Regimurile matrimoniale în Italia și România.

Analiză comparativă

§.1. Considerații introductive

Tradiţional, noţiunea de „regim matrimonial” este folosită într-un sens restrâns, tehnic,
pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre soţi,
precum şi raporturile dintre aceştia şi terţi cu privire la bunurile şi datoriile soţilor.1 Într-o
formulă sintetică, regimul matrimonial, „una din legile primordiale ale familiei” 2, nu
reprezintă altceva decât „statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soţilor în
timpul căsătoriei.”3
Regimurile matrimoniale convenţionale prind viaţă, devenind funcţionale, numai prin
încheierea unei convenţii matrimoniale, altfel soţii fiind supuşi regimului legal, de drept
comun. Convenţia matrimonială reprezintă instrumentul juridic ce permite viitorilor soţi sau,
după caz, soţilor (pentru regimurile matrimoniale mutabile), să opteze pentru acel regim
matrimonial care se adaptează cel mai bine situaţiei concrete, ţinând seama de posibilităţile
materiale, de mentalităţi şi aspiraţii, profesie, vârstă, obiceiuri etc. În peisajul actelor juridice
de formaţie bilaterală, convenţia matrimonială ocupă un loc aparte, distingându-se prin
trăsături proprii, unele dintre ele împrumutate de la instituţia căsătoriei, al cărei accesoriu este.
În sistemul român de drept, dacă sub imperiul reglementării din cuprinsul Codului civil
de la 1864 instituţia regimurilor matrimoniale convenţionale deţinea o poziţie specială, uneori
privilegiată, odată cu abrogarea în anul 1954 a dispoziţiilor art. 1223-1293 din Codul civil
privitoare la contractul de căsătorie şi drepturile respective ale soţilor, perspectiva s-a
schimbat radical, lunga şi bogata tradiţie în România fiind astfel întreruptă. Codul familiei
avea să impună un regim matrimonial unic, legal, imperativ şi imutabil, interzicând în mod
expres, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile matrimoniale care ar modifica regulile
privind comunitatea legală de bunuri.
Tendinţele contemporane de evoluţie a reglementării în materia regimurilor
matrimoniale, în sensul flexibilizării normelor juridice şi potenţării voinţei individuale, au fost
receptate în mod adecvat de legiuitorul român. Astfel, Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr.
287/2009 în urma procedurii de asumare a răspunderii Guvernului, reinstituie principiul
libertăţii convenţiilor matrimoniale (poate cea mai spectaculoasă, dar şi cea mai aşteptată
soluţie legislativă din cuprinsul Noului Cod) şi configurează, în acord cu dinamica şi
1
A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută şi completată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 57;
2
În acest sens, v. D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. VIII, Partea
I, Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1916, p. 4 ;
3
A se vedea M. Eliescu, Curs de drept civil. Regimurile matrimoniale, Bucureşti, 1948, p. 3;

