UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT SIMION BĂRNUȚIU

ANUL IV

DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

1
 1. DOMENIUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT

 Reprezintă instituțiile juridice care alcătuiesc această ramură a

dreptului și care reprezintă principalele materii de studiu ale
disciplinei drept internațional privat.

Instituțiile care formează domeniul dreptului internațional privat :

a) conflictul de legi;
b) conflictul de jurisdicții;
c) condiția juridică a străinului;
d) cetățenia.

Conflictul de legi.
 Reprezintă situația în care un raport juridic cu element de
extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai
multe legi aparținând unor sisteme de drept diferite.

De regulă, conflictul se naște între legea țării sesizată cu soluționarea

litigiului și legea străină, atrasă de elementul de extraneitate.
Exemplu: dacă o instanță judecătorească din România este învestită cu
o cerere de desfacere a căsătoriei dintre un cetățean român și un cetățean
spaniol, cu reședința obișnuită comună în țara noastră, se pune problema
după ce lege se soluționează procesul de divorț.
Astfel, conflictul de legi nu apare în momentul ivirii unui litigiu în
legătură cu acel raport juridic, ci chiar în momentul nașterii raportului
juridic de drept internațional privat.
Conflictul de legi se soluționează în raport de norma conflictuală a
forului.

Conflictul de jurisdicții.
 Reprezintă situația în care un litigiu de drept internațional privat
este susceptibil de a fi soluționat de două sau mai multe instanțe
(judecătorești sau arbitrale) aparținând unor state diferite, după
norme procedurale proprii.

2
 Raportul juridic cu element de extraneitate generează următoarele
aspecte de natură procedurală:

a) Competența jurisdicțională în dreptul internațional privat:

În calitate de stat membru al U.E, României îi sunt aplicabile
regulamentele adoptate de Consiliul Uniunii Europene, cum ar fi:
regulamentul privind competența judiciară în recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, competența judiciară
în recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie
matrimonială și în răspunderea părinților, etc.

b) Procedura aplicabilă în procesul de drept internațional privat.

c) Eficacitatea hotărârilor străine.

Conflictul de jurisdicții se soluționează după norma juridică aparținând
sistemului de drept al instanței sesizate cu soluționarea litigiului. Acest lucru
înseamnă că instanța învestită cu judecarea unui litigiu de drept internațional
privat va verifica în raport cu legea proprie dacă este abilitată să soluționeze
acel proces. Dacă va constata că este competentă, va aplica normele
procedurale din legea națională cu privire la aspectele procesului.

Condiția juridică a străinului:

 Reprezintă ansamblul normelor juridice referitoare la drepturile
și obligațiile străinului (persoană fizică sau juridică) într-o
anumită țară.
Condiția juridică a străinului nu se confundă cu capacitatea juridică a
străinului.
Astfel, condiția juridică a străinului este stabilită de legea statului în
care acesta se găsește sau cu jurisdicția căruia are legătură. Ea este
determinată prin norme juridice materiale ce aparțin fie dreptului intern, fie
din izvoare internaționale.

Cetățenia:
 Reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează
legătura politico-juridică dintre o persoană fizică și un stat, în
temeiul căreia persoana fizică, în calitate de cetățean, este

3
 titularul anumitor drepturi și obligații , care constituie condiția
sa juridică.
Raporturile astfel stabilite, reprezintă apartenența persoanei fizice la un
anumit stat.

2. ELEMENTUL DE EXTRANEITATE

 Reprezintă o împrejurare de fapt care apare în legătură cu unul

sau mai multe dintre elementele de structură ale raportului
juridic și care are aptitudinea de a aduce în discuție posibilitatea
aplicării legii străine.
El constituie principalul factor de diferențiere a raporturilor juridice de
drept internațional privat și raporturile juridice interne.
Elementul de extraneitate cuprinde următoarele elemente:
- din punct de vedere structural:
-subiectele, adică părțile , persoane fizice sau juridice între care se stabilește
raportul juridic;
-conținutul, adică drepturile subiective și obligațiile corelative acestora pe
care le generează acel raport juridic;
-obiectul, adică conduita subiectului pasiv (acțiune sau inacțiune), un bun
mobil;

- din punct de vedere al subiectelor raportului juridic, pot fi elemente de

extraneitate:
-pentru persoanele fizice – cetățenia, domiciliul, reședința și reședința
obișnuită, în anumite sisteme de drept și religia;
-pentru persoanele juridice – naționalitatea, sediul, reședința obișnuită, locul
de înmatriculare, fondul de comerț, etc.

Pot constitui element de extraneitate de exemplu:

- locul încheierii actului juridic
- locul încheierii înscrisului constatator
- locul executării actului juridic sau locul unde urmează să-și producă
efectele un act juridic

4
 - locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudiciu
- locul producerii prejudiciului, când acesta diferă de locul delictului.

Referitor la bunuri, constituie element de extraneitate locul situării în

străinătate a bunului, sau în cazul bunurilor ambasadelor, chiar dacă mobilele
sau imobilele se află în țara forului , se aplică legea străină.

Raporturi juridice cu elemente de extraneitate care nu pot fi obiect al

dreptului internațional privat:
-drept administrativ, drept financiar, drept penal, drept procesual
penal, drept internațional public.

