Administratie publica

An III, ID

„Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii”

Această obligaţie ocupă prin finalitatea sa un loc central în cadrul raporturilor
patrimoniale dintre părinţi şi copii, întrucât ea a fost instituită în special pentru a asigura
bune condiţii materiale de creştere şi de educare minorilor.
În legătură cu obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii, în literatura juridică s-
a pus problema dacă avem de-a face cu o obligaţie legală unică al cărei conţinut este însă
diferit în funcţie de calitatea persoanelor între care ea există sau cu două categorii de
obligaţii, una între părinţi şi copii minori, obligaţie unilaterală care este o îndatorire
părintească şi alta între părinţi şi copiii lor majori, obligaţie reciprocă, întemeiată pe
rudenie.
S-au conturat două opinii pornindu-se de la mai multe elemente de distincţie:
- mai întâi, s-a observat că starea de nevoie a copilului minor se apreciază altfel
decât aceea a copilului major;
- în al doilea rând, incapacitatea de muncă a minorului este prezumată, pe când în
cazul copilului major ea trebuie dovedită;
- în al treilea rând, reciprocitatea obligaţiei există numai între părinţi şi copilul
major, nu şi între părinţi şi copilul minor.
Într-o primă opinie, s-a susţinut că în Codul familiei sunt reglementate două
obligaţii de întreţinere, una între părinţi şi copiii lor minori şi alta între părinţi şi copiii
majori.
Pentru argumentarea tezei s-a susţinut că:
- în Codul familiei există două texte care se referă la obligaţia de întreţinere dintre
părinţi şi copii, anume, art. 86 alin. (1) situat în titlul II, referitor la rudenie şi art. 107
alin. (1) situat în titlul III, capitolul I privind ocrotirea minorului; iar prezenţa celor două
texte demonstrează faptul că fiecare vizează o altă situaţie;
- din reglementarea distinctă, rezultă şi alte deosebiri între cele două obligaţii;
- copilul major are dreptul la întreţinere numai dacă starea de nevoie se datorează
incapacităţii de muncă, pe când minorul are acest drept indiferent de pricina nevoii în
care se află;
- obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori, întemeiată pe art. 107
alin. (1) Codul familiei are caracter unilateral, iar obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi
copiii majori are caracter de reciprocitate.
A doua opinie ce se distinge în literatură susţine că între părinţi şi copii există o
singură obligaţie de întreţinere reglementată de art. 86 alin. (1) Codul familiei, iar art. 107
alin. (1) Codul familiei se referă la aceeaşi obligaţie, dar sub alt aspect.
În susţinerea aceste opinii se invocă următoarele argumente:
- existenţa a două texte diferite nu este de natură a justifica existenţa a două
obligaţii de întreţinere între părinţi şi copii. Art. 107 alin. (1) Codul familiei nu
reglementează o obligaţie distinctă de cea din art. 86 alin. (1) Codul familiei, ci, ca
urmare a faptului că în capitolul privind ocrotirea minorului se arată toate drepturile şi
îndatoririle părinţilor faţă de copiii lor minori, face referire la obligaţia părinţilor de a-i
întreţine pe aceştia;
- nu se poate accepta afirmaţia că obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii lor
majori, reglementată de art. 86 alin. (1) Codul familiei se bazează exclusiv pe legătura de

-1-
 Administratie publica
An III, ID

rudenie, întrucât în unele cazuri această obligaţie se fundamentează şi pe anumite relaţii

