şi regulilor războiului,
genocidului şi crimelor împotriva umanităţii ce s-au săvârşit în mod constant, în fosta
Iugoslavie după 1 ianuarie 1991.
Sediul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost stabilit la
Haga, fiind alcătuit din 16 judecători permanenţi şi 27 de judecători ad-interim.
Competenţa ratione personae a Tribunalului este limitată la persoanele fizice, autori,
coautori, complici şi instigatori, care au comis violări grave ale dreptului internaţional,
fără a se prevedea inculparea unor grupuri instituţionalizate.
Cea mai cunoscută persoană care s-a aflat în celulele de detenţie ale Tribunalului
de la Haga, a fost fostul preşedinte sârb Slobodan Milosevici. care a fost acuzat de crime
de război şi crime împotriva umanităţii comise în Kosovo. Însă, procurorii strângeau
dovezi pentru a-1 putea acuza şi de genocid, dar acesta a murit în timpul arestului, în
cursul judecăţii.

3.4. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal Internaţional pentru

Rwanda:
După modelul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost
înfiinţat şi Tribunalul internaţional pentru pedepsirea persoanelor responsabile de genocid
103

131
şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Rwandei şi a
cetăţenilor rwandezi responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriul
statelor vecine între 1 ianuarie 1094 şi 31 decembrie 1994, Sediul Tribunalului a fost
stabilit la Arusha, în Tanzania.
Statutul acestui Tribunal este asemănător celui al Tribunalului pentru fosta
Iugoslavie şi urmează Statutele Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nűrnberg şi
Tokyo, care dispun că orice persoană care comite o infracţiune prevăzută în dreptul
internaţional este justiţiabilă. Astfel, în Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru
Rwanda s-au fixat două principii ale răspunderii internaţionale penale, care se regăsesc,
de altfel, şi în Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie: orice
persoană care comite un act ce constituie o crimă conform dreptului internaţional este
responsabilă de aceasta şi pasibilă de o pedeapsă; faptul că în legislaţia naţională nu este
pedepsit un act care constituie crimă internaţională, nu absolvă de responsabilitate în
dreptul internaţional pe cel care a comis-o.
Marele merit al acestui Tribunal este pronunţarea unei sentinţe de o valoare
istorică uriaşă, şi anume în procesul lui Jean Claude Akayesu, pe care îl condamnă pentru
crima de genocid. Această sentinţă este foarte importantă, deoarece este prima de acest
fel emisă de către o instanţă internaţională.

3.5. Elemente regăsite în prevederile Statutului Curţii Penale Internaţionale:

După încheierea primului război mondial, în conştiinţa comunităţii internaţionale
au survenit reacţii profunde, care, alăturându-se aspectului de responsabilitate penală a
guvernanţilor, a impus preocupări temeinice şi au început tratative în vederea creării unui
cadru juridic permanent de exercitare a jurisdicţiei penale internaţionale. în această
direcţie s-au îndreptat şi preocupările mai multor organizaţii internaţionale ale juriştilor,
cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional şi Asociaţia
Internaţională de Drept Penal.
Aceasta din urmă avându-1 ca preşedinte pe reputatul jurist român Vespasian V,
Pella, a militat intens pentru crearea unei instanţe penale internaţionale. În această
calitate, juristul român a întocmit, în anu 1928 un proiect de Statut al unui Tribunal Penal
Internaţional, Statut pe care Asociaţia l-a aprobat. Acest Statut prevedea crearea unei
Camere criminale în sânul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională 104 care să aibă în
competentă judecarea persoanelor fizice şi a statelor care se vor fi făcut vinovate de
agresiune sau de alte infracţiuni contrare dreptului internaţional. După redactarea acestui
statut, Vespasian V. Pella a întocmit, în anul 1935 şi proiectul unui Cod represiv mondial
ce includea si proiectul de Statut din anul 1928.
În anul l934 la Marsilia a avut loc un atentat în care au fost ucişi Regele
Alexandru al Iugoslaviei şi ministrul de externe al Franţei, Louis Barthou. Acest act de
terorism internaţional a zguduit comunitatea internaţională şi a determinat o reacţie
promptă105 din partea guvernelor la preocupările internaţionale ce vizau crearea unei
instanţe penale care să judece persoanele fizice responsabile de atentatele Ia adresa păcii
şi securităţii internaţionale.
Ca urmare a acestei reacţii internaţionale, de o deosebită amploare, s-au elaborat
sub egida Societăţii Naţiunilor, două proiecte de convenţii: “Convenţia pentru prevenirea
şi reprimarea terorismului”106 şi “Convenţia pentru înfiinţarea unei Curţi Penale

104
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (C.P.J.J.) a luat fiinţă în baza articolului 14 al Pactului
Societăţii Naţiunilor şi şi-a desfăşurat activitatea între cele două războaie mondiale.
105
Guvernul francez a luat iniţiativa unui proiect de convenţie pentru reprimarea internaţională a
terorismului - a se vedea, G.Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura
Academică, Bucureşti., 1977, p,282.
106
Această Convenţie, instituia un regim de extrădare potrivit căruia, infracţiunile ce fac obiectul
Convenţiei să figureze în toate tratatele de extrădare, pentru părţi impunându-se obligaţia fie de a preda
pe autorul actului terorist pentru a fi judecat, fie de a-1 pedepsi.
132
Internaţionale”107, având ca punct de inspiraţie proiectele în această materie iniţiate de
Vespasian V. Pella. Acest proiecte au fost dezbătute la Geneva în anul 1937 dar, în ciuda
faptului că au fost semnate de 24 de state, ulterior nu au fost ratificate.
În baza solicitării Adunării Generale a ONU108, Comisia de Drept Internaţional a
elaborat un proiect de statut al Curţii Penale Internaţionale, pe care l-a prezentat Adunării
Generale, care în anul 1995 a creat un Comitet pregătitor, cu misiunea de a elabora textul
unei convenţii prin care să se adopte Statutul Curţii Penale Internaţionale şi, totodată, să
pregătească drumul către o Conferinţă diplomatică în cadrul căreia să fie adoptată
convenţia.
Comitetul pregătitor creat în 1995 de Adunarea Generală a O.N.U., după aproape
3 ani de activitate, a întocmit un raport 109 prin care a stabilit textul convenţiei cu privire la
adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale şi care urma să fie supus spre examinare
Conferinţei diplomatice a plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite.
Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât, în anul 1997110, convocarea conferinţei
diplomatice care, potrivit rezoluţiei, avea sarcina să finalizeze şi să adopte convenţia
pentru înfiinţarea unei Curţi Penale Internaţionale.
Deschiderea lucrărilor Conferinţei, la data de 15 iunie 1998, s-a desfăşurat, în
prezenţa Secretarului General al ONU, Kofi Annan, şi a preşedintelui ţării gazdă, Luigi
Scalfaro, care a menţionat, în alocuţiunea sa, că “prin crearea Curţii Internaţionale, orice
stat trebuie să ştie că există un judecător exterior suprem care veghează”.
Curtea Penală Internaţională este o instituţie juridică permanentă, independentă şi
are personalitate juridică internaţională şi capacitate juridică de a-şi exercita funcţiile şi
de a-şi îndeplini obiectivele. Se poate ajunge la concluzia că nou instituita Curte este
subiect de drept internaţional.
Statutul Curţii Penale Internaţionale a fost adoptat la data de 17 iulie 1998. la
Roma, Curtea devenind funcţională la data de 1 iulie 2002, după ce Statutul său a fost
ratificat de 60 de ţări.
Curtea Penală Internaţională poate judeca patru categorii de crime: genocid,
crime împotriva umanităţii, crime de război, crime de agresiune.
Aceste crime constituie violarea unor norme de “jus cogens” care leagă toate
statele şi de la care acestea nu pot deroga în relaţiile dintre ele.
Curtea Penală Internaţională este competentă să judece şi să pedepsească
persoanele fizice care au săvârşit crime de genocid, crime împotriva umanităţii, crime de
război sau crime de agresiune, indiferent de naţionalitatea lor, pe teritoriul unui stat -
parte la Statut sau la bordul unui vas ori avion care sunt înregistrate în acest stat, precum
şi persoanele cetăţeni ai unui asemenea stat, indiferent de locul unde au săvârşit crimele.
Raţiunea pentru care a fost înfiinţată Curtea Penală Internaţională o constituie
tragerea la răspundere a celor care comit crime internaţionale grave. în acest fel, este
continuată ideea care a stat la baza Tribunalelor Internaţionale de la Nűrnberg şi Tokyo şi
a Tribunalelor pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda, conform căreia, pentru comiterea unor
asemenea crime, trebuie să răspundă
cei care le-au comis - indivizii. în acest sens, art.25 din Statut se intitulează “Răspunderea
penală individuală” şi stabileşte competenţa asupra persoanelor fizice.
Pentru ca o persoană fizică să răspundă penal şi să fie pedepsită, trebuie întrunite
mai multe condiţii
- săvârşeşte o crimă cel care acţionează, fie individual sau împreună cu altă
persoană, fie prin intermediul altei persoane, chiar dacă aceasta din urmă este sau nu
responsabilă penal;
107
Aceasta urma să înfiinţeze o instanţă penală permanentă pentru a judeca indivizii care săvârşeau vreuna
din infracţiunile prevăzute în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului.
108
Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr.47/33 din 25 noiembrie 1992.
109
în acest raport Proiectul de Statut era foarte complex, majoritatea articolelor fiind formulate în două
sau mai multe variante, lăsând posibilitatea conferinţei să opteze pentru una sau alta dintre acestea.
110
Prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.52/160 din 15 decembrie 1997.
133
 - ordonă, solicită sau încurajează comiterea unei asemenea fapte;
- facilitează în orice fel săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei crime;
- contribuie în orice alt mod la comiterea sau la tentativa de crimă de către un
grup de persoane;
- în cazul crimei de genocid, incită, direct si public, pe altul să o comită;
- încearcă să săvârşească o crimă printr-o acţiune, al cărei început este considerabil,
însă crima nu are loc din cauza unor împrejurări independente de intenţiile persoanei.
Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al unui guvern sau
parlament, de demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de
răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei.
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund
penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi
controlul lor efectiv.

3.6. Competenţa specială a Tribunalului Special pentru Irak-judecarea persoanelor

fizice:
Tribunalul Special pentru Irak a fost creat pe 10 decembrie 2003, cu trei zile
înainte de capturarea fostului lider, şi are competenţa de a judeca toate crimele comise de
vechiul regim în perioada 17 iulie 1968, data loviturii de stat a Partidului Baas, în urma
căreia a venit la putere Şaddam Hussein, şi 1 mai 2003, când preşedintele Bush a anunţat
încheierea luptelor in Irak.
Sub jurisdicţia sa intră111 genocidul, crimele de război şi crimele împotriva
umanităţii. De asemenea, Tribunalul Special pentru Irak va putea judeca si crimele
comise in timpul războiului dintre Irak şi Iran (1980-1988) şi în perioada primului război
din Golf (1990-1991).
Potrivit art.l lit.a din Statut, Tribunalul Special pentru Irak este o entitate
independentă neasociată vreunui departament guvernamental, iar potrivit lit.b de la
acelaşi articol Tribunalul are competenţă asupra cetăţenilor irakieni sau rezidenţi care au
săvârşit crime dintre cele enumerate la articolele 11 - 14, începând de la data de 17 iulie
1968 până la data de 1 mai 2003. Aceste crime trebuie să fie comise pe teritoriul
Republicii Irak, ori în altă parte, dacă au legătură cu războaiele irakiene împotriva
Republicii Islamice Iran sau a Kuweitului. Rezultă, deci, că Tribunalul are competenţă
asupra crimelor enumerate la articolele 12 şi 13 săvârşite împotriva poporului irakian
(incluzând aici arabi, kurzi, turci, asirieni şi alte grupuri etnice, şij|[ sau suniţi) indiferent
dacă au fost săvârşite sau nu în timpul conflictului armat. Ceea ce mai trebuie arătat este
faptul că Tribunalul are competentă numai asupra peroanelor fizice.
Conform art.28 al Statutului, Tribunalul stabileşte că judecătorii, judecătorii de
instrucţie, procurorii şi directorul de administrare vor fi cetăţeni irakieni, ceea ce ne
conduce la concluzia că instanţa va fi condusă de irakieni, cu toate că în articolul 7 al
aceluiaşi Statut se precizează că: „Judecătorul şef de instrucţie trebuie să numească
persoane care nu sunt cetăţeni irakieni în calitate de consilieri sau de observatori ai
judecătorilor de instrucţie din cadrul Tribunalului; rolul persoanelor care nu sunt cetăţeni
irakieni şi rolul observatorilor este acela de a acorda asistenţă judecătorilor de instrucţie
ai tribunalelor cu privire la investigaţiile şi cauzele acoperite de acest Statut şi de a
monitoriza respectarea de către judecătorii de instrucţie a standardelor de justiţie. în
numirea unor asemenea consilieri judecătorul şef de instrucţie va avea dreptul să ceară
asistenţă din partea comunităţii internaţionale, inclusiv din partea Naţiunilor Unite.
Una dintre principalele critici cu privire la această instanţă naţională este că ar
putea submina credibilitatea dreptului internaţional penal contemporan, odată ce un
proces pentru crime de război (a lui Saddam Hussein şi a altor irakieni) este judecat de
către persoane - surogate - irakiene, numiţi de SUA. Ar constitui în fapt o formă de

111
Potrivit art.10 din Statut
134
justitie a învingătorului; aşa ceva este contraproductiv în dreptul internaţional penal
contemporan. Nu trebuie să uităm că standardele de justiţie internaţională penală s-au
schimbat în mod semnificativ în ultimii ani112.

4. Afirmarea preocupărilor privind prezenţa directă a persoanelor fizice în mediul

internaţional, o „sfidare” la adresa caracterului „interetatic” al dreptului
internaţional?
În doctrina dreptului internaţional există păreri bine fundamentate care refuză să
accepte teoria conform căreia individul ar avea calitatea de subiect de drept internaţional.
Astfel, unii autorii113 consideră că persoanele fizice, chiar dacă au calitatea de
autori ai unor crime internaţionale, nu pot avea, sub nici o formă, calitatea de subiecte de
drept internaţional.
De asemenea, şi în cazul când drepturile prevăzute în instrumentele internaţionale
se consideră a nu fi conferite direct indivizilor, acestea prevăzând obligaţii ale statelor de
a le asigura indivizilor114. Se consideră, deci, greşită şi teoria că individul ar fi subiect de
drept internaţional în sensul că prin convenţii internaţionale s-ar crea drepturi şi obligaţii
pentru persoanele fizice, în cadrul sau în afara drepturilor omului, şi anume atunci când
unele convenţii internaţionale se referă la aspecte ale statutului juridic al persoanelor.
Profesorul Grigore Geamănu considera că ..individul nu poate acţiona ca titular
de drepturi în afara mecanismului statal, căruia continuă să-i rămână subordonat. Dreptul
internaţional nu creează în mod direct drepturi şi obligaţii pentru individ, care rămâne un
obiect şi nu un subiect al dreptului internaţional. Teoria că individul ar fi subiect de drept
internaţional este lipsită de temei ştiinţific”.
O asemenea părere are şi profesorul Marţian Niciu, care consideră că „actualul
drept internaţional public continuă să fie un drept, prin excelenţă, interstatal, deoarece
principalele sale subiecte rămân statele, care sunt subiectele sale depline, fapt atestat de
actele internaţionale de bază. Dreptul internaţional actual nu creează drepturi şi obligaţii
directe pe seama persoanei fizice, ci indirecte. în general, el nu reglementează
posibilitatea persoanei fizice de a putea avea acces direct la procedurile juridice
internaţionale pentru a-şi asigura respectarea drepturilor de care beneficiază. în prezent
cazurile când persoana fizică lezată în drepturile ei fundamentale poate să se adreseze
direct unor organisme internaţionale (comisii, comitete ale drepturilor omului sau
instanţelor de judecată internaţionale) sunt cu totul excepţionale. Ele sunt, deseori,
condiţionate de acceptarea lor prealabilă, de către statul ai cărui cetăţeni sunt persoanele
fizice respective.
Alţi autori sunt de părere că „având în vedere modul în care persoana fizică apare
şi acţionează în anumite situaţii, în raport de dispoziţiile unor tratate internaţionale se
poate afirma că, dacă individul nu are personalitate internaţională, el beneficiază totuşi de
un anumit statut în dreptul internaţional. Evident că din punctul de vedere al dreptului
internaţional, individul nu poate fi în nici un caz comparat cu statul, şi nici cu
organizaţiile internaţionale, dar cel puţin în anumite circumstanţe limitate şi ca număr şi
ca sferă el nu poate fi ignorat complet”.
Autoarea Raluca Miga-Beşteliu ajunge la concluzia că valorificarea de către
indivizi a drepturilor ce le revin pe plan internaţional este posibilă numai prin intermediul
statelor, menţionând că plângerile individuale nu pot fi formulate decât în cazurile în care
statul implicat este parte la convenţiile care creează asemenea proceduri internaţionale.
112
Adrian Pătraşcu, Mecanisme instituţionale de sancţionare a crimelor internaţionale, teză de doctoral,
Bucureşti, Academia de Poliţie „Al.I.Cuza”, 2005, p.230.
113
R. Quadri, Diritto internazionalepublico, ed.a 2- a, Napoli, 1968, p.454 şi urm., citat de G.Geamănu,
op.cit., p.351.
114
48 I.Vîntu, V.DucuIescu, Rolul reglementărilor juridice naţionale şi internaţionale in apărarea,
garantarea şi respectarea drepturilor omului, în „Studii şi cercetări juridice”, 1969, nr.l, p.37-54, citat de
G.Geamănu, Tratat de drept interbaţional, op.cit., p.351.

135
 Evidenţiind „capcanele” unei opţiuni categorice în favoarea considerării
individului ca subiect de drept internaţional, I.Brownlie arată că „ Nu există o regulă
generală în sensul că individul nu ar putea să fie subiect de drept internaţional, şi într-un
anumit context, el apare ca având personalitate juridică pe plan internaţional. In acelaşi
timp însă, a califica individul ca subiect al acestui drept nu este de nici un folos (is
unhelpful), de vreme ce aceasta pare să implice anumite prerogative care nu există şi nici
nu elimină dificila sarcină de a distinge între individ şi alte tipuri de subiecte ale dreptului
internaţional”.
Un alt autor, subliniind caracterul excepţional al personalităţii juridice
internaţionale a individului (rară şi nelimitată), o califică ca derivată , în sensul în care
poate fi conferită numai de state, întrucât statele sunt cele care adoptă tratate sau cutume,
prin care se acordă drepturi internaţionale individului.
Aşa cum am precizat anterior, Dominique Carreau considera că în stadiul actual
al evoluţiei dreptului internaţional contemporan, individului, ca şi societăţilor
transnaţionale, li se poate atribui calitatea de actori în relaţiile internaţionale, subliniind
că recunoaşterea individului ca subiect de drept internaţional a cunoscut o deschidere
după cel de-al doilea război mondial, dar, pe plan universal, concepţia tradiţională
continuă să se aplice.
Împărtăşind aceeaşi idee, Raluca Miga-Beşteliu consideră că „în raporturile
juridice internaţionale, persoana fizică, individul, nu apare - atât din punct de vedere
procedural cât şi substanţial - decât ca beneficiarul mediat al unor norme şi nu ca subiect
activ, creator şi destinatar al normelor de drept internaţional. El nu posedă deci nici
capacitatea juridică internaţională proprie şi independentă, în raport cu statele. Acestea
sunt încă singurele în măsură să devină părţi Ia tratatele internaţionale din care rezultă
pentru persoana fizică anumite drepturi limitate, ori prin care i se pot impune anumite
obligaţii. Astfel, accesul individului la ordinea juridică internaţională (refugiaţi, sistemele
de protecţie a drepturilor omului din cadrul ONU ori al Convenţiei Europene pentru
Protecţia Drepturilor Omului, dreptul la acţiune în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene etc.) îşi are suportul legal în participarea statelor la tratatele internaţionale care
reglementează, cu titlu excepţional, un asemenea acces”.
„Dacă statul”, continuă autoarea, „la un moment dat, ar decide să denunţe o
anumită convenţie internaţională, care se referă la asemenea drepturi acordate persoanei
fizice, ori dacă neam situa analiza în perioada anterioară momentului în care statul devine
parte la o asemenea convenţie, individul, singur, fără „acoperirea” unei participări a
statului, ar fi lipsit de orice calitate juridică în faţa unor asemenea instanţe ori organe
internaţionale. Faptul că, în anumite cazuri particulare, persoana fizică poate fi titulara
unor drepturi ori obligaţii în raporturi juridice directe cu anumite subiecte de drept
internaţional nu este suficient pentru a-1 califica subiect al acestei ramuri de drept. Pentru
o asemenea calificare, calitatea de destinatar al normelor dreptului internaţional ar trebui
cumulată cu aceea de creator al acestor norme. Or, în prezent, un asemenea rol nu este
recunoscut individului”.
În sprijinul acestei afirmaţii vine şi o altă autoare, care susţine că pentru aceasta
ar fi necesară o transformare a societăţii internaţionale, în sensul estompării rolului
statului, pe care nimic nu ne îndreptăţeşte să o considerăm un fapt împlinit. Statele
îndeplinesc, în continuare, rolul unor ecrane, care se interpun între indivizi, luaţi izolat, şi
celelalte subiecte de drept internaţional, însăşi termenul de internaţional îmbracă în mod
obişnuit, o semnificaţie care pare să excludă, în principiu indivizii.
O poziţie fermă, cu privire la problema calităţii juridice a individului în raport cu
statele,
are şi Adrian Năstase. care arată că „ dreptul internaţional a fost creat şi continuă să
existe ca un
drept interstatal; este greu, de aceea, să fie extinsă gama subiectelor sale fără a-i modifica
profund natura. Faptul că individului nu i se recunoaşte în dreptul internaţional
136
contemporan caracterul de subiect de drept nu înseamnă că el nu este important pentru
societatea internaţională”.
5. Concluzii privind poziţia individului în planul internaţional
Aşa cu am arătat, problema includerii individului în raporturile juridice
internaţionale ca subiect de drept se află plasată în centrul preocupărilor doctrinarilor
dreptului internaţional, deoarece acest raport individ - stat, a evoluat de-a lungul istoriei
relaţiilor internaţionale, căpătând o importanţă din ce în ce mai mare.
Astfel, în această perspectivă, pe măsură ce societatea omenească a evoluat de la
crearea statului şi până în prezent, conflictul, la început neobservabil, latent, a devenit
apoi din ce în ce mai evident între cele două legitimităţi: a statului şi a individului. Dacă
la început statul s-a pretins ca unica legitimitate (căci antichitatea a confundat mereu
omul cu cetăţeanul, punând mai presus decât orice interesul cetăţii), odată cu apariţia
dreptului natural, prin creştinism, şi mai ales ca urmare a trezirii conştiinţelor individuale,
balanţa a început să se încline în favoarea individului. Odată cu proclamarea, la
Philadelphia, în anul 1776115, a drepturilor naturale ale omului la viată, libertate şi
fericire, acest curs nu a mai putut fi schimbat116.
Tendinţa de a se vorbi despre o umanizare a dreptului internaţional este tot mai
evidentă în zilele noastre. Astfel, tot mai multe norme şi instituţii de drept internaţional
au ca finalitate ocrotirea drepturilor şi libertăţilor persoanei fizice. De aceea, în cadrul
tuturor acestor norme şi instituţii, un rol şi prerogative sporite sunt rezervate individului,
ca ultimul lor beneficiar.
De altfel, şi prin constituţiile unor state, ori prin alte legi organice se prevede că
tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului, la care, fireşte, aceste state sunt
părţi, se aplică direct în ordinea juridică internă sau că, aşa cum stabileşte art.20, alin.2
din Constituţia României, dispoziţiile unor asemenea tratate înlătură aplicarea unor legi
interne contrare.

CURSUL NR. 8

Curtea Penală Internaţională. Aspecte introductive

Planul cursului:

1. Modul de funcţionare a Curţii

1.1 Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale

115
La data de 4 iulie 1776 a fost adoptată, în Statele Unite ale Americii, Declaraţia de independenţă, care nu
numai că anunţa naşterea unei noi naţiuni, ci proclama şi o filosofîe a libertăţii umane ce avea să fie o forţă
dinamică în întreaga lume occidentală.
1165:
Philippe Delmas, Suveranitatea este o intoleranţă, citat de Raluca Miga-Beşteliu în op.cit., p. 145.
137
 1.2. Relaţia dintre Curtea Penală Internaţională şi O.N.U.

1.3. Legea aplicabilă

1.4. Elementul material şi elementul psihic al răspunderii penale

2. Admisibilitatea unui caz

3. Principiile generale ale legii penale

4. Procedurile Curţii

1. Modul de funcţionare a Curţii

1.1 Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale

La data de 17 iulie 1998, a fost adoptat, la Roma, Statutul Curţii Penale Internaţionale şi a
fost deschis spre semnare până la data de 31 decembrie 2000, la sediul ONU de la New York.
Pentru a intra în vigoare trebuiau depuse instrumentele de ratificare din partea a cel puţin 60 de
state.

Fiind considerat acest Statut nu numai un instrument pentru promovarea justiţiei, dar şi
unul pentru încurajarea păcii, la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene a fost
promovată o campanie de accelerare a procesului de ratificare, prin includerea sa pe lista celor
mai importante 25 de documente ale secolului.

De asemenea, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care a recomandat

statelor membre şi asociate ale Uniunii Europene să ratifice documentul în cel mai scurt timp
posibil, adresând totodată Consiliului Europei invitaţia de a considera ratificarea drept una dintre
priorităţile sale de acţiune pe anul 2001.

În urma acestor acţiuni, dar şi prin voinţa statelor, la data de 1 iulie 2002, intră în vigoare
Statutul care înfiinţează primul tribunal permanent ce are competenţa să judece persoanele
vinovate de cele mai grave violări ale Dreptului Internaţional Umanitar, şi anume genocidul,
crimele de război, crimele împotriva umanităţii şi, în speranţa definirii, crima de agresiune.

România a semnat Statutul la 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea nr.111/13.03.2002.

Formula creării jurisdicţiei internaţionale penale printr-un tratat multilateral nu este

nouă. Această formulă a apărut odată cu ideea de jurisdicţie internaţională permanentă, încă de
la începutul secolului XX şi a fost analizată cu ocazia înfiinţării Tribunalelor Internaţionale Penale
pentru fosta Yugoslavie şi pentru Rwanda, ca formulă alternativă la înfiinţarea acestora ca
măsură a Consiliului de Securitate al ONU în baza Capitolului VII din Carta ONU. „O asemenea
abordare...”, a afirmat Secretarul General al ONU în raportul său cu privire la înfiinţarea TPIY, „...
ar avea avantajul de a permite o examinare detaliată şi o elaborare a tuturor aspectelor
referitoare la stabilirea unui tribunal internaţional”. „De asemenea, această abordare..”, a
afirmat tot Secretarul General al ONU, „... va permite statelor participante la negocierea şi
încheierea tratatului, exerciţiul deplin al voinţei lor suverane, în particular, manifestarea în sensul
de a fi parte sau nu la Statutul Curţii.”

De altfel, şi membrii CDI ONU au afirmat de mai multe ori că „un tratat ar reprezenta o
bază legală mai fermă pentru judecarea autorilor crimelor internaţionale”.

138
 Rezultatul Conferinţei diplomatice de la Roma din 1998 a răspuns tuturor acestor
susţineri şi s-a concretizat în adoptarea acestui mult disputat Statut al Curţii Penale
Internaţionale. Exercitarea voinţei politice a statelor participante la Conferinţă s-a manifestat
intens, efectul fiind înfiinţarea unei Curţi permanente, din nefericire mai puţin puternică decât ar
fi fost nevoie.

Aici a intervenit şi dorinţa de control asupra viitoarei Curţi, manifestată de către marile
puteri, care au simţit o anumită temere în a permite crearea unui organism puternic, care s-ar
putea aşeza la un moment dat împotriva intereselor lor politice.

Evident că, înfiinţarea CPI prin tratat a prezentat toate inconvenientele inerente unei
formule de acest gen, ceea ce s-a concretizat într-o anumită perioadă de timp necesară intrării în
vigoare a Statutului, şi nu în ultimul rând, într-un Statut care nu sprijină o Curte puternica,
permiţând Consiliului de Securitate al ONU suspendarea quasi discreţionară a procedurilor Curţii.

Dacă avem însă în vedere marea realizare pe care o reprezintă înfiinţarea Curţii, precum
şi faptul că înfiinţarea ei are la bază consensul comunităţii internaţionale, se poate afirma că o
Curte mai puţin puternică şi complementară jurisdicţiilor naţionale este ceea ce comunitatea
internaţională şi-a dorit la momentul adoptării Statutului.

Până în prezent, numărul statelor care au ratificat Statutul este de 108 117. Dintre acestea,
30 sunt state africane, 14 din Asia, 16 din Europa de Est, 23 din America Latină şi Caraibe şi 25 din
Europa de Vest.

Curtea Penală Internaţională, prin Statutul său, aşa cum vom arăta în continuare, dispune
de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul
oricărui stat parte la Statut. Jurisdicţia Curţii este relativ restrânsă, constând iniţial din numai trei
crime, iar aceasta se referă numai la crimele de interes major pentru comunitatea internaţională.

Sediul Curţii este la Haga, în Olanda, fiind binecunoscut faptul că acest oraş are cea mai
bogată tradiţie juridică în domeniul internaţional, acesta fiind deja sediul Curţii Internaţionale de
Justiţie a Naţiunilor Unite, precum şi al Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie.
Pentru aceasta, Curtea a încheiat un Acord cu Guvernul olandez, care a fost aprobat de adunarea
statelor părţi şi încheiat de către preşedintele Curţii în numele său.

În urma ratificării Statutului de către Parlamentele statelor semnatare, Curtea Penală

Internaţioanlă devine o anexă a jurisdicţiei penale naţionale, făcând parte integrantă din
legislaţia naţională. Rezultă de aici că ea nu încalcă suveranitatea naţională şi nici nu trece peste
competenţa sistemelor judiciare naţionale care au dreptul să investigheze şi să judece crimele
internaţionale. Se poate spune că jurisdicţia penală naţioanlă are prioritate asupra jurisdicţiei
Curţii, rolul acesteia fiind de a o completa. Supremaţia sistemelor juridice naţionale reiese şi din
alte prevcederi ale Statutului, asfel că toate cererile Curţii cu privire la cooperare, inclusiv cele în
vederea arestării sau predării unui acuzat, precum şi aducerii de probe sunt soluţionate de către
sistemele judiciare naţionale.

117
La 13 ianuarie 2009. Acestea sunt: Afganistan, Africa de Sud, Albania, Andora, Antigua şi Barbuda, Argentina, Australia, Austria,
Barbados, Belgia, Belize, Benin, Bolivia, Bosnia şi Herţegovina, Botswana, Brazilia, Bulgaria, Burkina Faso, Burundi, Cambodia, Canada,
Republica Central Africă, Ciad, Cipru ,Columbia, Comore, Congo, Insulele Cook, Coreea, Costa Rica, Croaţia, , Danemarca, Djibouti,
Dominica, Republica Dominicană, Ecuador, Elveţia, Estonia, Fiji, Finlanda, Franţa, Gabon, Gambia, Georgia, Germania, Ghana, Grecia,
Guineea, Guyana, Honduras, Iordania, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Kenia, Letonia, Lesotho, Liberia, Liechtenstein, Lituania, Luxembourg,
Macedonia, Madagascar, Malawi, Mali, Malta, Marea Britanie, Insulele Marschall, Mauritius, Mexic, Mongolia, Muntenegru, Namibia, Nauru,
Noua Zeelandă, Niger, Nigeria, Norvegia, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Portugalia, România, Saint Kitts and Nevis, Saint
Vincent and the Grenadine, Samoa, San Marino, Senegal, serbia, Sierra Leone, Slovacia, Spania, Surinam, Suedia, Tadjikistan, Tanzania,
Timor-Leste, Trinidad şi Tobago, Uganda, Ungaria, Uruguay, Venezuela, Zambia.
139
 Din acest moment putem vorbi despre Curtea Penală Internaţională ca fiind un subiect de
drept internaţional, binenţeles în forma unei organizaţii internaţionale, deoarece îndeplineşte
anumite criterii de determinare a calităţii de subiect de drept internaţional. Analizând cele
arătate, rezultă că această Curte Penală Internaţională a fost creată în baza unui tratat
multilateral – Statutul de la Roma. În continuare, se poate afirma că organizaţia internaţională
Curtea Penală Internaţională are o structură organizatorică bine delimitată, care cuprinde organe
specializate, precum şi organe plenare, în vederea funcţionării într-un domeniu specializat al
relaţiilor internaţionale – realizarea justiţiei internaţionale penale.

Referitor la criteriul distincţiei între statele membre ale organizaţiei internaţionale şi

organizaţia însăşi, acesta este în mod evident îndeplinit în cazul CPI, după cum rezultă din chiar
dispoziţiile Statutului, referitoare la independenţa de care se bucură organele Curţii care au
personal independent şi nu se supun instrucţiunilor statelor membre.

