A lte publicaţii ale autoarei

1. Sistemul instituţional al Uniunii Europene Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001;
2. Sistemuljurisdicţional al Uniunii Europene Editura Sylvi, 2004;
3. Drept comunitar general Tratat Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002 (coautor);
4. Drept comunitar - Partea specială - Politicile comunitare, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2003 (coautor);
5. Drept internaţional privat Curs universitar - editura Lumina Lex,
Bucureşti (2002 - ediţia 1,2004- ediţia a Il-a);
6. Dreptul comunitar al comerţului Editura Sylvi, 2004;
7. Legea aplicabilă contractelor cu element străin Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2004;
8. Efectele hotărârilor judecătoreşti străine Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004;
9. Regimul juridic aplicabil persoanei fizice în dreptul internaţional
privat român editura Sylvi, Bucureşti, 2004;
10. Culegere de documente de drept internaţional public (2 volume),
Editura Lumina Lex, Bucureşti, (ediţia I 1997, ediţia a Il-a 2002,
colectiv de autori);
11. Documente de drept internaţional public adoptate la nivel
european, culegere de documente, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002 (colectiv de autori);
12. Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene, culegere
de documente, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003 (colectiv de
autori);
13. România şi NATO de la deziderat la realitate Editura Sylvi,
Bucureşti, 2005 (colectiv de autori);
14. Teoria conflictelor de legi în materie civilă Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.

ISBN (10) 973-758-042-7

ISBN 9 7 3 - 7 5 8 - 0 4 2 - 7

91789737 5 8 0 4 2 9
ISBN (13) 978-973-758-042-9 2 5 le i
 . ( p 2-
NICOLETA DIACONU
-DOCTOR ÎN DREPT -

LEGEA
APLICABILĂ
CĂSĂTORIEI
Şi
DIVORŢULUI
CU ELEMENT
STRĂIN

3 L J î>(
.J l( U IK
BUCUREŞTI
2006
 PARTEA 1

DETERMINAREA LEGII
APLICABILE CĂSĂTORIEI
CU ELEMENT STRĂIN
 CAPITOLUL I
NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI
CARACTERELE JURIDICE ALE CĂSĂTORIEI
ÎN DREPTUL INTERN ROMÂN

1. Noţiunea “căsătoriei”

Căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un bărbat

şi o femeie, având drept scop întemeierea unei familii, Conţinutul
căsătoriei constă în naşterea, dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor de
familie, având la bază încrederea reciprocă între soţi, care hotărăsc
împreună, pe principiile deplinei egalităţi, cu privire la toaţe aspectele
pe care le implică căsătoria. în sistemul de drept român, toate
aspectele rezultând din căsătorie beneficiază de o reglementare legală,
cuprinsă atât în Constituţie, cât şi în legi speciale.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art 1 din Codul familiei, în
România statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri
economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei.
în literatura de .specialitate1 s-a arătat ,că sensul noţiunii de
“căsătorie”, aşa cum rezultă din reglementările legale în vigoare din
dreptul intern român, este utilizat în două accepţiuni, respectiv :
- pe de-o parte având înţelesul de aet juridic pe care-1
încheie cei care vor să se căsătorească;

1 I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Allbeck, 2000, p .ll; Adrian
Pricopi, Dreptulfamiliei, Ed. Fundaţia România de mâine, Buc. 1996
 iar pe de altă parte reprezentând situaţia juridică continuă,
permanentă a celor căsătoriţi.
Accepţiunea primului sens al termenului de căsătorie, acela de
act juridic prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţia
şi formele prevăzute de lege2, presupune existenţa acordului de voinţă
al soţilor, însă după încheierea căsătoriei, instituţia devine
independentă de acest acord, urmând a fi cârmuită în întregime de
normele legale, fără ta părţile să aibă posibilitatea de a le modifica.
în Codul familiei, termenul de căsătorie în accepţiunea de act
juridic apare în următoarele dispoziţii:
art 1 ( “familia are la bază căsătoria liber consimţită ”);
art.16 ( “căsătoria se încheie prin consimţământul ambilor
soţi”);
Accepţiunea celui de-al doilea sens ăl termenului de căsătorie,
cea de situaţie juridică, este determinată de reglementarea legală
privind căsătoria, care devine aplicabilă prin extinderea actului juridic
al căsătoriei şi există pe tot timpul cât durează raporturile juridice
privind căsătoria. Codul familiei utilizează noţiunea de căsătorie în
acest sens prin următoarele dispoziţii:
art.28 ( “soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei
numele comun declarat”)',
act.30(“bunurile dobândite în timpul căsătoriei...sunt
bunuri comune ale soţilor”).
în terminologia juridică, noţiunea de căsătorie a fost folosită
în înţelesurile urm ătoare:
în înţelesul de act juridic, pe care viitorii soţi îl încheie în
conformitate cu cerinţele le g ii;
în înţelesul de celebrare a căsătoriei, adică de oficiere
care are loc cu ocazia încheierii actului juridic al
căsătoriei;
în înţelesul de stare juridică de căsătorie, adică de statut
legal al soţilor, anume prevăzut de Codul fam iliei;

2 Codul Familiei, cap. 1 “încheierea căsătoriei”, art. 3-18

 în înţelesul de instituţie juridică, adică de totalitate a
normelor legale care reglementează căsătoria.
Ţinând cont de aceste puncte de vedere, căsătoria poate f i
definită ca fiin d instituţia juridică care exprimă uniunea liber
consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor
legale, cu scopul de a întemeia o familie, fiin d reglementată de
normele imperative ale legii}
Conform dispoziţiilor art 48 din Constituţia României, familia
se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea
acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor. Constituţia mai stabileşte că, încheierea,
desfacerea şi nulitatea căsătoriei se stabilesc potrivit legii, iar căsătoria
religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.

2. Natura juridică a căsătoriei

în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe teorii

cu privire la determinarea naturii juridice a căsătoriei:

1. Teoria contractuală asupra căsătoriei

Conform acestei teorii, căsătoria reprezintă un contract civil
cu caractere specifice, fiind supus, în principiu, reglementării
contractelor civile.
în dreptul modem român căsătoria şidivorţul au fost
reglementate, în principal, prin următoarele acte normative :
iniţial, prin dispoziţiile cuprinse în Codul civil - Cartea I -
Titlurile V {Despre căsătorie) şi VI (Despre
despărţenie) ;
- ulterior, prin Legea nr. 4/1954 a fostadoptat Codul
familiei, dispoziţiile din codul civil relative la căsătorie şi

3 1.P.Fllipescn, Dreptulfamiliei, Bucureşti, Tipografia Universităţii 1984, p. 36

 despărţenie fiind abrogate prin Decretul nr. 32/31.01.1954
pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a
Decretului nr. 31/54 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice.;
aspectele privind încheierea căsătoriei cu element străin
sunt reglementate prin dispoziţii speciale, cuprinse în
Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat.
Având în vedere că iniţial aspectele relative la căsătorie au
fost incluse în Codul civil, apreciez că natura juridică recunoscută
căsătoriei în dreptul român de către legiuitor era aceea de contract cu
caractere speciale.
Reglementările ulterioare au abandonat acest punct de vedere
privind calificarea căsătoriei, caracterul contractualist fiind apreciat în
neconcordanţă cu interesele sociale ale etapei istorice corespunzătoare
perioadei Î950-1989, rolul părţilor în stabilirea regimului juridic al
relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi fiind minimalizat, în
favoarea stabilirii unui regim juridic strict definit de norme juridice
obligatorii.
Pornind de la reglementarea specială stabilita prin Codul
familiei, în literatura de specialitate s-a arătat că actul juridic prin care
se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract, datorită
următoarelor deosebiri dintre acestea4:
- în cazul contractului fiecare parte urmăreşte un scop diferit
de al celeilalte părţi, pe când în cazul căsătoriei ambele părţi urmăresc
uri scop comun, respectiv întemeierea unei familii;
- efectele juridice ale contractului sunt determinate de părţi,
iar efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege;
- contractul poate fi susceptibil de modalităţi, condiţie şi
termen, iar căsătoria nu poate fi afectată de astfel de modalităţi;

4 1.P.Filipescu, op. cit, p.36-37.

 - contractul fiind mutus consensus, adică stabilit prin voinţa
părţilor, poate înceta mutus disensus, prin acordul de voinţă în acest
sens, iar căsătoria nu se supune acestei reguli;
- în cazul contractului, dacă o parte nu îşi exercită obligaţiile,
cealaltă parte poaţe cere rezoluţiunea, pe când căsătoria poate fi
desfăcută prin divorţ în condiţiile stabilite de lege;
- nulităţile căsătoriei prezintă anumite particularităţi faţă de
cele ale contractului şi ale celorlalte acte juridice;
- actul căsătoriei şi contractul sunt ambele supuse regulii
libertăţii actelor juridice, în înţelesul libertăţii actelor juridice, în
înţelesul că orice persoană are libertatea de a se căsători ori de a nu se
căsători, precum are libertatea de a contracta, însă cu menţiunea că
satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale impune oricărei
persoane încheierea unor contracte;
- viitorii soţi încheie actul căsătoriei în poziţie de egalitate
juridică, şi nu subordonare a unuia faţă de celălalt, ca actele
administrative, precum tot astfel, de drept comun, părţile încheie şi
contractul, care însă poate fi şi multilateral.
- actul căsătoriei este un act juridic, bilateral, aşa cum
îndeobşte este şi contractul, care însă poate fi şi multilateral.

2. Teoria instituţională asupra căsătoriei

Conform acestei teorii, căsătoria are natura juridică de
instituţie, în sensul că normele juridice care cârmuiesc relaţiile dintre
soţi sunt fixate de lege, în afara voinţei acestora.

3. Teoriile mixte
Aceste teorii califică căsătoria ca fiind un act mixt, având în
acelaşi timp atât natură contractuală, cât şi instituţională.
Alte teorii mixte apreciază căsătoria ca fiind în acelaşi timp un
act juridic (cu elemente contractuale predominante), cât şi o stare
juridică (cu elemente instituţionale predominante).
 3. Caracteristicile generale ale relaţiilor de familie

„Familia” a apărut ca fenomen social pe o anumită treaptă de

dezvoltare istorică şi s-a dezvoltat ulterior, odată cu dezvoltarea
societăţii, corespunzător modificărilor socio-istorice ale acesteia,
răspunzând unor interese sociale, economice şi politice specifice
perioadelor istorice în raport de care analizăm caracteristicile acesteia.
Caracteristicile generale ale relaţiilor de familie sunt
următoarele:

1. Caracterul social al relaţiilor de familie

Familia reprezintă o formă specifică a relaţiilor sociale, care
rezultă din căsătorie sau rudenie între persoane ce au diferite calităţi
cum ar fi: soţi, părinţi şi copii.
O familie poate fi constituită numai din soţi, sau din soţi şi
copii. Relaţiile dintre aceste persoane sau dintre acestea şi terţi sunt
relaţii sociale.
Având în vedere caracterul social al familiei, s-a apreciat că
aceasta reprezintă „celula de bază a societăţii”.
O societate oarecare poate fi analizată din punct de vedere
social atât la nivel macrosocial, cât şi la nivel microsocial, pornind de
la trăsăturile caracteristice ale familiei în societatea respectivă.

2. Caracterul istoric şi de clasă al familiei

Fiecare perioadă istorică se caracterizează, printre altele,
printr-o organizare specifică a relaţiilor de familie. De-a lungul istoriei
au fost cunoscute mai multe forme de organizare a familiilor, după
cum urmează:
- căsătoria pe grupe - ca cea mai veche şi mai primitivă
formă de organizare a familiei, care a stat la baza constituirii „ginţii”;
Prima etapă a organizării gentilice, denumită „matriarhat”, consta în
dominaţia economică a femeilor şi stabilirea descendenţei pe linie
feminină.
 - familia pereche - caracterizată prin convieţuirea dintre un
bărbat şi o femeie, poligamia fiind totuşi un privilegiu recunoscut
bărbatului, pe fondul scăderii rolului femeii în familie. Matriarhatul
este înlocuit cu patriarhatul, constând în dominaţia bărbatului în
gospodărie şi comunitatea gentilică. Descendenţa pe linie feminină
este înlocuită cu descendenţa pe linie masculină.
- familia monogamă - constă în stabilitatea relaţiilor conju­
gale, apariţia sa istorică fiind determinată de condiţii preponderent de
natură economică, şi anume de constituirea formelor de proprietate
privată.
Odată cu consolidarea proprietăţii private şi cu constituirea
claselor sociale, căsătoria a dobândit caracteristici de clasă, servind
apărării drepturilor de proprietate ale anumitor clase sociale.

3. Caracterul sociologic al familiei

Sub aspect sociologic, noţiunea de „familie” a beneficiat de
interesul sociologilor, care au oferit definiţii diferite, pornind de la
accentuarea anumitor aspecte privind structura, funcţiile şi
caracteristicile familiei.
în ,,dicţionarul de filosofie” familia este definită ca formă
primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legaţi
prin consanguinitate şi înrudire.5
în „Dicţionarul UNESCO” familia este definită ca formă de
comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care uneşte pe soţi şi pe
descendenţii acestora prin relaţii strânse de ordin biologic, economic,
psihologic şi spiritual.
Familia este o realitate socială prin comunitatea de viaţă dintre
soţi, dintre părinţi şi copii, precum şi dintre alte rude.6
Sociologii disting familia simplă, constituită numai din părinţi
şi copii necăsătoriţi, de familia extinsă, formată şi din alte persoane.
Terminologia utilizată de sociologi pentru caracterizarea
familiei nu este unitară.

5 Publicat la Editura Politică, Bucureşti, 1978.

6 1.Albu, Dreptulfamiliei, Editura Didactică şi Pedagogică, Buc., 1975.
 4. Caracterul juridic al familiei
In sens juridic, familia reprezintă o realitate juridică, fiind
reglementată prin lege.
Sub aspect juridic, familia reprezintă grupul de persoane între
care există un ansamblu de drepturi şi obligaţii, reglementate prin
lege, care rezultă din căsătorie sau rudenie, precum şi din alte relaţii,
similare relaţiilor de familie.
Legea reglementează căsătoria sub toate aspectele, ca de
exemplu:
- încheierea căsătoriei;
- efectele căsătoriei
- nulitatea căsătoriei;
- desfacerea căsătoriei prin divor-.

4. Caracterele juridice ale căsătoriei

Având în vedere reglementările juridice în vigoare, precum şi

punctele de vedere exprimate în literatura de specialitate, instituţia
căsătoriei poate fi caracterizată prin următoarele trăsături juridice:

1. Căsătoria este o “ uniune” între un bărbat şi o femeie

Căsătoria, ca uniune dintre un bărbat şi o femeie, se
întemeiază pe consimţământul liber exprimat al celor care se
căsătoresc, fiind reglementată prin norme juridice.
Deşi textele de lege nu reglementează în mod expres faptul că
o căsătorie poate fi încheiată numai între „un bărbat” şi „o femeie”,
conform tradiţiei, moralei şi religiei naţionale, căsătoria în România
nu se poate încheia decât între persoane de sex diferit.
Diferenţa de sex, ca şi condiţie de fond la înceierea căsătoriei,
rezultă din interpretarea coroborată a textelor de lege cuprinse în
Codul familiei.7

7 Codulfamiliei, art.l, art.5,art 19, art 25,etc.

 2. Căsătoria este liber consimţită
Conform dispoz. art. 1 alin 3 din Codul familiei, căsătoria
reprezintă o uniune liber consimţită de ambii soţi.
Căsătoria poate fi încheiată cu consimţământul liber şi deplin
al viitorilor soţi, aşa cum este prevăzut în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, precum şi în alte instrumente juridice
internaţionale.
Exprimarea consimţământului liber al celor ce se căsătoresc
este garantată prin dispoziţiile legale existente în dreptul intern,
respectiv Constituţie, Codul familiei, etc.

3. Căsătoria este monogamă

Conform dispoz. art. 5 din Codul familiei, este oprit să se
căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este
căsătorită. Acest qaracter decurge din fundamentul căsătoriei,
respectiv afecţiunea reciprocă dintre soţi, fiind garantată prin
dispoziţiile legii8.
Principiul monogamiei reprezintă un principiu fundamental în
dreptul român, încălcarea acestuia conducând la nulitatea absolută a
căsătoriei încheiate de o persoană fizică deja căsătorită legal.

4. Căsătoria se încheie în formele cerute de lege

Căsătoria are im caracter solemn, prevăzut de lege ad
validitatem.
Acest caracter se exprimă prin aceea că se încheie numai într-
un anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o anumită zi, înainte
fixată şi-n prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi în public.
Procedura încheierii căsătoriei este stabilită prin dispoziţiile art 11-18
din Codul familiei.

8 1.P. Filipescu, Dreptul familiei, Bucureşti, Tipografia Universităţii, 1984, p 39.

 5. Căsătoria are caracter civil
încheierea şi înregistrarea căsătoriei sunt de competenţa
exclusivă a autorităţilor de stat, iar desfacerea acesteia se realizează
numai pe cale judecătorească (art. 38-39 C.fam.).
Celebrarea religioasă a căsătoriei nu produce efecte juridice în
sistemul nostru de drept. în actuala redactare a Constituţiei României,
art 48 par. 2 teza a Il-a dispune: “căsătoria religioasă poate fi celebrată
numai după căsătoria civilă.” Menţiunea din Constituţie referitoare la
posibilitatea celebrării căsătoriei religioase nu este de natură să
confere efecte juridice acestei situaţii de fapt, ci mai degrabă
subliniază distincţia dintre încheierea legală a căsătoriei şi celebrarea
religioasă a acesteia.
în majoritatea statelor europene, precum Belgia, Elveţia,
Olanda, Germania, actul juridic al căsătoriei are caracter exclusiv
civil, însă există legislaţii care recunosc căsătoriei un caracter exclusiv
religios cum ar fi Grecia şi unele state musulmane, dar putem să
întâlnim şi legislaţii în care căsătoria are dublă valoare juridică:
căsătorie civilă şi căsătorie religioasă, viitorii soţi putând opta pentru
oricare dintre ele (Brazilia, Canada, Danemarca, Finlanda, Italia,
Islanda, Peru, S.U.A., Suedia).

6. Căsătoria se încheie p e viaţă

Căsătoria se încheie, în principiu, între soţi, pentru tot timpul
vieţii lor. Ea se poate desface numai pentru motive temeinice de
divorţ. Deşi acest caracter nu rezultă în mod expres dintr-un text de
lege, el poate fi dedus din analiza coroborată a dispoziţiilor legale prin
care se urmăreşte ocrotirea familiei.

