4.dreptul Familiei

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”
BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT CLUJ NAPOCA
Lect.univ.dr. Sorina Drăgan

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE
STUDIU
Introducere
Materialul de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului cursului de

Dreptul familiei, disciplină care este comună învățământului la forma de zi
și la forma de învățământ la distanță, conform planurilor de învățământ în
vigoare.
Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală, impunându-
se, ȋn consecinţă, parcurgere obligatorie a bibliografiei generale recomandate
şi rezolvarea sarcinii de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în
acest fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele și procedurile
de uz larg în învățământ național și internațional, care se adresează învățării
individuale pe baze interactive.
Cunoaşterea şi înţelegerea
- cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei
dreptului familiei
2
- cunoaşterea specificului ramurii dreptului familiei ca o componentă a
dreptului privat
- familiarizarea cu noţiunile specifice dreptului familiei
Explicare şi interpretare
- explicarea şi interpretarea raţiunilor care au impus modificările aduse
legislaţiei
Atitudinale
- valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile
domeniului dreptului familiei
C1. Descrierea conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor

utilizate în domeniul dreptului familiei.
C2. Definirea şi clasificarea teoriilor, paradigmelor şi principiilor utilizate în
studiul dreptului familiei.
C3. Identificarea normelor juridice din sistemul de drept românesc şi
european şi a principalelor instrumente juridice internaţionale.
Explicarea şi interpretarea normelor juridice prin utilizarea cunoştinţelor
însuşite, precum şi cunoaşterea mecanismului de aplicare a normelor
dreptului familiei;
- Identificare și aplicarea prevederilor legale într-un context determinat;
- Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea legislaţiei în vigoare în
materia dreptului
C5. Identificarea surselor de informare în domeniul dreptului (legislaţiei,
doctrinei şi jurisprudenţei), aplicabile la o problemă de drept, inclusiv
utilizarea bazelor de date juridice.
C6. Identificarea corectă a reglementărilor în vigoare şi utilizarea
raţionamentelor juridice, cu valorificarea acestora în comunicarea
profesională.
CT2 Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de

interdisciplinaritate), cu respectarea palierelor ierarhice.
3
Unităţi de studiu
1. Noțiuni introductive privind familia. Logodna Incheierea căsătorie.
Efectele căsătoriei Convenția matrimonială.
2. Regimurile matrimoniale.
3. Desființarea și încetarea căsătoriei. Desfacerea căsătoriei.
4. Rudenia. Afinitatea, Filiația, Filiația din adopție, RUAM.
5. Situatia legala a copilului. Obligatia legală de întreținere.
6. Autoritatea părintească. Tutela.
7. Ocrotirea minorului.Drepturile copilului.
4
Unitatea de învăţare 1
Noțiuni introductive privind familia. Logodna.

Incheierea căsătorie. Efectele căsătoriei.
Convenția matrimonială.
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Noțiuni introductive privind familia.
1.3.2. Logodna
1.3.3. Incheierea căsătorie
1.3.4.Efectele căsătoriei
1.3.5.Convenția matrimonială
1.1. Introducere .
Familia - comunitate socială de grup. Familia este
un grup de persoane legate între ele prin căsătorie
sau rudenie. Ea este formată din soţi şi copiii lor,
părinţii soţilor, precum şi din alte persoane cu care se
află în relaţii de rudenie.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Noțiuni introductive

privind familia. Logodna. Incheierea căsătorie.
Efectele căsătoriei.
Convenția matrimonială. timpul alocat este de 6 ore.
5
1.3.1.Noţiunea de familie.
Definirea noţiunii de familie poate fi abordată sub
trei aspecte:
- sociologic,
- juridic,
- moral-creştin.
Privită sub aspect sociologic, familia poate fi
definită ca o formă specifică de comunitate umană,
formată dintr-un grup de persoane unite prin
căsătorie, filiaţie sau rudenie care se caracterizează
prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.
Privită sub aspect juridic, familia desemnează
grupul de persoane între care există drepturi şi
obligaţii ce izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv
adopţie) precum şi din alte raporturi asimilate
relaţiilor de familie.
Privită sub aspect moral-creştin familia este o
instituţie de origine divină stabilită de la Creaţie.
Caractere. Potrivit art.48 din Constituţia României
şi a art. 258 din Codul Civil, familia se întemeiază
pe: căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea
acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea egală a
părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor
lor, pe egalitatea în faţa legii a copiilor din afara
căsătoriei cu cei din căsătorie (art. 260 Cod Civil),
un regim special de protecţie şi de asistenţă în ceea
ce priveşte realizarea drepturilor copiilor şi tinerilor.
6
Funcţiile familiei.
Familia îndeplineşte următoarele funcţii:
a) Funcţia demografică
b) Funcţia educativă..
c) Funcţia economică
Definiţia dreptului familiei. Dreptul familiei

reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturile personale şi patrimoniale
ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi din alte
raporturi asimilate de lege, sub unele aspecte,
raporturilor de familie.
Obiectul dreptului familiei. Obiectul de
reglementare al normelor dreptului familiei îl
formează următoarele categorii de raporturi juridice:
a) Raporturile de căsătorie
b) Raporturile care rezultă din rudenie
c) Raporturile care rezultă din adopţie
d) Unele raporturi care sunt asimilate de lege,
sub anumite aspecte, cu raporturile de familie.
Există unele raporturi care se nasc între membrii
familiei, dar ele nu formează obiectul de
reglementare al dreptului familiei ci al altor ramuri
de drept, de exemplu, raporturile succesorale care
aparţin ramurii dreptului succesoral, raporturile care
reglementează capacitatea civilă a membrilor
familiei şi raporturile de tutelă care aparţin ramurii
dreptului civil, despre persoane.
Dreptul familiei se bazează pe următoarele
principii:
 Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei
 Principiul căsătoriei liber consimţite
între soţi.
 Principiul egalităţii în drepturi dintre
bărbat şi femeie.
7
 Principiul exercitării drepturilor şi al
îndeplinirii îndatoririlor părinteşti
numai în interesul copiilor.
 Principiul potrivit căruia soţii sunt
datori să-şi acorde unul altuia respect
reciproc, fidelitate , şi sprijin moral şi
material.
 Principiul monogamiei.
Interferenţe cu alte ramuri de drept. Cadrul

în care se desfăşoară relaţiile dintre membrii familiei
are serioase interferenţe cu alte ramuri de drept,
dintre care în special trebuie remarcate dreptul civil,
dreptul administrativ, dreptul constituţional, dreptul
muncii, dreptul financiar, dreptul internaţional privat,
chiar dreptul penal şi alte ramuri de drept.
Delimitarea de aceste ramuri de drept se face
desigur, aşa cum se ştie, după criteriile metodei şi
obiectului de reglementare.
Normele cuprinse în aceste ramuri de drept, prin
conţinutul lor, ocrotesc căsătoria, o consolidează şi o
apără de orice acte îndreptate împotriva familiei.
1.3.2.LOGODNA
- este o instituţie nou introdusă prin Codul Civil
(articolele 266-270);
- înseamnă promisiunea reciprocă de a încheia
căsătoria;
Încheierea logodnei
- condiţiile de fond pentru a încheia o logodnă sunt,
de principiu, aceleaşi ca pentru încheierea
căsătoriei, respectiv:
a consimţământul liber şi personal al logodnicilor;
8
vârsta minimă 18 ani sau, pentru motive temeinice,
16 ani, cu încuviinţarea părinţilor sau tutorelui;
 persoana să nu fie logodită;

 persoanele care se logodesc să fie de sex
diferit (logodna se poate încheia doar între
bărbat şifemeie);
 este oprită logodna între tutore şi persoana
minoră care se află sub tutela sa;
 este interzisă logodna alienatului mintal şi a
debilului mintal;
 este interzisă logodna între rudele în linie
dreaptă (intre părinţi şi copii sau între bunici şi
nepoţi),precum şi între cele în linie colaterală
până la al patrulea grad inclusiv (între fraţi şi
surori, întreunchi/mătuşi şi nepoţi de
frate/soră, între verii primari, cu excepţia
existenţei unor motive temeinice când instanţa
se va pronunţa pe baza unui aviz medical
special dat în acest sens);
- încheierea logodnei nu este supusă niciunei
formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de
probă(înscrisuri, martori etc.);
- încheierea căsătoriei nu este condiţionată de
încheierea în prealabil a logodnei.
Ruperea logodnei
- nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi
dovedită cu orice mijloc de probă;
- logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns
să încheie căsătoria;
- ca şi o garanţie a libertăţii matrimoniale, clauza
penală stipulată pentru ruperea logodnei este
considerată nescrisă (adică nu se va lua în seamă o
obligaţie asumată la plata unei sume de bani
9
determinată);
- în cazul ruperii logodnei, se restituie darurile pe
care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei
sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu
excepţia darurilor obişnuite.
Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu
mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii.
Darurile nu se restituie dacă logodna a încetat prin
moartea unuia dintre logodnici;
- partea care rupe logodna în mod abuziv sau care,
în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă
logodna, poate fi obligată la despăgubiri pentru
cheltuielile făcute sau contractate în vederea
căsătoriei,în măsura în care au fost potrivite cu
împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii
cauzate.
Termenul în care poate fi exercitat dreptul la acţiune
pentru restituirea darurilor făcute în considerarea
logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea
căsătoriei, precum şi pentru sancţionarea ruperii
abuzive a acesteia este de un an de la ruperea
logodnei.
1.3.4. Încheierea căsătoriei
Termenul de „căsătorie” are în dreptul nostru un

dublu înţeles. în primul rând, actul juridic pe care îl
încheie cei ce vor să se căsătorească, în al doilea
rând, el desemnează şi situaţia juridică în principiu
permanentă a celor căsătoriţi, situaţie care se naşte
drept efect al actului juridic odată încheiat.
Definiţia căsătoriei. Căsătoria este uniunea liber
consimţită între un bărbat şi o femeie, care se
încheie potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a
întemeia o familie.
10
Natura juridică a căsătoriei-căsătoria fiind eliberată
de constrângerile patrimoniale anterioare, calificarea
ei juridică drept contract este atenuată, existând
multe deosebiri
Trăsăturile căsătoriei sunt:
a) Căsătoria este o uniune dintre bărbat şi femeie
b) Căsătoria este liber consimţită.
c) Căsătoria este monogamă.
d) Căsătoria se încheie în formele cerute de lege.
e) Căsătoria are un caracter civil.
f) Căsătoria se încheie pe viaţă.
g) Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate dintre
bărbat şi femeie.
h) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei
familii.
Condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie.

1. -diferenţă de sex,
2. -vârsta legală pentru căsătorie,
3. -consimţământul la căsătorie,
Condiţiile de fond negative sau impedimentele la
căsătorie sunt:
1. -existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia
dintre viitorii soţi (ceea ce consacră implicit
principiul monogamiei),
2. -rudenia,
3. -adopţia,
4. -tutela,
5. -interdicţia căsătoriei între persoane de acelaşi
sex,
6. alienaţia sau debilitatea mintală.
Clasificarea impedimentelor la căsătorie.
Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate după trei
criterii:
a) după sancţiunea încălcării impedimentului,
11
impedimentele pot fi: dirimante şi prohibitive;
b) după persoanele faţă de care opresc căsătoria,
impedimentele sunt: absolute şi relative;
c) după criteriul raţiunilor ori rosturilor pentru care
au fost prevăzute, impedimentele sunt de ordin: fizic,
psihic, şi moral.
Clasificarea impedimentelor la căsătorie.
Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate după trei
criterii:
a) după sancţiunea încălcării impedimentului,
impedimentele pot fi: dirimante şi prohibitive;
b) după persoanele faţă de care opresc căsătoria,
impedimentele sunt: absolute şi relative;
c) după criteriul raţiunilor ori rosturilor pentru care
au fost prevăzute, impedimentele sunt de ordin: fizic,
psihic, şi moral.
Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în două
categorii de formalităţi:
A) formalităţi pentru încheierea căsătoriei
B) formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei
Formalităţi pentru încheierea căsătoriei
Comunicarea reciprocă a stării de sănătate.
O primă formalitate pentru încheierea căsătoriei este
obligaţia viitorilor soţi să declare că şi-au comunicat
reciproc starea sănătăţii lor.
Locul încheierii căsătoriei. Căsătoria se
celebrează la sediul primăriei. Prin excepţie căsătoria
se poate celebra, cu aprobarea primarului.
Declaraţia de căsătorie. Viitorii soţi pentru a
se putea căsătorii sunt obligaţi să facă personal
declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria
unde urmează a se încheia căsătoria.
Cuprinsul declaraţiei. În declaraţia de
căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există nici un
impediment legal la căsătorie,vor menţiona nummele
12
de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei
vor preciza regimul matrimonial ales
Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor
prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea
căsătoriei.
În ce priveşte alegerea numelui de familie,
viitorii soţi pot conveni să:
1. îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei
2. să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor
reunite
3. de asemenea un soţ poate să îşi păstreze
numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să
poarte numele lor reunite.
Declaraţia de căsătorie trebuie dată publicităţii.
Ofiţerul de stare civilă, în aceeaşi cu primirea
declaraţiei de căsătorie dispune publicarea acesteia,
prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la
sediul primăriei şi pe pagina de internet a acesteia
unde urmează să se încheie căsătoria şi, după caz, la
sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul
sau reşedinţa.
Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea
declaraţiei de căsătorie, termen în care se cuprind
atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei.
Opoziţia la căsătorie. Orice persoană poate face
opoziţie la căsătorie dacă există un impediment legal
sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.
trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
1. să fie făcută în formă scrisă;
2. să arate împrejurarea de fapt sau de drept sau
motivul pentru care nu se poate încheia
căsătoria;
3. să prezinte dovezile pe care se întemeiază;
4. oponentul trebuie să semneze opoziţia.
Celebrarea căsătoriei.
13
Potrivit art. 279 Cod Civil căsătoria se
celebrează, aşa cum am mai arătat la sediul primăriei
din localitatea determinată în declaraţia de căsătorie.
Competenţa de a instrumenta celebrarea i-a
fost conferită prin lege ofiţerului de stare civilă
investit special cu această competenţă
În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei
viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la
sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la
căsătorie în mod public, în prezenţa a doi martori, în
faţa ofiţerului de stare civilă care, după ce-i va
identifica, va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile
de fond şi dacă nu sunt impedimente la căsătorie.
Ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria
şi în afara sediului serviciului de stare civilă
Martori pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu
oricare dintre viitorii soţi.
Momentul încheierii căsătoriei.
Momentul încheierii căsătoriei era considerat acela
în care delegatul de stare civilă după ce constată
consimţământul fiecăruia la căsătorie îi declară
căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei, care urmează după
aceea, se susţinea că ar avea doar valoare probatorie
şi nu constitutivă de stare civilă. Dovada căsătoriei -
cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie
eliberat pe baza acestuia.
1.3.4. Efectele căsătoriei
Căsătoria generează între membrii familiei o

multitudine de relaţii care se intercondiţionează
reciproc.
Efectele juridice ale căsătoriei pot fi clasificate în
două mari categorii:
-relaţiile personale dintre soţi
14
- relaţiile patrimoniale dintre aceştia.
Efectele căsătoriei în ce priveşte relaţiile personale

dintre soţi sunt reglementate în noul Cod Civil în
art. 307-311.
1. principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii între
soţi, oricare ar fi regimul lor matrimonial (art.
307)
2. principiul că soţii hotărăsc de comun acord în
tot ce priveşte căsătoria (art. 308).
3. principiul că soţii convin asupra numelui pe
care l vor purta obligatoriu în timpul căsătoriei
(art. 311).
Există un număr de obligaţii reciproce între soţi
dintre care unele se deduc din textul legii, iar altele
se desprind din ansamblul reglementării instituţiei
căsătoriei. Să le enumerăm pe toate:
a) Obligaţia reciprocă de respect, fidelitate şi sprijin
moral.
b) Obligaţia de fidelitate.
c) Obligaţia soţilor de a locui împreună.
d) Îndatorirea de coabitare sau conjugală.
e)Numele soţilor. În privinţa numelui de familie pe
care l vor purta în timpul căsătoriei, viitorii soţi au,
potrivit art. 282 din Codul Civil, patru posibilităţi de
alegere şi anume:
1) fie să şi păstreze fiecare dintre ei numele avut
înaintea căsătoriei, ipoteză în care nu e nici o
schimbare de nume;
2) fie să aleagă ca nume comun pe acela al unuia sau
altuia dintre ei, ipoteză în care se schimbă doar
numele unuia dintre soţi;
3) fie să aleagă ca nume comun numele lor reunite,
ipoteză în care se schimbă numele ambilor soţi.
4) De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele
15
de dinaintea căsătoriei, iar celălalt soţ să poarte
nu,ele lor reunite.
Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de
exerciţiu. Minorul care se căsătoreşte, în condiţiile
arătate, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu
(art. 39 Cod Civil). În cazul în care căsătoria a fost
anulată, minorul care a fost de bună credinţă la
încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de
exerciţiu.
1.3.5. Convenția matrimonială .
Convenţia matrimonială – contractul soţilor care