Din punct de vedere al personalităţii juridice a CPI, aceasta este confirmată de dispoziţiile
art.4 parag. 1 din Statut, care prevede : „Curtea va avea personalitate juridică.” Acest articol se
referă la ambele tipuri de personalitate juridică specifice unei organizaţii internaţioale, de drept
intern şi de drept internaţional public.

Cu privire la ultimul dintre criterii, ce serveşte la calificarea unei entităţi ca o organizaţie

internaţională interguvernamentală, şi anume legalitatea scopurilor, realizarea lui, în cazul CPI, ca
organizaţie internaţională, rezultă cu claritate din preambulul Statutului. Acesta reafirmă, pe de o
parte, scopurile şi principiile Cartei ONU ca scopuri călăuzitoare în activitatea oricărei organizaţii
internaţionale, iar pe de altă parte, scopurile specifice activităţii CPI ca instituţie internaţională
judiciară118, demostrat fiind faptul că Statutul o codificarea a dreptului internaţional în materie.

Din coroborarea criteriilor menţionate mai sus, putem afirma cu certitudine că entitatea
CPI, înfiinţată prin Statutul de la Roma, este o organizaţie internaţională interguvernamentală de
sine stătătoare, cu personalitate juridică proprie, aflată într-o relaţie specială.

A fost creat un Comitet Pregătitor care are misiunea de a întocmi un Proiect de Reguli de
Procedură şi Probaţiune în concordanţă cu prevederile Statutului, deosebit de important pentru
fixarea în concret a cadrului procesual în acre are loc instrumentarea unei cauze aflate în
competenţa Curţii. Acest Comitet Pregătitor va elabora şi un ansamblu de norme destinate
definirii Elementelor crimelor, care vor avea rolul de a sprijini Curtea în interpretatrea şi definirea
crimelor aflate în competenţa sa, datorită faptului că în textul Statutului se regăsesc doar
enunţate.

Statutul conţine o Parte generală care tratează printre altele Principiul legalităţii şi pe cel
al răspunderii penale, reglementând instituţia exonerării de răspunderea penală şi o Parte
specială care defineşte crimele care intră sub jurisdicţia Curţii. De asemenea, include multe
domenii de drept penal şi internaţional cum ar fi Drept procesual penal, instituţia extrădării,
Drept internaţional umanitar, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

1.2. Relaţia dintre Curtea Penală Internaţională şi O.N.U.

Curtea Penală Internaţională este o instituţie jurisdicţională independentă. Cu toate

acestea, scopurile sale sunt strâns relaţionate cu cele ale ONU. De altfel, aşa cum rezultă din

118
Dintre aceste scopuri putem menţiona: reprimarea celor mai grave crime care privesc ansamblul comunităţii internaţionale, prin măsuri luate
în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale, înlăturarea impunităţii autorilor acestor crime şi cooperarea interstatală pentru
prevenirea unor noi crime.
140
definiţie, Curtea va contribui la pregătirea jurisdicţiilor naţionale pentru a investiga şi a pedepsi
săvârşirea celor mai grave crime, care aduc atingere comunităţii internaţionale în ansamblu.

Aşa cum rezultă din Statut, relaţia dintre Curte şi ONU va fi stabilită printr-un Acord,
aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi încheiat apoi de către preşedintele Curţii în numele
acesteia.

Consiliul de Securitate, ca organ principal al ONU, are responsabilitatea de a menţine

pacea şi securitatea internaţională şi de a adopta în acest sens măsuri în vederea prevenirii şi
înlăturării ameninţărilor împotriva păcii şi în vederea reprimării oricăror acte de agresiune sau
altor încălcări ale ordinii internaţionale. De asemenea, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu
principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional să aplaneze ori să rezolve diferendele sau
situaţiile cu caracter internaţional care ar putea duce la încălcarea păcii, ceea ce relevă relaţia
substanţială dintre Curte şi Consiliul de Securitate.

În acest sens, Consiliul de Securitate, care îşi desfăşoară activitatea potrivit Capitolului VII
din Carta ONU, poate sesiza Curtea cu o cauză în care una sau mai multe crime aflate sub
jurisdicţia acesteia par a fi fost săvârşite. Acesta poate acţiona în acest sens chiar dacă statul de
cetăţenie al făptuitorului nu este parte la Statutul Curţii.

Conform dispoziţiilor Cartei, Consiliul de Securitate poate adopta măsuri de securitate

pentru toate statele membre ale Naţiunilor Unite. În acest sens poate solicita şi Curţii
suspendarea activităţii sale, pe o perioadă de 12 luni, dacă adoptă o rezoluţie în acest sens. Pe
cale de consecinţă, nici o anchetă, judecată sau condamnare nu poate fi iniţiată sau pusă în
executare, conform Statutului, în timpul celor 12 luni ulterioare datei la care Consiliul de
Securitate a adresat o asemenea cerere Curţii.

De asemenea, Consiliul de Securitate poate obliga un stat care nu este parte la Statut, să
accepte jurisdicţia Curţii, sau poate determina un stat parte să renunţe la jurisdicţia naţională cu
privire la un anumit caz, în beneficiul jurisdicţiei Curţii.

Luând în considerare cele expuse, se poate afirma că în contextul internaţional Consiliul

de Securitate al ONU are un rol extrem de important în susţinerea activităţii şi eficacităţii Curţii.

1.3. Legea aplicabilă

Statutul de la Roma reglementează legea aplicabilă crimelor internaţionale, care vor fi

judecate de către Curtea Penală Internaţională. Astfel, în judecarea cauzelor aduse spre
soluţionare, Curtea aplică prevederile Statutului, ale Convenţiilor de la Geneva privind dreptul
internaţional umanitar, precum şi alte convenţii şi cutuma internaţională. Datorită caracterului
penal al cauzelor, sunt de asemenea, aplicabile principiile generale ale dreptului penal
(legalitatea incriminării şi a pedepsei, neretroactivitatea legii penale, răspunderea penală
individuală).

Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie este cel după care se ghidează şi
Statutul de la Roma. În conformitate cu acesta Curţii Penale Internaţionale i se cere să aplice, în
primul rând, normele pe care le conţin Statutul în sine, Elementele Crimelor şi Regulile de
procedură şi dovezi ale Curţii. În al doilea rând Curţii i se cere să aplice tratate, principii şi reguli
ale dreptului internaţional, inclusiv principiile dreptului privind conflictele armate cu caracter
internaţional, atunci când ele pot fi aplicate.

141
 În cazul în care cele două categorii de norme sunt absente, Curtea trebuie să aplice
principii generale de drept, derivate din legile naţionale ale diferitelor sisteme judiciare din lume,
inclusiv legile naţionale ale statelor care, în mod normal ar avea jurisdicţie asupra crimei
respective. Trebuie precizat că aceste principii generale trebuie aplicate, numai atunci când sunt
în conformitate cu dispoziţiile Statutului şi cu normele şi regulile dreptului internaţional.

O altă posibilitate de aplicare a principiilor şi regulilor de drept este aceea a propriei

jurisprudenţe. Astfel, Curtea poate face referire la unele din hotărârile sale anterioare, atunci
când este nevoită să aplice anumite dispoziţii ale Statutului într-un mod mai restrictiv decât
numite tratate internaţionale..

Aplicarea şi interpretarea legilor, din toate sursele menţionate, trebuie să se facă în

conformitate cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, general recunoscute pe plan
internaţional, fără deosebire de sex, vârstă, rasă, culoare, limbă, religie,etnie, naţionalitate,
opinie politică sau stare materială, datorită faptului că la Curtea Penală Internaţională se judecă
diferite crime comise de către indivizi,( genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război),
fapt indicat şi în Statutul de la Roma.

1.4. Elementul material şi elementul psihic al răspunderii penale

Elementul material reprezintă acţiunea sau inacţiunea prin care este săvârşită o faptă
prevăzută ca fiind interzisă (crimă) de norma internaţională, iar elementul psihic este reprezentat
de intenţia persoanei care săvârşeşte actul interzis.

Din punct de vedere al elementului material, conform art.25 din Statutul Curţii Penale
Internaţionale, o persoană răspunde penal pentru o crimă ce intră sub jurisdicţia Curţii, dacă:

- săvârşeste o astfel de crimă individual, împreună cu o altă persoană, sau

prin intermediul unei alte persoane, indiferent dacă acea persoană este
responsabilă penal;
- ordonă, solicită sau determină săvărşirea unei astfel de crime, care are loc
sau se presupune a avea loc;
- în scopul facilitării săvârşirii unei astfel de crime, ajută, tăinuieşte sau
sprijină, în orice alt mod, săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei
crime, inclusiv furnizarea mijloacelor necesare în vederea comiterii ei;
- contribuie, în mod intenţionat, în orice alt mod, la comiterea sau tentativa
de comitere a unei astfel de crime de către un grup de persoane care au
unn ţel comun; această contribuţie trebuie să ca scop continuarea
activităţilor criminale ale grupului sau să se realizeze prin cunoaşterea
intenţiei grupului de a comite asemenea crime;
- incită, în mod direct şi public, alte persoane la comiterea genocidului;
- încearcă să comită o astfel de crimă, prntr-o acţiune al cărei început este
cosiderabil, însă crima nu este săvârşită, din cauza unor circumstanţe
idependente de voinţa acelei persoane.
Pe de altă parte, referidu-ne la elementul psihic, pentru ca persoana să răspundă penal şi
să intre sub jurisdicţia Curţii, actele din cadrul elementului material trebuie să fie săvârşite cu
intenţie şi cu bună ştiinţă. În acest sens, Statutul dezvoltă bazele excluderii răspunderii
penale.Astfel, în conformitate cu prevederile sale, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt:

- legitima apărare;
- bolile psihice care împiedică conştientizarea caracterului infracţional al
faptei;
142
 - starea de intoxicaţie provocată în mod involuntar care împiedică
conştientizarea caracterului infracţional al faptei;
- constrângerea prin ameninţarea cu moartea sau atingerea gravă a
integrităţii fizice;
- comiterea crimei de către alte persoane;
- alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea Curţii.

2. Admisibilitatea unui caz

Conform art.17 din Statut, Curtea trebuie, în primul rând, să hotărască admisibilitatea sau
inadmisibilitatea unui caz. Astfel, un caz nu poate fi admis, atunci când:

1) cazul este investigat de către un stat care are jurisdicţie asupra lui,
exceptând situaţia în care statul nu este capabil sau refuză să efectueze ancheta sau
urmărirea;
2) cazul a fost investigat de un stat care are competenţă asupra lui şi acesta a
hotărât să nu acţioneze în justiţie persoana respectivă, în afară de cazul în care o
astfel de hotărâre este rezultatul refuzului sau incapacităţii statului de a duce la bun
sfârşit demersul;
3) persoana respectivă a fost deja judecată, iar un proces nu este permis
conform art.20, par.3;
4) cazul nu este suficient de grav pentru a justifica o altă acţiune a Curţii.
Adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale nu a fost posibilă decât prin afirmarea
principiului de complementaritate al competenţei Curţii în raport cu cele ale jurisdicţiilor
naţionale. Aşadar, numai atunci când statul nu este în măsură să acţioneze, Curtea poate să-şi
justifice competenţa.

Admisibilitatea unui caz poate fi solicitată de:

- inculpat sau persoana pe numele căreia a fost eliberat un mandat de

arestare;
- un stat cu jurisdicţie asupra cazului;
- un stat la care se solicită acceptarea jurisdicţiei, conform art.12 din Statut.
Admisibilitatea unui caz sau competenţa Curţii poate fi solicitată numai o singură dată, de
către orice persoană sau stat din cele mai sus menţionate, înainte sau la începutul procesului. În
cazuri excepţionale, Curtea poate acorda solicitarea de mai multe ori, sau după încetarea
procesului.

Dacă o solicitare de admisibilitate a unui caz este adresată de un stat, Procurorul are
obligaţia să suspende ancheta până la decizia Curţii.

În cazul în care un proces este pe rol, procurorul poate solicita autorităţilor Curţii
prerogativa de a continua investigarea, pentru a putea păstra probele, în următoarele situaţii:

- atunci când există o posibilitate mică de a obţine probe importante sau un

risc semnificativ ca acestea să nu poată fi disponibile ulterior;
- pentru a finaliza declaraţiile sau mărturiile martorilor, începute anterior;
- pentru a împiedica sustragerea de la judecată a unei persoane pe numele
căreia s-a emis, deja, un mandat de arestare.
În situaţia în acre Curtea a hotărât că un caz nu este admis, procurorul mai poate înainta
Curţii o cerere de revizuire a hotărârii, atunci când este convins că au apărut noi fapte
semnificative sau schimbări de circumstanţe.

143
3. Principiile generale ale legii penale

Principiile generale ale legii penale sunt considerate norme de bază ce trebuie
respectate de către Curtea Penală Internaţională, în vederea stabilirii răspunderii penale
individuale, dar şi pentru excluderea ei.

Statutul Curţii prevede principiile generale cele mai importante ale deptului penal, după
cum urmează:

Principiul non bis in idem

Acest principiu fundamental este aici consacrat astfel: „Curtea nu va putea să

interogheze o persoană, cu privire la acţiuni care au format bazele unei crime, pentru care a fost
condamnată sau achitată”.

Principiul nullum crimen sine lege

Acest principiu, al legalităţii, care se află în vigoare în marea majoritate a sistemelor

judiciare, trebuie interpretat în mod strict, iar în caz de incertitudine chiar şi în favoarea
persoanei anchetate, urmărite sau condamnate.

Conform acestui principiu, o persoană nu poate răspunde penal în baza acestui Statut, în
afară de cazul în care comportamentul în cauză constituie, în momentul în care se produce, o
crimă care intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale.

În plus, Statutul stipulează că definiţia unei crimeva fi strict interpretată şi nu va fi

extinsă prin analogie, iar în caz de ambiguitate, definiţia va fi interpretată în favoarea persoanei
investigate, acuzate sau condamnate. Pentru aceasta, Curtea asigură că discreţia interpretativă a
Judecătorului este menţinută în limitele Statutului, adică în cele stabilite de statele care l-au
negociat.

Principiul nulla poena sine lege

Articolul 23 din Statut prevede faptul că o persoană condamnată de către Curte poate fi
pedepsită numai în concordanţă cu termenii Statutului. Este vorba aici de confirmarea
principiului legalităţii pedepsei, sub un alt aspect, şi anume acela al pronunţării pedepsei.

Principiul neretroactivităţii legii penale

Neretroactivitatea legii penale este un principiu consacrat în dreptul penal, care se

aplică şi în cazul dreptului internaţional. De aceea, conform caracterului său, trebuie aplicat
obligatoriu atât de instanţele naţionale, cât şi de cele internaţionale.

Statutul Curţii Penale Internaţionale prevede în art.24 faptul că nici o persoană nu va fi

responsabilă penal pentru acţiunile săvârşite anterior intrării în vigoare a Statutului.

În cazul în care un tratat internaţional este revizuit, principiul mai sus enunţat
presupune o excepţie admisă, în mod tradiţional, şi anume aceea de aplicare imediată persoanei
anchetate, urmărite sau condamnate a dispoziţiilor legale noi, dacă se constată că acestea sunt
mai favorabile pentru persoana respectivă.

Crimele care sunt în competenţa Curţii nu sunt supuse niciunui statut de restricţii, adică
sunt imprescriptibile, aşa cum rezultă şi din prevederile Convenţiei privind imprescriptibilitatea
Crimelor de Război şi a Crimelor împotriva Umanităţii din data de 26 noiembrie 1968, intrată în
vigoare la data de 11 noiembrie 1970.

144
 Principiul răspunderii penale individuale

Tratatul de Pace de la Versailles din data de 28 iunie 1919 este primul tratat
internaţional care consacră răspunderea penală individuală, prin inculparea în mod public a
Împăratului Germaniei, Wilhelm II de Hohenzollern, pentru ofensa supremă adusă moralei
internaţionale şi a inviolabilităţii tratatelor.

Astfel, conform prevederilor art.25 din Statut, Curtea va avea competenţă asupra
persoanelor fizice care au comis crime aflate în jurisdicţia ei, putându-le impune răspunderea
penală individuală şi, bineînţeles, să le supună unor pedepse.

Statutul nu face nici o referire la persoanele juridice, fie ele State, companii sau altele de
acest gen, cu toate că ultimul paragraf al art.25 reprezintă afirmarea unui principiu fundamental
al dreptului internaţional penal şi anume, principiul răspunderii penale a unui stat, care stă la
baza relaţiilor internaţionale.

Cu toate că unele state ar fi dorit, pentru stabilirea răspunderii penale, o vârstă minimă
sub 18 ani şi ar fi vrut ca şi Curtea să poată acuza un minor, articolul 26 din Statut stipulează că
persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani, la momentul presupusei săvârşiri a unei crime,
aflată sub jurisdicţia Curţii, sunt excluse din sfera de competenţă a acesteia, rămânând în grija
legilor naţionale tragerea la răspundere a minorilor.

Prevederile Statutului se vor aplica, în mod egal, tuturor persoanelor, fără a diferenţia
pe baza capacităţii oficiale. Aşadar, această capacitate oficială, fie în calitate de şef al statului sau
al Guvernului, fie un membru al Guvernului sau Parlamentului, nu va scuti, în nici un caz, o
persoană de răspundere penală şi nici nu va constitui motiv de reducere a pedepsei. Rezultă de
aici că nu i se poate interzice Curţii exercitarea jurisdicţiei asupra persoanelor oficiale ale unor
state părţi, pe baza imunităţii sau regulilor speciale de procedură atribuite poziţiilor oficiale ale
acestora, fie ele în conformitate cu legea naţională sau internaţională.

Referitor la şefii militari şi ceilalţi superiori ierarhici, Statutul stabileşte o distincţie între
aceştia, în sensul că în cazul şefilor militari Statutul oferă garanţii criteriului prevăzut în art.7 din
Statutul Tribunalului de la Nürnberg, unde un şef militar era răspunzător penal atunci când ştia
sau, în funcţie de circumstanţe, ar fi trebuit să ştie că forţele militare aflate în subordinea sa au
comis sau vor comite crime şi că, în consecinţă, nu a luat măsurile necesare şi raţionale posibile
penru a împiedica executarea lor sau nu le-a raportat ulterior autorităţilor competente, în
scopul finalizării anchetei.

4. Procedurile Curţii

Procedura în faţa Curţii se desfăşoară pe mai multe etape, astfel:

a) sesizarea Procurorului Curţii;

b) procedura în faţa autorităţilor statului naţional;
c) procedura în faţa Camerei Preliminare;
d) procedura în faţa Camerei de Primă Instanţă;
e) pronunţarea sentinţei;
f) procedura în faţa Camerei de Apel.
Curtea poate fi sesizată în următoarele moduri:

- prin sesizarea Procurorului de către un stat parte;

- prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;

145
 - prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legătură cu
săvârşirea unei infracţiuni.
Conform art.14 din Statut, statul parte solicită Procurorului să investigheze cazul în
scopul acuzării uneia sau mai multor persoane de săvârşirea unor crime care sunt de
competenţa Curţii.

Consiliul de Securitate al ONU poate să sesizeze cu astfel de cauze Procurorul, atunci

când acesta acţionează în conformitate cu dispoziţiile Capitolului VII din Carta ONU, fapt ce
determină ca rezoluţiile Consiliului să se aplice şi statelor care nu sunt părţi ale Statutului.

Potrivit dispoziţiilor art.13 paragraf c din Statut, Curtea îşi poate exercita jurisdicţia şi în
cazurile în care Procurorul a iniţiat o investigaţie pe cont propriu, pe baza informaţiilor primite
referitoare la crimele care ţin de competenţa acesteia. Aceasta înseamnă că se asigură
funcţionalitatea Curţii atunci când alte motive ar împiedica statele părţi sau Consiliul de
Securitate al ONU să sesizeze astfel de situaţii Curţii.

În continuare, Procurorul, după ce evaluează informaţiile ce au fost comunicate, va

declanşa o anchetă, în afară de cazul în care acesta consideră că nu există o bază rezonabilă
pentru a acţiona conform art.15 din Statut.

Dacă în timpul derulării anchetei, Procurorul concluzionează că nu există o bază

suficientă pentru urmărire, el va informa Camera Preliminară despre concluzia sa şi motivele
acesteia. La cererea statului parte, vizată de art.14, sau a Consiliului de Securitate al ONU, într-
un caz conform art.13, Camera Preliminară poate revizui o decizie a Procurorului de a nu acţiona
şi poate solicita acestuia să reexamineze acea decizie.

Dacă Procurorul hotărăşte că există o bază rezonabilă pentru a acţiona, existând

suficiente motive considerabile pentru a crede că o anchetă ar servi intereselor justiţiei, el este
obligat să informeze Camera Preliminară.

De asemenea, Procurorul poate să solicite arestarea persoanei, măsură pe care o

dispune Camera Preliminară, pe baza formării convingerii că sunt motive rezonabile de a crede
că persoana în cauză a comis crima şi că arestarea este necesară pentru a garanta prezenţa
acesteia în faţa instanţei, împiedicarea obstrucţionării anchetei, precum şi a comiterii unei alte
crime.

Statul parte, care primeşte cererea de arestare, trebuie să ia imediat măsuri pentru
punerea în executare a cererii, conform propriei legislaţii şi statutului Curţii.

Persoana arestată este imediat deferită autorităţilor judiciare competente ale statului
de detenţie, care va verifica dacă mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea persoană, dacă
procedura de arestare a fost respectată, şi dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauză.

De asemenea, aceasta are dreptul de a solicita punerea în libertate provizorie, cererea

fiind examinată de autoritatea competentă a statului de detenţie, decizia finală aparţinând, însă,
Camerei Preliminare.

Într-un termen rezonabil, după predarea persoanei către Curte sau înfăţişarea sa
voluntară în faţa acesteia, Camera Preliminară va ţine o şedinţă pentru a confirma învinuirile pe
care Procurorul înţelege să se bazeze pentru a cere trimiterea în judecată. Această şedinşă se
desfăşoară în prezenţa Procurorului şi a persoanei care face obiectul anchetei sau a urmăririi,
precum şi a avocatului acesteia. În absenţa celui interesat, dacă este prezent un apărător,
Camera Preliminară poate ţine o audienţă pentru a confirma acuzaţiile.

146
 Odată început, procesul se desfăşoară la sediul Curţii, în prezenţa acuzatului. Dacă se
hotărăşte altfel, procesul se va putea desfăşura şi în alte locaţii.

Camera Preliminară, deţinând copia integrală a dosarului cauzei, va decide, în funcţie de

consistenţa sa şi a probelor care vor fi prezentate de către părţi, dacă va trimite acuzatul în faţa
unei Camere de Primă Instanţă, pentru a fi judecat. Această procedură nu va fi condusă de către
Procuror, ci de un Judecător.

Trecând în următoarea fază a procesului, în cazul verdictului de vinovăţie, Camera de

Primă Instanţă va stabili pedeapsa ce va fi aplicată, ţinând seama de concluziile şi de probele
pertinente prezentate în cadrul procesului.

Curtea poate pronunţa împotriva unei persoane declarată vinovată, o sentinţă de

condamnare de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extremă gravitate,
închisoarea pe viaţă. De asemenea, pedeapsa închisorii poate să se cumuleze cu obligarea la
plata unei amenzi, precum şi cu confiscarea profiturilor şi bunurilor câştigate, în mod direct sau
indirect, prin săvârşirea crimei, fără a prejudicia drepturile terţilor de bună credinţă.

Camera de Primă Instanţă pronunţă o hotărâre de condamnare, ce poate să facă

obiectul apelului. Apelul poate fi făcut atât de condamnat cât şi de Procuror, bazându-se pe o
eroare de procedură, eroare de fapt sau de drept sau orice alte motive care ar afecta
corectitudinea procedurilor sau a deciziei.

Hotărârea Camerei de Apel se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, în şedinţă

publică şi este motivată, iar executarea sentinţelor de condamnare la pedeapsa cu închisoarea
se realizează pe teritoriul statului desemnat de Curte, dar numai dintre acelea care s-au
declarate dispuse să primească condamnaţi.

CURSUL NR. 9

Organizarea şi administrarea Curţii Penale Internaţionale

Planul cursului:

147
1. Sediul Curţii şi modul de organizare

2. Judecătorii Curţii Penale Internaţionale

3. Preşedinţia, Secţiile şi Camerele Curţii

4. Biroul Procurorului

5. Grefa şi personalul Curţii Penale Internaţionale

6. Privilegii şi imunităţi, salarii, indemnizaţii şi onorarii ale magistraţilor şi ale personalului Curţii
Penale Internaţionale

7. Înlăturarea din funcţie şi măsurile disciplinare

8. Limbile oficiale şi de lucru ale Curţii

1. Sediul Curţii şi modul de organizare

Conform art.3 din Statut, statul gazdă al Curţii este Olanda, respectiv capitala acesteia,
Haga. Acest oraş a fost desemnat drept gazdă al Curţii deoarece are cea mai bogată tradiţie
juridică în domeniul internaţional, fiind bine ştiut faptul că acesta este deja sediul Curţii
Internaţionale de Justiţie a Naţiunilor Unite, cât şi a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavie. În acest scop Curtea a încheiat cu guvernul olandez un acord privind sediul, acord ce
a fost aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi încheiat de Preşedintele Curţii, în numele acesteia.
Această Convenţie va avea ca misiune delimitarea dreptului de organizare şi de control al Curţii
în perimetrul amplasamentului său.

Exerciţiul funcţiilor şi competenţelor Curţii pot fi duse la îndeplinire pe teritoriul oricărui

stat semnatar şi, prin acord special, pe teritoriul oricărui alt stat. De asemenea, şedinţele Curţii
pot fi ţinute în altă parte decât la sediul Curţii.

Tot printr-un acord aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi semant de preşedintele Curţii
în numele acesteia, Curtea se află în legătură cu sistemul O.N.U.

Potrivit dispoziţiilor art.34 ale Statutului, Curtea are următoarea srtuctură

organizatorică:

- Preşedinţia;
- Secţia de Apel;
- Secţia de Primă Instanţă;
- Secţia Preliminară;
- Biroul Procurorului;
- Grefa.

2. Judecătorii Curţii Penale Internaţionale

Curtea Penală Internaţională are în componenţă un număr de 18 judecători 119, care sunt
aleşi pentru mandate de 3, 6 sau 9 ani prin vot secret de către Adunarea Statelor Părţi. În
perioada 03-07 februarie 2003 au fost organizate la New York alegeri pentru mandate de 3, 6,
respectiv 9 ani, iar în perioada 26-27 ianuarie 2006, tot la New York au fost aleşi 6 judecători
119
În prezent aceştia sunt în număr de 16, după cum urmează: Philippe Kirsch - Canada, Akua Kuenyehia - Ghana, René Blattman - Bolivia,
Claude Jorda - Franţa, Georghios Pikis - Cipru, Elizabeth Odio Benito – Costa Rica, Navanethem Pillay – Africa de Sud, Sang-Hyun Song –
Corea, Hans-Peter Kaul – Germania, Mauro Politi – Italia, Erkki Kourula – Finlanda, Fatoumata Dembele Diarra – Mali, Anita Ušacka –
Letonia, Sir Adrian Fulford – Marea Britanie, Sylvia Steiner – Brazilia, Ekaterina Trendafilova - Bulgaria.
148
pentru un mandat de 9 ani.Numărul acestora este mai ridicat decât numărul magistraţilor care
fac parte din Curtea Internaţională de Justiţie, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavia sau Tribunalul Penal pentru Rwanda şi poate varia în funcţie de necesitatea extinderii
sau reducerii activităţii Curţii.

Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care se bucură de o înaltă consideraţie morală,
caracterizate prin imparţialitate şi integritate şi care îndeplinesc condiţiile în statele lor pentru a
exercita cele mai înalte funcţii judiciare. Fiecare candidat trebuie să aibă competenţă în drept şi
procedură penală şi experienţa necesară în procedura penală ca judecător, procuror, avocat sau
o altă funcţie similară ori să aibă competenţă în domenii ale dreptului internaţional, cum ar fi
dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului, precum şi o experienţă îndelungată într-o
profesie juridică relevantă pentru activitatea Curţii. O altă condiţie este aceea că toţi candidaţii
trebuie să cunoască şi să vorbească fluent una din limbile de lucru ale Curţii, respectiv limba
engleză sau franceză.

În procesul de alegere a judecătorilor, Statele Părţi, mai au în vedere reprezentarea

principalelor sisteme jurudice ale lumii, o reprezentare geografică echitabilă şi o reprezentare
echilibrată între bărbaţi şi femei. De asemenea, Statele părţi vor ţine seama de necesitatea de a
asigura prezenţa în cadrul Curţii a judecătorilor specializaţi în anumite domenii, inclusiv în
problemele legate de violenţa împotriva femeilor şi a copiilor, dar fără să se limteze la acestea .

Candidaţii sunt nominalizaţi de către Statele Părţi din rândul celor mai reputaţi
specialişti în domeniu. Ei trebuie să aibă cetăţenia Statelor Părţi la Statut, dar nu neapărat
cetăţenia statelor care îi propun. Fiecare Stat Parte în parte poate nominaliza un singur
candidat. Dacă persoana nominalizată are dublă cetăţenie este considerată a fi cetăţean al
statului în care îşi exercită în mod obişnuit drepturile sale civile şi politice.

Pe baza acestor propuneri se întocmesc două liste, una conţinînd candidaţi cu

competenţă în drept penal şi procedură penală şi una conţinând candidaţi cu competenţă în
domanii ale dreptului internaţional. Votul este secret, iar judecătorii aleşi vor fi aceia 18 care vor
obţine cel mai mare număr de voturi, dar cel uţin două treimi din voturile statelor părţi prezente
şi votante.

Înainte de preluarea prerogativelor judecătorii, procurorul, procurorii adjuncţi, grefierul

şi grefierul adjunct îşi vor lua, în şedinţă publică, angajamentul solemn de a-şi exercita atribuţiile
în deplină imparţialitate şi conştiinţă.

Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea funcţiilor lor şi au obligaţia de a nu se

angaja în activităţi care pot interfera cu funcţiile lor jurisdicţionale sau care pot afecta
încrederea în independenţa lor. De asemenea, ei trebuie să-şi exercite atribuţiile cu normă
întregă, la sediul Curţii.

Conform prevederilor art.41 din Statut, un judecător poate fi recuzat într-o cauză dacă el
a intervenit înainte, sub orice titlu, în această cauză în faţa Curţii sau într-o cauză penală conexă
la nivel naţional, în care persoana care face obiectul anchetei sau urmăririi este implicată. De
asemenea, un judecător poate fi recuzat dacă se dovedeşte că acesta are un interes personal în
cazul respectiv sau o legătură oarecare cu acest caz, de natură să pună sub semnul întrebării
imparţialitatea sa.

Preşedinţia poate să elibereze un judecător din funcţiile care i-au fost atribuite în
virtutea Statutului, la cererea sa, conform Regulamentului de Procedură şi de Probe.

149
3. Preşedinţia, Secţiile şi Camerele Curţii

Curtea Penală Internaţională este condusă de trei judecători, respectiv un Preşedinte şi

doi Vicepreşedinţi, abilitaţi în mod colegial cu buna administrare a Curţii. Aceştia sunt aleşi cu
votul majorităţii absolute a judecătorilor, pentru un mandat de 3 ani sau până la expirarea
mandatului lor de judecător. Dacă acest mandat se încheie mai devreme de 3 ani ei pot fi realeşi
o singură dată.

Vicepreşedinţii sunt mandataţi să-l înlocuiască pe preşedinte în cazurile în care acesta,

fiind recuzat nu-şi poate exercita funcţia.

Preşedenţia are drept sarcină asigurarea bunei administrării a Curţii, cu excepţia Biroului
Procurorului (cu care îşi va coordona activitatea) şi a poliţiei audierii. De asemenea, Presedinţia
poate îndeplinii şi alte funcţii, care îi sunt conferite de Statut.

Preşedintele Curţii Penale Internaţionale este judecătorul Philippe Kirsch din

Canada, iar vicepreşedinţi sunt judecătorii Akua Kuenyehia şi René Blattman din Ghana,
respectiv Bolivia.
Articolul 39 din Statut reglementează modul de organizare al Curţii şi completaeză art.34
alin.b, care distinge trei organe funcţionale în cadrul acesteia, şi anume:

- Secţia de Apel
- Secţia Primei Instanţe
- Secţia Preliminară.
După îndeplinirea procedurii privind alegerea judecătorilor, într-un timp cât mai scurt,
Curtea se va organiza în aceste trei secţii.

Numirea judecătorilor în cadrul Secţiilor se face luându-se în considerare natura

funcţiiilor Secţiei respective şi experienţa judecătorilor din cadrul Curţii, în aşa fel încât fiecare
Secţie să includă o proporţie corespunzătoare a specialiştilor în drept penal şi procedură penală
şi drept internaţional. De menţionat aici faptul că Secţia Preliminară şi Secţia de Primă Instanţă
sunt alcătuite în mod predominant din judecători cu experienţă în procesele penale.

Dispoziţiile art.39 precizează, de asemenea, componeţa fiecărei Secţii. Astfel, Secţia de

Apel este compusă din Preşedintele Curţii şi alţi 4 judecători, iar celelalte două Secţii sunt
alcătuite, fiecare în parte, din cel puţin 6 judecători. Funcţiile judiciare ale Curţii sunt exercitate
în cadrul fiecărei Secţii prin Camere.