1
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

exigenţele vieţii sociale, soluţii mult mai flexibile, care lasă viitorilor soţi libertatea de a
organiza aspectele patrimoniale ale vieţii conjugale.
Dacă sub imperiul Noului Cod civil regimul comunităţii de bunuri, cu unele modificări,
rămâne regimul legal, noutatea constă în aceea că se va atenua, într-o manieră semnificativă,
caracterul său imperativ, fiind permise o serie de derogări, în limitele şi în condiţiile legii.
În ce priveşte libertatea de a alege un regim matrimonial, legiuitorul român a optat
pentru o concepţie restrictivă, soţii putând adopta numai unul din regimurile alternative
prevăzute de lege, respectiv regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii
convenţionale (mai largă ori mai restrânsă decât cea legală). Aşadar, soţii nu-şi pot construi
propriul regim matrimonial, prin combinarea mai multor tipuri de regimuri şi nici nu pot opta
pentru un regim prevăzut de o ordine juridică străină.
În Italia, regimul patrimonial legal al familiei italiene – în lipsa unei convenţii 4 diverse
stipulate conform normelor legale – este reprezentat de comunitatea de bunuri. Alegerea
regimului de separaţie a bunurilor nu poate fi în niciun caz rezultatul unei declaraţii
unilaterale a unuia dintre soţi, ci dimpotrivă trebuie să fie stabilită sub forma unui acord
stipulat în forma unui act public sau trebuie să rezulte din actul de căsătorie.
Tot prin intermediul unui act public, soţii pot conveni asupra constituirii fondului
patrimonial sau a unei comunităţi convenţionale. Nicio altă convenţie nu este permisă de lege,
care interzice în mod expres pactele prin care s-ar constitui o dotă şi pe cale prin care s-ar
institui o derogare de la drepturile şi obligaţiile soţilor de a contribui ad sustinenda onera
matrimonii.
Totodată, Noul Cod civil român consacră principiul mutabilităţii regimurilor
matrimoniale, soluţia normativă fiind în sensul că după cel puţin un an de la încheierea
căsătoriei este posibilă modificarea regimului matrimonial prin act autentic notarial, cu
aplicarea dispoziţiilor privitoare la convenţiile matrimoniale.
Conform legislației italiene, convenţiile matrimoniale pot fi stipulate şi după
celebrarea căsătoriei, dar nu produc efecte faţă de terţi dacă nu se face menţiune pe actul de
căsătorie. Simulaţia în materia convenţiilor matrimoniale poate fi dovedită de terţi prin orice
mijloc de probă, iar inter partes doar prin intermediul unor contradeclaraţii scrise în prezenţa
tuturor persoanele care sunt parte la convenţie (art.165 c.c.it.)

4
În dreptul italian, prin „convenţie matrimonială” se înţelege acordul prin care soţii stabilesc un alt regim
patrimonial conjugal decât comunitatea legală de bunuri, şi anume regimul separaţiei sau comunitatea
convenţională;

2
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

Domeniu complex, dreptul regimurilor matrimoniale este şi mai dificil de stăpânit într-
un context internaţional. Tendinţele moderne de reglementare în această materie, articulate în
jurul principiului autonomiei de voinţă a soţilor, care oferă acestora posibilitatea de a alege, în
anumite limite, legea aplicabilă regimului matrimonial, au fost receptate în mod corespunzător
şi de legiuitorul român.
Astfel, comparativ cu dispoziţiile în materie din cuprinsul art. 2589-2596 din Noul Cod
civil5, aspectele de drept internaţional privat privitoare la efectele căsătoriei, beneficiază de o
reglementare mult mai consistentă cantitativ şi calitativ. Noile soluţii în domeniu au preluat în
mod adecvat regulile conflictuale configurate de prevederile Convenţiei de la Haga din 14
martie 1978 asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale, tendinţele de uniformizare din
arealul Uniunii Europene, dar şi soluţiile normative reţinute de o serie de legislaţii (spre
exemplu, Legea federală elveţiană asupra dreptului internaţional privat din 18 decembrie
1987, reglementarea belgiană, italiană, germană, Codul civil Québec etc.), majoritatea
inspirate, la rândul lor, din dispoziţiile Convenţiei de la Haga.

5
Raporturile de drept internațional privat fiind prinse în procesul modernizării prin adoptarea noilor coduri și
introducerea acestor instituții în legile cadru civile și procesual civile, au fost reglementate începând cu anul
2011 în cazul normelor materiale, respectiv 2013 în cazul celor procedurale de Noul Cod civil și de Noul Cod de
procedură civilă. Noua reglementare a preluat prevederile Legii nr. 105/1992, acestea fiind revizuite însă pentru
a fi puse în acord cu instrumentele europene și internaționale în domeniul dreptului international privat dar și cu
aspectele particulare creionate de noua concepție în materia dreptului familiei;