asimilate celor de rudenie;
- obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii fiind reciprocă, a accepta opinia în
conformitate cu care între părinţi şi copii există două obligaţii de întreţinere înseamnă că
părinţii sunt în acelaşi timp debitori ai unei obligaţii de întreţinere şi creditori într-o altă
asemenea obligaţie;
- a susţine că obligaţia de întreţinere între părinţi şi copiii lor minori nu are
caracter reciproc, care ar exista doar în cazul copiilor majori, înseamnă a nu se ţine seama
de prevederile exprese ale Codului familiei. Art. 106 Codul familiei prevede că
“părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor
părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere. Corelând această dispoziţie cu
caracterul reciproc al vocaţiei succesorale se desprinde concluzia clară că şi obligaţia de
întreţinere este reciprocă;
- între părinţi şi copii nu poate fi vorba decât de o singură obligaţie de întreţinere;
inserarea în Codul familiei a două texte diferite privitoare la obligaţia de întreţinere
denotă grija deosebită care se acordă protecţiei copilului minor, în deplină concordanţă cu
convenţiile internaţionale la care România este parte.
În ceea ce ne priveşte, socotim că această a doua opinie surprinde cu mai multă
obiectivitate realitatea juridică luată în discuţie, în dreptul nostru existând o obligaţie
legală de întreţinere unică, dar care poate avea caracteristici specifice funcţie de
categoriile de persoane între care este instituită. Fundamentul obligaţiei de întreţinere
între părinţi şi copii este acelaşi, căci împlinirea vârstei majoratului nu poate schimba
decât anumite elemente, ca starea de nevoie a copilului sau posibilităţile sale materiale,
dar nu înlătură filiaţia şi nici nu o transformă într-o simplă legătură de familie.

Trăsături specifice obligaţiei legale de întreţinere dintre părinţi şi copii. Cu

privire la persoanele între care se datorează
Această obligaţie de întreţinere există între părinţi şi copii astfel cum rezultă din
prevederile art. 86 alin. (1) şi art. 107 alin. (1) Codul familiei, atât în cazul în care copiii
sunt minori, cât şi atunci când sunt majori. Ceea ce este specific acestei categorii de
obligaţii de întreţinere este faptul că, în cazul copilului minor starea de nevoie nu se
datorează incapacităţii de a munci, la fel ca la persoanele majore, ci împrejurării că el este
în etapa de formare şi urmează un proces de şcolarizare. Legiuitorul o şi spune în art. 86
alin. (3) Codul familiei atunci când prevede textual că “descendentul, cât timp este minor
are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află”. Minorul nu trebuie să
dovedească aşadar, incapacitatea sa de muncă. Date fiind aceste împrejurări, de regulă
copilul minor este numai creditor al obligaţiei de întreţinere, întrucât el nu realizează
venituri din muncă, ceea ce face ca această obligaţie de întreţinere să fie considerată
unilaterală de unii autori.
Atingând vârsta majoratului, copilul are capacitatea de a munci şi, de regulă,
realizează venituri din munca sa. Ca urmare, reciprocitatea obligaţiei de întreţinere dintre
părinţi şi copii capătă un contur mai pronunţat tocmai pentru că şi copilul îndeplineşte
condiţiile cerute de lege pentru a fi obligat la întreţinere şi nu pentru că ar fi vorba de o
obligaţie distinctă.
Reciprocitatea obligaţiei îşi are izvorul în lege, ca urmare şi copilul are obligaţia
de a contribui la întreţinerea părintelui său aflat la nevoie, fără a se putea apăra cu