Camera de Apel este compusă din toţi judecătorii Secţiei de Apel. Funcţiile Camerei
Preliminare sunt exercitate fie de 3 judecători ai Secţiei Preliminare, fie de un singur judecător
de la această secţie, iar funcţiile Camerei de Primă Instanţă sunt exercitate de 3 judecători ai
Secţiei de Primă Instanţă.

Judecătorii numiţi la Secţia de Apel vor funcţiona în cadrul acesteia pe toată durata
mandatului lor.Judecătorii numiţi în cadrul Secţiei de Primă Instanţă şi a secţiei Preliminare vor
funcţiona pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea de a continua să funcţioneze peste termen,
până la încheierea oricărei cauze, care le-a fost încredinţată în aceste Secţii. Judecătorii numiţi în
cadrul Secţiei de Apel, îşi exercită, în mod exclusiv, atribuţiile numai în această secţie, în timp ce
judecătorii din cadrul celorlate două secţii îşi pot schimba locurile între ei, potrivit principiului
imparţialităţii, reafirmat în vederea exercitării atribuţiilor lor.

Secţia de Apel poate să confirme, să anuleze sau să revizuiască sentinţele adoptate de

Camerele Primei Instanţe, ceea ce dovedeşte că într-o ierarhie, pe care Statutul nu o realizează,
Secţia de Apel are cel mai important rol.
150
4. Biroul Procurorului

Biroul Procurorului acţionează în mod independent, fiind un organ distinct în cadrul

Curţii. Prin art.42 din Statut i se reglementează acestuia statutul şi atribuţiile, limitele autorităţii,
modalitatea de alegere şi recuzare, precizându-se de asemenea şi condiţiile cerute pentru
accederea la acest post.

Referitor la aceste condiţii, procurorul „trebuie să fie de o moralitate exemplară, de o

mare competenţă profesională şi să aibă o bogată experienţă în instrumentarea cazurilor de
crime şi a urmăririlor”. Pe lângă acestea, procurorul trebuie să cunoască şi să aibă o practică
curentă în cel puţin una dintre limbile de lucru ale Curţii.

Biroul Procurorului funcţioneză independent şi este responsabil cu primirea şi analiza

informaţiilor privind crimele care intră în competenţa Curţii, precum şi cu dirijarea investigaţiilor
şi urmărirea în faţa Curţii.

Biroul este condus de Procuror, care are puteri depline în privinţa conducerii şi
administrării, inclusiv în privinţa personalului,a facilităţilor şi a altor resurse ale departamentului.
Procurorul este asistat de unul sau mai mulţi procurori adjuncţi care sunt însărcinaţi cu
îndeplinirea oricăror măsuri cerute de procuror, în conformitate cu prevederile Statutului.
Procurorul şi adjuncţii săi vor avea naţionalităţi diferite.

Procurorul Curţii este ales prin vot secret de majoritatea absolută a membrilor Adunării
Statelor Părţi, pentru o perioadă de 9 ani, identică cu perioada mandatului judecătorilor şi nu
poate fi reales.

Funcţiile de Procuror şi de Procurori adjuncţi sunt incompatibile cu activităţile care le

pot dăuna sau care pot afecta încrederea şi independenţa lor, neputându-se angaja în nici o altă
activitate de natură profesională. De asemenea, Procurorul şi Procurorii adjuncţi nu vor putea
participa la soluţionarea nici unei cauze, în care imparţialitatea lor ar fi pusă, pe bună dreptate,
la îndoială, dintr-un motiv oarecare. Ei vor fi recuzaţi într-o cauză dacă au mai fost implicaţi în
acel caz în faţa Curţii sau într-un alt caz penal la nivel naţional implicând persoana care este
cercetată sau urmărită. Recuzarea poate fi cerută şi de către persoana care este cercetată sau
urmărită, în orice moment. Orice cerere de recuzare a Procurorului sau a Procurorilor adjuncţi
este dezbătută de Camera de Apel.

5. Grefa şi personalul Curţii Penale Internaţionale

Aspectele nejuridice ale administrării şi funcţionării Curţii sunt în sarcina Grefei, fără a
prejudicia funcţiile şi atribuţiile Procurorului. Grefa sau registratura Curţii este condusă de un
Grefier care este principalul funcţionar administrativ al său, exercitându-şi atribuţiile sub
autoritatea Preşedintelui Curţii.

Statutul Curţii prevede pentru acuparea unui post de Grefier sau de Grefier adjunct
exigenţa ca persoana respectivă să fie de o moralitate exemplară şi de o mare competenţă
profesională şi să aibă o excelentă cunoaştere şi o practică curentă în cel puţin una dintre limbile
de lucru ale Curţii.

Grefierul este ales prin vot secret de către majoritatea absolută a judecătorilor, la
recomandarea Adunării Statelor Părţi. La recomandarea Grefierului, dacă este necesar, în acelaşi

151
mod se alege şi un Grefier adjunct. Grefierul este ales pentru un mandat cu durata de 5 ani, fiind
reeligibil, fără limitarea numărului de mandate.

În art.43 par.6, unde este reglementată Grefa, se menţionează înfiinţarea unei Diviziuni
de Ajutor pentru Victime şi Martori , care va furniza măsuri de protecţie şi acorduri de securitate,
asistenţă şi consultaţă pentru martorii şi victimele care se prezintă în faţa Curţii şi va include
personal cu experienţă în traume, inclusiv traume produse în urma violenţelor sexuale.

Procurorul şi Grefierul vor numi personal califiact pentru a executa sarcinile de

îndeplinit, inclusiv anchetatorii în cazul Procurorului. În cazuri excepţionale, Curtea poate folosi
experienţa personalului nepermanent oferit de Statele Părţi, organizaţii interguvernamentale
sau neguvernamentale care să sprijine activitatea organelor Curţii, dar numai în conformitate cu
directivele stabilite de Statele Părţi.

Ţinând cont de principiile art.36, par.8, personalul Curţii va trebui să fie eficient,
competent şi integru. Conform par.3, Grefierul va elebora un Statut al personalului, care va
cuprinde condiţiile de numire, de remunerare şi de încetare a funcţiilor, statut ce trebuie
aprobat de Adunarea Statelor Părţi.

6. Privilegii şi imunităţi, salarii, indemnizaţii şi onorarii ale magistraţilor şi ale personalului

Curţii Penale Internaţionale

Pentru protecţia şi siguranţa personalului Curţii Penale Internaţionale şi pentru o mai

mare garanţie a abilităţii sale de a funcţiona, în mod efectiv, Statutul prevede că această
instituţie beneficiază pe teritoriul Statelor Părţi de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii
misiunii sale.

În acest sens, judecătorii, procurorul, procurorii adjuncţi şi grefierul, atunci când sunt
angajaţi în activităţile Curţii, se bucură de privilegiile şi imunităţile similare cu cele ale şefilor
misiunilor diplomatice şi vor continua, şi după expirarea mandatului, să deţină imunitatea
dobândită.

Privilegiile şi imunităţile acoperă responsabilitatea penală personală, în această ipoteză

imunitatea jurisdicţională fiind absolută.

Grefierul adjunct, personalul Biroului Procurorului şi cel al Grefei se bucură de

privilegiile, imunităţile şi facilităţile necesare exercitării funcţiei lor, în conformitate cu acordul
privind privilegiile şi imunităţile Curţii. Aceasta se va aplica într-o măsură egală şi avocaţilor,
experţilor,martorilor şi oricărei alte persoane care va fi solicitată să fie prezentă la sediul Curţii.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute în art.48, par.5 aceste privilegii şi imunităţi nu au un

caracter absolut şi definitiv, ele putând fi ridicate în conformitate cu principiile consacrate în
această privinţă, astfel:

- în cazul unui Judecător sau a unui Procuror prin decizia adoptată cu votul majorităţii
absolute a Judecătorilor;
- în cazul Grefierului, acestea pot fi ridicate de către Preşedinte;
- în cazul Procurorilor adjuncţi şi a personalului Biroului procurorului, de către
Procuror;
- în cazul Grefierului adjunct şi al personalului Grefei, de către Grefier.

152
 Conform deciziei Adunării Statelor Părţi, judecătorii, procurul, procurorii adjuncţi,
grefierul şi grefierul adjunct primesc salarii, indemnizaţii şi onorarii, care nu vor fi reduse pe
timpul unui mandat.

7. Înlăturarea din funcţie şi măsurile disciplinare

Prevederile art.46 din Statut, precizează condiţiile în care un judecător, un procuror, un

procuror adjunct, un grefier sau un grefier adjunct pot fi eliberaţi din funcţie, fie din cauza
săvârşirii unor fapte grave sau a unei abateri grave de la obligaţiile care le-au fost impuse prin
dispoziţiile Statutului, fie din cauza incapacităţii acestora de a-şi exercita atribuţiile.

Decizia înlăturării din funcţie revine Adunării Statelor Părţi, care, prin vot secret va hotărî
astfel:

- în cazul unui Judecător, cu majoritate de două treimi a Statelor Părţi, la

recomandarea adoptată de majoritate de două treimi a celorlaţi judecători;
- în cazul Procurorului, cu majoritatea absolută a Statelor Părţi;
- în cazul Procurorului adjunct, cu majoritatea absolută a Statelor Părţi, la
recomandarea Procurorului.
Înlăturarea din funcţie a Grefierului sau Grefierului adjunct ţine de atribuţiile
judecătorilor, care decid prin majoritate absolută.

Dispoziţiile art.47 din Statut stipulează faptul, că pe lângă modalităţile de eliberare din
funcţie a magistraţilor şi a personalului auxiliar, există şi anumite măsuri disciplinare care îi
vizează pe aceştia, atunci când în exercitarea atribuţiilor lor săvârşesc o eroare de o importanţă
mai mică decât cea menţionată la art. 46 sau o neîndeplinire nesemnificativă a obligaţiilor sale.

Sancţiunile care se vor impune în aceste situaţii vor fi definitivate de Regulamentul de

Procedură şi de Probe.

8. Limbile oficiale şi de lucru ale Curţii

Statutul Curţii Penale Internaţionale face distincţie între limbile oficiale şi limbile de
lucru. Astfel, limbile oficiale ale Curţii sunt araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola.
Aceasta înseamnă că toate hotărârile Curţii şi alte decizii de soluţionare a problemelor
fundamentale vor fi publicate în aceste limbi.

Limbile de lucru sunt engleza şi franceza, urmând a fi stabilite prin Regulile de procedură
şi probă situaţiile în care alte limbi oficiale vor fi utilizate ca limbi de lucru. De asemenea, la
cererea justificată a unei părţi, la o procedură Curtea poate autoriza folosirea altei limbi decât
cele de lucru.

153
 CURSUL NR. 10
Competenţa Curţii Penale Internaţionale

Planul cursului:
1. Competenţa ratione loci
2. Competenţa ratione temporis
3. Competenţa ratione personae
4. Competenţa ratione materiae

154
1. Competenţa ratione loci
Din punct de vedere a locului unde se săvârşesc crimele, Curtea Penală
Internaţională are competenţa de a judeca acele crime care au fost săvârşite pe teritoriile
statelor părţi sau de către cetăţenii unui asemenea stat.
Curtea are, de asemenea, competenţă atunci când un stat, care nu este parte la
Statut, acceptă jurisdicţia Curţii asupra crimelor comise pe teritoriul său ori asupra
crimelor săvârşite de către un cetăţean al său.
Curtea poate avea competenţă, în urma extrădării de către un stat, care nu este
parte, a unei persoane care nu este cetăţean al acelui stat, dar care a comis o crimă pe
teritoriul acestuia; extrădarea către Curte este similară cu extrădarea către alt stat, acesta
fiind un exerciţiu de suveranitate. În cazul acestei extrădări trebuie să se ţină cont de
normele internaţionale privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale.
Posibilitatea exercitării de către CPI a jurisdicţiei sale conform art.2 parag.2 lit.a),
în baza criteriului teritorialităţii, a determinat SUA să se opună Statutului şi, în final, să
se retragă de la semnarea acestuia. În opinia SUA, o asemenea prevedere, care face
posibilă judecarea cetăţenilor unui stat care nu este parte la Statut şi care nu a acceptat
jurisdicţia Curţii, de către o Curte înfiinţată convenţional, încalcă principiul relativităţii
efectelor tratatelor. În celelalte cazuri, în care jurisdicţia Curţii este declanşată în baza
calităţii de cetăţean al unui stat parte la Statut sau al unui stat care a acceptat
jurisdicţia Curţii ori la sesizarea Consiliului de Securitate al ONU, nu mai are
relevanţă criteriul teritorialităţii, fapta incriminată de Statut putând fi comisă oriunde
pe glob.
Multe tratate, ca cele referitoare la acte de terorism, prevăd că şi alte state decât
cel de cetăţenie al făptuitorului pot să-şi exercite jurisdicţia asupra persoanelor acuzate
de a fi comis crime ce intră sub incidenţa acestor tratate. Totodată, asemenea tratate
prevăd obligaţii pentru toate statele părţi care arestează un făptuitor pe teritoriul lor, fie
să îl judece, fie să îl extrădeze. Aceste tratate nu cer, la fel ca şi Statutul de la Roma, ca
statul de cetăţenie al făptuitorului să fie parte la tratat sau să consimtă la punerea sub
acuzaţie.
Referitor la extrădare, trebuie menţionat faptul că statele părţi au, conform
Statutului de la Roma, obligaţia de a preda Curţii indivizii despre care se presupune că au
comis crime aflate în jurisdicţia acesteia. În acest sens, Statutul face distincţia dintre
termenul de predare, care înseamnă predarea unei persoane din controlul statului în cel al
Curţii, şi termenul de extrădare, care înseamnă predarea unei persoane de către un stat
celuilalt, aşa cum prevede convenţia sau legislaţia internă, adică unui alt stat suveran, în
timp ce Curtea este o instituţie jurisdicţională, creată conform normelor internaţionale, cu
consimţământul statului în cauză.
Jurisdicţiile naţionale sunt competente să judece crimele comise, nefiind obligate
să predea presupuşii criminali Curţii. De aceea, Curtea Penală Internaţională va judeca
numai atunci când nici un alt stat nu va fi dispus să o facă. Dacă un stat nu doreşte să
predea o asemenea persoană, trebuie doar să efectueze o anchetă autentică la nivel
naţional.
Există posibilitatea ca un stat să extrădeze o persoană altui stat care solicită acest
lucru, în loc să o predea pe aceasta Curţii, dacă are obligaţia internaţională de a o preda
respectivului stat.

2. Competenţa ratione temporis

Aşa cum reise din prevederile art.11 din Statutul Curţii Penale Internaţionale,
aceasta are competenţa numai asupra crimelor care s-au săvârşit după intrarea în vigoare
a Statutului, respectiv după data de 1 iulie 2002.

155
 Rezultă de aici caracterul neretroactiv al Curţii şi obligativitatea acceptării sine
qua non a Statutului Curţii Penale Internaţionale de către toate statele. Nu se putea pune
sub nici o formă problema judecării unor crime comise în trecut 120. În plus unul din
principiile fundamentale ale unui stat de drept este caracterul neretroactiv al legii penale
şi nu ar fi fost posibil ca Stautul Curţii Penale Internaţionale să se abată de la această
regulă.
În cazul în care unele state devin părţi la Statut, după intrarea în vigoare a
acestuia, jurisdicţia Curţii se va aplica numai pentru crimele săvârşite după intrarea în
vigoare a acestuia pentru acele state, în afară de cazul în care acestea au formulat o
declaraţie conform prevederilor art.12, par.3. Astfel intrarea în vigoare a Statutului va fi
în prima zi a lunii, care urmează celor 60 de zile de la data depunerii de stat a
instrumentului său de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.
Dacă unele state nu vor adopta Statutul Curţii Penale Internaţionale, vor permite
în acest fel conducătorilor lor sau agenţilor lor să nu poată fi acţionaţi în justiţie în cadrul
Curţii, atunci când ar comite crime care intră în competenţa acesteia.
Chiar dacă un stat ratifică Statutul sau aderă la acesta, are posibilitatea să aleagă
amânarea jurisdicţiei Curţii asupra crimelor de război pentru o perioadă de 7 ani.

3. Competenţa ratione personae

Curtea Penală Internaţională este competentă să judece şi să pedepsească
persoanele fizice vinovate de comiterea infracţiunilor, aflate sub jurisdicţia Curţii, dacă
au împlinit vârsta de 18 ani.
În dorinţa de a asigura CPI cadrul legal necesar desfăşurării sale, statele
participante la Conferinţa de la Roma au introdus în Statut atât dispoziţii de drept
material, cât şi dispoziţii de drept procesual. Din acest motiv, dispoziţiile referitoare la
jurisdicţia Curţii, în general, sau la jurisdicţia ratione personae, în special, se află în mai
multe capitole, precum: Capitolul 1 – Înfiinţarea Curţii, Capitolul 2 – Competenţă,
Admisibilitate şi Drept aplicabil, Capitolul 3 – Principii de drept penal.
Asemenea dispoziţii stabilesc nu numai principiile exercitării jurisdicţiei Curţii, ci
şi limitele exercitării acestei jurisdicţii, inclusiv în ceea ce priveşte persoanele asupra
cărora se exercită această jurisdicţie.
În acest sens, Statutul de la Roma prevede:
a) Curtea îşi exercită jurisdicţia numai asupra persoanelor fizice care comit,
ordonă, solicită, încurajează, facilitează, contribuie la comiterea unei crime sau chiar şi
numai la tentativa de a comite o crimă care intră sub incidenţa Curţii;
b) jurisdicţia Curţii are o natură complementară jurisdicţiilor naţionale (art.1 din
Statut), în sensul că numai dacă un stat, care are competenţă în speţă nu are voinţa sau se
află în incapacitatea reală de a urmări penal şi judeca persoana care se face vinovată de
comitere a unor fapte incriminate de Statut, Curtea îşi va putea exercita jurisdicţia;
c) Curtea îşi exercită jurisdicţia (art. 12 şi art. 13 din Statut) numai asupra trei
categorii de persoane:
- persoanele care au comis crime ce intră sub incidenţa Curţii, pe teritoriul statelor
parte la Statut sau al statelor care au recunoscut competenţa Curţii [art.12 alin.(2) lit.a)
din Statut];
- cetăţenii statelor părţi la Statut sau ai statelor care au recunoscut competenţa
Curţii [art.12 alin.(2) lit.b) din Statut];
- orice persoană care a comis o crimă ce intră sub incidenţa Curţii, indiferent dacă
statul al cărui cetăţean este sau pe teritoriul căruia s-a comis crima respectivă, este stat
parte la Statut sau a recunoscut competenţa Curţii atunci când Consiliul de Securitate al

120
Spre exemplu crimele comise în Algeria între anii 1960-1962 sau în războiul din Vietnam.
156
ONU, acţionând în baza Capitolului VII din Carta ONU, deferă cazul Procurorului Curţii
[art.13 lit.b) din Statut];
- şefii militari şi superiorii ierarhici răspund în anumite condiţii pentru crimele ce
ţin de competenţa Curţii, comise de forţele plasate sub comanda lor, respectiv, de
subordonaţii lor (art.28 din Statut).
Răspunderea penală a persoanelor fizice este una individuală şi nu se admite
răpunderea colectivă a acestora. Fiind vorba aici de această răspundere individuală,
rezultă că în competenţa Curţii nu pot intra statele sau persoanle juridice, chiar dacă
acestea pot fi implicate în pregătirea sau comiterea unor crime, care intră sub jurisdicţia
acesteia.
Pentru ca o persoană fizică să răspundă penal şi să fie pedepsită, trebuie întrunite
mai multe condiţii:
- săvârşeşte crimă cel care acţionează, fie individual sau împreună cu altă
persoană, fie prin intermediul altei persoane, chiar dacă aceasta din urmă este
sau nu responsabilă penal;
- ordonă, solicită sau încurajează comiterea unei asemenea fapte;
- facilitează în orice fel săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei crime;
- contribuie în orice alt mod la comiterea sau la tentativa de crimă de către un
grup de persoane;
- în cazul crimei de genocid, incită, direct şi public, pe altul să o comită;
- încearcă să săvârşească o crimă printr-o acţiune, al cărei început este
considerabil, însă crima nu are loc din cauza unor împrejurări independente de
intenţiile persoanei.
Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al unui guvern sau
parlament, de demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de
răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei.
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund
penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi
controlul lor efectiv.
Referitor la această relaţie, dintre superiori şi subordonaţi, în general Statutul
stipulează faptul că superiorul este responsabil penal pentru crimele comise de
subordonaţii aflaţi sub autoritatea sa, ca rezultat al incapacităţii de a-şi exercita controlul
necesar, atunci când superiorul fie a ştiut, fie a ignorat informaţiile despre comiterea unor
astfel de crime şi nu a luat toate măsurile necesare şi raţionale posibile pentru a preveni
sau reprima comiterea lor, sau pentru a înainta cazul autorităţilor competente pentru
cercetare şi urmărire.
Aparent, din principiile menţionate mai sus, jurisdicţia ratione personae a Curţii
rezultă în mod expres în legătură cu calitatea de cetăţean al unui stat parte la Statut sau al
unui stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii, calitate pe care făptuitorul trebuie să o aibă
pentru a fi anchetat şi judecat de Curte, în cazul în care jurisdicţia Curţii se exercită pe
baza acestui criteriu.
Există, în cazul exercitării jurisdicţiei Curţii pe alte criterii decât cel al cetăţeniei
făptuitorului, aspecte ce ţin de o anumită calitate a acestuia şi care au fost avute în vedere
prin Statut.
Aceste aspecte de jurisdicţie ratione personae a Curţii rezultă din dispoziţiile art.
12 şi art. 13 raportat la art. 27 şi art. 98 din Statut.
Articolul 12 stabileşte condiţiile legale de exercitare a jurisdicţiei Curţii asupra
persoanelor fizice care comit faptele incriminate de Statut. Astfel, în sensul art. 12 din
Statut, Curtea îşi va exercita jurisdicţia complementar jurisdicţiilor naţionale, fie în baza
criteriului teritorial, fie în baza criteriului de cetăţenie. La cele două criterii menţionate,
art. 13 lit.b) adaugă şi un al treilea criteriu pentru exercitarea jurisdicţiei Curţii, care nu

157
mai are legătură cu persoana făptuitorului sau cu locul comiterii faptei incriminate, ci
numai cu calitatea specială a organului care sesizează Curtea, în speţă, Consiliul de
Securitate al ONU.
Criteriile menţionate mai sus stabilesc, totodată, şi limitele exercitării jurisdicţiei
Curţii, în principal raportat la calitatea de stat parte la Statutul de la Roma, la calitatea de
stat care a recunoscut competenţa Curţii, precum şi la deferirea cazului către Curte de
către Consiliul de Securitate al ONU.
Aceste criterii, şi totodată limite ale exercitării jurisdicţiei Curţii, sunt prevăzute
prin Statut la art. 12 – „precondiţii de exercitare a jurisdicţiei Curţii” şi la art. 13 –
„exercitarea competenţei”.
Prevederile art. 12 din Statut, în cadrul Conferinţei de la Roma, au fost
considerate de către participanţii la conferinţă ca fiind una dintre cele mai controversate
problematici discutate, dacă nu cea mai controversată, ca urmare a aspectelor sensibile pe
care le atinge şi care ţin de temerea că această Curte va putea acţiona abuziv în lipsa unui
control adecvat din partea statelor părţi.
Articolul 12 face parte din acele prevederi ale Statului, care, împreună cu alte
dispoziţii, alcătuiesc mecanismul de declanşare a jurisdicţiei Curţii. Astfel, art. 12 trebuie
privit în conexiune cu art. 13 (referitor la exercitarea jurisdicţiei Curţii), art. 17 (referitor
la complementaritatea Curţii în raport cu jurisdicţiile naţionale) şi art. 124 (ce cuprinde
măsuri tranzitorii, cu privire la posibilitatea pentru statele părţi la Statut de a opta, pentru
o perioadă de 7 ani, în favoarea înlăturării jurisdicţiei Curţii asupra crimelor de război
comise pe teritoriul lor).
Evident, pentru a se ajunge la actualul conţinut al art.12 şi chiar la existenţa lui, s-
a pornit în stabilirea jurisdicţiei Curţii de la diverse propuneri. Între aceste propuneri,
menţionăm propunerea Germaniei de a asigura Curţii o jurisdicţie universală asupra
crimelor prevăzute la art. 5 din Statut, indiferent de locul unde au fost comise sau de
cetăţenia făptuitorului sau a victimei. Argumentul care a stat la baza propunerii
Germaniei consta în recunoaşterea jurisdicţiei universale a statelor, de a urmări penal şi
judeca orice persoană care a comis o crimă împotriva interesului universal. Or, dacă
statele pot exercita o asemenea jurisdicţie asupra hostis humanis generis, este firesc ca şi
Curtea, ca organizaţie internaţională creată de statele părţi, să poată exercita această
jurisdicţie. Propunerea Germaniei, cunoscută şi sub numele de „versiunea germană de
jurisdicţie automată”, a vizat înlăturarea consimţământului statelor implicate în
exercitarea jurisdicţiei Curţii şi acoperirea eventualelor lipsuri în exercitarea acestei
jurisdicţii.
La polul diametral opus trebuie menţionată propunerea Statelor Unite ale
Americii, care a dorit ca jurisdicţia Curţii să fie condiţionată de exprimarea
consimţământului de către statul pe teritoriul căruia s-a comis crima sau de cel al cărui
cetăţean este făptuitorul. În opinia SUA, exercitarea de către Curte a jurisdicţiei sale
asupra persoanelor care sunt cetăţeni ai statelor ce nu sunt parte la Statut echivalează cu
încălcarea art. 34 din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor, cu privire la
relativitatea efectelor tratatelor.
Compromisul între cele două propuneri şi între multe altele îl reprezintă actuala
formă a art. 12, care echivalează cu exercitarea jurisdicţiei Curţii în baza a două
elemente:
1. legătura dintre crima săvârşită (în ceea ce priveşte făptuitorul sau locul
comiterii) şi un stat parte sau un stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii asupra crimei
săvârşite;
2. deferirea cazului Curţii de către Consiliul de Securitate al ONU, indiferent de
vreo legătură a crimei săvârşite cu un stat parte sau un stat care a recunoscut jurisdicţia
Curţii.

158
 Vom analiza, în cele ce urmează, aspectele de jurisdicţie ratione personae care
apar reglementate la art. 12 şi art. 13 lib.b) din Statut.

A. Jurisdicţia asupra persoanelor care au comis crimele ce intră sub incidenţa

Curţii pe teritoriul unui stat parte la Statut sau al unui stat care a acceptat
jurisdicţia Curţii cu privire la aceste crime
Este general acceptat că jurisdicţia teritorială reprezintă o manifestare a
suveranităţii statale. Orice stat, în virtutea legislaţiei proprii, are jurisdicţie asupra
persoanelor şi proprietăţilor aflate pe teritoriul său. Singurele excepţii de la această regulă
a jurisdicţiei teritoriale a statelor fiind cele referitoare la imunităţile de care se bucură
anumite persoane sau proprietăţi, potrivit dreptului internaţional. Jurisdicţia teritorială a
statelor este confirmată şi de către numeroase convenţii internaţionale, cum ar fi cele
referitoare la terorism, care prevăd principiul aut dedere, aut judicare. Conform acestui
principiu, statele sunt obligate fie să extrădeze persoanele care se fac vinovate de
comiterea unei crime internaţionale, fie să judece chiar ele aceste persoane aflate pe
teritoriul lor, pentru că acolo s-a comis fapta incriminată.
Având în vedere că exercitarea jurisdicţiei teritoriale reprezintă un atribut al
suveranităţii statale, era firesc ca statele care sunt părţi la Statut să delege în mod voluntar
acest atribut Curţii, mai ales că nu există nici o regulă de drept internaţional care să
stabilească limitele delegării de suveranitate către organizaţiile internaţionale.
Delegarea jurisdicţiei teritoriale către Curte de către statele părţi la Statut a creat
premiza necesară pentru exercitarea de către Curte a jurisdicţiei asupra persoanelor care
comit faptele incriminate de Statut pe teritoriul statelor părţi. De asemenea, s-a creat
posibilitatea pentru statele care nu sunt părţi la Statut să delege jurisdicţia lor teritorială
Curţii, prin recunoaşterea acestei jurisdicţii punctual cu privire la o anumită faptă
incriminată de Statut.
S-a creat astfel primul criteriu legal de exercitare a jurisdicţiei Curţii asupra
persoanelor care au comis faptele incriminate de Statut pe teritoriul unui stat parte sau a
unui stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii cu privire la faptele comise.
Criteriul teritorialităţii comiterii faptei nu pune de principiu probleme speciale cu
privire la exercitarea de către Curte a jurisdicţiei ratione personae, atâta vreme cât pentru
stabilirea jurisdicţiei pe baza acestui criteriu este suficient ca orice persoană fizică,
indiferent de calitatea sa, să comită faptele incriminate de Statut pe teritoriul unui stat
parte sau al unui stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii, iar statul respectiv nu-şi exercită
el însuşi jurisdicţia.
Cu toate acestea, chiar şi în această situaţie pot apare aspecte ce ţin de calitatea pe
care o are făptuitorul, calitate care, în legislaţia statelor care au ratificat Statutul, asigură
acestuia o anumită imunitate de jurisdicţie menţionată anterior.
În acest context, apar incidente aplicării criteriului teritorialităţii în exercitarea
jurisdicţiei Curţii dispoziţiile art. 27 şi art. 98 din Statutul de la Roma.
Potrivit art. 27 din Statut, calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de
membru al guvernului sau parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat,
împreună cu imunităţile ataşate, nu împiedică Curtea să-şi exercite competenţa faţă de
persoana care are această calitate oficială. Aparent, această dispoziţie înlătură şi ultima
discuţie cu privire la exercitarea jurisdicţiei Curţii în baza criteriului teritorialităţii, legat
de calitatea oficială pe care o persoană o poate avea la momentul comiterii faptelor
incriminate de Statut.
Paralel cu dispoziţiile art. 27 din Statut, care înlătură imunitatea ataşată calităţii
oficiale ca piedică în exercitarea jurisdicţiei Curţii, art. 98, în cadrul dispoziţiilor
referitoare la cooperare, prevede posibilitatea pentru un stat parte de a refuza o cerere de
cooperare, respectiv, de predare formulată de Curte, în cazul în care o asemenea cerere ar

159
determina statul respectiv să acţioneze într-o manieră incompatibilă cu obligaţiile sale de
drept internaţional în materia imunităţilor de stat sau a imunităţii diplomatice a unei
persoane ori ale unor bunuri ale unui stat terţ. Cererea de cooperare se poate adresa
statului pe teritoriul căruia se află făptuitorul, care poate să fie acelaşi cu statul pe
teritoriul căruia s-a comis fapta incriminată de Statut.
Cererea de cooperare adresată statului parte se poate referi, aşa cum prevede alin.
(2) al art. 98, la chiar predarea unei persoane ce intră sub incidenţa jurisdicţiei Curţii.
Cum Curtea nu-şi exercită jurisdicţia in absentia, refuzul de cooperare întemeiat pe art.
98 va conduce la imposibilitatea exercitării jurisdicţiei Curţii, ca urmare a imunităţii de
care se bucură făptuitorul pe teritoriul statului parte căruia i s-a adresat cererea de
cooperare, în virtutea unor obligaţii internaţionale pe care acest stat parte şi le-a asumat.
Articolul 98 prevede şi modalitatea de a surmonta această piedică prin cererea de
cooperare în vederea renunţării la imunitate, adresată de către Curte statului al cărui
cetăţean este persoana care se bucură de imunitate.
Dacă, având în vedere dispoziţiile art. 27, obţinerea renunţării la imunitate din
partea statului al cărui cetăţean este făptuitorul nu poate fi pusă în discuţie în ceea ce
priveşte statele care au ratificat Statutul, renunţarea la imunitate apare problematică în
cazul statelor care nu sunt părţi la Statut.
În dispoziţiile art. 98 au văzut SUA breşa necesară pentru a evita incidenţa
jurisdicţiei Curţii pe criteriul teritorialităţii asupra cetăţenilor americani. Având la bază
prevederile art. 98 alin.(2) din Statut, SUA au început, odată cu intrarea în vigoare a
Statutului, o campanie agresivă în vederea încheierii de acorduri bilaterale care să
înlăture jurisdicţia Curţii asupra cetăţenilor americani. Până în prezent, au fost încheiate
27 de asemenea acorduri bilaterale, dintre care 12 cu state părţi la Statutul de la Roma,
între care şi România. Aceste acorduri sunt cunoscute sub numele de acorduri bilaterale
de imunitate fundamentate pe art. 98 şi sunt, în general, dezaprobate de către comunitatea
internaţională, pe motiv că încalcă obligaţiile asumate de statele care au ratificat Statutul
de la Roma, întrucât adaugă la imunităţile deja asumate altele noi, creându-se piedici în
plus în calea exercitării jurisdicţiei Curţii.

