DETERMINAREA LEGII APLICABILE

ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

PRELIMINARII
Este bine cunoscut faptul că există trei categorii de norme, respectiv: norme materiale și
norme de aplicare imediată și norme conflictuale. Dintre acestea, norma conflictuală – normă
specifică dreptului internațional privat – prezintă interes deosebit pentru materia analizată în
cadrul prezentului referat.
În acest sens, putem defini norma conflictuală ca fiind o normă indirectă, formală care se
limitează să indice alte reguli juridice menite să guverneze raportul juridic cu element de
extraneitate.1
Astfel, norma juridică aplicabilă în temeiul normei conflictuale poate fi în tot sau în parte
legea aceluiași legiuitor care a edictat și norma conflictuală – legea forului – sau legea altui
legislator, stat membru, provincie, religie – legea străină.
În prezentul cadru, ne propunem să observăm normele conflictuale privind persoana fizică,
mai precis, legea aplicabilă încheierii căsătoriei.
Înainte de a trece la analiza subiectului anterior indicat, câteva precizări trebuie făcute.
Așadar, statutul persoanei fizice în dreptul internațional privat are în vedere trei elemente,
respectiv: starea civilă, capacitatea civilă și relațiile de familie. Starea civilă reprezintă ansamblul
de elemente prin care persoana fizică se individualizează în familie și în societate; capacitatea
civilă constituie aptitudinea persoanei fizice de a avea și de a-și exercita drepturile și obligațiile
săvârșind acte juridice; relațiile de familie sunt raporturi specifice izvorâte din căsătorie, rudenie,
adopție, afinitate, filiație, obligație legală de întreținere.
Raporturile de familie rezultă din căsătorie, din rudenia firească și din adopție. Din aceste
raporturi se nasc atât drepturi nepatrimoniale – căsătorie, filiație – cât și drepturi patrimoniale.
Dată fiind natura acestor raporturi, ele sunt susceptibile de a fi afectate de elemente de
extraneitate.2 Prezența acestui element de extraneitate obligă instanța să rezolve două probleme
majore de drept internațional privat: în primul rând, problema conflictului de legi, prin a

1
A se vedea în acest sens C. Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat, ed. a V-a, rev. și
adăug., Ed. Univ. Juridic, București, 2018, p. 35.
2
A se vedea E. Ungureanu, Drept internațional privat. Partea I, Ed. Cugetarea, Iași, 1999, p. 5 ș.u.
pentru detalii privind noțiunea și trăsăturile elementului de extraneitate.

1
identifica și cunoaște care dintre cele două legi, română sau străină, guvernează raportul juridic
dedus judecății; în al doilea rând, problema de ordin procesual a conflictului de jurisdicții, prin a
determina instanța competentă să soluționeze litigiul și – după caz – procedura aplicabilă.
Încheierea căsătoriei între persoane care au naționalități diferite sau pe un alt teritoriu decât
cel național al viitorilor soți reprezintă situații care să ridice probleme legate de calificarea lor
juridică, de un eventual conflict mobil de legi sau de aplicare a unei norme străine pentru a
dezlega juridic cauza.
Așadar, dreptul internațional privat poate găsi și în raporturile de familie un teren în care să-și
dezvolte principiile și regulile specifice.1
Element de bază al familiei, căsătoria oglindește particularitățile politice, sociale și religioase
ale fiecărui stat. De aici rezultă o mare diversitate a legislațiilor care, alăturată intensificării
circulației contemporane, face din acest element al statutului personal un teren propice
multiplicării conflictelor de legi.2
Se consideră căsătoria ca fiind internațională atunci când în componența acesteia există un
element de extraneitate, fie acesta naționalitatea părților, locul de încheiere a căsătoriei sau
agentul constatator.
Dispozițiile art. 259 alin. (1) din Codul civil în vigoare3 consacră o definiție legală a
căsătoriei, arătând: căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată
în condițiile legii.
C. civ., în Cartea a VII-a, intitulată Dispoziții de drept internațional privat, nu definește
noțiunea de căsătorie, dar în conformitate cu art. 2586 C. civ., condițiile de fond ale căsătoriei
sunt guvernate de legea națională a fecăruia dintre soți, iar potrivit art. 2587 C. civ. condițiile de
formă ale căsătoriei sunt reglementate de legea statului pe teritoriul căruia se reglementează
căsătoria.