-2-
 Administratie publica
An III, ID

considerente de apreciere subiectivă asupra modului în care părintele l-a întreţinut cât
timp a fost minor.
În măsura în care minorul însuşi, după împlinirea vârstei de 16 ani realizează
câştiguri din muncă, el nu mai este considerat în nevoie şi pierde dreptul la întreţinere din
partea părinţilor săi. Mai mult, poate fi chiar obligat la întreţinere în favoarea părinţilor,
dacă aceştia sunt în nevoie.
În cazul copiilor minori, debitori ai obligaţiei de întreţinere sunt părinţii,
indiferent că aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Referitor la copilul din căsătorie, problema întreţinerii se pune doar când relaţiile
de familie sunt compromise, iar părinţii sunt despărţiţi în fapt sau chiar divorţaţi. În
aceste cazuri, părintele la care nu locuieşte minorul sau căruia nu i-a fost încredinţat spre
creştere şi educare, îşi va îndeplini obligaţia de întreţinere prin plata unei sume de bani în
limitele stabilite de art. 94 alin. (3) Codul familiei.
Părintele din afara căsătoriei va datora întreţinere numai dacă s-a stabilit filiaţia
faţă de el. O dată cu acţiunea pentru stabilirea paternităţii faţă de tatăl din afara căsătoriei
se poate cere şi pensie de întreţinere pe seama copilului minor, numai că, în acest caz, ea
devine exigibilă la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a stabilit paternitatea. Data
de la care pensia se acordă, în cazul admiterii acţiunii de stabilire a paternităţii din afara
căsătoriei, este data introducerii acţiunii.
Dacă prin cererea de stabilire a paternităţii, ca şi prin cea de divorţ, cazurile fiind
similare, nu s-a solicitat pensia de întreţinere, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra
acesteia, acordând-o când este cazul, tot de la data introducerii acţiunii.
În cazul în care părinţii minorului, ca primii ce datorează întreţinere, din cauze
independente de voinţa lor, nu dispun de mijloace materiale sau acestea sunt insuficiente,
bunicii pot fi obligaţi la întreţinerea minorilor sau alte persoane, conform ordinii de
prioritate stabilite de art. 89 Codul familiei.
Pentru copilul adoptat, debitor al obligaţiei de întreţinere este adoptatorul şi nu
părinţii fireşti, afară de cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului,
când ambii sunt ţinuţi a presta întreţinere copilului minor.
Întrucât în urma adopţiei rudeniei fireşti i se substituie rudenia civilă, obligaţia de
întreţinere între adoptat şi rudele sale fireşti încetează şi ia naştere o nouă obligaţie între
adoptat şi rudele sale din adopţie. Obligaţia are aceleaşi caractere şi funcţionează în
aceleaşi condiţii, ca aceea dintre părinţii fireşti şi copii.
La desfacerea adopţiei sau în cazul nulităţii acesteia, părinţii fireşti ai copilului
redobândesc drepturile şi obligaţiile părinteşti, deci şi obligaţia de întreţinere (art. 22 alin.
(4) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 25/1997 aprobată prin Legea nr. 87/1998).
Părintele decăzut din drepturile părinteşti este de asemenea obligat a presta
întreţinerea copilului minor precum şi adoptatorul decăzut din drepturile părinteşti.
Situaţia este aceeaşi şi în cazul părintelui pus sub interdicţie.

Copiii minori cu regim asemănător celui al descendenţilor

a) Minorul la a cărui întreţinere a contribuit soţul părintelui firesc
Potrivit art. 87 alin. (1) Codul familiei, “soţul care a contribuit la întreţinerea
copilului celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului cât timp acesta
este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie”.
Din analiza prevederilor legale rezultă că, în acest caz, obligaţia de întreţinere prezintă