consfinţeşte alegerea unui regim matrimonial
convenţional
Articolul 329 noul C. civ. dispune că „Alegerea unui
alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale
se face prin încheierea unei convenţii
matrimoniale.”
Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
sunt:
1. capacitatea de a contracta,
2. consimţământul valabil al părţilor,
3. un obiect determinat, posibil şi licit
4. cauză valabilă a obligaţiilor.
Părţile convenţiei.
Părţi ale convenţiei matrimoniale pot fi doar un
bărbat şi o femeie, deci persoane de sex diferit.
Condiţii de fond
Capacitatea de a contracta.
-dacă convenţia este prenupţială şi minorul încă nu a
împlinit vârsta majoratului, el va putea încheia
convenţia doar cu încuviinţarea părinţilor săi sau,
după caz, a tutorelui şi autorizarea instanţei de tutelă
în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul,
16
care sunt persoane chemate să încuviinţeze şi
încheierea căsătoriei
-dacă minorul împlineşte vârsta matrimonială până la
încheierea căsătoriei, aceste încuviinţări nu mai sunt
necesare. Consimţământul
Consimţământul personal al viitorilor soţi la
încheierea căsătoriei este întotdeauna necesar, el
trebuie să fie liber şi neviciat. Dacă este viciat,
căsătoria poate fi anulată. Obiectul convenţiei
matrimoniale
Obiectul convenţiei matrimoniale este, aşa după cum
se poate deduce, unul special. Prin convenţia
matrimonială soţii au posibilitatea să deroge de la
regimul matrimonial legal, având posibilitatea să
creeze un regim alternativ la acesta, regim ce se va
aplica în concret în raporturile dintre ei.
Condiţii de formă
Autenticitatea convenţiilor matrimoniale
Motivele formalităţii de autenticitate cerute sunt
următoarele:
– autenticitatea asigură menţinerea neschimbată a
clauzelor convenţiilor matrimoniale, pentru că unul
dintre originalele actului rămâne în arhiva notarului,
astfel că părţile nu pot schimba conţinutul
originalului pe care îl deţin, spre a fi considerate ca
fiind căsătorite fără contract, situaţie care s-ar putea
întâmpla dacă convenţia matrimonială nu ar fi fost
supusă formelor autenticităţii;
– convenţia matrimonială fiind autentică, părţile sau
reprezentaţii lor nu pot anula efectele ei prin
contestarea semnăturilor lor;
– convenţiile matrimoniale cuprinzând mai
întotdeauna liberalităţi făcute fie de viitorii soţi între
ei, fie de terţii viitorilor soţi, asemenea liberalităţi cer
neapărat un act autentic.
17
Convenţia matrimonială fiind un act solemn, formele
autenticităţii sunt prevăzute de lege ad solemnitatem
pentru însăşi existenţa ei.
Publicitatea legală a convenţiilor matrimoniale
Convenţia matrimonială trebuie să fie adusă la
cunoştinţa terţilor, pentru ca ei să nu fie expuşi la
fraude din partea soţilor, dacă nu ar avea de unde să
o cunoască. În acest scop, art. 334 alin. (1) noul C.
civ. prevede că, „pentru a fi opozabile terţilor,
convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul
naţional notarial al regimurilor matrimoniale,
organizat, potrivit legii”
Ţinând seama de natura bunurilor, la cererea oricărui
soţ, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea
funciară, se vor înscrie în registrul comerţului sau
alte registre de publicitate prevăzute de lege, dar, în
toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţii de
publicitate nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută
în registrul special menţionat mai sus.
Anularea convenţiei matrimoniale nu are nicio
repercusiune asupra validităţii căsătoriei, deoarece
principalul nu este condiţionat de accesoriu, astfel că
soţii vor fi consideraţi a fi căsătoriţi sub regimul de
drept comun.
Efectele convenţiei matrimoniale
Oricare ar fi regimul matrimonial al soţilor, efectele
convenţiei lor nu se mărginesc numai la relaţiile
dintre ei, ea fiind într-o oarecare măsură opozabilă şi
terţilor.
.4. Îndrumar pentru autoverificare
18
Cuvinte cheie
familie, căsătorie, opoziție, declarație de căsătorie, convenție
matrimonială
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiți familia.
2. Cine și când poate face opoziție la căsătorie?
3. Procedura încheierii căsătoriei.
4. Convenția matrimonială .
5. Ce sancţiune atrage fapta introducerii în eroare privind starea de
sănătăţii provocată de unul dintre viitorii soţi prin mijloace viclene?
Pe ce se întemeiază? Ce condiţii trebuie să fie îndeplinite?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Autorizarea pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta

de 16 ani se va da de:
a. instanţa de tutelă,
b. Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;
c. este suficientă încuviinţarea unuia dintre părinţi
d. este suficient consimţământul părintelui care exercită
autoritatea părintească
2. Consimţământul căsătoriei trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii de validitate:
a. Consimţământul trebuie să existe.
b. Consimţământul să fie liber.
c. Consimţământul să emane de la o persoană cu discernământ.
d. Consimţământul să nu fie viciat.
3. Încetarea căsătoriei se poate produce:
a. de drept
b. prin hotărâre judecătorească
c. pe cale notarială
19
d. pe cale administrativă
4. Convenţia matrimonială se poate încheia:
a.înainte de celebrarea căsătoriei.
b.chiar în ziua căsătoriei,
c. în timpul căsătoriei,
d. numai înainte de celebrarea căsătoriei
5. Alienatul sau debilul mintal
a. nu se poate căsători indiferent dacă este sau nu pus sub
interdicţie
b. se poate căsători, numai dacă nu este pus sub interdicţie
c. se poate căsători în momentele de luciditate pasageră
d. se poate căsători cu încuviinţarea instanţei de tutelă
6. Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
a. voinţa neîndoielnică a viitorilor soţi de a se căsători,
b. faptul că îndeplinesc condiţiile legale pentru căsătorie,
respectiv că nu există impedimente la căsătorie,
c. anexat obligatoriu contractul prenupţial
d. dovada faptului ca au încheiat logodna
Bibliografie obligatorie
1. Marieta Avram, Laura Marina Andrei, Instituția familiei în Noul Cod

civil, Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010.
2. Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruța
Hăgeanu, Dreptul familiei în rglementarea NCC, Curs universitar, Ed.
C.H. Beck, București, 2012.
3. Alexandru Bacaci, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2012.
4. Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, Dreptul familiei conform
noului Cod Civil, curs universitar, Ed. Hamangiu, București, 2012.
20
REGIMURILE MATRIMONIALE
2.1. Introducere
2.3.1. Regimul comunitații legale
2.3.2. Regimul separației de bunuri
2.3.3. Regimul comunitații convenționale
2.4. Îndrumător pentru autoverificare
2.1. Introducere
Regimul matrimonial ia naştere odată cu încheierea
căsătoriei şi nu poate exista în afara căsătoriei. În
consecinţă, regimul matrimonial se aplică numai
persoanelor căsătorite
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare
Obiectivele specifice unităţii de învăţare:

– cunoașterea regimurilor matrimoniale din dreptul
nostru
– cunoașterea clauzei de preciput
21
Competenţele specifice dobândite de studentii
unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească termeni precum

regim matrimonial, regim primar imperativ
– studenţii vor putea să descrie avantajele si
dezavantajele alegerii unui til de regiam
matrimonial;
– studenţii vor putea să identifice rațiunile pentru
care soții aleg un anumit tip de regim
matrimonial.
– Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea Regimurile matrimoniale de

învățare, timpul alocat este de 2 ore.
2.3.1. Regimul comunităţii legale
Articolul 339 noul C. civ. instituie regula

comunităţii devălmaşe a tuturor bunurilor dobândite în
timpul comunităţii legale, de oricare dintre soţi, de la
data dobândirii lor.
Se instituie o prezumţie de comunitate pentru toate
22
bunurile dobândite de soţi în timpul comunităţii.
Articolul 344 permite soţilor să ceară menţionarea
în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de
publicitate prevăzute de lege despre apartenenţa unui
bun la comunitate.
Exceptie -bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat
sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a
prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia
dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de
comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate
intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor
distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau
recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi
alte asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru
orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre
soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care
înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în
schimbul acestora.
h) fructele bunurilor proprii.
Regimul juridic al bunurilor proprii, art. 342
prevede că „fiecare soţ poate folosi, administra şi
dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile
legii”.
Un bun este comun dacă sunt întrunite cumulativ
condiţiile
a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul
regimului legal al comunităţii (art. 339 noul C. civ.);
23
b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care
legea le consideră proprii (art. 340 noul C. civ.).
Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

Art. 345 noul Cod civil prevede că fiecare soţ are
dreptul, fără consimţământul expres al celuilalt soţ, de a
efectua singur acte de conservare, acte de administrare,
acte de folosinţă, precum şi acte de dobândire a
bunurilor comune.
Soţul neparticipant la act nu va putea invoca
nulitatea actului de dobândire a bunului comun, ci
numai să îi pretindă soţului său daune-interese.
Regula privind urmărirea datoriilor personale ale
soţilor- „datoriile personale ale soţilor pot fi urmărite
doar asupra bunurilor lor proprii”, urmând apoi excepţia
„bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii
personali ai unuia dintre soţi”
Încetarea şi lichidarea regimului comunităţii legale
are loc în caz de constatare a nulităţii, de anulare, de
desfacere sau de încetare a căsătoriei. Se lichidează
potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de
neînţelegere, pe cale judiciară.
În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi
modificat în condiţiile legii.
Regim matrimonial, încetează prin:
– moartea unuia sau a ambilor soţi, caz în care şi
căsătoria încetează;
– divorţ;
– constatarea nulităţii sau pronunţarea anulării
căsătoriei;
– modificarea lui, în condiţiile legii, în timpul
căsătoriei.
Odată cu încetarea, regimul comunităţii legale se
lichidează:
– prin bună învoială, prin înscris autentic notarial;
24
– pe cale judecătorească, hotărârea judecătorească
definitivă constituind actul de lichidare.
Orice convenţie contrară regimului comunităţii
legale este lovită de nulitate absolută, potrivit art. 359
noul C. civ., în măsura în care nu este compatibilă cu
regimul comunităţii convenţionale.
2.3.2. Regimul matrimonial al separaţiei de

bunuri
Regimul separaţiei de bunuri este, comparativ cu

alte regimuri matrimoniale, cel care oferă cea mai mare
independenţă patrimonială soţilor. Fiecare soţ păstrează
proprietatea, folosinţa şi administraţia tuturor bunurilor
sale, având instituită doar obligaţia de a contribui la
sarcinile căsătoriei.
Regimul separaţiei de bunuri prezintă şi astăzi mai
multe avantaje, dar şi dezavantaje.
Avantajele constau în faptul că prin el se conferă
soţilor o independenţă patrimonială deplină; el
protejează soţii în cazul unui pasiv important,
împiedicându-se astfel ivirea situaţiei în care unul dintre
soţi ar putea fi obligat să plătească datorii contractate în
timpul căsătoriei de către celalalt soţ; lichidarea este
mult mai simplă, de cele mai multe ori, lipsind masa
bunurilor comune, nu există nici partaj, fiecare dintre
soţi conservând proprietatea şi gestiunea bunurilor sale
proprii.
Dezavantajele constau în faptul că nu se stabileşte o
comunitate de interese între soţi, fiind în contradicţie cu
scopul ideal şi moral al căsătoriei, soţii fiind nevoiţi ca,
în permanenţă, să îşi ţină evidenţa bunurilor
achiziţionate şi a datoriilor contractate între ei, lipsa
acestora putând produce confuzii în cadrul patrimoniilor
lor.
25
Fiecare soţ are un patrimoniu distinct şi independent,
care îi conferă acestuia proprietatea deplină şi exclusivă,
cu toate atributele ei, asupra patrimoniului său.
Convieţuirea soţilor sub acelaşi acoperiş, precum şi
întreţinerea familiei, cu sau fără copii, presupun
existenţa unor cheltuieli comune, la care soţii trebuie să
participe în comun. Cheltuielile cu sarcinile căsătoriei se
apreciază în mod concret şi subiectiv, de la familie la
familie, în raport cu nivelul de viaţă, de standardul
fiecărui cuplu. Dincolo de obligaţiile comune pe care
regimul primar le impune soţilor în legătură cu menajul
lor comun, este posibil ca, şi în regimul separaţiei de
bunuri, uneori, soţii să adopte singuri o atitudine
comunitară, în sensul că achiziţionează împreună bunuri
indivize, deschid conturi bancare, garantează unul
datoriile celuilalt, acte care, deşi sunt licite, sunt
contrarii spiritului acestui regim matrimonial. Aceste
bunuri sunt calificate prin chiar art. 362 alin. (1) noul C.
civ. ca bunuri „în proprietate comună pe cote-părţi”.
Lichidarea regimului de separaţie
Delimitarea patrimoniilor soţilor căsătoriţi sub
regimul separaţiei de bunuri pune probleme de
probaţiune, fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în
privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea
căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte
singur după această dată,
Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile
mobile dobândite în timpul regimului separaţiei de
bunuri În toate cazurile, inventarul se anexează la
convenţia matrimonială, supunându-se, pentru
opozabilitate faţă de terţi, la aceleaşi formalităţi de
publicitate ca şi convenţia.
Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără
împotrivirea acestuia are obligaţiile unui uzufructuar de
drept comun.
26
El este dator să restituie numai fructele existente la data
solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data
încetării ori schimbării regimului matrimonial.
Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care
dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de
bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă, în
proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său,
poate alege între:
– a reclama pentru sine proprietate bunului
achiziţionat şi
– a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor.
Lichidarea regimului matrimonial de separaţie
implică, în principiu, determinarea bunurilor proprii,
atunci când există dubii cu privire la apartenenţa
acestora la patrimoniul unuia dintre soţi, apoi se face
împărţirea bunurilor achiziţionate în coproprietate,
respectiv transformarea acestei coproprietăţi într-un
drept deplin şi exclusiv pentru fiecare soţ.
2.3.3. Regimul matrimonial al comunităţii

convenţionale
În temeiul principiului libertăţii alegerii regimului

matrimonial înscris în art. 312 alin. (1) noul C. civ.,
viitorii soţi pot opta pentru alegerea regimului
matrimonial al comunităţii convenţionale
Dacă viitorii soţi aleg regimul comunităţii
convenţionale, ei trebuie să încheie o convenţie
matrimonială, fie înainte de căsătorie fie în timpul
căsătoriei, după cel puţin un an de la încheierea ei.
Cand se adoptă comunitatea convenţională
a) „includerea în comunitate în tot sau în parte a
bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute
înainte ori după încheierea căsătoriei”, cu excepţia celor
de uz per¬sonal sau destinate exercitării profesiei;
27
b) „restrângerea comunităţii la bunurile sau
datoriile anume determinate în convenţia matrimonială,
indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz născute
înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor
prevăzute la art. 351 lit. c”;
c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru
încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz,
dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi
exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ
poate să încheie singur actul, însă numai cu
încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; menţiunea că
executarea clauzei de preciput se va face în natură sau,
dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din
valoarea activului net al comunităţii;
e) modalităţi privind lichidarea comunităţii
convenţionale.
Administrarea bunurilor
A spectul legat de administrarea bunurilor este cel
care diferenţiază cel mai mult, între ele, diferitele tipuri
de regimuri convenţionale.
Noul nostru Cod civil, nemaiinstituind prezumţia
de mandat tacit reciproc dintre soţi în cadrul regimului
matrimonial al comunităţii legale, îngăduie, prin
dispoziţiile art. 367 lit. c), viitorilor soţi să prevadă
expres, să procedeze dimpotrivă, adică să insereze o
clauză de obligativitate a acordului ambilor soţi pentru
încheierea anumitor acte de administrare. Dacă
cunoscutul din art. 35 alin. ultim C. fam. pretindea acest
acord obligatoriu doar în privinţa actelor de dispoziţie
cu privire la imobile şi aceasta prin excepţie de la
acordul tacit de administrare şi dispoziţie a bunurilor
comune, viitorul cod lasă soţilor o largă libertate să
decidă cum doresc ei administrarea bunurilor lor
comune.
28
În condiţiile inserării unei clauze de obligativitate a
acordului ambilor soţi la încheierea anumitor acte de
administrare, dacă unul dintre soţi se află în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în
mod abuziv, art. 367 lit. c) partea finală prevede că
celălalt soţ poate să încheie singur actul, dar numai cu
încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă. Prin
urmare, voinţa celuilalt soţ nu este valabilă singură, ci
numai condiţionată de încuviinţarea instanţei, dacă va
aprecia ca abuzivă opunerea soţului care refuză
încheierea actului de administrare.
Iată, deci, că modul de administrare a bunurilor
comunităţii convenţionale este o expresie, printre altele,
a largii libertăţi îngăduite de noul cod în reglementarea
concretă a raporturilor patrimoniale dintre soţi prin
încheierea de convenţii matrimoniale.
Dizolvarea şi lichidarea regimului matrimonial
convenţional
În ce priveşte stabilirea regulilor de lichidare a
comunităţii convenţionale, vor putea fi constatate
deosebiri esenţiale între diverse regimuri convenţionale,
mai ales în cazul încetării regimului matrimonial prin
moartea unuia dintre soţi, când soţii aveau stabilit un
regim de comu-nitate bazat pe convenţie matrimonială
cu clauză de preciput.
Reguli comune aplicabile lichidării oricărui tip de
regim matrimonial
Dreptul la compensaţie
Potrivit art. 328 noul C. civ., soţul care a participat
efectiv la activitatea profesională al celuilalt soţ poate
obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din
urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei
de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la
cheltuielile căsătoriei.
Modificarea judiciară a regimului matrimonial
29
Legiuitorul, prin art. 370 noul C. civ., sub titlul
„Separaţia judiciară de bunuri”, dă posibilitatea soţilor
ca, în cazul în care unul dintre ei încheie acte care pun
în pericol interesele patrimoniale ale familiei, celălalt
soţ poate să ceară instanţei să pronunţe separaţia de
bunuri atunci când se află sub un regim de comunitate,
fie legală, fie convenţională.
Acest lucru presupune lichidarea judiciară a
regimului de comunitate şi partajul bunurilor comune,
făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 357, adică
aplicarea criteriilor stabilite de lege pentru lichidarea
comnităţii şi procedarea la partaj [art. 370 alin. (2)].
Într-un asemenea caz de separaţie judiciară de
bunuri are loc o modificare a regimului matrimonial, dar
nu pe cale de convenţie matrimonială, ci, evident, pe
cale judiciară. Această modificare trebuie comunicată
de instanţă la Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale şi conform cu art. 334 din cod care, deşi
se referă la publicitatea convenţiilor matrimoniale, are
rolul şi misiunea de a face cunoscut terţilor regimul
matrimonial sub care se desfăşoară relaţiile patrimoniale
într-o căsătorie.
Noul Cod civil, prin art. 370 alin. (3), pretinde şi
aplicarea dispoziţiilor art. 361 cu privire la inventarul
bunurilor soţilor, întrucât, prin modificarea judiciară a
regimului matrimonial comunitar, între soţi va înceta
acest regim comunitar şi, făcându-se lichidarea
vechiului regim, ei vor intra în regimul separaţiei de
bunuri.
Între soţi, efectele separaţiei se produc, potrivit art.
371 alin. (2), de la data formulării cererii de separaţie,
cu excepţia cazului în care instan¬ţa, la cererea
oricăruia dintre soţi, dispune ca aceste efecte să li se
aplice de la data despărţirii lor în fapt.
În ce priveşte efectele faţă de terţi, art. 372 prevede
30
că creditorii nu pot cere separaţia de bunuri, dar ei pot
interveni în cauză. Aceasta poate să fie făcută fie pe cale
principală, formulând acţiunea revocatorie atunci când
sunt prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea
regimului matri-monial, fie pe cale de excepţie, putând
oricând invoca inopo¬zabilitatea modificării ori
lichidării regimului matrimonial făcute în frauda
intereselor lor.
Clauza de preciput
Noţiunea de preciput o desprindem din art. 333
alin. (1) noul C. civ., care prevede: „Prin convenţie
matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să
preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau
mai multe din bunurile comune, deţinute în devălmăşie
sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi
stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în
favoarea unuia dintre ei”.
Clauza de preciput este, prin urmare, un acord de
voinţe al soţilor, respectiv al viitorilor soţi, acord prin
care aceştia convin ca, la data decesului unuia dintre ei,
soţul supravieţuitor să preia unul sau mai multe bunuri
determinate, înainte de partajul moştenirii, fără a fi ţinut
la plata vreunui echivalent către masa succesorală.
Preciputul, fiind o clauză a convenţiei
matrimoniale, nu poate exista decât în măsura în care
viitorii soţi încheie o astfel de convenţie, clauza de
preciput fiind un accesoriu al convenţiei matrimoniale.
Pe de altă parte, existenţa unei convenţii matrimoniale
nu implică neapărat şi existenţa unei clauze de preciput,
viitorii soţi fiind liberi să hotărască asupra oportunităţii
unei astfel de clauze, însă, odată ce au optat pentru ea,
normele legale privind preciputul vor fi pe deplin
aplicabile, având caracter imperativ.
Fiind un acord de voinţe, clauza de preciput este
31
supusă normelor legale privitoare la convenţii în general
precum şi celor incidente în materia convenţiilor
matrimoniale în special.
Deoarece convenţia matrimonială constituie un act
solemn, iar clauza de preciput este accesorie acesteia,
forma autentică prevăzută de art. 330 noul C. civ. român
(„convenţia matrimonială se încheie, prin înscris
autentificat de notarul public, înainte de căsătorie”) este
obli-gatorie.
S-ar putea obiecta oportunitatea unei analize cu
privire la forma pe care trebuie să o îmbrace clauza de
preciput, din moment ce constituie o clauză din
contractul de căsătorie. Totuşi, clauza de preciput poate
fi încheiată şi printr-un înscris distinct de convenţia
matrimonială, deoarece, pentru modificarea convenţiei
matrimoniale, legiuitorul nu prevede obligativitatea
încheierii unei noi convenţii (art. 369 făcând doar
trimitere la art. 291, art. 330, art. 334 şi art. 335, care
folosesc doar sintagma de „act autentificat”, nu pe cea
de „convenţie distinctă”, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor
matrimoniale).
În cazul în care, iniţial, viitorii soţi, respectiv soţii
ar omite inclu¬derea în convenţia matrimonială a unei
clauze de preciput, ei nu ar fi nevoiţi ulterior să încheie
o nouă convenţie matrimonială. Într-o atare ipoteză,
încheierea unui act adiţional la convenţia matrimonială
ar fi suficientă, cu atât mai mult cu cât este vorba despre
un contract (sus¬cep¬tibil de modificare prin acte
adiţionale), iar legiuitorul nu interzice o astfel de
posibilitate. Conform adagiului ,accesorium sequitur
principale şi actul adiţional ar urma aceleaşi proceduri şi
ar fi supus aceloraşi condiţii de fond şi de formă ca şi
convenţia matrimonială.
Părţile clauzei de preciput
32
Părţile clauzei de preciput sunt, viitorii soţi,
respectiv soţii. Schimbarea regimului matrimonial se
face prin act autentificat de notarul public, iar soţii pot
opta pentru stipularea unei clauze de preciput în
cuprinsul acestuia.
Prin urmare, părţile clauzei de preciput sunt viitorii
soţi, în cazul în care convenţia matrimonială în care este
stipulată clauza de preciput precede căsătoria, respectiv
soţii, în cazul în care clauza de preciput este cuprinsă
într-un act matrimonial încheiat ulterior încheierii
căsătoriei, în vederea schimbării regimului matrimonial,
sau în cazul în care soţii decid asupra stipulării unei
clauze de preciput ulterior semnării convenţiei
matrimoniale şi încheierii căsătoriei.
Obiectul clauzei de preciput constă în dreptul
soţului supravieţuitor de a prelua fără plată anumite
bunuri determinate, bunuri făcând parte din comunitatea
de bunuri a soţilor.
Analiza conţinutului reglementării clauzei de
preciput conduce la interpretarea că bunurile asupra
cărora poartă drepturile soţului supravieţuitor trebuie să
îndeplinească două condiţii:
– să fie determinate sau determinabile;
– să facă parte din bunurile comune ale soţilor.
33
2.4. Îndrumar pentru autoverificare
Cuvinte cheie
Regim matrimonial , regim matrimonial legal, regim matrimonial
convențional, clauza de preciput;