7. Căsătoria se întemeiază pe deplina egialitate în drepturi

dintre bărbat şi fem eie
Principiul deplinei egalităţi în drepturi între soţi rezultă din
dispoz. art. 1 alin.4 din Codul familiei, conform cărora, în relaţiile
dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi
femeia au drepturi egale.
în prezent, acest caracter juridic se referă atât la condiţiile în
care se încheie căsătoria, cât şi la relaţiile dintre soţi sau dintre aceştia
şi copiii lor. Bărbatul, respectiv femeia, au drepturi egale la încheierea
căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei. Acest lucru rezultă
şi din dispoziţii cuprinse în instrumente juridice internaţionale9.

8. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei fam ilii

Căsătoria este ocrotită de lege deoarece constituie
fundamentul familiei, aceasta fiind considerată celula de bază a
societăţii.
Conform dispoziţiilor art. 2 din Codul familiei, relaţiile de
familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei,
care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ne spune în art. 16
alin. 1 “Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul şi femeia fără nici o
restricţie în privinţa rasei, cetăţeniei sau religiei, au dreptul să se
căsătorească şi să întemeieze o familie”. Familia este elementul
natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea
societăţii şi a statului, găsim în art. 16 alin 3 din Declaraţia
Universală.

9 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 16 alin. 1

 CAPITOLUL II
SCURT ISTORIC PRIVIND
REGLEMENTAREA CĂSĂTORIEI

1. Căsătoria în dreptul roman

1.1. Condiţiile de fo n d cerute pentru încheierea căsătoriei

In dreptul roman privat, pentru încheierea unei căsătorii se

impunea îndeplinirea anumitor condiţii de fond care, cu toate
modificările suferite în evoluţia dreptului, au rămas în esenţă aceleaşi.
1) Consimţământul.
în epoca veche a dreptului roman, căsătoriile persoanelor
aflate sub putere părintească se încheiau de către pater familias, care
putea dispune de aceste persoane ca de nişte sclavi sau ca de lucruri.
Mai târziu, alături de consimţământul «capului de familie» s-a cerut şi
acela al viitorilor soţi.
în măsura în care puterea tatălui de familie a suferit treptat tot
mai multe limitări şi paralel cu decăderea formalismului şi
rigorismului dreptului uman, consimţământul lui pater familias
cedează în faţa voinţei părţilor interesate.
Dacă pater familias tace sau nu se opune, se prezumă că
acesta şi-a dat consimţământul, şi dacă se împotriveşte, fără motive, la
căsătorie, legea Iulia, edictată în timpul domniei lui Augustus,
îngăduie fetelor împăratului Iustinian şi băieţilor - să se adreseze
magistratului pentru a constrânge pe şeful familiei să-şi dea
consimţământul.10
Dacă capul familiei nu putea să-şi dea consimţământul, fiind
absent, nebun, etc., dreptul bizantin a îngăduit copiilor să se
căsătorească şi fară acest consimţământ.11
2) Vârsta.
In momentul încheierii căsătoriei bărbatul trebuia să fie puber,
şi femeia nubilă. Fixată iniţial de la caz la caz, limita inferioară a
vârstei a fost. de timpuriu 12 ani pentru fete; pentru băieţi şcoala
sabiniană a continuat să o fixeze după o cercetare corporală, dar
proculienii, a căror opinie a prevalat în dreptul lui Iustinian, o
stabileau la 14 ani.
3) Conubium.
Prin conubium se înţelegea dreptul de a contracta o căsătorie
romană, atât sub aspectul obiectiv, cât şi subiectiv.
Sub aspectul obiectiv numai cetăţenii romani, latinii vechi
(prisci Latini) şi cei cărora, ca o. favoare, li se acorda conubium puteau
încheia o căsătorie romană.
Sub aspect subiectiv se cereau îndeplinite anumite condiţii:
a) viit0rii soţi să nu fie rude între ei, nici în linie directă şi nic
în linie colaterală ; în linie directă la infinit, în linie colaterală până la
un anumit grad, care a variat în cursul vremii.
Sub Imperiu, căsătoria între colaterali a fost îngăduită cu
condiţia ca nici unul din viitorii soţi să nu fie la un grad depărtare de
strămoşul comun (de pildă, fratele cu sora).12

10 Textul lui Marcian, D., 23, 2,19, este interpolat (v. Moriaud în Mei. Girard,
2, p.291şi urm.). Pentru o interpolare şi mai adâncă a textului conform opiniei
puţin probabile a lui C astelli, “B.I.D.R.”, XXVI, 1914, p.164 şi urm.
I., 1, 10. pr.Pentru interpolarea textelor din Digeste v. Girard, Manuel, p. 170,
n. 1.
12 Principiul a cunoscut două excepţii, ambele dispărute sub Iustinian: căsătoria
dintre unchiul din partea tatălui cu nepoata sa a fost admisă, pentru a se îngădui
împăratului Claudiu şa ia pe Agripina (Gaius, 1, 62), iar căsătoria dintre verii
primari prohibită (C.Th., 3, 10, 1; 3,12, 3).
 b) viitorii soţi să nu fie afini între ei. Afinitatea este legătura
de rudenie care uneşte pe un soţ cu rudele celuilalt soţ şi constituie, în
linie directă, o piedică la căsătorie la infinit, iar în linie colaterală,
între cumnaţi şi cumnate.13
c) nici unul din viitorii soţi să nu fie căsătorit, bigamia fiind
prohibită.
d) văduva nu se putea recăsători timp de 10 luni (mai apoi 1
an) de la moartea soţului ei. Acest termen de viduitate, motivat la
început prin considerente morale (doliul datorat bărbatului), îşi găseşte
raţiunea în necesitatea de-a se evita incertitudinea asupra paternităţii
copilului care s-ar naşte în acest interval (turbaţio sanguinis).
e) condiţia socială constituia o altă piedică la căsătorie. Astfel,
până la legea Canuleia, căsătoria dintre plebei şi patricieni a fost
oprită, şi până la Augustus - aceea dintre cetăţenii născuţi (ingenui) şi
dezrobiţi.14
f) în fine, unele acte normative opresc căsătoria guvernanţilor
din provincii cu o femeie originară sau domiciliată în acea provincie15,
a soţului adulter cu complicele său, a tutorelui sau a fiului lui cu
pupila sa, etc.16

1.2 Donaţia „ante nuptias”

în corelaţie cu „dota” apare, în epoca postclasică, aşa-zisa

„donaţie înainte de căsătorie” (ante nuptias), numită de Iustinian
“pentru căsătorie” (propter nuptias).

13 Prima prohibiţie datează din epoca Principatului (Gaius, 1, 6, 3); a doua, din
perioada Dominatului (C. Th., 3, 12,2).
Rămâne însă prohibită căsătoria dezrobiţilor sau a femeilor imorale cu
persoanele din ordinul senatorial.
15 Interdicţia se găseşte în mandatele imperiale.
16 Soldaţii sub arme nu s-au putut căsători până în anul 197 e.n. (v.Carcopino,
Mei. P. Thomas, 1930, p.87 şi urm.).
 Slăbirea raporturilor familiale şi nesiguranţa căsniciilor din
epoca de declin a sclavagismului roman au dus la apariţia unei
instituţii menite să asigure unele avantaje soţiei pentru caz de divorţ
imputabil soţului sau de predeces al acestuia.
Este vorba despre „darurile” pe care soţul le face soţiei
înainte de nuntă, în vederea sigurării acesteia pentru cazurile sus­
menţionate. Foarte răspândită în Orient, instituţia se încetăţeneşte în
întreg Imperiul Roman şi împăratul Iustinian o asimilează, în ceea ce
priveşte structura ei, cu dota.17
* în căsătoria „cum mânu ”, întreaga avere a femeii trecea în
patrimoniul soţului18, şi la moartea acestuia soţia dobândea, alaturi de
ceilalţi moştenitori, o cotă - parte succesorală.
* în cazul căsătoriei ,jin e mânu” se impune a se face, cu
privire la bunuri, o distincţie între soţia aîienis iuris şi sui iuris.
Soţia alienis iuris continuă să fie supusă autorităţii domestice
a capului vechii sale familii şi tot ceea ce dobândea ea, dobândea
pentru acesta.
Soţia sui iuris rămânea proprietara averii sale19, cu excepţia
bunurilor constituite dotă; ea putea să se oblige cu concursul tutorelui
său şi să dobândească proprietatea asupra altor bunuri, dar, dacă
femeia nu putea dovedi provenienţa achiziţiilor sale, o prezumţie
formală de către jurisconsultul Q. Mucius Scaevola (praesumtio
Muciand) stabilea că acestea vin de la soţ.20
între ei, soţii puteau să încheie orice act juridic, cu excepţia
donaţiilor, prohibite, la finele Republicii, de dreptul cutumiar, pe

17 C., 5, 3, 20. Asupra instituţiei în regiunile orientale v. Arangio Ruiz,

Instituzioni, p.459.
18 Dacă femeia era sui iuris, averea ei intra în patrimoniul bărbatului ca o dotă
(Cicero, Top.,4,23,; F.V., 115).
19 Aceste bunuri constituie aşa-zisaparafernă (cf.Nov., 97, 5; D., 23, 3, 9, 3; 35,
2,95, pr.).
20 D„ 24 ,1 ,5 1 .
considerentul că ele ar putea fi rezultatul unei presiuni din partea
unuia dintre soţi.21
Un senatus-consult din epoca lui Caracalla {oratio Antonim) a
stabilit că astfel de donaţii sunt valabile dacă soţul donator a murit fară
să-şi fi manifestat voinţa de-a desface donaţia.22
In vederea susţinerii sarcinilor căsătoriei se obişnuia şă se
constituie soţului o dotă fie de către femeie* dacă era sui iuris, fie de
către capul de familie, dacă aceasta era alienis iuris, fie, în sfârşit,
chiar de către o terţă persoană, indiferent dacă femeia era sui sau
alienis iuris.23
Dota se putea constitui, din punct de vedere juridic, prin mai
multe procedee24:
a) Prin datio dotis, adică printr-un transfer de proprietate a
bunurilor dotale către respectivul soţ, care se efectua prin procedeele
obişnuite de înstrăinare a proprietăţii.
b) Pe calea unui contract verbal, prin care constituentul dotei
promite soţului beneficiar bunurile dotale (dictio dotis şi promissio
dotis).25
c) începând din anul 428 e.n. s-a hotărât, printr-o constituţie a
împăratului Teodosie al II-lea, că dota poate fi constituită printr-un
simplu pact, fără nici o formalitate.
Dota devenea proprietatea bărbatului, şi acesta trebuia s-o
folosească în vederea susţinerii căsătoriei.
Cu timpul, puterile soţului asupra dotei au fost limitate,
avându-se în vedere interesele soţiei în eventualitatea unui divorţ.

21 Cu privire la data prohibiţiei v. Dumont, Les donation entre epoux en droit

romain {Donaţii între soţi în dreptul roman), Paris 1928; C. Stoicescu în
“Revista clasică''’ (S. dr.roman), 1939-1940, p.4 şi urm.
22 Ulpian, D., 24, 1, 32, pr. 1 şi 2.
23 Dota constituită de un ascendent patern se numea profectice (a patre profecta),
şi cea constituită de femeie dau de orice altă persoană, adventice (aliunde quam
ex. re patris).
24 V. Ulpian, reg., 6,1; 11,20; C.Th., 3, 12, 3 (a. 396).
25 Pentru deosebirea dintre ele v. Girard, Manuel, p. 525.
 Prin legea Iulia de fundo dotali, soţul nu putea înstrăina
fondurile italice decât cu învoirea soţiei,26, iar în dreptul postclasic,
această dispoziţie este extinsă la orice fel de proprietate imobiliară. La
rândul său, împăratul Iustinian înlătură posibilitatea ca femeia să-şi
dea un astfel de consimţământ, limitând astfel, şi mai mult
prerogativele soţului.27
La desfacerea căsătoriei dota trebuie restituită constituientului
sau persoanei pe care aceasta a indicat-o.
în epoca veche, când şi desfacerea căsătoriei, şi practica
constituirilor de dotă erau mai rare, restituirea dotei se asigura printr-
un contract verbal prin care soţul se obliga la restituirea bunurilor
dotate.28
încă de la finele Republicii s-a impus ideea că restituirea
dotei, în momentul desfacerii căsătoriei, este o îndatorire firească a
soţului, deoarece menirea dotei era să satisfacă în exclusivitate
necesităţile menajului conjugal.
De aceea, pretorul dă soţiei, în caz de desfacere a căsătoriei, o
acţiune în restituire a dotei (actio rei taoriae), pe temeiul căreia
judecătorul va stabili concret ce va trebui să restituie, în conformitate
cu echitatea, respectivul soţ.29
Soţul va fi obligat să înapoieze bunurile dotate în natură, afara
dacă nu au fost preţuite în actul de dotă în bani, când va putea să
restituie numai valoarea lor.

26 Gaius, 2,63.
27 Arangio Ruiz, Istituzione, p. 455. Asupra legii cf. şi Kaser Privatrecht, I.,
p.215, 285 şi 344.
Era vorba deci despre o actio ex stipulatu', în acest caz, dota se numea
recepticia ( Ulpian, Reg., 6, 5.)
29 cf. Arangio Ruiz, Istituzioni, p.456, cu indicarea persoanelor care pot intenta
acţiunea, după cum dota este adventice sau profectice. Asupra problemei v. şi G.
Longo, Diritto romano, p. 140 şi urm). ■
 Restituirea trebuie să se facă de îndată; dacă însă bunurile
dotate constau în lucruri determinate în gen sau în lucruri preţuite în
bani, restituirea se putea face şi în rate.30
Condamnarea soţului la restituirea bunurilor dotate se va face
avându-se în vedere posibilităţile sale economice, nefiind îngăduită o
condamnare care să depăşească activul său patrimonial. Cu alte
cuvinte, soţul se bucură de aşa-zisul beneficiu de competenţă
(beneflcium competentiae).31
Restituind dota, soţul putea, în virtutea legii, să reţină unele
bunuri dotate. Astfel de reţineri erau îngăduite în următoarele situaţii:
- pentru creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie (propter
liberos) ;
- pentru lucrurile sustrase de către soţie (propter res
amotas) ;
cu titlu de pedeapsă pentru imoralitatea soţiei (propter
mores) ;
ca o despăgubire pentru lucrurile dăruite soţiei (propter
res donatas);
pentru cheltuielile necesare sau utile făcute în vederea
întreţinerii averii dotale (propter impensas).32
Aplicarea acţiunii create de pretor în cazul divorţului (actio
rei uxoriae) a fost extinsă ulterior şi căsătoriei desfăcute prin moartea
soţului; acţiunea se intenta în asemenea caz împotriva moştenitorilor
soţului.33

30 Cf. Ulpian, Reg., 6, 8, şi textele indicate de Girard, Manuel, p. 1017, nr.5; v.

şi G. Longo, op.cit., p. 142.
31 Deci soţul va fi condamnat numai la id quod facere potest (v.C., 5, 13, 1, 7;
Modestia, D., 42,1,20).
32 Ulpian, Reg., 6, 14-17; D., 25, 1. în legătură cu aceste relaţii s-a constituit
distincţia dintre cheltuielile utile, necesare şi voluptorii despre care vorbeşte
Ulpian în Regulile sale.
33 Moştenitorii soţului nu se mai bucurau de beneficiul de competenţă. în epoca
postclasică, actio rei uxoriae putea fi intentată şi de moştenitorii soţiei. Acest fapt
se explică prin restrângerea tot mai accentuată a prerogativelor bărbatului asupra
 în epoca lui Iustinian, acţiunea în restituire a dotei se numea
actio de dote;14 obligaţia de restituire decurge din lege, prezumându-se
existenţa unei stipulaţii tacite35. Retenţiile au fost abolite, dar
cheltuielile necesare micşorau de plin dota şi soţul putea sâ opună în
compensaţie creanţele sale soţiei, care cerea restituirea dotei.36

1.3. Raporturile personale dintre soţi

în căsătoria cum mânu femeia intra în puterea capului de

familie (in mânu maritî).
“La romani, care, ca viitori cuceritori ai lumii, aveau concepţii
mai largi, deşi mai puţin rafinate decât grecii, femeia era mai liberă şi
mai respectată. Romanul socotea fidelitatea conjugală îndeajuns de
asigurată prin faptul că dispunea de viaţa şi moartea soţiei.”37
Puterea maritală, nelimitată la început, a fost, pe măsura
dezvoltării vieţii economice sclavagiste, mărginită în exerciţiul ei, dar
principiul superiorităţii bărbatului asupra femeii s-a menţinut în mod
consecvent, atâta vreme cât a existat acest gen de căsătorie.
Soţia căsătorită cum mânu are în noua familie calitatea de
fiică (loco Jiliae), dacă bărbatul său are calitatea de pater familias, sau
pe aceea de nepoată (loco neptis), dacă soţul ei se găseşte încă în
puterea tatălui său.
Rupând orice legătură de rudenie cu familia sa de origine,
soţia intră în familia soţului, devine agnată cu agnaţii soţului ei şi
participă la exerciţiul cultului familial al noii sale familii.

dotei femeii şi nu printr-o influenţă helenistică, potrivit căreia soţia era

proprietara dotei, deoarece în tot cursul evoluţiei dreptului roman, soţul a fost
considerat proprietar al dotei (v. Arangio Ruiz, Istituzioni, p.457, în sensul
influenţei helenistice).
34 Cf., pentru procedeul compilatorilor, Riccobono în Tijdschrift, 1929, p.31.
35 G.LongO, Diritto romano, j. 144
36 cf.D., 24, 3 ,1 5 ,1 , unde compensationes este interpolat pentru retentiones.
37 Engels, Originea familiei, p.243.
 în căsătoria sine mânu, femeia rămâne juridiceşte în familia ei
de origine, deci în puterea tatălui său, sau, dacă era sui iuris, în tutela
agnaţilor săi.
Deşi soţia nu se găsea în puterea capului de familie, totuşi
poziţia ei socială nu era egală cu a bărbatului. Ea primea numele
acestuia, domiciliul său era acela al bărbatului, şi, dacă părăsea
domiciliul, soţul pute s-o urmărească şi s-o readucă acasă, folosind
interdictul de uxore ducenda et exhibenda.
Soţii erau îndatoraţi să-şi poarte respect reciproc, şi în justiţie
nu se puteau cita decât cu îngăduinţa magistratului.
Adulterul soţiei era însă cu mult mai greu pedepsit decât cel al
bărbatului; până în epoca lui August, capul de familie putea să
pedepsească el însuşi pe soţia infidelă, dar prin legea Iulia de
adulteriis şi prin alte dispoziţii normative, dreptul de-a pedepsi pe
soţia adulteră a trecut asupra statului.38

2. Scurt istoric privind reglementarea

căsătoriei în dreptul român

2.1. Evoluţia instituţiei căsătoriei în vechiul drept

românesc39

2.1.1. Evoluţia formelor de prezentare a instituţiei căsătoriei

Evoluţia formelor instituţiei căsătoriei a reprezentat, ca orice
proces social, un rezultat al interdependenţelor dintre continuitate şi
discontinuitate, fiind influenţată de ansamblul factorilor economici,
politici şi sociali Specifici fiecărei etape istorice.

