UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ DREPT – IFR

DISCIPLINA:
DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT
TEMA DE CERCETARE:
Regimul juridic al obligației de întreținere în dreptul internațional privat

Profesor coordonator:
Prof. dr. Gabriel MIHAI

Student:
Ciprian GHEORGHE

CONSTANŢA
- 2022/2023 –
 Aspecte privind obligaţia de întreţinere în dreptul internaţional privat

I. Sediul materiei. Aspecte de drept național

Obligația de întreținere1 este o îndatorire pe care legea o impune între anumite persoane, având
ca scop asigurarea mijloacelor necesare traiului, ce poate avea sau nu caracter de reciprocitate,
rezultată ca efect al relațiilor de familie, rudenie sau al unor raporturi de drept similare celor de
familie. În alte opinii, obligația legală de întreținere este considerată a fi obligația impusă de lege unei
persoane de a furniza altei persoane mijlocele de existență. În literatura de specialitate au fost făcute și
alte precizări cu privire la obligația de întreținere, precum aceea potrivit căreia părinții au față de copiii
lor minori obligația de întreținere ce se întinde până la asigurarea mijloacelor pentru educație,
învățătură și pregătire profesională2.
Conform dreptului civil român actual, obligația de întreținere cunoaște două
modalități: obligația de întreținere legală, reglementată în cuprinsul Cărții a II-a, Titlul V, art.
513-534 C. civ., și obligația de întreținere convențională, stabilită în baza acordului dintre părți sau a
contractului de întreținere, așa cum este reglementat în dispozițiile art. 2.254-2.263 C. civ. „Stabilirea
și executarea obligației de întreținere”, cuprinsă în Titlul V din Cartea a II-a a Codului civil actual,
prezintă, prin prevederile art. 513-534, noua modalitate de abordare a obligației de întreținere, ce își
avea sediul la art. 86-96 C. fam., aducând un plus substanțial. Comparând dispozițiile cu privire la
obligația legală de întreținere din Codul familiei cu cele din actualul Cod civil, constatăm o preocupare
mai atentă a legiuitorului asupra acestei instituții în legislația actuală, atât prin numărul mai mare de
articole consacrate, cât și prin reglementarea expresă a unor aspecte ce nu se regăseau în Codul
familiei3.
Obligația de întreținere convențională reprezintă dreptul și îndatorirea corelativă stabilită de
părți în temeiul unui acord de voință încheiat între ele, reglementarea și efectele acesteia intrând,
conform dispozițiilor legale atât naționale, cât și internaționale în materie, pe tărâm contractual.
Obligația legală de întreținere izvorăște din lege, iar în baza normelor juridice ce o
reglementează, în funcție de categoria persoanelor între care se datorează, se poate clasifica în:
obligații de întreținere între soți, rude în linie dreaptă, frați și surori; între părinți și copiii lor minori;
1 A se vedea și A.L. Chelaru, Convenția cu privire la minor. Aspecte de drept internațional privat referitoare la autoritatea părintească
și obligația de întreținere, în M.D. Bob (coord.), „5 ani de Cod civil: perspectiva notarială”, Ed. Monitorul Oficial, București, 2016, p.
58.
2
M.G. Berindei, Obligația de întreținere reglementată în Noul Cod civil, în M. Uliescu (coord.), „Noul Cod civil: studii și comentarii”,
Ed. Universul Juridic, București, 2012, vol. I, p. 877.
3
A. Drăghici, R. Duminică, Obligația legală de întreținere, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 11.
1
între foști soți. De la acestea există și excepții, respectiv obligații de întreținere datorate între alte
categorii de persoane, rezultate din relații de rudenie sau asemănătoare celor de familie.
Cu privire la cadrul normativ, sediul materiei enunțat anterior, ce se referă la caracterele
obligației de întreținere, subiectele de drept între care există această obligație, ordinea juridică în care
aceasta este datorată și, de asemenea, la condițiile, stabilirea și executarea acesteia, se completează cu
alte norme prevăzute de Codul civil ce fac referire la particularități ale obligației de întreținere între
categorii speciale de persoane, precum art. 389 C. civ., care reglementează întreținerea între foștii soți,
art. 402 C. civ., care prevede contribuția părinților la creșterea, educarea și pregătirea profesională a
copiilor minori ca urmare a divorțului, și art. 499, art. 500, art. 510 și art. 525 C. civ., care instituie
reguli referitoare la întreținerea între părinți și copii4.
Constatăm că, în fapt, prevederile art. 513 C. civ. instituie, în primul rând, caracterul legal al
întreținerii. Prin aceasta se înțelege că obligația de întreținere este stabilită exclusiv prin lege și nu
poate lua naștere între alte categorii de persoane decât cele indicate și în condițiile prevăzute expres de
aceasta. Dispozițiile art. 514 C. civ. se referă la caracterul personal al obligației de întreținere, ce
decurge din caracterul său legal, această obligație impunându-se doar anumitor categorii de persoane,
împreună cu toate efectele ce rezultă din caracterul in personam, respectiv faptul că este incesibilă,
insesizabilă, în principiu încetează ca urmare a morții debitorului sau creditorului, iar în funcție de
calitatea în care se găsesc subiectele de drept, reclamă nașterea obligației dedicate scopului pentru care
a fost instituită prin prevederile legale5. De asemenea, obligația are caracter de ordine publică, conform
dispozițiilor art. 515 C. civ., nimeni neputând să renunțe pentru viitor la dreptul său la întreținere,
orice act cu privire la această renunțare fiind interzis. Astfel, încă din primele articole ale Codului
civil actual destinate obligației de întreținere, se observă consacrarea expresă a caracterului legal și
personal al obligației de întreținere, care, în fosta reglementare, nu se regăsea punctual 6. Totodată,
Codul familiei nu prevedea în mod particular nici inadmisibilitatea renunțării la întreținere, iar în
privința condițiilor în care aceasta se datorează, deși există asemănări între vechea și actuala
reglementare, cea din urmă este mai avantajoasă.
Obligația de întreținere are ca izvor principal, potrivit dispozițiilor art. 516 C. civ., relațiile de
familie sau rudenie, iar categoriile de persoane între care se datorează sunt reprezentate de soți,
precum și rudele în linie dreaptă, la care se adaugă frații și surorile, ca și alte categorii de persoane
expres reglementate de lege. Celelalte norme privind situațiile speciale, respectiv îndatorirea de