1. Explicati diferenţa între mandatul tacit reciproc și mandatul judiciar
2. Ce reprezintă clauza de preciput
3. Ce regim matrimonial preferaţi şi de ce ?
1. Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecăruia dintre

soţi:
a) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi
alte asemenea bunuri;
34
b) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu
material sau moral adus unuia dintre soţi;
c) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun
propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
d) fructele bunurilor proprii.”
2. Care regim matrimonial este legal în România?
a) regimul separaţiei bunurilor;
b) regimul comunităţii bunurilor;
c) o formă mixtă între regimul separaţiei bunurilor şi cel al
comunităţii;
d) orice regim, cu condiţia să fie precizat printr-un contract prenupţial.
3. Cazurile specifice de nulitate absolută în cazul încălcării
condiţiilor de validitate ale convenţiei matrimoniale sunt:
a) lipsa consimţământului;
b)nerespectarea condiţiilor privind limitele de ordine publică ale
încheierii convenţiei matrimoniale;
c)lipsa formei autentice notariale,
d)lipsa procurii autentice şi speciale, atunci când convenţia se încheie
prin mandatar
35
Desființarea și încetarea căsătoriei. Desfacerea căsătoriei.
3.1. Introducere
3.3.1.Desființarea căsătoriei
3.3.2. Încetarea căsătoriei
3.3.3. Desfacerea căsătoriei
3.1. Introducere
Prin nulitatea sau desfiinţarea căsătoriei
înţelegem sancţiunea care intervine ca urmare a
nerespectării unor dispoziţii legale privitoare la
încheierea căsătoriei.
36
Pentru unitatea de învățare Desființarea și încetarea
căsătoriei. Desfacerea căsătoriei, timpul alocat este de
6 ore.
Conţinutul unităţii de învăţare

3.3. 1. NULITATEA SAU DESFIINŢAREA
CĂSĂTORIEI
Generalităţi.
Deşi legiuitorul, prin art. 286 din Codul Civil, a
instituit măsura preventivă a refuzului ofiţerului de
stare civilă de a celebra casătoria, atunci când acesta
constată neîndeplinirea cerinţelor legii, totuşi, dacă
în pofida legii, căsătoria se încheie, pot interveni,
după împrejurări, trei feluri de sancţiuni:
- administrative, pentru delegatul de stare civilă;
- penale, pentru soţii care fac declaraţii false la
casătorie;
- nulitaţea căsătoriei, în cazul neîndeplinirii
cerinţelor ce ţin de esenţa căsătoriei.
Deosebirea dintre nulitatea căsătoriei şi
divorţ. Deşi ambele instituţii pun capăt căsătoriei,
între ele există deosebiri structurale de cauze şi
efecte.
Astfel, nulitatea sancţionează căsătoria încheiată
prin nerespectarea cerinţelor de validitate anterioare
sau concomitente celebrării căsătoriei, iar efectele
sale se produc, în principiu, retroactiv (ex tunc), pe
când divorţul sancţionează o căsătorie încheiată în
mod valabil, dar pentru cauze posterioare încheierii
căsătoriei, iar efectele divorţului sunt numai pentru
viitor (ex nunc).
4Clasificarea nulităţilor. Ca şi în dreptul
37
comun, nulităţile sunt de două feluri: nulităţi
absolute şi nulităţi relative. În ceea ce priveşte
distinctia dintre ele, există însă unele deosebiri faţă
de dreptul comun. Astfel, în unele cazuri de nulitate
absolută a căsătoriei, această nulitate poate fi
confirmată, în interesul menţinerii căsătoriei.
Cazuri de nulitate absolută a căsătoriei:

Sediul reglementării legale Capitolul IV din cartea
a II-a « Familia » din Codul Civil, intitulat Nulitatea
casătoriei, cuprinde în art. 293-295 cazurile exprese
de nulitate a căsătoriei.
Sunt cazuri de nulitate absolută următoarele:
a) lipsa consimţământului personal şi liber al
viitorilor soţi la încheierea căsătoriei (art. 271).
b) lipsa vârstei matrimoniale. Căsătoria
încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16
ani este lovită de nulitate absolută.
c) bigamia. Este interzisă încheierea unei noi
căsătorii de către persoana care este căsătorită.
d) incestul sau căsătoria între rudele fireşti.
e) căsătoria între rudele prin adopţie, în aceleaşi
condiţii ca şi la interzicerea căsătoriei dintre rudele
fireşti. De asemenea este interzisă căsătoria
adoptatului cu o persoană rudenie firească, faţă de
care a încetat rudenia, prin efectul adopţiei.
f) alienaţia şi debilitatea mintală. Este interzis
să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal.
g) căsătoria fictivă. Căsătoria încheiată în alte
scopuri decât acela de a întemeia o familie este
lovită de nulitate absolută.
Cu alte cuvinte, căsătoria fictivă este o căsătorie
fară cauză, ceea ce atrage nulitatea ca la orice act
juridic lipsit de cauză. Căsătoria fictivă este doar
38
formală, lipsită de suportul realităţii. O condiţie
esenţială a căsătoriei fictive este ca scopul acesteia să
fie eludarea unor dispoziţii imperative ale legii. În
cazul fraudării legii se folosesc mijloace legale
pentru a obţine scopuri ilegale. Tot astfel şi în
ipoteza căsătoriei fictive, părţile se căsătoresc, ceea
ce este permis şi legal, dar urmăresc să obţină
rezultate ilicite pe care nu le-ar putea obţine dacă nu
s-ar căsători. O astfel de căsătorie, întemeiată pe o
cauză ilicită, este nulă.
Nu întotdeauna însă căsătoria simulată înseamnă
şi urmărirea fraudării legii. Este posibil ca două
persoane, de cele mai multe ori, în vârstă înaintată
sau incapabile de a procrea, să se căsătorească, fără
ca între ele să se stabilească raporturi de consumare a
căsătoriei, ci doar întemeierea unei comunităţi de
viaţă.
Cazuri de nulitate relativă
Sunt cazuri de nulitate relativă a căsătoriei
următoarele:
a) lipsa încuviinţărilor cerute de lege. Este
anulabilă căsătoria încheiată fără încuviinţările
părinţilor, tutorelui şi fără autorizarea instanţei de
tutelă în cazul căsătoriei minorilor care au împlinit
vârsta de 16 ani (art. 297 din Codul Civil).
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află
în imposibilitate de aşi manifesta voinţa ,
încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. De
asemenea este suficientă încuviinţarea părintelui care
exercită singur autoritatea părintească.
Dacă nu există nici părinţi nici tutore care să
poată încuviinţa căsătoria, este necesară
încuviinţarea peroanei sau a autorităţii care a fost
abilitată să exercite drepturile părinteşti.
39
b) viciile de consimţământ. Căsătoria poate fi
anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a
fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violenţă (art.
298).
-Eroarea ca viciu poate comporta asupra
identităţii fizice sau a calităţilor esenţiale ale părţilor,
art. 298 alin. 2 din Codul Civil
- Dolul. În concepţia codului nostru civil
folosirea de mijloace viclene pentru a determina o
persoană să încheie casătoria constituie un motiv de
anulare a căsătoriei, indiferent dacă dolul este
subiectiv sau obiectiv, comisiv sau omisiv,
provocând eroarea care a determinat consimţământul
la casătorie.
1. Violenţa. În privinţa violenţei, în practica
judiciară aceasta a fost admisă ca viciu de
consimţământ în mod cu totul izolat; numai în forma
constrângerii la căsătorie, exercitată de către părinţii
viitorilor soţi. Violenţa trebuie apreciată subiectiv şi
obiectiv, dacă a putut fi determinantă la căsătorie în
raport de starea soţului victimă.
c) lipsa discernământului. Este anulabilă
căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de
discernământ.
d) existenţa tutelei. Căsătoria încheiată între
tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa este
anulabilă.
Regimul juridic al nulităţilor
Regulile care caracterizează regimul juridic al
nulităţilor căsătoriei vizează, la fel ca în dreptul
comun, persoanele care pot invoca nevalabilitatea
căsătoriei, imprescriptibilitatea sau prescriptibilitatea
acţiunilor în nulitate sau anulare, posibilităţile de
confirmare a căsătoriei nevalabile.
40
Regimul juridic al nulităţilor căsătoriei prezintă
şi unele reguli speciale.
Persoanele care pot invoca nulitatea
căsatoriei. Nulitatea absolută a căsătoriei poate fi
invocată de către orice persoană interesată, adică de
oricare dintre soţi, terţi care justifică un interes,
procuror, din oficiu sau de către instanţă.
Nulitatea relativă poate fi invocată, fiind o
nulitate de protecţie, numai de către soţul al cărui
consimţământ la căsătorie a fost viciat.
Caracterul personal al acţiunii. Dreptul la
acţiunea în anulare nu se transmite moştenitorilor.
Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către
unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către
oricare dintre moştenitorii săi (art. 302 Cod Civil).
Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate şi
prescriptibilitatea acţiunii în anulare a căsătoriei.
Acţiunea în nulitatea căsătoriei este imprescriptibilă,
ca orice acţiune în nulitate din dreptul comun, iar
acţiunea în anularea căsătoriei este prescriptibilă,
într-un termen special de 6 luni, prevăzut prin art.301
din Codul Civil, ca începând să curgă:
 de la data la care cei a căror încuviinţare sau
autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei
au luat cunoştinţă de aceasta;
 în cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ
ori pentru lipsa discernământului de la data încetării
violenţei sau, după caz, de la data la care cel interesat
a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a
discernământului.
Confirmarea căsătoriei nule şi a celei
anulabile. Potrivit dreptului comun, nulitatea
relativă poate fi întotdeauna confirmată expres sau
tacit, deci şi căsătoria anulabilă poate fi confirmată
41
fie expres în termenul de prescripţie de 6 luni, fie
tacit prin neinvocarea anulării în tot acest termen.
Astfel, nulitatea relativă poate fi acoperită în
cazul lipsei încuviinţărilor sau autorizăriii necesare,
dacă aceste autorizări cerute de lege au fost obţinute
înaintea rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
de anulare a căsătoriei.
- confirmarea căsătoriei anulabile intervine
întotdeauna dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de
la data încetării violenţei sau de la data descoperirii
dolului, a erorii ori a lipse vremelnice a facultăţilor
mintale.
Spre deosebire de dreptul comun, nulitatea
absolută a căsătoriei, în unele cazuri, poate fi
confirmată dacă:
- soţii care nu împliniseră vârsta matrimonială
înainte de constatarea nulităţii, au împlinit 18 ani sau
soţia a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată(art. 294);
- nulitatea căsătoriei în cazul căsătoriei putative
se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de declarare a nulităţii
absolute, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a
născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de
la încheierea căsătoriei.
Efectele nulităţilor
În ce priveşte efectele nulităţilor căsătoriei, nu
există nici o deosebire faţă de dreptul comun.
Spre deosebire totuşi de aceasta, regula
desfiinţării retroactive a căsătoriei comportă o
derogare importantă, şi anume: efectele desfiinţării
căsătoriei nule sau anulate nu se produc asupra
copiilor rezultaţi din căsătorie (art. 305 Cod Civil),
42
precum şi o excepţie specifică, aceea a căsătoriei
putative (art. 304 alin.1).
Desfiinţarea retroactivă a căsătoriei. Regula
din dreptul comun privind desfiinţarea actelor nule
pentru trecut şi pentru viitor se aplică şi în privinţa
casătoriei declarată nulă sau anulată.
Drept consecinţă: căsătoria este considerată că
n-a existat niciodată; soţii n-au avut această calitate
juridică de soţi, ci numai de concubini; toate efectele
juridice produse sunt şterse retroactiv; în viitor nu
vor mai putea fi produse aceste efecte nici chiar
aparent.
Ca urmare: foştii soţi aparenţi vor reveni la
numele avute anterior căsătoriei; vor dispare dintre ei
toate efectele personale şi patrimoniale; bunurile
comune vor deveni proprietate pe cote-părţi;
donaţiile făcute în vederea căsătoriei vor deveni
caduce pentru neîndeplinirea condiţiei suspensive de
care depindea existenţa lor; ş.a.m.d.
Derogare de la nulitatea de drept comun.
Potrivit art. 305 din Codul Civil, nulitatea căsătoriei
nu are nici o urmare în privinţa copiilor care îşi
păstrează situaţia de copii din căsătorie”, iar potrivit
art.305 alin.2, în privinţa relaţiilor dintre părinţi şi
copii, „se vor aplica, prin asemănare, dispoziţiile
prevăzute la divorţ”. Prin această derogare
legiuitorul a încercat să atenueze, pe cât a fost
posibil, efectele negative ce rezultă pentru copii din
desfiinţarea căsătoriei părinţilor.
Astfel, copiii vor avea statutul juridic al copiilor
din căsătorie, li se va aplica prezumţia de paternitate
(art. 414 Cod Civil), încredinţarea lor spre creştere şi
educare se va face ca în caz de divorţ se vor bucura
de autoritatea părintească ca şi copiii rezultaţi dintr-o
43
căsătorie valabilă.
Excepţie. Pe lângă derogarea în ce-i priveşte pe
copiii rezultaţi dintr-o căsătorie nevalabilă,codul
Civil, instituie şi o excepţie de la efectul retroactiv al
nulităţii căsătoriei prin menţinerea pentru trecut a
efectelor produse de căsătoria nulă sau anulată în
folosul soţului sau al soţilor de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei, exceptie cunoscută sub numele
de căsătorie putativă (art. 304 cod Civil).
CĂSĂTORIA PUTATIVĂ
Noţiune. Se numeşte putativă căsătoria nulă sau
anulată căreia legea îi păstrează valabile efectele
produse până la data când hotărârea judecătorească
rămâne definitivă, pentru soţul sau soţii de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei.
Condiţiile căsătoriei putative.
a) Aparenţa juridică de căsătorie rezultă din
necesitatea practică a unui titlu aparent de căsătorie,
titlu care constă în celebrarea şi înregistrarea
căsătoriei, pe care instanţa de judecată îl constată şi
înlătură pentru nevalabilitate.
b) Buna-credinţă. Acestă condiţie constă în
credinţa greşită a unuia sau ambilor viitori soţi că se
pot căsători şi că făcând aceasta încheie o căsătorie
valabilă.
Efectele căsatoriei putative. Potrivit art.304 din
Codul Civil, „soţul care a fost de bună-credinţă la
încheierea casătoriei, declarată nulă sau anulată,
păstrează, până la data când hotărârea judecătorească
rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă”, iar potrivit art. 304 alin. 2, raporturile
patrimoniale dintre foştii soţi, sunt supuse, prin
asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ”.
Din economia textelor Codului Civil rezultă că:
44
în ipoteza în care ambii soţi sunt de bună-credinţă,
fiecare dintre ei va păstra donaţiile ce i-au fost făcute
în vederea căsătoriei, bunurile dobândite în regimul
matrimonial al comunităţii de bunuri vor fi
prezumate comune, fiecare va datora, în caz de
nevoie, întreţinere celuilalt, iar în caz de deces al
unuia dintre ei, până la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a desfiinţat căsătoria, celălalt îl
va moşteni, în calitate de soţ supravieţuitor; pe când,
în ipoteza bunei-credinţe doar a unuia dintre soţi,
numai el se va bucura de toate aceste drepturi iar
minorul care a fost de bună credinţă la încheierea
căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu
(art. 34 alin 2 Cod Civil).
3.2.2.ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI
Distincţia între încetarea şi desfacerea casatoriei.
Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi
sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre ei.
Căsătoria se poate desface prin divorţ.
Între încetarea şi desfacerea căsătoriei există
deosebiri de esenţă.
Cazurile de încetare a căsătoriei prin moarte ori
prin declararea judecătorească a morţii sau de
recăsătorire a soţului celui ce fusese declarat mort
constituie de fapt nişte cazuri naturale, obiective,
prin care căsătoria ia sfârşit, pe când divorţul este o
desfacere a căsătoriei, nu de drept, ci numai în
modurile prevăzute de lege.
Spre deosebire de desfiinţarea casătoriei nule sau
anulate, când efectele desfiinţării se produc atât
pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc)
cu excepţiile arătate, atât în cazul încetării căsătoriei,
45
cât şi al desfacerii ei prin divorţ, efectele se produc
numai pentru viitor.
Moartea unuia dintre soţi. Mod firesc de
încetare a căsătoriei. Întrucât actul căsătoriei este un
act intuitu personae, moartea unuia dintre soţi face ca
acest act să înceteze a mai produce efecte.
Efectele juridice ale încetării căsătoriei. Deşi
căsătoria încetează pentru viitor, totuşi unele efecte
ale acesteia se menţin şi după această dată. Astfel:
a) Soţul supravieţuitor care prin căsătoria care a
încetat luase numele celuilalt soţ îl menţine şi după
încetarea casătoriei;
b) Soţul supravieţuitor care nu a împlinit vârsta
de 18 ani până la moartea celuilalt soţ îşi menţine
capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie.
c) Soţul supravieţuitor dobândeşte dreptul la
moştenire.
Declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi. Această declarare produce aceleaşi
efecte ca şi moartea fizică constatată (prin
examinarea cadavrului). Data morţii este aceea pe
care o stabileşte hotărârea judecătorească declarativă
de moarte
3.3.3.DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Divorţul ca mijloc de desfacere a căsătoriei