3. CĂSĂTORIA ȘI DIVORȚUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

PRIVAT

Relațiile de familie rezultă din căsătorie , din rudenia firească și din

adopție. De regulă relațiile de familie sunt cârmuite de legea națională – lex
patriae.
Dacă persoana are două sau mai multe cetățenii, atunci se aplică legea
aceluia dintre state a cărui cetățenie o are și de care este cel mai strâns legată,
în special prin reședința sa obișnuită.
În cazul apatrizilor, trimitere la legea națională este înțeleasă ca fiind
făcută la legea statului unde are reședința obișnuită.

LEGEA APLICABILĂ ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI:

Conform codului civil logodna reprezintă promisiunea reciprocă dea
încheia căsătoria.

Condiții de fond pentru încheierea logodnei:

- vârsta necesară pentru încheierea logodnei;
- diferența de sex;
- consimțământul la logodnă;
- inexistența stării civile de persoană căsătorită sau de persoană logodită;
- inexistența rudeniei firești;

5
 - inexistența rudeniei civile;
- inexistența tutelei;
- inexistența alienației mintale sau a debilității mintale.

Efectele logodnei:
Între logodnici există o serie de drepturi și îndatoriri personale, cum ar
fi:
- decizia comună în ce privește proiectata lor căsătorie;
- respect, fidelitate, sprijin moral și reciproc;
- dreptul de alegere al regimului matrimonial aplicabil din momentul
încheierii căsătoriei;
- dreptul de a-și face daruri și de a primi daruri de la terți;
- sprijin material reciproc.

Ruperea logodnei:
Poate interveni prin acordul de voință al părților sau printr-un act
unilateral. În cazul actului unilateral, logodna se poate rupe din motive
întemeiate sau din motive neîntemeiate. Stabilirea temeiniciei motivelor
ruperii logodnei prezintă importanță din perspectiva acțiunii în despăgubiri
pentu prejudiciile cauzate. Ruperea logodnei are drept consecință principală
încetarea drepturilor și obligațiilor născute din actul logodnei.
Din punctul de vedere al efectelor patrimoniale, ruperea logodnei
conduce la restituirea darurilor și angajarea răspunderii pentru ruperea
abuzivă a logodnei.

Determinarea legii aplicabile logodnei:

Condițiile de fond pentru încheierea logodnei sunt cârmuite de legea
națională a fiecăruia dintre viitorii soți la data încheierii logodnei.
Dacă logodnicul are două sau mai multe cetățenii, se aplică legea
aceluia dintre state a cărei cetățenie o are și de care este cel mai strâns legată.
În cazul refugiaților sau al apatrizilor, se consideră a fi legea națională de la
locul unde acesta își are reședința obișnuită.
În cazul ruperii logodnei se aplică:
-legea reședinței obișnuite comune a viitorilor soți;
-legea națională comună a logodnicilor;
-legea română dacă nu există lege națională comună.

6
Legea aplicabilă condițiilor încheierii căsătoriei:
Sunt condiții de fond pentru încheierea căsătoriei:
- vârsta matrimonială
- diferența de sex
- consimțământul la căsătorie
- inexistența stării civile de persoană căsătorită
- inexistența rudeniei firești
- inexistența rudeniei civile
- inexistența tutelei
- inexistența alienației mintale ori a debilității mintale
- aprobarea prealabilă a conducătorului instituției în care este angajat
preotul militar.

Formalitățile pentru încheierea căsătoriei:

1. formalități premergătoare încheierii căsătoriei (comunicarea
reciprocă a stării sănătății, declarația de căsătorie, opoziția la
căsătorie);
2. formalitățile încheierii căsătoriei (locul și tipul încheierii
căsătoriei, persoana care încheie căsătoria, martorii la căsătorie,
celebrarea căsătoriei).
Ulterior încheierii căsătoriei se derulează o serie de operațiuni privind
înregistrarea căsătoriei, regimul matrimonial, eliberarea sau anularea unor
acte.

Legea aplicabilă condițiilor de fond ale căsătoriei:

Condițiile de fond sunt determinate de legea națională a fiecăruia
dintre viitorii soți în momentul celebrării căsătoriei.
În cazul soților care au cetățenie comună, nu se ridică probleme,
deoarece se aplică legea națională a celor doi.
Căsătoria încheiată în România de doi cetățeni străini cu aceeași
cetățenie va fi guvernată de legea lor națională în ce privește condițiile de
fond.
În situația apatrizilor, se aplică legea națională a statului unde își au
reședința obișnuită.
În privința căsătoriilor mixte, în care soții au cetățenii diferite, regula
este că se impune aplicarea distributivă a legilor naționale, în ce privește
condițiile de fond.

7
 Domeniul legii aplicabilecondițiilor de fond ale căsătoriei:
Legea aplicabilă a condițiilor de fond ale căsătoriei se referă la:
1. Stabilirea condițiilor de fond
2. eventualele dispense
3. viciile de consimțământ
4. efectele condițiilor de fond, etc.

Probleme deosebite se întâlnesc în cazul: diferenței de sex, consimțământ,

vârstei minime, impedimente rezultând din rudenie, afinitate, tutelă,
bigamie, alienație mintală.

În ce privește diferența de sex – majoritatea statelor impun această

condiție de fond pentru încheierea valabilă a căsătoriei.
Având în vedere concepția tradiționalistă asupra familiei, ordinea
publică în dreptul internațional privat român se opune încheierii pe teritoriul
României a unei căsătorii între cetățenii străini sau un cetățean străin și unul
român de același sex, chiar dacă legea națională a străinului îi permite acest
lucru. De asemenea, se opune și recunoașterii parteneriatelor civile dintre
persoanele de același sex încheiate în străinătate.