1
A se vedea P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale. Parte generală, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 223.
2
A se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internațional privat, Ed. Hamangiu,
București, 2008, p. 213.
3
Legea nr. 287/2009, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie
2011.
Legea nr. 287/2009 a fost publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost
modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în M. Of. al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011.
Din rațiuni de economie, în cadrul prezentului referat vom folosi abrevierea C. civ. pentru a desemna
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

2
 Totuşi, căsătoria şi relaţiile personale între soţi sunt definite în moduri foarte asemănătoare de
către sistemele juridice elaborate de comunităţi umane, care au aderat, cândva, la una dintre
marile religii ale lumii. Riscul apariţiei, între aceste sisteme de drept, a unor conflicte de
calificări în materia căsătoriei şi a relaţiilor dintre soţi este foarte redus.
Influenţa factorului religios în materia instituţiilor legate de familie este considerabilă,
întotdeauna specialiştii atrăgând atenţia asupra impregnării sporite a acestui domeniu juridic cu
obiceiurile, credinţele şi valorile sociale locale.
Un argument în susţinerea influenţei religiei asupra instituţiei ce urmează a fi analizată, îl
constituie faptul că până în secolulal XVI-lea, întreaga materie a căsătoriei era în Europa şi în
America de competenţa exclusivă a Bisericii, fiind supusă unei singure legi, dreptul canonic, un
adevărat drept uniform1.
În concluzie, sfera noțiunii de căsătorie în dreptul internațional privat este mult mai largă.
Așadar, autoritățile românești au libertatea de a recunoaște sau nu drept căsătorii legăturile
interumane, născute în străinătate, care nu prezintă trăsăturile fundamentale ale căsătoriei
consacrate de dreptul familiei românesc.2
În continuare, vom examina normele conflictuale privitoare la încheierea căsătoriei în dreptul
internațional privat cu referire la dispozițiile legale ale României, Spaniei, Republicii Moldova,
Argentinei și Greciei.

1
C. Dariescu, Relaţii personale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009,
p. 9.
2
A se vedea N. C. Aniței, Convenția matrimonială potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București,
2012, p. 137.

3
 CAPITOLUL I
LEGEA APLICABILĂ ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI ÎN ROMÂNIA
Secțiunea I. Dispoziții generale privind încheierea căsătoriei
Pentru ca încheierea căsătoriei să se facă în mod valabil este necesară îndeplinirea
următoarelor cerințe legale: îndeplinirea condițiilor de fond și a condițiilor de formă.1
În conformitate cu poziția adoptată de doctrină, datorită faptului că impedimentele sunt
împrejurări care împiedică încheierea căsătoriei, acestea sunt considerate condiţii de fond
negative2.
După cum se arată în doctrină, aprecierea condițiilor ca fiind de fond sau de formă diferă în
funcție de legislația fiecărui stat în parte, astfel încât este posibil ca o cerință legală să fie
condiție de fond după legea unui stat și condiție de formă după legea altui stat.3 Astfel,
calificarea sau distincția între condiții de formă și condiții de fond se face – de regulă – după
legea forului, după cum este prevăzut și în legislația română. Există şi situaţii în care stabilirea
condițiilor ca fiind de fond sau de formă se face după legea domiciliului fiecăruia dintre soţi sau
în funcţie de legea locului încheierii căsătoriei.
Menționăm faptul că, în privința cerințelor legale poate interveni ordinea publică în dreptul
internațional privat – spre exemplu: dacă s-ar nesocoti monogamia căsătoriei sau un viitor soț ar
avea vârsta sub cea minimă stabilită de legea română, deși acea vârstă, potrivit legii naționale, i-
ar da dreptul să încheie căsătoria.