3
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

§.2. Regimurile matrimoniale

consacrate de legislația română și de cea italiană

2.1. Regimuri matrimoniale prevăzute de legislațiile naționale

În cele ce urmează vom analiza câteva aspecte ale regimurilor matrimoniale aşa cum
sunt ele reglementate în Italia, unde, alături de comunitatea de bunuri, comunitatea
convenţională şi separaţia de bunuri – care se bucură deja de o lungă tradiţie, întâlnim şi alte
figuri juridice la care soţii pot recurge pentru gestionarea adecvată a resurselor familiei, cum
ar fi fondul patrimonial şi societatea familială (art.230bis c.c.it).
În Italia, Codul civil din 1942 prevedea ca şi regulă generală regimul separaţiei de
bunuri, iar convenţia matrimonială6 care se aplica cel mai des se referea la dota pe care familia
soţiei o dădea soţului cu prilejul încheierii căsătoriei, urmând să-i fie înapoiată la o eventuală
desfacere a căsătoriei. Ulterior, odată cu reforma dreptului familiei (1975), a fost introdus şi
regiumul comunităţii de bunuri, care astăzi constituie regula în materia regimurilor
patrimoniale, dar soţii pot de asemenea adopta regimul separaţiei de bunuri, ceea ce înseamnă
că fiecare dintre soţi deţine proprietatea exclusivă asupra bunurilor dobândite în timpul
căsătoriei. Oricum, în lipsa unui acord expres în acest sens sau în lipsa unei convenţii
matrimoniale diverse, se aplică regula generală a comunităţii de bunuri.
În orice caz, independent de regimul patrimonial ales (comuniune sau separaţie), soţii
italieni sunt obligaţi să contribuie, fiecare în raport cu propriile resurse şi cu propria capacitate
de muncă – profesională sau casnică – , la nevoile familiei (art.143 c.c.it.). În ipoteza în care
soţii nu au mijloace suficiente pentru a satisface necesităţile de creştere şi îngrijire ale
copiilor, legea italiană impune părinţilor soţilor să furnizeze mijloacele necesare în vederea
satisfacerii obligaţiilor faţă de copii (art.148 c.c.it).
În cazul în care unul dintre soţi nu contribuie în mod adecvat satisfacerii nevoilor
familiei, poate fi obligat de către tribunal să verse o cotă din venituri direct celuilalt soţ sau
persoanei căreia îi sunt încredinţaţi copiii spre creştere şi educare.
Sistemul regimurilor matrimoniale puse în operă de Codul civil român a fost unul în
acord cu tradiţia românească, dar şi cu legislaţia timpului. În general, Codul nu a derogat de la
dreptul anterior, în special de la obiceiul înzestrării, după cum nu i-a adus elemente de noutate
spectaculoase. Singura excepţie notabilă - care privea indirect orice regim matrimonial

6
În dreptul italian, prin „convenţie matrimonială” se înţelege acordul prin care soţii stabilesc un alt regim
patrimonial conjugal decât comunitatea legală de bunuri, şi anume regimul separaţiei sau comunitatea
convenţională;

4
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

concret, a fost consacrarea legală a incapacităţii femeii măritate. Totuşi, doar puterea maritală
a bărbatului a fost specifică dreptului român vechi, iar nu şi incapacitatea femeii căsătorite.
Această din urmă instituţie a fost preluată în întregime din Codul Napoleon. Tot spre
deosebire de acesta, legea civilă română nu a înţeles să preia dispoziţiile legate de divorţ şi de
separaţia de corp. După cum Codul civil nu a preluat din dreptul vechi nici instituţia logodnei,
care nu a fost reglementată nici în Codul Napoleon, deşi ea era practicată atât în dreptul vechi
francez, cât şi de strămoşii noştri.