-3-
 Administratie publica
An III, ID

următoarele caracteristici:
- este concepută ca o continuare a contribuţiei pe care soţul părintelui firesc a
prestat-o copilului minor până atunci:
- această obligaţie are un caracter subsidiar, întrucât soţul părintelui firesc este
obligat numai dacă părinţii fireşti ai copilului au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie;
- obligaţia este datorată numai până la majoratul copilului, după această dată el
pierde dreptul la întreţinere, chiar dacă îndeplineşte condiţiile generale cerute de lege
pentru a primi întreţinere;
- dispoziţiile legale care instituie această obligaţie au un caracter imperativ,
instanţa neputând refuza acordarea pensiei, cât timp condiţiile prevăzute de lege sunt
îndeplinite;
- în cazul în care copilul minor a fost întreţinut cel puţin 10 ani de către soţul
părintelui său firesc şi acesta din urmă este îndreptăţit la întreţinere în condiţiile alin. (1)
al art. 87 Codul familiei, obligaţia devenind reciprocă.
Referitor la această categorie de minori şi la obligaţia analizată mai sus, două sunt
problemele care s-au ridicat în literatura juridică.
Prima problemă a fost aceea dacă obligaţia de întreţinere a acestui copil subzistă
faţă de părintele său vitreg şi în cazul în care acesta are copii fireşti.
Soluţia pe care o considerăm logică este aceea care are în vedere faptul că
obligaţia copilului vitreg este una facultativă (art. 87 alin. (2) Codul familiei prevede că
“el va putea fi obligat să dea întreţinere …”) şi subsidiară. Ca urmare, într-un astfel de
caz, instanţa va putea obliga la întreţinere pe copilul vitreg, însă numai atunci când
copilul firesc nu are mijloace sau acestea nu sunt îndestulătoare pentru a acoperi nevoile
părintelui său firesc.
A doua problemă discutată a fost aceea dacă în calculul celor 10 ani în care
copilul vitreg a fost întreţinut de părintele vitreg trebuie sau nu luat în considerare şi
timpul cât părintele vitreg a contribuit numai la întreţinerea copilului, înainte ca părinţii
săi fireşti să fi murit, să fi dispărut sau să fi ajuns în nevoie.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că la calculul celor 10 ani trebuie luată în
considerare numai perioada în care părintele vitreg a întreţinut singur minorul, numai
pentru această perioadă întreţinerea constituind o obligaţie imperativă de natură a da
naştere şi unui drept corelativ, acela de a primi la rândul său întreţinere. Pentru perioada
anterioară decesului sau dispariţiei părinţilor fireşti, întreţinerea prestată trebuie privită ca
o facultate a debitorului şi ca o liberalitate făcută minorului.
b) Minorul care a fost luat spre creştere fără îndeplinirea formelor legale pentru
adopţie
Art. 88 Codul familiei prevede că “cel care a luat un copil pentru a-l creşte, fără a
întocmi formele cerute pentru adopţie, are obligaţia să-l întreţină cât timp copilul este
minor, însă numai dacă părinţii fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie”.
Această obligaţie prezintă următoarele caracteristici:
- este determinată de împrejurarea că acel copil a fost luat spre creştere, dar nu s-
au întocmit formele cerute pentru adopţie, deci de motive umanitare;
- are caracter subsidiar, întrucât este datorată numai dacă părinţii fireşti ai
copilului au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie;
- se datorează numai până la majoratul copilului, chiar dacă după această dată
copilul îndeplineşte cerinţele generale pentru a primi pensie de întreţinere;

-4-
 Administratie publica
An III, ID

- este o obligaţie imperativă;

- este o obligaţie unilaterală;
- nu se cere nici o condiţie privind timpul cât copilul a stat la cel care l-a luat spre
creştere şi educare.
c) Minorul îndreptăţit la întreţinere în baza art. 96 Codul familiei
Art. 96 Codul familiei prevede că “moştenitorul persoanei care a fost obligată la
întreţinere unui minor sau i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală, este ţinut, în
măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au
murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor. În
cazul în care sunt mai mulţi moştenitori obligaţia este solidară, fiecare dintre ei
contribuind proporţional cu valoarea bunurilor moştenite”.
Caracteristicile acestei obligaţii sunt următoarele:
- debitorul obligaţiei este moştenitorul sau moştenitorii universali sau cu titlu
universal ai celui care a avut obligaţia legală de întreţinere sau care a acordat întreţinere
minorului fără a avea această obligaţie;
- obligaţia există numai în măsura valorii bunurilor moştenite;
- obligaţia are un caracter subsidiar, existând numai dacă părinţii minorului au
murit, sunt dispăruţi sau în nevoie;
- obligaţia există numai pe timpul minorităţii copilului;
- în cazul mai multor moştenitori obligaţia este solidară;
- obligaţia are caracter imperativ.
d) Copilul major aflat în continuarea studiilor
Din dispoziţia art. 86 alin. (3) Codul familiei conform căreia “descendentul, cât
timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află”,
rezultă, per a contrario, că descendentul major este îndreptăţit la întreţinere, numai dacă
se află în nevoie din cauza incapacităţii de a munci.
Această interpretare a fost însă înlăturată de Tribunalul Suprem care, prin deciziile
de îndrumare nr. 2/1971 şi nr. 2/1973, a statuat că, prin incapacitate de muncă, trebuie
înţeleasă şi o “incapacitate care derivă din satisfacerea unor cerinţe de ordin social”, cum
ar fi urmarea unei forme de învăţământ sau pregătire profesională. Ca urmare, instanţa
supremă a decis la acea dată, iar practica avea să îmbrăţişeze această opinie, că, indiferent
de alte condiţii, descendentul major aflat în continuarea studiilor este îndreptăţit la
întreţinere din partea părinţilor săi, însă numai până la vârsta de 25 de ani.
Fără a contrazice concluzia impusă de decizia de îndrumare citată, aceea de a se
acorda pensie şi după împlinirea vârstei de 18 ani pentru continuarea studiilor, arătăm
numai că motivarea acesteia produce confuzie între noţiunea de incapacitate de muncă şi
imposibilitate de a munci şi, că, deşi justificată moral şi social, această obligaţie nu are
fundament juridic. De lege lata, singura dispoziţie legală care, prin analogie, ar putea
duce la concluzia că părintele este obligat la întreţinerea copilului său major aflat în
continuarea studiilor până la vârsta de 25 de ani, este cea cuprinsă în art. 20 alin. (7) din
Ordonanţa de Urgenţă nr. 26/1997 republicată. Aceasta prevede că, "după dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu, copilul devine titularul dreptului la alocaţia prevăzută de
alin. (1) (este vorba despre alocaţia lunară de întreţinere acordată pentru fiecare copil
încredinţat sau dat în plasament), dacă îşi continuă studiile, până la absolvirea acestora,
dar fără a depăşi vârsta de 25 de ani." Dacă statul oferă o astfel de protecţie copiilor
lipsiţi de ocrotire părintească, cu atât mai mult părinţii au această obligaţie faţă de copiii