Secțiunea a II-a. Condiții de fond la încheierea căsătoriei

În dreptul comparat, pentru legea aplicabilă condițiilor de fond ale căsătoriei sunt cunoscute
mai multe sisteme, respectiv: sistemul conform căruia se aplică legea națională (lex patriae) a
viitorilor soți; sistemul potrivit cu care se aplică legea domiciliului (lex domicilii) viitorilor soți;
sistemul conform căruia se aplică legea locului încheierii căsătoriei (locus regit actum) și

1
Cu privire la clasificarea condițiilor legale, a se vedea L. Irinescu, Curs de dreptul familiei, Ed.
Hamangiu, București, 2015, p. 28 ș.u.
2
A se vedea I. Macovei, Drept internațional privat, Editura C. H. Beck, București, 2011, p. 227; în
același sens, a se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., p. 214.
3
Ibidem.

4
sistemul mixt, care arată că se aplică legea națională pentru proprii cetățeni care se căsătoresc în
străinătate, iar străinilor care se căsătoresc în țără li se aplică legea domiciliului.1
În legislaţia românească, condiţiile de fond pentru încheierea promisiunii de căsătorie
căsătoriei sunt determinate, potrivit art. 2585 C. civ., de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii
soţi, la data încheierii acelei promisiuni. În ceea ce priveşte efectele promisiunii de căsătorie şi
consecinţele încălcării ei, acestea sunt guvernate de mai multe legi: legea reşedinţei obişnuite
comune a viitorilor soţi la data promisiunii de căsătorie, legea naţională comună a viitorilor soţi,
dacă aceştia nu au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat şi legea română în lipsa legii naţionale
comune.
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt guvernate, conform art. 2586 C. civ.
român, de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării căsătoriei. De
asemenea, în cazul impedimentelor la căsătorie se aplică tot legea naţională.
În completare, art. 2586 alin. (2) C. civ. român reglementează o măsură de protecţie a
cetăţenilor români în situaţia în care una dintre legile străine prevede un impediment la căsătorie
care, potrivit dreptului românesc, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie. În acest
caz, acel impediment va fi înlăturat ca fiind inaplicabil în cazul în care unul dintre viitori soţi este
cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.
Căsătoria încheiată în România. Dacă este încheiată între cetățeni străini având aceeași
cetățenie, se aplică legea lor națională; dacă este încheiată între un cetățean român și un cetățean
străin, se aplică legea națională a fiecărui soț; dacă legea națională a cetățeanului străin cunoaște
un impediment care după legea română este incompatibil cu libertatea de a încheia căsătoria,
acesta nu se va aplica; între un cetățean român și o persoană fără cetățenie, cetățeanul român este
supus legii române, iar pentru apatrid se aplică legea țării unde își are domicliu sau – în lipsa
acestuia – legea țării unde își are reședința; între doi străini cu cetățenii diferite se aplică fiecăruia
legea sa națională; între doi apatrizi, fiecare este supus legii țării unde își are domiciliul iar, în
lipsa acestuia, legea țării unde își are reședința – dacă au domiciliul sau reședința în România, se
aplică legea română.2
Căsătoria încheiată în străinătate. Între cetățeni români, se aplică legea română; între un
cetățean român și unul străin, fiecare dintre viitorii soți este supus legii lui naționale; între un

1
A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 224.
2
A se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., p. 216.

5
cetățean român și o persoană fără cetățenie, cetățeanul român este supus legii române, iar
apatridul legii domiciliului sau – în lipsa acestuia – legea țării unde își are reședința.1
Cetățeanul străin care se căsătorește în țara noastră va putea să probeze îndeplinirea
condițiilor de fond ale căsătoriei prevăzute de legea lui națională cu un act eliberat de autoritățile
competente ale statului respectiv. În mod identic, va dovedi îndeplinirea condițiilor de fond ale
căsătoriei cetățeanul român care se căsătorește în străinătate.2
Căsătoriile oficiate de agenții diplomatici și consulari. Cetățeanul român se poate
căsători în străinătate în fața autorităților locale de stat competente ori în fața agentului
diplomatic sau funcționarului consular fie al României, fie al celuilalt soț. Dacă căsătoria se
încheie în țară viitorii soți străini care au cetățenii diferite, opțiunea există între organul de stat
local competent și agentul diplomatic ori funcționarul consular al oricăruia dintre cele două state
de care aparțin viitorii soți prin cetățenie.3