38 Acţiunea prevăzută de această lege putea fi intentată de bărbat sau de tată în

timp de 60 zile, şi posterior, de orice terţ. Pedeapsa era relegarea soţiei, pe
vremea împăratului Constantin - moartea, şi sub Iustinian - închiderea pe veci
într-o mănăstire.
39 I.T.Amuza, Căsătoria şi divorţul în vechiul drept românesc, Bucureşti,
Editura Sylvi, 2001.
 a) P rim ele începuturi
în epoca pietrei, în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, poziţia
socială a femeii devine preponderentă în gintă şi în trib, datorită
rolului primordial al acesteia în viaţa economică.
în materia raporturilor de familie, s-a constatat o evoluţie a
obiceiurilor, trecând de la promiscuitatea primitivă din perioada
paleoliticului, la căsătoria pe grupe şi apoi la căsătoria pereche, bazată
pe convieţuirea temporară a unui cuplu cu posibilitatea coexistenţei
altor tipuri de relaţii (poligam ie, p o lia n d rie, p o lig in ie).
Căsătoria pereche introduce un element nou în privinţa
filiaţiei şi a dreptului de proprietate, punând alături pe mama şi tatăl
adevărat. în cadrul acestui tip de familie, soţul avea o soţie principală,
alături de alte soţii, el având la rândul său, rolul de soţ principal,
alături de alţi soţi.
Căsătoria pereche, bazată pe obişnuinţă, se va dezvolta treptat,
odată cu consolidarea ginţii şi cu dezvoltarea relaţiilor de rudenie.
Cu timpul, soţul se va stabili la o anumită soţie în cadrul
sistemului matrilocal, fară a face gospodărie comună cu aceasta şi fară
exercitarea vreunui drept asupra copiilor.
b) E p o ca p a tria rh a lă
Pe măsura creşterii rolului bărbatului în familia partiarhală,
sistemul matrimonial devine perimat, fiind înlocuit cu cel patrilocal.
în ultima fază a căsătoriei pereche îşi fac apariţia obiceiuri precum
răpirea şi răscumpărarea femeilor.
Familia patriarhală va reprezenta nucleul prin care se va
ajunge la forma superioară de organizare politico-statală, prin
recunoaşterea unei ierarhii politico-juridice şi mistico-religioase.
c) F a m ilia m ed ieva lă ş i m odernă
în epoca medievală se constată o creştere a influenţei bisericii
asupra instituţiei familiei. Această concepţie creştină asupra familiei a
însemnat un pas înainte în relaţiile dintre soţi, dezvoltând sentimentul
iubirii dintre soţi şi înlăturând parţial puterea părinţilor asupra
copiilor. Se menţine concepţia inegalităţii dintre sexe, care dobândeşte
consfinţire divină. în acest spirit a fost reglementată căsătoria şi în
legiuirile româneşti medievale.40
în perioada de trecere la structurile juridice modeme,
legiuirile fanariote încearcă o reluare a principiilor dreptului roman.41
Consacrarea juridică modernă a căsătoriei, iniţiată de Codul
Napoleonian din 1804 a fost influenţată de expansiunea economiei de
schimb şi urbanizării, căsătoria fiind caracterizată prin tendinţa
individualismului conjugal.

2.1.2. Caracteristicile instituţiei căsătoriei în dreptul nescr

românesc
a) Obiceiurile privind căsătoria la daci
Informaţiile privind organizarea familiei dacilor ne-au fost
transmise prin lucrările deosebit de valoroase ale lui Herodot, Horaţiu
şi Ovidiu. Din datele oferite de aceştia rezultă următoarele aspecte
legate de căsătorie:
familia era monogamă;
căsătoria se încheia prin cumpărarea soţiei, preţul variind
după cinstea şi frumuseţea femeii;
femeia venea în căsătorie cu bunuri dotale; Herodot
precizează că principala zestre a femeii era fidelitatea,
care era calificată ca o virtute;
femeia era considerată ca fiind inferioară bărbatului.
b) Reglementarea căsătoriei în legea ţării
Evoluţia regulilor şi obiceiurilor privind instituţia căsătoriei s-a
realizat în fimcţie de evoluţia modului de constituire şi dezvoltare a
satelor româneşti, proces care a cunoscut mai multe perioade:
perioada obştii săteşti - sec. VIII e.n.;
perioada ţărilor feudalismului timpuriu - sec. IX - XIV
e.n.;

40 în acest sens, menţionăm: îndreptarea legii din Ţara Românească - 1652,

Cartea Românească de învăţătură - în Moldova -1648
41 în acest sens, notăm: Codul Calimah din 1817, Legiuirea Caragea din 1818
 perioada satelor româneşti şi a dreptului în feudalismul
dezvoltat - sec. XIV.
Delimitarea strictă a aplicării legii ţării este mai greu de
stabilit, importanţa ei fiind apreciată până la apariţia Regulamentelor
Organice.
Caracteristicile căsătoriei în această perioadă sunt următoarele:
se păstrează regula superiorităţii bărbatului şi a inferio­
rităţii femeii şi copiilor în familie;
zestrea ce aparţine femeii este administrată de bărbat;
raporturile dintre părinţi şi copii s-au concretizat în pute­
rea tatălui asupra copiilor.
c) Aplicarea principiilor moderne în instituţia căsătoriei
Instituţia căsătoriei începe să fie supusă unor principii
modeme prin intermediul reglementărilor adoptate în perioada
monarhiei centralizate, după cum urmează:
- Codul Calimah:
Legiuirea Caragea:
Pravilniceasca Condică.
Ca şi caracteristici ale instituţiei căsătoriei, se menţine poziţia
dominantă a bărbatului în familie, precum şi dreptul bărbatului în
administrarea bunurilor femeii. Prin aceste legiuiri se introduce
criteriul răspunderii personale pentru faptele sale atât în materie civilă,
cât şi în materie penală.

2.1.3. Reglementarea căsătoriei în primele legiuiri

Majoritatea normelor de drept aplicabile în ţara noastră până

în sec. al XVII-lea, erau nescrise.
Până în secolul al VH-lea, reglementările referitoare la
căsătorie au circulat prin intermediul Sintagmei lui Matei Vlastares
(1335) şi al Nomocanonului lui Manuil Malaxos (1562-1563). Nomo-

42 I.T.Amuza, Căsătoria şi divorţul în vechiul drept românesc, Ed. Sylvi, Buc.

2001, p. 34
canonul lui Manuil Malaxos a fost folosit în legiuiri precum îndru­
marea Legii şi Pravila aleasă a lui Eustratie Logofătul (1632).
Dispoziţiile cuprinse în legiuirile ţării exprimau interesele
claselor dominante, dreptul cristalizându-se ca un privilegiu al acestor
clase.
A. Definiţia căsătoriei în diferite culegeri de legi
româneşti
- în Pravila Aleasă a lui Eustratie Logofătul, căsătoria este
definită ca fiind „împreunarea bărbatului cu femeia, şi-şi sunt datori
unul altuia în dumnezeieşte şi omeneşte direaptă împreunare
- în îndreptarea Legii se menţionează că Jnsurare se cheamă
că deacă se împreună un om cu o muiare ci carea nici nu o au văzut,
nici cu dânsa au vorbit, iar deacă se cunună cu ea, atunci el o ia la
casa lui şi locuieşte cu dânsa, adică şed amândoi într-o casă... ”
B. Principii care stau la baza căsătoriei
- Principiul monogamiei; Acest principiu a fost prevăzut în
pravile, încălcarea lui fiind sancţionată cu nulitatea absolută a
căsătoriei, iar pe planul dreptului penal, prin aplicarea unor pedepse.
- Principiul liberului consimţământ ; Deşi principiul era
prevăzut în pravile, în realitate era ignorat în fapt.
- Inegalitatea în drepturi . Femeia măritată era considerată
mai neputincioasă şi mai proastă decât bărbatul43, fiind pusă totdeauna
în inferioritate faţă de soţul ei.44
C. Condiţiile necesare la încheierea căsătoriei45
Condiţiile de fond
a) Impedimente absolute
lipsa consimţământului;
existenţa unei căsătorii nedesfăcute;

43 Cartea Românească de învăţătură, gl.41; îndreptarea Legii, gl.21 l,z 6;

44 Cartea Românească de învăţătură, gl.59; îndreptarea Legii, gl. 364, z l .
45 Pentru detalii, vezi Ion T. Amuza, Căsătoria şi divorţul în vechiul drept
românesc, Ed. Sylvi, 2001, p. 46 şi urm.
 faptul că unul dintre soţi a mai fo st căsătorit de 3 ori.
b) Impedimente relative
- vârsta; Conform pravilelor, pentru încheierea căsătoriei,
bărbatul trebuia să aibă 14 ani împliniţi, iar femeia 12 ani.
- Logodna nedesfăcută;
- Anul de doliu;
-Rudenia;
- Tutela;
- Deosebirea de credinţă;
- Călugăria;
- Diferenţa de condiţie socială,
-Răpirea;
- Provocarea de divorţ;
- Preoţia;
Condiţiile de formă
Nunta se săvârşeşte în public, cu martorii şi ceremonialul
bisericesc prescris.
Creştinismul a conferit căsătoriei un caracter religios. Cu
ocazia nunţii se făceau daruri de către rude, care confirmau încheierea
căsătoriei. înainte de încheierea căsătoriei, viitorii soţi îşi făceau daruri
reciproce, care erau diferite, în funcţie de clasa socială din care
proveneau aceştia.

D. Efectele căsătoriei
a) Obligaţii reciproce
- obligaţie de fidelitate; Nerespectarea credinţei conjugale
constituia motiv de divorţ, fiind considerată în acelaşi timp şi
infracţiune.
- grija părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi;
Această obligaţie consta în faptul că relaţiile dintre părinţi şi copii
aveau la bază consideraţii de ordin moral.
- sprijin moral. în timpul căsătoriei, soţii erau datori să-şi
acorde sprijin moral.
 b) Obligaţii unilaterale
- Obligaţia femeii de a-şi asculta soţul; în schimbul obligaţiei
soţului de întreţinere şi protecţie, soţia îi datora acestuia ascultare, care
ajungea chiar până la o subordonare servilă.
- Obligaţia femeii de coabitare cu soţul ei şi de a-l urma; Din
obligaţia soţiei de ascultare a soţului, rezulta şi obligaţia acesteia de a
locui cu soţul său şi de a-l urma oriunde acesta şi-ar fi stabilit
domiciliul.
- Obligaţia femeii de a aştepta soţul plecat; Femeia era
datoare să-şi aştepte soţul luat la oaste sau în robie, pe o perioadă de
trei ani de când nu avea veşti de la el, sau chiar şi pe soţul, care,
părăsind soţia, locuia cu altă femeie timp de trei ani.
- Asistenţa medicală; Această obligaţie unilaterală revenea
soţului.
- Obligaţia de întreţinere; Şi această obligaţie revenea soţului.
c) Obligaţii patrimoniale
Obligaţiile patrimoniale aveau la bază tot principiul
inegalităţii dintre sexe.
Pravilele confereau bărbatului mai multe drepturi patrimoniale
decât cele recunoscute femeilor.

E. Caracterele juridice ale căsătoriei

în principiu, caracterele juridice ale căsătoriei constatate în
prezent s-au cristalizat pe parcursul evoluţiei istorice, cu precizarea că
iniţial, aceste caracteristici au fost afirmate pe calea dreptului
cutumiar, ulterior beneficiind de o reglementare juridică adecvată.
Astfel:
a) Căsătoria este o “ uniune ” între un bărbat şi o femeie.
încheierea căsătoriei între un bărbat şi o femeie a reprezentat
un caracter general recunoscut în vechiul drept românesc, această
caracteristică a căsătoriei rezultând atât din normele cutumiare, cât şi
din reglementările laice sau religioase.
 b). Căsătoria este liber consimţită.
Libertatea femeii de alegere a viitorului soţ nu poate fi
realizată în condiţiile unei orânduiri sociale bazate pe exploatarea
femeii, unde trăsăturile esenţiale ale familiei erau cel mai des
determinate de interesele materiale.
Cu toate acestea, libertatea consimţământului era prevăzută în
dreptul vechi românesc ca factor esenţial la încheierea căsătoriei, deşi
interesele de ordin material făceau aproape imposibilă punerea
acesteia în practică.
Astfel, Pravila de la Govora, referindu-se la consimţământul
necesar la încheierea căsătoriei, prevede că: ”ce/ care va lua femeie cu
sila, să aibă păcanie 3 ani şi să dea pârcălabului ce i se cade, deci că
nu iaste zis să se însoare cu sila că aceasta iaste tâlhărie şi de toată
**46
ruşinea .
Cartea Românească de învăţătură şi îndreptarea Legii47
pedepseau “răpirea cu de-a silă” cu moartea şi cu pierderea bucatelor,
iar dacă răpirea se făcea cu voia femeii, atunci sancţiunea se aplica
“după voia giudeţului”. Nu este iertat de această pedeapsă nici cel care
răpea femeia “pentru ca să se cunune cu dânsa”. Nunta încheiată cu o
femeie răpită “nu-i bună de nimica, ci iaste un lucru cum nu şe-ar f i
f o s t \ 48
Libertatea de a consimţi la alegerea viitorului soţ prevăzută de
pravile a fost în general ignorată în fapt. în cazurile când era avută în
vedere, această libertate se exprima doar în cadrul casei din care
făceau parte viitorii soţi sau în familiile lipsite de avere. De aceea, în
orânduirile bazate pe exploatarea femeii în general, sau pe exploatarea
claselor inferioare, interesele personale făceau ca instituţia căsătoriei
să intereseze nu numai părţile, ci şi pe părinţi, stăpâni sau boieri şi
prin urmare un asemenea act nu trebuia să se încheie fără
consimţământul celor din urmă.

^ Pravila de la Govora, $ .3 2 , z \ - 2
47 Cartea Românească de învăţătură, gl.32, z 1-2•,îndreptarea Legii, g.237, z 1-2
48 Cartea Româneasca de învăţătură, gl.32, z 8,9; îndreptarea Legii, gl.259, z 8,9.
 Consimţământul părinţilor la căsătorie, cerut de pravile, era
necesar pentru că prin căsătorie se aducea în familie un nou membru, a
cărui contribuţie materială îi interesa pe părinţi. Totodată, prin
căsătorie apare în familie o nouă persoană îndreptăţită la împărţirea
averii prin succesiune. Pravila de la Govora prevedea că cei ce se
căsătoresc trebuie să “se ia cu voia şi cu vreaua şi cu blagoslovenia
părinţilor şi cu blagoslovenia preoţilor”49. îndreptarea Legii arată că
fetele care se căsătoresc fără ştirea părinţilor erau considerate
desfrânate şi erau supuse de biserică la unele penitenţe50.
c). Căsăţoria este monogamă.
Monogamia a apărut în istorie odată cu proprietatea privată şi
s-a exprimat iniţial, sub forma conflictului dintre sexe, constituind un
progres istoric alături de instituţia sclaviei şi proprietăţii.
Prin căsătoria monogamă s-a urmărit ca paternitatea copiilor
rezultaţi din căsătorie să nu fie contestată, mai ales că aceştia urmau să
devină moştenitorii direcţi ai tatălui. Monogamia, care trebuia să fie
consecinţa firească a dragostei ca fundament al căsătoriei nu este
întâlnită la toate familiile tuturor claselor sociale.
Cei a căror proprietate privată trebuia asigurată considerau
necesară în special monogamia femeii. Căsătoria celor lipsiţi de
proprietăţi şi interesele legate de acestea, având în vedere afecţiunea
reciprocă şi dezinteresul material, era cu adevărat monogamă.
Principiul monogamiei a fost prevăzut şi în pravile, încălcarea
lui fiind sancţionată de dreptul familiei cu nulitatea absolută a
căsătoriei, iar de dreptul penal prin pedepse.
Sub influenţa bisericii creştine şi a dreptului bizantin, delictele
de biandrie şi bigamie51 constituie infracţiuni tot atât de grave pentru
femeia care se căsătoreşte cu doi bărbaţi fără ca prima căsătorie să fie
desfăcută, cât şi pentru bărbaţi, pedepsele fiind aspre.

49 Pravila de la Govora, gl. 131.

50 Canoanele Marelui Vasile, gl.38.
51 Cartea Românească de învăţătură, gl.15, z 1,2,3; îndreptarea Legii, gl.237, z
1,2,3.
 în general, pedeapsa celor care săvârşeau aceste delicte era
“certarea”. Ea era stabilită “după voia judecătorului” şi consta în a-1
închide în ocnă, ori a-1 purta prin târg gol52 cu confiscarea bunurilor pe
seama domnului, pentru că “nu i se mai cuvine să aibă bucate de
vreme ce şi-au pierdut cinstea şi iaste de ocară şi de toată ruşinea ”53.
Erau mai aspru pedepsiţi cei ce se căsătoreau cu două femei când “cel
ce va lua două muieri nu era în toată vârsta” sau când femeile lui
“erau amândouă giupânese”54. în aceste cazuri pedeapsa era moartea.
Biserica creştină ortodoxă considera pe cel ce s-a căsătorit cu
două femei ca eretic şi “îl certa cu moartea cumplită”. Ca să scape de
pedeapsă părţile trebuiau să facă dovada cu “buni şi credincioşi
martori” că nu au ştiut că prima căsătorie nu a fost desfăcută. Cel care
se dovedea de bună credinţă nu se certa deloc.
Acest caracter decurge din fundamentul căsătoriei, respectiv
afecţiunea reciprocă dintre soţi, fiind garantată de dispoziţiile legii55,
d). Căsătoria se încheie pe viaţă.
Legiuitorul român, pregătit printr-o dublă tradiţie - cea a
dreptului roman şi a dreptului canonic, apoi a dreptului bizantin, a
considerat perpetuarea relaţiilor dintre soţi ca fiind esenţială în
societate şi a căutat s-o întregească cu toate garanţiile posibile.
Modestin spunea despre condiţia căsătoriei: “Bărbatul şi
femeia se unesc în scop de-a trăi toată viaţa împreună", iar cu mult
înainte, când la romani, ca şi la greci şi Ia indieni - căsătoria era un act

52 Cartea Românească de învăţătură, gl.5, z 2 “Pe unele locuri pe unii ca aceştia,

carii iau 2 muieri poartă-i p e uliţe cu piialea, şezănd călare pre măgariu, şi-i tot
bat cu două furci ce torc muierile. Aşijderea şi pre m ueripre ceale ce iau 2
bărbaţi, le poartă cu piialea goală pre măgari şi le bat cu 2 cumânece sau cu 2
şfice”\ îndreptarea Legii, gl.237, z 2.
53 Cartea Românească de învăţătură, gl.15, z 1; ÎNDREPTAREA LEGII, gl.237,
z2.
54 Cartea Românească de învăţătură, gl. 14, z 4,6; Îndreptarea Legii, gl.237, z 4,
6.
55 IPFilipescu, Dreptul familiei, Bucureşti, Tipografia Universităţii, 1984, p 39.
pur religios, solemnitatea cu care se săvârşea nunta era o garanţie că
soţii nu se vor despărţi cu prea mare uşurinţă.