-5-
 Administratie publica
An III, ID

lor. De lege ferenda, considerăm că se impune adoptarea unui text legal în acest sens.

Obiectul obligaţiei de întreţinere

Obiectul obligaţiei de întreţinere cuprinde asigurarea mijloacelor necesare
traiului, cheltuielile pentru creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor.
Obiectul întreţinerii faţă de copilul major, aflat în continuarea studiilor este identic, mai
ales în condiţiile în care şi doctrina s-a pronunţat pentru recunoaşterea dreptului la
întreţinere al acestuia.
Obiectul întreţinerii copilului minor este detaliat în Codul familiei în mai multe
texte legale [art. 101 alin. (2), art. 123 alin. (2)]. Acestea arată că părinţii trebuie să se
îngrijească de sănătatea şi dezvoltarea fizică, de educarea, de învăţătura şi de pregătirea
profesională a copilului, să-i asigure condiţiile materiale şi spirituale pentru creştere şi
pentru educare etc.
Aşa fiind, obligaţia de întreţinere a copilului minor sau a copilului major aflat în
continuarea studiilor, are un conţinut mai complex decât obligaţia de întreţinere în
general. Aceasta este o aplicare a principiului că întreţinerea se datorează potrivit cu
nevoile celui care o cere, iar nevoile speciale ale minorului reclamă cheltuieli ce nu se
regăsesc la persoanele majore. Ea poate să cuprindă şi asigurarea unui spaţiu locativ, lipsa
folosinţei unei locuinţe putând face practic imposibilă îngrijirea unui copil.

Cu privire la condiţiile cerute de lege pentru existenţa obligaţiei de întreţinere

Starea de nevoie a copilului minor şi a celui major aflat în continuarea studiilor,
dată fiind angrenarea sa în activitatea de formare profesională prin procesul de
şcolarizare, are un conţinut mai larg decât are în general, pensia de întreţinere urmând a
răspunde, în limitele legii, tuturor necesităţilor impuse de creşterea, de educarea şi de
formarea profesională a copilului.
Conform dreptului comun, numai cel care se află în nevoie din cauza incapacităţii
sale de a munci, este îndreptăţit la întreţinere (art. 86 alin. (2) Codul familiei). Copilul
minor însă, tocmai datorită situaţiei sale speciale este considerat în drept la întreţinere
oricare ar fi pricina nevoii în care se află (art. 86 alin. ultim Codul familiei). Cu alte
cuvinte, nu incapacitatea de muncă este determinantă în cazul copilului minor, ci starea sa
de nevoie care este cauzată cel mai adesea de sarcinile pregătirii sale în procesul de
şcolarizare.
Dacă însă minorul are venituri îndestulătoare, din muncă sau din alte surse, el nu
este îndreptăţit la întreţinere.