Secțiunea a III-a. Condiții de formă la încheierea căsătoriei

Cu privire la condiţiile de formă, art. 2587 alin. (1) C. civ. român dispune că formă încheierii
actului este supusă statului pe teritoriul căruia se celebrează, făcându-se aplicarea principiului
locus regit actum, dacă se încheie în faţă autorităţilor locale4.
Dacă viitorii soţi sunt străini, căsătoria se va putea încheia în România în faţa autorităţii locale
competente, fie în faţa organelor diplomatice sau consulare ale statelor de origine, luând în
consideraţie prevederile art. 2587 alin. (2) C. civ.

Secțiunea a IV-a. Legea aplicabilă nulității căsătoriei

Menționăm faptul că, în conformitate cu art. 2588 C. civ. român, legea care reglementeză
cerințele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică și nulității căsătoriei și efectelor acestei
nulități.
Așadar, nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea condițiilor de fond ale încheierii ei se
declară în conformitate cu legea competentă a cârmui aceste condiții. De asemenea, nulitatea

1
Ibidem.
2
Idem, op. cit., p. 217.
3
A se vedea http://ec.europa.eu/civiljustice/applicable_law/applicable_law_rom_ro.htm, consultat la 11
aprilie 2018; în același sens, O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, op. cit., p. 218.
4
A se vedea Ș.-A. Ciucă, Statut personal şi naţionalitate în dreptul internaţional privat, Ed. Fundaţiei
Axis, Iaşi, 2005, p. 47.

6
căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de formă ale încheierii ei se declară în conformitate cu
legea competentă a cârmui aceste cerințe. Totuși, soluția se aplică numai dacă s-a încheiat
căsătoria în țara noastră. Dacă s-a încheiat în străinătate, nulitatea căsătoriei pentru încălcarea
condițiilor de formă va fi condiderată ca validă în România.1

1
A se vedea C. Dariescu, Fundamentele..., op. cit., p. 150.

7
 CAPITOLUL II
LEGEA APLICABILĂ ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI ÎN SPANIA
Secțiunea a I-a. Dispoziții legale din legea spaniolă
Pentru determinarea competenței internaționale a instanțelor spaniole, se apelează la izvorul
formal reprezentat de C. civ. spaniol. Astfel, se vor aplica art. 51 și art. 57 din Codul civil
spaniol1.
Legea aplicabilă va fi, în cazul capacității și consimțământului părților, stabilită de art. 9 alin.
(1) C. civ. spaniol care prevede: legea personală aplicabilă unei persoane este determinată de
cetățenia sa. O asemenea lege va guverna capacitatea și statutul civil, drepturile și îndatoririle
familiei și succesiunea mortis causa.
Noțiunea de lege personală desemnează, în dreptul spaniol, legea statului ai cărui cetățeni
erau ambii soți în momentul celebrării căsătoriei.2
În vederea recunoașterii efectelor căsătoriilor religioase sau civile încheiate de către autorități
străine, se vor aplica art. 9 alin. (1), art. 49 și art. 50 din C. civ. spaniol.3
Pentru opozabilitatea tuturor faptelor juridice produse în Spania sau care au efect asupra
cetățenilor spanioli, căsătoriile spaniolilor oficiate în străinătate se înscriu în Registrul Consular
corespunzător locului unde se desfășoară. Înscrierea se va face prin transcrierea căsătoriei
oficiată în conformitate cu legea locului sau în mod direct dacă este oficiată de persoana
însărcinată cu Registrul Civil Consular.4