2.2. Reglementarea instituţiei căsătoriei în legislaţi

modernă

A. Codul civil - adoptat în 1865

Codul civil adoptat în timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza, reprezintă un salt calitativ în ceea ce priveşte codificarea
dreptului civil românesc. Reglementarea cuprinsă în Codul civil are ca
sursă de inspiraţie Codul lui Napoleon, adoptat în 1804.
Dispoziţiile cuprinse în Codul civil au căutat să răspundă unor
interese istorice politico-sociale ale majorităţii populaţiei, ci nu
intereselor strict politice ale unor minorităţi, dovadă în acest sens fiind
faptul că şi în prezent, reglementările iniţiale ale Codului civil îşi
găsesc aplicabilitate, fiind adaptate noilor realităţi politice, economice
şi sociale ale momentului istoric în care ne aflăm.
în Codul civil, aspectele privind căsătoria şi divorţul au fost
cuprinse în Cartea I - Titlul V - ,f)espre căsătorie” şi Titlul VI -
„Despre despărţenie”(în prezent aceste dispoziţii fiind abrogate, prin
intrarea în vigoare a Codului familiei, adoptat prin Legea nr. 4/1954).
Datorită faptului că aceste reglementări nu mai sunt în vigoare, în
prezenta lucrare nu vor fi analizate textele de lege respective.

B. Codul familiei - adoptat prin Legea nr.4/1954

Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 4/1954, reprezintă o
reglementare de influenţă sovietică, necesitatea adoptării acestei legi
fiind impusă de noua dimensiune recunoscută familiei în epoca
socialistă. Astfel, familia, ca „celulă de bază a societăţii”, trebuia să
beneficieze de o reglementare distinctă faţă de celelalte aspecte de
drept civil.
 Gruparea dispoziţiilor relative la relaţiile de familie intr-un
cod distinct faţă de reglementările generale cuprinse în Codul civil
reprezintă o codificare artificială deoarece, aspectele privind familia
sunt elemente de fapt ce cad sub incidenţa reglementărilor civile de
ansamblu.
Dreptul familiei, ca ramură distinctă de drept în sistemul de
drept românesc, s-a constituit după adoptarea Codului familiei. în
literatura de specialitate s-a arătat că dreptul familiei, în sistemul
nostru de drept, nu a apărut dintr-o dată prin punerea în aplicare a
codului familiei, fiind precedat de o serie de acte normative care, în
succesiunea lor, au marcat desprinderea dreptului familiei din dreptul
civil.56
Datorită faptului că după 1990 s-a schimbat orientarea
ideologică în România, s-a luat în calcul şi revenirea la concepţia
iniţială, privind includerea dispoziţiilor relative la familie în conţinutul
Codului civil, în acest sens fiind propuse mai multe proiecte privind
modificarea Codului civil.

C. Constituţiile României
Constituţiile României au cuprins dispoziţii de principiu
relative la instituţia căsătoriei, aceste dispoziţii fiind ulterior
completate prin legi speciale.
- Constituţia din 1866, după modelul Constituţiei belgiene din
1831, a consemnat în cuprinsul său principii constituţionale de
bază, inspirate din cele mai pure principii liberale, însă fară a ţine
seama de realităţile româneşti.57 Constituţia cuprindea 133
articole, grupate pe 8 titluri, titlul II conţinând reglementări
,J)espre drepturile românilor".

561.P.Filipescu, Dreptulfamiliei, Bucureşti, 1976,p20.

57 M.Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
2001, p 31.
 - Constituţia din 1923 menţinea în proporţie de 60% structura
Constituţiei din 1866, însă a introdus principii noi, cum ar fi:
- angajamentul statului de protecţie socială;
- reglementarea instaurării democraţiei;
- proclamarea drepturilor şi libertăţilor egale pentru toţi
românii.
- Constituţia din 1938, aprobată de popor prin plebiscit, a consacrat
dictatura regală a lui Carol al II-lea, adoptarea sa fiind impusă de
noile realităţi politice ale momentului, determinate de
ascensiunea în plan politic a Gărzii de Fier. Caracteristica de
bază a acestei constituţii a constat în restrângerea drepturilor şi
libertăţilor democratice.58
- Constituţia RPR din 1948, a fost elaborată în noul context politic
naţional, impus de proclamarea republicii. Constituţia cuprindea
dispoziţii privind;
- egalitatea femeii cu bărbatul;
- protecţia statului privind familia şi căsătoria;
- obligaţiile părinţilor faţă de copiii din afara căsătoriei;
- Constituţia RPR din 1952, cuprindea dispoziţii privind;
- menţinerea dispoziţiilor generale stabilite prin Constituţia
din 1948;
- sprijinul acordat de către stat mamelor cu mai mulţi copii
şi mamelor singure; Constituţia din 1952 a creat posibilitatea
consacrării dreptului familiei ca o ramură de sine stătătoare,
prin adoptarea şi punerea în aplicare a Codului familiei.
- Constituţia RSR din 1965, denumită „Constituţia Socialismului
Victorios”a marcat o etapă nouă în sistemul constituţional
românesc. Constituţia a consacrat drepturi şi libertăţi cetăţeneşti

58 Constituţia din 1938 a fost suspendată prin Decretul Regal nr. 3052 din 5 sept.
1940, semnat de regele Carol al II-lea, prin care Corpurile Legiuitoare au fost
dizolvate, iar regele a fost obligat să abdice în favoarea fiului său.
recunoscute în documentele internaţionale. Titlul II consacra
„Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor”, familia
ocupând un loc central în cadrul preocupărilor statului privind
protecţia socială.
- Constituţia României din 1991, care ridică la un nivel superior
principiile democratice ale statului de drept, a inserat în cadrul
reglementărilor sale dispoziţii constituţionale relative la:
- viaţa intimă, familială şi privată;
- cadrul juridic al încheierii căsătoriei;
- soluţionarea conflictului de legi dintre dispoziţiile tratatelor
internaţionale privind drepturile omului şi legile interne;
- protecţia copiilor şi tinerilor;
- protecţia persoanelor handicapate;
- Constituţia României din 2003 conţine reglementări consti­
tuţionale care pun şi mai mult în valoare principiile democraţiei.
Astfel, dispoziţiile relative la instituţia căsătoriei se referă la:
- căsătoria liber consimţită între soţi;
- stabilirea prin lege a condiţiilor de încheiere, desfacere şi
nulitate a căsătoriei;
- egalitatea copiilor din afara căsătoriei cu cei rezultaţi din
căsătorie;
- egalitatea în drepturi;
- respectarea vieţii private;

D. Alte reglementări de drept civil relative la căsătorie şi

divorţ
- Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi
persoanele juridice;
- Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a
Codului familiei şi a Decr. nr. 31/1954;
 - Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat;
- Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă
(care înlocuieşte Decretul nr. 278/1960);
Legea nr. 319/1944 privind dreptul de moştenire al
soţului supravieţuitor;
- Codul civil;59
- Codul de procedură civilă (procedura specială a
divorţului fiind reglementată prin dispoz. art. 607-619) .60

59 Decretat la 2 iulie 1865 şi aplicat din 1 dec. 1865.

60 Decretat la 9 sept. 1865 şi promulgat la 11 sept. 1865
 CAPITOLUL III
REGLEMENTĂRI JURIDICE
INTERNATIONALE PRIVIND CASĂTORIA
ŞI DIVORŢUL
Problematica încheierii căsătoriei a fost reglementată atât la
nivel internaţional în cadrul ONU, cât şi la nivel regional, în cadrul
organizaţiilor regionale cum ar fi: Consiliul Europei, Uniunea
Europeană, Organizaţia Unităţii Africane, Organizaţia Statelor
Americane, etc. Reglementarea căsătoriei la nivel internaţional s-a
realizat atât prin instrumente juridice cu vocaţie universală, cât şi prin
instrumente juridice cu caracter special, aplicabile la nivel regional.
Referitor la obligativitatea reglementărilor cuprinse în
instrumentele juridice internaţionale, acestea diferă în fiincţie de
natura juridică concretă a instrumentului juridic internaţional în care
sunt cuprinse, cât şi în funcţie de sistemul de garantare a
reglementărilor respective.

1. Instrumente juridice internaţionale

privind reglementarea căsătoriei şi divorţului

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului61 afirmă în a

16 că bărbaţii şi femeile majori au dreptul ca, fără nici un fe l de
îngrădiri după criterii de rasă, naţionalitate sau religie să se
căsătorească şi să întemeieze o familie. Ei se bucură de drepturi egale

61 Adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluţia 217A(III)

din 10 decembrie 1948. România a semnat declaraţia la 14 decembrie 1955.
în ce priveşte căsătoria, în timpul căsătoriei şi în timpul desfacerii
căsătoriei.
Căsătoria poate f i încheiată numai cu acordul liber şi deplin
al ambelor părţi care se căsătoresc.
Familia este celula naturală şi de bază a societăţii şi are
dreptul la protecţia societăţii şi a statului.

2. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice62 preia în art 23 dispoziţiile DUDO relative la familie,
dispunând că. familia este elementul natural şi fundamental al
societăţii şi are drept la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
Dreptul, de a se căsători şi de a întemeia o fam ilie este
recunoscut bărbatului şi femeii, începând de la vârsta nubilă.
Nici o căsătorie nu va putea f i încheiată jară consimţământul
liber şi deplin ăl viitorilor soţi.
Statele părţi au obligaţia să ia măsurile potrivite pentru a
asigura egalitatea în drepturi şi răspunderi a soţilor în privinţa
căsătoriei, în timpul căsătoriei şi atunci când ea se desface. In cazul
desfacerii, se vor lua măsuri pentru a asigura copiilor ocrotirea
necesară.

3. Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta

minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor63 dezvoltă
aspectele cu caracter declarativ cuprinse în art 16 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului.

62 Adoptat şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a ONU la 16

decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976. România a ratificat pactul
prin Decretul 212/1974.
63 Adoptată de AG a ONU la 7 noiembrie 1962. Intrată în vigoare la 9 decembrie
1964. România a semnat convenţia la 27 dec.. 1963, ratificând-o prin Legea nr.
116/1992.
 Conform dispoz. art.l din Convenţie, nici o căsătorie nu va
putea f i contractată în mod legal fără liberul şi deplinul consimţământ
al celor două părţi, exprimat direct, în prezenţa autorităţii competente
a celebra căsătoria şi a martorilor, după o publicitate suficientă,
conform legii.
Convenţia mai conţine dispoziţii relative la stabilirea vârstei
minime pentru căsătorie (prin măsuri legislative proprii statelor
semnatare), precum şi privind obligativitatea înregistrării căsătoriilor
de către autorităţile competente într-un registru special.
4. Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite64 impune
obligativitatea pentru statele semnatare de a lua măsurile necesare ca
încheierea sau desfacerea căsătoriei, ori schimbarea cetăţeniei soţului
în timpul căsătoriei, să nu producă efecte asupra cetăţeniei femeii. De
asemenea, statele semnatare convin că o străină, căsătorită cu unul din
cetăţenii săi - la cererea sa - poate să dobândească cetăţenia soţului,
beneficiind de o procedură privilegiată specială de dobândire a
cetăţeniei. Acordarea acestei cetăţenii poate fi supusă restricţiilor
impuse de interesul securităţii naţionale sau de ordinea publică.
5. Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale65, reglementează în art 12 - “dreptul la
căsătorie”, dispunând că, începând cu vârsta stabilită prin lege,
bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsătoriei de a întemeia o familie
conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui
drept.

64 Adoptată de AG a ONU la 29 ianuarie 1957. Intrată în vigoare la 11 august

1958. România a aderat la Convenţie prin Decretul nr. 339/22 septembrie 1960.
65 Adoptată la Roma în cadrul Consiliului Europei la 4 noiembrie 1950. Intrată în
vigoare la 3 septembrie 1953. Ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai
1994.
 6. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
afirmă în art 9 “dreptul la căsătorie şi dreptul la întemeierea unei
familii”, stabilind că aceste drepturi sunt garantate potrivit legilor
naţionale în vigoare.
. 7. Convenţiile de la Haga, adoptate în cadrul Conferinţei de
drept internaţional privat, după cum urmează:
Convenţia privind reglementarea conflictului de lege în
materie de căsătorie şi Convenţia privind reglementarea
conflictului de lege şi de jurisdicţie în materie de
despărţenie şi de separaţiune de corp;67
Convenţia privind conflictele de legi relative la efectele
căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soţilor în
raporturile lor personale şi asupra averilor soţilor.68

2. Modalităţile de garantare a normelor juridice

cuprinse în instrumentele juridice internaţionale

Respectarea reglementărilor internaţionale depinde, pe de o

parte, de natura juridică a instrumentelor juridice internaţionale, iar pe
de altă parte, de sistemul de garantare a reglementărilor respective. De
asemenea, pentru respectarea la nivel naţional a reglementărilor
cuprinse în instrumente juridice internaţionale, prezintă importanţă şi
dispoziţiile constituţionale specifice fiecărui stat.

66 Adoptată în cadrul Uniunii Europene la 28 sept. 2000. Inclusă în conţinutul

Constituţiei Europene.
67 Semnate la 30 mai 1902. Ratificate de România prin DL nr. 873/2 iulie 1904.
68 Semnată la 4 iulie 1905. Ratificată de România prin CL nr. 1007/28 februarie
1912.

46
 Reglementările juridice internaţionale pot fi cuprinse în
instrumente juridice a căror valoare este diferită, având natură juridică
diferită. Sub acest aspect, având în vedere reglementările prezentate în
mod exemplificativ în paragraful anterior, acestea sunt diferite sub
aspectul obligativităţii, după cum urmează:

* Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aşa cum

rezultă chiar din denumirea sa, are valoare declarativă, fără să conţină
norme juridice obligatorii pentru statele membre.
Din analiza dispoziţiilor declaraţiei rezultă că nu este instituit
un sistem sancţionator în cazul nerespectării acestor dispoziţii de către
statele membre. Cu toate acestea, dispoziţiile declaraţiei sunt
respectate de către statele semnatare, fiind apreciate ca protejând
valori fundamentale ale umanităţii în general.

* Convenţiile internaţionale adoptate în cadrul ONU au

valoare juridică, fiind obligatorii pentru statele semnatare.
Constituţia României conţine dispoziţii privind raportul dintre
dreptul internaţional şi dreptul intern în art 11 şi 20. Astfel, conform
dispoz. art 11, statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern. în cazul în care un tratat la care România urmează să devină
parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate
avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
Art 20 din Constituţie conţine dispoziţii cu caracter special
privind “Tratatele internaţionale privind drepturile omului”. în acest
sens, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu DUDO, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne,
au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Toate
instrumentele juridice internaţionale care conţin reglementări privind
căsătoria şi divorţul sunt considerate ca reglementări internaţionale
relative la drepturile omului, faţă de acestea fiind incidente dispoziţiile
stabilite în art 20 din Constituţie.

* Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice

reglementează în conţinutul său şi un sistem propriu de garantare a
respectării dispoziţiilor sale. In acest sens, Pactul dispune că se
instituie un Comitet al drepturilor omului, compus din resortisanţi ai
statelor membri, cu atribuţii privind urmărirea modului de respectare
de către state a dispoziţiilor stabilite de pact. Sistemul de garantare
instituit de Pact nu are caracter jurisdicţional, fiind un sistem bazat pe
rapoarte şi pe forţa de coerciţie comună a statelor, însă fără a avea
caracter jurisdicţional.

* Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, spre deosebire de celelalte instrumente
juridice, conţine un sistem propriu de garantare a respectării
dispoziţiilor sale, având caracter jurisdicţional. în acest sens, în cadrul
sistemului organizatoric al Consiliului Europei funcţionează o Curte a
Drepturilor Omului, cu sediul la Strassbourg, competentă să
soluţioneze plângerile privind încălcarea dispoziţiilor Convenţiei.
Hotărârile Curţii sunt obligatorii pentru statele membre.

* Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost

iniţial concepută ca instrument juridic cu valoare declarativă,
conţinând dispoziţii cu valoare de principii fundamentale în domeniul
drepturilor omului. Includerea prevederilor Cartei în conţinutul
Constituţiei Europene îi sporeşte valoarea, dobândind caracter
constituţional. Cu privire la includerea dreptului comunitar în
sistemele de drept ale statelor membre, trebuie făcută precizarea că nu
se mai aplică regulile generale privind raportul dintre dreptul
internaţional şi dreptul naţional al statelor membre. Dreptul comunitar
reprezintă un ansamblu de norme juridice specifice, care beneficiază
de aplicabilitate directă, imediată şi prioritară la nivel naţional, în
raport de normele juridice proprii, cu caracter naţional.

49
 CAPITOLUL IV
NORMA CONFLICTUALĂ
PRIVIND ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
CU ELEMENT STRĂIN

1. Noţiuni introductive

Apariţia şi manifestarea conflictelor de legi în materie civilă

rezultă din diferenţele de reglementare juridică constatate de la un
sistem de drept la altul.
Consolidarea statelor naţionale pe parcursul evoluţiei istorice
a condus la crearea unor sisteme de drept naţionale incluzând norme
juridice de drept internaţional privat apte să soluţioneze conflictele de
legi în materie civilă în funcţie de interesele economice, politice,
sociale ale unui stat într-o anumită epocă istorică. în procesul de
codificare legislativă în materia soluţionării conflictelor de legi, statele
au adoptat reglementări proprii, fară să existe o preocupare comună de
coordonare legislativă la nivel internaţional.
în epoca contemporană asistăm la iniţiative promovate la
nivel internaţional privind adoptarea unor reglementări uniforme care
să conducă la reducerea ponderii conflictelor de legi în materie civilă
şi să faciliteze recunoaşterea internaţională a drepturilor dobândite în
materie civilă69.