Cu privire la data de la care se datorează întreţinerea

În principiu întreţinerea se acordă de la data cererii de chemare în judecată, deşi
dreptul la întreţinere se naşte din momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege, adică
nevoia creditorului şi posibilitatea materială a debitorului. În fapt, se prezumă că atâta
vreme cât nu a solicitat pensie, creditorul obligaţiei n-a fost în nevoie. Tot de la data
introducerii acţiunii se datorează pensia şi în cazul când ea s-a cerut o dată cu stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei. Pe baza aceluiaşi raţionament, majorarea pensiei de
întreţinere are loc tot pe data introducerii acţiunii în justiţie, afară de cazul în care
neintroducerea cererii de majorare este imputabilă debitorului obligaţiei.
În caz de divorţ, instanţa de judecată va acorda pensie de întreţinere copiilor

-6-
 Administratie publica
An III, ID

minori, chiar dacă nu s-a cerut.

Ca regulă generală deci, întreţinerea se acordă numai pentru viitor. Prin excepţie,
se poate acorda pensie de întreţinere şi pentru trecut, dacă neintroducerea acţiunii este
imputabilă debitorului întreţinerii, de exemplu, acesta şi-a schimbat domiciliul, iar noua
sa adresă nu a putut fi aflată, sau dacă creditorul dovedeşte că a făcut datorii pentru a se
putea întreţine. În aceste cazuri se răstoarnă prezumţia că cel îndreptăţit nu a făcut
demersuri pentru că nu a fost în nevoie.
Pensia poate fi majorată sau redusă funcţie de modificarea condiţiilor avute în
vedere la stabilirea ei. Obligaţia de întreţinere încetează când copilul a împlinit 18 ani sau
după împlinirea acestei vârste, la terminarea studiilor, dar nu după 25 de ani. Înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani, obligaţia încetează dacă se dovedeşte că minorul lucrează şi,
obţinând venituri îndestulătoare, nu mai este în nevoie sau în cazul în care debitorul
obligaţiei, independent de culpa sa, nu mai are mijloacele materiale necesare.

Cu privire la cuantumul obligaţiei de întreţinere

Criteriile generale după care se stabileşte cuantumul întreţinerii sunt: nevoia celui
care o cere şi mijloacele celui care urmează a o plăti (art. 94 alin. (1) Codul familiei).
Atunci când este vorba de părinte sau cel care adoptă, în alin. (3) al art. 94 Codul familiei
se stabilesc limite maxime, raportat la câştigul din muncă, până la care se poate stabili
pensia de întreţinere. Astfel, pentru un copil limita maximă este de 1/4, pentru doi copii
de 1/3, iar pentru trei sau mai mulţi copii de 1/2 din câştigul din muncă. Aceste plafoane
maxime stabilite de legiuitor reprezintă, în fapt, nevoia copilului, deci s-a apreciat că
aceasta este, aproximativ partea din câştig ce trebuie afectată întreţinerii copiilor de către
un părinte. Practica a subliniat chiar că nu se poate coborî sub aceste plafoane decât în
cazuri excepţionale, ca de exemplu atunci când părintele are şi alte sarcini familiale ce-i
grevează veniturile. S-a arătat şi că aceste sarcini ar trebui să reprezinte tot obligaţii
legale de întreţinere însă, în ceea ce ne priveşte, considerăm că instanţele trebuie să
aprecieze în fiecare caz concret în parte, întrucât şi alte sarcini, indiferent de natura lor,
afectează veniturile celui obligat la întreţinere.
Atunci când debitorul obligaţiei de întreţinere are şi alte mijloace materiale, în
afara câştigului din muncă, pensia se va calcula avându-se în vedere şi aceste mijloace,
putându-se, deci, stabili o pensie peste plafoanele arătate mai sus. Instanţa de judecată
poate stabili o pensie mai mare decât plafoanele legale şi dacă debitorul pensiei se oferă a
o plăti, iar aceasta nu aduce atingere intereselor altor persoane îndreptăţite la întreţinere.
La stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere instanţele judecătoreşti urmează a
avea în vedere veniturile nete ale ambilor părinţi întrucât ambii sunt debitori ai
întreţinerii, indiferent că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, că sunt părinţi fireşti sau
rezultaţi din adopţie, că trăiesc împreună sau sunt despărţiţi în fapt. Cu toate acestea s-a
decis că, atunci când se constată că părintele căruia i s-a încredinţat copilul este în măsură
să-i asigure condiţiile materiale necesare pentru creştere şi educare, se poate încuviinţa
învoiala părinţilor în sensul scutirii temporare a celuilalt părinte de plata pensiei de
întreţinere sau obligarea sa la plata unei pensii mai mici.
Instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere la stabilirea cuantumului pensiei de
întreţinere numai veniturile obişnuite, nu şi cele întâmplătoare sau indemnizaţiile de
transfer, de deplasare, de concediere, într-un cuvânt, numai veniturile cu caracter de
permanenţă. Nu se include în calcul nici sporul angajaţilor care lucrează în condiţii