2.2. Regimul comunității legale

Comunitatea legală este formată, conform legislației italiene, din trei categorii de
bunuri:
 bunuri care intră din chiar momentul achiziţiei direct în patrimoniul comun al
soţilor (imediată) - bunurile cumpărate de cei doi soţi împreună sau separat în
timpul căsătoriei, cu excepţia bunurilor strict personale; societăţile gestionate
de ambii soţi şi constituite după încheierea căsătoriei; câştigurile şi creşterea
capitalului social al societăţilor gestionate de ambii soţi, dar care care se afla în
patrimoniul exclusiv al unuia dintre aceştia la încheierea căsătoriei.
 bunuri care intră în comunitate doar în momentul în care comunitatea încetează
(comunitatea reziduă): în acestă categorie intră veniturile personale ale soţilor
– care pot reprezenta, de exemplu, fructele bunurilor proprii dobândite înainte
de încheierea căsătoriei, – dar pe care legea nu le consideră printre bunurile
personale, enumerate limitativ la art.179 c.c.it.. Aceste bunuri aparţin în timpul
căsătoriei soţului care le-a perceput, dar, în măsura în care nu au fost
consumate, în momentul dizolvării comunităţii partea restantă se împarte în
părţi egale între soţi.
 bunuri care rămân în proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi (bunuri
personale): bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; bunuri
dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire sau donaţie, în afara cazului în
care dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune; bunurile de uz personal şi
cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, în afara celor destinate
conducerii unei societăţi care face parte din comunitate; bunurile obţinute cu
titlu de despăgubiri pentru pagube pricinuite persoanei precum şi pensia
obţinută ca urmare a pierderii totale sau parţiale a capacităţii de muncă;
valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu, sau bunul în care a trecut

5
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

această valoare, dacă se face menţiune pe actul de cumpărare (bunuri personale

prin subrogaţie).
Nu putem să nu observăm cum categoriile bunurilor comune şi proprii aproape coincid
în legislaţiile celor două ţări. Suscită curiozitate categoria comunităţii rezidue, întrucât ne-am
fi aşteptat ca fructele bunurilor proprii să rămână în patrimoniul exclusiv al proprietarului lor.
Legea dă însă întâietate dispoziţiilor privind obligaţia de a participa la cheltuielile căsătoriei în
mod proporţional cu veniturile realizate şi cu capacitatea de muncă, şi deci se presupune că o
prea mare discreţionalitate l-ar putea prejudicia pe celălalt soţ.
În acest sens, Codul civil român arată că, potrivit art. 340, „Nu sunt bunuri
comune, ci bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi:
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia
cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale
unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi
asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral
adus unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi
bunul dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.”
O asmenănare între legislațiile ambelor țări constă în aceea că fiecare dintre soţi poate
administra bunurile care fac parte din comunitate. Cu toate acestea, efectuarea unor acte care
depăşesc sfera administraţiei ordinare şi semnarea unor contracte care au ca obiect drepturi
reale, precum şi prezentarea în faţa instanţei în ceea ce priveşte acţiunile caree au ca obiect
respectivele drepturi se fac de către ambii soţi 7. Dacă unul dintre aceştia nu-şi dă consensul la
încheierea unui act din categoria celor de mai sus, celalat soţ se poate adresa judecătorului
pentru a obţine o autorizaţie, dacă dovedeşte că încheierea actul respectiv a fost necesară
pentru familie8.

7
Al. Bacaci, V. C. Dumitrache,C.C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. C.H.Beck, București, 2012, p. 57;