4
I. Nicolae, Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 312
5
A. Drăghici, R. Duminică, op. cit., p. 28.
6
Idem, p. 11.
2
întreținere între foștii soți, între părinți și copiii lor minori, precum și alte excepții, în funcție de
categoriile speciale cărora li se aplică, vin să completeze dispozițiile de bază în materie.
Obligația de întreținere între soți apare ca un drept și o obligație morală și patrimonială între
persoanele căsătorite, decurgând din efectul instituției căsătoriei, alături de alte drepturi și îndatoriri
reglementate de Codul civil, cum ar fi respectul reciproc, fidelitatea și sprijinul moral 7. Potrivit
prevederilor art. 389 C. civ., ca urmare a desfacerii căsătoriei, obligația care constă în întreținerea între
soți încetează8.
În privința obligațiilor de întreținere între rudele în linie dreaptă, normele legale nu fac
distincție între relațiile de familie sau rudenie rezultate pe cale firească sau prin adopție (cu o singură
excepție, în cazul încetării adopției), nici în privința filiației, dacă aceasta este rezultată din căsătorie
sau din afara căsătoriei, în acest sens constatând că legislația națională actuală a fost adoptată luând în
considerare și tendințele dreptului european în materie, pe care îl vom analiza în cele ce urmează. În
temeiul prevederilor art. 525 C. civ., se apreciază că minorul solicită întreținere părinților săi atunci
când, fiind „în nevoie”, nu se poate întreține singur din propria muncă, deși are bunuri. Doar în situația
în care părinții nu vor putea da întreținere minorului fără să își primejduiască existența, instanța va
admite valorificarea bunurilor copilului pentru ca acesta să își asigure întreținerea, cu excepția
bunurilor necesare nevoilor stricte. În acest sens, raportându-ne la creditorul întreținerii, art. 86 C. fam.
îndreptățea minorul la întreținere oricare ar fi fost motivul nevoii solicitării acesteia, în vreme ce
actuala reglementare îl face pe minor creditor al întreținerii doar în situația în care nu se poate întreține
prin propria muncă. Apreciem, în aceste condiții, că reglementarea veche era mai permisivă și
lacunară, Codul civil actual adăugând și posibilitatea ca întreținerea să poată fi prestată prin
valorificarea bunurilor proprii ale minorului în cazul în care părinții nu ar putea presta întreținerea
decât punând în primejdie propria lor existență9.
Dispozițiile prevăzute de Codul civil în materia întreținerii între părinți și copii trebuie
coroborate cu dispozițiile din materia autorității părintești10. În virtutea reglementărilor cuprinse în art.
7
Art. 309 alin. (1) C. civ.
8 Însă legea protejează anumite categorii de persoane în această materie, astfel că, în baza alin. (2) și urm. ale articolului menționat, soțul
divorțat are dreptul la întreținere dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul
căsătoriei, el având dreptul la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, dar numai în
cazul în care incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria. Dacă divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia
dintre soți, acesta va beneficia de întreținere doar timp de un an de la desfacerea căsătoriei. Totodată, în oricare dintre situații, dreptul la
întreținere al creditorului încetează prin recăsătorirea acestuia. De asemenea, în cazul căsătoriei putative, soțul de bună -credință va avea
dreptul la întreținere conform dispozițiilor menționate anterior, în temeiul prevederilor art. 304 C. civ.
9 A. Drăghici, R. Duminică, op. cit., p. 12.
10
Care prevăd faptul că tatăl și mama sunt obligați în solidar să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului,
precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională. Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au
obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională. În acest sens, părinții sunt obligați să îl
întrețină pe copilul lor chiar devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de
26 de ani (art. 499 C. civ).
3
510 C. civ., în cazul decăderii din exercițiul drepturilor părintești, sancțiunea nu scutește părintele
decăzut de obligația de a asigura întreținerea minorului. În același timp, alin. (2) al art. 516 C. civ.
cuprinde dispoziții referitoare la dreptul de întreținere, care creează obligații atât între rudele în linie
dreaptă, cât și între frați și surori, indiferent dacă aceștia sunt de sânge sau din adopție. Totuși,
analizând prevederile art. 520 C. civ., constatăm că, în cazul încetării adopției, adoptatul va putea cere
întreținere numai rudelor firești sau soțului său.
Tot în ceea ce privește creditorul întreținerii, Codul familiei nu aducea în discuție condiția
conform căreia cel care beneficiază de întreținere trebuie să aibă un comportament moral și
corespunzător față de debitor, lucru, de altfel, just și care, prin neîndeplinirea sa, duce la pierderea
acestui drept. Trebuie precizat și faptul că vechea reglementare nu prevedea nici împrejurarea că starea
de nevoie și mijloacele celui care o datorează trebuie dovedite, iar aceasta înseamnă folosirea oricărui
mijloc de probă11.
Legea română, în prezent, reglementează expres anumite situații – prevăzute în art. 517 și art.
518 C. civ., precum și în dispozițiile Legii nr. 272/2004 12 – în care se datorează întreținere chiar dacă
debitorul și creditorul nu sunt soți, foști soți sau copii.
Un prim caz îl constituie situația soțului care contribuie la întreținerea minorului celuilalt soț,
dacă părinții săi firești nu mai există sau sunt în nevoie. Totodată, aceasta implică și datoria corelativă
a copilului, care este obligat, dacă a beneficiat de întreținere timp de 10 ani, sa-i acorde, la rândul său,
întreținere celui care l-a întreținut (art. 517 C. civ.).
Un al doilea caz reglementat de Codul civil îl constituie întreținerea datorată de către
moștenitori13.
Legea nr. 272/2004 prevede, de asemenea, două cazuri de acordare a obligației de întreținere14.
În ceea ce privește ordinea de acordare a întreținerii, dispozițiile art. 519 C. civ. stabilesc că
primii care își datorează întreținere sunt soții și foștii soți. Urmează descendenții, care datorează
întreținere înaintea ascendenților, iar dacă aceștia sunt mai mulți, ordinea de prioritate la acordarea
întreținerii este de la cel mai apropiat la cel mai îndepărtat. În sfârșit, frații și surorile își datorează
întreținere după cea datorată de părinți, dar înaintea bunicilor. În situația în care primul obligat la
11
A. Drăghici, R. Duminică, op. cit., p. 14.
12
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014.
13
Astfel, moștenitorii unei persoane care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i -a dat întreținere fără a avea obligația legală
sunt ținuți, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în
nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor (art. 518 C. civ.).
14
Astfel, Legea nr. 272/2004, în art. 16 alin. (2), precum și în art. 105, prevede următoarele cazuri: persoana care ia un copil (găsit sau
părăsit de părinți) pentru a-l îngriji sau proteja temporar până la stabilirea unei măsuri de protecție are obligația de a-l întreține. Totodată,
în cazul copilului ai cărui părinți sau tutore sunt absenți sau urmează să plece în străinătate, persoana desemnată în îngrijirea căruia vă
rămâne copilul trebuie să îndeplinească și condițiile materiale și garanțiile morale necesare creșterii și îngrijirii unui copil. În acest sens,
a se vedea și E. Florian, Dreptul familiei în reglementarea NCC, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 318, precum și C.
Mareș, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, pp. 412-413.
4
întreținere nu posedă mijloacele suficiente pentru a acoperi necesitățile celui care are nevoie de
întreținere, instanța de tutelă poate obliga la completarea acesteia de către persoanele îndatorate în
ordinea precizată mai sus15. În această privință, Codul familiei nu reglementa expres ordinea legală și
locul pe care îl ocupă foștii soți, și anume că aceștia își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați.
Sub aspectul modificării pensiei de întreținere, și vechea reglementare permitea acest lucru, însă Codul
civil actual are o abordare mai amplă și mai cuprinzătoare, ca și în situația restituirii întreținerii
nedatorate16.
Dacă există debitori obligați în același timp să contribuie la întreținerea aceleiași persoane, ei o
vor face proporțional cu mijloacele deținute17.
Codul civil menționează, prin prevederile art. 523, în privința divizibilității obligației de
întreținere, mai multe posibilități pe care instanța de tutelă le poate avea în vedere atunci când
persoana care datorează întreținere nu o poate acorda în același timp tuturor celor cărora o datorează,
și anume: debitorul să plătească întreținerea doar unuia dintre creditori; întreținerea să se presteze
tuturor sau anumitor creditori îndreptățiți, caz în care instanța va stabili și modalitatea de împărțire
între aceștia18.
Persoane îndreptățite la întreținere pot fi doar cei care sunt în nevoie și care nu se pot întreține
din propria muncă sau, atunci când există, din propriile bunuri, așa cum în mod expres se dispune prin
prevederile art. 524 C. civ. Sunt excluse de la întreținere persoanele care au un comportament
necorespunzător, precum cel prezentat în art. 526 al aceluiași act normativ. Cu privire la dovedirea
mijloacelor și posibilităților debitorului întreținerii, pot fi folosite orice mijloace de probă, la fel și la
dovedirea stării de nevoie a persoanei îndreptățite la întreținere 19. Există diferențe între cele două
reglementări și în privința debitorului obligației; astfel, în timp ce Codul familiei prevedea drept
condiție a acordării întreținerii existența unor mijloace ale debitorului, Codul civil cunoaște o
reglementare mai amplă, referindu-se atât la mijloacele prezente la data nașterii obligației, cât și la cele
viitoare, incluzând în această categorie atât resursele financiare, cât și bunurile ce pot fi valorificate ale
acestuia. De asemenea, pentru stabilirea mijloacelor celui ce datorează întreținerea, spre deosebire de
Codul familiei, actuala reglementare se referă la veniturile, precum și la bunurile acestuia, cât și la
posibilitatea de realizare a acestora, dar ține cont și de celelalte obligații ale sale 20. Întreținerea datorată

15
Art. 522 C. civ.
16
A. Drăghici, R. Duminică, op. cit., p. 15.
17
Art. 521 C. civ.
18
A. Drăghici, R. Duminică, op. cit., p. 32.
19
Art. 528 C. civ.
20 A. Drăghici, R. Duminică, op. cit., p. 14.

5
trebuie să fie în concordanță cu starea de nevoie a solicitantului, precum și cu mijloacele debitorului
care trebuie să o plătească, după cum stabilesc judicios prevederile art. 529 C. civ.21.
În ceea ce privește modalitățile de executare a obligației de întreținere 22, aceasta se execută în
natură, urmărind acoperirea atât a celor necesare traiului, cât și a cheltuielilor pentru educare,
învățătură și pregătire profesională. În cazul în care debitorul obligației de întreținere nu o execută din
propria voință, instanța, la cererea creditorului sau a reprezentantului acestuia, va dispune obligarea la
executarea ei sub forma plății unei pensii de întreținere, ce poate fi stabilită într-o sumă fixă sau în cotă
procentuală din veniturile debitorului încasate lunar23. Pensia de întreținere se poate mări sau micșora,
așa cum prevăd dispozițiile art. 531 C. civ., dacă în timp se ivește o modificare atât în ceea ce privește
nevoia creditorului, cât și în ceea ce privește posibilitățile (mijloacele) debitorului. În situații speciale,
plata acestei obligații poate chiar să înceteze.
Pensia de întreținere este datorată de la data solicitării, dar ea poate fi acordată prin hotărârea
instanței și pentru o perioadă anterioară, atunci când, din culpa debitorului, solicitarea a fost
întârziată24. Pensia datorată se achită în rate periodice, în anumite termene stabilite de părți prin
convenție sau prin hotărâre judecătorească. Pensia poate fi executată prin plata anticipată a sumei
globale, dacă părțile convin astfel sau dacă instanța de tutelă hotărăște astfel pe baza unor motive
temeinice, iar această sumă anticipează nevoile de întreținere ale creditorului fie pe o perioadă mai
îndelungată, fie pe toată perioada, dacă debitorul întreținerii deține mijloacele necesare efectuării plății
anticipate25.
În ceea ce privește întreținerea datorată de părinți copiilor lor minori, și în această materie
devin incidente dispozițiile Legii nr. 36/199526 și ale Regulamentului de aplicare a Legii nr. 36/1995 27,
cu privire la faptul că, în procedura notarială a divorțului în cazul în care există copii minori, părinții
semnează acordul parental, în care stabilesc, în afară de elementele esențiale vizând răspunderea
părintească, și contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a minorilor. Atunci când
există un părinte separat de copil, cheltuielile de creștere și educare se stabilesc în conformitate cu
prevederile art. 529-533 C. civ., care reglementează obligația de întreținere. Astfel de convenții
21
Atunci când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime
pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii, cuantumul întreținerii neputând depăși jumătate din venitul net lunar al celui
obligat, în niciun caz, inclusiv în cazul în care întreținerea datorată copiilor se cumulează cu întreținerea datorată altor persoane.
22
A se vedea și A.L. Chelaru, op. cit., pp. 59-60.
23
M.G. Berindei, op. cit., p. 894.
24
Art. 532 C. civ.
25
Art. 533 C. civ. Totodată, atunci când se constată și se dovedește că întreținerea prestată nu era datorată, cel care a executat obligația
de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătorești poate să ceară restituirea de la cel care a primit -o sau de la cel care avea în
realitate obligația să o presteze, potrivit art. 534 C. civ.
26
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în M. Of. nr. 237 din 19 martie 2018.
27
Aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013, publicat în M. Of. nr. 479 din 1 august 2013, modificat prin Ordinul nr.
1886/C/2016, prin Ordinul nr. 4181/C/2016 și prin Ordinul nr. 1618/C/2017.
6
încheiate în formă autentică reprezintă, în opinia noastră și astfel cum au fost expres reglementate
recent, titlu executoriu în sensul clasic, recunoscut pe teritoriul României, iar în cazul apariției
elementului de extraneitate, intrând în sfera dreptului internațional privat, dispozițiile legislației
naționale trebuie coroborate cu dispozițiile internaționale în domeniu, acestea din urmă aplicându-se
prioritar legislației interne.
Dispozițiile de drept internațional privat cu privire la această instituție specifică, potrivit art.
2.612 C. civ., că legea care se va aplica obligației de întreținere este determinată de reglementările
cuprinse în legislația Uniunii Europene.
Dispoziții ale legislației internaționale cu privire la legea aplicabilă întreținerii sunt cuprinse în
Regulamentul (CE) nr. 4/200928 și în Protocolul de la Haga din 2007 29. Regulamentul și Protocolul
reprezintă instrumente legislative care se completează, astfel că legea ce se aplică acestor categorii de
obligații se stabilește în conformitate cu prevederile Protocolului. În România, cadrul legal pentru
aplicarea dispozițiilor Uniunii Europene îl constituie Legea nr. 36/201230.