1
Codul civil spaniol este disponibil în varianta on-line la adresa
file:///C:/Users/asus/Desktop/cod%20spaniol%20engleza.pdf, consultat la 10 aprilie 2018. Din rațiuni de
economie, vom folosi – în cadrul prezentului referat – abrevierea C. civ. spaniol pentru a desemna Codul
civil spaniol.
2
A se vedea C. Dariescu, Relațiile personale..., op. cit., p. 140.
3
Art. 49 C. civ. spaniol arată că orice spaniol se poate căsători în interiorul sau în afara Spaniei:
1. În fața judecătorului, primarului sau funcționarului public prevăzut în prezentul cod.
2. În conformitate cu forma religioasă prevăzută de lege.
De asemenea, se poate căsători în afara Spaniei, în conformitate cu legea locului unde se efectuează
ceremonia.
Art. 50 C. civ. spaniol stabilește: dacă ambii poențiali soți sunt străini, căsătoria poate fi efectuată în
Spania în forma prevăzută de lege pentru spanioli sau în forma prevăzută de legea personală aplicabilă
pentru fiecare dintre ei.
4
A se vedea
http://www.exteriores.gob.es/Embajadas/BUCAREST/ro/Embajada/ServiciosConsulares/Pages/RegistroC
ivil.aspx, vizitat la data de 11 aprilie 2018.

8
 Secțiunea a II-a. Condiții de fond la încheierea căsătoriei în Spania
Codul spaniol consacră promisiunea de căsătorie în Titlul IV, Capitolul I, în art. 42, stabilind
că promisiunea căsătoriei nu dă naștere obligației de a se căsători sau de a se conforma
dispozițiilor acesteia în cazul neîndeplinirii căsătoriei, iar orice revendicare a conformității nu va
fi permisă. De asemenea, art. 43 stipulează faptul că încălcarea unei anumite promisiuni de
căsătorie făcută de o persoană de vârstă legală sau de către un minor emancipat, fără motiv, dă
naștere doar obligației de a compensa cealaltă parte pentru cheltuielile efectuate și pentru
obligațiile contractate în raport cu căsătoria promisă. Această acțiune se încheie după o perioadă
de un an de la data refuzului de a intra în căsătorie.
În cazul Spaniei, ofițerul de stare civilă sau persoana în fața căreia se încheie căsătoria va
verifica consimțământul și capacitatea fiecărei părți. Legea persoanei este determinată de
naționalitatea acesteia și guvernează capacitatea părții – conform art. 9. alin. (1) C. civ. spaniol –
, existând posibilitatea, ca și în dreptul român, de înlăturare a impedimentelor.
De asemenea, dacă una dintre părți a fost divorțată de către un organ străin, este necesară
îndeplinirea formalităților de recunoaștere a acesteia (automată sau exequatur).
În afară de prevederile art. 9 alin. (1) C. civ. spaniol 1, consimțământul cunoaște o
particularizare prin legea privitoare la căsătorie de conveniență, nefiind valabil în cazul în care se
urmărește eludarea unor norme juridice (de obținere a cetățeniei, de pildă).
Urmând aceleași criterii ca în legislația română2, legea spaniolă prevede unele condiții: când
căsătoria se încheie în Spania, dacă cel puțin uneia dintre părți i se aplică legea spaniolă sau locul
de încheiere este Spania, în formă civilă sau religioasă recunoscută de legea spaniolă (catolică,
evanghelică, iudaică și islamică); când ambele părți sunt străini, căsătoria va putea fi încheiată în
formă civilă sau religioasă spaniolă (locul încheierii fiind Spania), ori în formă civilă sau
religioasă străină (consulară), conform legii naționale a oricăreia dintre părți; când căsătoria se
încheie în străinătate, între cetățeni spanioli, va putea avea forma civilă sau religioasă spaniolă –
corespunzătoare cetățeniei părților, sau civilă sau religioasă străină – respectiv a locului de
încheiere; când căsătoria se încheie în străinătate, între un cetățean spaniol și unul străin, va
putea avea forma civilă sau religioasă spaniolă – corespunzătoare cetățeniei spaniolului, cea