6
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

Actele săvârşite de un soţ fără consimţământul necesar al celuilalt soţ – şi nevalidate

de către acesta – sunt anulabile dacă privesc bunuri imobile sau bunuri mobile înscrise în
registre publice; dacă în schimb au ca obiect bunuri mobile ordinare, soţul care le-a înstrăinat
fără acordul celuilalt soţ este obligat să readucă comunitatea în condiţiile precedente
înstrăinării, iar dacă nu este posibil, să acopere prin echivalent valoarea de care a fost lipsită
comunitatea de bunuri (art.184 alin.3 c.p.it.).
Bunurile care fac parte din comunitate răspund pentru sarcinile de care erau gravate în
momentul achizionării, pentru toate cheltuielile ocazionate de administrarea acestora, pentru
obligaţiile asumate de soţi, chiar unilateral, în interesul familiei şi pentru obligaţie asumată de
soţi împreună.
Creditorii personali ai soţilor se pot îndestula din bunurile comunităţii doar dacă
bunurile personale ale debitorului său nu-i satisfac în întregime creanţa: în acest caz, pot ataca
bunurile din comunitate doar până la cota de ½, adică limitându-se la valoarea cotei
debitorului, cu condiţia de a nu intra în conflict cu creditorii comunităţii, care au rang
preferenţial.
Comunitatea legală de bunuri încetează ca urmare a uneia dintre următoarele cauze:
moartea unuia dintra soţi; sentinţa de divorţ; declararea judecătoreasca a dispariţiei sau morţii
unuia dintre soţi; anularea căsătoriei (anularea nu are efecte ex tunc, ci operează ex nunc);
separaţia legală a soţilor; falimentul unuia dintre soţi convenţia soţilor de a renunţa la regimul
comunităţii şi a adopta un alt regim patrimonial dintre cele permise de lege; separaţia juridică
a bunurilor, care este pronunţată de tribunal la cererea unuia dintre soţi în caz de interzicere
judecătorească a celuilalt soţ, de administraţie deficitară a comunităţii de bunuri sau lipsa
contribuţiei la cheltuielile căsătoriei. La încetarea comunităţii, bunurile se împart în părţi
egale între soţi.
În ceea ce priveşte încheierea unor căsătorii mixte între cetăţeni apartţinând diverselor
state membre ale UE, s-a pus problema regimului juridic al unui bun situat în România,
construcţie dobândită în timpul căsătoriei de către cetăţeanul român, în situaţia în care
căsătoria a fost încheiată pe teritoriul altui stat membru cu adoptarea regimului separaţiei de
bunuri, care stabileşte că toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri proprii ale
fiecărui soţ. În reglementarea situaţiilor cu raport de extraneitate se aplică Legea nr.105/1992/
8
Conform regulilor gestiunii paralele prevăzute în noul Cod civil român, fiecare soţ are calitate procesuală
activă de a sta singur în proces, putând formula acţiuni mobiliare sau imobiliare, posesorii sau petitorii, după
cum fiecare soţ are calitate procesuală pasivă de a sta singur în proces şi de a apăra comunitatea de bunuri.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicarea bunurilor comune, art. 643 din N.C.civ. consacră soluţia potrivit
căreia „(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice
acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare;

7
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

respectiv prevederile Codului civil și a Codului de procedură civilă cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

2.3. Comunitatea convenţională

Legea italiană prevede (art.210 şi următoarele c.c.it.) posibilitatea soţilor de a
disciplina în mod „convenţional” regimul comunităţii de bunuri, cu respectarea următoarele
limite:
a) nu se poate deroga de la principiul conform căruia cotele soţilor trebuie să fie egale,
cu privire la toate bunurile care altfel ar face parte din comunitate legală;
b) nu se poate deroga de la principiul conform căruia administrarea comunităţii de
bunuri este exercitată de ambii soţi, fiecare având aceleşi puteri ca şi celălalt;
c) nu se pot include în comunitate bunurile de folosinţă personală ale fiecăruia dintre
soţi (art.179 lit.c c.c.it.), bunurile care servesc la exercitarea profesiei de către un soţ (art.179
lit.d c.c.it.) şi bunurile care au fost obţinute cu titlu de despăgubiri pentru pagube pricinuite
persoanei precum şi pensia obţinută ca urmare a pierderii totale sau parţiale a capacităţii de
muncă (art.179 lit.e c.c.it.).
Bunurile comunităţii convenţionale răspund de obligaţiile contractate de unul dintre
soţi înainte de încheierea căsătoriei în limita valorii bunurilor care se aflau în patrimoniul
personal al soţului respectiv înainte de căsătorie, şi care au intrat în masa comunităţii.
În România, reglementat de art. 366-368 din N.C.civ., regimul comunităţii
convenţionale poate fi ales de viitorii soţi sau de soţi prin încheierea unei convenţii
matrimoniale9.
Libertatea de acţiune a soţilor este îngrădită, stipulaţiile convenţionale trebuind a se
circumscrie perimetrului îngust trasat de legiuitor. Se impune totuşi precizarea că, în
funcţie de interesele concrete, opţiunea soţilor poate viza una sau mai multe dintre clauzele
prevăzute la art. 367 lit. a)-e), fiind permisă aşadar cumularea lor, după cum rezultă expres
din partea introductivă a aceluiaşi articol.