Referitor la consimțământ – dreptul român nu acceptă aplicarea legii

naționale străine.

În ce privește vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei – în România

vârsta minimă este de 18 ani. Penru motive temeinice, minorul care a
împlinit 16 anise poate căsători în temeiul unui aviz medical , cu
încuviințarea părinților sau a tutorelui. Soluția se întemeiază pe necesitatea
exprimării unui consimțământ suficient de conștient și responsabil, având în
vedere seriozitatea problemei căsătoriei.

În ce privește impedimentele rezultate din rudenie și din afinitate – se

menține interdicția căsătoriei între rudele în linie directă, indiferent de
gradul de rudenie, precum și între rudele în linie colaterală, până la gradul IV
inclusiv. Este oprită căsătoria și între rudele din adopție în aceleași condiții ca
și între rudele firești. Dacă unul din viitorii soți este cetățean străin și
căsătoria se încheie în România, codul civil prevede clar că va fi înlăturat

8
impedimentul la căsătorie prevăzut de legea străină aplicabilă, dacă acel
impediment este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie.

În legătură cu impedimentul rezultat din desfacerea unei căsătorii anterioare,

unele legislaţii interzic căsătoria unei persoane divorţate (musulmani) sau interzic
încheierea unei noi căsătorii într-un anumit termen, ca o sancţiune aplicabilă
soţului vinovat de divorţ.
Aşadar este considerat un impediment contrar ordinii publice de drept
internaţional privat român, întrucât restrânge libertatea de a încheia o căsătorie.
Această soluţie se va impune cu atât mai mult cu cât unul dintre soţi este cetăţean
român, iar căsătoria se încheie în România.

În ce priveşte impedimentul legat de existenţa unei căsătorii nedesfăcute a

unuia dintre viitorii soţi, dreptul comparat oferă soluţii diferite, ţinând de tradiţia
religioasă a popoarelor.
Statele de credinţă creştină au adoptat principiul monogamiei, interzicând
căsătoria în condiţiile în care există o altă căsătorie nedesfăcută a unuia dintre
viitorii soţi. În baza aceluiaşi principiu, statele respective au impus sancţiuni
penale a celor care se fac vinovaţi de bigamie.
O soluţie diametral opusă o au statele musulmane şi unele state din Africa,
cărora li se permite încheierea simultană a mai multor căsătorii de aceeaşi persoană,
ghidându-se după principiul poligamiei. Condiţia este ca bărbatul să poată întreţine
mai multe soţii din punct de vedere economic.Femeii, în timpul căsătoriei îi este
oferită posibilitatea de a-şi rezerva o clauză convenţională, ca în caz de bigamie,
prima soţie să fi informată despre noua căsătorie, iar ca soţul să nu se poată căsători
din nou fără acordul acesteia.
În cazul în care o femeie de cetăţenie română doreşte să se căsătorească în
România cu un cetăţean de religie musulmană, care este în acelaşi timp căsătorit în
propria ţară, legea naţională a cetăţeanului străin va fi înlăturată de la aplicare,
deoarece încalcă principiile de ordine publică al căsătoriei monogame în dreptul
român. Dacă încheierea căsătoriei a avut loc pe teritoriul unui stat musulman, iar
soţia cetăţean român solicită recunoaşterea acestei căsătorii, acestea vor putea fi
recunoscute ca drepturi dobândite în străinătate.

În ceea ce priveşte impedimentul la căsăstorie rezultat din alientaţie mintală,

prin care se interzice căsătoria acestora, în România este interzisă o asemenea
căsătorie, atâta timp cât cel în cauză nu are discernământul necesar alş faptelor sale.

9
 Legea aplicabilă formalităţilor căsătoriei:
În legătură cu formalităţile la încheierea căsătoriei, se aplică principiul locus
regit actum, forma căsătoriei fiind supusă legii statului pe teritoriul căruia se
celebrează.
Cetăţeanu român aflat în străinătate se poate căsători fie în faţa autorităţii
locale competente, fie în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular al
României sau a statului celuilalt viitor soţ.
În cazul în care căsătoria se încheie în faţa agentului diplomatic sau consular
al României, ea este supusă condiţiilor de formă ale legii române.
Căsătoria încheiată între cetăţeni români pe o navă sub pavilion românesc,
aflată în timpul unei călătorii în afara ţării, va fi suspusă legilor române, deoarece
comandantul navei este considerat de lege ca fiind ofiţer de stare civilă.

În general, în dreptul comparat este admis principiul că pentru condiţiile de

formă ale încheierii căsătoriei se aplică legea statului pe teritoriul căruia se
celebrează căsătoria.
În ce priveşte formele de celebrare ale căsătoriei, există diverse concepţii:
- în state precum Belgia, Olanda, Franţa… - căsătoria religioasă este
considerată o problemă de formă, privită ca o ceremonie privată, fără efecte.
- În alte state, precum Anglia, Portugalia, Haiti, Norvegia – căsătoria civilă sau
cea religioasă este lăsată la libera alegere;
- În statele musulmane, căsătoria este considerată ca o problemă de fond şi
reglementează căsătoria strict religioasă.