este reglementat de noul Cod Civil în cap. VII de la
art.373 până la 404.
Potrivit art.373 se permit patru feluri de
divorţ:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi
sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive
46
temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate
şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare
în fapt care a durat cel puţin doi ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de
sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
DIVORŢUL PRIN ACORDUL SOŢILOR
Divorţul prin acordul soţilor se poate face pe

două căi:
A) pe cale judiciară;
B) pe cale administrativă sau prin procedură
notarială.
Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară
se poate pronunţa indiferent de durata căsătoriei şi
indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi
din căsătorie.
Nu se admite divorţul prin acordul soţilor
atunci când unul dintre ei este pus sub interdicţie.
Instanţa este obligată să verifice existenţa
consimţământului liber şi neviciat a fiecărui soţ.
Condiţiile divorţului prin acordul soţilor pe
cale administrativă sau prin procedură notarială.
Potrivit art.375 dacă soţii sunt de acord cu
divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare
civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al
ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata
desfacerea căsătoriei prin acordul lor, eliberându-le
un certificat de divorţ, potrivit legii.
Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat
de notarul public şi în cazul în care există copii
47
minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau
adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor
referitoare la numele de familie pe care să-l poarte
după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către
ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după
divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale
dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum
şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională
a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială
rezultă că soţii nu cad de acord în ce priveşte unul
dintre aspecte arătate, atunci notarul public emite o
dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă
soţii să se adreseze instanţei de judecată.
Procedura divorţului pe cale administrativă
sau notarială.
În cadrul procedurii administrative sau
notariale de divorţ soţii vor depune cererea de divorţ
împreună la ofiţerul de stare civilă sau notarul public
care le va înregistra cererea şi le acordă un termen de
reflecţie de 30 de zile. Prin excepţie, cererea de
divorţ se poate depune la notarul public şi prin
mandatar cu procură autentică.
La expirarea termenului de 30 de zile, soţii se
prezintă personal, iar ofiţerul de stare civilă, sau
după caz notarul public verifică dacă soţii stăruie să
divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor
este liber şi neviciat.
Dacă într-adevăr soţii stăruie în divorţ, ofiţerul
de stare civilă, sau după caz notarul public
eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo
menţiune la culpa soţilor.
În cazul în care soţii nu se înţeleg asupra
numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ
48
ori cu privire la exercitarea în comun a drepturilor
părinteşti, ofiţerul de stare civilă, sau după caz
notarul public emite o dispoziţie de respingere a
cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze
instanţei de judecată.
Soluţionarea oricăror cereri privind alte efecte
ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de
competenţa instanţei judecătoreşti.
În cazul în care cererea de divorţ este depusă
la primăria unde s-a încheiat căsătoria şi s-a admis
divorţul, ofiţerul de stare civilă după emiterea
certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în
actul de căsătorie.
În cazul depunerii cererii de divorţ la primăria
în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă
comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de
divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de
pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat
căsătoria spre a se face menţiune în actul de
căsătorie.
În cazul constatării divorţului de către notarul
public, acesta emite certificatul de divorţ şi
înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta
la locul unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face
menţiune în actul de căsătorie.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile
divorţului prin acordul soţilor, prevăzute art.375,
ofiţerul de stare civilă sau, după caz notarul public
respinge cererea de divorţ.
Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă
sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii
se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de
judecată pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin
acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de
49
lege.
DIVORŢUL DIN CULPĂ
Potrivit cu art.379 din Codul civil şi cu art.373
lit. b divorţul se poate pronunţa dacă instanţa
stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea
căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele
administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa
poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar
dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ.
În ipoteza de divorţ prevăzută prin art.373 lit.c
adică divorţul la cererea unuia dintre soţi după o
separare în fapt care a durat cel puţin doi ani se
pronunţă divorţul tot din culpa exclusivă a soţului
reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se
declară de acord cu divorţul, când acesta se va
pronunţa fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
Potrivit art.380 din Cod civil, dacă soţul
reclamant decedează în timpul procesului,
moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.
Această acţiune însă va putea fi admisă numai dacă
instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.
DIVORŢUL DIN CAUZA STĂRII DE

SĂNĂTATE
Art.373 lit.d permite divorţul la cererea
aceluia dintre soţi a cărei stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei.
Efectele divorţului
Data desfacerii căsătoriei căsătoria este desfăcută
din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas definitivă.
Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată
de moştenitorii soţului reclamant care a decedat,
căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului.
50
În cazul divorţului pe cale administrativă sau
prin procedură notarială căsătoria este desfăcută pe
data eliberării certificatului de divorţ.
Efectele divorţului cu privire la raporturile

nepatrimoniale dintre soţi
Numele de familie după căsătorie
La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni
să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei.
Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de
divorţ.
Pentru motive temeinice justificate de
interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al
copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să
păstreze numele purtat în timpul căsătoriei chiar în
lipsa unei înţelegeri între ei.
Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă
instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii
soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.
Drepturile soţului divorţat
Divorţul este considerat pronunţat împotriva
soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut
căsătoria.
Efectele divorţului cu privire la raporturile
patrimoniale dintre soţi.
Efecte cu privire la regimul matrimonial
În cazul divorţului, regimul matrimonial
încetează între soţi la data introducerii cererii de
divorţ.
Cu toate acestea oricare dintre soţi sau
amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul
lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul
matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.
Hotărârea judecătorească prin care s-a
51
pronunţat divorţul şi după caz, certificatul de divorţ
eliberat de ofiţerul de stare civilă sau de notarul
public sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii.
Dreptul la despăgubiri
Potrivit art.388 soţul nevinovat de divorţ, care
suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei poate
cere soţului vinovat să îl despăgubească.
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
Conform art.389 alin.2 Cod Civil soţul
divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în
nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă
survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei.
El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea
se iveşte în decurs de un an de la desfacerea
căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată
de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
Întreţinerea datorată în condiţiile de mai sus se
stabileşte până la o pătrime din venitul net a celui
obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu
starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere,
împreună cu întreţinerea datorată copiilor nu va
putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat
la plată.
Când divorţul este pronunţat din culpa
exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază
de pensia de mai sus, decât timp de un an de la
desfacerea căsătoriei.
Prestaţia compensatorie
Articolul 390 noul C. civ., reglementând
condiţiile prestaţiei compensatorii, prevede că, „în
cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă
a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o
prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un
dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar
52
determina în condiţiile de viaţă ale celui care o
solicită”.
După cum vom observa, alin. (2) al art. 390
condiţionează acordarea prestaţiei compensatorii de
durata îndelungată a căsătoriei, de cel puţin 20 de
ani, timp în care soţul nevinovat de divorţ s-a
obişnuit cu un standard de viaţă pe care, dacă l-ar
pierde, l-ar dezechilibra semnificativ, nu numai sub
aspect material, ci şi psihic, social şi în plan afectiv,
având în vedere lipsa lui de contribuţie în
destrămarea căsătoriei.
Evident că soţul care solicită prestaţia
compensatorie, chiar dacă s-ar afla în situaţia de a
putea solicita şi pensia de întreţinere de la fostul soţ,
va trebui să se decidă şi să opteze între a cere fie
pensia de întreţinere, fie prestaţia compensatorie
Cu privire la forma prestaţiei compensatorii,
legea prevede că ea se poate stabili în bani, sub
forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori
în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri
mobile sau imobile care aparţin debitorului.
Încetarea prestaţiei compensatorii intervine în
caz de deces al unuia dintre soţi, prin recăsătorirea
soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine
resurse de natură să asigure condiţii de viaţă asemă-
nătoare celor din timpul căsătoriei.
Atât modificarea prestaţiei, cât şi încetarea ei,
în afara cazului de deces al unuia dintre soţi, trebuie
să fie cerute în instanţa de tutelă.
Din cele arătate până aici putem desprinde
caracterele juridice ale prestaţiei compensatorii:
a) este o obligaţie legală, pentru că izvorul ei
este legea;
b) este o obligaţie personală şi unilaterală,
53
pentru că este stabilită de instanţă în sarcina soţului
vinovat de destrămarea căsătoriei după o căsnicie de
cel puţin 20 de ani;
c) este o obligaţie, de regulă, cu executare
succesivă, având în vedere şi prevederea ei ca o
alternativă la pensia de întreţinere, în funcţie de
preferinţa soţului creditor, dar ea poate fi stabilită şi
sub forma unei sume globale ori sub forma
uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile
aparţinând debitorului;
d) este o obligaţie variabilă, pentru motivul că
se poate modifica în raport de schimbările ce pot
interveni în nevoile creditorului, în mijloacele de
plată ale debitorului ori chiar în amândouă.
EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA

RAPORTURILE DINTRE PĂRINŢI ŞI COPIII
LOR MINORI
1 Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii

părinţi.
După divorţ, autoritatea părintească revine în
comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa
decide altfel.
Dacă există motive întemeiate, având în vedere
interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca
autoritatea părintească să fie exercitată numai de
către unul dintre părinţi.
Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea
asupra modului de creştere şi educare a copilului,
precum şi de dreptul de a consimţi la adopţia
acestuia.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte
54
persoane.
În mod excepţional, instanţa de tutelă poate
hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la altă
familie ori persoană, cu consimţământul acestora,
sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită
drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor numai
cu privire la persoana copilului. În ce priveşte
drepturile cu privire la bunurile copilului instanţa
stabileşte dacă acestea se exercită de către părinţii în
comun sau de către unul dintre ei.
Locuinţa copilului după divorţ.
În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă
aceasta este contrară interesului superior al copilului,
instanţa de tutelă stabileşte odată cu pronunţarea
divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu
care va locui în mod statornic.
Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii
părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei,
ţinând seama de interesul său superior.
În mod excepţional, şi numai dacă este în
interesul superior al copilului, instanţa poate stabili
locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori
persoane, cu consimţământul acestora, ori la
instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea
copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind
sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
Drepturile părintelui separat de copil.
În cazurile în care copilul are locuinţa separată
de părintele sau de părinţii săi, aceştia au dreptul de a
avea legături personale cu copilul.
În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de
tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a
acestui drept, fiind ascultat obligatoriu şi copilul.
Stabilirea contribuţiei părinţilor.
55
Pe plan patrimonial, instanţa de tutelă
stabileşte de asemenea relaţiile dintre părintele
separat şi copilul său. Astfel că odată cu pronunţarea
divorţului prin hotărârea de divorţ, stabileşte
contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională a
copiilor.
Modificarea măsurilor luate cu privire la
copil
În cazul schimbării împrejurărilor iniţiale în
temeiul cărora s-au luat măsuri faţă de copii la
divorţ, instanţa de tutelă potrivit art.403 din Codul
Civil poate modifica măsurile cu privire la drepturile
şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor
minori la cererea oricăruia dintre părinţi sau a
oricărui membru al familiei, al copilului, al instituţiei
de ocrotire ori a instituţiei publice specializate pentru
protecţia copilului sau a procurorului.
În practica judiciară s-a arătat că măsura
reîncredinţării copilului minor spre creştere şi
educare de la un părinte la celălalt, îşi găseşte
justificarea şi poate fi luată numai atunci când se
stabileşte că interesele minorului o cer, adică numai
când părintele în a cărui îngrijire se află nu-i mai
poate asigura condiţiile necesare pentru o dezvoltare
corespunzătoare.
.4. Îndrumar pentru autoverificare
1. Diferența între nulitatea căsătoriei și
56
desfacerea acesteia.
2. Divorțul pe cale administrativă
3. Cazuri de încetare a căsătoriei
Încetarea căsătoriei se poate produce:
a. de drept
b. prin hotărâre judecătorească
c. pe cale notarială
d. pe cale administrativă
Divorţul prin acordul soţilor poate fi solicitat
instanţei de judecată în următoarele condiţii:
a. indiferent de data încheierii căsătoriei;
b. indiferent de existenţa sau nu a unor copii
minori rezultaţi din căsătorie;
c. în condiţiile existenţei consimţământului
soţilor, consimţământ liber şi neviciat;
d. la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre
soţi acceptată de celălalt soţ.
Pentru a se putea solicita o prestaţie

compensatorie, este necesar să fie întrunite o serie
de condiţii:
a) divorţul să se fi pronunţat din culpa
exclusivă a soţului pârât;
b) căsătoria să fi durat cel puţin 20 de ani;
c) să se solicite odată cu cererea de desfacere a
căsătoriei;
d) să existe un dezechilibru semnificativ pe
care divorţul îl determină în condiţiile de viaţă
ale celui ce solicită prestaţia
Ca efect al divorţului, în raporturile dintre foştii

soţi:
57
a. încetează drepturile şi obligaţiile personale,
subzistă drepturile şi obligaţiile patrimoniale;
b. încetează unele drepturi şi obligaţii
personale, subzistă drepturile şi obligaţiile
patrimoniale;
c. încetează unele drepturi şi obligaţii
personale, subzistă unele drepturi şi obligaţii
patrimoniale;
d. încetează drepturile şi obligaţiile personale,
subzistă unele drepturi şi obligaţii
patrimoniale.
1. Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, Dreptul familiei
conform noului Cod Civil, curs universitar, Ed. Hamangiu,
București, 2012.
Hăgeanu, Dreptul familiei în rglementarea NCC, Curs universitar,
Ed. C.H. Beck, București, 2012.
58
Rudenia. Afinitatea, Filiația, Filiația din adopție, RUAM.
4.1. Introducere
4.3.1 Rudenia
4.3.2.Afinitatea
4.3.3. Filiația
4.3.5. Filiația din adopție
4.3.5.RUAM
4.1. Introducere În cadrul unei familii, membrii

acesteia pot avea între ei calităţi diferite: de rude, soţi sau
afini. Prin urmare, rudenia constituie numai unul din izvoarele
relaţiilor de familie. Familia nu poate fi astfel definită numai
prin prisma raporturilor de rudenie ce se nasc între membrii
ei, ea având accepţiuni diferite în raport de sfera de aplicare a
unor legi speciale.
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii

de învăţare
59
Obiectivele unităţii de învăţare:
-studentul va putea face diferența între rudenie și
afinitate.
Studentul va cunoaste modul de stabilire a
maternitații și paternității.
Studentul va putea face diferenta între
paternitatea din căsătorie și cea din afara căsătoriei.
Competenţele unităţii de învăţare: Dintre efectele pe

care rudenia le produce în dreptul familiei amintim în primul
rând faptul că legea opreşte casătoria între rudele apropiate,
că obligaţia legală de întreţinere este prevăzută între anumite
rude apropiate şi că reglementarea autorităţii părinteşti are la
bază tot ideea de rudenie. Iar dintre efectele pe care rudenia le
produce în alte ramuri de drept amintim că, în dreptul
succesoral, la baza alcătuirii claselor de moştenitori legali stă
rudenia apropiată.
Pentru unitatea de învățare, timpul alocat este de 6

ore.

4.3.1. Rudenia.
Rudenia firească este definită de art.405 din Codul
civil ca fiind „legătura bazată pe descendenţa unei
persoane dintr o altă persoană sau pe faptul că mai
multe persoane au un ascendent comun”.
Există două feluri de rudenie:
60
1. rudenia firească
2. rudenia din adopţie.
Rudenia firescă este de două feluri:
- rudenie în linie dreaptă
- rudenia în linie colaterală.
Gradul de rudenie se stabileşte în felul următor:

„a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor prin care
se realizează legătura de sânge dintre două persoane.
b) în linie colaterală, după numărul naşterilor,
urcând de la una din rude până la ascendentul comun
şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă;
Potrivit art. 409 din Codul Civil filiaţia se dovedeşte
prin actul de naştere întocmit în registrul de stare
civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe
baza acestuia.
Rudenia produce numeroase efecte juridice, dintre
care unele sunt de dreptul familiei, iar altele de
domeniul altor ramuri de drept ca: dreptul civil,
dreptul muncii, dreptul penal, dreptul procesual
penal şi civil, ş.a.
Dintre efectele pe care rudenia le produce în dreptul
familiei amintim în primul rând faptul că legea
opreşte casătoria între rudele apropiate, că obligaţia
legală de întreţinere este prevăzută între anumite
rude apropiate şi că reglementarea autorităţii
părinteşti are la bază tot ideea de rudenie.
4.3.2. AFINITATEA
Noţiunea afinităţii -ca fiind legătura dintre un soţ şi

rudele celuilalt soţ
Întinderea legăturii de afinitate. Rudele unuia dintre
soţi sunt afini cu celălalt soţ, fără a face deosebire
61
după cum rudenia este din căsătorie sau din afara
căsătoriei, deoarece ambele se bucură de aceeaşi
ocrotire juridică. Afinitatea există şi în cazul când
rudenia rezultă din adopţie.
Fiind un efect al căsătoriei, afinitatea există numai pe
perioada cât durează căsătoria. Cu toate acestea,
unele efecte juridice ale afinităţii se pot menţine şi
după încetarea căsătoriei.
Art. 407 alin. 2 Cod civil prevede că regulile după
care se stabilesc gradele de rudenie firească se pot
aplica prin asemănare şi afinităţii
Proba afinităţii se face prin dovada căsătoriei din
care rezultă.
4.3.2. FILIAŢIA
FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ
1. Noţiunea de filiaţie are un înţeles larg, de şir al

naşterilor care leagă o persoană de strămoşul ei , şi
un înţeles restrâns, de legătură directă şi imediată
dintre un copil şi fiecare dintre părinţii săi .
Filiaţia poate să fie: filiaţie din căsătorie şi filiaţie
din afara căsătoriei .
Filiaţia dintre copil şi mama sa se numeşte
maternitate, iar filiaţia dintre un copil şi tatăl său se
numeşte paternitate.
Certitudinea maternităţii. Filiaţia faţă de mamă
rezultă din faptul material şi evident al naşterii, ceea
ce face ca dovada maternitaţii să fie directă şi
neîndoielnică, idee exprimată şi în adagiul mater in
iure semper certa est.
Art. 408 Cod Civil prevăzând modurile de sabilire a
62
filiaţiei, statuează că filiaţia faţă de mamă rezultă din
faptul naşterii dar ea se poate stabili şi prin
recunoaştere sau hotărâre judecătorească.
Posesia de stat constă, în principal, în oricare din
următoarele împrejurări:
1. o persoană se comportă faţă de un copil ca
fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi
educarea sa, iar copilul se comportă faţă de
acea persoană ca fiind părintele său;
2. copilul este recunoscut de familie, societate ori
de autorităţile publice ca fiind al persoanei
care pretinde că este părintele său;
3. copilul poartă numele persoanei despre care
se pretinde că este părintele său.
Pentru a dovedi filiaţia, posesia de stat trebuie să fie

continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
Lipsa conformităţii dintre posesia de stat şi actul de
naştere exclude ideea prezumţiei absolute de
maternitate. Orice persoană interesată poate contesta
oricând, prin acţiune în justiţie, filiaţia stabilită
printr-un act de naştere ce nu este conform cu
posesia de stat. În acest caz filiaţia se dovedeşte prin
certificatul medical constatator al naşterii, prin
expertiza medico-legală de stabilire a filaţiei sau, în
lipsa certificatului ori în cazul imposibilităţii
efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă,
inclusiv prin posesia de stat.
În lipsa acestora, maternitatea se poate dovedi aşa
cum am mai arătat, prin orice mijloc de probă,
inclusiv posesia de stat, dar nu şi prin proba cu
martori, decât doar atunci când a fost vorba de
substituire de copil, ori înregistrarea altei persoane ca
mamă (art. 411 alin. 3).
63
4. Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă.
În cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă
de mamă nu se poate face prin certificatul constatator
al naşterii ori atunci când se contestă realitatea celor
cuprinse în certicifatl constatator al naşterii, filiaţia
faţă de mamă se poate stabili printr-o acţiune în
stabilirea maternităţii, în cadrul căreia se pot
administra orice mijloace de probă.
Regimul juridic al acţiunii în stabilirea maternităţii
Acest regim se conturează, potrivit art. 423 prin
câteva reguli:
dreptul la acţiune în stabilirea maternităţii aparţine
numai copilului şi se porneşte, în numele acestuia de
către reprezentatul său legal;
1. acţiunea în stabilirea maternităţii poate fi
pornită sau continuată şi dew moştenitorii
copilului, în condiţiile legii;
2. acţiunea poate fi pornită şi împotriva
moştenitorilor pretinsei mame;
3. dreptul la acţiune este imprescriptibil;
4. dacă copilul a decedat fără a fi introdusă
acţiunea, moştenitorii săi o pot introduce
numai în termen de un an de la data decesului.
Stabilirea filiaţiei prin recunoaşterea copilului de
către mamă.
Art. 415 din Codul Civil prevede că dacă un copil nu
a fost înregistrat în registrul de stare civilă sau
copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca
născut din părinţi necunoscuţi mama îl poate
recunoaşte pe copil. După moartea copilului, acesta
poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi
fireşti.
Formele recunoaşterii pot fi: declaraţie la serviciul
de stare civilă, înscris autentic sau testament.
64
Recunoaşterea este irevocabilă chiar şi atunci când
este făcută prin testament.
Nulitatea absolută a recunoaşterii.
Sunt cazuri de nulitate absolută a recunoaşterii, în
conformitate cu art. 418 Cod Civil atunci când:
1. a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie
stabilită, potrivit legii nu a fost înlăturată.
Dacă totuşi printr-o hotărâre judecătorească
filiaţia anterioară a fost contestată
recunoaşterea este valabilă;
2. a fost recunoscut un copil decedat care nu a
lăsat descendenţi fireşti;
3. recunoaşterea a fost făcută în alte forme decât
cele trei forme prevăzute de lege.
Nulitatea relativă a recunoaşterii.
Este anulabilă recunoaşterea făcută din eroare, prin
dol sau ca urmare a violenţei.
Prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la
încetarea violenţei, ori, după caz, de la descoperirea
erorii sau a dolului.
Caracterele recunoaşterii.
Recunoaşterea de maternitate prezintă următoarele
caractere:
a) este facultativă;
b) este personală,
c) este unilaterală;
d) este declarativă;
e) este irevocabilă;
f) şi, în fine, recunoaşterea trebuie făcută în formele
anume prevăzute de lege.
Contestarea recunoaşterii.
Art. 420 Cod Civil prevede că recunoaşterea care nu
corespunde adevărului poate fi contestată oricând şi
de orice persoană interesată. Dacă recunoaşterea este
65
contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut
sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei est eîn
sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor
săi.
Când însă contestarea maternităţii se face de orice
persoană interesată, alta decât copilul, scopul acţiunii
în justiţie este unic, acela doar de a înlătura
maternitatea ce rezultă din certificat fără a avea
calitate şi pentru stabilirea unei alte maternităţi,
acţiune care aparţine numai copilului.
Acţiunea în contestarea maternităţii este
imprescriptibilă şi se poate dovedi prin orice mijloc
de probă.
Stabilirea filiaţiei faţă de tată a copilului din

căsătorie pe baza prezumţiei de paternitate.
Potrivit art. 414 din Cod copilul născut sau conceput
în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
prezumţia de paternitate este condiţionată de
existenţa căsătoriei mamei şi deci, de calitatea ei de
soţie, fie la naştere, fie la data concepţiei copilului.
Întemeiată pe faptul naşterii copilului în timpul
căsătoriei, prezumţia are în vedere două situaţii:
aceea obişnuită, în care copilul a fost conceput şi
născut în timpul căsătoriei, şi aceea , mai rar
întâlnită, în care copilul născut în timpul căsătoriei a
fost conceput înainte de încheierea căsătoriei. Pentru
ambele situaţii soţul mamei este tatăl copilului.
Prezumţia legală de paternitate a copilului născut în
timpul căsătoriei, dar conceput înainte de încheierea
acesteia, se aplică indiferent de împrejurarea că în
timpul legal al concepţiei copilului mama a fost
căsătorită cu un alt bărbat, care a încetat din viaţă sau
de care a divorţat între timp, şi indiferent de
66
împrejurarea că în aceeaşi perioadă soţul mamei a
fost şi el căsătorit cu o altă femeie.
În ce priveşte copilul doar, conceput, în timpul
căsătoriei, dar născut după ce căsătoria a încetat prin
moarte, desfiinţare sau divorţ, copilul poate avea ca
tată pe fostul soţ, dacă timpul legal de concepţie se
situează în acea perioadă şi dacă desigur, mama nu
este recăsătorită la momentul naşterii copilului, fapt
negativ de presupus, pentru că altfel, legea i-ar
atribui paternitatea noului soţ al mamei.
Dar pentru a se stabili paternitatea faţă de fostul soţ,
mama, credem că, va trebui să facă o acţiune în
stabilirea paternităţii, invocând prezumţia timpului
legal al concepţiei, pentru că noul Cod Civil nu mai
instituie prezumţie de paternitate şi pe seama fostului
soţ.
În cazul introducerii de către soţul mamei a acţiunii
în tăgăduirea paternităţii, până la înlăturarea aplicării
prezumţiei prin admiterea acţiunii, prezumţia de
paternitate se aplică în temeiul legii, de plin drept,
indiferent de împrejurarea că în actul de naştere al
copilului s-a trecut menţiunea că tatăl copilului este
necunoscut sau că el este alt bărbat sau indiferent că
un alt bărbat l-ar recunoaşte ca al său, căci copilul
din căsătorie nu poate fi recunoscut, el având
paternitatea stabilită prin prezumţia legală de
paternitate.
ACŢIUNEA ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂŢII

Am văzut că art.414 care instituie prezumţia de
paternitate prevede prin alin.2 posibilitatea ca
paternitatea să poată fi tăgăduită dacă este cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Tăgăduirea paternităţii înseamnă negarea sau
67
dezavuarea paternităţii prin răsturnarea prezumţiei de
paternitate, pe cale judecătorească.
Acţiunea în justiţie prin care se face tăgăduirea, este
numită prin art.429 din cod, acţiune în tăgada
paternităţii.
Regimul juridic al acestei acţiuni.

Legitimarea procesuală activă în acţiunea de tăgadă
aparţine oricăreia din următoarele persoane:
-soţul mamei
-mama
-tatăl biologic, precum şi
-copilul, putând fi pornită sau, după caz, continuată
în condiţiile legii, şi de moştenitorii acestora.
Când acţiunea se introduce de către soţul mamei,
atunci pârât este copilul, iar dacă acesta este decedat,
acţiunea se porneşte împotriva mamei sale, şi dacă
este cazul, a altor moştenitori ai săi (alin.2 art.429).
Dacă soţul reclamant este pus sub interdicţie,
acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un
curator numit de instanţa de judecată.
Când acţiunea se porneşte de către mamă sau copil,
pârât va fi soţul, iar dacă acesta este decedat,
acţiunea se porneşte potrivit alin.4 împotriva
moştenitorilor lui.
Atunci când tatăl biologic introduce acţiunea, el se
va îndrepta împotriva soţului mamei (adică a tatălui
prezumat) şi a copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi,
art.429 alin.5 prevede că acţiunea se porneşte
împotriva moştenitorilor.
Dreptul la acţiune pentru copil personal şi pentru
tatăl biologic este imprescriptibil în timpul vieţii lor.
Dacă tatăl biologic a decedat înainte de a porni
acţiunea, ea poate fi formulată de moştenitorii săi,
dar numai în termen de 1 an de la data decesului.
68
În ce priveşte copilul, acesta poate introduce acţiunea
în timpul minorităţii sale, prin reprezentantul său
legal. Dacă în timpul vieţii sale copilul nu a introdus
acţiunea în tăgada paternităţii, atunci ea va putea fi
introdusă de moştenitorii săi, dar, deşi legea nu o
spune expres credem că numai în termen de un an de
la data decesului la fel ca în celelalte cazuri de
restricţie a curgerii termenului de prescripţie.
Dacă tăgada paternităţii o porneşte soţul mamei,
acesta începe să curgă fie de la data când a cunoscut
că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată
ulterioară când a aflat că prezumţia nu corespunde
realităţii (de exemplu copilul creşte şi seamănă
izbitor cu o persoană despre care află că avea relaţii
cu soţia sa).
Termenul nu curge împotriva soţului pus sub
interdicţie judecătorească şi chiar dacă acţiunea nu a
fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soţ în
termen de 3 ani de ka ridicarea interdicţiei sau în caz
de deces al soţului ea poate fi pornită de moştenitori
în termen de un an de la data decesului.
Când tăgada paternităţii este iniţiată de mamă, ea are
la îndemână un termen de prescripţie de 3 ani, care
totdeauna începe să curgă de la data naşterii
copilului. La fel ca în cazul soţului, dacă mama este
pusă sub interdicţie şi acţiunea nu a fost introdusă de
tutore, o va putea exercita ea în termen de 3 ani de la
ridicarea interdicţiei sau de moştenitorii săi, în
termen de un an de la decesul acesteia.
Admisibilitatea tăgăduirii paternităţii „dacă este
cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl
copilului
Prezumţia, deşi prevăzută în interesul copilului din
69
căsătorie, nu este menită totuşi să consacre stări de
fapt care ar fi contrare adevărului. De aceea,
legiuitorul admite - în anumite condiţii - ca
prezumţia legală de paternitate să poată fi răsturnată,
pentru restabilirea adevărului.
Deşi legea nu arată în ce cazuri anume poate fi
pornită acţiunea în tăgăduirea paternităţii, totuşi ea
fixează o regulă generală în disp.art. 414 din noul
Cod civil potrivit căreia „paternitatea poate fi
tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să
fie tatăl copilului”.
Aceasta înseamnă că soţul mamei trebuie să
dovedească efectiv imposibilitatea ca el să fie tatăl
copilului respectiv.
Împrejurările din care poate să rezulte imposibilitatea
ca soţul mamei să fie tatăl copilului sunt foarte
diferite. Interpretarea lor trebuie să se facă cu cea
mai mare atenţie. Una din aceste împrejurări, pe baza
căreia s-ar putea admite răsturnarea prezumţiei de
paternitate este, desigur, sterilitatea bărbatului,
indiferent din ce cauză ar proveni, sau impotenţa
fizică în perioada concepţiunii
Dovada impotenţei în care s-a aflat soţul în timpul
legal al concepţiei copilului este delicată şi dificilă şi
cu atât mai anevoioasă cu cât ea se referă
întotdeauna la o perioadă din trecut. Desigur sunt
necesare analize ştiinţifice, expertize medicale, dar
ele nu pot avea întotdeauna un grad de deplină
certitudine ştiinţifică. Se poate ajunge însă la
certitudinea ştiinţifică a excluderii paternităţii soţului
mamei pe calea expertizei serologice (a comparaţiei
grupelor sanguine ale mamei, copilului şi soţului),
dacă formula sanguină a soţului este incompatibilă
cu aceea a copilului, precum, evident şi cu
70
certitudine aproape totală, prin testele ADN.
Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului
pe care aceasta l-a născut poate să rezulte şi din alte
împrejurări, precum faptul că, în toată perioada
concepţiei soţii erau departe unul de celălalt, ca, de
exemplu, când unul dintre ei este în străinătate, în
închisoare, în prizonierat, declarat dispărut. Dovada
neîntâlnirii soţilor în asemenea împrejurări este uşor
de făcut şi se poate efectua prin orice mijloace de
probă, uneori chiar prin acte oficiale.
La aceste cazuri de imposibilitate fizică de coabitare
se poate adăuga şi imposibilitatea morală în care s-au
aflat soţii de a avea relaţii sexuale în timpul legal al
concepţiei, ca urmare a unor resentimente puternice
care au dus la întreruperea oricăror raporturi între ei,
cum ar fi, de exemplu, desfăşurarea unui proces de
divorţ între soţi.
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii trebuie admisă, ca
fiind vădit cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl
copilului, dacă acesta este de o altă rasă decît aceea a
mamei sale şi a soţului ei. În practică s-a stabilit că
admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii nu se va
putea baza niciodată numai pe recunoaşterea mamei
că în timpul legal al concepţiei n-a avut relaţii
sexuale cu soţul său, deoarece o asemenea
recunoaştere ar putea fi „rezultatul unei înţelegeri
între soţi”.
Concludenţa expertizelor medico-judiciare la
dovedirea paternităţii. Cunoştinţele
biologico-medicale actuale ne pot furniza date certe
atât în ce priveşte nepaternitatea cât şi în ce priveşte
datele despre paternitate. Dacă testele ADN
constituie probe certe de paternitate, apoi vechile
expertize medico-judiciare în materie de paternitate
71
se clasificau din punct de vedere probator, după felul
expertizei: fie ca probe de nepaternitate, fie ca indicii
de paternitate probabilă. Astfel :
a) Expertiza antropologică.
b) Expertiza dactiloscopică. este tot de indicare
probabilă a paternităţii.
c) Expertiza serologică.
d) Expertiza capacităţii de procreere.
Efectele hotărârii judecătoreşti de admitere a
acţiunii în tăgada paternităţii. Admiterea acţiunii
în tăgada paternităţii are ca urmare modificarea
statutului de familie al copilului, care din copil
rezultat din căsătorie va deveni copil din afara
căsătoriei.
Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
(art.434 din noul Cod civil) Copilul ai cărui părinţi
n-au fost nicicând căsătoriţi împreună sau, nici nu s-a
născut şi nici n-a fost conceput în timpul căsătoriei
dar a fost înregistrat ca fiind din căsătorie, este copil
aparent din căsătorie, adică un copil căruia i s-a
aplicat, fie din eroare, fie în mod fraudulos,
prezumţia de paternitate.
Acţiunea pentru înlăturarea aparenţei juridice de
copil din căsătorie se numeşte acţiune în contestare
de paternitate.
Ca orice altă acţiune în contestare de filiaţie,
acţiunea în contestarea paternităţii copilului doar
aparent din căsătorie poate fi intentată de către orice
persoană interesată, este imprescriptibilă şi poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă.
În ce priveşte efectele contestării, ele se deosebesc
după cum naşterea a fost declarată la serviciul de
stare civilă de către tatăl copilului sau de către altă
persoană. În primul caz, copilul pierde retroactiv
72
calitatea de copil din căsătorie şi devine tot
retroactiv, de la data naşterii sale, copil dinafara
căsătoriei cu paternitatea stabilită, deoarece
declaraţia tatălui copilului făcută în condiţiile art.
415 din cod, valorează recunoaştere de paternitate; în
cel de-al doilea caz, copilul pierde retroactiv calitatea
de copil din căsătorie şi devine tot retroactiv, de la
data naşterii sale, copil din afara căsătoriei cu
paternitatea nestabilită, însă cu posibilitatea stabilirii
acesteia după contestare, fie prin recunoaştere, fie
prin hotărâre judecătorească.
FILIAŢIA ŞI REPRODUCEREA UMANĂ