69 în acest sens, menţionăm constituirea Conferinţei de drept internaţional de la

Haga. Conferinţa s-a reunit pentru prima dată în anul 1893. Din anul 1955 devine
organizaţie permanentă, reunindu-se din 4 în 4 ani în sesiuni plenare. Scopul
 Conflictele de legi în materie civilă au fost generate de
tendinţele contrarii manifestate de-a lungul timpului în dreptul
internaţional privat. Aceste tendinţe contrarii au reprezentat pe
parcursul timpului un răspuns la interesele naţionale ale unor state în
raport cu altele. In funcţie de specificul fiecărei perioade istorice,
raportul dintre aceste tendinţe a suportat modificări, influenţând
modalităţile practice de soluţionare a conflictelor de legi în materie
civilă. Principalele tendinţe contrarii manifestate pe parcursul
istoricului constituirii dreptului internaţional privat, au fost
următoarele:70
conflict de suveranitate - conflict de interese;
naţionalism - internaţionalism;
particularism - universalism;
- personalism - teritorialism.
Soluţionarea conflictelor de legi în materie civilă presupune
administrarea corectă a justiţiei la nivel naţional. Datorită amplificării
fară precedent a relaţiilor internaţionale în epoca actuală şi a
deosebirilor de reglementare constatate de la un sistem de drept la
altul în domeniu] civil, asistăm la manifestarea în mod inevitabil a
conflictelor de legi în materie civilă. Soluţionarea corectă a
conflictelor de legi presupune, pe de o parte, existenţa unui ansamblu
coerent de norme juridice competente să soluţioneze conflictele
apărute, iar pe de altă parte, o aplicare corectă a legii de către
autorităţi, având în vedere şi premisa aplicării legii străine.

acestei Conferinţe este acela de a acţiona pentru unificarea progresivă a dreptului

internaţional privat. în cadrul sesiunilor conferinţei, au fost adoptate numeroase
convenţii în diferite domenii ale dreptului internaţional privat. Prin Legea nr.
25/1991, România a acceptat Statutul Conferinţei de la Haga de drept
internaţional privat.
70 B.M.C.Predescu, Fundamentele normelor conflictuale, Bucureşti, 2001, p31-
39.
 Conflictele de legi reprezintă domeniul specific al dreptului
internaţional privat.
Doctrina şi jurisprudenţa au încercat să ofere soluţiile cele mai
adecvate pentru modul de rezolvare a conflictelor de legi în materie
civilă, având în vedere atât interesele generale ale părţilor implicate
într-un raport juridic cu element de extraneitate, cât şi interesele
naţionale ale statului în aplicarea uneia sau a alteia dintre legile aflate
în prezenţă.
Conflictele de legi în materie civilă nu înseamnă în acelaşi
timp şi un conflict de suveranităţi, între cele două noţiuni constatându-
se deosebiri de esenţă. Din această perspectivă, apreciez că noţiunea
de conflict de legi este înţeleasă în dreptul internaţional privat în sens
figurativ, metaforic, desemnând doar o diferenţă de reglementare
dintre două sau mai multe legi care vizează acelaşi domeniu al
dreptului privat în sens larg. Conflictele de suveranităţi se manifestă în
domeniul dreptului internaţional public şi se soluţionează după
principiile proprii dreptului internaţional public, în timp ce conflictul
de legi în materie civilă se manifestă în domeniul dreptului
internaţional privat şi se soluţionează după dispoziţiile normelor
conflictuale ale forului. Soluţionarea conflictului de legi în materie
civilă poate fi realizată şi prin aplicarea legii străine, în timp ce
soluţionarea unui conflict de suveranităţi are la bază aplicarea
primordială a legii proprii pe teritoriul unui stat.
Dacă avem în vedere faptul că legea este privită ca expresie de
bază a suveranităţii naţionale, soluţionarea conflictului de legi în
materie civilă prin aplicarea unei legi străine nu presupune încălcarea
principiilor suveranităţii naţionale, ci tocmai expresia manifestării
acestei suveranităţi. în baza principiului suveranităţii, legea forului, ca
expresie a voinţei de stat a legiuitorului, poate permite aplicarea legii
străine.

52
 2. Determinarea legii aplicabile încheierii căsătoriei

Legea cadru care reglementează în sistemul de drept român

raporturile juridice cu element de extraneitate din domeniul dreptului
privat în sens larg, este Legea nr. 105/1992 privind reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat.
Statutul personal al persoanei fizice, care este supus legii
naţionale a acesteia, cuprinde:
statutul familial (format din raporturile de familie);
statutul individual (format din starea civilă şi capacitatea
persoanei fizice).
Raporturile de familie rezultă din căsătorie, din rudenia
firească şi din adopţie.
Raporturile de familie presupun atât aspecte de natură
patrimonială cât şi aspecte de natură nepatrimonială.
în dreptul internaţional privat român, conflictele de legi în
materia raporturilor de familie sunt reglementate prin dispoziţiile art.
11-39 din Legea nr. 105/1992, precum şi prin dispoziţiile art. 4 şi 42
din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă.

2.1. Aspecte generale privind încheierea căsătoriei în dreptul

internaţional privat român

Pentru încheierea căsătoriei sunt stabilite următoarele condiţii

legale:
- îndeplinirea condiţiilor de fond;
- lipsa impedimentelor la căsătorie;
- îndeplinirea condiţiilor de formă.

53
 Distincţia între condiţiile de fond şi condiţiile de formă se
face, în principiu, după legea forului, conform dispoziţiilor art. 3 din
Legea nr. 105/1992.71
Criteriul conform căruia cerinţele legale pentru încheierea
căsătoriei se clasifică în condiţii de fond şi condiţii de formă îl
reprezintă importanţa ce i se conferă fiecărei cerinţe în vederea
încheierii căsătoriei.
Impedimentele fiind condiţii de fond negative, distingem două
categorii de condiţii ce urmează a fi îndeplinite în vederea încheierii
căsătoriei: condiţii de fond şi condiţii de formă.

2.2. Condiţiile de fo n d ale încheierii căsătoriei

2.2.1. Determinarea legii aplicabile condiţiilor de fo n d în

dreptul internaţional privat român

Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei cu element străin

sunt reglementate, în principal, prin dispoziţiile cuprinse în art. 18 din
Legea nr. 105/1992.
Conform acestor dispoziţii - condiţiile de fo n d cerute pentru
încheierea căsătoriei sunt determinate de legea naţională a fiecăruia
dintre viitorii soţi.
Din analiza textului rezultă că, pentru valabilitatea încheierii
căsătoriei trebuie să fie îndeplinite cumulativ condiţiile de fond
prevăzute de legile naţionale ale fiecăruia dintre viitorii soţi.
Eventualele dispense de la condiţiile de fond pentru încheierea
căsătoriei se acordă de autorităţile statului a cărui cetăţenie o are
persoana în cauză, şi se dovedesc prin acte eliberate de acele autorităţi.

71 Conform dispoz. art. 3 din Legea nr. 105/1992, când determinarea legii
aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau
unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea
română.
 Aplicarea legii naţionale privind condiţiile de fond la
încheierea căsătoriei rezultă şi din dispoziţiile art. 33 din Legea nr.
119/1996 care prevede că poate fi încheiată o căsătorie între cetăţeni
străini numai dacă, pe lângă celelalte acte prevăzute de lege, viitorii
soţi prezintă dovezi din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de
fond cerute de legea lor naţională pentru încheierea căsătoriei.
în privinţa impedimentelor la căsătorie, art. 18 al. 2 - din
Legea nr. 105/1992 conţine o prevedere de ocrotire a ordinii publice
de drept internaţional privat român.
Astfel, dacă una dintre legile străine determinată conform
dispoziţiilor art. 18 alin.l prevede un impediment la căsătorie care,
potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o
căsătorie, acel impediment va f i înlăturat ca inaplicabil în cazul în
care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se
încheie pe teritoriul României.
Cetăţeanul străin care se căsătoreşte în România va putea să
probeze îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de legea sa
naţională cu un act eliberat de autorităţile competente ale statului
respectiv.
Cetăţeanul român care se căsătoreşte în străinătate poate să
probeze îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de legea română cu
un act eliberat de autorităţile române competente72.
în dreptul internaţional privat român, condiţiile de fond ale
căsătoriei sunt supuse, în funcţie de situaţia concretă privind locul
încheierii căsătoriei, după cum urmează :
a) căsătoria se încheie în străinătate între cetăţeni români; se
aplică legea română.
b) căsătoria se încheie în ţara noastră între cetăţeni străini,
care au aceeaşi cetăţenie; se aplică legea naţională
comună.

72 H.G. nr. 8/1990pentru stabilirea taxelor consulare

 c) căsătoria se încheie în străinătate între un cetăţean român şi
un cetăţean străin; pentru fiecare se va aplica legea
naţională proprie.
d) căsătoria se încheie în străinătate între un cetăţean român şi
un cetăţean străin; se aplică legea naţională a fiecăruia din
viitorii soţi.; dacă legea străină cunoaşte un impediment la
căsătorie care, după legea română este incompatibil cu
libertatea de a încheia o căsătorie, acest impediment nu se
va aplica.
e) căsătoria se încheie în străinătate între un cetăţean român şi
o persoană fară nici o cetăţenie (apatrid); pentru aceasta
din urmă se aplică legea ţării unde îşi are domiciliul, iar în
lipsă, legea ţării unde îşi are reşedinţa; cetăţeanul român
este supus legii române.
f) căsătoria se încheie în ţara noastră între un cetăţean român
şi un apatrid; soluţia este ca în cazul precedent; dacă
apatridul are domiciliul în România i se aplică legea
română; în lipsă de domiciliu, i se aplică legea română
dacă reşedinţa lui este în ţară; cetăţeanul român este supus
legii române.
g) căsătoria se încheie în ţara noastră între doi străini de
cetăţenie străină diferită; se aplică fiecăruia legea sa
naţională.
h) căsătoria se încheie în ţara noastră între doi apatrizi; fiecare
este supus legii ţării unde îşi are domiciliul, iar în lipsa
acestuia, legii reşedinţei sale; dacă domiciliul sau
reşedinţa apatrizilor sunt în România, se aplică legea
română.
Cetăţeanul român se poate căsători cu un străin, fară a avea
nevoie de vreo autorizaţie prealabilă din partea autorităţilor române.
Desigur, cetăţeanul român trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
fond prevăzute de legea română, fie că se căsătoreşte în ţară, fie că se
căsătoreşte în străinătate.
 Cetăţeanul străin care se căsătoreşte în ţara noastră va putea să
probeze îndeplinirea condiţiilor de fond ale căsătoriei prevăzute de
legea lui naţională cu un act eliberat de autorităţile competente ale
statului respectiv.
De asemenea, cetăţeanul român care se căsătoreşte în
străinătate va dovedi îndeplinirea condiţiilor de fond ale căsătoriei cu
certificatul eliberat de autorităţile competente ale statului nostru.

2.2.2. Aspecte de drept comparat privind determinarea legii

aplicabile condiţiilor de fo n d

în dreptul internaţional privat se cunosc mai multe sisteme

pentru determinarea legii aplicabile condiţiilor de fond ale căsătoriei,
diferite de la un sistem de drept la altul, după cum urmează:
se aplică legea naţională a viitorilor soţi;
se aplică legea domiciliului viitorilor soţi;
se aplică legea locului încheierii căsătoriei;
se aplică legea naţională pentru cetăţenii proprii care se
căsătoresc în străinătate şi legea domiciliului pentru
străinii care se căsătoresc în ţară (sistem mixt).
Căsătoria aparţine statutului personal al persoanei fizice. în
consecinţă, condiţiile de fond ale căsătoriei sunt supuse legii naţionale
a fiecăruia dintre viitorii soţi. în cazul în care legea determinată în
felul arătat prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului
român, este incompatibil cu libertatea de a încheia căsătoria, acel
impediment va fi înlăturat ca incapabil dacă unul dintre viitorii soţi
este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriu român73.
în mod concret, au fost adoptate mai multe soluţii pentru
determinarea legii aplicabile condiţiilor de fond în cazul căsătoriilor
mixte:
a) fiecare dintre soţi va trebui să îndeplinească atât condiţiile
de fond ale căsătoriei prevăzute de legea naţională, cât şi pe cele

73 Art.l8,alin.2.Lg.l05/1992
prevăzute de legea personală a celuilalt viitor soţ (sistemul aplicării
cumulative a celor două legi);
* De exemplu, în Franţa, căsătoria dintre un cetăţean francez
şi unul de altă cetăţenie presupune condiţia consimţământului
prealabil al părinţilor viitorilor soţi. O astfel de căsătorie încheiată în
Anglia, unde nu se cere această condiţie s-a considerat validă de către
instanţele engleze, dar cele franceze au declarat-o nulă. Dimpotrivă,
căsătoria unui cetăţean englez în Franţa, care după legea engleză nu
are nevoie de consimţământul părinţilor, dar acesta este necesar după
legea franceză s-a considerat lovită de nulitate de către instanţele
engleze deoarece nu s-au respectat condiţiile de formă prevăzute de
lex loci celebrations. Aşadar, în dreptul francez consimţământul este
condiţie de fond, iar în dreptul englez este condiţie de formă.
Aplicarea uneia sau a alteia dintre legile aflate în conflict depinde şi
de instituţia calificării.
* Un exemplu asemănător este acela în care un grec de religie
ortodoxă se căsătoreşte civil cu o femeie de cetăţenie franceză.
Dreptul grec reglementează pentru valabilitatea căsătoriei celebrarea
religioasă a acesteia. Actul juridic al căsătoriei va fi valabil după cum
va fi calificată cerinţa căsătoriei religioase. Dacă va fi calificată ca şi
condiţie de formă se va aplica legea franceză, în calitate de lex loci
celebrations şi va fi valabilă; dacă este calificată ca şi condiţie de
fond atunci mariajul va fi nul, întrucât se va aplica legea naţională (
dreptul grec).
b) fiecare dintre viitorii soţi este supus legii lui naţionale sau a
domiciliului (sistemul aplicării distributive a celor două legi);
c) una din cele două legi este înlăturată pentru a se aplica
cealaltă pentru viitorii soţi;
d) se aplică legea locului încheierii căsătoriei pentru ambii
viitori soţi.
* în dreptul german (art. 13 alin.l din Legea de drept
internaţional privat, IPR) se prevede că „premisele căsătoriei pentru
fiecare dintre viitorii soţi sunt subordonate dreptului statului căruia îi
aparţine fiecare” iar alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că “ dacă
lipseşte una din premise atunci se aplică dreptul german dacă:
unul dintre soţi are domiciliul în Germania sau este
german;
viitorii soţi au făcut primii paşi spre îndeplinirea premisei;
nu este legală căsătoria, care interzice căsătoria;
căsătoria precedentă a unuia dintre logodnici nu este
potrivnică, dacă aceasta a fost înlăturată printr-o nouă şi
acceptată hotărâre, sau soţul logodnicei este declarat
a mort”.
* In această materie, legea elveţiană statuează în art. 44 alin. 1
că: „condiţiile de fond cărora le este subordonată încheierea căsătoriei
în Elveţiei sunt reglementate de dreptul elveţian”. Art. 44 alin. 2
dispune că „dacă condiţiile prevăzute de dreptul naţional al unuia
dintre logodnici” iar art. 45 alin. 2 precizează că „dacă logodnicul sau
logodnica sunt elveţieni sau au domiciliul în Elveţia, căsătoria
încheiată în străinătate este recunoscută, mai puţin în cazul în care ea a
fost încheiată în străinătate cu intenţia manifestă de a eluda cauzele de
nulitate prevăzute de dreptul elveţian.
Eventualele dispute de la condiţiile de fond pentru încheierea
căsătoriei se acordă de autorităţile competente ale statului respectiv şi
se dovedesc, în mod corespunzător, printr-un act eliberat de acele
autorităţi.

2.2.3. Condiţiile de fond ale căsătoriei în dreptul intern român

Din perspectiva dreptului internaţional privat, reglementările

interne ale unui stat într-un anumit domeniu al dreptului interesează
numai în măsura în care norma conflictuală a forului face trimitere
directă la aplicarea normei materiale a acelui stat, ca fiind aplicabilă
raportului juridic analizat.
în măsura în care norma conflictuală a forului (avem în vedere
situaţia când această normă juridică face parte din sistemul de drept
român) trimite la o lege internă din acelaşi sistem de drept (român),
înseamnă că se aplică în mod direct legea materială română. Deci,
norma conflictuală poate trimite fie la legea străină, fie la legea
română cu care raportul juridic analizat prezintă legături prin
intermediul punctului sau elementului de legătură. Din momentul
indicării legii direct aplicabile, rolul normei conflictuale încetează,
conflictul de legi apărut fiind considerat soluţionat.
In ceea ce priveşte domeniul analizat în prezenta lucrare, în
cazul în care norma conflictuală trimite la legea română, vor fi
aplicate, în principiu, dispoziţiile cuprinse în Codul familiei,
completate cu dispoziţii cuprinse în alte reglementări interne relative
la căsătorie şi divorţ.
Pentru o analiză completă a aspectelor ce ţin de reglementarea
căsătoriei şi divorţului cu element străin, am considerat necesar să
prezint şi dispoziţiile legii române aplicabile în materie, în cazul în
care norma conflictuală face trimitere la dreptul român ca fiind direct
aplicabil.
înainte de analizare a condiţiilor de fond ale căsătoriei, trebuie
clarificate câteva aspecte legate de calificarea noţiunilor de „condiţii
de fond” şi „impedimente”74.
Condiţiile de fond şi impedimentele, în înţeles restrâns,
constituie cerinţele legale care, pentru a se putea încheia căsătoria,
trebuie îndeplinite.
* Condiţiile de fo n d pozitive şi negative.
în sens larg, atât condiţiile de fond, cât şi impedimentele sunt
în acelaşi timp denumite condiţii de fond la căsătorie, dar pe când
primele sunt formulate pozitiv, celelalte sunt formulate negativ. Totuşi
în sens larg şi condiţiile de fond pot fi formulate negativ.
Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt:

74 A.Pricopi, op.cit., p.39

 1. Diferenţa de sex
Din reglementarea relaţiilor de familie75 rezultă că o căsătorie
se poate încheia numai între persoane de sex diferit. Sexul fiecăruia
dintre viitorii soţi este stabilit pe baza certificatului de naştere, care
conţine o rubrică în acest sens.
In unele legislaţii se admite încheierea căsătoriei între
persoane de acelaşi sex, argumentul principal invocat în favoarea unei
astfel de reglementări permisive având la bază respectarea drepturilor
fundamentale ale omului şi, în mod concret, libertatea individului
privind orientările şi practicile sexuale.
Având în vedere reglementările internaţionale privind
drepturile omului se pune întrebarea dacă dreptul la căsătorie este un
drept de care pot beneficia şi cuplurile formate din persoane de acelaşi
sex.
Dreptul la căsătorie este afirmat într-o manieră generală în
instrumentele juridice internaţionale, în mod egal, atât pentru femei,
cât şi pentru bărbaţi.
Dreptul la căsătorie între persoane de acelaşi sex trebuie
analizat în mod coordonat cu dispoziţiile cuprinse în reglementările
internaţionale care afirmă principiul nediscriminării. Principiul
nediscriminării a fost afirmat în documentele internaţionale de
protecţie a drepturilor omului. în lista criteriilor de discriminare au
fost incluse în mod constant: sexul, rasa, religia, culoarea, originea
socială, etc.
Jurisprudenţa naţională a unor state a statuat că nerecu-
noaşterea căsătoriei gay reprezintă o formă de discriminare pe criteriul
orientării sexuale.
Recunoaşterea sau nerecunoaşterea căsătoriei gay trebuie însă
să fie analizată nu numai prin raportate la instrumentele juridice
internaţionale, ci şi prin raportare la tradiţiile şi specificul naţional,
moral, religios sau legislativ al statelor.