II. Aspecte referitoare la aplicarea Regulamentului (CE) nr. 4/200931

1. Sediul materiei. 
Regulamentul nr. 4/2009 are ca scop unificarea normelor conflictuale în materie. Acesta
conține și aspecte de natură procesuală, care vizează recunoașterea și executarea unor hotărâri
judecătorești privind obligația de întreținere pronunțate într-un alt stat.
Regulamentul este structurat în nouă capitole, având un domeniu de aplicare deosebit de
complex, ce acoperă în întregime și determină competența instanțelor, precum și recunoașterea și
executarea hotărârilor referitoare la obligațiile de întreținere. Acesta stabilește dreptul la asistență
judiciară și conținutul ei, în sensul liberului acces al părților implicate într-un litigiu ce are ca obiect
obligația de întreținere la justiția unui alt stat membru, modalitatea de aplicare a actelor autentice și a
tranzacțiilor judiciare, precum și modalitatea de cooperare între autoritățile centrale, desemnând
atribuțiile generale și specifice ale acestora. Totodată, conține dispoziții privitoare la legalizarea și
traducerea documentelor justificative, recuperarea cheltuielilor, relațiile cu alte instrumente ale

28
Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea
hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, publicat în JO L 7 din 10 ianuarie 2009.
29
Protocolul privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere, care este anexă a Deciziei Consiliului 2009/941/CE din 30 noiembrie
2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007, publicat în JO L 331 din 16
decembrie 2009, denumit în continuare Protocolul de la Haga.
30
Legea nr. 36/2012 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente și decizii ale Consiliului Uniunii Europene,
precum și instrumente de drept internațional privat în domeniul obligațiilor de întreținere, publicată în M. Of. nr. 183 din 21 martie 2012
31
A se vedea și A.L. Chelaru, op. cit., pp. 60-63.
7
Uniunii Europene și cu alte convenții, informațiile puse la dispoziția publicului și referitoare la
coordonatele și limbile naționale comune etc.
Regulamentul se aplică obligațiilor de întreținere ce decurg din relații de familie, rudenie,
căsătorie sau alianță. Sintagma „stat membru”, utilizată de Regulament în art. 1, desemnează statele
cărora li se aplică, respectiv statele Uniunii Europene.
Actul normativ european definește prin prevederile art. 2 anumiți termeni, în sensul în care
aceștia trebuie interpretați în textul de lege și, desigur, în aplicarea lor în practică. Astfel, termenul
„hotărâre judecătorească” desemnează o hotărâre judecătorească în materia obligațiilor de întreținere
ce este pronunțată într-un stat membru de o instanță competentă și care poate fi denumită decizie,
sentință, ordonanță, mandat de executare, hotărâre privind obligațiile de întreținere pronunțată într-un
stat terț. Pe de altă parte, termenul „instanță judecătorească” folosit include autoritățile administrative
competente în domeniul obligațiilor de întreținere, din statele membre, cu condiția ca autoritățile
nominalizate să ofere garanții referitoare la imparțialitatea instanțelor și la dreptul la audiere al
părților. De asemenea, hotărârile la care se face referire în mod obligatoriu trebuie să facă obiectul
unor căi de atac sau, atunci când este cazul, al unui control efectuat de către o autoritate judiciară. În
sfârșit, aceste hotărâri trebuie să aibă o forță și efecte similare celor ale unei hotărâri date de o
autoritate judiciară ce privește aceleași aspecte.

De asemenea, sunt definiți următorii termeni:

– „tranzacție judiciară” – tranzacție în domeniul obligației de întreținere, ce este aprobată de instanță

sau care este încheiată în fața acesteia pe parcursul unei proceduri;
– „act autentic” – acel act în domeniul analizat, întocmit și înregistrat în mod formal ca orice act
autentic similar în statul membru emitent (autenticitatea referindu-se atât la conținut, cât și la
semnătură) sau o convenție în materia întreținerii datorate încheiată de autoritățile administrative din
statul membru sau autentificată de autoritățile administrative respective;
– „stat membru de origine” – statul în care a fost emisă hotărârea sau a fost aprobată tranzacția ori s-a
întocmit actul autentic;
– „stat membru de executare” – statul în care urmează a se depune cererea de executare a hotărârii, a
actului autentic sau a tranzacției judiciare;
– „stat membru solicitant” – statul membru a cărui autoritate centrală transmite o cerere;
– „stat membru solicitat” – statul membru a cărui autoritate centrală primește o cerere;
– „instanța de origine” – instanța emitentă a hotărârii a cărei executare se solicită;
– „creditor” – orice persoană fizică căreia i se datorează întreținere sau pretinde acest lucru;
8
– „debitor” – orice persoană fizică care datorează întreținere sau pretinde acest lucru.
2. Autoritățile competente. 
Conform prevederilor art. 3 din Regulament, are competența de a hotărî în ceea ce privește
domeniul obligației de întreținere în statele membre:
– instanța judecătorească situată la reședința obișnuită a pârâtului;
– instanța judecătorească situată la reședința obișnuită a creditorului;
– instanța judecătorească devenită competentă prin legea forului în a judeca o acțiune referitoare la
starea persoanei;
– instanța judecătorească devenită competentă prin legea forului în a judeca o acțiune referitoare la
răspunderea părintească.
În temeiul dispozițiilor art. 4, părțile pot, de comun acord, conveni ca una dintre următoarele
instanțe ale unui stat membru să aibă în competență soluționarea litigiilor născute sau care se pot naște
între ele în materie de obligații de întreținere, și anume:
– instanță sau instanțele dintr-un stat membru în care una dintre părți își are reședința obișnuită;
– instanță sau instanțele dintr-un stat membru a cărui cetățenie o deține una dintre părți;
– când discutăm de obligații referitoare la întreținerea între soți sau foști soți, părțile pot alege instanța
care are competența să soluționeze litigiile acestora în materie matrimonială ori o instanță sau
instanțele din statul ultimei reședințe comune a lor.
Condițiile arătate trebuie îndeplinite în momentul semnării acordului de desemnare a instanței
sau când aceasta este sesizată. Orice acord referitor la alegerea instanței se încheie în scris, conform
art. 4 din Regulament. Posibilitatea părților de a alege competența nu se aplică litigiilor ce au obiect
obligația de întreținere privind un copil mai mic de 18 ani.
În sfârșit, potrivit prevederilor art. 5 din Regulament, instanța unde pârâtul se prezintă poate fi
competentă, mai puțin în situația în care competența este stabilită de alte dispoziții exprese ale
Regulamentului și cât timp înfățișarea nu are drept scop contestarea competenței.
Subsidiar, dacă nu există o instanță competentă aparținând unui stat semnatar al
Regulamentului și, mai mult decât atât, nu există nicio instanță dintr-un stat semnatar al Convenției de
la Lugano32 și care nu este stat membru care să fie competentă, vor fi competente instanțele statului
membru al cetățeniei comune a părților33.
Pentru protejarea părților, Regulamentul instituie și un forum necessitatis34.
32
Convenția de Lugano privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, publicată în
JO L 339 din 21 decembrie 2007.
33
Regulamentul (CE) nr. 4/2009, art. 6
34
Astfel, în temeiul art. 7, în cazul în care nicio instanță dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul niciuneia dintre prevederile
de mai sus, instanțele dintr-un stat membru pot fi învestite cu cauza respectivă în cazuri excepționale, în situația în care procedura nu se
9
 Sub aspect procedural, o instanță se va considera sesizată, potrivit dispozițiilor
art. 9 din Regulament, în două cazuri expres prevăzute 35. Instanța judecătorească competentă va
suspenda procedura în situații limitativ consemnate de art. 11 al Regulamentului36.

3. Legea aplicabilă. 
Legea care urmează să guverneze obligațiile de întreținere se stabilește cu respectarea
Protocolului de la Haga din 200737 și este valabilă numai în statele care au acceptat să aibă asemenea
obligații în baza Protocolului. Astfel, Protocolul va fi cel care va determina legea ce se va aplica
concret obligațiilor de întreținere38. Protocolul are aplicabilitate universală, fiind incident și pentru
cazurile în care legea aplicabilă aparține unui stat terț39.
Problema legii aplicabile și a excepțiilor sale urmează să o detaliem în secțiunea următoare,
dedicată Protocolului de la Haga din 2007.

4. Recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor. 

Dispozițiile Regulamentului referitoare la recunoașterea și executarea hotărârilor se aplică
distinct, după cum hotărârile au fost pronunțate într-un stat care are obligații în temeiul Protocolului de
la Haga din 2007 sau nu are asemenea obligații.

4.1. Hotărârile pronunțate într-un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la
Haga din 2007. 
În baza dispozițiilor art. 17 din Regulament, hotărârile pronunțate sunt recunoscute într-un alt
stat membru fără necesitatea folosirii niciunei proceduri și fără posibilitatea contestării recunoașterii
lor. De asemenea, aceste hotărâri, odată devenite executorii, vor avea aceeași forță în toate statele, fără
a mai fi necesară încuviințarea executării lor40.

poate iniția sau desfășura în mod rezonabil sau este imposibil să se desfășoare într-un stat terț cu care litigiul are o legătură strânsă.
35
Potrivit art. 9, o instanță se consideră sesizată: a) la data la care actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent a fost depus la
instanță, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat
sau comunicat pârâtului; b) în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de a fi depus la instanță, la data primirii acestuia
de către autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile
pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanță.
36
Art. 11 menționează că procedura se va suspenda atunci când pârâtul care își are reședința obișnuită într -un alt stat decât statul
membru în care s-a intentat acțiunea nu se prezintă în fața instanței, atât timp cât nu se stabilește că acest pârât a putut primi actul de
sesizare a instanței sau un act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demer surile necesare în
acest scop.
37
Regulamentul (CE) nr. 4/2009, art. 15.
38 Obligațiile de întreținere se referă la cele ce decurg dintr-o relație de familie, rudenie, căsătorie sau alianță, incluzând și obligația de

întreținere față de un copil, indiferent care este starea civilă a părinților.

39
D. Lupașcu, D. Ungureanu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 184.
40 Idem, p. 187.

10
 Dacă pentru hotărârile devenite executorii care urmează a fi puse în executare se consideră că
nu mai este necesară încuviințarea lor, Protocolul prevede și o serie de situații incidente posibile41.
Potrivit prevederilor art. 21, motivele refuzului sau suspendării executării datorate legii statului
de executare se aplică numai atunci când sunt compatibile cu aplicarea alin. (2) și (3) ale acestui
articol, și anume:

– autoritatea competentă a statului membru de executare refuză, integral sau parțial, la cererea
debitorului, executarea hotărârii instanței judecătorești de origine dacă dreptul de a obține executarea
hotărârii judecătorești a instanței de origine s-a prescris, în condițiile legii statului membru de origine
sau a statului membru de executare, luând în considerare termenul de prescripție cel mai lung. Mai
mult decât atât, autoritatea competentă a statului de executare, la cererea debitorului, poate suspenda,
integral sau parțial, executarea hotărârii instanței judecătorești de origine dacă aceasta se dovedește a fi
ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată în statul membru de executare sau cu o hotărâre judecătorească
pronunțată într-un alt stat membru sau într-un stat terț, care întrunește însă condițiile absolut necesare
pentru a fi recunoscută în statul membru de executare. În acest sens, o hotărâre judecătorească care are
drept efect modificarea unei hotărâri anterioare privind obligațiile de întreținere în temeiul unor
circumstanțe modificate nu se consideră o decizie ireconciliabilă;
– la cererea debitorului, autoritatea competentă a statului membru de executare poate suspenda,
integral sau parțial, executarea hotărârii instanței judecătorești de origine dacă instanța judecătorească
competentă a statului membru de origine a fost învestită cu soluționarea unei căi de atac privind
hotărârea acelei instanțe, în temeiul art. 19. De asemenea, autoritatea competentă a statului membru de
executare suspendă, la cererea debitorului, executarea hotărârii instanței judecătorești de origine atunci
când forța executorie a acesteia este suspendată chiar în statul membru de origine.