Organul competent să încheie căsătoria:

1.în cazul în care căsătoria se încheie între un cetăţean român şi un cetăţean străin,
încheierea căsătoriei este supusă legilor române; cei doi au posibilitatea să aleagă
organul local competent al statului celuilalt soţ (ofiţer se stare civilă ori personal
diplomatic al ambasadei);
2.dacă o căsătorie se încheie între viitorii soţi străini cu aceeaşi cetăţenie sau
cetăţenie diferită, opţiunea este între organul local competent sau funcţionarul
consular al oricăruia dintre cei doi soţi;

3.Pentru căsătoria încheiată în străinătate, se distinge între:

- cetăţenii au posibilitatea de a alege între organul local competent sau în faţa
agentului diplomatic al oricăruia dintre cei doi .

- formalităţile premergătoare încheierii căsătoriei (declaraţia căsătoriei,

publicaţia declarării căsătoriei, opoziţia la căsătorie).

10
 Când căsătoria se încheie pe teritoriul României, formalităţile prealabile
încheierii căsătoriei sunt cele prevăzute de legea română.
Când căsătoria se încheiere în străinătate , formlităţile prealabile încheierii
căsătoriei sunt reglementate de legea statului pe teritoriul căruia se celebrează
căsătoria.

- formalităţile privind încheierea căsatoriei (data, locul, localitatea

încheierii) :
 când căsătoria se încheiere în România, dar în faţa agentului diplomatic sau a
funcţionarului consular al viitorului soţ cetăţean străin, condiţiile de formă
sunt cele guvernate de regula auctor regit actum (legea sa naţională);
 când căsăstoria se încheie în străinătate, procedura propriu-zisă a încheierii
acesteia va fi cârmuită după locul celebrării căsătoriei.

Înregistrarea şi dovada căsătoriei:

Legea locului încheierii căsătoriei va reglementa şi proba căsătoriei.
Mijloacele de probă petnru dovedirea unui act juridic şi forţa probantă a înscrisului
constatator sunt cele prevăzute de legea convenită de părţi.

LEGEA APLICABILĂ NULITĂŢII CĂSĂTORIEI

Nulitatea căsătoriei este sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării

cerinţelor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei.

Cazuri de nulitate absolută a căsătoriei:

 căsătoria încheiată în cazul lipsei vârstei matrimoniale;
 căsătoria încheiată de o persoană care era deja căsătorită;
 căsătoria încheiată între rude în grad prohibit de lege;
 căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex;
 lipsa diferenţierii sexuale;
 lipsa consimţământului exprimat personal şi liber;
 căsătoria încheiată de alienatul mintal sau debilul mintal;
 lipsa solemnităţii celebrării căsătoriei;
 lipsa de publicitate;
 necompetenţa materială a ofiţerului de stare civilă;
 frauda la lege;
 căsătoria fictivă;
 căsătoria de convenienţă;

11
 Cazuri de nulitate relativă a căsătoriei:
 lipsa încuviinţărilor sau a autorizării în cazul căsătoriei minorului;
 vicierea consimţământului prin eroare, dol, violenţă;
 lipsa discernământului;
 încheierea căsătoriei între tutore şi minorul aflat în tutela sa.

Legea aplicabilă nulităţii căsătoriei:

Se aplică legea care reglementează cerinţele pentru încheierea căsătoriei,
respectiv:
1. nulitatea pentru încălcarea condiţiilor de fond este reglementată de legile
naţionale ale soţilor în vigoare la momentul celebrării căsătoriei; pentru
persoanele care au două sau mai multe cetăţenii se aplică legea aceluia dintre
state a cărui cetăţenie o au şi de care sunt cel mai strâns legate , în special
prin reşedinţa comună.
2. nulitatea pentru încălcarea condiţiilor de formă ese supusă legii statului pe
teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria sau a legii agentului diplomatic sau
funcţionarului consular care a instrumentat-o.

În cazul în care o căsătorie s-a încheiat în străinătate, indiferent de cetăţenia

soţilor, nulitatea acesteia pentru încălcarea consiţiilor de formă poate fi admisă în
România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută de legea română. Aşadar, o
atare hotărâre străină poate fi recunoscută în România numai sub condiţia dublei
reglementări a sancţiunii nulităţii.

Domeniul legii aplicabile nulităţii căsătoriei:

 cazurile de nulitate;
 felurile nulităţii;
 regimul juridic al nulităţii;
 efectele nulităţii;
 căsătoria putativă.

Nu intră în domeniul de aplicare a legii nulităţii căsătoriei, aspecte precum:

 Competenţa jurisdicţională – care este supusă legii forului;
 Procedura de judecată, care este supusă legii forului;
 Efectele căsătoriei putative cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii.

LEGEA APLICABILĂ A EFECTELOR CĂSĂTORIEI

12
 Efectele căsătoriei se referă la relaţiile personale dintre soţi, relaţiile
patrimoniale, capacitatea de exerciţiu a bărbatului sau a femeii care se căsătoresc
înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.

DETERMINAREA LEGII APLICABILE EFECTELOR GENERALE ALE

CĂSĂTORIEI – presupune luarea în considerare a situaţiei concrete în care se află
soţii din punct de vedere al reşedinţei obişnuite sau în lipsă, a cetăţeniei.
Situaţiile sunt:
 Soţii au aceeaşi reşedinţă obişnuită comună – caz în care se aplică legea
reşedinţei obişnuite comune a acestora;
 Soţii au reşedinţe obişnuite diferite, dar cetăţenia comună – caz în care se
aplică legea legea statului cetăţeniei comune;
 Soţii nu au reşedinţă obişnuită comună şi nici cetăţenie comună – caz în care
se applică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.