75 Codulfamiliei., art. 1,4,5,25,47-52,53-60

 în condiţiile în care în societăţile occidentale asistăm la o
tendinţă de dezinstituţionalizare a căsătoriei, aceasta devine o
chestitune ce ţine de sfera privatului, fiind caracterizată ca o opţiune
personală, privată. în acest sens, se argumentează că, căsătoria gay
reprezintă o formă de exprimare publică a formei de alegere private
privind propria sexualitate. Căsătoria este percepută în unele societăţi
occidentale ca fiind un limbaj public pentru sentimente şi practici
private.
în România, legislaţia privind relaţiile homosexuale a
incriminat astfel de raporturi, începând cu dispoziţiile Codului Penal
promulgat de Alexandru Ioan Cuza în 1864, până în 2001. Prin
abrogarea art. 200 din Codul Penal, în anul 2001, relaţiile
homosexuale au intrat în legalitate.
Constituţia României reglementează dreptul la căsătorie tot
într-o manieră de ordin general, fară să stabilească restricţii exprese
privind încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, lăsând
posibilă adoptarea unei reglementări interne permisive.
Totuşi, dincolo de toate argumentele care pledează pentru
admiterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, consider că
România nu este încă pregătită pentru adoptarea unei astfel de
legislaţii.

2. Vârsta legală pentru căsătorie sau vârsta matrimonială.

Vârsta legală pentru încheierea căsătoriei este de 18 ani
împliniţi în cazul bărbatului şi de 16 ani împliniţi pentru femeie.
Dacă femeia nu a împlinit vârsta de 16 ani, poate obţine o
dispensă de vârstă, care se acordă de primarul general al municipiului
Bucureşti sau de către preşedintele consiliului judeţean în raza căruia
femeia îşi are domiciliul, în următoarele condiţii76:
femeia a împlinit 15 ani;
există motive temeinice, precum boală sau graviditate;
există aviz medical oficial.

761.P.Filipescu, op.cit., p.16-17

 Legea nu stabileşte o vârstă maximă până la care se poate
încheia căsătoria sau o diferenţă maximă de vârstă.

3. Consimţământul la căsătorie
Căsătoria se încheie prin consimţământul liber al viitorilor
soţi77.
Consimţământul la căsătorie este liber în sensul că nu există
limitări de castă, rasiale, religioase şi juridice în ceea ce priveşte libera
alegere între viitorii soţi.
Din punct de vedere juridic, consimţământul liber la căsătorie
înseamnă lipsa viciilor de consimţământ, respectiv a erorii, violenţei şi
dolului.
Consimţământul la căsătorie se manifestă de obicei prin
răspunsul afirmativ la întrebările delegatului de stare civilă adresate
fiecăruia dintre soţi în sensul că vor să se căsătorească unul cu altul.78
Această situaţie face ca-n practică, cazurile de lipsă de consimţământ
să fie rar întâlnite.
Eroarea este viciu de consimţământ numai dacă poartă asupra
identităţii fizice a celuilalt soţ.79
Violenţa viciază consimţământul viitorului soţ prin teama ce a
fost provocată acestuia ca urmare a constrângerii fizice sau morale
exercitată împotriva sa. Ea cuprinde pe de-o parte un element obiectiv,
adică constrângerea, şi un element subiectiv respectiv teama indusă,
care declanşează constrângerea consimţământului viitorului soţ.80
Consimţământul la căsătorie trebuie să fie actual, adică să
existe în momentul încheierii căsătoriei. Tocmai de aceea, logodna,
adică promisiunile de căsătorie pe care şi le-au făcut viitorii soţi, nu
creează obligaţia de-a încheia căsătoria, viitorii soţi, fiind liberi să se
căsătorească sau nu.

77 Codul familiei, art.4; Constituţia României, art.48..

781.P.Filipescu, op. cit., p.17
79 Codulfamiliei, art.21
801.P.Filipescu, op. cit., p.19
 4. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate
în vederea încheierii căsătoriei viitorii soţi trebuie să declare
că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor.81 Această comunicare
se realizează prin certificatele medicale privind starea de sănătate a
viitorilor soţi, care se anexează la declaraţia de căsătorie.

2.3. Impedimentele la căsătorie

2.3.1. Reglementarea impedimentelor la căsătorie în dreptul

internaţional privat român

Impedimentele la căsătorie sunt calificate ca fiind condiţii de

fond negative şi sunt supuse legii care reglementează condiţiile de
fond ale încheierii căsătoriei.
Referitor la reglementarea impedimentelor la căsătorie, art. 18
alin. 2 din Legea nr. 105/92 conţine o prevedere de ocrotire a ordinii
publice de drept internaţional privat român. Conform textului de lege
menţionat, dacă legea naţională a oricăruia dintre viitorii soţi este o
lege străină, iar aceasta prevede un impediment la căsătorie care,
potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o
căsătorie, acel impediment va f i înlăturat ca inaplicabil în cazul în
care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se
încheie pe teritoriul României*2. Prin aceste dispoziţii se apără, aşadar,
principiul libertăţii cetăţenilor români de a încheia o căsătorie.
Aplicarea legii naţionale privind impedimentele la încheierea
căsătoriei rezultă şi din prevederile art. 33 din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, care dispune că se poate încheia
căsătoria între cetăţenii străini numai dacă, pe lângă celelalte acte
prevăzute de lege, viitorii soţi prezintă dovezi eliberate de misiunile
diplomatice sau oficiile consulare ale ţărilor ai căror cetăţeni sunt, din

81 Codulfamiliei, art. 10
82 D. A. Sitaru, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, pag. 335 ,
cu referire la dispoz. art.18 alin2 Legea nr. 105/1992.
care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de fond cerute de legea lor
naţională, pentru încheierea căsătoriei.
Legislaţia engleză dispune că o căsătorie nu se poate încheia :
sub vârsta matrimonială minimă (prevăzută de legea
engleză);
cu nesocotirea principiului monogamiei;
între viitorii soţi, rude sau afini în gradul prohibit de lege ;
dacă nu se ţine seama de impedimentele prevăzute de
legea străină, necunoscută legii engleze ;
Alte condiţii se referă lâ aspecte cum ar f i :
consimţământul părţilor la căsătorie; este considerat o
condiţie de formă, ceea ce înseamnă că nu se va ţine cont
de această condiţie când căsătoria se încheie în Anglia ;
nu se admite fraudarea legii în materia căsătoriei;
- încheierea căsătoriei prin reprezentant (ceea ce nu este
admis în dreptul nostru) este considerată o condiţie de
formă.
în dreptulfrancez se admite eroarea pentru identitatea fizică şi
civilă.

2.3.2- Reglementarea impedimentelor la căsătorie în dreptul

intern român

Impedimentele la căsătorie constituie acele împrejurări de fapt

sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei.
Căsătoria se poate încheia numai dacă nu se constată existenţa unor
impedimente. Ele pot fi invocate împotriva viitorilor soţi pe calea
opoziţiei la căsătorie sau din oficiu de către delegatul stării civile.
Există două criterii după care pot fi clasificate impedimentele
la căsătorie:
criteriul sancţiunii încălcării impedimentului;
criteriul persoanelor între care există impedimentul.
După primul criteriu, impedimentele sunt de două tipuri:
 impedimente dirimante;
impedimente prohibitive.
Impedimentele dirimante sunt acelea a căror încălcare atrage
nulitatea căsătoriei încheiate. Sunt impedimente dirimante:
existenţa unei căsătorii neîncheiate a unuia dintre viitorii
soţi;
rudenia în gradul prevăzut de lege;
adopţia, dar numai impedimentul care împiedică înche­
ierea căsătoriei între adoptator şi ascendenţii acestuia, pe
de-o parte, şi adoptat şi descendenţii acestuia, pe de altă
parte, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, iar în cazul
adopţiei cu efecte depline în aceleaşi condiţii ca cel din
rudenia firească;
alienaţia şi debilitatea mintală.
Impedimentele prohibitive sunt acelea a căror încălcare nu
atrage nulitatea căsătoriei. Sunt impedimente prohibitive:
adopţia, în celelalte cazuri decât atunci când este
dirimant83;
- tutela.
După al doilea criteriu, impedimentele sunt de asemenea de
două tipuri:
impedimente absolute;
impedimente relative.
Impedimentele absolute84 sunt acelea care opresc încheierea
căsătoriei unei anumite persoane cu orice altă persoană. Acestea sunt:
- existenţa unei căsătorii nedesfacute a unuia dintre viitorii
soţi;
- alienaţia şi debilitatea mintală.
Impedimentele relative85 sunt acelea care opresc încheierea
căsătoriei unei anumite persoane cu o anumită persoană. Acestea sunt:

83 Codul.familiei, art.7, lit.b,c

841.P.Filipescu, op.cit., p.24-25; A.Pricopi, op.cit., p.42
85 Codulfamiliei, art.5
 - rudenia;
- adopţia;
- tutela;
- lipsa autorizaţiei Ministerului Apărării Naţionale.
In continuare vor fi tratate impedimentele, ţinând seama de
consideraţiile anterioare:

1. Existenţa unei căsătorii nedesfacute a unuia dintre viitorii

soţi.
Conform reglementărilor cuprinse în art. 4 din Codul familiei,
este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia
care este căsătorită. Acest impediment dă expresie principiului
monogamiei, care stă la baza constituirii căsătoriei. încălcarea acestui
principiu se numeşte bigamie sau poligamie şi este sancţionat atât din
punct de vedere civil, cât şi din punct de vedere penal86.
în situaţia în care o persoană a încheiat o nouă căsătorie, iar
prima este declarată nulă, nu există bigamie. Din contră, dacă s-a
încheiat o nouă căsătorie, iar prima se desface prin divorţ, există
bigamie dacă data desfacerii primei căsătorii este localizată după data
încheierii celei de-a doua căsătorii.87
O situaţie specială se constată în cazul declarării judecătoreşti
a morţii unei persoane căsătorite. în acest caz, dacă soţul celui declarat
mort, prin hotărâre judecătorească se recăsătoreşte, iar ulterior cel
mort reapare, anulându-se hotărârea declarativă de moarte, căsătoria
se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua căsătorii.88
Deci, pentru soţul recăsătorit nu există bigamie. De asemenea nu
există bigamie pentru soţul care se căsătoreşte între data declarării
morţii celuilalt soţ şi data rămânerii definitive a hotărârii declarative a
morţii. Acest impediment este dirimant şi absolut.

86 Codul penal, art.303; Codulfamiliei, art. 4 şi 19.

871.P.Filipescu, op.cit., p.21
88 Codulfamiliei, art.22
 2. Rudenia în gradul prevăzut de lege.
Căsătoria este oprită între rudele în linie dreaptă, precum şi
între cele colaterale până la al patrulea grad inclusiv89. Acest
impediment are la bază următoarele consideraţii:
- de ordin biologic, medical, având în vedere faptul că
uniunile dintre rudele apropiate nu asigură descendenţi
sănătoşi;
de ordin moral, pentru că uniunile dintre rudele apropiate
ar putea avea o influenţă negativă asupra vieţii de familie,
încălcarea impedimentului ce priveşte rudenia se numeşte
incest, iar Codul familiei interzice căsătoria între:
rudele în linie directă, indiferent de gradul de rudenie. în
acest sens nu se pot căsători: tatăl cu fiica, mama cu fiul,
bunicul cu nepoata, bunica cu nepotul, etc
rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea
inclusiv. Din interpretarea textului rezultă că nu se pot
, căsători: fratele cu sora, unchiul cu nepoata, mătuşa cu
nepotul, vărul cu vara lui.
în consecinţă, rudenia reprezintă un impediment la căsătorie
indiferent dacă rezultă din căsătorie sau din afara ei. în cel din urmă
caz se pune problema dacă, pentru a fi impediment la căsătorie, este
necesar ca rudenia să fie constatată în mod legal sau este suficient ca
aceasta să existe în fapt. în acest context, în literatura de specialitate se
admite că cel puţin în cazul în care rudenia din afara căsătoriei este de
notorietate publică şi se reflectă într-o folosire a stării civile, ea
urmează a constitui un impediment la căsătorie.90
Dacă delegatul de stare civilă refuză încheierea unei căsătorii
pe motivul că viitorii soţi sunt rude în afara căsătoriei, rudenia nefiind
legal constatată, iar aceştia pretind că între ei nu există asemenea

89 Codul familiei, art.6

90 T.RJPopescu, Dreptul familiei, Tratat, vol.I, Bucureşti, Ed.Didactică şi
Pedagogică 1965, p.l 19
rudenie, atunci se poate sesiza instanţa judecătorească pentru a decide
potrivit legii.91
Deci, în condiţiile arătate rudenia din afara căsătoriei
constituie impediment la căsătoriei, fie că a fost constatată, fie că nu a
fost.
In cazul adopţiei cu efecte depline, legăturile de rudenie
încetează între adoptat şi rudele sale fireşti. în acest caz este oprită
căsătoria între adoptat şi rudele sale fireşti.92

3 .Adopţia
Relaţiile rezultând din adopţie constituie un impediment la
căsătorie. în conformitate cu dispoz. art. 7 din Codul familiei, este
interzisă căsătoria între:
adoptator şi ascendenţii lui, pe de-o parte, şi adoptat şi
descendenţii asestuia, pe de altă parte;
între copii adoptatului pe de-o parte, şi copiii
adoptatorului pe de altă parte;
între adoptaţii de către aceeaşi persoană.
Pentru motive temeinice, căsătoria între copiii adoptatorului,
pe de-o parte şi adoptat şi copiii acestuia pe de altă parte, precum şi
între adoptaţii de aceeaşi persoană, poate fi încuviinţată de primarul
general al Municipiului Bucureşti sau de către preşedintele consiliului
judeţean în raza căruia cel care cere această încuviinţare îşi are
domiciliul. Se consideră că acest impediment se referă la adopţia cu
efecte restrânse. Pentru că adoptatul devine iudă cu rudele
adoptatorului ca un copil firesc al acestuia, iar drepturile şi îndatoririle
născute din filiaţia între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestuia
încetează, căsătoria este oprită între adoptat şi rudele sale din adopţie
în aceleaşi condiţii ca şi rudele fireşti93.

91 Legea nr.119 din 1996, art.10 şi ârt.30

92 Codulfamiliei, art.6 si art.79
931.P.Filipescu, op.cit., p.22
 4. Tutela
Conform dispoz. art 8 din Codul familiei, în timpul tutelei este
oprită căsătoria între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa.
In mod concret, impedimentul se referă la interdicţia
căsătoriei dintre tutorele bărbat şi femeia minoră aflată în tutele
acestuia, deoarece invers nu ar fi posibilă încheierea unei căsătorii,
având în vedere că bărbatul minor nu se poate căsători cu femeia
tutore, deoarece nu îndeplineşte condiţia vârstei legale. Acest
impediment se bazează pe raţiuni de ordin moral, pentru că tutorele
are datoria de a-1 ocroti pe minor, de a se îngriji de creşterea lui,
împrejurări ce înlocuiesc astfel atribuţiile părinteşti. Este un
impediment prohibitiv şi relativ.

5. Alienaţia şi debilitatea mintală

Conform dispoz. art 9 din Codul familiei, este oprit să se
căsătorească alienatul mintal precum şi cel care este lipsit vremelnic
de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale.
Acest text reglementează două situaţii distincte:
- una privind pe alienatul şi debilul mintal;
cealaltă privind pe cel lipsit vremelnic de facultăţile
mintale.
Legea nu distinge dacă alienaţia şi debilitatea mintală
constituie impedimente la căsătorie atât în cazul în care â fost
constatată prin procedura penală a interdicţiei, cât şi în cazul când nu
au fost constatate printr-o astfel de procedură.
Cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale nu se poate căsători
atâta vreme cât nu are discernământul faptelor sale. în momentele de
luciditate el se poate căsători.

6. Lipsa aprobării ministrului apărării naţionale

Căsătoria unui cadru militar în activitate cu o persoană
apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română este condiţionată de
obţinerea aprobării prealabile a Ministerului Apărării Naţionale.94

94 Legea nr.80/20.07.1995, art.20, litf

70
 2.4. Condiţiile de formă ale încheierii căsătoriei

2.4.1. Determinarea legii aplicabile condiţiilor de form ă în

dreptul internaţional privat român

Legea care reglementează condiţiile de formă ale căsătoriei cu

element străin este desemnată prin dispoziţiile cuprinse în art 19 din
Legea nr. 105/1992.
Conform acestor dispoziţii, forma încheierii căsătoriei este
supusă legii statului p e teritoriul căruia se celebrează.
Dispoziţia cuprinsă în art. 19 alin. 1 reprezintă o aplicare a
regulii locus regit actumu
Conform dispoziţiilor art. 19 alin. 2 - căsătoria unui cetăţean
român aflat în străinătate poate f i încheiată în faţa autorităţii locale
de stat competente ori în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului
consular fie al României, fie al statului celuilalt viitor soţ.
Căsătoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau
funcţionarului consular al României, este supusă condiţiilor de form ă
ale legii române (art. 19 alin. 3).
Dispoziţiile cuprinse în art. 19 alin. 2 şi 3 reprezintă aplicaţii
ale regulii auctor regit actum.
Aceste dispoziţii sunt concordante cu cele cuprinse în art. 42
şi 43 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Legea competentă să cârmuiască forma încheierii căsătoriei
(fie că este regula “locus regit actum ” fie că este regula “auctor regit
actum ”) reglementează următoarele aspecte:
- organul competent pentru încheierea căsătoriei;
- formalităţile prealabile încheierii căsătoriei;
- opoziţiile la căsătorie;
- procedura încheierii căsătoriei.
în concluzie, o căsătorie încheiată în ţara noastră, în faţa
organelor de stare civilă locale, trebuie să respecte dispoziţiile legii
române privind condiţiile de formă, iar dacă se încheie în faţa
autorităţilor locale din altă ţară - viitorii soţi fiind cetăţeni români, ori
unul din viitorii soţi fiind cetăţean român - condiţiile de formă sunt
îndeplinite conform dispoziţiilor legii străine respective.
Cetăţeanul român se poate căsători în faţa autorităţilor locale
de stat competente, ori în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului
consular, fie al României, fie al statului celuilalt viitor soţ95. în
legătură cu acest text se ridică întrebarea unde se încheie căsătoria,
dacă după legea statului respectiv, organul competent pentru
încheierea căsătoriei nu este de stat, ci este confesional?
Consider că, în acest caz, cetăţeanul român nu poate încheia
căsătoria în faţa organului local confesional, căsătoria urmând a se
încheia, după caz, în faţa organului diplomatic sau a funcţionarului
consular al României sau statului celuilalt viitor soţ.
Căsătoria se poate încheia în faţa autorităţii locale dacă este de
stat.
Prin urmare, distingem următoarele situaţii:
a) căsătoria între cetăţeni români în străinătate se poate
încheia, în cazul în care nu există un organ al statului
competent, numai în faţa agentului diplomatic sau
funcţionarului consular al României în acea ţară; soluţia
este aceeaşi dacă se încheie căsătoria între un cetăţean
român şi un apatrid.
b) căsătoria între un cetăţean român şi un cetăţean străin în
străinătate, se poate încheia, dacă organul competent nu
este de stat, ci confesional, fie în faţa agentului diplomatic
ori funcţionarului consular al României, fie al statului
celuilalt viitor soţ; deci opţiunea există numai între
reprezentantul diplomaţiei ori consular ai celor două state
cărora aparţin viitorii soţi.
în cazul în care căsătoria se încheie în România între un
cetăţean român şi un cetăţean străin opţiunea există între:
- organul local al statului competent;

95 Art. 19, alin.2, Legea 105/1992

 - agentul diplomatic sau funcţionarul consular al statului
celuilalt viitor soţ.
In cazul în care căsătoria se încheie în ţară între viitorii soţi
străini, dar având cetăţenii diferite, opţiunea există intre organul de
stat competent şi agentul diplomatic, ori funcţionarul consular al
oricăruia dintre cele două state de care aparţin viitorii soţi prin
cetăţenie.
In cazul căsătoriilor mixte, agentul diplomatic ori funcţionarul
consular al statului viitorului soţ este competent pentru încheierea
căsătoriei.