B. Jurisdicţia asupra cetăţenilor statelor care au ratificat Statutul sau ai statelor

care au recunoscut jurisdicţia Curţii
Exercitarea jurisdicţiei Curţii asupra cetăţenilor statelor părţi la Statut sau ai
statelor care au recunoscut jurisdicţia Curţii reprezintă o consecinţă evidentă a exercitării
jurisdicţiilor penale naţionale. Dacă regula în exercitarea jurisdicţiilor naţionale este
teritorialitatea, este totuşi, general acceptat prin practica statelor şi prin opinio iuris că
statul de cetăţenie exercită jurisdicţia penală asupra cetăţeanu-lui său care a comis o faptă
penală pe teritoriul altui stat. O asemenea conduită reprezintă corolarul regulilor
referitoare la neextrădarea propriilor cetăţeni, existente în marea majoritate a legislaţiilor
naţionale (mai ales în sistemele de drept roman). Astfel, ca şi în cazul criteriului
teritorialităţii analizat anterior, statele care au ratificat Statutul sau cele care recunosc
jurisdicţia Curţii au acceptat stabilirea jurisdicţiei Curţii asupra propriilor cetăţeni, prin
delegarea propriei jurisdicţii acestei organizaţii internaţionale.
Din analiza art. 12 lib.b) din Statut, care reglementează exerciţiul jurisdicţiei
Curţii în baza criteriului cetăţeniei, ne aflăm în prezenţa unei veritabile jurisdicţii ratione
personae, care leagă exercitarea jurisdicţiei Curţii de calitatea făptuitorului de cetăţean al
unui stat parte sau al unui stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii.

C. Jurisdicţia asupra oricăror persoane care se fac vinovate de comiterea unor fapte
incriminate de Statut pentru care sesizarea Curţii se face de către Consiliul de
Securitate al ONU

160
 Ultimul criteriu legal în baza căruia Curtea îşi poate exercita jurisdicţia este
sesizarea de către Consiliul de Securitate al ONU cu o situaţie de comitere a unor fapte
incriminate de Statut. potrivit art. 13 lit.b), Consiliul de Securitate al ONU, acţionând în
baza Capitolului VII din Carta ONU, deferă Procurorului Curţii situaţii în care faptele
incriminate de Statut par a fi comise în acest context. Aşadar, Consiliul de Securitate are
posibilitatea ca, odată ce a constatat, potrivit art. 39 din Cartă, o situaţie de ameninţare la
adresa păcii, de încălcare a păcii sau de agresiune, să defere faptele comise în contextul
situaţiei constatate Procurorului Curţii. Această dispoziţie s-a dorit ca un mecanism de
siguranţă pentru cazurile în care jurisdicţia Curţii nu ar putea fi exercitată nici în baza
criteriului teritorialităţii, nici în baza criteriului cetăţeniei.
În cazul în care jurisdicţia Curţii se va exercita la sesizarea Consiliului de
Securitate al ONU Curtea va funcţiona, practic, ca un tribunal ad-hoc pentru Consiliu şi
îşi va exercita jurisdicţia limitat la faptele cu care a fost sesizată.
Experienţa tribunalelor ad-hoc create de către Consiliul de Securitate al ONU ne
indică faptul că în cazul exercitării jurisdicţiei Curţii pe baza sesizării Consiliului, deşi
legătura crimei săvârşite (în ceea ce priveşte făptuitorul sau locul comiterii) cu statele
parte la Statut sau cu statele care au recunoscut jurisdicţia Curţii, nu va mai prezenta nici
o relevanţă, limitele exercitării jurisdicţiei Curţii se vor impune de la sine, prin raportarea
faptelor incriminate la situaţia de ameninţare a păcii, de încălcare a păcii sau de agresiune
calificată de către Consiliu.
În acest context, vom avea de-a face cu o jurisdicţie ratione personae declanşată
de situaţia determinată de Consiliul de Securitate al ONU, în baza art. 39 din Cartă.
În concluzie, din analiza dispoziţiilor din Statutul de la Roma avute în vedere
anterior, se desprind câteva consideraţii care conturează o imagine asupra jurisdicţiei
ratione personae a Curţii:
a) Curtea are jurisdicţie numai asupra făptuitorilor – persoane fizice care comit
fapte incriminate de Statut;
b) Calitatea făptuitorului are relevanţă expresă numai în cazul în care Curtea îşi
exercită jurisdicţia în baza criteriului cetăţeniei;
c) Calitatea oficială a făptuitorului, căreia îi sunt ataşate anumite imunităţi, poate
împiedica exercitarea jurisdicţiei Curţii în baza criteriului teritorialităţii şi al
cetăţeniei;
d) O anumită calitate a făptuitorului, care atrage jurisdicţia Curţii, s-ar putea
impune în cazul sesizărilor pe care Consiliul de Securitate al ONU le poate
face în baza art. 13 lit.b) din Statut.

4. Competenţa ratione materiae

Curtea Penală Internaţională poate judeca patru categorii de crime:
genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război, crime de agresiune.
Aceste crime constituie violarea unor norme de “jus cogens” care leagă toate
statele şi de la care statele nu pot deroga în relaţiile dintre ele.
Crima de agresiune este dată în competenţa Curţii, dar în prezent, doar Consiliul
de Securitate al O.N.U. poate califica o situaţie ca fiind agresiune.
Statutul defineşte, în articolul 6, genocidul drept “oricare dintre următoarele acte
săvârşite cu intenţia de a distruge, total sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau
religios, cum ar fi: uciderea membrilor grupului; cauzarea unei grave leziuni corporale
sau mentale a membrilor grupului; deteriorarea condiţiilor de viaţă ale grupului cu scopul
distrugerii fizice în totalitate sau în parte; impunerea unor măsuri cu intenţia de a preveni
naşterile de vieţi omeneşti în cadrul grupului; transferarea forţată a copiilor dintr-un grup
în altul”.

161
 Conform art.7 din Statut, prin “crime contra umanităţii” se înţelege oricare dintre
actele menţionate în continuare atunci când sunt comise în cadrul unui atac generalizat
sau lansat sistematic asupra populaţiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau
transfer forţat de populaţie, condamnare la închisoare sau alte forme de privare gravă de
libertate, tortură, viol, sclavie sexuală, prostituţie forţată sau orice altă formă de violenţă
sexuală de gravitate comparabilă, persecutarea unui grup pe motive de ordin politic,
rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau în funcţie de alte criterii
universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, crima de apartheid şi alte
acte inumane cu caracter similar, cauzatoare de suferinţe puternice şi care aduc atingere
gravă integrităţii fizice sau mentale.
Potrivit art.8, Curtea este competentă să judece crimele de război, în special acele
crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Astfel, în sensul
Statutului, prin crime de război se înţelege:
- infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, adică
oricare din actele următoare îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor
protejate de aceste convenţii: omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele
inumane, fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari, distrugerea sau însuşirea
de bunuri nejustificate de necesităţile militare, constrângerea unui prizonier de
a servi în forţele armate ale unei puteri inamice, fapta de a lipsi un prizonier
de război de dreptul de a fi judecat regulamentar şi imparţial, deportarea,
luarea de ostatici;
- alte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor internaţionale
în cadrul stabilit al dreptului internaţional: lansarea de atacuri împotriva
populaţiei civile, în general, asupra bunurilor cu caracter civil, împotriva
personalului, instalaţiilor, materialelor, unităţilor sau vehiculelor folosite în
cadrul acţiunilor de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii, de atacuri cu
pierderi de vieţi omeneşti, din rândul populaţiei civile, atacarea sau
bombardarea oraşelor, satelor şi locuinţelor, transferarea de către puterea
ocupantă a unei părţi din populaţii, atacarea clădirilor afectate cultului şi culte;
- unele fapte care au fost comise în cadrul unui conflict armat fără caracter
internaţional, cum ar fi cele comise împotriva persoanelor care nu au
participat direct la ostilităţi, inclusiv a membrilor forţelor armate care au
depus armele;
- alte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu
prezintă caracter internaţional.
Asupra tuturor acestor crime care intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale
se va face o analiză mai detaliată în cele ce urmează.

162
 CURSUL NR. 11

Regimul juridic al crimelor internaţionale conform Statutului Curţii Penale Internaţionale

Planul cursului:

1. Aspecte generale

2. Crima de genocid

3. Crime împotriva umanităţii

4. Crime de război

5. Crima de agresiune

1. Aspecte generale

Potrivit Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, şi intrat
în vigoare în 2002 competenţa Curţii este limitată la cele mai grave crime care privesc ansamblul
comunităţii internaţionale, după cum urmează:

- crima de genocid;
- crimele împotriva umanităţii;
- crimele de război;
- crima de agresiune.
Curtea Penală Internaţională, ca instituţie permanentă, poate să îşi exercite competenţa
faţă de persoane pentru crimele cele mai grave, având un răsunet internaţional, în sensul
acestui statut. Competenţa Curţii este complementară jurisdicţiilor penale naţionale.

Întrucât crimele de o asemenea gravitate ameninţă pacea, securitatea şi bunăstarea

lumii, ele privesc ansamblul comunităţii internaţionale, iar reprimarea lor trebuie să fie
asigurată, efectiv, prin măsuri luate în cadrul naţional, cât şi prin întărirea şi eficientizarea
cooperării internaţionale.

Considerăm oportun a face o prezentare a crimelor cele mai grave, reglementate prin
Statutul Curţii Penale Internaţionale, prezentare ce dorim să constituie un temei ştiinţific în
argumentarea propunerilor pe care le vom face privind încadrarea infracţiunii de terorism în
categoria acestor crime deosebit de grave, asupra cărora Curtea este împuternicită să îşi
exercite competenţa.

Elementele constitutive ale acestor crime se regăsesc şi în conţinutul crimei de terorism,

atât sub forma elementului material cât şi a celui psihologic. Cu toate acestea fiecare crimă are
particularităţile ei, ce o individualizează, circumstanţele comiterii actelor fiind diferite, aspecte
ce contribuie la o incriminare de sine stătătoare a fiecărei fapte în parte.

163
 Faptul că anumite elemente constitutive ale acestor crime sunt comune, ca spre
exemplu, uciderea, ca element material al crimelor împotriva umanităţii, prezent şi în conţinutul
actelor de terorism, precum şi elementul psihologic al acestora pot, determina uneori o
calificare greşită a unor fapte. La aceasta contribuie de asemenea şi analiza superficială a speţei
în sine, influenţată fiind şi de starea emoţională provocată de actul comis. În acest sens am
putea exemplifica actele grave din 11 septembrie 2001, care datorită numărului mare de
victime, a pagubelor materiale uriaşe produse prin distrugerea unor obiective de o importanţă
economică şi militară majoră, au fost catalogate de unii, drept crime împotriva umanităţii ori
chiar crime de război.

Prin prezentarea particularităţilor acestor crime reglementate de Statutul Curţii Penale

Internaţionale, vom încerca să surprindem aspectele referitoare la trăsăturile comune, dar şi la
cele distinctive dintre acestea, ceea ce ne va permite o corectă înţelegere a lor şi mai mult
aceasta v-a sprijini încercarea noastră de a argumenta poziţia pe care trebuie s-o ocupe
terorismul în cadrul complexului normativ al crimelor internaţionale, ca şi crimă de sine
stătătoare.

2. Crima de genocid

Prin crimă de genocid – în conformitate cu scopurile statutului - se înţelege oricare

dintre faptele menţionate în art.6 din statut, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau
în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios.

În acest sens art.6 din statut enumeră ca fiind incluse în categoria „crimă de genocid”
următoarele cinci crime:

- Uciderea de membri ai grupului;

- Vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri grupului;
- Supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să antreneze
distrugerea sa fizică totală sau parţială;
- Măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
- Transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup.
Crima de genocid este una dintre cele mai odioase crime împotriva umanităţii, ea este
tratată separat în Statutul Curţii Penale Internaţionale, de celelalte crime împotriva umanităţii.

Din cauza gravităţii pe care o prezintă această crimă a fost enumerată prima în art. 6 din
Statutul Curţii.

În timpul dezbaterilor asupra acestei crime s-a criticat faptul că, în Convenţia din 1948 cu
privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid nu au fost incluse şi faptele îndreptate nu
numai împotriva grupurilor naţionale, etnice, rasiale şi religioase, ci şi contra celor politice,
sociale şi economice. Considerându-se că lacunele Convenţiei din 1948 nu produc, practic, nici
un efect, întrucât asemenea fapte pot fi calificate crime împotriva umanităţii, participanţii la
Conferinţa privind Statutul C.P.I. au decis să nu amendeze un text care, în momentul de faţă,
este larg acceptat.

Primul instrument internaţional care conferă crimelor contra umanităţii un caracter

universal şi autonom este Convenţia Naţiunilor pentru prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid.

Subliniem totuşi că, dacă termenul de „genocid” este relativ nou, acţiunea de
„exterminare a ginţii” este tot atât de veche ca şi umanitatea. Genocidul este un produs al
istoriei şi poartă caracteristica societăţii în care a apărut şi s-a practicat.

164
 În cursul lucrărilor Tribunalului de la Nürnberg, acuzarea a susţinut că „inculpaţii au
recurs la genocid deliberat şi sistematic, adică la exterminarea grupurilor sociale şi naţionale din
cadrul populaţiei civile, aflate pe teritoriile ocupate, cu scopul de a distruge anumite rase sau
clase de populaţii şi de grupuri naţionale, rasiale sau religioase”, referindu-se, în mod concret, la
actele de exterminare a poporului evreu şi a ţiganilor, dar şi la alte forme de represiune de
natura crimei de genocid, ordonate de inculpaţi şi săvârşite în Alsacia şi Lorena, în Ţările de Jos,
în Norvegia şi în alte zone ale Europei.

Precizăm că în concepţia Tribunalului de la Nürnberg, faptele de genocid, alături de

celelalte crime împotriva umanităţii erau calificate drept crime numai dacă erau comise în
legătură cu starea de război, iar cele săvârşite în timp de pace nu aveau un temei juridic pentru a
fi sancţionate.

Caracterul limitativ şi oarecum discriminatoriu al acestei concepţii a determinat

elaborarea şi adoptarea în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1948 a textului
Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Potrivit art. 1 din această
Convenţie, „Părţile contractante confirmă că genocidul, comis atât în timp de pace, cât şi în
timp de război, este o crimă de drept internaţional şi ele se angajează să-l prevină şi să-l
pedepsească.”

Făcând o analiză a acestei infracţiuni, aşa cum este ea definită în Statutul Curţii Penale
Internaţionale, art. 6, (aşa cum a fost preluată din Convenţia din 1948) distingem ca elemente
esenţiale următoarele:

- Genocidul este caracterizat, în primul rând, prin intenţia de a distruge un

grup uman, în baza unor criterii strict determinate.
- Intenţia calificată a autorului unei crime de genocid este de a distruge în
totalitate sau în parte un grup uman.
Esenţial este, deci, pentru existenţa crimei de genocid, intenţia calificată a autorilor de a
acţiona în sensul distrugerii, în totalitate sau în parte, indiferent de proporţiile concrete ale
distrugerilor, a unui grup uman prin acte îndreptate împotriva indivizilor care fac parte din
grupul respectiv. Genocidul apare ca un caz agravant, calificat, drept crimă împotriva umanităţii.

Genocidul ca cea mai gravă formă de crimă împotriva umanităţii se caracterizează prin
aceea că autorul crimei de genocid are intenţia de a distruge în totalitate sau în parte grupul
vizat. Această intenţie, dolus specialis, a autorului de a distruge grupul, face ca în realitate crima
de genocid să fie mai gravă decât celelalte crime împotriva umanităţii şi să o departajeze de
acestea.

Vom vedea că spre deosebire de genocid în cazul celorlalte crime împotriva umanităţii
intenţia de a distruge grupul lipseşte.

Practica încriminării genocidului este oarecum redusă, limitându-se la anumite cazuri

cum sunt cele din Bangladesh – 1971, Cambodgia – 1979, fosta Iugoslavie, Ruanda şi evident
Curtea Penală.

3. Crime împotriva umanităţii

Crimele împotriva umanităţii au fost definite în doctrină ca reprezentând anumite fapte

de violenţă comise pe scară largă de către indivizii care sunt sau nu agenţi ai statului, împotriva
altor indivizi într-un scop eminamente politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios.

165
 Crimele împotriva umanităţii au apărut în dreptul internaţional penal abia după cel de-al
doilea război mondial, avându-şi originea în faptele comise de Germania nazistă şi Japonia
militaristă împotriva unor categorii largi de persoane, pe criterii rasiale, naţionale, etnice sau
alte raţiuni similare. De aceea, primele instrumente internaţionale care încriminează anumite
fapte drept crime contra umanităţii sunt Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la
Nürnberg şi Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Tokyo.

Potrivit acestor instrumente internaţionale sunt enumerate drept crime împotriva

umanităţii, următoarele fapte: asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea şi
orice alt act inuman comis împotriva oricărei populaţii civile, înainte sau în timpul războiului, ca
şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale sau religioase, dacă aceste acte sau persecuţii, fie
că ele constituiau sau nu o violare a dreptului intern al ţărilor în care s-au săvârşit, au fost
comise ca urmare a oricărei crime care intră în competenţa tribunalului sau în legătură cu o
asemenea crimă.

Constatăm că prin ultima parte a textelor menţionate, crimele contra umanităţii sunt
asociate crimelor contra păcii şi crimelor de război, delimitându-se astfel, în timp, aplicarea
statutelor respective, la crimele contra umanităţii comise numai în timpul celui de al doilea
război mondial.

Crimele contra umanităţii au caracterul lor specific, care le deosebeşte de alte crime
internaţionale, şi anume:

- ele se comit atât în timp de pace cât şi în timp de război;

- pot fi comise numai împotriva populaţiei civile, atât a adversarului cât şi a
propriei populaţii;
- deşi pot fi comise numai împotriva persoanelor, ele pot afecta şi bunurile
aparţinând acestora.
Unele fapte grave care intră în categoria crimelor împotriva umanităţii pot să
încorporeze sau să intre în concurs cu crimele de război, dacă sunt comise pe timpul conflictelor
armate pe scară largă şi cu o deosebită cruzime.

După cum am precizat, Statutul Tribunalului Militar de la Nürnberg, făcea din starea de
război o condiţie de calificare a acestor crime, condiţie ce s-a menţinut şi în statutele
Tribunalelor penale pentru fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda..

Statutul Curţii Penale Internaţionale nu mai menţine însă această condiţionare; art. 7(1)
dispune că în conformitate cu acest statut: ”crimă împotriva umanităţii” înseamnă oricare dintre
următoarele fapte, când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat
împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac:

- omorul;
- exterminarea;
- supunerea la sclavie;
- deportarea sau transferul forţat al populaţiei;
- arestarea sau altă privare gravă de libertate fizică, prin violarea regulilor
fundamentale ale dreptului internaţional;
- tortura;
- violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, starea de graviditate forţată sau
orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;
- persecuţia împotriva unui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din
motive de ordin politic, rasial, etnic, cultural, religios sau sexual;
- dispariţii forţate de persoane;

166
 - crima de apartheid;
- alte fapte inumane cu caracter analog cauzând intenţionat mari suferinţe sau
vătămări grave ale sănătăţii fizice sau mentale.
Vom face o analiză sumară a câtorva dintre faptele care atunci când sunt comise ca
parte a unui atac sistematic îndreptat împotriva unei populaţii civile, având cunoştinţă despre
atac, constituie crime împotriva umanităţii.

A. Exterminarea

Prin exterminare, în scopul statutului Curţii, se înţelege, îndeosebi, fapta de a impune cu

intenţie condiţii de viaţă, ca privarea accesului la hrană şi la medicamente, cu scopul de a
antrena distrugerea unei părţi a populaţiei. Această faptă este comisă în cadrul unui atac
generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac.

Prin „atac îndreptat împotriva unei populaţii civile” se înţelege comportamentul care
constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1, împotriva oricărei populaţii civile, în
aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un asemenea
atac.

B. Tortura

Prin tortură se înţelege, potrivit Statutului Curţii, fapta de a cauza cu intenţie durere sau
suferinţe acute, fizice sau mentale, unei persoane care se află sub paza sau controlul
făptuitorului; înţelesul acestui termen nu se extinde la durerea sau suferinţele rezultând exclusiv
din sancţiuni legale, care sunt inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.

Fapta de a cauza durere sau suferinţe acute, fie ele fizice sau mintale, persoanei care se
află sub paza sau controlul făptuitorului este comisă cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză de
către acesta.

C. Crima de apartheid

Condamnarea discriminării rasiale şi a eradicării practicilor de discriminare a unor

persoane pe acest criteriu a constituit o preocupare importantă a unor foruri internaţionale, în
special a Organizaţiei Naţiunilor Unite, atât în cadrul mecanismelor, cât şi a actelor sale.

Astfel, în Declaraţia Naţiunilor Unite din 1963 asupra eliminării oricăror forme de
discriminare rasială, se afirma, în mod solemn, necesitatea de a se elimina rapid toate formele şi
toate manifestările de discriminare rasială în toate părţile lumii şi de a se asigura protecţia şi
respectarea demnităţii umane.

Şi alte rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. condamnă orice politică şi practică de
apartheid.

Dintre asemenea rezoluţii se remarcă în special Rezoluţia nr. 3068 din 30 noiembrie
1973, prin care a fost adoptată Convenţia Internaţională privind eliminarea şi reprimarea crimei
de apartheid. În conformitate cu dispoziţiile Convenţiei apartheid-ul este o crimă contra
umanităţii, iar actele inumane decurgând din politica şi practica apartheid-ului, precum şi orice
politică şi practici asemănătoare de segregare şi discriminare sunt crime care violează principiile
legii internaţionale şi constituie o serioasă ameninţare la adresa păcii şi securităţii
internaţionale.

167
 Articolul 2 din această Convenţie enumără, limitativ, categoriile de acte inumane care
constituie latura obiectivă a crimei de apartheid, dacă sunt săvârşite în condiţiile şi cu scopurile
prevăzute în definiţia acesteia, şi anume:

- Refuzul faţă de un membru sau membri unui grup rasial ori a mai multor
grupuri rasiale, al dreptului la viaţă şi la libertate al persoanei umane.
- Impunerea deliberată faţă de un grup rasial sau mai multe asemenea
grupuri a unor condiţii de viaţă destinate să antreneze distrugerea lor fizică totală
sau parţială;
- Luarea de măsuri legislative sau de altă natură, destinate a împiedica un
grup rasial sau asemenea grupuri să participe la viaţa politică, socială, economică şi
culturală a ţării şi să creeze, în mod deliberat, condiţii care să împiedice dezvoltarea
deplină a grupului sau a grupurilor în cauză;
- Luarea de măsuri, inclusiv de ordin legislativ, care vizează divizarea
populaţiei după criterii rasiale, prin crearea de rezervaţii sau ghetouri separate
pentru membri grupului sau grupurilor rasiale;
- Exploatarea muncii grupului sau grupurilor, îndeosebi, prin supunerea la
muncă forţată;
- Persecutarea organizaţiilor sau a persoanelor prin privarea lor de libertăţi
sau drepturi fundamentale.
Actele inumane enumerate mai sus sunt condiţionate de săvârşirea lor cu scopul de a
institui sau a întreţine dominaţia unui grup rasial de fiinţe umane asupra oricărui alt grup rasial
de fiinţe umane şi de a oprima, în mod sistematic, grupul respectiv, inclusiv politicile şi practicile
asemănătoare de segregare şi discriminare rasială.

Statutul Curţii Penale Internaţionale, aducând o serie de elemente noi şi de sinteză,

arată că prin crima de apartheid se înţeleg faptele inumane, comise în cadrul unui regim
instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt
grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale şi cu intenţia de a menţine acest regim.

Am făcut doar o analiză sumară a câtorva din faptele care constituie crime împotriva
umanităţii atunci când sunt comise în condiţiile Statutului. După cum se poate observa, unele
dintre faptele ce se încadrează în categoria crimelor contra umanităţii figurează şi printre
infracţiunile de drept comun (omorul, tortura, violul, lipsirea ilegală de libertate etc.).

Subliniem însă că cele două categorii de fapte se deosebesc net unele de altele. Astfel,
crimele contra umanităţii se deosebesc de infracţiunile de drept comun în special prin trăsături
proprii: gravitatea deosebită, caracterul de masă şi mobilul săvârşirii lor.

 Gravitatea deosebită a crimelor împotriva umanităţii este exprimată de

împrejurarea că în această categorie se încadrează fapte prin care se aduc
importante atingeri vieţii, integrităţii corporale fizice sau mentale – valori
supreme ale fiinţei umane -într-un mod care poate pune în pericol existenţa
biologică a mai multor persoane, precum şi de împrejurarea că faptele de natura
crimelor contra umanităţii se comit în baza unor planuri concertate, ele
constituind acţiuni premeditate.
 Caracterul de masă al crimelor contra umanităţii se manifestă prin numărul
mare de victime pe care le produc, asemenea crime fiind îndreptate împotriva
populaţiei civile ca atare, nu a unor indivizi izolaţi, fie că lezarea priveşte o masă
amorfă de indivizi, fie că se referă la anumite grupuri în baza unor criterii precise
pe care le delimitează de populaţia civilă, în general.
 Mobilul săvârşirii crimelor contra umanităţii îl constituie, de regulă, o politică
deliberată şi urmărită consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau

168
 exterminarea unor grupuri de oameni, fie pentru că acestea ar constitui un
pericol actual sau potenţial pentru cei ce iniţiază asemenea fapte ori le
săvârşesc, fie ca expresie a unor convingeri de natură ideologică, etnică sau
religioasă ale autorilor unor fapte de această natură.
La încriminarea în concret a unor fapte din categoria crimelor contra umanităţii, una sau
alta din trăsăturile care le caracterizează (gravitatea deosebită, caracterul de masă şi mobilul
săvârşirii), poate să prevaleze, dar, de regulă, ele trebuie să fie întrunite cumulativ.

4. Crime de război

Printre faptele pe care regulile cutumiare şi convenţionale ale dreptului internaţional

penal le încriminează figurează şi crimele de război.

Crimele de război constituie o categorie importantă de fapte penale prin care se încalcă,
în mod grav, regulile stabilite prin tratatele internaţionale sau cele care au un caracter cutumiar
referitoare la modul de desfăşurare al conflictului armat şi la protecţia anumitor categorii de
persoane şi bunuri în cadrul acestuia.

Crimele de război au o existenţă de sine stătătoare în cadrul actelor ilicite internaţionale,

deşi, uneori, pot fi comise în combinaţie cu crimele contra păcii, crimele contra umanităţii sau cu
alte infracţiuni internaţionale ca terorismul, tortura, mercenariatul etc.

În literatura de specialitate se invocă opinia că originea încriminării crimelor de război se

găseşte într-o lege naţională şi nu într-un tratat internaţional şi anume în Instrucţiunile
americane nr. 100 din 1863 (Codul Lieber) care specificau faptul că violările dreptului războiului
în teritoriul ocupat reprezintă crime de drept comun. Încriminarea internaţională a încălcărilor
dreptului războiului şi-a făcut cu greu loc în Convenţiile internaţionale. Declaraţia de la Sankt
Petersburg din 1866; Declaraţia de la Bruxelles din 1874, Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907
şi Convenţia de la Geneva din 1929 asupra prizonierilor de război, nu conţin prevederi
referitoare la încălcarea regulilor pe care le enunţăm. Însă, Manualul de la Oxford din 1880, deşi
numai operă doctrinară, arată că violările dreptului războiului sunt pasibile de sancţiuni specifice
legii penale (art. 84), iar Convenţia de la Geneva din 1906 pentru ameliorarea soartei răniţilor şi
bolnavilor, prevede ca statele să ia măsuri necesare pentru reprimarea în timp de război a
actelor individuale de jaf şi rele tratamente împotriva răniţilor şi bolnavilor precum şi pentru
pedepsirea folosirii abuzive a drapelului şi însemnelor Crucii Roşii.

La sfârşitul primului război mondial s-a abolit în tratatele de pace clauza amnistiei, adică
a absolvirii de răspundere a celor vinovaţi de declanşarea şi ducerea criminală a războiului. În
locul ei a fost consacrat principiul răspunderii juridice internaţionale a autorilor războiului, în
baza căreia toate persoanele vinovate de crime contra păcii şi de război trebuie să compară în
faţa instanţelor de judecată.

Tratatul de la Versailles din 1919 în Partea a VII-a referitoare la sancţiuni, constituie un

instrument juridic important în istoria dreptului războiului, întrucât el deschide drumul dreptului
internaţional penal, adică al răspunderii individuale pentru comiterea crimelor internaţionale,
astfel toate persoanele vinovate de crime contra păcii şi crime de război trebuie să compară în
faţă instanţelor de judecată.

În perioada interbelică, doar Convenţia de la Geneva din 1929 asupra ameliorării soartei
răniţilor şi bolnavilor se referea la oprirea şi reprimarea cât mai urgent posibilă a violărilor
constatate.

169
 Primul instrument de drept pozitiv care defineşte crimele de război este Statutul
Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, anexat Acordului de la Londra din 8 august
1945. Prevederi similare există şi în Statutul Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul
Orient (Tribunalul de la Tokyo).

Alte instrumente de drept internaţional umanitar, care în prevederile lor se referă la

crime de război şi la alte infracţiuni care nu sunt considerate crime de război, sunt cele patru
Convenţii de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor războiului, care se referă la
îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la îmbunătăţirea
soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la tratamentul
prizonierilor de război şi la protecţia persoanelor civile în timp de război.

Prevederile acestor convenţii au fost reafirmate şi dezvoltate în 1977 prin două

protocoale adiţionale.

Mai recent, de definirea crimelor de război ocupă un loc special în instrumentele juridice
prin care s-au creat tribunale penale internaţionale, respectiv: Statutul Tribunalului Penal
Internaţional pentru fosta Iugoslavie; Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda 121
şi Statutul Curţii Penale Internaţionale.

În scopurile Statutului Curţii Penale Internaţionale prin crime de război se înţeleg:

- infracţiunile grave la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 şi

anume oricare din faptele menţionate mai jos, dacă ele se referă la persoane sau
bunuri protejate de dispoziţiile convenţiilor de la Geneva: omuciderea intenţionată,
tortura şi tratamentele inumane; fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de
a vătăma grav integritatea fizică sau sănătatea; distrugerea şi însuşirea de bunuri
nejustificate de necesităţi militare, fapta de a constrânge un prizonier de război sau
o persoană protejată să servească în forţele unei puteri inamice; fapta de a priva cu
intenţie un prizonier de război sau o persoană protejată de dreptul său de a fi
judecată regulamentar şi imparţial; deportarea sau transferul ilegal ori detenţia
ilegală; luarea de ostatici;
- celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate
internaţionale şi neinternaţionale, şi anume: fapta de a lansa intenţionat atacuri
împotriva populaţiei civile, împotriva bunurilor cu caracter civil, împotriva
personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul
unei misiuni de ajutor umanitar; de a lansa intenţionat un atac ştiind că el va cauza
pierderi de vieţi omeneşti, în rândul civililor; atacarea sau bombardarea prin orice
mijloace a unor oraşe, sate, locuinţe sau construcţii care nu sunt apărate şi nu sunt
obiective militare.
După cum rezultă din art.8 din Statutul C.P.I. sunt folosite două criterii pentru a
clasifica crimele de război şi anume:
- încălcarea dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva din 1949;
- caracterul internaţional sau neinternaţional al conflictului armat în
contextul căruia sau asociat lui, se săvârşesc crimele de război.
Curtea are competenţa în ceea ce priveşte crimele de război, îndeosebi când aceste
crime se înscriu într-un plan sau o politică ori când fac parte dintr-o serie de crime analoage
comise pe scara larga. O analiză succintă a crimelor de război arată că obiectul juridic special al
acestora este format din relaţiile sociale cu privire la purtarea războiului care impun o
comportare umanitară faţă de cei care nu participă la ostilităţi sau faţă de victimele războiului.

121
Constituirea Tribunalului Internaţional pentru Rwanda a fost decisă prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 955 din 8 noiembrie 1994.
170
 Literatura de specialitate evidenţiază, în acest sens, caracterul universal al încriminării
violărilor dreptului internaţional umanitar, inclusiv în conflictele fără caracter internaţional, pe
motivul că ceea ce este inuman şi, prin urmare, interzis în conflictele internaţionale nu poate fi
considerat ca uman şi admisibil în conflictele civile.

Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, militar sau civil, inclusiv în condiţii de
complicitate, iar subiect pasiv poate fi orice persoană aflată sub protecţia dreptului internaţional
umanitar.

Latura obiectivă a crimelor de război o constituie actele care sunt interzise de

convenţiile umanitare sau omisiunea de a acţiona ce contravine dreptului umanitar.

Latura subiectivă a crimelor de război ne indică faptul că aceste infracţiuni se comit cu

intenţie directă sau indirectă.

Făcând o analiză sumară a câtorva dintre aceste infracţiuni grave cum ar fi: omuciderea
intenţionată, fapta de a constrânge un prizonier sau o persoană protejată să servească în forţele
unei puteri inamice; ori luarea de ostatici, vom arăta că ele, toate, sunt comise cu intenţie, se
înscriu într-un plan sau o politică, ori fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe scară
largă, situaţie în care astfel de fapte intră în competenţa Curţii.

Omuciderea intenţionată

Infracţiunea de omor constă în fapta persoanei care ucide o altă persoană. Această faptă
aduce atingere celui mai important drept al omului – dreptul la viaţă.