1
A se vedea supra, p. 8.
2
A se vedea supra, pp. 5-6.

9
străină – corespunzătoare cetățeniei străinului sau străină, corespunzătoare locului încheierii
căsătoriei; când căsătoria se încheie în străinătate, între cetățeni cu naționalitate diferită de a
locului celebrării, va putea avea forma civilă sau religioasă spaniolă – corespunzătoare fie
cetățeniei uneia dintre părți, fie locului încheierii căsătoriei.
Situația persoanei care are dublă cetățenie. În conformitate cu art. 9 alin. (1) din C. civ.
spaniol, situațiile în care o persoană are dublă cetățenie vor fi soluționate conform prevederilor
convențiilor internaționale. Dacă nu există dispoziții convenționale speciale în această materie,
judecătorul spaniol va prefera cetățenia care coincide cu reședința persoanei cu dublă cetățenie
și, dacă persoana nu are o astfel de reședință, va fi preferată ultima cetățenie dobândită.
Așadar, dacă unul dintre soți avea la momentul încheierii căsătoriei o dublă cetățenie,
autoritățile spaniole, în absența unei convenții internaționale care să prevadă altfel, vor reține ca
lege personală a acelui soț la momentul celebrării căsătoriei, legea statului de cetățenie pe
teritoriul căruia soțul își are reședința, iar în lipsa acestei reședințe, legea statului a cărui
cetățenie a fost obținută ultima de către respectivul soț.

Secțiunea a III-a. Condiții de formă la încheierea căsătoriei în Spania

Art. 49 C. civ. spaniol consacră același principiu de determinare a formei de încheiere a
căsătoriei – în cazul în care aceasta nu este oficiată de judecător, primar, ofițer de stare civilă sau
autoritate religioasă –, respectiv legea locului.
De asemenea, art. 50 precizează că, în cazul încheierii căsătoriei între cetățeni străini, aceștia
vor putea alege între legea națională a oricăruia dintre ei sau a locului celebrării.

Secțiunea a IV-a. Diferențe existente la încheierea căsătoriei între România și Spania

Pentru punctarea diferenței existente la încheierea căsătoriei între România și Spania, dorim
să ne raportăm la formele religioase.
În acest sens, căsătoria catolică nu necesită verificarea prealabilă a condițiilor de fond de
către ofițerul de stare civilă, respectiv consul. Se va exprima consimțământul în prezența
autorității religioase și se va proceda la înscrierea automată în Registrul civil, învestind astfel
căsătoria cu efecte civile depline.

10
 Distinct, în cazul celei iudaice, este necesară – mai întâi – verificarea condițiilor de fond în
fața autorității civile, urmând ca mai apoi să fie parcurși aceiași pași ca în cazul căsătoriei
catolice.
La căsătoria musulmană, există două situații: în primul rând, dacă au fost verificate condițiile
de fond, se va proceda la exprimarea consimțământului în fața autorității religioase și la
înscrierea în Registrul civil; în caz contrar, se va exprima consimțământul în fața autorității
religioase și se va înscrie în Registrul civil, urmând a se face ulterior verificarea condițiilor de
fond.
Spre deosebire de România, în Spania căsătoriile între persoane de același sex în Spania au
fost legalizate în 2005. După aprobarea finală a legii pe 2 iulie 2005, Spania a devenit a treia țară
din lume care să recunoască legal căsătoriile între persoane de același sex, după Țările de Jos
și Belgia.1
În 2004 noul guvern socialist, a început o campanie pentru legalizarea lor, inclusiv a adopției
de către cuplurile de același sex. După multe dezbateri, parlamentul Spaniei a aprobat la 30
iunie 2005 o lege care permite căsătoria între persoane de același sex. Legea a fost publicată la 2
iulie 2005 și a intrat în vigoare la 3 iulie 2005.
Deși susținută de 66% din spanioli, ratificarea legii nu a fost lipsită de controverse. Principalul
oponent a fost Biserica Catolică, argumentând că o astfel de lege slăbește instituția
căsătoriei. Alte asociații și-au exprimat la rândul lor îngrijorarea față de viitorul familiei în
eventualitatea în care dreptul de a adopta copii ar fi acordat și cuplurilor homosexuale.
În toate părțile Spaniei au avut loc demonstrații publice cu participarea a zeci de mii de
persoane, unele în favoarea și altele împotriva promulgării acestei legi. După ce căsătoria între
persoane de același sex a fost aprobată, Partidul Popular, de orientare conservatoare, a atacat
legea în Curtea Constituțională.
Aproximativ 4.500 de cupluri de același sex s-au căsătorit în Spania în primul an de la
legalizare. La scurt timp după aprobarea legii au apărut întrebări în privința statutului legal al
cuplurilor homosexuale căsătorite în Spania, dar care provin din țări în care astfel de căsătorii nu
sunt legale. Ministerul Justiției a dispus printr-un ordin ca legea să se aplice numai cuplurilor în
care cel puțin o persoană să fie de cetățenie spaniolă, indiferent dacă țara celui de-al doilea