2.4.. Separaţia de bunuri

Regimul separaţiei de bunuri este acel regim în baza căruia fiecare dintre soţi rămâne
proprietarul exclusiv al bunurilor dobândite sau achiziţionate în timpul căsătoriei, având
dreptul de a-şi administra patrimoniul fără ingerinţe din partea celuilalt soţ 10. Când se aplică
acest regim, fiecare dintre soţi poate dispune şi administra bunurile proprii asupra cărora e
9
Derogările de la regimul legal sunt permise „în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiune”;

8
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

titular exclusiv, bineînţeles în condiţiile în care îşi respectă obligaţia de a contribui ad

sustinenda onera matrimonii.
Conform legislației italiene, dacă, în situaţia de fapt, în regim de separaţie, unul dintre
soţi se bucură de folosinţa bunurilor celuilalt soţ, cel dintâi trebuie să răspundă de toate
obligaţiile care i-ar fi incumbat în calitate de uzufructuar (art.218 c.c.it.); la fel, dacă unuia
dintre soţi i-a fost conferită prin procură administrarea bunurilor celuilalt cu obligaţia de a
răspunde pentru fructele culese, acesta răspunde în condiţiile contractului de mandat.
Observăm cum între soţi, în gestionarea şi administrarea bunurilor celuilalt soţ, se
creează raporturi de drept civil autonome şi independente guvernate de regulile şi principiile
dreptului comun, la nimic relevând faptul că cei doi contractanţi sunt soţ şi soţie.
În ceea ce priveşte situaţia în care între cei doi soţi se nasc contradicţii cu privire la
dreptul exclusiv de proprietate asupra unor bunuri, legea instituie o prezumţie legală conform
căreia bunurile contestate sunt comune în părţi egale, dacă unul dintre soţi nu reuşeşte să
dovedească prin orice mijloc de probă calitatea de bun propriu sau de titular al unei cote
majoritare.

2.5. Fondul patrimonial (art.167-171 c.c.it)

O particularitate a legii italiene este reprezentată de posibilitatea pe care o au soţii de a
constitui un „fond patrimonial”, cu un regim special, pentru a face faţă necesităţilor familiei.
Acesta este format dintr-un complex de bunuri imobile, mobile înscrise în registre publice sau
titluri de credit şi poate fi constituit de unul dintre soţi, de amândoi sau de un terţ. Constituirea
fondului trebuie să îmbrace formă solemnă, iar dacă este constituit de un terţ poate fi făcută şi
prin testament.
Soţii sunt coproprietari ai fondului patrimonial, dacă nu există dispoziţii contrare în
actul constitutiv, iar administrarea fondului patrimonial este guvernată de aceleaşi reguli care
disciplinează administrarea comunităţii legale.
Fructele fondului nu pot fi utilizate decât pentru satisfacerea necesităţilor familiei.
Jurisprudenţa s-a pronunţat de nenumărate ori11 asupra înţelesului pe care îl asumă în acest
context noţiunea de „necesităţi ale familiei”, stabilind că este vorba despre necesităţi lato
senso, cuprinzând şi acele exigenţe care ţin de dezvoltarea armonioasă a familiei, de
10
În cadrul regimului separaţiei de bunuri fiecare dintre soţi păstrează administrarea independentă şi
proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale, putând dispune discreţionar de acestea. Regimul separatist nu
conduce la formarea niciunei mase de bunuri comune, masa de bunuri proprii a fiecărui soţ dezvoltându-se
în mod autonom. Regimul separaţiei de bunuri prezintă multiple avantaje, care pot fi sintetizate astfel:
simplicitate şi independenţă.
11
Exemplificativ, Curtea de Casaţie Italiană, sent. nr.11683/2001, nr.134/1984;