Reglementările internaţionale referitoare la protejarea unor categorii de persoane şi

bunuri împotriva efectelor distructive ale războiului, cunoscute şi sub denumirea de „ dreptul de
la Geneva” conţin prevederi exprese, în sensul că încălcările aduse celor mai importante reguli
umanitare de protecţie constituie crime internaţionale.

Fapta de a constrânge un prizonier de război sau o persoană protejată să servească în

forţele unei puteri inamice

Militarii combatanţi capturaţi de către inamic dobândesc statutul de prizonieri de război

şi trebuie trataţi ca atare potrivit reglementărilor internaţionale în materie.

Regimul juridic al prizonierilor de război este stabilit în cuprinsul a trei instrumente

juridice internaţionale, şi anume: Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907
(Capitolul II, art. 4 – 20), Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor
de război şi Protocolul adiţional I de la Geneva, 1977.

Reglementările internaţionale prevăd dispoziţii în ceea ce priveşte protecţia populaţiei

civile în întregul său şi a persoanelor civile ca indivizi.

Pentru majoritatea faptelor ce constituie crime de război, intenţia este clară şi poate fi
dovedită, interdicţia acestora fiind absolută, dar pentru crimele de război în care trebuie
apreciată proporţionalitatea între pierderile de vieţi omeneşti şi necesitatea militară, acest lucru
este mult mai dificil. Este cazul prohibiţiilor „relative” prevăzute în art. 85 din Protocolul
adiţional I care interzice atacurile fără discriminare împotriva populaţiei şi bunurilor civile,
precum şi atacurile împotriva lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase, cunoscând că
aceste atacuri vor provoca pierderi de vieţi omeneşti, rănirea persoanelor civile sau pagube
bunurilor cu caracter civil care sunt excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct
aşteptat. Apreciem că, inclusiv în astfel de situaţii, principiul proporţionalităţii nu poate, în nici

171
un caz, justifica fapte contrare Clauzei Martens, în sensul că nu pot fi în nici un caz admise
pagube şi pierderi civile, echivalente avantajului militar aşteptat, dar care ar fi incompatibile cu
principiile dreptului internaţional.

5. Crima de agresiune

Potrivit dispoziţiilor Statutului Curţii Penale Internaţionale, Curtea îşi va exercita

competenţa în ceea ce priveşte crima de agresiune când va fi adoptată o dispoziţie conform art.
121 şi 123, care va defini această crimă şi va fixa condiţiile exercitării competenţei Curţii în ceea
ce o priveşte. Această dispoziţie va trebui să fie compatibilă cu dispoziţiile pertinente ale Cartei
Naţiunilor Unite, ceea ce înseamnă îndeosebi capitolul VII.

În timpul negocierilor de la Roma, existenţa însăşi a crimei de agresiune, a fost pusă în

discuţie. A fost greu de acceptat să se excludă din statut una dintre cele mai grave crime care
preocupă comunitatea internaţională în ansamblu.

Singurul organ împuternicit de Carta O.N.U. de a constata existenţa unui act de

agresiune este Consiliul de Securitate. Curtea Penală Internaţională nu poate fi sesizată cu
asemenea crime decât după ce Consiliul de Securitate şi-a dat verdictul în acest sens.

Aşa după cum am menţionat mai sus, Statutul cuprinde o singură dispoziţie de trimitere
(art. 5 paragraful 2), în sensul că jurisdicţia Curţii în ce priveşte această infracţiune se va exercita
numai după ce se va adopta o dispoziţie în concordanţă cu art. 121 şi 123 ale Statutului.
Adoptarea unei asemenea definiţii va fi posibilă după expirarea unei perioade de 7 ani de la
intrarea în vigoare a Statutului, prin procedura depunerii de amendamente, prevăzute de art.
121 care să fie analizate apoi de o Conferinţă de revizuire a Statutului la care să participe
membri Adunării Statelor-părţi.

172
 CURSUL NR. 12

Terorismul internaţional şi calificarea sa

Planul cursului:

1. Aspecte generale privind terorismul

2. Controverse privind calificarea terorismului: crimă de drept comun, crimă de război
sau crimă împotriva umanităţii?

1. Aspecte generale privind terorismul

Aşa cum am arătat anterior, în cazul crimelor contra păcii şi securităţii internaţionale,
crimele de război şi crimele contra umanităţii, autorii acestora sunt, de regulă, organe,
organizaţii şi instituţii guvernamentale sau persoane particulare care acţionează în calitate de
agenţi ai statului ori din însărcinarea acestuia.

Persoanele particulare pot săvârşi, la rândul lor, fapte contrare dreptului internaţional.
Statele sunt obligate, în relaţiile lor de colaborare, să prevină şi să împiedice comiterea unor
asemenea fapte, ţinând seama de periculozitatea lor pentru comunitatea internaţională.

Printre infracţiunile internaţionale comise de persoane particulare figurează: terorismul,

pirateria maritimă, pirateria aeriană, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, mai
recent corupţia, etc..

Asemenea fapte sunt incluse în categoria de infracţiuni internaţionale(delicta juris

gentium) prin tratate sau convenţii internaţionale intervenite între state prin care acestea se
obligă să le încrimineze în legislaţia lor penală internă şi să le sancţioneze ca atare.

La ora actuală, terorismul internaţional este una dintre cele mai dezbătute şi mai
controversate probleme. Astfel, numeroşi jurişti, oameni politici, cercetători din diferite domenii
– sociologi, politologi, economişti, au căutat să identifice esenţa fenomenului terorist studiindu-i
cauzele, formele de manifestare şi definindu-i trăsăturile care-l individualizează.

Cu toate acestea – după cum am arătat - terorismul nu a putut dobândi, o definiţie

juridică universal acceptată, datorită în primul rând caracterului politic, incontestabil al acestui
fenomen.

173
 Consecinţa inexistenţei unei definiţii juridice precise a terorismului a determinat şi
imposibilitatea încriminării acestei fapte ilicite grave, de către tribunalele penale internaţionale
create până în prezent, ca o crimă de sine stătătoare şi sancţionată ca atare.

Potrivit regulilor de drept penal, atât cel naţional cât şi internaţional, încriminarea unei
fapte presupune existenţa unei definiţii precise. Acest aspect este menţionat şi în Statutul Curţii
Penale Internaţionale, potrivit căruia „definirea unei crime este de strictă interpretare şi nu
poate fi extinsă prin analogie”.

Fără să existe o definiţie clară, precisă a terorismului, în dreptul internaţional, terorismul

nu este o infracţiune autonomă, în acest domeniu, însă el a devenit o astfel de infracţiune, în
domeniul dreptului intern.

În legislaţiile diferitelor state el a fost încriminat, exemplificăm în acest sens, Franţa, care
după reforma codului său penal, a introdus în Cartea a IV-a intitulată „Crime şi delicte împotriva
naţiunii şi păcii publice”, infracţiunea de terorism definită ca „acţiunea deliberată care tinde,
prin intimidarea cu violenţă să răstoarne instituţiile democratice...”.

Gilbert Guillaume, fost preşedinte al Curţii Internaţionale de Justiţie, a estimat că trei

elemente trebuie întrunite pentru a exista un act criminal de terorism şi anume:

- acte de violenţă de natură a provoca moartea sau vătămări corporale

grave;
- acţiuni individuale sau colective care tind să săvârşească astfel de acte;
- scopul propus: crearea terorii în public.
Astfel, sunt întrunite criteriile necesare definirii unei infracţiuni: elementul material,
elementul intenţional şi mobilul.

Cu toate că în domeniul dreptului internaţional, terorismul internaţional datorită lipsei

definirii acestuia, nu este încă calificat ca o infracţiune autonomă, comunitatea internaţională a
continuat lupta în plan politico-juridic împotriva acestui flagel, prin elaborarea convenţiilor
internaţionale. Convenţiile elaborate pentru prevenirea şi reprimarea terorismului consacră ca
infracţiuni pe cele deja existente sau, şi mai simplu, dar sugestiv şi cuprinzător incriminabile.
Exemplificăm în acest sens, Convenţia de la Washinghon din 1971, Convenţia de la Haga din
1970, Convenţia privind reprimarea finanţării terorismului din 1999, etc.

Terorismul este considerat ca fiind o infracţiune multiformă. Sub acest aspect, putându-
se distinge între terorismul internaţional şi terorismul de stat.

Terorismul internaţional, are ca autor un individ sau un grup de indivizi care comit acte
de violenţă împotriva populaţiei civile cu scopul de a constrânge şi a determina autorităţile
publice de a le satisface anumite cerinţe ori scopuri.

Cealaltă formă, terorismul de stat, se caracterizează prin aceea că autor este statul, care,
fie foloseşte terorismul împotriva cetăţenilor ca mijloc de guvernare, fie susţine anumiţi indivizi,
care comit acte de terorism.

Comunitatea internaţională, în ceea ce priveşte terorismul internaţional a optat pentru

o abordare sectorială, astfel sunt definite actele particulare ale terorismului prin Convenţiile
internaţionale adoptate în materie de terorism, putând astfel să le încrimineze, şi, deci, să le
prevină şi reprime.

Actele încriminate astfel, sunt: deturnări de aeronave, infracţiuni împotriva persoanelor

care se bucură de protecţie internaţională, luarea de ostatici, infracţiuni împotriva securităţii

174
navigaţiei maritime, infracţiuni contra securităţii platformelor fixe infracţiuni în domeniul
finanţării şi altele.

Terorismul de stat poate exista, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război. În primul
caz el vine în conflict cu drepturile omului, iar în cel de-al doilea cu dreptul umanitar.

În timp de pace, infracţiunile pe baza cărora, comunitatea internaţională poate să

sprijine încriminarea terorismului de stat sunt: munca forţată, deportarea, genocidul,
întemniţarea arbitrară, finanţarea terorismului sub multiplele sale forme.

În timp de război, este necesar a se face distincţia între combatanţi şi necombatanţi.

Combatanţii sunt membrii forţelor armate ale unei părţi aflate în conflict. Ei trebuie să aibă
semne distinctive faţă de populaţia civilă. Dreptul umanitar sau dreptul conflictelor armate
condamnă toate politicile de teroare care recurg la omoruri, luări de ostatici, torturi, rele
tratamente, acte de terorism.

Eşecul datorat lipsei unei definiţii juridice a terorismului internaţional nu împiedică

statele să condamne toate formele de terorism şi să vrea să combată manifestările multiforme
ale acestuia, folosind instrumente juridice dar şi politice.

2. Controverse privind calificarea terorismului: crimă de drept comun, crimă de

război sau crimă împotriva umanităţii?
Caracterul politic incontestabil al acestui fenomen a făcut dificilă, chiar
imposibilă, am putea spune, găsirea unei definiţii general acceptate a terorismului
internaţional, mai mult a împiedicat obţinerea unei reacţii unitare a statelor de a
condamna terorismul.
Astfel au apărut o serie de discuţii printre specialiştii în domeniu privind
calificarea terorismului, mai ales după evenimentele din 11 septembrie 2001.
În concepţia unor state, violenţa exercitată de un stat este suficient reglementată de
Carta O.N.U. şi de alte instrumente internaţionale, iar terorismul individual trebuie să fie tratat
doar pe plan intern, eventual putându-se invoca un tip de cooperare identic cu cel utilizat în
cazul infracţiunilor de drept comun. Abordarea sub acest aspect s-a dovedit a nu fi
corespunzătoare, datorită dezvoltării şi amplorii fenomenului terorist.

Asocierea terorismului cu violenţa este evidentă, însă ea nu trebuie absolutizată în

raport cu infracţiunea de drept comun, deoarece nu toate actele de violenţă pot fi incluse în
noţiunea de terorism.

În opinia noastră a califica terorismul drept o infracţiune de drept comun, ar însemna a

nu se ţinea seama de caracteristicile acestei crime, de gradul de pericol social pe care-l prezintă
pentru anumite valori esenţiale ale societăţii internaţionale, iar ca o primă consecinţă ar fi aceea
că ne-am afla în imposibilitatea de a aplica acestuia regimul sever de pedepsire al crimelor de
drept internaţional.

Atât prin formele de manifestare, cât şi prin consecinţele sale în prezent terorismul
reprezintă o gravă ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, a drepturilor omului şi
a altor valori superioare ale omenirii, motiv pentru care am optat pentru calificarea lui drept
crimă de drept internaţional.

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, au existat şi opinii extrem de avizate
şi fundamentate care afirmau că actele grave de terorism, întrunesc elementele constitutive ale
crimelor împotriva umanităţii. Astfel, este incontestabil faptul că atacul terorist din 11

175
septembrie 2001 din S.U.A. şi, într-o oarecare măsură, cel din Spania din martie 2004, reprezintă
„acte de ucidere, exterminare.... comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat
împotriva unei populaţii civile, având conştiinţa şi intenţia comiterii acestui act”, aşa cum
prevede art.7 din Statutul Curţii Penale Internaţionale.

Opinăm că doar anumite forme de terorism pot fi considerate o veritabilă crimă

împotriva umanităţii.

Calificarea, foarte repede, după atentatele din 11 septembrie 2001, a acestor acte drept
„crimă împotriva umanităţii”, a fost evocată de către unii jurişti, precum şi de către oameni
politici sau reprezentanţi ai organizaţiilor internaţionale.

Afirmaţiile potrivit cărora terorismul era calificat drept crimă împotriva umanităţii, au
fost criticate, dar ele s-au limitat doar la calificarea actelor din 11 septembrie 2001 şi nu la
terorism în general. Astfel, ele nu implică în nici un fel faptul că terorismul în general constituie o
crimă împotriva umanităţii, ci că actele în cauză intrau în această categorie.

Potrivit acestei calificări, se nasc o serie de întrebări cum ar fi:

- Dacă anumite acte de terorism sunt crime împotriva umanităţii, este

interesant să stabilim care anume, adică de a stabili criteriile care permit calificarea
unui act de terorism drept crimă împotriva umanităţii?
- Afirmaţia de mai sus este fondată doar pe speţă?
- Nu toate actele de terorism sunt crime împotriva umanităţii; există o
neconcordanţă, cel puţin parţială, între definiţiile terorismului şi cele ale crimei
împotriva umanităţii.
Cea mai adecvată definiţie pentru a determina dacă terorismul, în general sau doar ca
speţă, constituţie o crimă împotriva umanităţii este cea adoptată prin consimţământul statelor şi
pe care o găsim incriminată în Statutul C.P.I. Potrivit acesteia elementele constitutive ale
crimelor împotriva umanităţii sunt:

Elementul material, care constă în săvârşirea actelor inumane în cadrul unui atac
generalizat sau sistematic împotriva unei populaţii civile;

Prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege comportamentul care
constă în comiterea multiplă de acte inumane (omor, exterminare, supunere la sclavie...)
împotriva oricărei populaţii civile în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei
organizaţii având ca scop un asemenea atac.

Elementul psihologic în cazul crimelor împotriva umanităţii constă în cunoaşterea de

către făptuitor a încadrării faptelor sale într-un atac generalizat sau sistematic;

Actele comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva oricărei
populaţii civile cum sunt cele precizate în paragraful 1 al art.7 din Statutul C.P.I. respectiv,
omorul, exterminarea, supunerea la sclavie, tortura, crima de genocid.... pot constitui o crimă
împotriva umanităţii, dar contrar acestora, actele ce ţin de terorismul informatic sau de
terorismul îndreptat împotriva bunurilor, nu ar putea constitui crimă împotriva umanităţii.

De aceea, am putea concluziona că anumite acte de terorism pot intra în categoria

crimelor împotriva umanităţii, dar că terorismul în general nu constituie o crimă împotriva
umanităţii, şi că în acest context, criticile aduse afirmaţiilor potrivit cărora terorismul era calificat
drept crimă împotriva umanităţii sunt justificate.

176
 Crimele împotriva umanităţii se caracterizează prin aceea că ele pot fi comise doar
împotriva persoanelor în mod direct ori indirect nu şi a bunurilor, chiar dacă ele pot afecta şi
bunurile aparţinând acestora.

Preocupările pentru definirea terorismului au evidenţiat că, chiar dacă nu există în

prezent o definiţie unanim acceptată referitoare la terorism, doctrina a reţinut o serie de
definiţii, din care se desprind caracteristicile acestei crime şi care sunt diferite de cele ale crimei
împotriva umanităţii.

Faptele prezentate în elementul material al anumitor crime împotriva umanităţii nu sunt

proprii numai acestora, unele cum sunt omuciderea, deportarea, violenţa sexuală, le întâlnim şi
în structura elementului material al altor crime cum sunt: genocidul, crimele de război, doar
circumstanţa specială în care sunt comise le încadrează în categoria crimelor împotriva
umanităţii, respectiv „comiterea lor în cadrul unui atac generalizat şi sistematic lansat împotriva
unei populaţii civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca
scop un asemenea atac.

Dacă ne referim strict la actele din 11 septembrie 2001, din S.U.A. acestea prin modul de
comitere, puteau fi considerate ca fiind crime împotriva umanităţii, întrucât elemente ale
acestei crime au fost prezente şi anume: „acte de ucidere, exterminare... comise în cadrul unui
atac generalizat şi sistematic împotriva unei populaţii civile, făptuitorul acţionând cu intenţie şi
în cunoştinţă de acest atac”.

Soluţia adoptată de moment privind calificarea actelor din 11 septembrie 2001, în

categoria crimelor împotriva umanităţii, rămâne totuşi o soluţie a cărei validitate rămâne
mărginită la această speţă, problema definirii terorismului nefiind în nici un fel rezolvată.

Faptul că s-a recurs la o asemenea soluţie ad-hoc, privind calificarea actelor teroriste din
11 septembrie 2001, ca fiind o crimă împotriva umanităţii nu este considerată ca fiind suficientă,
ci se impune mai mult o încriminare generală şi autonomă, evitându-se astfel soluţii de acest
gen.

Au existat şi păreri potrivit cărora actele teroriste din 11 septembrie 2001, pot fi
calificate şi ca fiind crime de război.

Ţinând seama de definiţia dată crimelor de război în art.8 din Statutul Curţii Penale
Internaţionale, prima condiţie a unei crime de război este legată de existenţa unui conflict
armat, iar în cazul analizat de noi, această condiţie nu este prezentă.

Dacă atacul a fost comis sub controlul efectiv al unui stat, acesta din urmă este
considerat ca fiind responsabil, iar atacul marchează începutul unui conflict armat. Speţa supusă
analizei corespunde mai degrabă unei situaţii de instabilitate, în care nu a fost demonstrat că un
stat deţinea controlul efectiv asupra teroriştilor.

La 11 septembrie 2001, nu a avut loc o agresiune în sensul definiţiei din 1974, chiar dacă
actele din 11 septembrie 2001, vor accelera poate reflecţia asupra definiţiei noţiunii – contextul
în care ele au fost comise nu poate fi definit, ca cel al unui conflict armat.

În consecinţă, faptele din 11 septembrie 2001 nu puteau fi calificate de drept, ca fiind

crime de război; prin aceste fapte teroriştii au vizat pe lângă Turnurile gemene şi Pentagonul.
Acest obiectiv, adaugă în mod logic şi o dimensiune strategică şi militară acestor evenimente.

Astfel, în faţa evoluţiei şi supleţii demonstrate, a dreptului conflictelor armate, este

posibil ca situaţii similare celor de la 11 septembrie să fie calificate, în viitorul apropiat, drept
177
conflict armat. Atunci se vor aplica principiile dreptului conflictelor armate şi se va putea pune
problema calificării drept crime de război a actelor teroriste similare celor de la 11 septembrie
2001.

Prin urmare, potrivit reglementărilor internaţionale existente în prezent, nu putem

afirma că actele teroriste de la 11.11.2001, pot fi calificate ca fiind crime de război.

CURSUL NR. 13

Cazuri aflate pe rol la Curtea Penală Internaţională

Planul cursului:

1. Situaţia solicitărilor şi a investigaţiilor

2. Investigarea crimelor comise pe teritoriul Republicii Democrate Congo – primul caz al Curţii
Penale Internaţionale

3. Deschiderea investigaţiilor în Republica Uganda

4. Adoptarea Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU, privind situaţia din Darfur, Sudan şi
deschiderea investigaţiilor CPI

5. Deschiderea investigaţiilor în Republica Central Africană

6. Sancţionarea crimelor după cel de-al doilea război mondial

6.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg

6.2. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Indepărtat (Tokyo)

1. Situaţia solicitărilor şi a investigaţiilor

Până în momentul de faţă trei State Părţi au depus solicitări Biroului Procurorului, în
vederea analizării situaţilor, după cu urmează:

- la data de 29.01.2004 – Republica Uganda

- la data de 19.04.2004 – Republica Democrată Congo
- la data de 06.01.2005 – Republica Central Africană

178
 De asemenea, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adresat o solicitare Biroului
Procurorului, la data de 31.03.2005, în vederea analizării situaţiei din Darfur, Sudan.

După o analiză riguroasă a celor prezentate, în conformitate cu Statulul de la Roma al

Curţii Penale Internaţionale şi cu Regulile de Procedură şi de Probe, Procurorul şef al Curţii, Luis
Moreno Ocampo, a decis, până acum deschiderea investigaţiilor în 4 situaţii:

- la data de 23.06.2004 în Republica Democrată Congo

- la data de 29.07.2004 în Republica Uganda
- la data de 06.06.2005 în Darfur, Sudan
- la data de 22.05.2007 în Republica Central Africană.

2. Investigarea crimelor comise pe teritoriul Republicii Democrate Congo – primul caz al Curţii
Penale Internaţionale

După aproape doi ani de la adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, la data de
23 iunie 2004, Procurorul şef al Curţii Penale Internaţionale, Louis Moreno Ocampo, la Haga,
anunţă decizia sa de a deschide prima investigaţie a Curţii Penale Internaţionale. Astfel, Biroul
Procurorului urma să investigheze gravele crime comise pe teritoriul Republicii Democrate
Congo, începând cu data de 1 iulie 2002. Decizia deschiderii unei investigaţii a fost luată după
analizarea considerentelor legate de jurisdicţie şi admisibilitate cerute de Statutul de la Roma.
Procurorul a concluzionat că o investigaţie asupra gravelor crime din R.D.Congo ar fi în interesul
justiţiei şi a victimelor.

Biroul Procurorului a analizat îndeaproape situaţia din R.D. Congo, începând cu iulie
2003, iniţial concentrându-se asupra crimelor comise în Regiunea Ituri. În septembrie 2003,
Procurorul a informat Statele Părţi că era gata să solicite autorizarea Secţiei de Primă Instanţă,
să-şi folosească propriile puteri să pornească investigaţia, cu condiţia să primească suport din
partea autorităţilor din R.D. Congo. În noiembrie 2003, Guvernul R.D. Congo saluta, printr-o
scrisoare, implicarea Curţii Penale Internaţionale şi în martie 2004 R.D. Congo a adresat Curţii o
notă asupra situaţiei din ţară.

Milioane de civili au murit în urma conflictelor din R.D.Congo, încă din anul 1990.
Jurisdicţia Curţii, însă, se aplică crimelor comise după data de 1 iulie 2002, când Statutul de la
Roma a intrat în vigoare. State, organizaţii internaţionale şi neguvernamentale au raportat mii
de morţi prin execuţii în masă şi singulare în R.D. Congo, începând cu anul 2002. Rapoartele se
mai refereau la violuri, tortură şi la folosirea ilegală a copiilor ca soldaţi.

În baza acestor date s-a lansat prima investigaţie a Curţii Penale Internaţionale,
Procurorul şef Louis Moreno Ocampo spunând că: “aceasta este un pas mare înainte pentru
justiţia internaţională, împotriva impunerii şi pentru protecţia victimelor”.

3. Deschiderea investigaţiilor în Republica Uganda

În luna decembrie a anului 2003 Preşedintele Ugandei Yoweri Museveni a luat decizia de
a prezenta situaţia privitoare la Armata de Rezistenţă a Lordului (Lord’s Resistance Army)
Procurorului Curţii Penale Internaţionale. Procurorul a considerat că există suficientă baza
pentru a demara investigaţiile. Între Presedintele Museveni şi Procurorul CPI a avut loc o
întâlnire pentru a stabili baza pentru cooperările următoare dintre Uganda şi CPI. O problemă
importantă va fi localizarea şi arestarea conducerii LRA. Aceasta va necesita o cooperare activă a
statelor şi instituţiilor internaţionale în susţinerea eforturilor autorităţilor ugandeze.
179
 Mulţi dintre membrii Armatei de Rezistenţă sunt ei însuşi victime, fiind răpiţi şi
brutalizaţi de conducerea LRA . Problema reintegrării acestor persoane în societatea din Uganda
este esenţială pentru stabilitatea viitoare a Ugandei de Nord. Aceasta va necesita sprijinul
susţinut al comunităţii internaţionale, deoarece Uganda şi Curtea Penală Internaţională nu pot
face asta singure.

În efortul de a încuraja membrii LRA să se întoarcă la viaţa normală, autorităţile

ugandeze au promulgat o lege de amistiere. Preşedintele Museveni i-a comunicat Procurorului
Curţii intenţia sa de a modifica această lege în aşa fel încât să excludă conducerea LRA,
asigurându-se că cei care poartă cea mai mare responsabilitate pentru crimele împotriva
umanităţii comise în Uganda sunt aduşi în faţa justiţiei.

Tinând cont de situaţia tocmai prezentată, la data de 29 iulie 2004, la Haga, Procurorul
Şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno Ocampo, a constatat că există bază suficientă
pentru deschiderea unei investigaţii privind situaţia din Uganda, decizia de începere fiind luată
după o analiză amănunţită a informaţiilor disponibile, pentru a se asigura că cerinţele prevăzute
în Statutul de la Roma sunt îndeplinite.

4. Adoptarea Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU, privind situaţia din Darfur, Sudan şi
deschiderea investigaţiilor CPI

Secretarul General al ONU, Kofi Anan, a aprobat adoptarea Rezoluţiei Consiliului de

Securitate 1593 (2005) care prezintă Procurorului Curţii Penale Internaţionale situaţia din
Darfur, începând cu 01.07.2002. Această situaţie impune Consiliului folosirea autorităţii sale
prevăzute în Statutul de la Roma pentru a crea un mecanism adecvat ridicării vălului de
imunitate care a permis continuarea neîngrădită a crimelor din Darfur privind drepturile omului.

Secretarul General a cerut Guvernului din Sudan, celorlalte părţi ale conflictului din
Darfur şi tuturor statelor şi organizaţiilor internaţionale şi regionale interesate cooperarea
deplină şi acordarea oricărui suport necesar Curţii şi Procurorului.

Secretarul General stipulează, de asemenea, că durabilitatea păcii din Darfur poate fi

susţinută numai de o înţelegere negociată între părţile acestui conflict tragic şi le cere acestora
reînceperea negocierilor în Abuja pentru a-i grăbi deznodământul.

La data de 06 iunie 2005, la Haga, Procurorul şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis
Moreno-Ocampo, a decis declanşarea unei investigaţii privind situaţia din Darfur, Sudan.

Urmărind referatul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din data de 31 martie

2005, Procurorul a primit documentele arhivistice ale Comisiei Internaţionale de Investigare din
Darfur. În continuare, Oficiul Procurorului a cerut informaţii unei varietăţi de surse, colectând
astfel mii de documente. Oficiul a intervievat, totodată, peste 50 de experţi particulari. După o
analiză atentă, Procurorul a decis că cerinţele statutare iniţierii unei investigaţii au fost
îndeplinite.

La data deschiderii investigaţiei, Procurorul Luis Moreno-Ocampo a spus:„Investigaţia

va necesita o cooperare susţinută între autorităţile naţionale şi internaţionale. Va forma o parte
a unui efort colectiv, implicând Uniunea Africană şi alte iniţiative pentru stoparea violenţelor din
Darfur şi promovarea justiţiei. Mecanismele tradiţionale din Africa pot constitui un important
mijloc de completare a acestor eforturi şi de obţinere a reconcilierii locale”.

180
 În interesul cauzei Procurorul va cere tuturor partenerilor furnizarea către Oficiu a
tuturor informaţiilor, probelor şi suportului practic necesar satisfacerii mandatului.

Fundamentul deciziei de a deschide investigaţiile în Darfur este constituit din mai multe
puncte, enumerate în continuare:

1.Curtea Penală Internaţională are jurisdicţie asupra unor crime grave supuse dreptului
internaţional, comise pe teritoriul statelor-părţi sau de cetăţeni ai statelor părţi. Drept urmare,
Curtea are jurisdicţie asupra situaţiilor din toate statele la care se face referire Consiliul de
Securitate al Naţiunilor Unite în Capitolul VII al Regulamentului Naţiunilor Unite.

2.Când Procurorul primeşte un referat, Statutul impune acestuia realizarea unei

examinări preliminare, ori a unei analize a informaţiilor disponibile pentru a determina dacă
există suficiente motive şi probe pentru a începe o investigaţie. Pentru realizarea acestei analize,
Procurorul poate cerceta informaţii ale statelor, organelor Naţiunilor Unite, organizaţiilor
interguvernamentale şi non-guvernamentale, sau ale altor surse credibile.

În luarea deciziei, Procurorul trebuie să aibă în vedere:

a) jurisdicţia: informaţiile deţinute susţin o bază motivată credinţei că o crimă ce intră

cadrul competenţei materiale Curţii a fost sau urmează a fi comisă;

b) testul de admisibilitate: situaţia trebuie să implice cazuri care ar fi admisibile, lucru ce

necesită examinarea gradului de pericol şi considerarea aplicării procedurilor naţionale privind
cazul respectiv;

c) interesul justiţiei: luând în considerare gravitatea crimei şi interesele victimei, există

motive substanţiale pentru a considera că o investigaţie nu ar satisface interesele justiţiei.

În selectarea cazurilor, Procurorul va considera gravitatea, admisibilitatea şi interesul

justiţiei şi va continua analizarea oricăror proceduri naţionale din Sudan care s-ar putea aplica
unor cazuri particulare.

3.Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite s-a adresat, cu privire la situaţia din Darfur,
Procurorului Curţii Penale Internaţionale, în Rezoluţia 1593 (2005), la data de 31 martie 2005.

Rezoluţia cere Sudanului şi tuturor celorlalte părţi ale conflictului din Darfur cooperarea
cu Curtea. De asemenea, invită Curtea şi Uniunea Africană să discute despre aranjamentele
practice care vor facilita munca Judecătorului şi a Curţii, inclusiv posibilitatea îndrumării
procedurilor în regiune.

4.Comisia Internaţională de Investigaţii din Darfur, a fost stabilită de Secretarul General

al Naţiunilor Unite, Kofi Annan, în octombrie 2004.

Comisia a raportat Naţiunilor Unite, în ianuarie 2005, că există motive de a se considera

că anumite crime contra umanităţii şi crime de război au avut loc în Darfur şi a recomandat ca
situaţia să fie analizată de Curtea Penală Internaţională. Pentru această analiză au fost utilizate
multiple surse de informaţii, inclusiv date de la Guvernul din Sudan, de la Uniunea Africană,
Naţiunile Unite şi alte organizaţii, presa locală şi internaţională, experţi academici şi alţii.

5. Deschiderea investigaţiilor în Republica Central Africană

181
 Procurorul Şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno-Ocampo, a primit o scrisoare
trimisă din partea guvernului centrafrican 122 ce se referă la crimele comise în Republica
Centrafricană de la 1 iulie 2002, data intrării în vigoare a Statutului de la Roma.

Conform Statutului şi Regulilor de Procedură şi Probe, Procurorul a realizat o analiză

pentru a determina dacă o investigaţie este necesară. Pentru acest scop, el a căutat informaţii
suplimentare în legătură cu criteriile trasate în Statut, inclusiv gravitatea presupuselor crime,
orice proceduri naţionale relevante şi interesul justiţiei.

La data de 22 mai 2007, Procurorul Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno-Ocampo,

şi-a anunţat decizia de a deschide investigaţia în Republica Centrafricană: „Biroul meu a analizat
cu atenţie informaţiile provenite din multe surse.Considerăm că grave crime au fost comise din
cauza jurisdicţiei precare a Curţii. Vom conduce propria noastră anchetă, vom strânge dovezi şi îi
vom acuza pe cei responsabili”.

Pe baza analizei preliminare a presupuselor crime, apogeul violenţei şi al criminalităţii s-

a situat la nivelul anilor 2002-2003. Civilii au fost omorâţi şi violaţi, iar casele şi magazinele au
fost vandalizate. Crimele s-au produs în contextul unui conflict armat între guvern şi forţele
rebele.

Aceasta este prima oară când Procurorul deschide o anchetă în care acuzaţiile pentru
infracţiuni sexuale depăşesc cu mult numărul crimelor.

Conform Procurorului, „Acuzaţiile de infracţiuni sexuale sunt substanţiale şi sunt

prezentate detaliat. Informaţiile pe care le deţinem acum sugerează că violurile civililor au fost
comise într-un număr care nu poate fi ignorat de legea internaţională”.

Sute de victime ale violurilor au îndrăznit să-şi relateze experienţele, vădindu-se clar
caracterul crud cu care au fost comise. Acestea au povestit cum au fost violate în public, fiind
atacate de mai mulţi infractori; cum au fost violate în prezenţa familiei şi cum au fost abuzate
dacă încercau să reziste agresorilor. Multe dintre aceste victime au fost marginalizate de
familiile lor şi de aceea strigă după dreptate.