ASISTATĂ MEDICAL
Filiaţia copilului conceput prin reproducere medical

asistată are la bază un principiu fundamental decretat
de către Consiliul Europei potrivit căruia donarea de
material genetic de către un terţ donator să nu intre în
conflict cu interesele cuplului şi ale copilului, În
acest scop nu se admite stabilirea nici unei relaţii
filiale între donator şi copil.
Această regulă este consacrată şi în noul nostru Cod
Civil prin art.441 care stabilind regimul filiaţiei,
prevede că reproducerea umană asistată medical cu
terţ donator nu determină nici legătură de filiaţie
între copil şi donator.
În acest caz, nici o acţiune în răspundere nu poate fi
pornită împotriva donatorului (art.441 alin.2).
Noul nostru cod statuează expres că, în sensul legii,
părinţi nu pot fi decât un bărbat şi o femeie sau o
femeie singură.
In noul nostru Cod Civil prin art.442 sunt prevăzute
73
aceste condiţii, statuându-se că părinţii care, pentru a
avea un copil doresc să recurgă la reproducerea
asistată medical cu terţ donator trebuie să îşi dea
consimţământul în prealabil, în condiţii care să
asigure deplină confidenţialitate.
Consimţământul trebuie dat în faţa unui notar care să
le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu
privire la filiaţie.
Consimţământul poate fi revocat oricând, în scris,
inclusiv în faţa medicului chemat să asigure asistenţă
pentru reproducerea cu terţ donator, dar e de înţeles
desigur, că revocarea trebuie făcută doar înaintea
începerii procedurii RUAM.
Dacă condiţiile cerute de lege sunt îndeplinite şi
concepţiunea copilului s-a realizat după procedura
RUAM potrivit art.443 alin.1 din cod, „nimeni nu
poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin
de reproducerea asistată medical şi nici copilul astfel
născut nu poate contesta filiaţia sa”.
„Cu toate acestea (art.443 alin.2)-soţul mamei poate
tăgădui paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacă
nu a consimţit la reproducerea asistată medical,
realizată cu ajutorul unui terţ donator”.
De asemenea, în cazul în care copilul nu a fost
conceput în acest mod, dispoziţiile privind
tăgăduirea paternităţii rămân aplicabile.
Inadmisibilitatea contestării filiaţiei unui copil
conceput după procedura RUAM
Din textele citate mai sus considerăm că se impune
să reţinem:
1) regula consacrată expres privind inadmisibilitatea
contestării filiaţiei unui copil conceput după
procedura RUAM care este imperativă, dar numai
atunci când au fost respectate condiţiile de
74
consimţământ exprimat valabil în faţa notarului şi
dacă acest consimţământ nu a fost revocat sau nu a
rămas fără efect, anterior concepţiunii aşa cum
prevede legea în caz de deces, separaţie în fapt sau în
caz de formulare a unei cereri de divorţ.
2. Totuşi dacă tatăl dovedeşte că nu a consimţit la
RUAM el poate tăgădui paternitatea copilului şi de
asemenea, şi în cazul când dovedeşte că copilul nu a
fost conceput prin aceste metode, ci altfel, spunem
noi (de exemplu prin adulterul mamei).
Întrucât RUAM este o chestiune serioasă, legiuitorul
prin art. 444 reglementează expres răspunderea faţă
de mamă şi copil a tatălui care după ce a consimţit la
acea procedură nu recunoaşte copilul astfel născut în
afara căsătoriei. În acest caz, paternitatea copilului
este stabilită pe cale judecătorească, în condiţiile art.
411 şi 423 din noul Cod Civil.
Potrivit cu art. 411 înţelegem că în favoarea copilului
se aplică prezumţia de filiaţie care rezultă din posesia
de stat şi actul său de naştere. În ce priveşte aplicarea
alineatului 3 considerăm că pentru răsturnarea
prezumţiei, nu este de admis, dovedirea adevăratei
filiaţii faţă de tatăl biologic, de vreme ce identitatea
terţului donator este confidenţială. De asemenea
socotim că atât mama, cât şi copilul sunt îndrituiţi
să ceară, potrivit art.424, pe cale judecătorească
stabilirea filiaţiei copilului faţă de cel care a
consimţit în condiţiile art.442 din noul cod, la
concepţiunea copilului prin metoda RUAM .
Confidenţialitatea informaţiilor privind reproducerea
umană asistată medical.
Această confidenţialitate este statuată expres prin art.
445.
Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel
75
de informaţii, există riscul unui prejudiciu grav
pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a
descendentului acesteia, instanţa de judecată poate
autoriza transmiterea acestor informaţii către medic
sau autorităţile competente, în mod confidenţial.
De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei
concepute prin RUAM se poate prevala de accesul la
aceste informaţii în cazul în care sănătatea lor ori a
unei persoane care le este apropiată este ameninţată
de un grav prejudiciu.
Întrucât încă nu ne putem bucura de o practică
judiciară în materie, reglementările noastre fiind
foarte recente, ne permitem să imaginăm un caz care
ar justifica în concret accesul la informaţii, pentru a
stopa un rău care este pe cale să se producă. Astfel
imaginăm situaţia în care din materialul genetic al
unui terţ donator aflat într-o bancă de spermă se
distribuie la cel puţin două femei spermatozoizii
necesari pentru fecundare prin metoda RUAM. Dacă
rezultatul se concretizează în conceperea a doi copii
de sex diferit care la maturitate ajung să se cunoască
şi doresc să se căsătorească, dar asemănarea dintre ei
este izbitoare, ca la fraţii gemeni, pentru a se evita
căsătoria lor şi naşterea unor copii din fraţi, cu
consecinţe biologice nefaste, apreciem că bănuielile
în cazul celor doi tineri concepuţi prin metoda
RUAM i-ar îndreptăţi la obţinerea de informaţii
privind adevăratele lor paternităţi biologice.
.Raporturile dintre tată şi copil.
În ce priveşte raporturile dintre tată şi copil, art. 446
din noul Cod civil prevede că tatăl are aceleaşi
drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin
reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă
de un copil născut prin concepţiune naturală.
76
4
Cuvinte cheie
Maternitate, paternitate, prezumție paternitate,tăgada paternitații ,
posesie de stat
1. Deosebirea dintre acţiunea în tăgăduirea paternităţii şi acţiunea
în contestarea paternităţii copilului
2. Concludenţa expertizelor medico judiciare la dovedirea
paternităţii
77
1.Posesia de stat constă, în principal, în oricare dintre următoarele
împrejurări:
a) o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se
de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această persoană
ca fiind părintele său;
b) copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este
cazul, de către autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se
pretinde că este părintele său;
c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este
părintele său.
d) posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
2. Diferenţa dintre filiaţia din căsătorie şi filiaţia din afara
căsătoriei este:
a) copiii care beneficiază de filiaţia din căsătorie sunt legitimi, cei în
cazul cărora filiaţia este din afara căsătoriei sunt bastarzi;
b) filiaţia din afara căsătoriei elimină orice pretenţie succesorală;
c) niciuna;
d) copiii a căror filiaţie este din afara căsătoriei nu se bucură de
ocrotirea adopţiei, tutelei sau curatelei
3. Acţiunea în tăgada de paternitate se poate intenta de:
a)doar de soţul mamei;
b)mamă cand copilul este minor ;
c) tatăl biologic;
d) copil;
4. Soţul mamei poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii în
termen de 3 ani de la
a)data la care a cunoscut că este prezumat tată al copilului;
b)data când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii;
c) data ridicării interdicţiei, dacă soţul fusese pus sub interdicţie
judecătorească, iar acţiunea nu a fost pornită de tutore.
d) oricand în timpul vieţii
5. Recunoaşterea poate fi făcută prin
a) declaraţie la serviciul de stare civilă;
b) înscris authentic
78
c) testament chiar şi lovit de nulitate.
d) in fata instanţei
79
Situatia legala a copilului. Obligatia legală de întreținere.
5.1. Introducere
5.3.1 Situația legală a copilui
5.32. Obligația legală de întreținere
5. 1. Introducere
Fundamentul obligației de întreținere constă în
solidaritatea ce trebuie să existe între membrii unei
familii, sau între anumite categorii de rude.
Timpul alocat unităţii de învățare:2 ore

80
Pentru unitatea de învățare 5, timpul alocat este de 2
ore.
5.3.1. Noțiune și reglementare Obligaţia legală de

întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei
persoane de a asigura altei persoane mijloacele
necesare traiului, precum şi - în cazul obligaţiei de
întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori - a
mijloacelor necesare educării şi pregătirii
profesionale.
Deşi este destinată a satisface, în primul rând, nevoile
alimentare ale creditorului, obligaţia legală de
întreţinere este mai complexă decât o simplă
îndatorire alimentară, pentru că are menirea de a
procura celui îndreptăţit resursele necesare împlinirii
şi a altor trebuinţe, precum cele privind asigurarea
unei locuinţe, a tratamentelor medicale etc.
Temeiul obligaţiei legale de întreţinere se află în
îndatorirea de sprijin moral şi material pe care sunt
datori să şi-l acorde persoanele legate prin raporturi e
rudenie, de căsătorie sau prin alte raporturi asimilate,
sub unele aspecte, celor de rudenie.
Obligația legală de întreținere, este prevăzută și
reglementată de Cartea a V-a a Noului Cod civil în
art. 513-534, constituind îndatorirea impusă de lege
unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele
necesare traiului, iar în cazul obligației de întreținere a
părinților față de copiii lor minori de a le asigura
acestora mijloacele necesare educării și pregătirii
profesionale
Obligația legală de întreținere este destinată să
satisfacă în primul rând nevoile alimentare ale
creditorului, însă obligația de întreținere este mult mai
81
complexă decât o simplă îndatorire alimentară.
Obligația legală de întreținere are menirea de a
procura celui îndreptățit resursele necesare, însă
această obligație se extinde și asupra altor necesități
cum ar fi: asigurarea unei locuințe ori a tratamentelor
medicale.
Caracterele obligației de întreținere
Caracterul legal al obligației de întreținere
Caracterul personal al obligației de întreținere
Caracterul succesiv al obligației de întreținere
Caracterul de regulă reciproc și variabil al obligației
de întreținere
Caracterul divizibil al obligației de întrețienere
Condițiile de existență ale obligației de întreținere
Subiectele între care se datorează întreținere fiind
expres numite de legiuitor, acesta a determinat
implicit și categoriile de persoane cu vocație la
întreținere. În momentul în care dreptul la întreținere
se naște, corelativ devine activă și obligația de
întreținere în cazul în care sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 524 Noul Cod Civil ( persoana se
află în nevoie neputându-se întreține din munca sau
din bunurile sale) și de art. 527 alin. (2) Noul Cod
Civil ( poate fi obligat la întreținere numai cel care are
mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a
dobândi aceste mijloace).
Starea de nevoie
Persoana care se află în nevoie, și care nu se poate
întreține din munca și bunurile sale, este îndreptățită
la a cere întreținere, așa cum rezultă din prevederile
art. 524 Noul Cod Civil. Starea de nevoie este situația
în care se află persoana ce nu își poate asigura cele
necesare traiului, aceasta putând să fie și parțială,
fiind în stare de nevoie atât cel care nu poate să își
82
asigure în totalitate cele necesare, cât și cel care nu își
Incapacitatea de a munci
Incapacitatea de muncă, fie ea chiar și totală nu
garantează beneficiul unei pensii de întreținere, decât
dacă cel care o pretinde nu are nici bunuri aducătoare
de venituri sau care ar putea fi valorificate, inclusiv
prin înstrăinare. O persoană este îndreptățită la
întreținere numai dacă probează faptul că starea de
nevoie în care se află este consecința incapacității de
muncă, starea de nevoie a celui ce refuză să
muncească nu are relevanță, deoarece este de
principiu că dreptul unei persoane, nu se poate fonda
pe propria conduită culpabilă.
Cerința dispunerii de mijloacele necesare îndeplinirii
obligației de către debitor
Cel ce este obligat prin lege a da întreținere, poate fi
obligat la aceasta numai dacă are mijloacele pentru a
o plăti sau are posibilitatea de a le obține, ținându-se
seama de veniturile și bunurile sale, de posibilitățile
de realizare a acestora, dar și de celelalte obligații ale
sale.
Subiecții obligației de întreținere
Subiecții obligației legale de întreținere, sunt
determinați de art. 516 alin. (1) Noul Cod Civil care
prevede că: obligația legală de întreținere există între
soț și soție, rudele în linie dreaptă, între frați și surori,
precum și între celelalte persoane prevăzute anume de
lege. Deși art. 516 Noul Cod Civil nu face o
delimitare expresă a persoanelor între care există
obligația legală de întreținere, și celelalte persoane
între care există obligația legală de întreținere sunt
determinate tot prin dispoziții legale. Astfel mai există
obligația legală între foștii soți, în caz de căsătorie
putativă, între părintele vitreg și copilul vitreg, între
83
moștenitorul sau moștenitorii persoanei care a fost
obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat
întreținere fără a avea obligația legală și copilul astfel
întreținut.
Ordinea în care se datorează plata întreținerii
Vocația la întreținere există față de mai multe
persoane, astfel este necesar a se stabili împotriva
cărei categorii de persoane se va îndrepta cel aflat în
nevoie la un moment dat, adică ordinea în care se
acordă întreținerea. Regula este că în cazul în care
există mai mulți debitori ei sunt obligați la plată în
ordinea prevăzută de lege. Astfel creditorul îndreptățit
la întreținere trebuie s-o ceară de la primul debitor
prevăzut de lege și numai în măsura în care acesta nu
o poate duce la îndeplinire, creditorul se va îndrepta
împotriva altui debitor. În cazul în care există mai
mulți creditori îndreptățiți la întreținere sau mai mulți
debitori obligați, va opera regula divizibilității pasive
sau active.
Potrivit art. 519 Noul Cod Civil întreținerea se
datorează în următoarea ordine:
1) soții și foști soți își datorează întreținere înaintea
celorlați obligați;
2) descendentul este obligat la întreținere înaintea
ascendentului, iar dacă sunt mai mulți ascendenți sau
descendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui
mai depărtat;
3) frații și surorile își datorează întreținere după
părinți, însă înaintea bunicilor.
Obiectul și data de la care se datorează întreținerea
Legiuitorul nu determină expres obiectul obligației de
întreținere, dar el s-a conturat prin practica judiciară și
doctrină, ca fiind traiul zilnic al creditorului care
cuprinde alimente, locuință, îmbrăcăminte,
84
medicamente și asistență medicală. Conținutul
obiectului întreținerii comportă o anume specificitate
raportat la categoria minorilor, aceștia au nevoie și de
asigurarea cheltuielilor pentru educare, învățătură și
pregătirea lor profesională.
Modalitățile de executare a obligației de întreținere
1. Executarea în natură sau în bani
Art. 530 alin. (1) Noul Cod Civil stabilește că
obligația de întreținere se execută în natură, prin
furnizarea elementelor necesare traiului: hrana,
locuință, îmbrăcăminte, cheltuieli pentru educare,
învățătură, pregătire profesonală. În cazul în care
obligația de întreținere nu este executată de bunăvoie
în natură, instanța de tutelă va dispue executarea ei
prin echivalent.
Încetarea obligației de întreținere
Obligația de întreținere există între anumite categorii
de persoane care sunt legate prin relații de rudenie
firească, căsătorie, adopție. Dispariția acestor legături
duce la stingerea obligației de întreținere. Obligația de
întreținere încetează și în cazul în care nu mai sunt
prezente condițiile pe care legea le cere pentru
existența obligației de întreținere, în cazul oricăror
categorii de persoane între care virtualmente
întreținerea există ca obligație, și anume nevoia celui
care o cere și posibilitatea celui de la care se pretinde
a o acorda.
Dintre cauzele de încetare a obligației de întreținere se
pot reține:
- desființarea, desfacerea și încetarea căsătoriei;
- recăsătorirea fostului soț îndreptățit la
întreținere;
- nulitatea și încetarea adopției;
- dispariția stării de nevoie a celui îndreptățit la
85
întreținere sau a mijloacelor celui obligat;
- încetarea din viață a creditorului sau a
debitorului întreținerii, cu execpția situației
reglementate de art. 518 Noul Cod Civil, când
obligația se transmite pasiv la moștenitorii debitorului
întreținerii;
- expirarea termenului pentru care obligația de
întreținere a fost prevăzută de lege;
- executarea obligației, ca modalitate de stingere
a obligațiilor în general.
Executarea succesivă a obligației de întreținere este

impusă de însăși natura prestației, de a asigura
existența de zi cu zi a creditorului obligației
Fundamentul obligației de întreținere constă în
solidaritatea ce trebuie să existe între membrii unei
familii, sau între anumite categorii de rude.
Următoarele afirmaţii constituie reguli care compun ierarhia celor

obligaţi la întreţinere:
a) ascendentul este obligat la întreţinere înaintea descendentului;
b) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea
bunicilor
c) soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ
datorează întreţinere copilului, indiferent care este situaţia părinţilor
fireşti;
d) întreţinerea datorată de cel care a luat copilul pentru a-l îngriji sau
proteja temporar, are prin definiţie caracter subsidiar faţă de obligaţia
impusă părinţilor.
Condiţiile generale ale obligaţiei legale de întreţinere sunt:
86
a) creditorul obligaţiei este lipsit de câştig datorită incapacităţii de a
munci;
b) creditorul obligaţiei are dreptul la aceasta în temeiul datoriei morale
pe care o are debitorul faţă de el;
c) debitorul este obligat să asigure întreţinerea în temeiul legii,
indiferent de situaţia lui materială concretă;
d) debitorul desemnat să presteze această obligaţie are mijloacele
necesare s-o facă.
1. Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, Dreptul familiei
conform noului Cod Civil, curs universitar, Ed. Hamangiu,
București, 2012.
2. Marieta Avram, Laura Marina Andrei, Instituția familiei în
Noul Cod civil, Manual pentru uzul formatorilor SNG,
București, 2010.
3. Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina
Codruța Hăgeanu, Dreptul familiei în rglementarea NCC,
Curs universitar, Ed. C.H. Beck, București, 2012.
4. Alexandru Bacaci, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck,
București, 2012.
Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, Dreptul familiei conform
87
Autoritatea părintească. Tutela.
6.1. Introducere
6.31. Autoritatea părintească
6.3.2. Tutela
6.1. Introducere
88
Pentru unitatea de învățare timpul alocat este

de 2 ore.

Noţiunea de ocrotire părintească
Conform art. 483 alin. (1) C.civ. “autoritatea
părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri
care privesc atât persoana, precum şi bunurile
copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”.
Durata ocrotirii părinteşti

Autoritatea părintească se exercita atâta timp cât
copilul nu are capacitatea de exerciţiu sau când are
capacitatea de exerciţiu restrânsă. Copilul este
persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu
a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, aşa cum
precizează art. 484 C. civ. Exerciţiul autorităţii
părinteşti încetează la momentul la care copilul
dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină. Aşadar,
autoritatea părintească are caracter temporar.
Principiile ocrotirii părinteşti

Autoritatea părintească se exercita cu respectarea
următoarelor principii:
- principiul exercitării autorităţii părinteşti numai
în interesul superior al copilului, cu respectul datorat
89
persoanei acestuia, aşa cum rezultă din prevederile
art.483 alin.(2) C. civ.
- principiul potrivit căruia autoritatea părintească
aparţine în mod egal ambilor părinţi, aşa cum
prevede art. 483 alin.(1) C.civ. Exercitarea autorităţii
părinteşti se face de asemenea împreună şi în mod
egal, aşa cum reiese din prevederile art. 503 alin.(1)
C.civ., la fel cum răspunderea pentru creşterea şi
educarea copilului revine ambilor părinţi, potrivit
art.483 alin (3) C.civ.
- principiul asimilării depline a condiţiei juridice
a copilului din afara căsătoriei, a celui adoptat, cu
aceea a copilului din căsătorie, care rezultă din art.
260, art. 448 şi art.471 C.civ;
- principiul asocierii copilului la toate deciziile
care îl privesc, ţinându-se seama de vârstă şi gradul
sau de maturitate, aşa cum prevede art. 483 alin.(2)
C.civ.
- principiul independenţei patrimoniale dintre
părinţi şi copii. Art.500 C.civ prevede ca părintele nu
are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici
copilul asupra bunurilor părintelui,in afară de dreptul
la moştenire şi la întreţinere. Părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a administra bunurile copilului minor
şi de a-l reprezenta în actele juridice, sau, după caz,
de a-i incuviinta aceste acte aşa cum rezultă din
prevederile art. 501 C.civ.
Obligaţia de respect a copilului fata de părinţii săi

Aşa cum părinţii exercită autoritatea părintească
cu respectul datorat persoanei copilului, tot astfel
copilul datorează respect părinţilor săi, fie că este
minor, fie că a devenit major.
Neînţelegerile dintre părinţi. Soluţionarea lor de
90
instanţa de tutela
Orice neînţelegere între părinţi în privinţa
exercitării drepturilor şi îndeplinirii îndatoririlor
părinteşti se soluţionează de instanţă de tutela.
Competenţa de soluţionare a acţiunii revine instanţei
de tutela în a cărei raza teritorială se afla domiciliul
sau reşedinţa minorului.
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE
PĂRINTEŞTI
Drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la
persoana copilului
Dreptul şi obligaţia părinţilor de a creşte copilul
Dreptul şi obligaţia de a se îngriji de sănătatea şi
dezvoltarea fizică a copilului
Dreptul şi obligaţia părinţilor de a îngriji de educaţia
copilului
Dreptul şi obligaţia de a îngriji de învăţătură şi
pregătirea profesională a copilului
Dreptul şi obligaţia de supraveghere a copilului
Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil
Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice
persoană care îl deţine fără drept
Dreptul de a consimţi la logodnă, căsătoria sau
adopţia copilului
Dreptul de a avea legături personale cu copilul
Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura
şi pregătirea profesională a copilului
Dreptul de a stabili locuinţa copilului
Drepturile şi îndatoririle patrimoniale

Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile
copilului Conform art.501 C.civ., părinţii au dreptul
şi îndatorirea de a administra bunurile copilului
minor. Noţiunea de “administrare” are în vedere, în
91
cuprinsul acestui text, un înţeles larg, arătându-se că
este vorba despre acte de administrare propriu-zise,
dar este vorba şi despre acte de conservare şi, în
anumite condiţii stabilite de lege, despre acte de
dispoziţie.
Minorul este lipsit în întregime de capacitatea de
exerciţiu până la 14 ani, iar între 14 şi 18 ani, are
capacitatea restrânsă de exercitiu, de aceea se
impune această distincţie. În privinţa administrării
bunurilor minorului, art. 502 alin. (1) C.civ. arata că
părinţii sunt supuşi aceloraşi dispoziţii ca şi tutorele.
Dispoziţiile din materia tutelei aplicabile deopotrivă
şi părinţilor sunt cele cuprinse în art 140-150 C. civ.
Prin urmare, părinţii au îndatoririle tutorelui cu
privire la bunurile minorului, cu două excepţii:
- întocmirea inventarului, dacă minorul are alte
bunuri decât cele de uz personal, potrivit art.
502 alin.(2) C.civ;
în cazul părinţilor nu intervine consiliul de familie,
care se constituie numai în scopul supravegherii
modului în care tutorele îşi exercita drepturile şi îşi
îndeplineşte îndatoririle cu privire la bunurile
minorului, potrivit art. 124 C.civ.
Dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minor
în actele civile ori de a-i încuviinţa aceste acte
În privinţa dreptului şi îndatoririi de a-l
reprezenta pe copil în actele juridice, distingem două
situaţii, în funcţie de vârsta copilului. Până la
împlinirea vârstei de 14 ani, copilul este lipsit în
întregime de capacitate de exerciţiu şi este
reprezentat de părinţi în actele civile, pe cale de
consecinţa. În acest caz este vorba despre o
reprezentare legală, deoarece are loc în temeiul unor
dispoziţii legale, fie prin încheierea personal a
92
actului de către copilul sub 14 ani, fie prin încheierea
de către reprezentant a unor acte juridice care îi sunt
interzise sau care necesita încuviinţarea prealabilă a
instanţei de tutela, atrage sancţiunea nulităţii relative
a acelor acte. Aşadar, dacă copilul are vârsta sub 14
ani, neavând capacitate de exerciţiu, părinţii îl vor
reprezenta în actele juridice, incheind actele în
numele lui. Aceştia pot încheia acte de conservare,
ca de exemplu, cele necesare pentru dobândirea sau
prevenirea pierderii unui drept, acte de administrare
ca, de exemplu, transmiterea folosinţei unui bun, dar
şi acte de dispoziţie.
Răspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor

părinteşti
Clasificarea sancţiunilor
Sancţiunile aplicabile părinţilor se clasifica fie
după ramura de drept căreia îi aparţin,adică întâlnim
sancţiuni de natura penală, administrativă ori civila
sau de dreptul familiei, fie după cum ele intervin
pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la
persoana minorului ori cu privire la bunurile
acestuia.
Sancţiunile civile sunt: exercitarea autorităţii

părinteşti de către alte persoane, astfel cum prevede
art. 399 C.civ; decăderea din drepturile părinteşti,
măsura prevăzută de art.508 C.civ; răspunderea
civilă a părinţilor pentru faptele cauzatoare de
prejudiciu săvârşite de copiii lor etc. După cum s-a
subliniat în literatura juridică,sancţiunea civilă
specifică este decăderea din drepturile părinteşti. 4
Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu
privire la persoana copilului
93
Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte
persoane
Potrivit art. 399 C.civ., în mod excepţional,
instanţa de tutela poate hotărî plasamentul copilului
la o rudă sau la o altă familie sau persoana, cu
consimtamantul acestora, sau într-o instituţie de
ocrotire. Acestea exercita drepturile şi îndatoririle
care le revin părinţilor cu privire la persoana
copilului. Instanţa stabileşte dacă drepturile cu
privire la bunurile copilului se exercita de către
părinţi în comun sau de către unul dintre ei.
Decăderea din drepturile părinteşti
Aceasta sancţiune civilă este reglementată în art.
41-43 din Legea nr. 272/2004, precum şi în art.508
C.civ. Decăderea din drepturile părinteşti se dispune,
potrivit art.508 C.civ.,de instanţa de tutela,la cererea
autorităţii administraţiei publice cu atribuţii în
domeniul protecţiei copilului, dacă părintele pune în
pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin
rele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de
alcool sau stupefiante, prin purtare abuzivă, prin
neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti
ori prin atingerea gravă a interesului superior al
copilului. Aşadar, decăderea se poate lua deci
împotriva părinţilor numai pentru greşeli de o
anumită gravitate în exercitarea ori îndeplinirea
îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana
copilului, nu însă şi cu privire la bunurile acestora.
Textul legal se referă atât la părintele firesc, din
căsătorie sau din afara căsătoriei, cât şi la parintele
adoptiv, aşa cum prevede art.472 C.civ.
Răspunderea civilă a părinţilor pentru
faptele ilicite ale copiilor
În anumite împrejurări, legiuitorul reglementează
94
răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta
altuia, respectiv răspunderea indirectă.
Una dintre aceste împrejurări vizează răspunderea
părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor
minori – art. 1372 alin.(1) C.civ.
Aşa cum s-a arătat în doctrină, cel care în temeiul
legii, al unui contract ori a unei hotărâri judecătoreşti
este obligat să supravegheze un minor sau o persoană
pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat
altuia de către aceste din urmă persoane,legea
instituind astfel o prezumţie de culpa împotriva
părinţilor, în cazul prejudiciilor cauzate de minori.
Nu are relevanţă în această materie dacă filiaţia
copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei,
iar în cazul adopţiei – cu efecte depline- răspunderea
revine parintilor, tutorelui, curatorului special sau
oricarei alte persoane care avea obligaţia de
supraveghere a minorului la momentul săvârşirii
faptei.
În ceea ce priveşte temeiul răspunderii parintelui
pentru fapta ilicită a copilului său, s-au exprimat, de-
a lungul timpului, mai multe opinii:
- părinţii răspund pentru lipsa de supraveghere a
copilului;
- părinţii răspund atât pentru lipsa de
supraveghere a copilului, cât şi pentru
neîndeplinirea obligaţiei de a-l educa;
- părinţii răspund atât pentru lipsa de
supraveghere a copilului, cât si pentru
neîndeplinirea obligaţiei de a creşte copilul,
aşa cum această obligaţie este definită şi care
cuprinde,printre altele, îndatorirea de educare,
aceea de învăţătură şi aceea de supraveghere.
Răspunderea contravenţională
95
Anumite fapte constituie contravenţii, fiind
sancţionate ca atare cu amendă. Contravenţiile pot fi
săvârşite de părinţi sau de copiii lor minori. În
situaţia în care se săvârşeşte o contravenţie de către
minor, acestuia i se va asigura asistenta juridică, în
condiţiile legii, iar instanţa va dispune citarea
părinţilor sau a reprezentantului legal al minorului.
Interzicerea drepturilor părinteşti
Interzicerea drepturilor părinteşti ca sancţiune
penală – prevăzută de art. 66-68 C. pen- se poate
înfăţişa ca o pedeapsă complementară, fie ca o
pedeapsă accesorie. Ca pedeapsa complementară,
interzicerea drepturilor părinteşti poate fi aplicată
dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea
sau amendă şi instanţa constata că, faţă de natură şi
gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi
persoana infractorului, aceasta pedeapsă este
necesară – art. 67 alin.(1) C.pen.
Abandonul de familie
Potrivit art. 378 C.pen., această infracţiune consta
în săvârşirea,de către cel care are obligaţia de
întreţinere,faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a
uneia din următoarele fapte:
- părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor,
expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
- neîndeplinirea cu rea - credinţa a obligaţiei de
întreţinere prevăzută de lege;
- neplata cu rea – credinţă,timp de 3 luni, a
pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească.
Fapta se sancţionează cu inchisore de la 6 luni la 3
ani sau cu amendă. Cu aceeaşi pedeapsă se
sancţionează neexecutarea,cu rea-credinţa, de către
cel condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin
96
hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor
îndreptăţite la întreţinere din partea victimei
infracţiunii. Împăcarea parţilor înlătura răspunderea
penală, pe motivul că aceasta oferă făptuitorului o
posibilitate de refacere a familiei, de a reveni asupra
conduitei sale şi de a-şi îndeplini obligaţia de
întreţinere
Relele tratamente aplicate minorului
Potrivit art. 197 C.pen., constituie infracţiunea de
rele tratamente aplicate minorului fapta părintelui
său a oricărei persoane în grija căreia se afla minorul,
de a aplica măsuri sau tratamente de orice fel care
pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică,
intelectuală sau morală a minorului. Trebuie
menţionat, ca din aceste puncte de vedere, faptele
care constituie infracţiune de rele tratamente aplicate
minorului au un grad de pericol social mai mare
decât cele care se sancţionează cu decăderea din
drepturile părinteşti ca sancţiune civila- art. 508
C.civ.
Nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea minorului
Art. 379 C.pen prvede că reţinerea de către un
părinte a copilului său minor, fără consimţământul
celuilalt părinte sau a persoanei căreia i-a fost
încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Cu
aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei
căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre
judecătorească spre creştere şi educare de a
împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinţi să
aibă legături personale cu minorul,în condiţiile
stabilite de părţi sau de către organul competent.
97
Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu
privire la bunurile copilului
Raspunderea civilă pentru rea administrare –
art.501 C.civ.
În calitate de administratori ai patrimoniului
copilului, părinţii răspund pentru pagube pricinuite
minorului prin culpa lor. Părinţii răspund pentru
orice fel de culpa în gestiunea bunurilor minorului,
fără a deosebi dacă este vorba de fapte comisive sau
omisive. Potrivit art. 501 C.civ., părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a administra bunurile copilului lor
minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice
civile ori de a-i încuviinţa aceste acte,după caz. După
împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercita
drepturile şi îşi executa obligatiile singur, în
condiţiile legii, însă numai cu încuviinţarea părinţilor
şi după caz, a instanţei de tutela.
Răspunderea penală pentru gestiunea
frauduloasă
Potrivit art.242 C.pen., constituie asemenea
infracţiune pricinuirea de pagube unei persoane, cu
ocazia administrării sau conservării bunurilor
acestuia, de către cel care are sau trebuie să aibă grija
administrării sau conservării acelor bunuri. Aşadar
părinţii, pot fi traşi la răspundere penală dacă au
pricinuit vreo pagubă, cu rea-credinţa, prin
neîndeplinirea obligaţiei de administrare sau
conservare a bunurilor copiilor lor ori prin
îndeplinirea ei defectuoasa. Iar dacă fapta a fost
săvârşită pentru a obţine un folos patrimonial,
gestiunea frauduloasă îmbraca forma agravata iar
pedeapsa este de la 2 la 7 ani.
98
Rapunderea părinţilor pentru pagubele cauzate
de copii lor minori
Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor
minori este reglementată în art. 1372 alin.(1) C.civ.,
care prevede ca cel care în temeiul legii, al unui
contract ori a unei hotărâri judecătoreşti este obligat
să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de
către aceste din urmă persoane.
EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEŞTI

În conformitate cu art. 35 din Legea nr. 272/2004,
copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi.
Părinţii au obligaţia să asigure copilului, de o
manieră corespunzătoare capacităţile în continuă
dezvoltare ale copilului, orientarea şi sfaturile
necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor
prevăzute de lege.
Drepturile şi îndatoririle privitoare la persoana şi
la bunurile copilului sunt recunoscute ambilor
părinţi, fireşti sau adoptivi, fără să deosebim după
cum aceştia sunt sau nu căsătoriţi între ei.
În concret, însă, exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea îndatoririlor de către cei doi părinţi
împreuna, concomitent şi în mod egal nu este
întotdeauna posibilă, uneori datorită unor cauze
obiective, alteori din considerente care îşi au originea
în dezarmonia relaţiilor dintre soţi ori a relaţiilor
dintre părinţi sau unul dintre aceştia şi minorul aflat
sub ocrotire
Exercitarea ocrotirii părinteşti de către ambii

părinţi
Prin definiţie, drepturile şi îndatoririle părinteşti
99
au caracter personal şi continuu, de la naşterea
copilului şi până la împlinirea vârstei majoratului sau
până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu
înainte de vârsta de 18 ani.
Pe fondul deplinei egalităţi în drepturi între
părinţi, măsurile de ocrotire a copilului se iau de
comun acord, în condiţii ideale, armonia din relaţiile
dintre soţi transferându-se asupra raporturilor dintre
părinţi şi copii, orice decizie urmărind asigurarea şi
promovarea intereselor copilului
În anumite situaţii, neînţelegerile dintre părinţi
privind măsurile ce trebuie luate în legătură cu
copilul se soluţionează de către instanţa de judecată.
Sunt de competenţa instanţei judecătoreşti
următoarele categorii de litigii:
-litigiile privind întinderea, felul şi modalităţile de
executare a obligaţiei de întreţinere a părinţilor
nedivorţaţi faţă de copilul minor. La soluţionarea
unui astfel de litigiu este obligatorie ascultarea
părţilor şi a autorităţii tutelare;
-litigiul părinţilor cu privire la încredinţarea
copilului minor cu ocazia divorţului;
-litigiul părinţilor în caz de divorţ, cu privire la
contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere
şi educare, învăţătură şi pregătire profesională a
copilului minor;
-litigiul între părinţii divorţaţi, referitor la modul
în care părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul va
păstra legătura cu acesta. Se va asculta şi în acest caz
autoritatea tutelară şi copilul dacă a împlinit 10 ani.
-litigiul dintre părinţi cu privire la stabilirea
locuinţei, copilului minor dacă părinţii nu locuiesc
împreună. Şi în acest caz va asculta autoritatea
tutelară şi copilul dacă a împlinit 10 ani.
100
Dacă se iveşte o contrarietate sau o concurenţă de
interese între minor şi părinţi, ocrotirea minorului se
va face prin curatelă5, care este un mijloc subsidiar şi
temporar de protecţie.
Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur

părinte
Principiul potrivit căruia drepturile şi îndatoririle
părinteşti revin în mod egal ambilor părinţi nu are o
aplicabilitate nelimitată.
Astfel autoritatea părintească poate fi exercitată
de un singur părinte nu numai atunci când exista
motive temeinice care îndreptăţesc instanţa de tutela
să dispună ca exerciţiul autorităţii părinteşti să revină
numai unuia dintre părinţi, ci şi în următoarele
situaţii
- în caz de deces al unuia dintre părinţi;
- în cazul declarării judecătoreşti a morţii unuia
dintre părinţi;
- în cazul aplicării sancţiunii decăderii părintelui
din drepturile părinteşti;
- în cazul punerii sub interdicţie a unui părinte;
- în cazul în care, din diferite motive, unul dintre
părinţi este în neputinţa de a-şi exprima voinţa (spre
exemplu, unul dintre părinţi a suferit un accident
cerebral, se afla în comă, suferă de o boală care îi
afectează discernamatul, însă nu este pus sub
interdicţie).
101
5. Care sunt drepturile și îndatoririle părintești

6. Cănd se aplica sancțiunea decăderii din drepturile părintești
1. Situaţiile în care sarcina înfăptuirii ocrotirii părinteşti revine unui

singur părinte sunt:
a) decesul unuia dintre părinţi;
b) decăderea din drepturi a unuia dintre părinţi;
c)punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi;
d) neputinţa, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi de a-şi manifesta
voinţa.
Decăderea din drepturile părinteşti este:

a) survine în urma divorţului în cazul părintelui căruia nu i s-a încredinţat
copilul minor;
b) este acea împrejurare în care fie părinţii exercită ocrotirea părintească în
mod neegal între ei, fie ocrotirea copilului este redistribuită între părinţi şi
persoana, familia sau instituţia la care minorul se află în plasament;
c) unica sancţiune specifică dreptului familiei, care poate fi pronunţată de
instanţa judecătorească pentru abuzuri sau neglijenţe grave ale părintelui, de
natură să pună în pericol dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau
socială a copilului;
d) este o măsură de protecţie specială

noului Cod Civil, curs universitar, Ed. Hamangiu, București, 2012
102
Ocrotirea minorului .Drepturile copilului.
7.1. Introducere
7.3.1. Ocrotirea minorului
7.3.2. .Drepturile copilului
7.4. Îndrumător pentru autoverificare
7.1. Introducere
Protecţia specială a copilului conform art. 50
din Legea 272/2004 reprezintă ansamblul măsurilor,
prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi
dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de
ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea
protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
acestora.
103
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii
de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare: care sunt

drepturile copilului
Cum se aplică dreptul la protecție şi asistenţă
specială copilului lipsit temporar sau definitiv de
mediul sau familial
Competenţele unităţii de învăţare: studenții vor

cunoște drepturile copilului în care se stipulează
dreptul la protecţie şi asistenţă specială copilului
lipsit temporar sau definitiv de mediul sau familial
instituind totodată obligaţia statelor părţi de a asigura
o protecţie alternativă.
Pentru unitatea de învățare, timpul alocat este de 4

ore.