2.4.2. Aspecte de drept comparat privind determinarea legii

aplicabile condiţiilor de formă ale căsătoriei

* Legea de drept internaţional privat elveţiană, în art' 44 alin.

2 dispune că forma căsătoriei este guvernată de legea locului în care
ea se încheie.
Legea germană instituie o excepţie într-o ipoteză particulară :
« o căsătorie între logodnici, dintre care nici unul nu este german,
poate totuşi să fie încheiată, în formă prescrisă de legea statului căruia
îi aparţine unul dintre soţi, de către persoanele abilitate în acest scop »
(EGBGB, 1986, art. 13 a’lin.3).
* în Franţa, în lipsa unei legi speciale care să reglementeze
raporturile de drept internaţional privat, extinzând sfera de aplicare a
art. 170 C. civ. fir. jurisprudenţa consideră valide căsătoriile celebrate
în Franţa conform cu riturile prevăzute de legea străină. Această
soluţie a fost consacrată prin speţa Caraslanis relativă la o căsătorie
celebrată în faţa ofiţerului de stare civilă francez cu violarea legii
naţionale a soţului grec, lege care prescria forma religioasă.
In ceea ce priveşte căsătoria cetăţenilor francezi în sţrăinătate,
jurisprudenţa face dovada unui mare liberalism care contrastează cu
severitatea manifestată faţă de căsătoriile încheiate în Franţa, între
străini: jurisprudenţa96 nu numai că admite validitatea căsătoriilor
celebrate în străinătate între francezi sau între francezi şi străini
conform formelor civile identice sau comparabile celor din dreptul
francez, dar, mai mult, refuză să anuleze uniunile încheiate conform
riturilor cele mai diverse, chiar foarte diferite de formele franceze,
cum sunt căsătoriile religioase sau ceremoniile private şi căsătoriile
pur consensuale practice în anumite state ale Americii de Nord. Totuşi
legea franceză limitează competenţa legii locale prin aplicarea teoriei
generale a fraudei la lege.
în Franţa se uzează de cutuma de drept internaţional public
consacrată prin Convenţia de la Viena din 24 aprilie 1963, dând
agenţilor săi diplomatici şi consulari din străinătate puterea de ofiţer
de stare civilă, dar limitează totuşi competenţa acestora la căsătoriile
viitorilor soţi francezi97.

2.4.3. Reglementarea condiţiilor de formă ale încheierii

căsătoriei în dreptul intern român

Condiţiile de formă ale încheierii căsătoriei sunt reglementate

în prezent prin dispoz. cuprinse în art. 11-18 din Codul familiei.
Scopul respectării condiţiilor de formă98 privind încheierea
căsătoriei este privit diferit, constând în faptul că poate fi calificat ca:
un mijloc pentru garantarea condiţiilor de fond şi lipsa
impedimentelor;
o formă a recunoaşterii publice a căsătoriei99;
un mijloc de dovadă al căsătoriei.

96 O. Ungureanu şi C. Jugastru - Manual de drept internaţional privat, Ed. AII

Beck, Bucureşti
97 Legea din 19 nov. 1901 modificând art. 170 al C. civ. fr., dă dreptul
Preşedintelui Republicii de a desemna prin decret ţările în care consulii francezi
vor putea căsători un francez şi o străină.
981.P.Filipescu, op.cit., p.26
99 Codulfamiliei, art.3
 1. Formalităţi premergătoare căsătoriei.
Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalităţi
premergătoare căsătoriei şi formalităţi privind încheierea căsătoriei.
Formalităţile premergătoare căsătoriei au următoarele scopuri:
asigurarea exprimării unui consimţământ liber al celor ce
vor să se căsătorească în faţa autorităţii competente;
informarea făcută faţă de delegatul stării civile asupra
statutului civil al viitorilor soţi, care pe baza acestor
informaţii va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de
fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie;
- aducerea la cunoştinţa terţilor a încheierii căsătoriei în
scopul formulării, dacă este cazul, a opoziţiei la căsătorie.
* Prima formalitate premergătoare căsătoriei constituie
declaraţia de căsătorie prin care viitorii soţi îşi manifestă voinţa
pentru încheierea căsătoriei. Aceasta se face în scris, la serviciul de
stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria.
Dacă unul dintre soţi nu este din aceeaşi localitate, declaraţia
de căsătorie se poate face la serviciul de stare civilă din localitatea
unde se află, care o va transmite din oficiu şi la timp serviciului de
stare civilă competent a încheia căsătoria.
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
voinţa neândoielnică a viitorilor soţi de-a se căsători;
declaraţia acestora că au luat la cunoştinţă reciproc de
starea sănătăţii lor;
declaraţia viitorilor soţi că îndeplinesc condiţiile de fond
şi lipsa impedimentelor la căsătorie;
declaraţia acestora cu privire la numele pe care s-au
înţeles să-l poarte în timpul căsătoriei.
Viitorii soţi trebuie să prezinte, în acelaşi timp cu declaraţia de
căsătorie actele de identitate, certificatele de naştere şi dovezile
prevăzute de Codul familiei necesare încheierii căsătoriei. Acestea se
referă la satisfacerea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor la
căsătorie. în declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există
nici o piedică legală la căsătorie.
La primirea declaraţiei de căsătorie, delegatul de stare civilă
va citi viitorilor soţi prevederile art. 4-10 Codul familiei, care stabilesc
condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie şi cele ale art. 27 din
acelaşi cod, privitor la numele care urmează a-1 purta în timpul
căsătoriei. După îndeplinirea acestor formalităţi declaraţia de căsătorie
se înregistrează.
La încheierea unei căsătorii se pot formula şi opoziţii.
Căsătoria se încheie în termen de zece zile, care include şi
data când s-a făcut declaraţia de căsătorie şi ziua încheierii
căsătoriei.100
* Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la
cunoştinţa delegatului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt
sau de drept care nu permite încheierea unei căsătorii.
Opoziţia la căsătorie trebuie făcută cu respectarea condiţiilor
legale101, respectiv, forma scrisă care să arate împrejurarea de fapt sau
de drept pentru care nu se poate încheia căsătoria şi să arate dovezile
pe care se întemeiază. Ea poate fi făcută de către orice persoană, fără a
fi ţinută să justifice existenţa vreunui interes.
Opoziţia poate fi făcută şi de către delegatul de stare civilă
când constată personal că există cauze care pot determina oprirea
căsătoriei.
Opoziţia se face în intervalul cuprins între data depunerii
declaraţiei de căsătorie şi momentul încheierii căsătoriei.
Delegatul de stare civilă este obligat să verifice toate
opoziţiile făcute, precum şi informaţiile pe care le are şi să cerceteze
dacă sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru încheierea
căsătoriei.

100 Legea nr. 119/1996, art.26

101 Codul familiei, art. 14
 2. Formalităţile încheierii căsătoriei.
Căsătoria se încheie în faţa delegatului de stare civilă ăl
Consiliului popular al comunei, oraşului, municipiului Bucureşti102*pe
raza căruia se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia, dintre viitorii
soţi103.
Deci căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare
dintre viitorii soţi au domiciliul sau reşedinţa, iar alegerea le aparţine.
în localitatea determinată căsătoria se poate încheia într-un
anumit loc, adică la sediul serviciului de stare civilă respectiv.
în situaţii deosebite, căsătoria se poate încheia şi-n alt loc
decât sediul serviciului de stare civilă. De exemplu, căsătoria are loc
pe navă în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării, sau unul dintre
soţi este împiedicat din cauză de forţă majoră, infirmitate, boală
bătrâneţe, să se deplaseze la sediul serviciului de stare civilă.
Din dispoziţiile art. 11 ale Codului familiei, prezentate mai
sus, rezultă o competenţă personală - raţionae personae şi una
teritorială - raţionae loci a delegatului de stare civilă. Nerespectarea
dispoziţiilor privitoare la cele două competenţe nu afectează
valabilitatea căsătoriei încheiate. în schimb conipetenţa materială -
raţionae materiae a delegatului de stare civilă, determinată de
calitatea pe care o are cel care instrumentează încheierea căsătoriei,
este o condiţie de valabilitate a căsătoriei104, concluzie desprinsă din
prevederile Codului familiei, conform căruia numai căsătoria încheiată
în faţa delegatului de stare civilă se bucură de protecţia şi
recunoaşterea legii.105

102 Primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă (art.44, lit.t, din legea
nr.69/26.11.1991 a administraţiei publice locale republicată în M.Of.
nr.79/18.04.1996)
103 Codulfamiliei, art. 11
104 E.Florian, Dreptul familiei, Ed.Lumina lex, 1997, pag.31
105 Codul familiei, art. 3
 încheierea căsătoriei are loc în ziua fixată, delegatul de stare
civilă, ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei,
urmând procedura:
identificarea viitorilor soţi;
constatarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi a faptului că
nu există impedimente la încheierea căsătoriei;
constatarea lipsei opoziţiilor întemeiate la căsătorie;
- citeşte viitorilor soţi dispoz.art.l şi 2 din Codul familiei;
ia consimţământul viitorilor soţi;
declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului
viitorilor soţi;
întocmeşte actul de căsătorie în registru respectiv, care
este semnat de delegatul de stare civilă şi de soţi;
face menţiunea pe buletinul de identitate al soţului de
schimbarea numelui intervenită prin căsătorie;
eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
. în consecinţă, căsătoria are un caracter solemn, prin faptul că
se încheie în faţa unei anumite autorităţi, respectiv delegatul de stare
civilă, într-un anumit loc şi-n prezenţa efectivă şi concomitentă a
viitorilor soţi, într-o formă publică.
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de
stare civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi şi-i
declară căsătoriţi106.

3. Proba căsătoriei
în conformitate cu prevederile Codului familiei, căsătoria nu
poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza
actului întocmit în registrul de stare civilă.

104 Codulfamiliei, art. 15,16,17

 CAPITOLUL V
NORMA CONFLICTUALĂ PRIVIND
EFECTELE CĂSĂTORIEI

1. Determinarea legii aplicabile efectelor căsătoriei

în dreptul internaţional privat român

1.1. Determinarea legii aplicabile relaţiilor personale

şi patrimoniale dintre soţi

Legea aplicabilă relaţiilor personale şi patrimoniale dintre

soţi, în cazul unei căsătorii cu element străin, este determinată prin
dispoziţiile cuprinse în art. 20 din Legea nr. 105/1992.
Conform acestor dispoziţii - relaţiile personale şi
patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în
cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor
comun.
Legea naţională comună sau legea domiciliului comun al
soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care
unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul.
în lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile
personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe
teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună, sau cu care întreţin
în comun cele mai strânse legături.
 Din analiza dispoziţiilor prevăzute în alin. 1 şi 3 din art. !$&,
rezultă că relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supiuse
mai multor legi, care se aplică succesiv, după cum urmează:
a) legii naţionale comune a soţilor - în cazul în care ambii
soţi au aceeaşi cetăţenia, fie română, fie străină;
b) legii domiciliului comun al soţilor - în cazul în care soţii
au cetăţenii diferite, dar domiciliul lor este comun. Legea domiciliului
comun poate fi rbmână sau străină, în funcţie de locul situării
domiciliului comun al soţilor;
c) fie legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa
comună, fie legii statului cu care soţii întreţin în comun cele mai
strânse legături. Deci, în cazul în care soţii nu au nici cetăţenie, nici
domiciliu comun, se poate aplica alternativ (nu succesiv) una din cele
două legi prevăzute în art. 20 alin. 3. Alegerea uneia din cele două
posibilităţi aparţine, în principiu, instanţei competente să soluţioneze
litigiul.
Legea determinată a fi competentă conform dispoziţiilor 1 şi 3
- art. 20 reglementează următoarele aspecte ale relaţiilor dintre soţi:
a) privind relaţiile personale dintre soţi:
- modificarea numelui soţilor la încheierea căsătoriei;
- capacitatea de exerciţiu a femeii care se căsătoreşte înainte
de împlinirea vârstei de 18 ani;
b) privind relaţiile patrimoniale dintre soţi:
- regimul şi efectele convenţiei matrimoniale;
- obligaţia de întreţinere dintre soţi;
- determinarea bunurilor comune şi proprii ale soţilor;
- împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei;
- regimul datoriilor comune ale soţilor.
Cu privire la determinarea legii care reglementează raporturile
personale şi patrimoniale dintre soţi, deosebim următoarele situaţii107:
a) Sofii au aceeaşi cetăţenie. în acest caz se va aplică legea
naţională comună a soţilor şi anume:

107 Art.20, Legea 105/1992

 - raporturile personale şi patrimoniale rezultând din căsătoria a
doi soţi cetăţeni români, care se găsesc în străinătate, sunt
reglementate de legea română;
- raporturile personale şi patrimoniale rezultând din căsătoria a
doi soţi, care au aceeaşi cetăţenie străină şi se găsesc la noi în ţară,
sunt supuse legilor naţionale comune.
în ambele situaţii, legea naţională comună reglementează şi
capacitatea de exerciţiu a femeii care se căsătoreşte înaintea împlinirii
vârstei de 18 ani.
b) Soţii au cetăţenii diferite. Raporturile personale şi
patrimoniale ale soţilor sunt supuse legii domiciliului lor
comun, adică ale ţării pe teritoriul căreia îşi au domiciliul,
fie că locuiesc împreună, fie că locuiesc separat. Astfel:
- raporturile personale şi patrimoniale între doi soţi, din care
unul este cetăţean român, iar altul este cetăţean străin sunt supuse legii
române dacă au domiciliul în România; în caz contrar, sunt supuse
legii ţării străine pe terotoriul căreia au domiciliul comun.
- raporturile personale şi patrimoniale între doi soţi de cetăţenii
diferite, dar nici una nu este română, care au domiciliul în România,
sunt supuse legii române.
în ambele situaţii, criteriul pe baza căruia se determină legea
competentă, îl constituie domiciliul comun, în concepţia dreptului
internaţional privat, indiferent dacă locuiesc împreună sau separat.
c) Soţii nu au nici cetăţenie comună şi nici domiciliul comun.
Raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt
supuse legiistatului pe teritoriul căruia au, ori au avut
reşedinţa comună, sau cu care întreţin în comun cele mai
strânse legături. Textul poate fi interpretat în două sensuri
diferite:
- legile indicate se aplică în ordinea enumerată şi anume: se
aplicălegea reşedinţei comune: în lipsa acesteia se aplică legea ţării
unde au avut reşedinţa comună; în lipsa acesteia, se aplică legea ţării
în care soţii întreţin cele mai strânse legături;
 - legile indicate se aplică fară a se respecta ordinea enumerării
lor, adică se aplică una din ele, ceea ce ar rezulta din formularea
”...legii statului p e teritoriul căruia au, ori au avut reşedinţa comună
sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legăturF, fară ca textul
să precizeze, că “în lipsă”, se aplică legea indicată în ordinea
următoare. în această interpretare ar însemna că legea aplicabilă este
determinată de instanţa competentă.
- dacă soţii nu au cetăţenie comună, dar un soţ este cetăţean
român, iar celălalt este apatrid, sau amândoi sunt apatrizi, se aplică
legea domiciliului comun. în lipsa domiciliului comun se aplică una
din legile arătate, potrivit uneia din interpretările anterioare.
Dacă art.20, alin.3 din legea 105/1992 se interpretează în acest
sens, înseamnă că legea domiciliului comun se aplică nu numai dacă
soţii au cetăţenie diferită, aşa cum precizează art.20, alin.l, ci şi dacă
soţii nu au cetăţenie diferită, dar nici cetăţenie comună, de exemplu,
unul dintre soti are cetăţenie, iar celălalt este apatrid, sau ambii soţi
sunt apatrizi. în cazul în care soţii nu au domiciliu comun, se aplică
legea reşedinţei comune, ori a fostei reşedinţe comune a ţării cu care
întreţin în comun cele mai strânse legături. Adoptând această soluţie
înseamnă că rămâne deschisă problema cum se-interpretează ultima
parte a textului, adică cele două interpretări posibile precedente.
în cazul în care soţii nu au cetăţenie comună şi nici domiciliul
comun, putem să constatăm existenţa următoarelor situaţii:
- raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi - un cetăţean
român şi un apatrid, care se află în străinătate;
- raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi - un cetăţean
român şi un apatrid, aflându-se în România;
- raporturile personale şi patrimoniale dintre doi soţi apatrizi
care se află în România.
Cu privire la domeniul legii aplicabile, determinată după
distincţiile anterior prezentate, aceasta reglementează:
a) Raporturile personale dintre soţi.
Aspectele referitoare la numele soţilor sunt supuse legii
aplicabile efectelor căsătoriei, iar nu legii naţionale a persoanei, cum
dispune legea 105/1992, care are în vedere numele dobândit prin
filiaţie108. Dacă soţii au cetăţenie comună legea efectelor căsătoriei
coincide cu legea naţională a persoanei privind reglementarea
numelui.
b) Raporturile patrimoniale dintre soţi precum şi dintre ei şi
terţi.
în condiţiile reglementate de lege, legea efectelor căsătoriei
cârmuieşte şi regimul şi efectele convenţiei matrimoniale. Aceeaşi
lege stabileşte dacă este posibilă modificarea sau înlocuirea convenţiei
matrimoniale în timpul căsătoriei. Rezultă că soţii cetăţeni români în
străinătate sunt supuşi regimului matrimonial prevăzut de Codul
familiei, ca lege naţională comună a soţilor.
- Obligaţia de întreţinere dintre soţi. Această obligaţie este
supusă legii efectelor căsătoriei deoarece reprezintă un raport
patrimonial dintre soţi109. în acest sens, art.34, lit.b. din Legea
105/1992 prevede expres că obligaţia de întreţinere între soţi este
supusă legii care reglementează efectele căsătoriei. Deci, soţii cetăţeni
români aflaţi în străinătate sunt supuşi dispoziţiilor legale prevăzute de
Codul familiei.
- Donaţiile între soţi pot fi supuse unor legi diferite, putând fi
aplicată fie legea care reglementează efectele căsătoriei (de exemplu
revocabilitatea donaţiei interesează calitatea de soţ), fie legea care
reglementează succesiunea (de exemplu pentru determinarea cotităţii
disponibile).