-7-
 Administratie publica
An III, ID

deosebite de muncă sau plata orelor suplimentare, întrucât cel ce beneficiază de ele îşi
asumă un risc şi un efort suplimentar, iar ele nu conferă certitudine şi continuitate.
Cuantumul întreţinerii se stabileşte în funcţie de numărul copiilor pe care
părintele îi are de întreţinut, indiferent că sunt rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei
sau adoptaţi sau că numai unii dintre ei au cerut pensie de întreţinere.
În cazul în care părintele datorează întreţinere pentru mai mulţi copii, instanţa de
judecată urmează să stabilească întreţinerea pentru fiecare copil în parte, nevoile copiilor
fiind diferite, însă, prin excepţie, se admite posibilitatea stabilirii unei sume globale
pentru ei, când nevoile copiilor sunt asemănătoare.
Atunci când părintele, deşi apt de muncă, nu poate plăti pensia de întreţinere,
datorită unor motive întemeiate, bunăoară când este student la învăţământul de zi,
instanţa nu-l va putea obliga la plată, deoarece el nu este în măsură să-şi execute
obligaţia. Celălalt părinte are însă posibilitatea să se îndrepte cu acţiune împotriva
persoanelor ce datorează în subsidiar întreţinere, potrivit art. 89 Codul familiei. Totuşi
părintele poate fi obligat la plata pensiei de întreţinere, chiar dacă nu este încadrat în
muncă, dacă este apt să lucreze.
Practic, cotele prevăzute de lege se raportează la venitul mediu obţinut de
debitorul întreţinerii în ultimele 6 luni, anterioare obligării la plată. S-a stabilit, de
asemenea, că instanţele trebuie să stabilească prin hotărâre o sumă concretă, nefiind
suficientă fixarea pensiei de întreţinere printr-o cotă procentuală din venitul net al
debitorului.
În sprijinul opiniei că este posibil, legal şi chiar preferabil ca în unele cazuri să se
stabilească pensia de întreţinere într-o cotă procentuală s-au invocat următoarele
argumente:
- legea nu interzice o astfel de modalitate şi, mai mult, în art. 94 alin. (3) Codul
familiei se prevăd limitele maxime ale obligaţiei în cote procentuale;
- art. 93 alin. (2) Codul familiei arată că “instanţa judecătorească va stabili
modalităţile executării”, iar stabilirea pensiei în cotă procentuală este tocmai o modalitate
de executare;
- în condiţiile actuale de creştere a ratei inflaţiei, stabilirea pensiei în cotă
procentuală avantajează ambele părţi şi ar degreva instanţele de un mare număr de cauze.
Chiar şi practica judiciară s-a pronunţat uneori în sensul că pensia de întreţinere ar
putea fi stabilită, eventual, sub forma unei cote procentuale din salariul debitorului.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că stabilirea pensiei de întreţinere sub forma
unei sume concrete prezintă mai mari avantaje practice şi este mai aproape de spiritul
legii.
Argumentele în favoarea acestei concluzii sunt următoarele:
- imposibilitatea executării hotărârii prin care s-a stabilit pensia în cotă
procentuală, întrucât legea nu stabileşte exact ce se înţelege prin câştig din muncă, deci ce
venituri intră în această categorie;
- nu s-ar putea stabili o cotă procentuală ca pensie de întreţinere în cazul în care
debitorul obligaţiei nu lucrează, lucrează doar periodic sau este salariat al mai multor
unităţi economice;
- prin stabilirea pensiei într-o cotă procentuală s-ar transfera organelor de
executare un atribut al instanţei, anume acela al stabilirii nivelului veniturilor debitorului
obligaţiei.