Curtea de Casaţie, instrumentul superior al ţării, a conformat ulterior faptul că sistemul

de justiţie naţional nu a putut face faţă procedurilor necesare pentru investigarea şi acuzarea
infracţiunilor.

Legiferarea a constituit un factor important pentru că, sub auspiciile Statutului de la

Roma, Curtea Penală Internaţională este o Curte de ultim recurs, care intervine doar în situaţii în
care autorităţile judiciare naţionale sunt în imposibilitate sau nu doresc să procedeze în mod
adecvat.

Pentru a ajunge la concluzia deschiderii anchetei, Biroul Procurorului a evaluat

informaţiile oferite de guvern prin referatul său, ONG-uri, organizaţii internaţionale şi alte surse
de încredere.

Anchetatorii vor începe să adune probe incriminatoare, concentrându-se asupra

perioadelor de violenţă de vârf.

Ancheta nu face referire la nici un suspect în mod special la acest moment şi va fi

ghidată doar pe probele relevante.

122
La data de 7 ianuarie 2005
182
 Sondaje îngrijorătoare asupra violenţei şi alte fapte penale comise în zona de Nord care
delimitează Chadul şi Sudanul. Lansarea acestor anchete penale are loc în contextul insecurităţii
şi al deteriorării condiţiilor umane din ţară, în mod special al persoanelor strămutate şi al
copiilor.

Biroul Procurorului susţine eforturile Naţiunilor Unite şi al altora pentru a obţine o

soluţionare paşnică în care poate fi stabilită o siguranţă permanentă, asistenţă umanitară şi
promovarea dezvoltării şi educaţiei.

„În interesul minimalizării violenţei viitoare şi pentru promovarea păcii în regiune, avem
obligaţia să demonstrăm că infracţiunile grave nu pot fi comise fără a fi ulterior pedepsite.Ne
vom face datoria prin mandatul judiciar pe care îl avem”, a spus Procurorul Moreno-Ocampo.

6. Sancţionarea crimelor după cel de-al doilea război mondial

6.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg

Necesitatatea constituirii Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg

Atrocitatea crimelor comise în timpul celui de-al doilea război mondial a determinat
puterile învingătoare să ia în calcul, chiar înainte de sfârşitul războiului, posibilitatea înfiinţării
unui tribunal care să poată judeca responsabilii crimelor care au marcat conştiinţa umanităţii. În
acest sens a fost semnată Declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, prin care Puterile
Aliate intenţionau să trimită membrii partidului nazist şi militarii germani responsabili de
atrocităţi sau crime în ţările unde au fost comise faptele pentru a putea fi judecaţi şi pedepsiţi
potrivit legilor acestor ţări.

La această dată, numai crimele de război păreau să intre în competenţa Declaraţiei. Însă,
odată cu anul 1944, au început să iasă la iveală date despre genocidul 123 comis împotriva celor 6
milioane de evrei din Europa, ajungându-se în acest fel la conceptul de “crime împotriva
umanităţii”.

În temeiul Declaraţiei de la Moscova, la data de 8 august 1945, se semnează, la Londra,

“Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene şi ale
Axei”. Guvernele Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, al U.R.S.S. şi al S.U.A., precum
şi Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, ca state semnatare ale Acordului, au instituit un
Tribunal militar internaţional, cu sediul la Nürnberg, care să judece criminalii de război ale căror
fapte nu aveau o localizare geografică exactă.

Principiile Dreptului Internaţional recunoscute în Statutul Tribunalului de la Nürnberg

 Principiul I - Orice persoană care comite o faptă considerată crimă în baza

prevederilor dreptului internaţional va răspunde pentru ea şi va fi pasibilă de pedeapsă;
 Principiul II – Dacă legea naţională a ţării al cărui cetăţean este persoana nu
sancţionează o faptă considerată crimă în baza dreptului internaţional, acea persoană nu este
exonerată de răspundere penală internaţională;
 Principiul III – Dacă persoana care a comis fapta sancţionată de dreptul
internaţional a acţionat în calitate de şef de stat sau responssabil guvernamental, acea persoană
nu este exonerată de răspundere penală internaţională;

123
Termenul a fost promovat de un ziarist american de origine iudaică, Raphael Lemkin şi utilizat în cartea sa, “Legile Axei în Europa
Ocupată”.
183
 Principiul IV – Faptul că persoana a acţionat în baza unui ordin guvernamental
sau al unuui superior nu o exonerează de răspundere penală internaţională, cu condiţia să fi
putut face o alegere morală;
 Principiul V – Orice persoană acuzată de crimă în baza dreptului internaţional are
dreptul la un proces echitabil în baza faptelor şi a legii;
 Principiul VI – Crimele definite în ceea ce urmează se sancţionează drept crime în
baza dreptului internaţional:
a) crime împotriva păcii:
i) plănuirea, pregătirea, iniţierea sau purtarea de războaie de agresiune cu
încălcarea tratatelor, actelor sau garanţiilor internaţionale;
ii) participarea la un plan comun sau la conspiraţia pentru îndeplinirea oricărui
act menţionat la punctul(i);
b) crime de război:
Încălcarea legilor sau obiceiurilor războiului include, dar nu se limitează la crimă,
rele tratamente sau deportarea în sclavie pentru muncă sau pentru orice alte motive a
populaţiei din sau în teritoriul ocupat; crima sau relele tratamente aplicate prizionierilor
de război, a persoanelor de pe mare (marinarilor), uciderea ostaticilor, prădarea
proprietăţilor publice sau private, distrugerea deliberată a aşezărilor omeneşti sau
devastarea nejustificată de nevoi militare;
c) crime împotriva umanităţii:
Uciderea, exterminarea, luarea în sclavie, deportarea şi orice acte inumane
exercitate împotriva oricărei populaţii civile, sau persecutarea pe baze politice, rasiale sau
religioase, când asemenea acte sunt înfăptuite în timpul execuţiei sau în conexiune cu
orice crime împotriva păcii sau crime de război.
 Principiul VII – Complicitatea la comiterea de crime împotriva păcii, crime
de război sau crime împotriva umanităţii, precum sunt ele definite la Principiul VI, constituie
crimă în baza prevederilor dreptului internaţional.

Competenţa Tribunalului

Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în numele ţărilor
europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membru al unei organizaţii, oricare dintre
crimele124 menţionate expres în Statut.

Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la elaborarea sau
executarea unui plan concret, ori a unui complot pentru comiterea oricăreia dintre crimele
prevăzute în Statut erau consideraţi răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte
persoane în executarea planurilor respective, situaţia lor fiind aceea de instigatori sau complici
după caz. Articolul 7 prevedea că „poziţia oficială a inculpaţilor, fie ei şefi de state sau oficiali în
departamente guvernamentale, nu se consideră a fi exoneratoare de răspundere sau pentru
micşorarea pedepsei”. Nici faptul că inculpaţii ar fi acţionat în baza ordinelor guvernului sau a
unui superior nu îi exonera de răspundere, dar putea fi luată în considerare la micşorarea
pedepsei fiind o circumstanţă atenuantă, dacă Tribunalul considera că era în interesul dreptăţii.

În cazul în care în timpul unui proces se constata că un inculpat vinovat de o anumită

faptă face parte dintr-un grup sau organizaţie, tribunalul era abilitat să declare că grupul sau
organizaţia respectivă sunt criminale. Astfel, Gestapo-ul, SS-ul şi conducerea Partidului Nazist
German au fost declarate criminale.

124
Aşa cum sunt ele definite în Principiul VI din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.
184
 De asemenea, Statutul prevedea că în cazul în care procesele ar fi prea numeroase, se
puteau înfiinţa alte instanţe, a căror competenţă şi procedură erau identice cu cele prevăzute de
statut.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a funcţionat în perioada 20 noiembrie

1945 - 1 octombrie 1946, dată la care şi-a încheiat lucrările.

Atribuţiile Tribunalului

Tribunalul avea următoarele atribuţii:

a) Să citeze martori la proces şi să le ceară prezenţa şi mărturia şi de asemenea,

să le adreseze întrebări ;
b) Să interogheze orice inculpat ;
c) Să ceară prezentarea documentelor sau a celorlalte materiale probatorii ;
d) Să pună sub jurământ martorii ;
e) Să împuternicească ofiţeri să ducă la îndeplinire orice sarcină încredinţată de
către Tribunal, inclusiv să le confere puterea de a colecta dovezi ;
f) Să limiteze procesul la o audiere sumară a cauzelor şi capetelor de acuzare ;
g) Să ia măsuri stricte spre a împiedica orice evenimente care ar putea cauza
întârzieri importatnte şi nu admitea argumente şi afirmaţii irelevante, indiferent de natura lor ;
h) Să rezolve cu celeritate orice act perturbator, aplicând pedeapsa cuvenită,
inclusiv evacuarea din sală a oricărui acuzat sau a avocatului său, pentru una sau toate
înfăâişările, dar fără a aduce prejudicii aflării adevărului.
Conform articolului 19, Tribunalul putea adopta şi aplica ori de câte ori era posibil
proceduri rapide şi nu de natură tehnică, şi putea admite orice dovadă pe care o considera ca
având valoare probatoare. Totuşi, Tribunalul putea cere să fie informat în prealabil cu privire la
natura dovezilor înainte ca aceasta să fie administrată pentru a putea decide asupra relevanţei ei.

Referitor la necesitatea probaţiunii faptelor general cunoscute, Tribunalului nu îi mai era

necesară dovedirea lor, dar lua act cu privire la ele cât şi la documentele guvernamentale şi
rapoartele O.N.U. şi nu în ultimul rând de actele şi documentele Comitetului de investigare a
crimelor de război.

Procedura în faţa Tribunalului

Procedura în faţa Tribunalului era prevăzută în articolul 24 al Statutului Tribunalului

Internaţional de la Nürnberg, fiind următoarea :

a) Capetele de acuzare erau citite în faţa Curţii ;

b) Tribunalul întreba pe fiecare acuzat dacă pledează „vinovat” sau „nevinovat”;
c) Pledoaria de deschidere a acuzării;
d) Prezentarea dovezilor de către apărare şi acuzare în faţa Tribunalului, iar acesta
putea decide asupra admisibilităţii acestora;
e) Ascultarea martorilor acuzării mai întâi, iar apoi cei ai apărării. Dovezile admise de
instanţă erau prezentate mai întâi de acuzare, iar mai apoi de apărare ;
f) Tribunalul putea adresa orice întrebări oricărui martor sau acuzat, oricând ;
g) Acuzarea, respectiv, apărarea îşi puteau interoga proprii martori cât şi pe cei ai părţii
adverse;
h) Apărarea se adresa Curţii cu pledoaria finală;
i) Acuzarea se adresa Curţii cu pledoaria finală;

185
j) Fiecare acuzat putea face o declaraţie în faţa Tribunalului;
k) Tribunalul hotăra şi pronunţa sentinţa.
Toate documentele oficiale au fost redactate, în limba engleză, franceză, rusă, dar şi în
limba acuzaţilor. De asemenea, şi procedura s-a desfăşurat în limbile menţionate.

Garanţiile fundamentale pentru judecarea acuzaţilor în cadrul unui proces echitabil şi

regulile de procedură care trebuiau urmate de instanţă în cadrul procesului erau prevăzute de
Statut, fiind în concordanţă cu regulile fundamentale judiciare şi procedurale în vigoare în
legislaţia statelor care au participat la constituirea Tribunalului. Erau, de asemenea, stabilite
regului potrivit cărora acuzaţii aveau dreptul la apărare, folosirea unei limbi cunoscute de acuzat,
dreptul de aduce probe, de a pune întrebări martorilor.

Aşa cum reiese din articolul 26 din Statut, hotărârea Tribunalului prin care se constata
vinovăţia inculpatului ori prin care acesta era achitat trebuia să fie motivată. Foarte important de
menţionat este faptul că această hotărâre era definitivă şi nesusceptibilă de revizuire.

În cazul constatării vinovăţiei, Tribunalul putea să pronunţe orice pedeapsă considerată

justă, inclusiv pedeapsa cu moartea.

Sancţiunile aplicate

În temeiul prevederilor Statutului, Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau

orice altă pedeapsă. Sentinţa trebuia motivată şi era definitivă. De asemenea, ca accesoriu la
sentinţă, tribunalul avea dreptul să dispună confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în
posesia acuzatului, trimiţându-le Consiliului de Control pentru Germania.

În concret, prin sentinţele finale:

- au fost achitate trei persoane şi anume: Hjalmar Schacht, Franz von Papen şi Hans Fritzsche;

- patru dintre acuzaţi au fost condamnaţi la închisoare între 10 şi 20 ani: Karl Dönitz, Baldur von
Schirach, Albert Speer şi Konstantin von Neurath;

- trei dintre acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă: Rudolf Hess, Walther Funk şi
Erich Raeder;

- doisprezece acuzaţi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare; zece dintre aceştia, şi
anume: Hans Frank, Wilhelm Frick, Julius Streicher, Alfred Rosenberg, Ernst Kaltenbrunner,
Joachim von Ribbentrop, Fritz Saukel, Alfred Jodl, Wilhelm Keitel şi Arthur Seys-Inquart au fost
spânzuraţi la data de 16 octombrie 1946; Martin Bormann a fost judecat şi condamnat la
moarte în absenţă, iar Herman Göring s-a sinucis înainte de a fi executat.

Scurte consideraţii concluzive

O problemă de drept invocată de apărare a fost aceea că acuzaţii nu pot răspunde penal
pentru că ei au acţionat ca mandatari ai statului, susţinându-se doctrina „actului de stat”, astfel
că statul german era, în concepţia apărării, singurul vinovat de întregul cortegiu de crime şi
masacre practicate în mod deliberat de armatele naziste.

Tribunalul a respins, însă, această teorie, motivând printre altele că „cel care a încălcat
legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce mandatul pe care l-a primit din partea

186
statului din momentul în care statul dând acest mandat, a depăşit puterile pe care i le recunoaşte
dreptul internaţional”.

Dacă ar fi admis teoria actului de stat, Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg ar fi

trebuit să achite pe toţi marii criminali de război trimişi în judecată. Ar fi însemnat, de asemenea,
să se asigure impunitatea autorilor unor crime de drept internaţional, compromiţându-se astfel
ideea de justiţie internaţională. Întărind această idee, în sentinţa Tribunalului Militar
Internaţional de la Nürnberg se specifică:- „Crimele împotriva dreptului internaţional sunt comise
de oameni, nu de entităţi abstracte şi numai prin pedepsirea indivizilor care comit asemenea
crime pot fi aplicate prevederile dreptului internaţional”.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg constituie prima experienţă istorică de

instituire şi funcţionare a mecanismului juridic de înfăptuire a justiţiei penale internaţionale şi are
meritul de a consacra în dreptul internaţional, principiul răspunderii penale individuale în
detrimentul răspunderii penale a persoanelor juridice, tranşând în acel moment disputa istorică
în favoarea răspunderii penale individuale şi nu a răspunderii penale a persoanei morale.

6.2. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Indepărtat

(Tribunalul de la Tokyo)

Înfiinţarea Tribunalului Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat

În timp ce la Nürnberg erau judecaţi criminali nazişti, la data de 19 ianuarie 1946, în baza
Declaraţiei de la Postdam125, Comandantul Suprem al Puterilor Aliate – generalul Douglas
MacArthur126, emite o hotărâre prin care înfiinţează Tribunalul Militar Internaţional pentru
Orientul Îndepărtat127, care oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu promptitudine, pe marii
criminali de război din Orientul Îndepărtat.

Este interesant de remarcat faptul că acest tribunal a fost constituit printr-o simplă
proclamaţie a Generalului MacArthur, funcţionând, practic, ca o instanţă americană, fapt ce are
rezonanţe şi în zilele noastre128.

Competenţa

Din punct de vedere al jurisdicţiei ratione personae, Tribunalul Militar Internaţional

pentru Extremul Orient, spre deosebire de Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, putea
judeca doar persoanele învinuite de comiterea celor mai grave crime, nefiind abilitat să declare
anumite grupuri sau organizaţii ca având caracter criminal.

Asemenea prevederilor Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg,

Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă. Ca accesoriu la sentinţă

125
În Declaraţia de la Postdam, ce a fost semnată la 26 iulie 1945, aliaţii şi-au definitivat poziţia faţă de crimele de război comise de Japonia.
Această Declaraţie cuprindea condiţiile de capitulare a Japoniei, fiind acceptată de acest stat, după înfrângerea sa, la 1 septembrie 1945.
126
Acesta a avut un rol deosebit în constituirea şi funcţionarea Tribunalului, deoarece avea atribuţia de a numi judecătorii de pe listele propuse
de statele semnatare ale actului de capitulare a Japoniei şi de alte state care au aderat la acest act, precum şi de a numi Preşedintele
Tribunalului. Totodată el a avut funcţii referitoare la numirea Preşedintelui Consiliului care îndeplinea atribuţiile de instrucţie, urmărire penală
şi susţinere a acuzării ori de executareea, modificarea sau atenuarea pedepselor pronunţate.
127
Cunoscut sub numele de Tribunalul de la Tokyo, după sediul său, care a fost stabilit în acest oraş.
128
Stephen R. Shahom, “The Milosevic Indictment”, Znet, september, 20, 2001: “După cel de-al doilea război mondial a fost constituit la
Tokyo un Tribunal pentru crimele de război. Nu este nici o îndoială că cei cercetaţi erau responsabili pentru atrocităţi, dar, aşa cum a specificat
judecătorul indian Radhabinod Pal, în opinia sa, aliaţii învingători au comis ei înşişi crime grave şi bombele atomice ale SUA ce au lovit
Hiroshima şi Nagasaki, au fost cele mai atroce crime de război din Pacific. Dar, doar atrocităţile comise de japonezi au fost pedepsite. Pe scurt,
tribunalul pentru crimele de război reprezintă înfăptuirea justiţiei învingătorilor.
187
Tribunalul avea dreptul să dispună confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în posesia
acuzatului trimiţându-le Comandatului Suprem al Forţelor Aliate.

Procedura în faţa Tribunalului Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat

Garanţiile judiciare, regulile de procedură şi regulile privind responsabilitatea acuzaţilor

ori pedepsele care ar putea fi aplicate de instanţă sunt asemănătoare cu cele cuprinse în Statutul
Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

Procedura în faţa Tribunalului a fost stabilită prin Proclamaţia specială din 19 ianuarie
1946 a Comandantului Suprem al Forţelor Aliate şi promulgată de către Tribunal în conformitate
cu prevederile articolului 7 al Statutului la data de 25 aprilie 1946. Aceasta era următoarea :

Regula nr.1 – denumită şi “Notificarea acuzaţilor - Citarea” prevedea că fiecare acuzat

aflat în custodie va primi actul cu cel puţin 14 zile înaintea depunerii dovezilor în faţa Tribunalului
într-o copie scrisă, tradusă într-o limbă pe care acesta o înţelege. Alături de actul de acuzare
acesta mai primea, tot în copii, Statutul Tribunalului şi orice alt document înregistrat la actul de
acuzare. Orice acuzat care nu se afla în custodie era informat de actul de acuzare formulat
împotriva sa precum şi de drepturile sale de a primi documentul menţionat printr-o notificare a
cărei forme şi conţinut erau stabilite de Tribunal. Acuzatul avea dreptul al un singur avocat
pentru a pleda în faţa Tribunalului.

Regula nr.2 – „Furnizarea altor documente” – prevedea că dacă, înainte ca Tribunalul să

înceapă să primească probe, Procurorul Şef făcea modificări sau completări la actul de acuzare,
aceste modificări sau completări, inclusiv documentele conexe, trebuiau înregistrate la Tribunal,
iar copiile acestora, traduse într-o limbă pe care fiecare acuzat o înţelegea erau furnizate fiecărui
acuzat într-un timp cât mai scurt. De asemenea, în baza unei cereri adresate Secretarului
General, un acuzat putea primi copii traduse ale tuturor documentelor la care se făcea referire în
actul de acuzare.

Regula nr.3 – „Ordinea la proces” – în conformitate cu art.12 din Statut şi a puterilor

disciplinare conţinute în acesta, Tribunalul, prin intermediul preşedintelui, asigura menţinerea
ordinii la proces. Orice acuzat sau orice altă persoană puteau fi evacuate de la o sesiune a
procesului pentru nerespectarea directivelor şi a solemnităţii procesului.

Regula nr.4 – „Martorii” – înainte de a depune mărturie în faţa Tribunalului fiecare

martor trebuia să depună jurământ sau să facă declaraţie sau afirmaţie, după cum era obiceiul în
ţara sa de origine. În timpul procesului martorii nu aveau dreptul să participe la sesiunile
Tribunalului, decât doar când aveau permisiunea acestuia şi nici să discute între ei înainte de a
depune mărturie.

Regula nr.5 – „Cereri şi moţiuni înaintea depunerii probelor în faţa Tribunalului şi decizii
din timpul procesului” – orice moţiune sau alte asemenea acte adresate Tribunalului înainte de
depunerea probelor, trebuiau comunicate Secretarului General, Procurorului Şef şi acuzatului
vizat, sau avocatului acestuia. Tribunalul, prin intermediul preşedintelui său, decidea asupra
situaţiilor apărute în timpul procesului, inclusiv situaţiile referitoate la admisibilitatea probelor.
Pentru motive întemeiate Tribunalul putea evacua sala în cazul dezbaterii unor situaţii şi
prezentarea unor hotărâri.

Regula nr.6 – „Stenograme, dovezi materiale şi documente” – fiecare procedură orală era
stenografiată, probele materiale erau numerotate, stenogramele erau traduse, iar copii ale

188
documentelor care urmau să fie prezentate în instanţă trebuiau depuse cu cel puţin 24 de ore
înainte. Documentele apărute inopinat erau prezentate părţii adverse pe cât de repede posibil în
copie sau original.

Sancţiuni aplicate

După luni de pregătire Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat,

cunoscut aşa cum am mai spus şi sub numele de Tribunalul pentru crime de război de la Tokyo, s-
a întrunit pentru prima dată la 29 aprilie 1946, iar patru zile mai târziu procurorii şi-au prezentat
pledoaria acuzându-i pe inculpaţi de crime de război, crime contra păcii şi crime împotriva
umanităţii. Procesul a durat mai mult de doi ani şi jumătate, fiind audiaţi 419 martori, admiţându-
se 4336 de probe, inclusiv declaraţii a 779 de oameni. Acuzarea a început capitolul Nanking al
actului de acuzare în iulie 1946, iar medicul Robert Wilson, chirurg şi membru al Comitetului
Internaţional al Zonei de Siguranţă a fost primul martor.

Acesta a fost momentul când majoritatea populaţiei japoneze a aflat pentru prima dată
de dimensiunile inimaginabile ale „violului” de la Nanking. „Oribilele fapte ale armatei japoneze
au fost acum prezentate pentru prima oară poporului japonez” scria, la 26 iulie ziarul Asahi.

Unul dintre martori, pe nume Miner Searle Bates, misionar şi profesor de istorie la
Universitatea din Nanking, declara : „Eu personal am asistat la împuşcarea mai multor civili, fără
provocare şi fără vreun motiv.”…. „Cadavrele civililor au zăcut pe străzile şi aleile din jurul casei
mele multe zile după momentul invaziei japoneze”. Bates a afirmat în faţa instanţei cum că
soldaţii japonezi adunau şi executau, în mod arbitrar şi sistematic prizionerii de război chinezi,
violau constant femeile, incidente pe care le-a văzut cu ochii săi în cinci ocazii diferite, şi cu câtă
meticulozitate jefuiau casele, magazinele şi alte clădiri.

Tribunalul Internaţional Militar pentru Orientul Îndepărtat a hotărât următoarele:

- pedeapsa cu moartea pentru şapte persoane: Hideki Tojo şi Koko Hirota, foşti premieri, şi
generalii Seishiro Hagaki, Kenji Doihara, Iwene Matui, Akira Muto, Heitato Keimura;

- închisoarea pe viaţă pentru unsprezece persoane şi închisoare pe diferite termene pentru alte
persoane.

Critici formulate la adresa Tribunalului Militar Internaţional Tokyo

Încă de la înfiinţarea sa, Tribunalului i-au fost aduse nenumărate critici.

Sistematizându-le, acestea se referă la următoarele fapte sau împrejurări:
 toţi cei unsprezece judecători erau din statele victorioase;
 cu excepţia judecătorului indian Pal Radhabinod, nici un alt judecător nu avea o mare
experienţă în dreptul internaţional;
 judecătorul chinez Mei Ju Ao nu avea experienţă ca judecător nici în China, nici în
alte instanţe ;
 reprezentantul U.R.S.S. – generalul I.M.Zaryanov, nu vorbea nici limba engleză nici
limba japoneză – cele două limbi oficiale al procesului ;
 judecătorul filipinez Delfin Jaranilla a fost un supravieţuitor al marşului morţii de la
Bataan ;
 judecătorul australian şi totodată preşedintele tribunalului William Webb a fost
implicat în anchetarea atrocităţilor comise de japonezi în Noua Guinee.

189
 Împăratul Hirohito şi familia sa au primit imunitate din partea Statelor Unite ale Americii.
Totodată S.U.A. – după cum s-a aflat mai târziu – a hotărât să nu aducă în faţa instanţei a serie de
membrii ai armatei japoneze, respectiv ofiţerii şi oamenii de ştiinţă din unitatea 731, care au
făcut experienţe cu arme bacteriologice pe subiecţi umani în China, în schimbul datelor obţinute
în urma experienţelor.

În ziua în care sentinţa a fost pronunţată, 5 din cei 11 judecători au prezentat opinii
separate în afara Tribunalului. În declaraţia sa, judecătorul Webb a făcut referire la statutul
juridic al împăratului Hirohito …. „Faptul că împăratul a fost constrâns să acţioneze în acest mod
datorită sfaturilor primite este în contradicţie cu dovezile administrate”, scria Webb. Deşi s-a
abţinut a-l acuza pe Hirohito, Webb a subliniat că acesta purta responsabilitatea în calitatea sa de
monarh constituţional care, a acceptat „sfaturi ministeriale şi de altă natură în problema
războiului”.

Judecătorul Jaranilla nu a fost de acord cu pedepsele stabilite de Tribunal: „sunt după

părerea mea prea uşoare” scria judecătorul .. „şi nu sunt exemplare şi ferme şi în concordanţă cu
gravitatea faptelor comise”.

Judecătorul Henri Bernard al Franţei a subliniat activitatea defectuoasă a Tribunalului

materializată prin absenţa împăratului Hirohito şi insuficientele deliberări ale judecătorilor: „un
verdict la care un Tribunal ajunge în urma unei proceduri defectuoase nu poate fi un verdict
valid”, a concluzionat Bernard.

Judecătorul Bernard Roling al Olandei spunea că „era imposibil de definit cu acurateţe şi

comprehensiv conceptul de iniţiere şi purtare a unui război de agresiune”.

Judecătorul indian Radhabinod Pal a emis o declaraţie de 1235 de pagini în care a

desfiinţat legitimitatea Tribunalului subliniind caracterul „de justiţie a celor învingători”. Luând în
considerare influenţa propagandei de război, a exagerărilor şi distorsionării faptelor prin probe,
precum şi martori zeloşi şi ostili, Pal concluzionează totuşi: „dovezile că atocităţile au fost aduse
la îndeplinire de membri ai armatei japoneze împotriva populaţiei civile din unele teritorii
ocupate şi asupra prizionerilor sunt copleşitoare”.

Atât Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, cât şi Tribunalul Militar Internaţional

pentru Extremul Orient au fost supuse unor numeroase critici referitoare, în special, la ”problema
imparţialităţii” actului de justiţie. Având în vedere acest lucru, sub tutela ONU s-au făcut eforturi
şi au existat preocupări, după cel de-al doilea război mondial, pentru crearea unei instanţe
internaţionale.

190
 CURSUL NR. 14

Alte forme de jurisdicţii penale internaţionale

Planul cursului:

1. Tribunalul Penal International pentru Fosta Yugoslavie

2. Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda

3. Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL)

4. Tribunalul Special pentru Irak

5. Scurte consideraţii concluzive privind rolul şi însemnătatea justiţiei internaţionale penale

1. Tribunalul Penal International pentru Fosta Yugoslavie

1.1. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 827/1993, privind înfiinţarea unui

Tribunal penal internaţional pentru judecarea persoanelor prezumate, responsabile
de încălcări grave al Dreptului internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei
R.S.F.Y. începând cu 1.01.1991.
Consiliul de Securitate al O.N.U., prin Rezoluţia nr.764, din 13 iulie 1992, atrăgea
atenţia, ca toate părţile aflate în conflict să se conformeze obligaţiilor asumate, potrivit
Dreptului Internaţional Umanitar şi că, persoanele care comit sau ordonă să se comită
încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva sunt direct răspunzătoare pentru aceste
încălcări129.
129
După această rezoluţie, au urmat altele respectiv, Rezoluţia nr.771, din data de 13 august 1992, care a
afirmat şi dezvoltat recomandările cuprinse în rezoluţia anterioară, precum şi Rezoluţia nr.780 din data de 6
octombrie 1992, prin care se dispunea constituirea, de către Secretarul General al O.N.U. a unei Comisii de
experţi care să analizeze datele furnizate de Iugoslavia cu privire la încălcările grave şi să întocmească un
191
 Studiile efectuate de către Secretarul General pentru crearea unui asemenea
tribunal au evidenţiat existenţa unor probleme deosebit de complexe şi de o natură foarte
variată, semnalate ca atare de către guvernele consultate, de organizaţiile internaţionale
neguvernamentale şi de experţi.
O primă problemă au constituit-o însăşi bazele juridice ale constituirii unui
tribunal internaţional special şi anume dacă un asemenea organism juridic ar putea fi creat
printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, organ eminamente politic, fără atribuţii
legate de problemele jurisdicţionale.
În Raportul întocmit de către Secretarul General al O.N.U., înfiinţarea Tribunalului
Internaţional ad-hoc, printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, se justifica prin
următoarele argumente:
- încălcările grave ale dreptului umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii
constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale;
- răspunderea individuală a celor care au săvârşit crime, asupra căreia
Consiliul de Securitate a avertizat, în repetate rânduri, în legătură cu situaţia
din fosta Iugoslavie;
- stabilirea unui Tribunal Internaţional ar contribui la îndeplinirea
scopului de a pune capăt unor asemenea crime (rol preventiv), la luarea unor
măsuri efective pentru aducerea în faţa justiţiei a persoanelor răspunzătoare
(rol punitiv) şi ar contrinui la restabilirea şi menţinerea păcii;
- instituirea tribunalului s-ar încadra în categoria măsurilor bazate pe
forţă, în conformitate cu Capitolul VII al Cartei O.N.U.;
- Tribunalul Internaţional, având un caracter judiciar, ar trebui să-şi
exercite atribuţiile în mod independent faţă de consideraţiile politice, fără a se
afla sub controlul Consiliului de Securitate, cu privire la îndeplinirea funcţiilor
sale judiciare;
- Consiliul de Securitate nu creează pentru Tribunalul Internaţional
norme de drept material pe care să le aplice, acestea fiind cele din Dreptul
Internaţional actual.

1.2. Constituirea Tribunalului Penal pentru fosta Yugoslavie

Pe baza Raportului Secretarului General al O.N.U., Consiliul de Securitate a
adoptat rezoluţia nr.808 din 22 februarie 1993 prin care se hotăra înfiinţarea unui Tribunal
Internaţional, iar Secretarul General era rugat să prezinte propuneri concrete şi opinii
adecvate, pentru implementarea rapidă şi efectivă a acestei hotărâri, ţinând seama şi de
sugestiile prezentate de statele membre ale O.N.U.
Pe baza unor asemenea propuneri şi a studiului efectuat de către Secretarul General
al O.N.U. privind înfiinţarea unui Tribunal Internaţional, luând cunoştinţă de numeroasele
aspecte juridice şi politice pe care le implică instituirea unei asemenea instanţe, Consiliul
de Securitate prin Rezoluţia nr. 827 din 25 mai 1993 a decis „stabilirea unui Tribunal
Penal Internaţional pentru judecarea persoanelor prezumate responsabile de încălcări
grave ale Dreptului Umanitar Internaţional, comise pe teritoriul fostei Republici Socialiste
Federative Iugoslavia, începând cu 1 ianuarie 1991”.
Totodată, prin această rezoluţie a fost stabilit şi Statutul Tribunalului Internaţional
pentru fosta Iugoslavie. Acesta a fost constituit ca organ subsidiar al Consiliului de
Securitate, în temeiul articolului 29 din Carta O.N.U.
Sediul Tribunalului Internaţional a fost stabilit la Haga.

1.3. Organe

raport.

192
 Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional era compus, iniţial, din 11 judecători
aleşi pe o perioadă de patru ani, cu dreptul de a fi realeşi, de către Adunarea Generală a
O.N.U., la propunerea Consiliului de Securitate, de pe o listă de 22-23 de persoane,
întocmită de către Secretarul General, pe baza nominalizărilor făcute conform unor criterii
care să garanteze competenţa şi obiectivitatea acestora. Dacă la început cei 11 judecători,
câţi au fost iniţial, erau repartizaţi în două Camere de primă Instanţă, compuse din trei
judecători şi o Cameră de Apel, compusă din cinci judecători, ulterior, această situaţie s-a
schimbat130.
În prezent, Tribunalul Internaţional este alcătuit din 16 judecători permanenţi şi 27
de judecători ad-litem.
De asemenea, Procurorul Tribunalului este numit de către Consiliul de Securitate,
pe baza propunerii Secretarului General O.N.U., tot pentru o perioadă de patru ani, fiind
ajutat de personalul necesar, numit, la propunerea sa, de către acelaşi Secretar General.
La 11 februarie 1994 a fost adoptat Regulamentul de procedură al Tribunalului, de
către judecătorii acestuia, fără să existe nici un precedent pe care aceştia să se poată baza
în momentul selectării şi redactării regulilor. Operaţiunea de selectare a regulilor a avut
loc într-un interval scurt de timp, deoarece, fără acestea Tribunalul nu ar fi putut demara
activitatea sa de sprijinire a reinstaurării păcii în Balcani. Aceasta a dus la necesitatea
adaptării constante a regulilor de procedură şi probe, la evoluţia practicii judiciare, pe
parcursul activităţii TPIY, în vederea accelerării procedurilor.