Domeniul legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei:

Sunt vizate următoarele aspecte:
o Efectele personale dintre soţi (obligaţiile personale, modificarea numelui,
etc);
o Efectele patrimoniale dintre soţi, precum şi dintre ei şi terţi pe care le
reglementează codul civil şi de la care soţii nu pot deroga;
o Efectele căsătoriei asupra capacităţii de exerciţiu a soţului minor.

Anumite aspecte nu sunt supuse legii aplicabile efectelor generale ale

căsătoriei:
1)capacitatea unei persoane de a se căsători înainte de majorat – este supusă
legii naţionale;
2)regimul juridic al bunurilor soţilor – pentru aspectele reale este supus legii
locului situării lor;
3)drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte
juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde aceasta este situată.

LEGEA APLICABILĂ REGIMULUI MATRIMONIAL

Regimul matrimonial este ansamblul normelor juridice care guvernează

raporturile patrimoniale dintre soţi, precum şi dintre aceştia şi terţi.
Regimurile matrimoniale reglementate de codul civil:
-regimul comunităţii legale;

13
-regimul separaţiei de bunuri;
-regimul comunităţii convenţionale.

Convenţia matrimonială: - este actul juridic de alegere, sau de modificare a

actului juridic matrimonial.

Determinarea legii aplicabile regimului matrimonial:

Legea aplicabilă este legea aleasă de soţi. Însă posibilitatea de alegere este
limitată în sensul că soţii au un drept de opţiune între următoarele legi:
1)Legea statului pe teritoriul căruia unul dintre soţi îşi are reşedinţa
obişnuită la data alegerii;
2)Legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
3)Legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după
celebrarea căsătoriei.

Alegerea legii aplicabile regimului matrimonial se face prin încheierea unei

convenţii care poate interveni fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie la momentul
căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.
Alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă şi constatată printr-un înscris
semnat şi datat de soţi sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele convenţiei
matrimoniale.
Condiţţile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile sunt cele
prevăzute de legea aleasă pentru a guverna regimul matrimonial, fie de legea
locului încheieri convenţiei.

Determinarea obiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial:

Dacă soţii nu au ales legea aplicabilă a regimului matrimonial, acesta este
supus legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei, adică legea reşedinţei
obişnuite comune, sau legea cetăţeniei comune sau legea statului pe teritoriul
căruia căsătoria a fost celebrată.

Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial:

Acesta reglementează anumite aspecte:
1. condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu
excepţia capacităţii care ţine de legea naţională;
2. admisibilitatea şi condiţiile de validitate a a convenţiei matrimoniale, cu
excepţia capacităţii care ţine de legea naţională;
3. limitele alegerii regimului matrimonial;
4. posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;

14
 5. conţiutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra
bunurilor precum şi regimul datoriilor soţilor;
6. încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind
împărţeala bunurilor comune;
7. condiţiile de fond cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale;
8. măsurile de publicitate şi opozabilitatea regimului matrimonial faţă de terţi.

Pentru a înlătura posibilitatea fraudării legii în materia efectelor căsătoriei,

dacă unul din soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită comună cetăţenia, legea veche
continuă să reglementeze efectele căsătoriei. Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa
obişnuită sau cetăţenia, având o nouă reşedinţă obişnuită comună sau o nouă
cetăţenie comună, se va aplica legea nouă comună a noii reşedinţe sau a cetăţeniei.

Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei:

În materie de divorţ, regula aplicabilă este aleasă de către părţi, de comun
acord. Această alegere prezintă şi unele limitări:
a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită
comună la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
b) legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţă
comună, dacă nici unul din ei nu mai locuieşte acolo şa data
convenţiei de alegere a legii aplicabile;
c) legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
d) legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
e) legea română.

O menţiune trebuie făcută aici, în sensul că dacă legea aleasă nu permite

divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în
cazul în care unul dintre soţi este la data cererii de divorţ cetăţean român sau are
reşedinţa obişnuită în România.
Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului se poate încheia sau
modifica cel mai târziu până la data sesizării autorităţii competente să pronunţe
divorţul. Ca excepţie, instanţa judecătorească poate să ia act de acordul soţilor cel
mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

Determinarea obiectivă a legii aplicabile divorţului:

În lipsa alegerii de către soţi, legea aplicabilă este în ordine:
o legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data
introducerii cererii de divorţ;

15
 o în lipsa reşedinţei comune, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut
ultima reşedinţă comună, dacă cel puţin unul din soţi mai are reşedinţa
obişnuită pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;
o în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi, pe teritoriul statului unde
aceştia aua vut ultima reşedinţă obisnuită comună, legea statului cetăţeniei
comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ;
o în lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea statului ultimei cetăţenii comune a
soţilor, dacă cel puţin unul din ei a păstrat această cetăţenie la data
introducerii cererii de divorţ;
o legea română, în alte cazuri.

Domeniul legii aplicabile divorţului:

Vizează următoarele aspecte:
o persoanele care pot cere desfacerea căsătoriei prin divorţ;
o formele divorţului;
o motivele de divorţ;
o efectele divorţului. – referitoare la relaţiile patrimoniale dintre soţi, părinţi şi
copii, etc.

Nu intră în domeniul legii aplicabile divorţului:

- competenţa jurisdicţională – care e supusă legii forului
- procedura divorţului care la fel e supusă legii forului
- capacitatea juridică – reglementată de legea naţională
- numele soţilor – cârmuit de legea naţională.