Recunoașterea și executarea unei asemenea hotărâri judecătorești, care se referă la întreținere,

vizează strict această obligație și nu se referă sub nicio formă la recunoașterea relației de familie,

41
Astfel, conform art. 19 din Regulament, pârâtul care nu s-a înfățișat în instanța din statul membru de origine are dreptul de a formula,
în fața instanței judecătorești competente din statul membru, o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești în cazul în care nu i -a fost
comunicat actul de sesizare a instanței sau un act echivalent în timp util ori astfel încât să se fi putut apăra sau dacă a fost împiedicat să
conteste creanța de întreținere din motive de forță majoră ori din cauza unor circumstanțe extraordinare, fără să fi avut nicio vină în acest
sens, și, în toate cazurile, dacă nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă. Dacă instanța
respinge formularea căii de atac pe motiv că niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită, hotărârea rămâne valabilă. În cazul în care
instanța hotărăște că este justificată calea de atac bazată pe una dintre aceste condiții, hotărârea va fi nulă și neavenită. Cu toate acestea,
creditorul nu pierde prestațiile pentru perioada de întrerupere a termenelor de prescripție sau decădere și nici dreptul de a solicita
retroactiv întreținerea dobândită prin acțiunea inițială. Termenul pentru formularea căii de atac este de 45 de zile, începând din ziua în
care pârâtul a luat efectiv cunoștință de conținutul hotărârii judecătorești și în care a fost în măsură să acționeze, cel târziu începând din
ziua primei măsuri de executare care a avut drept efect ca bunurile acestuia să devină indisponibile total sau parțial. Termenul nu poate fi
prelungit pe motiv de distanță.
11
rudenie, căsătorie sau alianță care stă la baza obligației de întreținere ce a generat pronunțarea hotărârii
judecătorești42.
4.2. Hotărârile pronunțate într-un stat membru care nu are obligații în temeiul Protocolului de la
Haga din 2007. 
Hotărârea pronunțată într-un stat membru care nu are obligații în temeiul Protocolului de la
Haga din 2007 este recunoscută direct, fără o procedură specială, în toate celelalte state membre43.
Potrivit dispozițiilor art. 24 din Regulament, o hotărâre nu va fi recunoscută în anumite situații
limitativ prevăzute de lege44.
De menționat că o asemenea hotărâre care urmărește modificarea, datorată schimbării
circumstanțelor, a unei hotărâri anterioare care se referă la obligații de întreținere nu poate fi apreciată
drept o hotărâre ireconciliabilă în sensul Regulamentului45.
Totuși Regulamentul, prin art. 25, apreciază că instanța judecătorească dintr-un stat membru în
fața căreia este invocată recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un asemenea stat, stat membru
care nu are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, va suspenda acțiunea atunci când și
forța executorie a hotărârii respective a fost suspendată în statul emitent ca urmare a exercitării unei
căi de atac.
În privința încuviințării unei cereri de executare, dar și a competenței unei instanțe de a
soluționa o asemenea cerere, Protocolul de la Haga din 2007 consideră că statele membre trebuie să
respecte prevederile art. 26-27 din Regulament46.
4.3. Dispoziții comune. 
În ceea ce privește forța executorie provizorie a unei hotărâri, instanța de origine o poate
declara chiar și în cazul în care legislația națională nu reglementează caracterul executoriu ope legis47.
Dacă instanța înaintea căreia este invocată hotărârea recunoscută consideră necesar, poate
solicita părții care invocă hotărârea recunoscută să prezinte un extras eliberat de instanța de origine,
42
Regulamentul (CE) nr. 4/2009, art. 22.
43
Regulamentul (CE) nr. 4/2009, art. 23.
44
Art. 24 prevede expres situațiile în care o hotărâre nu va fi recunoscută, respectiv atunci când: recunoașterea este vădit contrară ordinii
publice a statului membru în care se solicită recunoașterea (criteriul ordinii publice nu poate fi aplicat normelor în materie de
competență); actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s -a înfățișat în timp
util și într-o manieră în care să se fi putut apăra, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea
să o facă; este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași părți în statul membru în care s -a solicitat recunoașterea; este
ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți într-un alt litigiu având
același obiect și aceeași cauză, atunci când hotărârea pronunțată întrunește condițiile necesare pentru recunoaștere în statul membru în
care se solicită recunoașterea.
45
Regulamentul (CE) nr. 4/2009, art. 24.
46
Conform art. 26, o hotărâre pronunțată într-un stat membru care nu are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007,
executorie în statul membru respectiv, este pusă în executare în alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate,
a fost încuviințată executarea în statul respectiv. În acest sens, în conformitate cu dispozițiile art. 27, cererea de încuviințare a executării
se va prezenta instanței judecătorești sau autorității competente din statul membru de executare. Competența teritorială este determinată
de reședința obișnuită a părții împotriva căreia se solicită executarea sau de locul de executare.
47
Regulamentul (CE) nr. 4/2009, art. 39.
12
utilizând unul dintre formularele prevăzute în Anexa I sau Anexa II la Regulament. Acest extras este
eliberat de instanța de origine la cererea oricărei părți interesate48.
Potrivit prevederilor art. 41 din Regulament, legea statului de executare va guverna procedura
de executare a hotărârilor emise într-un alt stat membru. De remarcat că o hotărâre pronunțată de o
instanță judecătorească dintr-un stat membru, devenită executorie în statul membru de executare,
urmează a fi executată în condiții similare cu o hotărâre internă pronunțată în acel stat.
Partea care cere executarea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru nu are obligația de
a deține în statul de executare nici o adresă poștală, nici un reprezentant autorizat49.
În temeiul dispozițiilor art. 48, același regim juridic îl au și tranzacțiile judiciare și actele cu
caracter autentic care sunt executorii în statul de origine. Ele vor fi recunoscute și vor avea aceeași
forță executorie ca hotărârile judecătorești emise într-un alt stat membru. La solicitarea oricărei părți
interesate, autoritatea emitentă a statului de origine eliberează un extras al tranzacției sau al actului
respectiv, după modelul prevăzut în Anexele I și II și, respectiv, în Anexele III și IV ale
Regulamentului.

5. Solicitările formulate de creditor și debitor. 

În temeiul Regulamentului, conform prevederilor art. 56, un creditor și un debitor pot formula
o serie de cereri, pe parcursul procedurii de executare a obligației de întreținere. Astfel, atât un
creditor50, cât și un debitor51, deși au interese contrare, se pot adresa cu cereri organelor competente.
Cu excepția cazurilor contrare prevăzute de Regulament, cererile menționate la art. 56 trebuie
stabilite prin raportare la legea statului membru căruia i se solicită, ele făcând obiectul normelor
privind competența din statul membru respectiv.

III. Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere52
1. Sediul materiei. 

48 Idem, art. 40 alin. (1) și (2).

49
Idem, art. 41 alin. (2).
50
Un creditor va putea formula următoarele cereri: recunoașterea sau recunoașterea și încuviințarea executării unei hotărâri; executarea
unei hotărâri pronunțate sau recunoscute în statul membru solicitat; stabilirea unei hotărâri în statul membru solicitat atunci când nu
există o hotărâre, inclusiv, atunci când este necesar, stabilirea filiației; stabilirea unei hotărâri în statul membru solicitat atunci când nu
este posibilă recunoașterea și încuviințarea executării unei hotărâri pronunțate într-un stat diferit de statul membru solicitat; modificarea
unei hotărâri pronunțate în statul membru solicitat; modificarea unei hotărâri pronunțate într-un stat diferit de statul membru solicitat.
51
La rândul său, un debitor împotriva căruia există o hotărâre judecătorească în materie de obligații de întreținere poate formula
următoarele cereri: recunoașterea unei hotărâri care a dus la suspendarea sau limitarea executării unei hotărâri anterioare în statul
membru solicitat; modificarea unei hotărâri pronunțate în statul membru solicitat; modificarea unei hotărâri pronunțate într-un stat diferit
de statul membru solicitat.
52
A se vedea și A.L. Chelaru, op. cit., pp. 63-66.
13
 Protocolul de la Haga din 2007 conține norme europene obligatorii pentru statele membre ale
Uniunii Europene, cu excepția Marii Britanii și a Danemarcei. Ca urmare a dispozițiilor cuprinse în
art. 24, Protocolul permite și organizațiilor de integrare economică care funcționează în Uniune să ia
parte la acesta. Dispozițiile sale se aplică în Uniunea Europeană de la data de 18 iunie 2011 53.
Obligativitatea Protocolului exclude apariția conflictelor de legi între sistemele sau regimurile de drept
diferite în acele state membre care au sisteme juridice multiple sau unele regimuri speciale ce vizează
obligația de întreținere54.
Actul normativ european aduce o contribuție semnificativă la eforturile de a asigura o mai
mare securitate și predictibilitate juridică creditorilor și debitorilor obligațiilor de întreținere și permite
circulația liberă a hotărârilor din acest domeniu în cadrul Uniunii, prin aplicarea unor norme unitare,
potrivit considerentului 3 din Decizia Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de către
Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă
obligațiilor de întreținere.
Protocolul de la Haga și Regulamentul (CE) nr. 4/2009 se aplică în România începând cu data
de 18 iunie 2011, moment în care au fost abrogate dispozițiile art. 34-35 din Legea nr. 105/1992, în
temeiul art. 209 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil. Protocolul înlocuiește Convenția de la Haga din 1973 și Convenția de la Haga din 1956, ambele
vizând același obiect, în special în ceea ce privește relațiile dintre statele contractante. În același sens,
Protocolul este o completare a Convenției de la Haga din 200755.