1.4. Competenţa TPIY

Competenţa ratione personae a Tribunalului este limitată la persoanele fizice
autori, coautori, complici şi instigatori – care au comis – încălcări grave ale dreptului
internaţional, fără a se prevedea inculparea unor grupuri instituţionalizate.
Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie aplică normele
Dreptului Internaţional Umanitar, care fac parte, neîndoielnic din dreptul cutumiar, pentru
a nu se contesta anumite norme ale convenţiilor scrise la care unele state nu sunt părţi.
Din punct de vedere al competenţei ratione materiae, spre deosebire de Tribunalul
de la Nürnberg, competenţele sale se întind inclusiv la cazuri de crime, săvârşite în
condiţiile de conflict intra-statal, nu numai în condiţii de conflictele internaţionale.
Procedura Tribunalului este publică, potrivit articolului 21 şi 22 al Statutului131.
Referitor la competenţele ratione temporis şi ratione loci, Tribunalul va judeca
crimele comise pe teritoriul fostei Republici Federale Yugoslave, începând cu data de
1.01.1991.
Tribunalul nu dispune de o forţă poliţienească proprie, bazându-se pe contingentele
internaţionale de menţinere a păcii, cum ar fi KFOR şi SFOR. Judecătorul francez Claude
Jorda este preşedintele Tribunalului, iar Carla del Ponte este procurorul şef. Tribunalul nu
poate judeca suspecţi în absenţa acestora şi nici nu poate solicita pedeapsa capitală.
Pedeapsa maximă este închisoarea pe viaţă.

1.5. Sancţiunile aplicate

Cea mai cunoscută persoană care s-a aflat în celulele de detenţie ale Tribunalului
de la Haga a fost ex-preşedintele sârb Slobodan Miloşevici, care a fost acuzat de crime de

130
Statutul TPIY, aşa cum a fost el modificat ultima oară prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.1329,
din 30 noiembrie 2000, prevede, că în acest moment, Tribunalul este format din trei Curţi de Primă
Instanţă şi o Curte de Apel. Prin această rezoluţie se stabileşte, de asemenea, instituţia judecătorilor ad-
litem, care sunt aleşi după o procedură similară cu cea a judecătorilor permanenţi.
131
Art. 21 recunoaşte acuzatului toate garanţiile judiciare prevăzute de Pactul referitor la Drepturile Civile
şi Politice, adoptat în 1966.

193
război şi crime împotriva umanităţii comise în timpul campaniei din Kosovo, procurorii
încercâd să strângă dovezi pentru a mai adăuga pe această listă şi acuzaţia de genocid.
După predarea lui Slobodan Miloşevici Tribunalului Penal Internaţional, premierul
sârb de la acea vreme, Zoran Djindjici, asasinat la 12 martie 2003 declara că "Guvernul
Serbiei a fost constrâns să protejeze interesele ţării, pentru că o întrerupere a cooperării cu
T.P.I ar fi avut consecinţe negative incomensurabile pentru viitorul ţării noastre"
Djindici nu a considerat concludentă decizia Curţii Constituţionale, care blocase
aplicarea decretului guvernamental de extrădare a cetăţenilor iugoslavi.
"Judecătorii din componenţa acestei Curţi, a spus Djindjici, sunt numiţi de însuşi
Miloşevici, iar această Curte Constituţională este aceeaşi care anul trecut, încerca să
anuleze alegerile democratice"
Culmea ironiei, premierul Djindjici a justificat la acel moment, decizia guvernului
său printr-un articol din Constituţia sârbă, art.135 introdus de Slobodan Milosevici pe
vremea când se afla la conducerea Serbiei pentru a-şi spori prerogativele. Potrivit
analiştilor belgrădeni, articolul legitima Puterea de la Belgrad să ia decizii fără a consulta
Parlamentul, dacă interesele naţionale o cer.
Din păcate, pentru ducerea pînă la capăt a ideii de justiţie penală internaţională, la
data de 11 martie 2006, fostul preşedinte sârb a încetat din viaţă în centrul de detenţie al
TPI de la Haga,moartea sa dând naştere la o serie de suspiciuni, cea mai vehiculată
variantă fiind otrăvirea. Pe de altă parte, într-un comunicat de presă al Parchetului de la
Haga, se arată că nu există nici un indiciu că decesul a fost cauzat de o otrăvire. În
document se mai precizează că moartea lui Milosevici a fost provocată de un infarct, fapt
relevat şi în urma autopsiei.
Un alt nume de "marcă" printre deţinuţii aflaţi în custodia tribunalului se află fostul
preşedinte al sârbilor bosniaci, Biljiana Plavsici. După alegerea noului guvern sârb, care îl
are în funcţie pe fostul preşedinte, Vajislav Kostunica, au apărut şi unele semne de
neîncredere din partea Occidentului faţă de Belgrad în special pentru absenţa cea mai
semnificativă de pe lista de priorităţi a noului premier – respectiv cooperarea cu tribunalul
pentru crime de război.
La data de 7 mai 1997 cea de a doua Cameră a Primei Instanţe a TPIY a pronunţat
prima sentinţă (n° IT-94-1-T) ca rezultat al procesului intentat lui Dusko Tadic, calificând
acest act ca fiind o premieră istorică, în sensul de a determina vinovăţia sau nevinovăţia
unei persoane în cadrul unei jurisdicţii internaţionale. Indifierent de recunoaşterea acestei
decizii ca un precedent istoric, judecarea şi condamnarea penală a unui individ de către o
instanţă penală internaţională, rămâne în istoria dreptului un fenomen excepţional şi
recent.
Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al S.U.A., Richard Boucher, a
declarat că autorităţile de la Washington sunt pregătite să colaboreze cu noul guvern de la
Belgrad, dar a adăugat că sprijinul S.U.A. depinde de progresul reformelor, supremaţia
legii şi cooperarea cu Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie.
Congresul american a pregătit ca ajutor economic pentru Serbia, suma de 100
milioane de dolari. Belgradul însă renunţă de bunăvoie la această sumă importantă,
deoarece Congresul şi Senatul de la Washington condiţionează acordarea jutorului de
colaborare a Belgradului cu Tribunalul Penal Internaţional de la Haga pentru judecarea
crimelor de război în fosta Iugoslavie. Mai mult, Congresul american cere imperios
sprijinul guvernului sârb pentru extrădarea generalului Radko Mladic.
Kostunica a declarat că nimic nu-i este mai străin decât intenţia de a coopera cu
Tribunalul de la Haga, poziţie confirmată şi de faptul că la 9 martie 2002 a început la
Belgrad procesul a şase sârbi, acuzaţi de a fi participat la faimosul masacru de la Vukowar
din 1991, soldat cu moartea a 192 prizonieri.

194
 În cadrul Consiliului de Securitate există state care au o atitudine critică faţă de
activitatea Tribunalului. De exemplu, Federaţia Rusă şi parţial China, au reproşat
Tribunalului existenţa unor „motivaţii politice” în adoptarea deciziilor, reflectate prin
absenţa imparţialităţii în relaţiile cu republica Federativă Iugoslavia. Ca argumente, Rusia
a arătat că din cele aproximativ 50 de persoane acuzate, 43 sunt de naţionalitate sârbă. În
acelaşi timp, Rusia a considerat ca inacceptabile o serie de practici ale TPIY, respectiv
emiterea de mandate împotriva unor lideri iugoslavi, implicarea SFOR şi KFOR în
reţinerea unor acuzaţi, participarea, uneori, a aceloraşi judecători care au dat soluţia pe
fond la judecarea apelului şi altele.
Activitatea Tribunalului a fost puternic susţinută de S.U.A. şi unele state ale
Uniunii Europene, care vedeau în acesta un instrument juridic de natură să promoveze,
prin efectul legii, valorile democratice şi să descurajeze orice tendinţă de încălcare a
drepturilor fundamentale ale omului, dar au fost şi voci care au susţinut că procesul lui
Miloşevici a fost un eşec al procurorilor O.N.U., în frunte cu Carla del Ponte, în a dovedi
vinovăţia inculpatului acuzat de crime de război şi genocid.
Administraţia americană şi-a modificat însă spectaculos poziţia în politica sa faţă
de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie – începând cu toamna anului
2004, insistând ca inculpaţii acuzaţi de crime de război comise în Balcani în anii ’90 să
fie judecaţi de către tribunale interne sau să fie amnistiaţi.
Jurnalistul american Jeffrey Kuhner, într-un comentariu publicat de cotidianul
„The Washington Times” aprciază că această atitudine nu numai că marchează o
schimbare spectaculoasă, dar dă o lovitură fatală puterii şi credibilităţii Procurorului Sef
Carla del Ponte.
Mai mult, prestigiosul cotidian lansează şi o ofensivă dură la adresa Carlei del
Ponte, arătând următoarele : „ În loc să fie o instanţă imparţială, care să-i pedepsească pe
cei care au comis sau au ordonat crime de război, Tribunalul a devenit un instrument prin
care del Ponte intenţionează să rescrie istoria războaielor din Balcani. Carla del Ponte a
abuzat de funcţia deţinută, formulând acuzaţii profund eronate. Cel mai evident exemplu
este punerea sub acuzare a generalului croat Ante Gotovina, comandantul operaţiunii din
1995 care de fapt a pus capăt conflictului interetnic sîrbo-croat. În acest fel, Procurorul
T.P.I. a reuşit contraperformanţa de a realiza ceea ce nimeni nu a mai făcut vreodată: să
unească, temporar, popoarele balcanice din fosta federaţie iugoslavă într-o opoziţie fermă
împotriva ei.”
Referitor la cazul generalului Gotovina, Carla del Ponte a acuzat Vaticanul că îi
oferă protecţie. Acuzaţiile procurorului internaţional surveneau după o serie de întâlniri cu
reprezentanţii Sfântului Scaun, cărora li s-a cerut să facă uz de influenţa Vaticanului
pentru a determina Biserica Romano-Catolică croată să-l predea pe Gotovina. Potrivit
Carlei del Ponte, generalul croat s-ar fi ascuns într-una din cele 80 de mânăstiri din
Croaţia, iar singurul indiciu ce ar fi putut duce la identificarea conventului fiind
apartenenţa sa la Ordinul Franciscanilor. Pentru aceasta del Ponte s-a deplasat în iulie
2005 la Roma, unde a avut o întâlnire cu Arhiepiscopul Giovani Lajolo, considerat
ministrul de externe al Sfântului Scaun. Acesta a refuzat să colaboreze cu TPI, pe motiv că
„ Vaticanul nu are obligaţii internaţionale faţă de această instituţie”.
Potrivit cotidianului britanic „The Telegraph”, Lajolo a motivat dorinţa
Vaticanului de a nu se implica prin faptul că nu are influenţă asupra episcopilor. Carla Del
Ponte a scris o scrisoare însuşi Papei Benedict al XVI-lea prin care îi cerea sprijinul în
identificarea lui Gotovina. Nici Sfântul Părinte nu s-a arătat dispus să colaboreze cu TPI,
Serviciul de Presă al Vaticanului răspunzând, în schimb, printr-un comunicat, în care se
arată că nu cunoaşte locul în care se ascunde generalul. Legăturile dintre naţionaliştii
croaţi şi Vatican sunt istorice. Şeful ustaşilor croaţi din timpul celui de-al doilea război
mondial, Ante Pavelic, a reuşit să evite capturarea, fiind transferat peste graniţă, în

195
Austria, în august 1945. În 1946, prezenţa sa a fost semnalată în Italia, în mânăstirea San
Girolamo, unde se bucura de protecţia Vaticanului şi a serviciilor speciale americane.
În urma acţiunilor sale, de rezonanţă pe plan internaţional, Carla del Ponte a fost
supranumită de sârbi „noul Gestapo” şi de mafia siciliană „la puttana”. Trebuie precizat
faptul că la sfârşitul anilor ’80, del Ponte a investigat şi legăturile dintre mafia italiană şi
sistemul bancar elveţian. În timpul desfăşurării anchetei, aproximativ 500 de kilograme de
explozibil au fost găsite sub reşedinţa sa din Palermo, explozia fiind evitată ca urmare a
defectării dispozitivului de detonare.
Revenind la activitatea Tribunalului Penal Internaţional, trebuie precizat faptul că
la data de 31 iulie 2006 s-au reîntors la Haga cele şase înalte oficialităţi sârbe acuzate, în
frunte cu fostul preşedinte al Serbiei, Milan Milutinovic. Tribunalul îi acuză că au săvârşit,
la finele anilor ’90, crime împotriva albanezilor kosovari. Carla del Ponte nu ascunde că,
condamnând grupul sârb „al celor şase”, ea intenţioneză să-şi ia revanşa pentru insuccesul
în „cazul Miloşevici”.
Pentru Procurorul Şef al TPIY succesul în procesul sârbilor acuzaţi a fost mai
important ca oricând, pentru că după decesul în celulă a fostului lider sârb Slobodan
Miloşevici, ea a rămas, practic, fără lucru. În afară de asta, Tribunalul de la Haga a reuşit
să se facă şi mai mult de râs, condamnând, în această vară, pe Naser Orici, unul dintre
organizatorii „epurărilor etnice” antisârbe din Bosnia-Herţegovina, la numai 2 ani
privaţiune de libertate, ca imediat după aceasta să-l pună în liberatate. Carla del Ponte nu
şi-a ascuns dezamăgirea provocată de nereuşita în cazul Miloşevici. Într-un interviu
publicat în luna iulie 2006 în ziarul german „Frankfurter Allgemein Zeitung”, ea a numit,
nu fără cinism, moartea fostului lider iugoslav drept o „înfrângere”. În opinia sa, rezultatul
firesc al celor patru ani ai procesului împotriva lui trebuia să fie un verdict de condamnare,
deşi majoritatea juriştilor şi observatorilor independenţi sunt de părere că Procurorul Şef
n-a reuşit să dovedească vina lui Miloşevici în niciuna din cele 66 de capete de acuzare.
Însă, cu dârzenia şi tonul ei categoric specifice, a încercat să-şi ia revanşa asupra
noilor acuzaţi sârbi, în frunte cu Milan Milutinovici. Reprezentanţii Tribunalului nu
ascund faptul că acuzarea va folosi activ aceleaşi dovezi, care au fost prezentate în timpul
audierilor în „cazul Miloşevici”.
Eforturile susţinute ale procurorilor din cadrul Tribunalului Penal Internaţional
pentru fosta Iugoslavie, au fost concretizate în luna septembrie a acestui an atunci când al
doilea dintre cei mai puternici politicieni sârbi-bosniaci care au avut rol de conducere în
timpul războiului, Momcilo Krajisnik, a fost condamnat la 27 de ani de închisoare pe
baza acuzaţiilor de crimă împotriva umanităţii. Important de precizat este şi faptul că a
fost achitat de implicarea în genocid.
Acest verdict al Tribunalului de la Haga a fost pronunţat după un lung proces la
care Krajisnik, mâna dreaptă a fostului lider militar sârb-bosniac, Radovan Karadjici, a
fost portretizat drept unul dintre cei care au iniţiat campania de purificare etnică împotriva
musulmanilor bosniaci şi croaţi în timpul celui mai sângeros conflict european de după cel
de-al doilea război mondial.
Momcilo Krajisnik este, fără îndoială, singurul dintre cei mai importanţi suspecţi
de crime de război care a ajuns în faţa judecătorilor şi a fost găsit vinovat de Tribunalul de
la Haga.
Oficial, funcţia sa în timpul războiului a fost cea d preşedinte al Adunării
Parlamentare a sârbilor bosniaci. El a ocupat, de asemenea, şi alte posturi în administraţia
prezidenţială a sârbilor bosniaci şi în Consiliul Naţional de Securitate. Mai mult decât atât,
el a fost cel mai apropiat asociat şi adjunctul, de facto, al lui Radovan Karadjici, aflat în
libertate, la 11 ani după încheierea războiului.
Preşedintele completului de judecată Alphons Orie, cel care a prezentat verdictul, a
spus că rolul lui Momcilo Krajisnik în comiterea crimelor a fost crucial, afirmând că :

196
„Poziţia sa în cadrul conducerii sârbilor bosniaci i-a dat autoritatea să deschidă calea
grupărilor militare, poliţistilor şi gherilelor paramilitare, pentru a aplica obiectivele
acestei cooperative a crimei.”
În viziunea curţii de judecată, cooperativa crimei a fost purificarea etnică a zonelor
controlate de sârbi în Bosnia, după expulzarea şi asasinarea bosniacilor şi croaţilor
musulmani.
În anul 1997, când Radovan Karadjici a început să se ascundă pentru a nu fi adus
în faţa Tribunalului de la Haga, Krajisnik a preluat mantia de conducător al aripii
intransingent-naţionaliste a sârbilor bosniaci.
Ca reprezentant al sârbilor în cadrul preşedenţiei colective a Bosniei a focut tot
posibilul să submineze aplicarea prevedrilor Acordului de la Dayton132. Deseori vocea sa
era mai stridentă chiar decât cea a lui Karadjici însuşi, devenind în acest fel cunoscut
printre mediatorii internaţionali drept Domnul NU.
În anul 1998 a eşuat în încercarea sa de a o alunga de la putere pe preşedinta
republicii Srpska, Biljana Plavsici, fostă adjunctă a lui Radovan Karadjici în timpul
războiului, care a adoptat după aceea o poziţie pragmatică şi a acceptat să coopereze cu
puterile internaţionale pentru a reconstrui Bosnia.
În mod ironic, rivalii din perioada postbelică au fost judecaţi împreună la Haga.
Însă Biljana Plavsici s-a predat voluntar, recunoscându-şi vinovăţia şi cerându-şi iertare,
aşa că procesul nu a mai fost necesar. Multe dintre acuzaţiile care i-au fost aduse au fost
retrase, fiind condamnată în anul 2003 la 11 ani de închisoare.
Momcilo Krajisnik care a fost arestat acum şase ani în baza unui mandat secret a
pledat, în schimb, nevinovat. Procesul a început în anul 2004. În timpul celor doi ani de
atunci, au fost audiaţi 124 de martori care au venit la bară pentru a vorbi despre campania
de asasinate şi persecuţii ale civililor de altă etnie decât cea a sârbilor pe care ar fi iniţiat-o
în primul an de război, Krajisnik.
El a fost găsit vinovat în cinci dosare separate de crime împotriva umanităţii,
dosare care se referă la persecuţii, exterminare, asasinat şi deportare. A fost, în schimb,
achitat de acuzaţiile de genocid şi complicitate la genocid întrucât, au spus judecătorii, nu
au existat probe că ar fi intenţionat să distrugă integral sau parţial comunităţi etnice sau
religioase.
Momcilo Krajisnik este, aşadar, cea mai importantă figură politică găsită vinovată
în conflictul din fosta Iugoslavie. Verdictul dat împotriva lui, alături de confesiunea
Biljanei Plavsici, dă greutate afirmaţiei că principalii instigatori ai atrocităţilor din Bosnia
au fost membrii din conducerea sârbilor bosniaci din timpul războiului.

2. Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda

2.1. Scurtă privire asupra situaţiei din Rwanda anului 1994

Crimele comise de extremiştii rwandezi în cursul anului 1994, au fost atât de violente şi
înspăimântătoare, încât au fost considerate “mai eficiente” decât cele comise de nazisti,
pierzându-şi viaţa între 800.000 şi 1.000.000 de persoane.

Generalul Romeo Dallaire, şeful misiunii O.N.U. în perioada genocidului din Rwanda,
descrie, în cuvinte cutremurătoare, masacrele comise, care au însângerat statul African, arătând
ca “ ceea ce s-a întâmplat este de neconceput... şi mirosul... şi mârâitul câinilor care mâncau
noaptea cadavrele...” îl tulbură şi acum şi-l fac să spună “ nu pot sta liniştit, spunându-mi că am

132
Acordul de la Dayton a reprezentat rezultatul Conferiţei de pace de la sfârşitul anului 1995. În calitate de participant la această Conferinţă,
Krajisnik s-a opus semnării Tratatelor de pace, dar eforturile sale nu au dat roade deoarece Slobodan Miloşevici, pe atunci preşedintele
Iugoslaviei şi lider suprem al sârbilor era pregătit să semneze o înţelegere.
197
făcut ce am putut...drumurile acoperite de mii de cadavre, copii plângând lângă trupurile inerte
ale părinţilor”, sunt scene îngrozitoare pe care timpul nu le poate şterge şi care te cutremură.

Astfel de crime nu puteau rămâne nejudecate şi criminalii nepedepsiţi, impunându-se

crearea unei instanţe penale internaţionale, respectiv Tribunalul Penal Internaţional pentru
Rwanda.

2.2. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.955/8.11.1994

La un an de la înfiinţarea Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie,

ca urmare a atrocităţilor comise în Rwanda, Consiliul de Securitate al O.N.U., în baza
prevederilor Capitolului VIII al Cartei, prin Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994, a creat
un al doilea tribunal ad-hoc, având competenţa de a judeca persoanele prezumate
responsabile de acte de genocid sau de alte violări grave al Dreptului Internaţional
Umanitar, comise pe teritoriul Rwandei şi a altor cetăţeni rwandezi prezumaţi responsabili
de săvârşirea unor asemenea acte sau încălcări, comise pe teritoriul statelor vecine, în
perioada 1 ianuarie–31 decembrie 1994133. Pe parcursul timpului Statutul Tribunalului
pentru Rwanda a cunoscut modificări prin rezoluţiile Consiliului de Securitate nr.1165 din
30 aprilie 1998 şi 1329 din 30 noiembrie 2000.
Referindu-se la masacrul din Rwanda, Kofi Annan a arătat: "O lipsă a resurselor şi
o lipsă de voinţă politică de a lua măsurile care se impuneau, asta a provocat acel dezastru.
În schimb, pentru a ne proteja trupele, a fost nevoie să le retragem", a mai spus Secretarul
General al O.N.U. care a adăugat că "cele mai grave erori au fost făcute de statele
membre, mai ales prin maniera în care au fost luate deciziile în Consiliul de Securitate".

2.3. Competenţa Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda

Scopul acestei instanţe este acela de a urmări persoanele răspunzătoare de violări
grave ale Dreptului internaţional umanitar săvârşite pe teritoriul Rwandei şi pe cetăţenii
rwandezi răspunzători de astfel de violări săvârşite pe teritoriile statelor vecine între 1
ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994.
Crimele care intră în competenţa acestui tribunal:
a) genocidul, sau oricare din faptele enumerate în al 3-lea paragraf al art.2 din
Statutul TIR;
b) crime împotriva umanităţii;
c) violări ale art.3 comun Convenţiilor de la Geneva şi celui de-al doilea Protocol
adiţional.
Genocidul
În sensul prezentului Statut, genocidul reprezintă oricare dintre următoarele fapte
săvârşi cu intenţia de a distruge total sau parţial un grup naţional, etnic, rasial sau religios,
cum ar putea fi:
- uciderea membrilor grupului;
- vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului;
- ingerinţa deliberată în condiţiile de existenţă ale grupului, cu scopul de a
cauza distrugere fizică, totală sau parţială a acestora;
- impunerea de măsuri urmărind împiedicarea naşterilor în interiorul
grupului;
- transferarea forţată a copiilor de la un grup la altul.
Caracterizat prin intenţia de a distruge în totalitate sau în parte un grup uman, în
baza unor criterii şi anume: naţional, etnic, rasial sau religios, genocidul este una dintre
cele mai grave fapte penale prevăzute în art.2 din acest Statut, în acest sens acordându-i-
133
A se vedea Statut du Tribunal Pénal International pour le Rwanda la adresa http://www.ictr.org. FRENCH/basicdocs/statute
198
se întâietate, comparativ cu celelalte fapte ce intră în competenţa materială a Tribunalului
Penal Internaţional pentru Rwanda.
Sunt pasibile de pedeapsă şi următoarele fapte prevăzute în alin.3al art.2 din Statut,
astfel: conspiraţia urmărind comiterea de genocid; incitarea directă şi publică la comiterea
de genocid; tentativa de a comite genocid; complicitatea la genocid.
Aceste modalităţi ale crimei de genocid ce fac parte din definiţia crimei se regăsesc
şi în definiţia deta genocidului de Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta
Yugoslavie.

2.4. Sancţiunile aplicate

Autorităţile rwandeze au avut o cooperare bună cu Tribunalul, lucru ce s-a
materializat în evoluţia pozitivă a activităţii Tribunalului.
Din cele 56 de persoane acuzate, 43 sunt în detenţie, iar 13 în libertate în R.D.
Congo cu privire la care se fac eforturi pentru a găsi modalitatea legală de identificare şi
arestare a lor, în vederea judecării.
Tribunalul pentru Rwanda a înregistrat o premieră, astfel că sentinţa în procesul lui
Jean Claude Akayesu, pronunţată la 2 septembrie 1998 de către Tribunalul de la Arusha,
are o valoare istorică uriaşă, fiind prima condamnare pentru crimă de genocid emisă de
către o instanţă internaţională.
Tot la Arusha, în faţa completului de judecată a fost adus presupusul „creier” al
genocidului rwandez, Theoneste Bagosora, supranumit şi „colonelul apocalipsului”, după
o expresie care îi aparţinea chiar acestuia. Acesta a fost arestat în martie 1996 la Yaoundé,
în Camerun , fiind acuzat de genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război.
Procesul acestuia a început în aprilie 2002, iar la 23 octombrie 2005 i s-a permis
pentru prima dată să-şi pledeze cauza, prilej cu care acesta s-a declarat nevinovat,
criticând, de asemenea, activitatea acestui Tribunal. În opinia sa, şeful statului, Paul
Kagane, care s-a aflat în fruntea rebelilor tutsi, din cadrul Frontului Patriotic Rwandez
(FPR), este responsabil de drama rwandeză.
Anchetele realizate de procurorii Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda
arată că, de fapt, Bagosora se face vinovat de crimele pentru care a fost arestat, fiind
considerat nu numai „marele ordonator” al acestora, ci şi „arhitectul” planului de
exterminare a minorităţii tutsi şi a responsabililor moderaţi din cadrul etniei hutu.
Alături de acesta au fost judecaţi ofiţeri superiori care de asemenea nu şi-au
recunoscut faptele comise.
Cu toate acestea, sunt voci care spun că Tribunalul Penal Internaţional pentru
Rwanda constituie un alt exemplu de "eşec" al unui tribunal internaţional. Avocaţii ce-i
reprezintă pe acuzaţi declară că procurorii Tribunalului pentru Rwanda îşi bazează
acuzaţiile pe dovezi circumstanţiale fragile. După nouă ani de proces, cu un cost de
aproximativ 500 milioane dolari pentru comunitatea internaţională, tribunalul a condamnat
numai 12 oameni. Guvernul din Rwanda declară că tribunalul este ineficient şi corupt, în
timp ce oficialii O.N.U. susţin că Rwanda le blochează investigaţiile pe care le desfăşoară
pe pământ african.
Alături de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie, Tribunalul
Penal Internaţional pentru Rwanda a reuşit să câştige totuşi încrederea şi credibilitatea
necesară, care ulterior s-a dovedit benefică pentru susţinerea Curţii Penale Internaţionale.

3. Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL)

3.1. Modalitate de înfiinţare şi funcţionare

199
 Încă din martie 1991, statul african Sierra Leone a devenit teatrul unui război civil,
suspendat temporar prin acordul de pace de la Lome din 7 iulie 1999.

Într-un efort de a întrerupe ciclul violenţei şi de restabilire a procesului de reconciliere,

guvernul Sierrei Leone (ca parte în conflict împotriva Frontului Revoluţionar Unit) a solicitat ONU
să înfiinţeze un tribunal internaţional care să judece persoanele vinovate de atrocităţile comise
în timpul conflictului armat. Ca urmare a acestei solicitări, pe 14 august 2000, Consiliul de
Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia nr.1315, prin care a solicitat Secretarului General ONU să
negocieze un acord cu guvernul din Sierra Leone pentru crearea unei curţi independente, cu
jurisdicţie asupra crimelor notabile împotriva umanităţii, crimelor de război şi alte violări grave
ale dreptului internaţional umanitar. Această Curte urma să îşi exercite jurisdicţia asupra
persoanelor vinovate de comiterea acestor crime, inclusiv asupra „liderilor care, în comiterea
acestor crime, au pus în pericol procesul de stabilire şi implementare a păcii”.

Consiliul de Securitate a solicitat Secretarului General să formuleze un raport asupra

acestei chestiuni. Raportul Secretarului General al ONU a fost finalizat pe 4 octombrie 2000, ca
urmare a terminării cu succes a negocierilor cu guvernul din Sierra Leone asupra înfiinţării Curţii
Speciale, avute în vedere de Consiliul de Securitate al ONU.

Pe 6 ianuarie 2002 a fost semnat, la Freetown, Acordul dintre ONU şi guvernul din Sierra
134
Leone , care prevedea la art.1 înfiinţarea unei Curţi Speciale pentru Sierra Leone, în scopul
pedepsirii persoanelor care se fac responsabile în cel mai înalt grad de violările serioase ale
dreptului internaţional umanitar şi ale dreptului din Sierra Leone, comise pe teritoriul acestui
stat începând cu 30 noiembrie 1996. Statutul Curţii Speciale care stă la baza acesteia se află în
anexă la Acordul menţionat.

Formula de înfiinţare a Curţii Speciale pentru Sierra Leone aduce elemente inedite în
practica ONU în această materie.

Astfel, se creează pentru prima oară un tribunal internaţional ad-hoc pe baza unui acord
internaţional între statul pe teritoriul căruia au avut loc încălcările dreptului internaţional
umanitar şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Consecinţa directă a acestei modalităţi de înfiinţare
este că, deşi Curtea Specială are preeminenţă asupra jurisdicţiei naţionale din Sierra Leone şi
poate să emită ordine obligatorii pentru guvernul din Sierra Leone, spre deosebire de tribunalele
pentru Ruanda şi fosta Iugoslavie, nu va avea preeminenţă asupra jurisdicţiilor naţionale ale
statelor terţe, după cum nu va putea emite ordine de predare a unui acuzat aflat într-un stat
terţ.

Totodată, compunerea Curţii Speciale este diferită de cea a celor două tribunale ad-hoc
înfiinţate de către Consiliul de Securitate, în sensul că această compunere constă atât din
judecători, procurori şi personal internaţional, cât şi din judecători, personal şi procurori din
Sierra Leone. Judecătorii din Camerele de Judecată sunt, conform art. 2 din Statutul Curţii, unii
dintre ei numiţi de Secretarul General al ONU, iar alţii de guvernul din Sierra Leone. La fel,
Procurorul Şef al Curţii este numit de Secretarul General al ONU, iar Procurorul Adjunct al Curţii
este numit de guvernul din Sierra Leone.

Desigur că o asemenea compunere a unui tribunal internaţional ad-hoc reprezintă o

nouă viziune asupra jurisdicţiei internaţionale ad-hoc, potrivit căreia, se recunoaşte autorităţilor
statului pe teritoriul căruia au avut loc crimele internaţionale dreptul de a participa la realizarea
justiţiei internaţionale penale şi, în acelaşi timp, se asigură societăţii din Sierra Leone
134
Acordul semnat la Freetown, pe 16 ianuarie 2002, cuprinde şi Statutul de funcţionare a Curţii. A se vedea, în acest sens, The Agreement
Between The United Nations And The Government Of Sierra Leone On The Establishment Of A Special Court For Sierra Leone, preluat de la
adresa de internet http://www.specialcourt.org/documents/Agreement.htm.
200
sentimentul că nu este deposedată de judecarea atrocităţilor comise în timpul războiului. De
altfel, în susţinerea acestei noi viziuni vine şi decizia Secretarului General al ONU de a nu face
nici un fel de legătură între tribunalele internaţionale ad-hoc create de Consiliul de Securitate la
ONU şi Curtea Specială pentru Sierra Leone, asigurând în acest sens o Cameră de Apel proprie
Curţii Speciale.

Şi, nu în ultimul rând, competenţa materială a Curţii Speciale cuprinde, alături de crimele
internaţionale consacrate ca declanşatoare ale jurisdicţiei internaţionale penale, şi câteva fapte
incriminate de dreptul din Sierra Leone, cum ar fi: abuzarea de fetiţe sub 14 ani, răpirea unor
fete în scopuri imorale, incendierea caselor de minerit sau a clădirilor publice. Aplicarea de către
Curtea Specială inclusiv a dreptului din Sierra Leone rezultă din chiar textul art. 1 din Acord.