9
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

incrementarea şi potentializarea capacităţii sale de muncă, rămânând în afara scopului pentru

care a fost constituit fondul cheltuielile voluptuarii sau cele efectuate cu intenţie speculativă.
Vedem astfel depăşită concepţia tradiţională conform căreia necesităţile familiei erau
identificate limitativ cu exigenţele indispensabile ale acesteia.
În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, bunurile care fac parte din
fondul patrimonial nu pot fi înstrăinate sau gravate decât cu acordul ambilor soţi şi, dacă sunt
fii minori, cu autorizarea prealabilă a judecătorului care se va acorda doar în cazul unor
condiţii de necesitate şi utilitate ale familiei.
Este important să menţionăm că legea prevede că bunurile din fondul patrimonial şi
respectivele fructe nu pot face obiectul executării forţate pentru satisfacerea unor creanţe
despre care creditorul ştia că au fost contractate pentru alte scopuri decât cele în legătură cu
necesităţile familiei (art.170 c.c.it.), ceea ce a dus la calificarea fondului patrimonial ca fiind
un patrimoniu separat, sau „destinat unui scop”12.
Problema cea mai delicată însă o constituie scoaterea unui bun din fondul patrimonial,
întrucât – dacă sunt fii minori – este necesară autorizarea judecătorească, iar dezavantajul
principal constă în aceea că bunurile constituind fondul pot fi atacate de creditori pentru
recuperarea unor creanţe care au fost făcute în interesul familiei, de exemplu un comerciant
care face împrumuturi pentru bunul mers al afacerii sale, dar întrucât se prezumă că activitatea
de comerţ este exercitată pentru satisfacerea necesităţilor familiei, toate debitele vor putea fi
imputate asupra fondului patrimonial.

12
Norma sus-menţionată a condus la un abuz al acestei instituţii de drept, care a fost utilizată mai ales cu scopul
de a sustrage bunurile unuia dintre soţi urmăririi creditorilor. Din acest motiv jurisprudenţa admite acţiunea
revocatorie în privinţa bunurilor care au fost conferite în mod fraudulos fraudulos fondului patrimonial, cu
scopul de a le sustrage garanţiei creditorilor;

10
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

§.3. Consideraţii finale

În opinia noastră, diversitatea regimurilor matrimoniale alternative încheiate de către