2. Domeniul de aplicare al protocolului. 

Conform dispozițiilor art. 1, Protocolul stabilește legea care guvernează obligațiile de
întreținere ce decurg dintr-o relație de familie, rudenie, căsătorie sau alianță, referindu-se inclusiv la
obligația de întreținere privind copiii, indiferent de starea civilă a părinților lor, fără a aduce atingere
acestor relații. Acesta reglementează legea ce guvernează obligațiile de întreținere rezultate din orice
fel de relație de familie, iar normele sale se referă atât la pensia de întreținere care privește minorul,
cât și la pensia de întreținere a adultului. Remarcăm faptul că Protocolul determină legea care
cârmuiește obligațiile de întreținere doar în situația în care aceasta constituie o problemă conflictuală
distinctă, autonomă față de cea a legii aplicabile relației civile din care obligația izvorăște. Astfel,
Protocolul nu determină legea aplicabilă relației civile din care decurge obligația de întreținere56.

53 D.A. Sitaru, Drept internațional privat, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 247.
54
Protocolul de la Haga din 2007, art. 15.
55
D.A. Sitaru, op. cit., p. 248.
56 Ibidem.

14
 În cuprinsul legii, noțiunea de „relație de familie” nu este definită specific, textul făcând
referire la aceasta prin menționarea unor expresii cum ar fi „relația părinte-copil”, „relație de familie,
rudenie, căsătorie sau alianță”. Totodată, aceasta se aplică fără discriminare copiilor, indiferent de
starea civilă a părinților lor, nefăcând diferență de regim juridic între copiii din căsătorie și cei din
afara căsătoriei. Cu privire la parteneriatele înregistrate și la căsătoriile sau parteneriatele între
persoanele de același sex, acestea vor rămâne guvernate de legislația națională a fiecărui stat, normele
de conflict prevăzute de Protocol stabilind doar legea aplicabilă obligațiilor de întreținere, nu și legea
aplicabilă componentelor efective ale unei relații de familie57.
În literatura de specialitate s-a conturat opinia conform căreia aplicarea dispozițiilor sale
trebuie extinsă și la obligațiile rezultând dintr-un acord referitor la existența sau la cuantumul unei
obligații de întreținere, luând în considerare scopul elaborării actului normativ, și anume acela de a
garanta o anumită stabilitate acordurilor încheiate între soți sau alte persoane în ceea ce privește
întreținerea și, totodată, frecvența acestor acorduri încheiate de soți la momentul căsătoriei, în cazul
divorțurilor sau între partenerii necăsătoriț58.
Potrivit prevederilor art. 2, Protocolul se aplică și în situațiile în care legea aplicabilă aparține
unui stat nemembru. Având în vedere opozabilitatea sa erga omnes, indiferent de condițiile de
reciprocitate cu alte state și caracterul său universal, în materiile prevăzute de Protocol, instanțele
judecătorești sau alte autorități române sunt obligate să aplice dispozițiile sale, chiar dacă legea la care
reglementarea trimite este legea română, legea unui stat membru sau a statului terț, fără a conta dacă
acest stat este sau nu parte la Protocol59.
Totuși, constatăm că Protocolul nu se aplică retroactiv, în sensul în care nu vizează solicitările
privind obligația de întreținere făcute pentru perioadele anterioare apariției sale 60. Fără a aduce
atingere acestei dispoziții, art. 5 din Decizia Consiliului 61 stipulează că normele Protocolului
reglementează, de asemenea, situațiile tranzitorii.

3. Determinarea legii aplicabile

3.1. Regula generală. 

57
A se vedea A. Bonomi, Protocolul din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere. Raport explicativ,
Conferința de la Haga de drept internațional privat, 2013, p. 17
(https://assets.hcch.net/docs/67139fe1-12e2-4339-a19b-6a2326839c84.pdf).
58
A se vedea A. Bonomi, op. cit., p. 18.
59
D.A. Sitaru, op. cit., p. 249.
60
Protocolul de la Haga din 2007, art. 22.
61
Decizia 2009/941/CE a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană a Protocolului de la
Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere stipulează că normele Protocolului reglementează legea
aplicabilă întreținerii solicitate într-un stat membru pentru o perioadă anterioară intrării în vigoare sau aplicării provizorii a Protocolului
în cadrul Comunității, în situațiile în care, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 4/2009, acțiunile sunt introduse, tranzacțiile judiciare sunt
aprobate sau încheiate, iar actele autentice sunt întocmite începând cu data de 18 iunie 2011, data de aplicare a Regulamentului.
15
 Regula generală stabilită de dispozițiile art. 3 din Protocolul de la Haga din 2007 este cea
potrivit căreia obligațiilor de întreținere le va fi aplicabilă norma juridică a statului de reședință
obișnuită a creditorului.
Rațiunea stabilirii acestui punct de legătură a fost aceea a faptului că determinarea existenței și
a cuantumului întreținerii se va face în funcție de condițiile și de mediul social din țara în care
locuiește și își desfășoară activitățile curente creditorul. Întreținerea trebuie să îi permită creditorului
să trăiască și, astfel, ea trebuie să fie raportată la nivelul de viață concret în care acesta locuiește și va
locui. Totodată, în cazul existenței mai multor creditori care trăiesc în aceeași țară, legea statului
reședinței va permite o egalitate de tratament indiferent de cetățenia acestora 62. Cuantumul întreținerii
se stabilește având în vedere nevoile creditorului, dar și resursele debitorului și ținând cont de
eventualele compensații de care a beneficiat creditorul și care înlocuiau plățile periodice. Aceasta chiar
dacă legea normal aplicabilă avea dispoziții alternative63.
Autoritățile sesizate în vederea aplicării dispozițiilor normative vor trebui să interpreteze termenul
„reședință obișnuită” în spiritul în care acesta este prevăzut de legislația internațională, și nu după
înțelesul său din dreptul intern. În acest sens, pentru calificarea termenului, vor trebui să existe
elemente care duc spre o anumită stabilitate, o reședință cu caracter temporar nefiind suficientă pentru
calificarea termenului și determinarea legii aplicabile.
Atunci când creditorul își schimbă reședința, se va aplica legea noii reședințe obișnuite, din
momentul în care intervine schimbarea.
În acest sens și în lumina raționamentelor enunțate mai sus, pentru asigurarea efectivă a celor
necesare traiului, în cazul schimbării reședinței creditorului, obligația de întreținere va fi guvernată de
legislația din noul stat. Legea aplicabilă va fi schimbată din momentul modificării reședinței (este
necesar ca noul creditor să dobândească o nouă reședință obișnuită cu caracter de stabilitate) doar
pentru viitor, nu și pentru trecut, iar solicitările creditorului referitoare la perioada anterioară
schimbării vor rămâne sub incidența legislației statului în care acesta își avea vechea reședință64.
În această materie, ca urmare a prevederilor cuprinse în art. 12 din Protocol, constatăm că
legiuitorul european exclude retrimiterea, specificând că termenul „lege” se referă la norma juridică
materială în vigoare, nu și la normele privind conflictul de legi.
Când aplicarea legii stabilite în baza Protocolului ar duce la obținerea unor efecte care aduc
atingere ordinii publice a forului, în temeiul art. 13, aplicarea acesteia poate fi refuzată. În acest sens,
nu este suficient ca relația de familie din care decurge obligația de întreținere să afecteze ca atare
62 A se vedea A. Bonomi, op. cit., p. 19.
63
Protocolul de la Haga din 2007, art. 14.
64
A. Bonomi, op. cit., p. 20.
16
ordinea publică din statul forului, fiind necesar ca faptul că o persoană este obligată să plătească alteia
întreținere pe baza unei astfel de relații să fie resimțit în sine ca neadecvat65.

