Dreptul penal intern.

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România,

este format din totalitatea normelor juridice, legiferate de puterea legislativă, care
stabilesc ce
fapte constituie infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală, sancţiunile şi alte
măsuri
ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor fizice
şi/sau
juridice, care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori
sociale ale
statului de drept, democratic şi social.
Caracteristicile dreptului penal:
Din definiţia de mai sus desprindem elementele definitorii ale acestei ramuri de drept şi
anume:
1. dreptul penal este o ramură de drept distinctă, alături de alte ramuri de drept;
2. dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept; această autonomie
îmbracă trei aspecte: normativă, conceptuală, procedurală.
3. dreptul penal are o structură unitară,
4. dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu acelaşi obiect de
reglementare,
5. normele dreptului penal stabilesc expres faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile
de tragere
la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancţiunile aplicabile,
6. dreptul penal are un scop specific şi anume apărarea valorilor sociale,
7. are instituţii specifice, acestea fiind: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea
8. dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna unul dintre
subiectele
raportului juridic de drept penal este statul, aflat pe o poziţie dominantă, fiind cel care
realizează
tragerea la răspundere penală a infractorilor şi aplicarea sancţiunilor. În acelaşi timp,
valorile
sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public,
9. dreptul penal are un caracter subsidiar, în sensul că intervine atunci când protecţia
valorii
sociale apărate nu poate fi realizată prin intermediul altor norme, astfel că recurgerea la
mecanismul penal de protecţie este inevitabilă, constituind unicul mijloc de protecţie
când alte
ramuri se dovedesc ineficiente.
10. dreptul penal are un caracter selectiv, astfel încât sub protecţia acestuia cad doar
anumite
categorii de valori şi relaţii sociale, iar celelalte cad sub protecţia normelor morale,
religioase sau
sub protecţia normelor altor ramuri de drept. In acelaşi timp, dreptul penal nu
incriminează toate
acţiunile sau inacţiunile oamenilor, ci doar pe acelea care ar periclita existenţa unei
valori sociale
protejate.
Obiectul dreptului penal:
Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială, relaţii ce se nasc între
membrii societăţii în vederea apărării valorilor sociale în şi a relaţiilor sociale ce se
creează şi se
dezvoltă în jurul şi datorită acestor valori. In cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au
îndatorirea de a nu vătăma prin faptele lor valorile sociale.
Relaţiile de apărare socială, care constituie obiectul de reglementare al dreptului penal,
au o
existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii, fie sub forma unor relaţii de cooperare,
fie forma
unor relaţii de conflict ce apar după încălcarea legii.

Unii autori au definit DPI ca fiind o subramură a dreptului penal care reglementează
ansamblul problemelor penale ce se nasc pe plan internaţional.
După alţi autori, DPI cuprinde norme de drept intern care au şi un element de
extraneitate în ceea ce priveşte locul săvârşirii faptelor sau al producerii consecinţelor
acestora, naţionalitatea făptuitorilor, locul unde aceştia s-au refugiat după săvârşirea
infracţiunilor, constituind astfel domeniul în care statele îşi cer reciproc sprijin pentru
rezolvarea unor probleme de drept penal intern.
Din punct de vedere teoretic există o relativă deosebire între DIP şi DPI, în practică
problema prezintă o mai mică importanţă, între cele două ramuri existând o strânsă
întrepătundere.
Unii autori consideră că DPI nu ar fi în realitate un drept „internaţional”, deoarece el
conţine dispoziţii de drept naţional intern, care delimitează în mod unilateral, în fiecare
ţară,
câmpul de aplicare al legii sale penale în spaţiu.
In opinia profesorului Vintilă Dongoroz şi a colaboratorilor săi, nu există un drept penal
internaţional, există doar ramuri de drept penal naţional. Faptul că acest drept penal
naţional
poate avea eficienţă şi în raport cu anumite fapte săvârşite în afara teritoriului statului,
nu-i
schimbă caracterul de drept penal naţional.
Dreptul internaţional penal (DIP) cuprinde norme privitoare la reprimarea
infracţiunilor
contra păcii şi omenirii, aşa-zisele infracţiuni internaţionale (genocidul, crime contra
umanităţii,
terorismul, traficul de stupefiante, crima organizată), prin care se pun în pericol pacea şi
securitatea internaţională, sau care aduc atingeri intereselor comune ale tuturor statelor.
Totuşi,
trebuie să subliniem că aceste infracţiuni care fac obiectul de studiu al DIP sunt
incriminate şi
sancţionate şi de dreptul penal intern. De ex. prin aderarea ţării noastre la Convenţia
privind
incriminarea crimei de genocid din 1948, România a introdus în legea penală internă
această
infracţiune (art. 357 C.pen.).
DIP s-a dezvoltat semnificativ după cel de-al doilea război mondial şi are ca obiect
reprimarea violărilor dreptului internaţional şi ale dreptului internaţional umanitar. Pe
măsură ce
faptele care aduc atigere siguranţei internaţionale se extind acest lucru are ca efect si
diversificarea reglementărilor DIP (de ex. apariţia şi diversificarea faptelor de terorism,
traficul
de fiinţe umane, etc.). Normele DIP au origine convenţională, fiind conţinute în
convenţii
elaborate în cadrul unor ornanizaţii internaţionale (de ex. Statutul Curţii Penale
Internaţionale,
ratificat de România prin Legea 111/13.03.2002).
DIP face parte din ordinea juridică internaţională, pe când DPI apără ordinea internă a
fiecărui stat.
Din cele de mai sus rezultă că cele două subdiviziuni ale dreptului penal, pe de o parte
(DPI) şi ale dreptului internaţional (DIP), pe de altă parte se împletesc şi se completează
reciproc. Astfel, o convenţie în materie penală formează obiectul de studiul al DPI, dar
în acelaşi
timp şi al DIP dacă se referă la infracţiunile internaţionale.
Preocupările de a impune şi argumenta necesitatea acestor subramuri ale dreptului penal
şi intemaţioanl dovedesc eforturile ce se fac pentru unificarea reglementărilor interne cu
cele
internaţonale. Mai mult decât atât, problema infracţionalităţii a depăşit cu mult puterea
de reacţie
a unui singur stat şi din acest motiv preocupările statelor coincid. Dacă existenţa lor
contribuie
semnificativ la conştientizarea pericolului pe care îl reprezintă criminalitatea
internaţională,
atunci nu ne rămâne decât să salutăn apariţia şi dezvolatarea lor în cadrul disciplinelor
juridice.
în ultima perioadă se simte tot mai mult nevoia formării unei noi ramuri de drept şi
anume drept penal european, idee dezvoltată în cadrul Consiliului Europei şi Uniunii
Europene.
Dintre Convenţiile internaţionale referitoare la reprimarea şi colaborarea internaţională
pentru sancţionarea unor infracţiuni cu caracter interstatal menţionăm:
>
Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii 1921;
>
Convenţia pentru represiunea traficului de femei majore 1933;
>
Convenţia asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene
1923;
>
Convenţia referitoare la sclavie 1926;
>
Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de monedă 1929;
>
Convenţia asupra muncii forţate sau obligatorii 1930;
>
Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunătoare 1936;
>
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului 1937.