soţi asigură o mai mare stabilitate în relaţiile patrimoniale dintre aceştia, reglementându-le ab
inizio, ceea ce face ca atât în timpul căsătoriei, cât şi la divorţ, ei să îşi cunoască din timp
drepturile şi obligaţiile patrimoniale, facilitând în mod cert procedura partajului proprietăţii
lor.
Poate se aduce atingere, într-o oarecare măsură, scopului încheierii căsătoriei,
funcţiilor familiei, relaţiilor de familie, unora din principiile fundamentale ale dreptului
familiei, însă, ritmul alert al schimbărilor ce survin în ţară atât pe plan economic, cât şi social,
a impus modificarea legislaţiei familiei la acest capitol şi alegerea regimului matrimonial este
deja o necesitate pentru tot mai multe persoane căsătorite sau pe cale de a se căsători.
În Europa de astăzi frontierele sunt mult mai permeabile, iar mobilitatea fizică a
persoanelor este facilitată considerabil. Familiile mixte, alcătuite din naţionali ai unor state
diferite ori din persoane care îşi au domiciliul sau reşedinţa în alt stat decât acela a cărui
cetăţenie o au, reprezintă o realitate mai mult decât frecventă. Situaţiile transnaţionale
generează însă şi dificultăţi inextricabile pentru persoanele interesate: acutizând conflictele de
legi în spaţiu, diversitate regulilor materiale existente în materie îşi pune direct amprenta
asupra statutului personal al individului, asupra situaţiei lui familiale şi a evenimentelor ce o
pot afecta. Acest lucru este evident cu o acuitate particulară în domenii sensibile precum
acela al căsătoriei între persoane de acelaşi sex, al parteneriatelor înregistrate, al maternităţii
de substituţie, al adopţiei.
Noua legislație consacră autonomia de voință a soților, în sensul posibilității de a
alege, în anumite limite, legea aplicabilă regimului matrimonial, reflectându-se, astfel,
principiul instituit prin Convenția de la Haga din 1978 cu privire la legea aplicabilă
regimurilor matrimoniale și reafirmat în Cartea verde a Comisiei Europene privind elaborarea
unui Regulament european referitor la conflictele de legi în materia regimurilor matrimoniale,
competenţa şi recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti.
Soluţii noi au fost consacrate şi în ceea ce priveşte legea aplicabilă divorţului, alegerea
legii aplicabile sau legea aplicabilă separaţiei de corp. Acestea au fost inspirate din
Regulamentul CE nr. 2201/2003 şi din Cartea verde din 14 martie 2005 a Comisiei Europene
privind legea aplicabilă şi competenţa în materia divorţului.

11
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

În sensul actelor mai sus menționate putem afirma că legiuitorul român, oglindind
principiile dreptului modern, a adoptat o abordare care ţine cont de noile realităţi apărute în
domeniul vieţii familiale, generate, pe de o parte, de evoluţia raportului dintre libertatea
individului şi interesul familiei, care generează o mai mare independenţă patrimonială a
fiecăruia dintre soţi, iar pe de altă parte, de o nouă interpretare şi protecţie a interesului
superior al copilului.

12
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

BIBLIOGRAFIE

1. ALEXANDRESCO, D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român,

vol. VIII, Partea I, Atelierele Grafice Socec & Co., Bucureşti, 1916 ;
2. BACACI, AL.,. DUMITRACHE, V. C, HAGEANU, C.C., Dreptul familiei, Ed.
C.H.Beck, București, 2012;
3. BAIAS, F. A., CHELARU, E., CONSTANTINOVICI, R., MACOVEI, I., Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012;
4. CHELARU, I., GHEORGHIU, Gh., Drept internațional privat, ediţia a 2-a, Ed. C.H.
Beck, București, 2007;
5. ELIESCU, M., Curs de drept civil. Regimurile matrimoniale, Bucureşti, 1948;
6. FILIPESCU, I.P., FILIPESCU A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută şi
completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
7. Codul civil italian;
8. Codul civil român.

13
 Regimurile matrimoniale în Italia și România. Analiză comparativă

CUPRINS

§.1. Considerații introductive .....................................................................................................

1
§.2. Regimurile matrimoniale consacrate de legislația română și de cea italiană ......................
4
2.1. Regimuri matrimoniale prevăzute de legislațiile naționale .....................................
4
2.2. Regimul comunității legale ......................................................................................
5
2.3. Comunitatea convenţională .....................................................................................
8
2.4. Separaţia de bunuri ................................................................................................. 8
2.5. Fondul patrimonial (art.167-171 c.c.it) ...................................................................
9
§.3. Consideraţii finale .............................................................................................................
11
BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................... 13

14