3.2. Reguli speciale cu privire la anumiți creditori. 

Conform prevederilor art. 4 din Protocol, anumite categorii de creditori beneficiază de
prevederi mai favorabile, ca excepție de la regula generală cu privire la reședința obișnuită.
Astfel, în ceea ce privește obligațiile de întreținere datorate de părinți copiilor, de alte persoane
în afară de părinți persoanelor care nu au împlinit vârsta de 21 de ani (cu excepția obligațiilor între
soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a fost anulată) și de copii părinților, se va aplica legea
forului în cazul în care creditorul nu poate obține întreținere de la debitor în temeiul regulii generale.
Fiind o excepție, aceasta este de strictă interpretare, iar categoriile de creditori nu pot fi extinse.
Expresia „de părinți copiilor”, prevăzută în textul enunțat mai sus, va fi înțeleasă în sensul
obligațiilor de întreținere datorate de părinți copiilor, indiferent de vârstă. Aceasta nu semnifică faptul
că un copil va avea dreptul la întreținere indiferent de vârsta sa, aspect determinat de legislația
națională a fiecărui stat, ci se referă la faptul că această categorie de persoane va putea beneficia de
sistemul de legături subsidiare în cascadă prevăzut de art. 4 în alin. (2)-(4). Alin. (1) lit. b) are în
vedere persoanele care pot oferi întreținere persoanelor care nu au împlinit încă vârsta de 21 de ani, a
căror relație se întemeiază pe o legătură de rudenie în linie directă sau colaterală (bunici-nepoți,
frați-surori) sau pe o relație de alianță (un copil față de soția/soțul părintelui său). Textul de la lit. c) se
referă la întreținerea datorată de către copii părinților, astfel că și această categorie de persoane,
părinții, va fi privilegiată, aplicându-i-se, dacă e cazul, un tratament mai favorabil66.
În cazul în care categoriile speciale de persoane enunțate mai sus nu pot obține întreținere în
temeiul legii aplicabile conform regulii generale, a reședinței obișnuite, ele vor putea solicita
întreținere în temeiul legii forului creditorului. Soluția inspirată din favor creditoris a fost instituită
pentru a garanta posibilitatea creditorului de a obține întreținerea chiar dacă legea autorității sesizate
prevede altfel. În acest sens, creditorul va putea beneficia de aplicarea subsidiară a legii forului nu
doar atunci când în actul normativ al statului unde are reședința obișnuită nu este prevăzută nicio
obligație de întreținere care decurge din relația de familie pe care își întemeiază cererea, ci și în cazul
în care, deși legea o prevede în principiu, o astfel de obligație depinde de o condiție care nu poate fi
îndeplinită în cazul concret. În literatura de specialitate s-a indicat faptul că aplicarea legii forului va fi
exclusă în cazul în care legea reședinței creditorului prevede un cuantum mai mic al întreținerii decât
legea forului, principiul legii mai favorabile neaplicându-se în acest domeniu. Totodată, în
65
Idem, p. 37.
66
Idem, pp. 20-22.
17
interpretarea dispozițiilor europene s-a conturat și ideea că această excepție nu se aplică atunci când
legea forului ar trebui să se aplice în mod prioritar față de legea reședinței obișnuite, pe baza criteriilor
economice prevăzute de legea respectivă pentru determinarea nevoilor creditorului sau a resurselor
debitorului (creditorul nu necesită întreținere sau debitorul nu are mijloacele necesare să o acorde)67.
În alin. (3) al art. 4, Protocolul prevede și o regulă de inversare a criteriilor de legătură. Astfel,
dacă suntem în situația în care creditorul a făcut deja solicitarea la autoritatea statului unde debitorul
are reședința obișnuită, va deveni aplicabilă legea autorității respective. Totuși, atunci când, din cauza
acelei norme (legea forului), creditorul nu va putea obține întreținerea solicitată, se va aplica legea
statului în care creditorul își are reședința obișnuită.
Observăm, în acest sens, că actul normativ prevede clauze pentru apărarea creditorului și
obținerea de către acesta a întreținerii, în pofida dispozițiilor contrare ce pot apărea în prevederile
naționale ale fiecărui stat în parte. Pentru aplicarea acestei excepții, trebuie îndeplinite mai multe
condiții, astfel: cu privire la aplicarea legii forului, în primul rând, autoritatea sesizată trebuie să fie a
statului de reședință obișnuită a debitorului, iar în al doilea rând, cererea trebuie introdusă de creditor.
Astfel, creditorului i se acordă posibilitatea alegerii, practic, a legii aplicabile creanței sale de
întreținere între legea statului reședinței sale și cea a statului reședinței debitorului (forum shopping);
de aceea, această dispoziție este aplicabilă doar categoriilor speciale de persoane analizate mai sus.
Totodată, această dispoziție a fost elaborată și din rațiunea protejării copiilor, astfel că, datorită
faptului că, în majoritatea statelor, sarcina de a stabili efectiv obligațiile de întreținere o au autoritățile
administrative, această prerogativă trebuie acordată autorităților care au competența și dispun de
mijloacele necesare pentru aplicarea legislației mai direct și în cel mai simplu mod. Cu privire la
legătura subsidiară cu legea statului reședinței creditorului, aceasta a fost aleasă pentru protecția
creditorului, astfel că, în cazul în care legea forului ar conduce la privarea acestuia de orice creanță de
întreținere, va avea loc inversarea legăturilor prevăzute de normele generale în scopul obținerii acestei
întrețineri68.
În cazul în care, în temeiul legii statului de reședință al creditorului ori al legii forului,
întreținerea nu se va putea obține, se va aplica legea cetățeniei comune a creditorului și debitorului,
atunci când cetățenia este aceeași69, aceasta din urmă fiind, de asemenea, o normă de protecție.
Protocolul nu menționează soluțiile pentru cazul în care există cetățenii multiple, dar în literatura de
specialitate s-a conturat ideea că nu se va putea aplica principiul proximității cetățeniei, care este în
general utilizat de dreptul internațional privat al statelor membre, aceasta ducând de multe ori, în
67
Idem, p. 22.
68
Idem, pp. 22-23.
69
Protocolul de la Haga din 2007, art. 4 alin. (4).
18
practică, la soluții neuniforme. În acest sens, se va aplica legea cetățeniei comune în cazurile în care
aceasta există, chiar dacă respectiva cetățenie nu este, pentru ambele părți, cea mai apropiată sau
eficientă. În situația în care părțile au mai multe cetățenii în comun, același principiu, favor creditoris,
ar trebui să se aplice, astfel încât creanțele creditorului să poată fi admise pe baza uneia sau alteia
dintre legislațiile cetățeniilor comune70.
În concluzie, în situația în care creditorul nu-și va putea obține întreținerea solicitată, creditorii
privilegiați pot beneficia de oricare dintre cele trei legi aplicabile, respectiv: 1. legea statului reședinței
obișnuite a acestora; 2. legea forului; 3. legea statului cetățeniei comune71.
3.3. Regula specială referitoare la soți și foști soți. 
O a doua excepție de la regula generală, prevăzută de art. 5, este regula specială referitoare la
soți și foști soți72. Este important de subliniat că această regulă specială profită persoanelor indicate
indiferent dacă ele au calitatea de creditori sau debitori în cadrul raportului juridic 73, domeniul de
aplicare al acestui articol fiind foarte vast, cuprinzând atât soții, cât și foștii soți, dispozițiile
Protocolului aplicându-se nu doar obligațiilor dintre foști soți, soți separați sau a căror căsătorie a fost
anulată ori declarată nulă, ci și obligațiilor de întreținere între soți în timpul căsătoriei. Normele se
aplică, de asemenea, căsătoriei putative, pentru care legislația anumitor state recunoaște uneori
drepturi de întreținere în favoarea unuia dintre soți, cum este și cazul României. Totodată, în statele a
căror legislație națională recunoaște parteneriatele înregistrate sau alte instituții similare, care au
aceleași efecte ca și căsătoria, se vor putea aplica dispozițiile acestui articol pentru a evita soluționarea
divergentă a acestor instituții care, în conformitate cu legislația internă, sunt echivalente cu căsătoria,
această soluție fiind opțională și lăsată la latitudinea fiecărui stat în parte.
Justificarea unei asemenea dispoziții speciale pentru această categorie de persoane se datorează
faptului că aplicarea legii reședinței obișnuite a creditorului nu ar fi întotdeauna potrivită pentru
obligațiile dintre soți și foști soți, putând duce, în practică, la situații incorecte și contrare așteptărilor
debitorului, bazate poate, de multe ori, și pe reaua-credință a creditorului. În multe cazuri, ca efect al
diversității reglementărilor în această materie, în legislațiile interne ale statelor, creditorul ar putea
influența conținutul și însăși existența obligației de întreținere, mutându-și reședința unilateral într-un
stat pe al cărui teritoriu legislația este mai favorabilă. În această situație, creditorul va putea face
cererea în temeiul legislației reședinței sale obișnuite, dar debitorul va avea posibilitatea să obiecteze,

70
A se vedea A. Bonomi, op. cit., p. 24.
71
D.A. Sitaru, op. cit., p. 257.
72
Astfel, în cazul unei obligații de întreținere între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a fost anulată, nu se aplică regula generală
în cazul în care una dintre părți obiectează, iar legea unui alt stat, în special cea a statului ultimei lor reședințe comune, are o legătură mai
strânsă cu căsătoria, ci se aplică legea celui din urmă stat.
73 D.A. Sitaru, op. cit., p. 257.

19
solicitând aplicarea legislației ultimei reședințe comune, lege cu care, de cele mai multe ori, soții au
avut cele mai strânse legături. În acest sens, această normă apare ca o clauză de siguranță a debitorului,
fondată pe ideea de apropiere cu statul ultimei reședințe obișnuite a soților. Protocolul nu conține
dispoziții exprese cu privire la momentul în care trebuie prezentată cererea, dar din literatura de
specialitate reiese faptul că aceasta trebuie prezentată în cadrul procedurilor specifice, inclusiv în cazul
medierii, iar ca moment temporal, aceasta ar trebui prezentată când procedura este încă incipientă,
prezentarea acesteia pentru prima dată într-un stadiu avansat, cum ar fi momentul ultimelor concluzii
pe fond sau în căile de atac, ar trebui să fie exclusă, pentru evitarea situațiilor în care această cerere ar
fi depusă de către debitor în scop dilatoriu. O astfel de cerere din partea unei părți nu va conduce
automat la refuzarea legii statului în care creditorul își are reședința obișnuită, ci autoritățile sesizate
vor fi nevoite să stabilească, de la caz la caz, dacă într-adevăr căsătoria prezintă legături mai strânse cu
o altă lege decât cea a statului reședinței obișnuite a creditorului. Astfel, s-a conturat opinia că instanța
va trebui să țină cont de toate legăturile căsătoriei cu diferitele țări în cauză, cum ar fi reședința
obișnuită și/sau domiciliul soților din timpul căsătoriei, cetățenia, locul încheierii căsătoriei și cel al
separării legale sau al divorțului. De asemenea, autoritatea va trebui să evalueze aceste legături pentru
a stabili dacă sunt efectiv semnificative ca actuală reședință obișnuită a creditorului obligației.
Totodată, noțiunea de reședință obișnuită comună nu se referă la faptul că soții ar fi trebuit să
locuiască efectiv împreună, ci la faptul că soții au avut reședința, în același timp, în unul și același stat
în timpul căsătoriei74.

3.4. Regula privind apărarea. 

Prin dispozițiile art. 6 se instituie regula specială privind apărarea, care vizează obligațiile de
întreținere, altele decât cele referitoare la categoriile speciale enunțate mai sus (copii, părinți-copii, soți
sau foști soți)75.
Norma se aplică nu doar relațiilor dintre rudele în linie colaterală sau prin alianță, ci tuturor
categoriilor de persoane care ar fi vizate, cu excepția celor speciale prevăzute mai sus. În anumite
cazuri, această regulă poate fi invocată pentru a refuza acordarea întreținerii ce rezultă în conformitate
cu legea reședinței obișnuite a creditorului. Acesta este cazul unei obligații de întreținere față de adult
pe baza unei relații de rudenie în linie directă, alta decât relația părinte-copil, a unei relații de rudenie
în linie colaterală sau a unei relații prin alianță. În aceste cazuri, legea aplicabilă obligației de
întreținere va fi cea prevăzută de art. 3, a reședinței obișnuite a creditorului, dar debitorul va avea
74
A se vedea A. Bonomi, op. cit., pp. 25-27.
75
Astfel, debitorul poate contesta creanța creditorului pe motiv că nici legea din statul în care debitorul își are reședința obișnuită și nici
legea statului a cărui cetățenie o au ambele părți, în cazul în care acestea au aceeași cetățenie, nu prevăd o obligație de întreținere în ceea
ce îl privește.
20
posibilitatea opunerii. În alte cazuri, mijlocul de apărare de la acest articol ar putea fi invocat
împotriva unei cereri de întreținere fondate pe una dintre legile desemnate la art. 3 sau art. 4, acesta
fiind cazul obligației de întreținere a unui copil față de părintele său sau a oricărei alte persoane decât
părinții și soțul față de o persoană care nu a împlinit 21 de ani. În ambele cazuri, normele speciale de
la art. 4 și art. 6 se vor aplica simultan, cu consecința că o cerere de întreținere datorată în conformitate
cu una dintre legile desemnate la legăturile în cascadă de la art. 3 poate fi refuzată în cazul în care
obligația nu există în temeiul legilor prevăzute la art. 6. Mijlocul de apărare nu poate fi invocat între
soți sau foști soți, acest caz fiind exclus expres de dispozițiile normei76.
În statele în care parteneriatele civile sau alte relații similare căsătoriei sunt recunoscute,
acestea vor fi asimilate cazurilor prevăzute la art. 5 și vor ieși de sub incidența acestui mijloc de
apărare. În schimb, în statele în care acestea nu sunt recunoscute, debitorul va putea invoca mijlocul de
apărare, refuzând astfel de obligații.
Din punct de vedere practic, autoritatea sesizată va trebui, în primul rând, să stabilească legea
aplicabilă obligației de întreținere ca fiind legea reședinței obișnuite a creditorului sau legea forului.
Dacă una dintre aceste legi prevede o obligație de întreținere, debitorul va putea contesta datoria sa
către creditor invocând împrejurarea că aceasta nu este prevăzută de norma statului său de reședință.
Atunci când părțile au cetățenie comună, mijlocul de apărare va putea fi invocat în mod eficient doar
în situația în care obligația de întreținere nu este prevăzută nici de statul reședinței debitorului, nici de
legea națională comună. În acest caz, mijlocul de apărare va trebui să se bazeze pe ambele legi
menționate, astfel încât obligația să nu fie prevăzută în niciuna dintre aceste legislații. În cazul
multiplelor cetățenii comune, se vor analiza toate legile naționale comune, iar mijlocul de apărare al
debitorului va fi acceptat doar în cazul în care niciuna dintre aceste legi nu prevede obligații de
întreținere77.