Formula de înfiinţare a CSSL este o inovaţie a practicii înfiinţării tribunalelor ad-hoc, în

care exercitarea jurisdicţiei internaţionale penale se face printr-o combinaţie sui generis între
jurisdicţia naţională şi cea internaţională, care, în mod evident, se doreşte diferită de o simplă
jurisdicţie naţională.

Deşi formula este inovativă, CSSL urmează, totuşi, tiparul tribunalelor ad-hoc şi anume,
are o competenţă materială limitată conform art. 2-5 din Statut la crimele împotriva umanităţii,
violarea art. 3 din Convenţiile de la Geneva din 1949 şi a Protocolului Adiţional II, alte violări
grave ale dreptului internaţional umanitar şi violări ale dreptului din Sierra Leone referitor la
prevenirea cruzimii asupra copiilor, precum şi la distrugerea cu rea-credinţă a proprietăţii
particulare.

Atât competenţa teritorială, cât şi cea temporală a CSSL este limitată la crimele
menţionate mai sus, săvârşite pe teritoriul statului Sierra Leone începând cu 30 noiembrie 1996.

De asemenea, competenţa personală a CSSL se întinde asupra persoanelor care se fac

răspunzătoare în cel mai înalt grad de săvârşirea crimelor ce intră sub jurisdicţia Curţii, cu
excepţia personalului operaţiunilor ONU de menţinere a păcii sau a forţelor ONU aflate pe
teritoriul Sierrei Leone în temeiul acordurilor dintre Sierra Leone şi ONU, care, deşi va fi comis
faptele incriminate de Statut, va intra în jurisdicţia primară a statului trimiţător.

Iată că formula CSSL poate să fie noua formulă de jurisdicţie internaţională ad-hoc, în
care statul pe teritoriul căruia au loc crimele internaţionale doreşte şi obţine implicarea la
nivelul decizional în înfiinţarea şi funcţionarea jurisdicţiei internaţionale penale.

Analizând Curtea Specială, observăm că ea reprezintă o instituţie hibridă, care nu poate

fi caracterizată nici ca organ subsidiar ONU, nici ca o organizaţie internaţională de cooperare sau
supranaţională.

Totodată, CSSL nu este un organ subsidiar ONU. Nu există nici o dispoziţie în Acordul
dintre ONU şi Sierra Leone care să indice vreo relaţie de subsidiaritate între Curtea Specială şi
ONU ca atare sau vreun organ al ONU. Singurul organ ONU implicat în înfiinţarea Curţii, din
punctul de vedere al nominării personalului organelor Curţii şi al finanţării acesteia, este
Secretarul General ONU. Totuşi, nu trebuie să pierdem din vedere că decizia de înfiinţare a Curţii
Speciale, ca şi formula de înfiinţare, a aparţinut Consiliului de Securitate al ONU, care, acţionând
în baza Capitolului VII din Carta ONU, a adoptat Rezoluţia nr.1315 (2000), solicitând Secretarului
General al ONU implementarea acesteia.

Cu toate acestea, chestiunea raporturilor cu Curtea este evident clară; Consiliul de

Securitate al ONU nu are nici un fel de raporturi cu Curtea Specială. Aceasta rezultă atât din
textul Rezoluţiei nr.1315 (2000), cât şi din textul Acordului şi Statutului Curţii.
201
 Pe de altă parte, CSSL nu reprezintă organizaţie internaţională în sensul clasic de
asociere de state. În cazul CSSL ne aflăm în prezenţa unei asocieri dintre un stat şi o organizaţie
internaţională, ambele părţi în virtutea capacităţii lor juridice hotărând ca această Curte Specială
să se bucure de personalitatea juridică a unei organizaţii internaţionale (art.16 din Acord),
precum şi de privilegiile, imunităţile şi inviolabilităţile specifice unei organizaţii internaţionale şi
personalului său (art. 8, 9, 12 şi 13 din Acord).

CSSL reprezintă indubitabil manifestarea evoluţiei ideii de jurisdicţie internaţională

penală ad-hoc, într-o formulă mult îmbunătăţită faţă de tribunalele ad-hoc înfiinţate de Consiliul
de Securitate al ONU.

Dacă această formulă se va dovedi una de succes, rămâne să fie confirmat de

jurisprudenţa Curţii Speciale, care, în orice caz, va continua practica Camerei de Apel a
tribunalelor pentru fosta Iugoslavia şi pentru Ruanda, valoroasă la acest moment din punctul de
vedere al dreptului internaţional penal şi a dreptului internaţional umanitar.

Deşi criteriile de exercitare a jurisprudenţei Curţii Speciale pentru Sierra Leone sunt
asemănătoare jurisdicţiilor analizate mai sus, tocmai având în vedere apartenenţa CSSL la
categoria tribunalelor internaţionale ad-hoc, înfiinţarea acesteia printr-un acord încheiat între
ONU şi guvernul din Sierra Leone implică un anumit specific acestor criterii, care impune o
prezentare a acestora.

3.2. Competenţa

Competenţa ratione materiae

Competenţa ratione materiae a CSSL acoperă violările serioase ale dreptului

internaţional umanitar, dar şi ale dreptului din Sierra Leone. Sub această denumire generică,
Statutul Curţii Speciale include crimele împotriva umanităţii, violări ale art. 3, comun
Convenţiilor de la Geneva şi Protocolului Adiţional nr. II, alte violări serioase ale dreptului
internaţional umanitar şi alte infracţiuni reglementate de dreptul din Sierra Leone. În fiinţarea
CSSL prin acord a făcut posibilă includerea anumitor dispoziţii de drept penal intern din Sierra
Leone în delimitarea competenţei materiale a Curţii.

Competenţa ratione personae

În ceea ce priveşte competenţa ratione personae a CSSL, aceasta cuprinde anumite

determinări. În acest sens, conform art. 1 din Statut, Curtea va avea competenţă asupra
persoanelor fizice „care poartă cea mai mare responsabilitate” pentru comiterea faptelor
incriminate de Statut, incluzând acei „lideri care, comiţând aceste crime, au pus în pericol
procesul de restabilire şi implementare a păcii în Sierra Leone”.

Aşadar, CSSL se va ocupa ratione personae numai de anumiţi vinovaţi de comiterea

faptelor incriminate de Statut, adică cei care poartă în cel mai înalt grad răspunderea pentru
faptele comise.

Competenţa ratione temporis

Competenţa ratione temporis a CSSL este limitată la faptele incriminate de Statut,

comise în perioada care începe cu 30 noiembrie 1996 şi care continuă şi în prezent.

Competenţa ratione loci

202
 În ceea ce priveşte competenţa ratione loci a CSSL, limitarea acesteia la faptele comise
numai pe teritoriul statului Sierra Leone (art. 1 din Statut) are o dublă motivaţie. Pe de o parte, o
competenţă limitată la teritoriul unui stat este caracteristică tribunalelor internaţionale penale
ad-hoc, iar pe de altă parte, înfiinţarea Curţii Speciale prin acord nu putea să producă efecte
juridice decât asupra părţilor la acord ONU, respectiv Sierra Leone.

4. Tribunalul Special pentru Irak

Considerăm necesar a face câteva precizări legate de crearea Tribunalului Special pentru
Irak, chiar dacă această instanţă nu intră sub incidenţa dreptului internaţional, în sensul că nu
este o instanţă penală internaţională de genul celor analizate anterior.

Ţinând seama de faptul că în competenţa Tribunalului Special pentru Irak, ca instanţă

specială intră crime deosebit de grave ca : genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război,
crime prin care este ameninţată pacea şi securitatea internaţională, apreciem că este o
motivaţie suficientă pentru a supune atenţiei şi analizei chiar şi acest context aspectele privind
controversele create în jurul acestei instanţe şi a sentinţelor pronunţate.

4.1. Conjuntura creării Tribunalului Special pentru Irak

4.1.1. Puncte de vedere privind necesitatea creării Tribunalului

Abominabilele crime comise de regimul de la Bagdad sub conducerea lui Saddam

Hussein în perioada 17 iulie 1968 – 1 mai 2003, crimele comise în legătură cu războaiele din Irak
împotriva Republicii Islamice Iran şi Kuweitului au determinat creerea unei instanţe care să
judece şi condamne persoanele ce se fac vinovate comiterea unor astfel de crime.

Astfel la data de 10 decembrie 2003, sub guvernarea Autorităţii Provizorii conduse de

S.U.A., a fost creat Tribunalul Special pentru Irak, ca entitate independentă care să nu fie asociat
cu nici un departament al Guvernului irakian.

Constituirea Tribunalului a avut loc ca urmare a unor îndelungate negocieri purtate între
autorităţile americane şi noile autorităţi de la Bagdad, precum şi diversele organizaţii ale şiiţilor,
suniţilor şi kurzilor din Irak.

Discuţiile privind constituirea unei instanţe penale care să examineze şi să condamne

faptele săvârşite de fostul dictator de la Bagdad şi colaboratorii săi au vizat mai multe variante
posibile astfel : o primă variantă ar fi optat pentru judecarea lui Saddam Hussein de către un
tribunal american ; constituirea unui tribunal internaţional ad-hoc de genul celor pentru fosta
Yugoslavie şi Rwanda şi constituirea unui tribunal naţional care să examineze încălcările
săvârşite de fostul dictator au fost alte variante puse în discuţie înainte de a se lua hotărârea
creării Tribunalului Special pentru Irak.

Referitor la prima variantă, respectiv aceea de a-l trimite pe fostul dictator de la Bagdad
în faţa unui tribunal american, era de neconceput, întrucât în această situaţie ar fi fost necesar
să i se recunoască statutul de „prizionier de război”, ceea ce autorităţile americane nu doreau,
fiind greu de demostrat din punct de vedere al Convenţiilor privind dreptul internaţional
umanitar.

Constituirea unui Tribunal internaţional ad-hoc sub egida Consiliului de Securitate al

O.N.U., cea de-a doua variantă pusă în discuţie, ar fi fost şi ea greu de conceput, în primul rând
203
având în vedere aspectul cel mai important şi anume faptul că acţiunea militară a S.U.A. în Irak
nu a avut girul Consiliului de Securitate, dată fiind poziţia Franţei, Germaniei şi Rusiei care s-au
opus.

O altă problemă care se ridică aici este şi cea legată de competenţa Consiliului de
Securitate de a înfiinţa organe subsidiare cu atribuţii exclusiv judiciare. Competenţa judiciară în
cadrul O.N.U. este încredinţată Curţii Internaţionale de Justiţie şi nicidecum Consililui de
Securitate.

În concluzie, singura rămasă în discuţie vis-a-vis de cele propuse a fost aceea de

constituire a unui Tribunal Special pentru Irak, aspect contestat chiar şi de către unele forţe
politice din Irak.

Acest Tribunal a fost organizat în bună măsură cu susţinere de la Guvernul american,

care a insistat pe judecarea crimelor din Irak, încercând să demonstreze prin aceasta că
autorităţile locale funcţionează.

În viziunea S.U.A., care s-a opus Curţii Penale Internaţionale, se susţine că practica
internaţională ar trebui să promoveze judecarea crimelor de genul acesta la nivel naţional.

În opinia noastră, faptele grave (genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război)
comise în perioada 1968 – 2003 pe teritoriul Irakului sau cele comise în legătură cu războaiele
purtate de Irak împotriva Iranului şi Kuweitului, constituie violări grave ale obligaţiilor ce decurg
din norme imperative de drept internaţional şi ca atare ele intră în competenţa materială a
jurisdicţiilor internaţionale. Din acest punct de vedere astfel de crime care pun în pericol pacea
şi securitatea internaţională ar fi putut fi deferite spre judecare Curţii Penale Internaţionale.
Numai că, analizând problema sub aspectul limitării în timp a Curţii Penale Internaţionale,
aceasta nu ar putea judeca crimele comise înainte de intrarea în vigoare a Statutului acesteia.

4.1.2. Competenţa Tribunalului Special pentru Irak

Potrivit art.2 din Statut sediul acestui Tribunal va fi la Bagdad sau în orice regiune
guvernată de Irak potrivit hotărârii Consiliului de Guvernare.

Trbunalul are competenţă asupra oricărui irakian sau străin acuzat de infracţiunile
enumerate în articolele 11-14 din prezentul Statut, comise în perioada 17 iulie 1968 – 1 mai
2003.

Următoarele crime intră în competenţa materială a Tribunalului:

 Genocid
 Crime împotriva umanităţii
 Crime de război
 Violarea anumitor legi irakiene enumerate de art.14, după cum urmează:
 Persoane din afara justiţiei care încearcă să manipuleze justiţia sau să se
amestece în funcţiile justiţiei, în violarea Constituţiei interne a Irakului
din 1970, cu modificările ulterioare;
 Irosirea resurselor naţionale, a bunurilor şi fondurilor publice;
 Abuzul de poziţie şi preocuparea pentru politicile care pot conduce la
ameninţarea cu război sau folosirea forţelor armate ale Irakului
împotriva unei ţări arabe, în conformitate cu art.1 din Legea nr.7/1958.

204
4.1.3. Organizarea Tribunalului

Potrivit art. 3 din Statut, Tribunalul este organizat astfel:

 Una sau mai multe Camere de Judecată
 O Cameră de Apel
 Judecătorii de investigaţii
 Departamentul Procurorilor
 Departamentul administrativ
Judecătorii permanenţi ori cei independenţi aflaţi în rezervă care compun
Camerele Tribunalului vor fi irakieni, cu excepţia prevăzută la art.4 lit.d), care precizează
că „Consiliul de Guvernare sau Guvernul viitor, în cazul în care este absolut necesar,
poate numi judecători din afara Irakului care au experienţă cu privire la infracţiuni
cuprinse în acest Statut”.
Numirea judecătorilor se face pe o perioadă de 5 ani, iar condiţiile de numire în funcţie
sunt cele prevăzute de sistemul de justiţie irakian, respectiv Legea nr.10/1970, privind
organizarea judecătorească.

În ceea ce priveşte competenţa acestei instanţe, chiar dacă Tribunalul Special pentru
Irak şi Curţile naţionale ale Irakului vor avea concurs de jurisdicţie în a judeca persoanele care se
fac vinovate de comiterea infracţiuniolor prevăzute în art.11 – 14, Statutul prevede totuşi o
competenţă prevalentă a Tribunalului Special, faţă de orice altă instanţă naţională, în sensul că
Tribunalul poate cere oricând altei Curţi iraţiene să-i transfere în orice fază a procedurii, orice
caz aflat pe rol cu privire la infracţiunile prevăzute în art.11-14. Mai mult, aceste instanţe au
obligaţia de a transfera cazurile solicitate.

Principiul Non bis in idem se aplică în mod absolut, în ceea ce privesc hotărârile date de
Tribunal, în sensul că nici o altă persoană nu va fi judecată de către Curţile irakiene pentru fapte
pentru care ea a fost deja judecată deja judcată de Tribunal potrivit art.300 – 301 din Codul de
procedură penală al Irakului.

În situaţia în care o personă a fost judecată de către o Curte irakiană pentru fapte ce
constituie infracţiuni ce intră în competenţa Tribunalului, acesta dacă Tribunalul hotărăşte,
poate rejudeca cauza.

Situaţiile în care se poate solicita rejudecarea cauzei de către Tribunal sunt: când
Tribunalul consideră că judecata făcută de Curte nu a fost imparţială sau independentă şi a fost
destinată să-l apere pe acuzat, ori cazul nu a fost corect judecat.

4.1.4. Procesul lui Saddam Hussein

Referitor la procesul lui Saddam Hussein, un proces foarte mediatizat şi care a suscitat
numeroase comentarii în presa americană şi presa internaţională, putem spune că a avut o
evoluţie surprinzător de rapidă .

Tribunalul Special pentru Irak l-a acuzat pe Saddam Hussein de reprimarea brutală a
propriului popor, încălcarea libertăţii şi demnităţii, agresiuni împotriva vecinilor, genocid, crime
de război şi crime împotriva umaniţăţii. Mai precis, la data de 1 iulie 2004, când a apărut în faţa
tribunalului a fost acuzat de umătoarele :

 Uciderea unor personalităţi de rang religios în anul 1974

 Gazarea kurzilor la Halabja în anul 1988
 Uciderea membrilor Clanului kurd Barzani în anul 1983

205
  Uciderea unor membrii ai partidelor politice
 Campania „Anfal” dintre anii 1986-1988 împotriva kurzilor
 Înăbuşirea răscoalelor kurde şi şiite din anul 1991
 Invadarea Kuweitului în anul 1990.
În cadrul procesului care a fost amânat de mai multe ori au compărut ca acuzaţi – pe lângă
Saddam Hussein – un număr de alţi unsprezece responsabili ai regimului său. Aceştia sunt :

1. Abid Hamid Mahmud al-Tikriti – secretarul personal al lui Saddam Hussein şi consilier
pe probleme de securitate naţională. Este un văr îndepărtat al lui Saddam şi s-a aflat în fruntea
listei „most wanted” a comandanţilor militari americani. El a controlat accesul la Saddam şi avea
autoritatea de a respinge deciziile guvernului.

2. Ali Hassan al Majid ( „Ali Chimicul”) – oponenţii săi i-au dat această poreclă datorită
rolului pe care acesta la avut în atacul cu arme chimice îndreptat împotriva kurzilor din nordul
Irakului din anul 1988. Observatorii internaţionali au estimat că mai mult de 100.000 de Kurzi au
murit în atacurile cu arme chimice. Al-Majid care este vărul lui Saddam a fost ministrul irakian al
apărării între anii 1991 şi 1995.

3. Barzan Ibrahim al-Hassan al-Tikriti – frate vitreg al lui Saddam. A fost comandantul
Gărzii Republicane Speciale, şi de asemenea director al cunoscutului serviciu secret Mukhabarat,
în care calitate a fost acuzat că a torturat şi omorât mii de oameni.

4. Aziz Sahij al-Numan – lider al Partidului Baat, preşedinte al filialei ce se ocupa de

vestul Bagdadului; fost guvernator al regiunilor Karbala şi Najaf şi de asemenea fost guvernator
al Kuweitului ocupat. S-a ridicat din poziţiile joase la nivel de povincie pe care le ocupa, făcându-
se remarcat prin cruzimea sa, eficienţa brutală şi loialitate.

5. Muhammad Hamza al-Zubaydi – fost prim-ministru şi vice prim- ministru al Irakului. A

condus represiunea împotriva revoltelor comunităţii Shia din anul 1991, după războiul din Golf,
fiind omorâţi mii de oameni. A fost văzut la programele de ştiri irakiene cum lovea şi bătea
dizidenţi Shia capturaţi.

6. Tariq Aziz – fost vice prim-ministru al Irakului. Unul dintre cei mai bine-cunoscuţi
oficiali ai regimului lui Saddam pentru audienţa din America de Nord, datorită deselor sale
apariţii la televiziune. Singurul de religie creştină aflat într-un post de conducere sub regimul lui
Saddam.

7. Generalul Kamal Mustafa Abdallah Sultan – fostul Secretar General al Gărzii

Republicane Irakiene şi un apropiat al lui Saddam. Fratele său este căsătorit cu fiica cea mai mică
a lui Saddam.

8. Sabir Abdul Aziz al-Douri - director al Serviciului secret militar irakian în anii 1980;
fost guvernator al regiunii Karbala şi primar al Bagdadului.

9. Sultan Hashim Ahmad – fostul ministru irakian al apărării; s-a predat pe 19

septembrie 2003 oficialilor americani de la Mosul, după aproape o săptămână de negocieri. Au
fost zvonuri că ar fi cooperat cu armata americană pe timpul invauiei din Irak.

10. Taha Yasin Ramadan – fostul vice preşedinte irakian, cunoscut şi ca mâna dreptă a
lui Saddam; este acuzat că a avut o contribuţie majoră la represiunea populaţiei Kurde şi Shia, în
special după războiul din Golf din anul 1991.

206
 11. Watban Ibrahim Hasan – frate vitreg cu Saddam Hussein; fost ministru de interne şi
consilier prezidenţial. Se crede că a fost implicat în înăbuşirea revoltelor ce au urmat primului
război din Golf din anul 1991.

Seria proceselor împotriva lui Saddam Hussein şi a apropiaţilor săi a început cu un

episod mai puţin cunoscut din perioada în care era preşedinte al Irak-ului: masacrarea şiiţilor în
1982. Foştii lideri irakieni vor fi judecaţi pentru executarea a 148 de cetăţeni, sechestrarea a 399
de familii, distrugerea caselor şi terenurilor acestora, toţi cei 8 acuzaţi riscând pedeapsa capitală.
Specialiştii în drept internaţional consideră alegerea puţin curioasă. „Puteau alege atacul chimic
asupra a mii de kurzi la Halabja, campania împotriva kurzilor în 1988, reprimarea şiiţilor în 1991”
– arată ei. Alegerea primului cap de acuzare în procesul lui Saddam Hussein se poate explica prin
faptul că în aceste evenimente implicarea directă a fostului dictator este mai uşor de dovedit
decât în celelalte cazuri.

Poziţia lui Saddam Hussein cu prilejul primei şedinţe de judecată a fost sfidătoare la
adresa instanţei, el protestând faţă de modul în care a fost tratat de paznicii americani. Apărarea
lui Saddam Hussein este asigurată de 20 de avocaţi cărora se pare că li se va alătura fostul
Procuror general al S.U.A. Ramsey Clark.

Într-un interesant articol publicat în revista „American Free Press”, Greg Szymanski
exprimă o serie de opinii foarte critice la adresa guvernului american :

„Dacă credeţi că guvernul american va lăsa un lucru atât de nesemnificativ cum este
legea să împiedice eventuala execuţie a lui Saddam, mai gândiţi-vă. Majoritatea oamenilor cred
că este dat ca sigur că Saddam ori va fi executat, ori va putrezi în puşcărie, restul fiind doar un
joc de glezne juridic organizat de administraţia Bush pentru a da impresia că Saddam beneficiază
cel puţin de o aromă de justiţie.

Sunt mai multe motive pentru care administraţia de la Washington vrea să-l scoată rapid
pe Saddam din scenă, unul fiind acela că o apărare de durată ar putea dezvălui detalii sordide
ale susţinerii americane pentru Saddam împotriva Iranului şi despre alte atrocităţi comise
împotriva propriului popor.

Cu alte cuvinte, cât timp a servit interesele americanilor, Saddam a putut să îşi facă
mendrele. Când acest lucru n-a mai fost posibil, a trebuit să fie îndepărtat. Aşa se face că acum
şade în puşcărie, singura întrebare fiind, cum ar putea fi eliminat fără a face prea multe valuri.

Să-l împuşti în faţa unui pluton de execuţie, ar declanşa un coşmar internaţional, ar fi şi

dificil să-i acorzi statutul de prizonier de război, pentru că aceasta ar complica lucrurile,
punându-se întrebarea dacă nu cumva S.U.A. au încălcat legea atacând Irakul.

Astfel, se face că Administraţia Bush decide să eludeze legea şi convenţiile internaţionale

şi să încalce principiile umanitare, creând un Tribunal irakian marionetă pentru audierea cazului
fără a-i da însă posibilitatea lui Saddam să se apere”.

La data de 5 noiembrie 2006 Tribunalul Special pentru Irak l-a condamnat pe fostul
preşedinte irakian la moarte prin spânzurare pentru crime împotriva umanităţii.

De asemenea, cu această ocazie au mai fost condamnate următoarele persoane:

 Barzan Ibrahim al-Hassan al-Tikriti – la moarte;

 Awad Ahmed Al-Bandar(fost preşedinte al Tribunalului revoluţionar) – la moarte;
 Taha Yasin Ramadan – la închisoare pe viaţă, deşi iniţial procurorul general ceruse
condamnarea la moarte.
207
 Imediat după pronunţarea acestor sentinţe au apărut şi reacţiile internaţionale cu
privire la corectitudinea judecăţii.
Astfel, Casa Albă a calificat verdictul pronunţat duminică 5 noiembrie, în cazul lui
Saddam Hussein drept „o zi bună pentru poporul irakian”. Autorităţile americane consideră că
acest proces este o dovadă a independenţei şi transparenţei justiţiei în Irak.

Şi ţările occidentale şi-au exprimat satisfacţia de a-l vedea pe Saddam Hussein

condamnat, deşi europenii nu şi-au ascuns reticenţele faţă de pronunţarea pedepsei capitale.

La numai câteva minute după pronunţarea sentinţei, Marea Britanie a salutat

faptul că Saddam Hussein şi ceilalţi acuzaţi au fost aduşi în faţa justiţiei şi au dat
socoteală pentru crimele lor. Autorităţile de la Londra au declarat că este drept ca cei care
au fost acuzaţi de comiterea unor crime împotriva poporului irakian să fie aduşi în faţa
justiţiei.
Franţa a luat act de sentinţa dată de justiţia irakiană, reamintind însă poziţia sa şi a
Uniunii Europene în favoarea abolirii pedepsei cu moartea. Parisul şi-a exprimat, de asemenea
speranţa ca pronunţarea verdictului să nu antreneze noi tensiuni în Irak.

Şeful Guvernului italian, Romano Prodi a apreciat că sentinţa cu moartea în cazul lui
Saddam reflectă „opinia întregii comunităţi internaţionale” despre acest „dictator”. El a aduăgat
însă că este nevoie de o „reflecţie asupra pedepsei cu moartea”.

Premierul spaniol, Jose Luis Rodriguez Zapatero, a declarat, la rândul său, că Saddam
Hussein „trebuie să răspundă pentru faptele sale ca orice lider politic”, însă a atras atenţia că
Uniunea Europeană se opune pedepsei cu moartea.

Aceeaşi poziţie o are şi Suedia : ministrul de externe, Carl Bildt, s-a declarat satisfăcut că
cei care se fac vinovaţi de crime împotriva umanităţii sunt pedepsiţi, însă nu este de acord cu
pedeapsa cu moartea.

În acelaşi timp, Moscova a avertizat asupra consecinţelor „catastrofale” pe care le-ar

avea spânzurarea lui Saddam. Totuşi, autorităţile ruse susţin că este puţin probabilă punerea în
aplicare a sentinţei.

Pe de altă parte, înaltul comisar ONU pentru drepturile omului, Louise Arbour, a cerut
guvernului irakian să instituie un moratoriu asupra execuţiilor, pentru a permite toate
procedurile de recurs posibile.

Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului Amnesty International consideră că

procesul a fost marcat de grave nereguli care pun sub semnul întrebării capacitatea Tribunalului
de a organiza un proces corect, acuzând faptul că Saddam Hussein nu a beneficiat de un proces
corect, ci de un „sinistru, marcat de grave deficienţe”.

Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului a condamnat cu fermitate sentinţa de

condamnare la moarte a lui Saddam Hussein, vorbind despre un „proces inechitabil”.

Totuşi, în ciuda celor prognozate, în dimineaţa zilei de 30 decembrie 2006 Saddam

Hussein a fost executat prin spânzurare. La scurt timp după aceea au fost spânzuraţi şi fratele
vitreg al lui Saddam, Barzan al-Tikriti, fost şef al serviciilor de informaţii şi fostul preşedinte al
Tribunalului Revoluţionar, Awad al-Bandar.

Apelul condamnaţilor a fost respins marţi, 26 decembrie, de o instanţă de apel a

aceluiaşi Tribunal, care a precizat ca Saddam şi cei doi foşti colaboratori trebuie spânzuraţi în
termen de 30 de zile.

208
 Autorităţile irakiene au vrut să-l execute pa Saddam înaintea zorilor, care marchează
începerea celebrărilor Eid al-Adha, sărbătoarea Sacrificiului, un oficial guvernamental declarând:
„Cutumele cer ca în timpul sărbătorilor religioase să nu aibă loc nici o execuţie”.

Într-o scrisoare adresată poporului irakian, Saddam declara că moare ca un martir,

sacrificându-se pentru poporul său, căruia i-a cerut să rămână unit „în faţa duşmanilor”
americani şi iranieni. „Vă cer să nu urâţi popoarele acestor guverne care ne-au atacat”, scria el,
urând „viaţă lungă Irakului, Palestinei, jihadului şi mujahedinilor”.

Reacţiile la moartea prin spânzurare a fostului dictator irakian nu au întârziat să apară.

Ştirea execuţiei a fost primită cu o indiferenţă relativă la Bagdad, unde anunţul morţii
fostului dictator a fost salutat numai cu câteva focuri de armă de bucurie în cartierele şiite.

Uniunea Europeană a condamnat crimele fostului preşedinte irakian, aşa cum am arătat
anterior, dar şi pedeapsa capitală. Comisarul european pentru ajutor şi dezvoltare, Louis Michel,
a declarat că spânzurarea lui Saddam a fost o „barbarie”. „Barbaria nu poate fi combătută cu
acte pe care eu le consider barbare. Pedeapsa cu moartea este incompatibilă cu democraţia”, a
declarat oficialul european.

În Detroit, S.U.A., zona care are cea mai mare concentraţie de populaţie cu origini din
ţările musulmane, o mulţime de americani de origine irakiană s-au adunat pentru a sărbători
moartea lui Saddam. „M-am rugat pentru asta toată viaţa mea”, a declarat Husham Al-Husainy
director la Kaballa Islamic Educational Center din Detroit, care a fugit din Irak pentru că era
persecutat şi ameninţat cu moartea. „Moartea lui este cadoul nostru în noul an”, continua Al-
Husainy.

Preşedintele S.U.A. George W. Bush, a declarat că moartea lui Saddam nu va opri

violenţele de până acum din Irak, dar este „piatra de temelie” pe care poporul irakian işi va
construi propria democraţie. Bush a comentat asupra criticilor aduse justiţiei irakiene spunând
că Saddam a avut parte de „un proces imparţial”, adică exact ceea ce el nu oferea victimelor
sale: „Procesele corecte erau un lucru de neimaginat în timpul regimului său. A avut parte de un
proces corect în ciuda a zeci de ani de opresiune şi a teribilelor crime comise. Este un mare pas
înainte pentru poporul irakian”.

Iranul a salutat execuţia lui Saddam Hussein. Înalţi oficiali şi oameni simplii au sărbătorit
în stradă moartea fostului dictator irakian. „Poporul iranian a înregistrat o victorie astăzi, la fel
ca atunci când Saddam a pierdut puterea”, a declarat ministrul adjunct de externe al Iranului,
Hamid Reza Asefi.

Poziţia oficială a guvernului din Israel faţă de moartea fostului dictator este fără echivoc:
„S-a făcut dreptate! Saddam Hussein este singurul vinovat de soarta sa. A făcut foarte mult rău
propriului său popor şi a fost o continuă ameninţare pentru Israel”, a declarat vicepremierul
Shimon Peres.

5. Scurte consideraţii concluzive privind rolul şi însemnătatea justiţiei internaţionale penale

Ideea de justiţie internaţională penală a căpătat un caracter mai pronunţat începând cu

a doua jumătate a secolului XX. Din păcate, mecanismele de sancţionare a crimelor
internaţionale constituie o vastă categorie de instrumente lipsite de un temei unic şi care
funcţionează într-un ansamblu încă neordonat la nivelul comunităţii internaţionale, nivel la care

209
au fost înfiinţate de-a lungul timpului tribunalele ad-hoc în anii 1945-1946 135, Tribunalul Penal
Internaţional pentru fosta Iugoslavie în anul 1993, Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda
în 1994, şi în cele din urmă un tribunal cu caracter permanent, în 1998 – Curtea Penală
Internaţională. Îmbucurător este faptul că în zilele noastre nu mai puţin de 104 de state au
ratificat Tratatul prin care a fost înfiinţată această instanţă.

Prin înfiinţarea acestor jurisdicţii penale internaţionale nu s-a dorit decât pedepsirea
persoanelor care încalcă normele dreptului internaţional. Spre exemplu, conflictele ce au
izbucnit în fosta Iugoslavie şi Rwanda şi atrocităţile care au avut loc ulterior au constituit factorul
determinant în reaprinderea sentimentului de justiţie care exista la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial.

Acestor tribunale le-au fost aduse nenumărate critici referitoare la competenţă sau la
rolul mascat pe care îl jucau dirijate fiind din umbră de Consiliul de Securitate. Cu toate acestea,
în absenţa unui tribunal penal permanent cu jurisdicţie universală, înfiinţarea unor tribunale ad-
hoc s-a dovedit a fi o alegere potrivită.

Datorită imboldului înfiinţării tribunalelor sus menţionate, s-a dorit şi reuşit să se

înfiinţeze un tribunal penal internaţional care, spre deosebire de tribunalele ad-hoc urma să aibă
jurisdicţie globală, fiind apt a răspunde oricăror violări ale normelor dreptului internaţional. A
fost creată, aşadar curtea Penală Internaţională, în dorinţa de a construi un tribunal
independent, corect, imparţial, reprezentativ şi liber de orice influenţă politică, în măsură să
poată judeca „cele mai grave delicte de privesc comunitatea internaţională ca un întreg”.

Pe măsură ce această instituţie îşi va câştiga credibilitatea şi respectul comunităţii

internaţionale,aria delictelor internaţionale aflate în competenţa Curţii poate să fie extinsă cu
acceptul statelor părţi.

Chiar şi în prezent, înfiinţarea Tribunalului Special pentru Iraq a ridicat probleme juridice
deosebit de interesante în legătură cu judecarea lui Saddam Hussein. Este demn de menţionat
aici şi faptul că anterior stabilirii acestei titulaturi, s-au avut în vedere denumiri precum
Tribunalul Internaţional, Tribunalul American sau Tribunalul Irakian.

135
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient
210