RECUNOAŞTEREA ACTULUI ÎNTOCMIT ÎN STRĂINĂTATE

PRIN CARE SE CONSTATĂ VOINŢA UNILATERALĂ A
BĂRBATULUI DE A DESFACE CĂSĂTORIA

Actul întocmit în străinătate prin care se constată voinţa unilaterală a

bărbatului de a desface căsătoria, fără ca legea străină aplicabilă să recunoască un
drept al femeii legal, nu poate fi recunoscut în România, exceptând situaţiile:
a)actul a fost întocmit cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă
prevăzute de legea străină aplicabilă;
b)femeia a acceptat în mosd liber şi neechivoc această modalitate de
desfacere a căsătoriei;
c)nu există nici un alt motiv de refuz al recunoaşterii pe teritoriul României
a hotărârii prin care s-a încuviinţat desfacerea căsătoriei.

16
 Legea aplicabilă separării de corp:
Separaţia de corp este guvernată în mod corespunzător de legea aplicabilă
divorţului .

MOŞTENIREA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Moştenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice

decedate către una ori mai multe persoane fizice sau juridice (ori către stat).
Moştenirea este :
- Legală (are loc în temeiul legii)
- Testamentară (transmisiunea are loc în temeiul voinţei celui care lasă
moştenirea). Cei care vin să culeagă moşternire sunt numiţi legatari.

Legatul poate fi universal – persoana are vocaţie la întregul patrimoniu

Legatul cu titlu universal – persoana are vocaţie la o fracţiune
Legatul cu titlu universal – are vocaţie la un anumit bun determinat.

Legea aplicabilă moştenirii:

Codul civil prevede ca lege aplicabilă pe cea a statului a cărui cetăţenie o are
persoana respectivă – legea naţională.
În absenţa unei asemenea alegeri, atunci legea aplicabilă este cea a statului pe
teritoriul căruia defunctul a avut la data morţii reşedinţa obişnuită.
Pentru stabilirea reşedinţei obişnuite, prezintă relevanţă dacă la data morţii,
persoana respectivă acţiona sau nu în exerciţiul activităţii profesionale. Dacă
răspunsul e afirmativ, atunci reşedinţa obişnuită era locul unde acea persoană avea
stabilimentul principal. În caz contrar, reşedinţa obişnuită era în statul în care
persoana avea locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de
înregistrare.
Întocmirea, modificarea, revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă
actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit,
modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului. Aceste operaţiuni sunt
valabile dacă mai sunt respectate şi criteriile:
a)legea naţională a testatorului
b)legea reşedinţei obişnuite a acestuia
c)legea locului unde a fost întocmit actul

17
 d) legea locului unde se află bunul imobil
e)legea instanţei care îndeplineşte procedura de transmitere.

Dacă succesiunea e declarată vacanta, bunurile vor trece în proprietatea

statului român.

Domeniul de aplicare al moştenirii:

1. Momentul şi locul deschiderii moştenirii:
Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.
Locul deschiderii moştenirii este locul unde defunctul şi-a avut ultimul
domiciliu.
Dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul
României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în circumscripţia notarului
public celui dintâi sesizat, sub condiţia ca în această circumscripţie să existe cel
puţin un imobil a celui care lasă moştenirea.
Dacă în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii
moştenirii este în circumscriăţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca
să existe măcar un imobil al celui care lasă moştenirea.

2.Persoanele cu vocaţie de a moşteni:

Vocaţia succesorală (chemarea la moştenire) constituie una din cele două
condiţii generale cerute pentru a succede.
Vocaţia îşi are temeiul fie în lege fie în testamentul lăsat de defunct.
Prin lege, vocaţia succesorală este conferită rudelor defunctului şi soţului
supravieţuitor.
Prin testament, vocaţia succesorală poate fi acordată în principiu, oricărei
persoane care are capacitate succesorală.
Vocaţia succeorală nu se confundă cu devoluţiunea succesorală, care
reprezintă determinarea persoanelor chemate la succesiune.
Vocaţia succesorală determină implicit devoluţiunea succesorală, iar
incidenţa sa se extinde şi cu privire la:
a) ordinea chemării la moştenire
b) reprezentarea succesorală
c) determinarea cotelor succesorale
d) rezerva succesorală
e) cotitatea disponibilă
f) drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
g) incapcaităţile relative de folosinţă de a dispune şi de a primi prin testament
h) consimţământul şi viciile de consimţământ privind testamentul
i) cauza testamentului

18
 j) execuţia testamentară

3.Calităţile cerute pentru a moşteni:

Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect
de drepturi şi obligaţii pe care le presupune calitatea de moştenitor. Ea nu se
confundă nici cu capacitatea de foloinţă şi nici cu capacitatea de exerciţiu, ci se
defineşte separat.
Au capacitate succesorală persoanele fizice sau juridice în fiinţă la data
deschiderii succesiunii . În privinţa persoanelor concepute, dar nenăscute la data
deschiderii succesiunii, trebuie să menţionăm că, copilul conceput se consideră că
există cu condiţia să se nască viu, la fel ca prezumţia că cel dispărut este prezumat a
fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre de declarare a morţii definitivă.
Nu au capacitate succesorală persoanele fizice sau juridice care nu sunt în
fiinţă la data deschiderii succesiunii şi nici comorienţii care se consideră că au
murit odată.
Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea moştenitorului care s-a făcut
vinovat de o faptă gravă faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia, din dreptul
de a-l moşteni.
Cazuri de nedemnitate:
- persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de
a-l ucide pe cel care lasă moştenirea
- persoana condamnată penal pentru săvârşirea înainte de deschiderea
moştenirii, cu intenţia de ucide pe un alt succesibil care, dacă moşternirea ar
fi fost deshisă la data săvârşirii faptei , ar fi înlăturat sau restrâns vocaţia lui la
moştenire
Astfel, poate fi declarată nedemnă acea persoană care:
a fost condamnată penal pentu săvârşirea cu intenție, împotriva celui care
lasă moștenirea, a unor fapte grave de violență fizică sau morală ori a unor
fapte care au avut ca urmare moartea victimei;
persoana care, cu rea-credință a ascuns sau alterat ori a falsificat testamentul
defunctului
persoana care, prin dol sau violență l-a împirdicat pe cel care lasă moștenirea
să întocmească, să modifice sau să revoce un testament.