4. Desemnarea convențională a legii aplicabile. 

Nu în ultimul rând, prevederile art. 7 și ale art. 8 din Protocol pun în evidență principiul
autonomiei părților, permițând acestora alegerea legii aplicabile, dar cu anumite distincții.
În temeiul prevederilor art. 7, părțile pot desemna legea aplicabilă în sensul unei proceduri
speciale (acord procedural). Astfel, acestora le este permis să desemneze în mod expres legea forului
ca lege aplicabilă obligației de întreținere în sensul unei proceduri speciale. În acest caz, va fi vorba de
un acord procedural privind legea aplicabilă, care se referă la dreptul intern al autorității sesizate și al

76
A se vedea A. Bonomi, op. cit., pp. 27-28.
77
Idem, p. 28.
21
cărui efect este limitat la o procedură specifică. Astfel, adulții, în caz de divorț sau separare legală, vor
avea posibilitatea de a supune creanțele în materie de întreținere dreptului intern al autorității sesizate
pentru a facilita derularea procedurii. Această posibilitate vizează și obligațiile de întreținere față de
copii, riscurile posibile cu privire la această autonomie putând fi înlăturate de dispozițiile speciale,
enunțate mai sus, de apărare a acestei categorii78.
Sintagma „în sensul unei proceduri speciale” presupune faptul că un creditor sau debitorul
creanței a introdus deja sau se pregătește să introducă o acțiune în materie de întreținere la o autoritate
determinată. Astfel, în momentul efectuării alegerii, părțile au efectiva posibilitate de a obține
informații în ceea ce privește existența și natura cererilor de întreținere, în acest sens fiind redus riscul
de abuz. Desemnarea legii în sensul acestui articol produce efecte numai în cazul procedurii speciale
în sensul căreia este făcută. Dacă o nouă cerere sau o cerere de modificare va fi introdusă ulterior la
aceleași autorități sau la autoritățile altui stat, desemnarea legii efectuată anterior nu va mai avea
efecte, iar legea aplicabilă va fi stabilită după regulile generale79.
Totuși, alin. (2) al aceluiași articol menționează și posibilitatea existenței unei proceduri care să
conserve voința părților într-un document80.
Alegerea legii aplicabile va avea efect doar în cazul în care părțile au stabilit legea pe care
intenționează să o desemneze sau autoritatea la care urmează să fie introdusă acțiunea. În cazul în care,
ulterior, nicio cerere nu va fi introdusă, alegerea va rămâne fără efect81.
Prevederile art. 8 din Protocol permit creditorului și debitorului întreținerii să își desemneze
convențional, oricând, legea unui stat pentru a fi aplicabilă în cazul obligației de întreținere, inclusiv
înainte de apariția unui litigiu.
Spre deosebire de articolul precedent, care se referea la desemnarea doar pentru o procedură
specială, desemnarea legii în conformitate cu dispozițiile art. 8 va reglementa obligațiile de întreținere
între părți din momentul alegerii până în momentul în care acestea decid să o anuleze sau să o
modifice. Astfel, o asemenea alegere se va dovedi utilă în relațiile dintre soți atunci când aceștia
încheie un acord înainte sau în timpul căsătoriei. Legea aplicabilă va fi stabilită în prealabil, ceea ce va
duce la evitarea problemelor ulterioare legate de valabilitatea convenției atunci când se poate schimba
reședința obișnuită a soților sau a soțului creditor 82. O astfel de desemnare anterioară se efectuează, așa

78
A se vedea A. Bonomi, op. cit., p. 29.
79
Idem, pp. 29-30.
80
Art. 7 alin. (2) specifică faptul că desemnarea anterioară începerii unei astfel de proceduri se efectuează sub forma unui acord semnat
de ambele părți, în scris sau înregistrat pe orice suport, al cărui conținut este accesibil în vederea consultării ulterioare, astfel încât acest
acord să poată fi ușor de dovedit, evitând orice litigiu, și încât părților să li se atragă atenția asupra consecințelor importante pe care le
poate genera desemnarea legii aplicabile în ceea ce privește existența și amploarea obligației de întreținere.
81
A se vedea A. Bonomi, op. cit., p. 30.
82
Idem, p. 31.
22
cum am arătat, sub forma unui acord încheiat în scris. Acest acord poate fi înregistrat pe orice suport,
iar informațiile conținute trebuie să fie accesibile, urmând a fi utilizate pentru eventuale trimiteri
ulterioare. Pentru a fi valabil, acordul trebuie semnat de ambele părți83.
Trebuie remarcat că atât creditorul, cât și debitorul întreținerii au oricând posibilitatea să aleagă
drept lege aplicabilă unei asemenea obligații una dintre legile următoare84:
– legea statului de cetățenie a uneia dintre părți în momentul alegerii. În cazul cetățeniilor multiple, în
literatura de specialitate se conturează ideea că alegerea se poate referi la oricare dintre legile naționale
ale părților, și nu doar la cea mai apropiată;
– legea statului de reședință a uneia dintre părți în momentul alegerii. În acest sens, momentul decisiv
este cel al desemnării pentru asigurarea stabilității, indiferent de modificările care intervin după
desemnare. Astfel, o schimbare a cetățeniei sau a reședinței obișnuite a părților după alegere nu va
afecta validitatea acesteia. În cazul în care părțile au desemnat o lege a unui stat a cărui cetățenie sau
reședință obișnuită nu o are niciunul dintre ei în momentul alegerii, aceasta nu va putea fi validată prin
dobândirea ulterioară a acestora;
– legea aleasă de părți de comun acord pentru a guverna sau legea care guvernează în fapt regimul
proprietății bunurilor lor. Desemnarea legii aplicabile regimului de proprietate nu este reglementată de
Protocol, ci de dreptul internațional privat al fiecărui stat contractant, dar rațiunea acestei alegeri a fost
aceea de a da posibilitatea părților să supună cele două chestiuni aceleiași legislații concrete;
– legea aleasă de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt divorțului sau separării lor
legale. Totodată, părțile pot alege drept lege aplicabilă legea care deja a fost aplicată efectiv (stabilită
de către autorități) separării legale sau divorțului lor. Aceasta permite părților să supună obligațiile de
întreținere aceleiași legi care le guvernează separarea sau divorțul85.
La fel ca în cazul Regulamentului, aceste prevederi sunt inaplicabile când privesc o persoană
care nu a împlinit 18 ani și când se referă la obligații de întreținere.
Dreptul creditorului de a renunța la întreținere este guvernat de legea reședinței obișnuite a
acestuia, avută în momentul alegerii 86. Aceasta are ca scop evitarea ca, prin alegerea unei legi deosebit
de liberale și puțin protective, creditorul să poată fi determinat să renunțe la solicitarea întreținerii la
care ar avea dreptul în temeiul legii care s-ar fi aplicat dacă nu exista posibilitatea alegerii87.

83
Protocolul de la Haga din 2007, art. 8 alin. (2).
84
A se vedea și A. Bonomi, op. cit., pp. 31-32.
85
Idem, p. 33.
86
Protocolul de la Haga din 2007, art. 8 alin. (4).
87 A se vedea A. Bonomi, op. cit., p. 33.

23
 Menționăm că, în situația în care părțile nu au fost deplin informate și nu au conștientizat
consecințele alegerii lor, legea astfel desemnată nu se aplică, pentru că există posibilitatea reală să
producă consecințe incorecte sau inechitabile pentru ele 88. În cazul în care autoritatea sesizată constată
că aplicarea legii alese de părți are, într-un caz specific, consecințe inechitabile sau incorecte, alegerea
legii poate fi anulată în favoarea celei desemnate de normele de legătură instituite de Protocol. Totuși,
pentru evitarea consecințelor injuste ce ar putea apărea în cazul în care instanțele naționale, în prero-
gativele conferite lor, ar anula aceste acorduri, în cazul în care părțile au fost pe deplin informate și
conștiente de consecințele desemnării, în sensul realei informări și înțelegeri, dispozițiile alegerii lor
vor fi în continuare aplicabile89.
Astfel, prin aceste două articole, Protocolul permite părților să desemneze legea aplicabilă
obligației de întreținere, dând, în acest fel, satisfacție principiului autonomiei de voință a părților în
această materie. În cazul prevederilor art. 7, alegerea poartă numai asupra legii aplicabile unei anumite
proceduri, pe când, în baza dispozițiilor art. 8, părțile pot alege legea aplicabilă oricărui aspect privind
întreținerea. Ambele articole prevăd că se aplică fără a aduce atingere prevederilor de la art. 3-6, de
unde reiese că regula și excepțiile ei rămân aplicabile ori de câte ori condițiile desemnării volitive nu
sunt îndeplinite90.
5. Domeniul de aplicare al legii. 
Legea aplicabilă obligației de întreținere stabilește, inter alia, următoarele91:
– cine poate fi debitor și care sunt obligațiile acestuia atunci când se solicită întreținere de către un
creditor. În acest sens, legea aplicabilă obligației de întreținere va reglementa, în primul rând, existența
obligației de întreținere și stabilirea debitorului. Totodată, aceasta va determina dacă o persoană este
eligibilă pentru a beneficia de întreținere, având în vedere gradul său de rudenie cu debitorul și
vârsta92;
– dacă există posibilitatea solicitării retroactive a întreținerii. Aceeași lege va stabili și cuantumul
întreținerii;
– modalitatea de calcul a întreținerii și actualizarea acesteia;
– cine poate promova o acțiune referitoare la obligația de întreținere93;
– termenele de prescripție și pe cele de decădere;