-8-
 Administratie publica
An III, ID

Cu privire la compensarea creanţei de întreţinere

Creanţa de întreţinere este exceptată de la compensaţia legală prevăzută de art.
1147 pct. 3 Cod civil, datorită caracterului ei personal.
Cu toate acestea, în cazul în care există mai mulţi copiii dintre care unii sunt
încredinţaţi unui părinte, iar ceilalţi altui părinte, s-a admis posibilitatea unei compensaţii
parţiale, în sensul că se compensează pensiile de întreţinere datorate de fiecare părinte cu
pensiile pentru copiii aflaţi la celălalt. “Pensia de întreţinere datorată de tată copilului
minor încredinţat mamei, se compensează prin hotărâre judecătorească cu pensia de
întreţinere datorată de mamă copilului minor încredinţat tatălui”. Nu se pot compensa
însă creanţe de altă natură cu creanţa întreţinerii. Dacă sunt mai mulţi copii, pensia de
întreţinere se stabileşte exclusiv în sarcina părintelui căruia îi revine obligaţia pensiei
celei mai mari, pensia reducându-se corespunzător cu echivalentul aceleia pe care celălalt
părinte o datorează pentru copilul încredinţat debitorului pensiei respective. S-a decis, de
asemenea, că, în situaţia în care fiecare părinte a primit câte un copil, părintele care
realizează un venit mai mare va fi obligat să contribuie şi el la întreţinerea celuilalt copil,
întrucât ambii copii au dreptul să beneficieze în egală măsură de posibilităţile materiale
mai mari ale unui părinte.

Cu privire la convenţiile care pot interveni între părinţi

Părinţii pot, dacă nu sunt divorţaţi, să se înţeleagă cu privire la întinderea
obligaţiei de întreţinere datorată copiilor minori, căci, astfel cum rezultă din art. 107 alin.
(3) Codul familiei, numai în caz de neînţelegere intervine instanţa judecătorească. În caz
de divorţ, înţelegerea trebuie încuviinţată de instanţa judecătorească, care va veghea la
apărarea intereselor minorului, precum şi a altor persoane îndreptăţite la întreţinere.
Părintele nu poate renunţa la pensia de întreţinere cuvenită copilului, întrucât
dreptul nu este al său, ci al copilului (art. 106, 125, 129 Codul familiei). Totuşi, după cum
rezultă din deciziile de îndrumare ale Tribunalului Suprem nr. 17/1962 şi nr. 12/1973,
părinţii se pot înţelege în sensul scutirii temporare a unuia dintre ei de plata pensiei de
întreţinere sau unul să fie obligat la o pensie de întreţinere mai mică, cu singura condiţie
ca instanţa să constate că celălalt părinte este în măsură să-i asigure minorului condiţiile
materiale necesare pentru creştere şi educare.
Părinţii pot conveni să convertească prestaţiile periodice ale obligaţiei de
întreţinere în consemnarea unei sume globale calculată pentru întreaga perioadă stabilită
de instanţă. O asemenea înţelegere nu are nimic ilicit, câtă vreme interesele minorului nu
sunt lezate şi el încasează şi dobânzile plătite pentru sumele depuse.

Cu privire la caracterul in solidum al obligaţiei de întreţinere

Obligaţia de întreţinere a copiilor minori de către părinţi este o obligaţie in
solidum, în sensul că ambii părinţi sunt obligaţi în comun la întreţinere potrivit art. 101 şi
107 Codul familiei, fiecare urmând să contribuie proporţional cu mijloacele sale. Fiecare
părinte poate fi urmărit pentru întreaga întreţinere el putând apoi să se întoarcă cu acţiune
în regres împotriva celuilalt părinte pentru partea care îi revine. Dacă unul din părinţi este
lipsit de mijloace materiale, celălalt este obligat să suporte în întregime obligaţia de
întreţinere. Situaţia este identică atunci când unul dintre părinţi moare.

-9-