4.Exercitarea bunurilor rămase de la defunct:

Drepturile succesorale se transmit moștenitorilor din momentul deschiderii
moștenirii. În legătură cu exercițiul acestor drepturi apare însă problema posesiunii
moștenirii și noțiunea de sezină.
Sezina reprezintă un beneficiu al legii în virtutea căreia anumiți moștenitori
exercită posesiunea de drept a bunurilor succesorale de la data deschiderii

19
moștenirii și se bucură fără nici o formalitate de exercițiul drepturilor acțiunilor
defunctului.
Codul civil distinge între: moștenitori sezinari, nesezinari ori legatarii, care
trebuie să ceară predarea legatelor.

5.Condițiile și efectele opțiunii succesorale:

Sunt avute în vedere următoarele chestiuni: subiectul dreptului de opțiune
succesorală, posibilitățile de acceptare a succesiunii, termenul de exercitare a
dreptului de opțiune succesorală, actele care valorează acceptarea succesiunii,
efectele acceptării sau renunțării la succesiune, consecințele prescripției dreptului
de opțiune succesorală.

6.Întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul succesoral:

Sunt avute în vedere aspecte precum succesorii obligați să suporte pasivul
succesoral, conținutul pasivului succesoral, măsura în care succesorii suportă
datoriile și obligațiile succesiunii.

7. Condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei dispoziții

testamentare, precum și incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin
testament.

8.partajul succesoral.

STATUTUL PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL

INTERNAȚIONAL PRIVAT

Starea civilă reprezintă dreptul persoanei de a se dualiza în familie și

societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare
civilă.
Sunt acte de stare civilă acele manifestări de voință producătoare de efecte
juridice: căsătoria, adopția, recunoașterea filiației.
Sunt fapte de stare civilă : nașterea și moartea.

Capacitatea civilă constituie aptitudinea persoanei de a avea și de a-și

exercita drepturile și obligațiile, săvârșind acte juridice.
Capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu.

20
 Regula constă în aceea că starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt
cârmuite de legea sa națională, adică de legea statului a cărui cetățenie o are
persoana respectivă.
Opțiunea alegerii legii naționale pentru reglementarea stării și capacității
persoanei fizice se fundamentează pe o serie de argumente.
1. stabilitatea cetățeniei care se dobândește și se pierde în condiții
strict determinate de lege;
2. certitudinea cetățeniei, care se dovedește cu documente oficiale;
3. legea statului de cetățenie asigură cea mai bună protecție
intereselor persoanelor fizice resortisante indiferent unde s-ar afla;
4. interesul statului de a asigura o cât mai largă și complexă extindere
a legilor sale asupra cetățenilor proprii, oriunde s-ar afla.
Din acest punct de vedere statele de emigrare aleg ca punct de legătură a
normei conflictuale, în timp ce statele de imigrare și cele federale optează pentru
domiciliu sau reședința obișnuită.
Determinarea cetățeniei și proba acesteia se fac potrivit legii statului a cărui
cetățenie se invocă.
Dacă persoana are mai multe cetățenii se aplică legea aceluia dintre state a
cărui cetățenie o are și de care este cel mai strâns legată, în special prin reședința sa
obișnuită. În cazul apatrizilor și al refugiaților, trimiterea la legea națională este
înțeleasă ca fiind făcută la legea statului reședinței obișnuite.
Pentru persoana care nu acționează în exercițiul activității profesionale,
reședința obișnuită a persoanei fizice este statul în care aceasta își are locuința
principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare.
Există și excepții de la această regulă care sunt prevăzute prin legi speciale.
Legea națională și legea domiciliului ori legea reședinței obișnuite compun
noțiunea de lege personală a persoanei fizice.

Caracterul normelor conflictuale privind starea și capacitatea persoanei

fizice:
Normele conflictuale privind starea și capacitatea persoanei fizice sunt
imperative, astfel că părțile nu pot deroga de la ele.

Domeniul de aplicare a normelor conflictuale privind starea și capacitatea

persoanei fizice:
1.cu privire la filiație
2.cu privire la căsătorie
3.cu privire la rudenie
4.cu privire la afinitate
5.cu privire la adopție

21
 6.folosința stării civile
7.acțiunile de stare civilă.

Întocmirea, înregistrarea și modificarea înscrisurilor care consemnează acte

și fapte de stare civilă nu se supun legii personale, ci legii locului încheierii actului
sau legii autorității care efectuează aceste operațiuni.

În privința capacității civile a persoanelor fizice :

Normele conflictuale privind capacitatea civilă a persoanei fizice
reglementează:
1) începutul și încetarea capacității de folosință.
Începutul și încetarea personalității sunt determinate de legea națională a fiecărei
persoane. Referitor la încetarea capacității de folosință, declararea judecătorească a
morții, stabilirea decesului și a datei prezumate a morții, precum și prezumția că
persoana dispărută este în viață sunt cârmuite de ultima lege națională a celui
dispărut.