88
Protocolul de la Haga din 2007, art. 8 alin. (5).
89
A se vedea A. Bonomi, op. cit., p. 34.
90
D.A. Sitaru, op. cit., p. 261.
91
Protocolul de la Haga din 2007, art. 11.
92
A. Bonomi, op. cit., p. 36.
93
Ibidem.
24
– dimensiunea obligației unui debitor, în situația în care un organ public cere restituirea prestațiilor
efectuate în favoarea creditorului în locul întreținerii.
Conchizând, în aplicarea prevederilor sus-menționate, putem fi în fața a trei situații practice,
care vor fi soluționate astfel94:
1. referitor la legea ce se aplică obligației privind întreținerea dintre părinți și copii, regula generală
este aceea conform căreia se aplică legea statului reședinței creditorului, iar dacă un copil nu poate
obține întreținerea de la debitor conform regulii generale, se aplică legea forului. În sfârșit, dacă
cererea a fost depusă la o instanță din statul de reședință al debitorului, se aplică tot legea forului,
exceptând situația în care, aplicând acea lege, copilul este în imposibilitatea să obțină întreținerea,
motiv pentru care se va recurge la legea statului reședinței creditorului. Dacă și prin aplicarea acestor
reguli copilul este în imposibilitate să obțină întreținerea de la propriii părinți, se aplică legea statului
de cetățenie comună a celor două părți (creditorul și debitorul);
2. dacă analizăm legea ce urmează să guverneze obligația de întreținere între soți și foști soți, regula
generală este cea care conferă aplicabilitate legii reședinței obișnuite a creditorului, iar dacă nu e
posibilă aplicarea ei, se aplică regula specială potrivit căreia intră în vigoare legea statului celei mai
strânse legături cu căsătoria, în ipoteza în care o parte refuză aplicabilitatea regulii generale;
3. dacă ne referim la legea aplicabilă obligațiilor de întreținere între alți creditori și debitori, legea
aplicabilă este determinată de instanța sesizată, folosind, în cascadă, următoarele reguli: regula
generală, cea prevăzută de art. 3, dar legea astfel determinată poate fi înlăturată prin invocarea de către
creditorul întreținerii a regulii speciale privind apărarea (prevăzută la art. 6 din Protocol), dacă nici
legea statului de reședință obișnuită a debitorului și nici legea statului de cetățenie comună a părților
nu prevăd în mod expres o asemenea obligație de întreținere în ceea ce îl privește pe debitor. În această
situație poate interveni și regula specială, potrivit căreia, în cazul altor obligații de întreținere decât
cele pentru copii, care decurg din relația părinte-copil, se poate aplica, în raport cu situația concretă,
fie legea forului, fie legea statului de cetățenie comună a părților, de fiecare dată când creditorul a fost
în imposibilitate de a obține îndeplinirea obligației de întreținere în baza regulilor generale sau
speciale. În sfârșit, referirile la acordul privind desemnarea, prin voința părților, a legii aplicabile
obligațiilor de întreținere, soluție materializată într-o convenție scrisă și care ar trebui să fie valabilă în
toate situațiile, au totuși prevăzute, conform alin. (3) al art. 8 din Protocol, și două excepții: când
creditorul este o persoană sub 18 ani (considerându-se că nu are capacitate deplină de exercițiu); când
creditorul este un adult care, „din cauza unei deficiențe sau a unei insuficiențe a capacităților
personale, nu își poate apăra interesele”.
94
A se vedea I. Chelaru, A.L. Chelaru, Străinii în România. Regim juridic, Ed. Universul Juridic, București, 2016, pp. 303-304.
25
 Există posibilitatea, oferită de reglementarea din Protocol, ca instanța sesizată cu o cerere
privind o obligație de întreținere să constate că aplicarea legii desemnate de părți prin acordul lor ar
produce „în mod evident consecințe incorecte sau inechitabile pentru oricare dintre părți”. Este la
latitudinea instanței de judecată să înlăture aplicabilitatea unei asemenea convenții și să supună
obligația de întreținere legii care rezultă din prevederile art. 3-6 din Protocolul de la Haga.
Mai mult chiar, dacă instanța forului constată că efectele legii stabilite în temeiul Protocolului
încalcă regulile de ordine publică aparținând dreptului internațional privat, atunci face aplicarea
prevederilor art. 13, putând evita95 aplicarea acestei legi și supune raportul juridic dedus judecății legii
forului96.
O căsătorie între o cetățeană română și un cetățean străin într-o țară care admite poligamia,
cetățeanul străin fiind deja căsătorit în țara sa, este contrară ordinii publice de drept internațional privat
la nivelul conflictului de legi în spațiu, așa încât nu se poate încheia în România. Dacă însă problema
se pune în cazul conflictului de legi în timp și spațiu, adică soții s-au căsătorit în țara cetățeanului
străin, iar soția (cetățeană română) solicită ulterior să i se recunoască în România dreptul de întreținere
de la soț, acest drept va fi recunoscut, deoarece se pune problema recunoașterii unui drept dobândit în
temeiul unei căsătorii valabil încheiate în străinătate. Situația este însă cu totul alta și, evident, mai
complexă în cazul obligației de întreținere aferente căsătoriei dintre persoane de același sex sau
parteneriatului civil. Amândouă sunt prohibite de prevederile Codului civil român, ca atare, instituțiile
nu sunt recunoscute în România nici măcar la nivelul conflictului de legi în timp și spațiu. Întrucât
obligația de întreținere este un efect direct al respectivelor situații juridice, se apreciază că, în
consecință, în România nu poate fi recunoscut un drept de întreținere aferent acestei situații dintre
parteneri. Dacă se pune problema întreținerii unui copil adoptat de partenerii dintr-o căsătorie homo-
sexuală sau dintr-un parteneriat civil, atunci când atât căsătoria sau parteneriatul, cât și adopția sunt
valabil încheiate în străinătate, soluția juridică este aceea conform căreia obligația de întreținere față de
adoptatori va fi recunoscută în România97.

6. Aspecte prevăzute de Legea nr. 36/2012. 

95
D.A. Sitaru, op. cit., pp. 273-274. La nivelul fundamental al raporturilor de familie, în concepția dreptului român, există mai multe
cazuri de aplicare a ordinii publice. În această situație se încadrează, mai ales, căsătoria poligamă, care contravine dispozițiilor de ordine
publică prevăzute în art. 273 C. civ. (potrivit textului, este interzisă bigamia, adică încheierea unei noi căsătorii de către persoana care
este căsătorită), precum și căsătoria între persoanele de același sex și parteneriatele civile (indiferent dacă sunt hetero- sau homosexuale),
prohibite de art. 277 C. civ. [„(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex. (2) Căsătoriile dintre persoane de același sex,
încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România. (3) Parteneriatele
civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini
nu sunt recunoscute în România”].
96
G. Lupșan, Ghid de drept internațional privat în materia dreptului familiei, implementat de Ministerul Justiției, Ed. Magic Print,
Onești, 2014, p. 24.
97 D.A. Sitaru, op. cit., pp. 273-274.

26
 Legea română, în momentul elaborării sale, a urmărit să găsească soluții apte să conducă la
stabilirea unor reguli clare care să faciliteze aplicarea legislației europene, precum și a instrumentelor
dreptului internațional privat într-o zonă referitoare la problemele existente în aplicarea executării
obligațiilor de întreținere. Ea cuprinde atât dispoziții referitoare la Regulamentul (CE) nr. 4/2009, cât
și privind aplicarea Protocolului de la Haga din 2007, dar și a Convenției de la Haga din 2007.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (4), „în calitate de autoritate centrală română, Ministerul Justiției
cooperează cu autoritățile centrale din statele membre ale Uniunii Europene sau cu cele internaționale
și colaborează cu instanțele judecătorești, executorii judecătorești, avocații, notarii, mediatorii, precum
și cu orice alte instituții și autorități române cu atribuții în domeniul de aplicare a Regulamentului (CE)
nr. 4/2009 și a Convenției de la Haga din 2007”. Totodată, conform art. 5 alin. (2), în vederea
executării obligației de întreținere, competența pentru emiterea extrasului de act autentic în condițiile
dispozițiilor art. 75 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 și pentru care procedura
de exequatur nu a fost eliminată, în cazul în care, potrivit prevederilor art. 48 din Regulament, se
solicită recunoașterea și încuviințarea executării pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene
a unui act autentic, executoriu potrivit legii române, aparține emitentului actului. Dacă, potrivit
aceluiași art. 48 din Regulament, se solicită executarea unui act autentic, executoriu potrivit legii
române, în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene care are obligații în temeiul Protocolului
de la Haga din 2007, competența de a emite extrasul din acel act aparține emitentului actului, așa cum
dispune art. 6 alin. (2) din Legea nr. 36/2012.
Nu în ultimul rând, în temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 36/2012, atunci când se solicită
recunoașterea și încuviințarea executării unui act autentic, executoriu potrivit legii române, în unul
dintre statele membre ale Uniunii Europene care nu are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din
2007, competența de a emite extrasul din act aparține emitentului actului.

Bibliografie:

1. Protocolul de la Haga din 2007;

2. A.L. Chelaru, Convenția cu privire la minor. Aspecte de drept internațional privat referitoare
la autoritatea părintească și obligația de întreținere, în M.D. Bob (coord.), „5 ani de Cod civil:
perspectiva notarială”, Ed. Monitorul Oficial, București, 2016;
3. M.G. Berindei, Obligația de întreținere reglementată în Noul Cod civil, în M. Uliescu (coord.),
„Noul Cod civil: studii și comentarii”, Ed. Universul Juridic, București, 2012, vol. I;

27
4. A. Drăghici, R. Duminică, Obligația legală de întreținere, Ed. Universul Juridic, București,
2014;
5. I. Nicolae, Dreptul familiei în context național și în raporturile de drept internațional privat,
Ed. Hamangiu, București, 2014;
6. Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în M. Of.
nr. 159 din 5 martie 2014;
7. Codul Civil;
8. Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în M. Of. nr. 237 din
19 martie 2018;
9. Convenția de Lugano privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în
materie civilă și comercială, publicată în JO L 339 din 21 decembrie 2007;
10. Regulamentul (CE) nr. 4/2009;
11. D. Lupașcu, D. Ungureanu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
12. D.A. Sitaru, Drept internațional privat, Ed. C.H. Beck, București, 2013;
13. A. Bonomi, Protocolul din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere. Raport explicativ, Conferința de la Haga de drept internațional privat, 2013;
14. I. Chelaru, A.L. Chelaru, Străinii în România. Regim juridic, Ed. Universul Juridic, București,
2016;
15. G. Lupșan, Ghid de drept internațional privat în materia dreptului familiei, implementat de
Ministerul Justiției, Ed. Magic Print, Onești, 2014.

28