1
A se vedea http://diez.md/2015/12/21/18-tari-din-lume-au-recunoscut-casatoria-intre-persoane-de-
acelasi-sex/, vizitat la data de 15 aprilie 2018.

11
recunoaște sau nu căsătoria între persoane de același sex. Totuși, două persoane care nu au
cetățenie spaniolă se pot căsători dacă ambele au reședință legală în Spania.
Textul de lege ce permite căsătoria între persoane de același sex este art. 44 din C. Civ.
spaniol care stipulează: Căsătoria va avea aceleași efecte indiferent dacă persoanele implicate
sunt de sex opus sau de același sex.
La scurt timp după aprobarea legii au apărut numeroase întrebări legate de statutul legal al
căsătoriei între persoane care nu au cetățenie spaniolă, după ce a fost respinsă căsătoria unui
cetățean spaniol cu a un indian, ambii trăind în Catalonia.1
Cu toate acestea, pe 22 iulie un alt judecător din Catalonia a permis o căsătorie între o femeie
spaniolă și partenera ei argentiniană. Acest judecător a argumentat că dreptul la căsătorie în
Spania are precedență asupra interzicerii căsătoriei între persoane de același sex în Argentina.2

Concluzii
Raportul juridic de drept internațional privat prezintă anumite trăsături caracteristice prin care
se deosebește de obiectul altor ramuri de drept, cea mai importantă dintre acestea fiind elementul
de extraneitate.
Prezența elementului de extraneitate obligă instanța să rezolve două probleme majore de drept
internațional privat, respectiv: cea a conflictului de legi și cea a conflictului de jurisdicții, prin a
determina instanța competentă să soluționeze litigiul și procedura aplicabilă.
Căsătoria este considerată în legislația noastră ca aparținând actelor juridice condiție,
deoarece părțile pot decide numai ca dispozițiile legale care stabilesc statutul legal al căsătoriei
să se aplice ori nu, fără posibilitatea legală de a le modifica. În dreptul nostru, actul juridic al
căsătoriei prezintă două caractere: caracterrul civil și cel solemn.
În acest sens, am ales să prezentăm în cadrul prezentului referat normele conflictuale cu
privire la căsătorie, respectiv cu privire la încheierea acesteia.
În ceea ce privește dispozițiile legislației spaniole, se poate observa că în această materie nu
există diferențe considerabile. După cum am observat, legislația spaniolă consacră în această
materie dispoziții cu privire la promisiunea de căsătorie și răspunderea în cazul încălcării

1
A se vedea
http://web.archive.org/web/20051023170518/http://www.365gay.com/newscon05/07/0706705spain.htm,
consultat la data de 15 aprilie 2018.
2
A se vedea http://archive.is/t6Si, vizitat la data de 15 aprilie 2018.

12
acesteia; în materia condițiilor de fond, legea persoanei este determinată de naționalitatea
acesteia și guvernează capacitatea părții existând posibilitatea, ca și în dreptul român, de
înlăturare a impedimentelor; determinarea formei de încheiere a căsătoriei – în cazul în care
aceasta nu este oficiată de judecător, primar, ofițer de stare civilă sau autoritate religioasă –,
respectiv legea locului; cazul încheierii căsătoriei între cetățeni străini care vor putea alege între
legea națională a oricăruia dintre ei sau a locului celebrării. Diferența majoră, dar care nu ține
neapărat de legea aplicabilă încheierii căsătoriei prin raportare la legislația română, dar care ni se
pare relevantă este dată de posibilitatea încheierii căsătoriei între persoane de același sex.

13