2) Conținutul capacității de folosință:

Pentru persoana străină aflată în țara forului , determinarea drepturilor și
obligațiilor presupune luarea în considerare atât a legii naționale a persoanei
respective, cât și a legii materiale din țara forului.
3) Incapacitățile de folosință cu caracter de sancțiune civilă
4) Lipsa capacității de exercițiu
5) Capacitatea de exercițiu restrânsă

Legea aplicabilă atributelor de identificare ale persoanei fizice

Sunt atribute de identificare ale persoanei fizice, următoarele:

a) numele
b) domiciliul
c) reședința
d) starea civilă.
Aceste atribute de identificare trebuie dobândite în condițiile legii.

Legea aplicabilă numelui persoanei fizice:

Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în
dreptul omului de a fi individualizat în familie și societate prin cuvintele stablite
cu această semnificație.
Prin nume înțelegem numele de familie și prenumele.

22
 Numele de familie se dobândește prin efectul filiației și poate fi modificat
prin efectul schimbării stării civile ori pe cale administrativă.

Numele persoanei fizice este cârmuit de legea sa națională.dacă are mai

multe cetățenii se aplică legea aceluia din state de care e cel mai strâns legată,
reședința.

Domeniul de aplicare a legii privind numele:

a)stabilirea numelui
b)structura numelui
c)schimbarea numelui pe cale administrativă.

Legea aplicabilă domiciliului și reședinței:

Domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație
juridică.
Domiciliul este acolo unde declară persoana că își are lcouința principală.
În raport de modul de stabilire acesta poate fi
 domiciliu de drept comun, - locul ales de persoana fizică cu semnificația de
locuință principală.
 domiciliu legal, - e cel stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane.
Cazul minorului are domiciliu stabilit la părinții săi.
 domiciliu convențional – reprezintă locuința stabilită prin acordul de voință
al părților actului în vederea executării sale în acel loc. Alegerea domiciliului
nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.

Legea aplicabilă ddomiciliului ori reședinței – stabilirea domiciliului de drept

comun al străinului în România este supusă legii materiale române. În acest sens,
străinii care au obținut drept de ședere pe termen lung pot să-și stabilească ori să îți
schimbe domiciliul pe teritoriul statului român în aceleați condiții ca și cetățenii
români.
Domicilul legal al persoanei fizice este supus legii naționale a persoanei
ocrotite.
În situația apatridului se aplică legea statului unde are reședința obișnuită.
Domiciliul convențional este supus legii aplicabile actului juridic prin care s-
a făcut alegerea de domiciliu.
Reședința persoanei fizice străineîn țara noastră urmează regimul aplicabil
domiciliului de drept comun.

23
 LEGEA APLICABILĂ DREPTURILOR INERENTE FIINȚEI UMANE

a) dreptul la viață, la sănătate și la integritate fizică și psihică

b) dreptul de a dispune de sine însăși
c) dreptul la exprimare
d) dreptul la viață privată
e) dreptul la demnitate
f) dreptul la propria imagine
g) dreptul la respect pentru persoana decedată.

Legea aplicabilă a drepturilor sus enunțate este legea națională a persoanei

fizice.
Dacă persoana are dublă cetățenie se aplică legea statului a cărei cetățenie o
are și de care este cel mai strâns legată.

RECUNOAȘTEREA HOTĂRÂRILOR STRĂINE

Hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă

la statutul personal al cetățenilor unde au fost pronunțate sau dacă fiind pronunțate
într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți,
ori în lipsă de recunoaștere au fost pronunțate în baza legii determinate ca
aplicabilă conform dreptului internațional privat român.

Condițiile recunoașterii:
Acestea po fi recunoscute în România pentru a beneficia de autoritatea
lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite anumite condiții:
a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată
b) instanța care a pronunțat-o a avut competența să judece procesul fără a fi
întemeiată pe prezența pârâtului sau a unor bunuri ale sale
c) există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între
România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.

Motive de refuz ale recunoașterii:

a) hotărârea este contrară ordinii publice de drept internațional privat român
b) hotărârea pronunțată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de
drepturile lor, a fost obținută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza
incidenței legii

24
 c) procesul a fost soluționat între aceleași părți printr-o hotărâre, chiar
nedefinitivă a instanțelor române sau care se află în curs de judecare la data
sesizării instanței străine
d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior ei în străinătate și
susceptibilă de a fi recunoscută în România
e) instanțele române aveau competența exclusivă pentru judecarea cauzei
f) a fost încălcat dreptul la apărare
g) hotărârea poate face obiectul uni căi de atac în statul în care a fost
pronunțată.

Exceptând anumite verificări, instanța română nu poate proceda la

examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei.

Cererea de recunoaștere a hotărârii se rezolvă pe cale principală de

tribunalul din circumscripția căruia își are domiciliul sau sediul cel care a refuzat
recunoașterea hotărârii străine.
Cererea de recunoaștre se întocmește potrivit cerințelor și va fi însoțită de
următoarele acte:
- copia hotărârii străine
- dovada caracterului definitiv al acesteia
- copia dovezii de înmânare a citației și a actului de sesizare, comunicate părții
care a fost lipsită în instanța străină
- orice alt act de natură a proba că hotărârea îndeplinește celelalte condiții.

Părțile se citează.

25