7.3.1.
104
Măsurile de protecţie specială a copilului
sunt: plasamentul, plasamentul în regim de
urgenţă şi supravegherea specializată;
a. Plasamentul copilului constituie o măsură
de protecţie specială, având caracter temporar, care
poate fi dispusă, în condiţiile Legii nr. 272/2004,
după caz, la: o persoană sau familie, un asistent
maternal, sau serviciu de tip rezidenţial, licenţiat în
condiţiile legii
Persoana sau familia care primeşte un copil în
plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să
fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile
morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
Asistentul maternal este persoana fizică,
atestată în condiţiile H. G. nr. 679/2003, şi care
asigură prin activitatea pe care o desfăsoară la
domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea,
necesară dezvoltării armonioase a copiiilor pe care îi
primeşte în plasament sau încredinţare. Plasamentul
copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi
dispus numai la familia extinsă sau substitutivă,
plasamentul acestuia într-un serviciu de tip
rezidenţial fiind interzis. Prin excepţie, se poate
dispune plasamentul într-un serviciu de tip
rezidenţial al unui copil mai mic de 2 ani, în situaţia
în care acesta prezintă handicapuri grave, cu
dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial
specializate.
La alegerea şi stabilirea măsurii de plasament
se vor urmări următoarele principii:
1 plasarea copilului, cu prioritate, la familia
extinsă sau la familia substitutivă
105
2 menţinerea fraţilor împreună
3 facilitarea exercitării de către părinţi a
dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura
cu acesta.
Potrivit art. 61 din Legea nr. 272/2004 măsura
plasamentului se stabileşte de către:
1. Comisia pentru protecţia copilului, care
stabileşte măsura plasamentului în situaţia în care
există acordul părinţilor, iar copilul se găseşte în
următoarele situaţii:
a) copilul care, în vederea protejării intereselor
sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive
neimputabile acestora;
b) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală şi care nu răspunde penal.
2. Instanţa judecătorească, va stabili măsura
plasamentului la cererea Direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului, după cum
urmează:
a) dacă se impune înlocuirea plasamentului în
regim de urgenţă dispus de către Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului pentru copilul
ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi
din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a
aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti,sunt puşi sub interdicţie, ori declaraţi
judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi
instituită tutela, precum şi în situaţia copilului abuzat
sau neglijat precum şi în cazul copilului găsit sau
abandonat de către mamă în unităţi sanitare
b) în situaţia copilului care, în vederea
protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora şi a
copilului care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
106
penală şi care răspunde penal, atunci când nu există
acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre
părinţi, pentru instituirea acestei măsuri.
Când măsura plasamentului a fost dispusă de
către comisia pentru protecţia copilului drepturile şi
obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată
durata acesteia, deoarece decăderea totală sau
parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti se poate
dispune numai de către instanţa de judecată.
Atunci când măsura plasamentului a fost
dispusă de către instanţa de judecată drepturile şi
obligaţiile părinteşti în situaţia copilului pentru care
nu a putut fi instituită tutela sunt exercitate şi,
respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului
judeţean, respectiv de către primarul sectorului
municipiului Bucureşti.
Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti,
precum şi cei cărora li s-a aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de
a consimţi la adopţia copilului lor aşa cum de altfel
se prevede şi în art.din Legea 273/2004 privind
regimul juridic al adopţiei.
Comisia pentru protecţia copilului sau, după
caz, instanţa care a dispus plasamentul copilului va
stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei
lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia, în
condiţiile stabilite de Codul familiei. Evident, vor fi
incidente dispoziţiile art. 94 alin. 3 C. fam. Care
stabilesc cotele procentuale din câştigul din muncă
pe care părinţii le datorează pentru întreţinerea
copilului, adică 1/4 pentru un copil, 1/3 pentru doi
copii şi 1/2 pentru trei sau mai multi copii.
În mod firesc pe toată durata plasamentului,
domiciliul copilului se află, după caz, la persoana,
107
familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip
rezidenţial care îl are în îngrijire.
b. Plasamentul în regim de urgenţă
Plasamentul copilului în regim de urgenţă este
o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar,
care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau
neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau a
celui abandonat în unităţi sanitare.
Această măsură de urgenţă cu caracter
temporar este determinată de situaţiile de pericol
grav şi iminent pentru copilul în cauză, care impune
luarea unor măsuri de urgenţă precum şi o procedură
rapidă din partea autorităţilor.
Persoana sau familia care primeşte un copil în
plasament în regim de urgenţă trebuie să aibă
domiciliul în România şi să fie evaluată de către
direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile
materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a
primi un copil în plasament în regim de urgenţă.
Plasamentul în regim de urgenţă al copilului
care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus
numai la familia extinsă sau substitutivă, fiind
interzis plasamentul acestuia într-un serviciu de tip
rezidenţial. Totuşi cu titlu de excepţie, se poate
dispune plasamentul în regim de urgenţă într-un
serviciu de tip rezidenţial al copilului mai mic de 2
ani, în situaţia în care acesta prezintă handicapuri
grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip
rezidenţial specializate.
La stabilirea măsurii de plasament în regim de
urgenţă se va urmări:
1. plasarea copilului, cu prioritate, la familia
extinsă sau la familia substitutivă ;
108
2. menţinerea fraţilor împreună ;
3. facilitarea exercitării de către părinţi a
dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura
cu acesta. Dacă printre drepturile copilului se numără
dreptul acestuia de a menţine relaţii personale şi
contacte directe cu părinţii, rudele sau cu alte
persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de
ataşament cu atât mai firesc apare dreptul copilul
care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre
aceştia, printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are
dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte
directe cu aceştia.
Instanţa judecătorească, luând în considerare,
cu prioritate, interesul superior al copilului, poate
limita exercitarea acestui drept, dacă există motive
temeinice de natura a periclita dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală sau socială a copilului
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se
stabileşte de către :
1. Directorul direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului din unitatea
administrativ-teritorială în care se găseşte copilul
găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţi
sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în
care nu se întâmpină opoziţie din partea
reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a
persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură
protecţia copilului respectiv.
2. Instanţa judecatorească în situaţia în care
reprezentanţii persoanelor juridice, precum şi
persoanele fizice care au în îngrijire sau asigură
protecţia unui copil refuză sau împiedică în orice
mod efectuarea verificărilor de către reprezentanţii
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
109
copilului, iar aceştia stabilesc că există motive
temeinice care să susţină existenţa unei situaţii de
pericol iminent pentru copil, datorată abuzului şi
neglijării, direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului sesizează instanţa judecătorească,
solicitând emiterea unei ordonanţe preşedinţiale de
plasare a copilului în regim de urgenţă la o persoană,
la o familie, la un asistent maternal sau într-un
serviciu de tip rezidenţial.
În situaţia plasamentului în regim de urgenţă
dispus de către direcţia generală de asistenţă socială
şi protecţia copilului, aceasta este obligată să
sesizeze instanţa judecătorească în termen de 48 de
ore de la data la care a dispus această măsură.
Instanţa judecătorească va analiza motivele
care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi
se va pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea
plasamentului în regim de urgenţă sau la înlocuirea
acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei
ori cu privire la reintegrarea copilului În familia sa
instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la
exercitarea drepturilor părinteşti.
Atunci când plasamentul în regim de urgenţă
este dispus de către instanţa judecătorească, aceasta
se va pronunţa, la sesizarea direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la:
înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu
măsura plasamentului; decăderea totală sau parţială
din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu
privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
Pe toată durata plasamentului în regim de
urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor
părinteşti, până când instanţa judecătorească va
110
decide cu privire la menţinerea sau la înlocuirea
acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi
obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului
sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către
persoana, familia, asistentul maternal sau de către
şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit
copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele
privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi,
respectiv, sunt îndeplinite de către preşedintele
consiliului judeţean, respectiv de către primarul
sectorului municipiului Bucureşti.
Pe toată durata plasamentului, domiciliul
copilului se află, după caz, la persoana, familia,
asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial
care îl are în îngrijire.
c. Supravegherea specializată
Această măsură de supraveghere specializată
se dispune în condiţiile prezentei legi faţă de copilul
care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde
penal.
Măsura supravegherii specializate se dispune
de către :
1. Comisia pentru protecţia copilului pentru
situaţiile în care există acordul părinţilor sau al
reprezentantului legal.
2. Instanţei judecătoreşti în lipsa acestui
accord
Comisia pentru protecţia copilului sau instanţa
de judecată pentru copii care au săvărşit o faptă dar
care nu răspund penal pot dispune la alegere fie
măsura plasamentului sau supravegherea specializată
având în vedere condiţiile care au favorizat
săvărşirea faptei, gradul de pericol social al faptei,
111
mediul în care a crescut copilul, riscul săvărşirii din
nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea
penală,
Măsura supravegherii specializate constă în
menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia
respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi :
1. frecventarea cursurilor şcolare :
2. utilizarea unor servicii de îngrijire de zi ;
3. urmarea unor tratamente medicale,
consiliere sau psihoterapie ;
4. interzicerea de a frecventa anumite locuri
sau de a avea legături cu anumite persoane.
Considerăm necesar a specifica faptul că
supravegherea specializată nu trebuie confundată cu
măsura educativă a libertăţii sub supraveghere ori cu
măsura libertăţii sub supraveghere severă prevăzute
de art. 115 lit. b şi c şi de art. 117, respectiv de art.
118 C. pen. Supravegherea specializată este aşadar o
măsură de protecţie specială prevăzută de Legea
272/2004 pe când măsurile libertăţii sub
supraveghere sunt măsuri educative prevăzute de C.
pen.
11. Monitorizarea aplicării măsurilor de
protecţie specială
Aceste măsuri de protecţie specială au caracter
temporar, şi ca atare dacă împrejurările care au stat la
baza stabilirii acestora s-au modificat sau au încetat,
organele abilitate sunt obligate să dispună, după caz,
înlocuirea lor sau încetarea acestora.
Astfel, Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului verifică trimestrial împrejurările
care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie
specială. Dacă constată că aceste împrejurări s-au
schimbat, direcţia generală de asistenţă socială şi
112
protecţia copilului este obligată să sesizeze de îndată
organele care au luat măsura respectiv Comisia
pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa
judecătorească în vederea modificării sau, după caz,
a încetării măsurii.
Acest drept de sesiza faptul că împrejurările
care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie s-
au modificat ori au încetat, aparţine şi părinţilor sau
altui reprezentant legal al copilului, precum şi
copilului. Acest drept credem că îl are şi procurorul,
demersul său înscriindu-se în rolul general prevăzut
pentru Ministerul Public de art. 131 alin. 1 din
Constituţie, adică acela de a reprezenta interesele
generale ale societăţii, de a apăra ordinea de drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului sau, după caz, organismul privat
autorizat are obligaţia de a urmări modul în care sunt
puse în aplicare măsurile de protecţie specială,
dezvoltarea şi îngrijirea copilului pe perioada
aplicării măsurii. În acest scop direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului sau, după caz,
organismul privat autorizat va întocmi, trimestrial
sau ori de câte ori apare o situaţie care impune acest
lucru, rapoarte privitoare la evoluţia dezvoltării
fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a
copilului şi a modului în care acesta este îngrijit.
Dacă se constată, pe baza acestui raport, necesitatea
modificării sau, după caz, a încetării măsurii, direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru
protecţia copilului sau, după caz, instanţa
judecătorească.
La încetarea măsurilor de protecţie specială
113
prin reintegrarea copilului în familia sa, serviciul
public de asistenţă socială, organizat la nivelul
municipiilor şi oraşelor, persoanele cu atribuţii de
asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor
locale comunale, precum şi direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului, în cazul
sectoarelor municipiului Bucureşti, de la domiciliul
sau, după caz, de la reşedinţa părinţilor au obligaţia
de a urmări evoluţia dezvoltării copilului, precum şi
modul în care părinţii îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplinesc obligaţiile cu privire la copil. În acest
scop, vor întocmi rapoarte lunare pe o perioadă de
minimum 3 luni.
11. Dreptul copilului faţă de care a fost
luată o măsură de protecţie specială de a menţine
relaţii cu alte persoane
Copilul faţă de care a fost luată o măsură de
protecţie specială are dreptul de a menţine relaţii cu
alte persoane, dacă acestea nu au o influenţă negativă
asupra dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale,
morale sau sociale.
Conform art.16 din aceeaşi Lege 272/2004
printre drepturile copilului este şi acela ca în
condiţiile în care a fost separat de ambii părinţi sau
de unul dintre aceştia, printr-o măsură dispusă în
condiţiile legii are dreptul de a menţine relaţii
personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu
excepţia situaţiei în care acest lucru contravine
interesului superior al copilului.
Instanţa judecătorească, luând în considerare,
cu prioritate, interesul superior al copilului, poate
limita exercitarea acestui drept, dacă există motive
temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică,
mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
114
In sensul prezentei Legi, relaţiile personale se
pot realiza prin: întâlniri ale copilului cu părintele ori
cu alta persoană care are, poate avea relaţii personale
cu acesta precum şi vizitarea copilului la domiciliul
acestuia. Menţinerea corespondenţei ori altă formă
de comunicare cu copilul şi transmiterea de
informaţii acestuia cu privire la părintele ori alte
persoane care au, dreptul de a menţine relaţii
personale cu copilul, transmiterea de informaţii
referitoare la copil, inclusiv fotografii recente,
evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau alte
persoane care au dreptul de a menţine relaţii
personale cu copilul.
Drepturile copilului
Drepturile copilului sunt reglementate în

Capitolul II din Legea nr. 272/2004 şi sunt împărţite
în patru secţiuni: drepturile şi libertăţile civile;
mediul familial şi îngrijirea alternativă; sănătatea şi
bunăstarea copilului; dreptul la educaţie, activităţi
recreative şi culturale.
I. Drepturi şi libertăţi civile
1. Dreptul copilului la stabilirea şi păstrarea
identităţii sale Atât în Convenţia cu privire la
drepturile copilului, cât şi în art. 8 alin. 1 al Legii
272/2004 se consacră: “dreptul copilului de a fi
înregistrat imediat după naştere şi de a avea de la
această dată dreptul la un nume, dreptul de a
dobândi o cetăţenie şi, în măsura posibilului, de a-şi
cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat
de către aceştia”.
a. Dreptul copilului de a fi înregistrat
imediat după naştere
b. Dreptul copilului la nume
115
c. Dreptul copilului la cetăţenie
d. Dreptul copilului la domiciliu
2. Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale
şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu
alte persoane faţă de care a dezvoltat legături de
ataşament
3. Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de
a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi
cu alte persoane alături de care el s-a bucurat de
viaţa de familie
4. Copilul care a fost separat de ambii părinţi sau
de unul dintre aceştia, printr-o măsură dispusă în
condiţiile legii, are dreptul de a menţine relaţii
personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu
excepţia situaţiei în care acest lucru contravine
interesului superior al copilului
5. Dreptul copilului de a menţine relaţii cu părinţii
care locuiesc în state diferite
6. Dreptul copiilor români la protecţie şi repatriere
atunci când sunt aflaţi în străinătate neînsoţiţi de
părinţi sau de un alt reprezentant legal
7. Dreptul copilul la protejarea imaginii sale
publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale
8. Dreptul copilului la libertate de exprimare
9. Dreptul copilul capabil de discernământ de a-şi
exprima liber opinia sa asupra oricărei probleme
care îl priveşte
10. Dreptul copilul la libertatea de gândire, de
conştiinţă şi religie
11. Dreptul copilului la libertatea de asociere, în
structuri formale şi informale, precum şi dreptul la
libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute
de lege
12. Dreptul copilului aparţinând unei minorităţi
116
naţionale, etnice, religioase sau lingvistice, la viaţă
culturală proprie, la declararea apartenenţei sale
etnice, religioase, la practicarea propriei sale
religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie
în comun cu alţi membri ai comunităţii din care
face parte
13. Dreptul copilului la respectarea personalităţii şi
individualităţii sale şi de a nu fi supus pedepselor
fizice sau altor tratamente umilitoare ori
degradante
14. Dreptul copilului de a depune singur plângeri
referitoare la încălcarea drepturilor sale
fundamentale
II Dreptul la mediul familial şi îngrijirea
alternativă
1. Dreptul copilului să crească alături de părinţii
săi
2. Dreptul copilului de a fi crescut de ambii părinţi,
care sunt responsabili în mod egal pentru creşterea
copiilor lor
3. Dreptul copilului să fie crescut în condiţii care să
permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală,
morală şi socială
4. Dreptul copilului de a nu fi separat de părinţii
săi, sau de unul dintre ei, împotriva voinţei lor
5. Dreptul copilului care este, temporar sau
definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care,
în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi
lăsat în grija acestora, la protecţie alternativă
III Dreptul la sănătatea şi bunăstarea copilului

1. Dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună
stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a
beneficia de serviciile medicale şi de recuperare
117
necesare pentru asigurarea realizării efective a
acestui drept
2. Dreptul copilului de a beneficia de un nivel de
trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală,
spirituală, morală şi socială
3. Dreptul copilului de a beneficia de asistenţă
socială şi de asigurări sociale
4. Dreptul copilului cu handicap la îngrijire
specială, adaptată nevoilor sale
IV Dreptul copilului la educaţie, activităţi

recreative şi culturale
1. Dreptul copilului de a primi o educaţie care să îi
permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a
aptitudinilor şi personalităţii sale
2. Dreptul copilului de a fi tratat cu respect
3. Dreptul copilului la odihnă şi vacanţă
Cuvinte cheie
Plasament, plasament în regim de urgență, drepturile copilului
118
1.Dreptul copilului faţă de care a fost luată o măsură de protecţie
specială de a menţine relaţii cu alte persoane.
2. Plasamentul în regim de urgență
3. Care sunt Drepturile copilului
Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
părinţilor săi:
a) este documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor
şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale
a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat
de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp
posibil;
b) este ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi
dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi
sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în
grija acestora;
c) este documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor şi
a prestaţiilor, pe baza evaluării psihosociale a copilului şi a familiei, în
vederea prevenirii separării copilului de familia sa;
d) reuneşte dispoziţiile legale referitoare la ocrotirea unui minor de către o
altă persoană decât părinţii săi, sub supravegherea autorităţii tutelare.
Plasamentul în regimul de urgenţă se impune în situaţia:
a) copilului ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul

drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi,
când nu a putut fi instituită tutela
b) copilului abuzat sau neglijat;
c) copilului care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în
grija părinţilor din motive neimputabile acestora
d) copilului găsit sau abandonat în unităţile sanitare.
119
1.Emese Florian Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația Editura:

C.H. Beck, 2016.
2.Maria Banciu; Adrian Alexandru Banciu, Dreptul familiei, Conform Noului Cod Civil,
Editura Hamangiu, București, 2012.
3.Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţ. a 7a, Editura. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012.
4.Marieta Avram, Drept Civil. Familia, Editura, Hamangiu, Bucureşti, 2013.
5.Iulian Maftei, Teodor Bodoaşcă, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei Editura:
Universul Juridic, 2013.
6.Legislatie : Codul Civil , Legea 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, republicată în 2014 Legea 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei,
republicată în 2016.
120
121

4.dreptul Familiei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4.dreptul Familiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

Lect.univ.dr. Sorina Drăgan

Materialul de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului cursului de

C1. Descrierea conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor

CT2 Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de

Noțiuni introductive privind familia. Logodna.

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Noțiuni introductive

Definiţia dreptului familiei. Dreptul familiei

Interferenţe cu alte ramuri de drept. Cadrul

 persoana să nu fie logodită;

1.3.4. Încheierea căsătoriei

Termenul de „căsătorie” are în dreptul nostru un

Condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie.

1.3.4. Efectele căsătoriei

Căsătoria generează între membrii familiei o

Efectele căsătoriei în ce priveşte relaţiile personale

1.3.5. Convenția matrimonială .

Convenţia matrimonială – contractul soţilor care

.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Autorizarea pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta

1. Marieta Avram, Laura Marina Andrei, Instituția familiei în Noul Cod

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Obiectivele specifice unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum

– Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea Regimurile matrimoniale de

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Regimul comunităţii legale

Articolul 339 noul C. civ. instituie regula

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

2.3.2. Regimul matrimonial al separaţiei de

Regimul separaţiei de bunuri este, comparativ cu

2.3.3. Regimul matrimonial al comunităţii

În temeiul principiului libertăţii alegerii regimului

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecăruia dintre

Desființarea și încetarea căsătoriei. Desfacerea căsătoriei.

Timpul alocat unităţii de învățare:

Conţinutul unităţii de învăţare

Cazuri de nulitate absolută a căsătoriei:

Divorţul ca mijloc de desfacere a căsătoriei

DIVORŢUL PRIN ACORDUL SOŢILOR

Divorţul prin acordul soţilor se poate face pe

DIVORŢUL DIN CAUZA STĂRII DE

Efectele divorţului cu privire la raporturile

EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA

1 Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii

.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Diferența între nulitatea căsătoriei și

Pentru a se putea solicita o prestaţie

Ca efect al divorţului, în raporturile dintre foştii

4.1. Introducere În cadrul unei familii, membrii

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii

Competenţele unităţii de învăţare: Dintre efectele pe

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare, timpul alocat este de 6

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Gradul de rudenie se stabileşte în felul următor:

Noţiunea afinităţii -ca fiind legătura dintre un soţ şi

FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