1.2. Soluţionarea conflictului mobil de legi privind efectele

căsătoriei

* Conform dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 105/92,

legea naţională comună sau legea domiciliului comun al soţilor

Art. 14 din Legea nr. 105/92;

109 Art.20 din Legea nr. 105/92.
continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul
dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul.
Din analiza textului de lege rezultă că, în cazul în care apare
un conflict mobil de legi - generat de schimbarea cetăţeniei sau
domiciliului unuia dintre soţi - se acordă prioritate aplicării legii
vechi.
In cazul în care în timpul căsătoriei se schimbă legea naţională
comună sau legea domiciliului comun al soţilor care reglementau, una
sau alta, după distincţiile arătate la art. 20, alin.l, din Legea
nr. 105/1992, raporturile patrimoniale dintre soţi, de exemplu, ambii
soţi îşi schimbă cetăţenia comună, dobândind o altă cetăţenie tot
comună, ori soţii îşi schimbă domiciliul comun stabilindu-se în altă
ţară, atunci efectele căsătoriei privind raporturile patrimoniale dintre
soţi vor fi supuse pentru viitor, după caz, noii legi naţionale comune
sau noii legi a domiciliului comun al soţilor.
Legea naţională comună sau legea domiciliului comun al
soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care
unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul’10. Textul
precizează deci, că numai unul dintre soţi îşi schimbă cetăţenia sau
domiciliul, motiv pentru care nu mai există o lege naţională comună,
sau o lege a domiciliului comun, astfel că se aplică legea care
reglementează, înainte de schimbare, efectele căsătoriei.
Noua lege comună a soţilor se va aplica numai pentru viitor,
în sensul că va reglementa efectele căsătoriei produse după
schimbarea cetăţeniei sau domiciliului comun.
Dacă se schimbă cetăţenia sau domiciliul comun al ambilor
soţi, existând în continuare o altă lege a cetăţeniei comune ori o altă
lege a domiciliului comun, nu există nici un motiv să se aplice o altă
lege anterioară, dimpotrivă se impune a se aplica o altă lege privind
efectele căsătoriei, adică legea cetăţeniei comune ori legea
domiciliului comun, dar numai pentru viitor.

"° Legea 105/1992, art.20, alin.2

 Prin urmare, art.20 alin.2 din Legea 105/1992 reglementează
numai cazul de soluţionare a conflictelor de legi în materie, când
numai unul din soţi, după caz, îşi schimbă cetăţenia sau domiciliul,
anterior soţii fiind supuşi legii naţionale comune, ori legii domiciliului
comun.
Prin soluţia adoptată de art. 20 alin. 2 se înlătură posibilitatea
fraudării legii în materia efectelor căsătoriei.
* Un alt caz de conflict mobil de legi este reflectat în
dispoziţiile art. 21 alin. 3 - privind convenţia matrimonială care
dispune că modificarea sau noua convenţie produce efecte pentru
viitor nu retroactiv, iar în privinţa terţilor se va aplica legea
anterioară.
în acest sens, modificarea sau noua convenţie matrimonială
permisă de legea efectelor căsătoriei, nu poate aduce prejudicii terţilor,
ceea ce înseamnă că pentru aceştia se aplică legea anterioară. Pentru
soţi însă, modificarea sau nu a convenţiei matrimoniale, va produce
efecte, bineînţeles cu efecte pentru viitor, nu retroactiv.
Legea de drept internaţional privat elveţiană în art. 55, 56, 57,
statuează că în cazul schimbării domiciliului soţilor dintr-un stat în
altul, legea noului domiciliu este aplicabilă şi retroactivează din ziua
căsătoriei. Soţii pot conveni în scris să excludă retroactivitatea.
în privinţa conflictului mobil de legi privind efectele
căsătoriei, noua lege comună a soţilor se va aplica numai pentru viitor,
în sensul că va reglementa efectele căsătoriei produse după
schimbarea cetăţeniei sau domiciliului comun.

1.3. Determinarea legii aplicabile convenţiei matrimoniale

Convenţia matrimonială reprezintă acordul sau înţelegerea

dintre soţi, făcută la începutul căsătoriei, prin care aceştia stabilesc
regimul juridic aplicabil bunurilor lor.
Cu privire la încheierea în mod valabil a convenţiei
matrimoniale, distingem două categorii de condiţii: de fond şi de
formă.
 a) Condiţiile de fo n d cerute pentru încheierea convenţiei
matrimoniale sunt cele prevăzute de legea naţională a fiecăruia dintre
viitorii soţi (conform dispoziţiilor art. 21 alin. 1). Legea nu oferă o
soluţie pentru cazurile când unul dintre viitorii soţi este apatrid sau
când amândoi sunt apatrizi. în acest caz se aplică legea care
cârmuieşte efectele căsătoriei.
b) Condiţiile de form ă ale convenţiei matrimoniale se
determină conform dispoziţiilor prevăzute de art. 71 alin. 1 şi art. 86
din Legea nr. 105/1992, putând fi reglementate de una din următoarele
legi:
- legea care reglementează fondul convenţiei matrimoniale;
- legea locului încheierii convenţiei;
- legea naţională sau legea domiciliului persoanei care a
consimţit convenţia;
- legea aplicabilă potrivit dreptului privat al autorităţii care
examinează validitatea actului juridic;
- legea statului unde se găsesc părţile la data încheierii
convenţiei, când se află în state diferite şi au îndeplinit condiţiile de
formă prevăzute de legea respectivă (de oricare din cele două legi);
- legea statului unde reprezentantul părţii s-a aflat în
momentul încheierii convenţiei matrimoniale şi dacă a îndeplinit
condiţiile de formă prevăzute de această lege.
c) Regimul şi efectele convenţiei matrimoniale sunt regle­
mentate de legea aleasă prin acord de către viitorii soţi, iar în lipsă, de
legea prevăzută de art. 20 (conform art. 21 - alin. 2).
Rezultă că pentru reglementarea regimului şi efectelor con­
venţiei matrimoniale se aplică în principal principiul lex voluntatis. în
subsidiar, dacă părţile nu au ales legea aplicabilă se va aplica legea
care reglementează efectele căsătoriei.
Conform dispoziţiilor art. 21 alin. 3 - legea care guvernează
regimul şi efectele convenţiei matrimoniale stabileşte dacă este
posibilă modificarea sau înlocuirea convenţiei matrimoniale în timpul
căsătoriei. Modificarea sau noua convenţie matrimonială nu poate
aduce prejudicii terţilor.
în legătură cu modul de reglementare a convenţiei
matrimoniale, în literatura de specialitate s-a exprimat părerea că
soluţia prevăzută de art. 21 din Legea nr. 105/1992 prin care sunt
stabilite legi diferite care să reglementeze pe de o parte condiţiile de
fond ale convenţiei matrimoniale şi pe de altă parte regimul şi efectele
acesteia - complică lucrurile şi nu ţine seama de unitatea convenţiei
matrimoniale111.
Convenţia matrimonială este reglementată în art. 21 din Legea
nr. 105/1992 - din perspectiva viitoarelor reglementări privind
regimul matrimonial în dreptul român, în prezent, în codul familiei
nefiind prevăzute convenţiile matrimoniale.

1.4. Determinarea legii aplicabile filiaţiei

1.4.1. Filiaţia copilului din căsătorie

a) Determinarea leeii aplicabile

Conform dispoziţiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 105/1992 -
filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii care, la data
când s-a născut, cârmuieşte efectele căsătoriei părinţilor săi.
Astfel, filiaţia copilului din căsătoriei, va fi reglementată,
după caz, de una din următoarele legi:
- legea naţională comună a soţilor;
- legea domiciliului comun al acestora, când nu au o lege
naţională comună;
- legea statului pe teritoriul căruia soţii au ori au avut reşedinţa
comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături.
Dacă înainte de naşterea copilului căsătoria părinţilor a
încetat sau a fo st desfăcută, se aplică legea care, la data încetării sau
desfacerii, îi cârmuia efectele (conform dispoziţiei art. 25 alin. 2).

1111.P.Filipescu, A.Filipescu, op. cit., p. 475

 Prin dispoziţiile prevăzute în art. 25 alin. 1 şi 2 se soluţionează
şi conflictele mobile de legi ce pot apare în legătură cu legea ce
urmează a reglementa filiaţia copilului din căsătorie, în sensul că:
- prin dispoziţiile alin. 1 (art. 25) - se precizează că este
aplicabilă legea efectelor căsătoriei “la data când s-a născut copilul”,
dându-se astfel prioritate legii vechi, în cazul că ulterior legea
efectelor căsătoriei se poate schimba;
- prin dispoziţia alin. 2 (art. 25) - se precizează că dacă înainte
de naşterea copilului (în perioada de concepţie) căsătoria a încetat sau
a fost desfăcută, se aplică legea care cârmuieşte efectele căsătoriei la
data încetării sau desfacerii căsătoriei.
b) Domeniul de avlicare a lesii filiaţiei
Legea aplicabilă filiaţiei copilului din căsătorie reglementează
următoarele aspecte:
- stabilirea filiaţiei faţă de mamă şi faţă de tată;
- efectele filiaţiei.
Referitor la domeniul de aplicare a legii filiaţiei, în art. 26 din
Legea nr. 105/1992 este prevăzut că legea arată în art. 25 se aplică de
asemenea şi pentru următoarele aspecte:
a) tăgăduirea paternităţii copilului născut din căsătorie;
b) dobândirii numelui de către copil;
c) raporturile dintre părinţi şi copil inclusiv obligaţiei
părinţilor de a întreţine copilul, de a-1 educa şi de a-i administra
bunurile.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 27 - în cazul în care
părinţii sunt în drept să procedeze la legitimarea prin căsătorie
subsecventă a copilului născut anterior, condiţiile cerute în acest scop
sunt cele prevăzute de legea care, potrivit art. 20, se aplică efectelor
căsătoriei.
Legea forului reglementează aspectele de procedură în
procesele de filiaţie.
 1.4.2. Filiaţia copilului din afara căsătoriei

a) Determinarea leeii aplicabile

Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit
legii naţionale a copilului de la data naşterii (art. 28 alin. 1 -teza I).
In cazul în care copilul, cetăţean străin, are şi o altă cetăţenie străină,
se aplică legea care îi este mai favorabilă (art. 28 alin. 1 - teza II).
Soluţia adoptată prin dispoziţiile art. 28 alin. 1 teza II
reprezintă o excepţie de Ia dispoziţia prevăzută de art. 12 alin. 3,
conform căruia, legea naţională a străinului care are mai multe
cetăţenii este legea statului unde îşi are domiciliul sau în lipsă,
reşedinţa.
Caracterul de “lege mai favorabilă copilului” se califică de
către instanţa forului.
b) Domeniul de aplicare a leeii
Referitor la domeniul de aplicare a legii anterior menţionate,
art. 28 alin. 2 dispune că această lege de aplică îndeosebi:
a) recunoaşterii filiaţiei şi efectelor ei;
b) contestării recunoaşterii filiaţiei;
c) raporturilor dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţiei de a
întreţine copilul, de a-1 educa şi de a-i administra bunurile.
Dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei
să răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele
prilejuite de naşterea copilului, este supus legii naţionale a mamei.

1.4.3. Convenţii internaţionale adoptate în domeniu

România a ratificat o serie de convenţii internaţionale în

materia filiaţiei copilului, dintre care menţionăm:
- Convenţia ONU privind drepturile copilului, ratificată de
România prin Legea nr. 18/1990;
 - Convenţia europeană privind statutul juridic al copiilor
născuţi în afara căsătoriei semnată la 15 oct. 1975 la Strassbourg,
ratificată de România prin Legea nr. 101/1992;
- Convenţia ONU privind răpirea internaţională de copii,
semnată la 25 octombrie1980 la Haga, ratificată de România prin
Legea nr.100/1992.

1.5. Determinarea legii aplicabile obligaţiei de întreţinere

1.5.1. Determinarea legii aplicabile

în temeiul art. 34 din Legea nr. 105/1992 - deosebim

următoarele situaţii privind legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere:
a) în raporturile dintre părinţi şi copii - se aplică legea care
cârmuieşte efectele filiaţiei:
- pentru filiaţia copilului din căsătorie - legea efectelor
căsătoriei părinţilor săi (conform art. 25);
- pentru filiaţia copilului din afara căsătoriei - legea naţională
a copilului sau legea mai favorabilă acestuia (conform art. 28);
- pentru filiaţia rezultată din adopţie - legea naţională a
adoptatorului sau legea efectelor căsătoriei soţilor care adoptă
împreună (conform art. 31);
b) în raporturile dintre soţi - se aplică legea care cârmuieşte
efectele căsătoriei (conform art. 20);
c) în raporturile dintre foştii soţi - se aplică legea care
cârmuieşte divorţul (conform art. 22);
d) în raporturile dintre alte persoane - se aplică legea
naţională a creditorului. în caz de schimbare a cetăţeniei, noua lege
naţională se aplică numai prestaţiilor ulterioare schimbării. Prin
această ultimă dispoziţie s-a avut în vedere soluţionarea unui posibil
conflict mobil de legi prin aplicarea legii vechi până în momentul
schimbării cetăţeniei creditorului şi aplicarea legii noi după acest
moment.
 1.5.2. Domeniul de aplicare a legii

Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Legea nr. 105/1992,

legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere determină îndeosebi:
a) persoana creditorului şi debitorului precum şi ordinea de
prioritate între mai mulţi debitori;
b) întinderea obligaţiei de întreţinere;
c) modul de executare a obligaţiei şi termenele pentru
satisfacerea acesteia.
în alin. 2 al art. 35 se prevede că pentru a se determina
întinderea obligaţiei de întreţinere trebuie să se ţină seama, chiar dacă
legea străină aplicabilă dispune altfel, de posibilităţile materiale ale
debitorului şi de nevoile efective ale creditorului.
Dispoziţia prevăzută, în art. 35 alin. 2 reprezintă o normă de
ordine publică în dreptul internaţional privat român, conform căreia,
legea materială străină normal competentă va fi înlăturată de la
aplicare în cazul în care conţine dispoziţii contrare de la această
normă, în locul legii străine înlăturate urmând a se aplica legea
română.

1.5.3. Convenţii internaţionale adoptate în domeniu

România este parte la numeroase acorduri bilaterale între state

privind reglementarea aspectelor privind acordarea pensiei de
întreţinere112. Reglementarea acestor probleme prin acorduri bilaterale
prezintă efecte pozitive, pe de o parte, deoarece simplifică procedura
acordării pensiei de întreţinere persoanelor aflate în dificultate, iar pe
de altă parte uşurează procedura punerii în executare a hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în materie în alte state.

112 De exemplu, Acordul bilateral dintre România şi Regatul Belgiei privind

recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia obligaţiilor de
întreţinere, ratificată de România prin Decr. Nr. 316/1980
 De asemenea, România este parte şi la Convenţia ONU
privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate, semnată la data
de 20 iunie la New York, ratificată prin Legea nr. 26/1991.

1.6. Determinarea legii aplicabile ocrotirii părinteşti

a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă
a) Determinarea Iezii aplicabile
a) Ocrotirea minorului din căsătoriei sau adoptat, exercitată de
părinţi ori de unul din părinţi, după caz, este cârmuită de legea
prevăzută de art. 20 (respectiv art. 36 din Legea nr. 105/1992) care
poate fi:
- legea naţională comună a soţilor;
- legea domiciliului lor comun (dacă au cetăţenii diferite);
- legea statului pe teritoriul căruia au sau au avut reşedinţa
comună ori cu care întreţin în comun cele mai strânse legături (dacă
soţii nu au nici cetăţenie, nici domiciliu comun).
In cazul copilului adoptat ocrotirea părintească este cârmuită
de una din legile prevăzute de art. 20 numai dacă adopţia a fost
încheiată de soţi împreună; în celelalte cazuri, ocrotirea minorului
adoptat este supusă legii naţionale a adoptatorului, conform
dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 105/1992.
b) Ocrotirea părintească a minorului din afara căsătoriei este
cârmuită de legea naţională a copilului de la data naşterii, iar în cazul
copilului cetăţean străin care are şi o altă cetăţenie, de legea care îi
este mai favorabilă - conform dispoziţiilor art. 28 din Legea nr.
105/1992.
b) Domeniul de aplicare a lesii
Legea care cârmuieşte ocrotirea părintească reglementează
următoarele aspecte:
a) cazurile de instituire a ocrotirii părinteşti şi durata acesteia;
b) cazurile în care ocrotirea părintească este exercitată doar de
unul din părinţi sau se împarte între aceştia;
 c) întinderea ocrotirii părinteşti (dacă vizează numai persoana
minorului sau atât persoana cât şi bunurile acestuia).
d) drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana şi
bunurile minorului;
e) decăderea din drepturile părinteşti ca sancţiune civilă.
Legea autorităţii (auctor regit actum) care îndrumă şi supraveghează
exercitarea ocrotirii de către cei în drept reglementează măsurile luate
de părinţi, în măsura atribuţiilor de decizie, control şi îndrumare ce
revin acestor autorităţi. Astfel de măsuri pot fi: inventarierea bunurilor
minorului, administrarea bunurilor minorului, încuviinţarea prealabilă
a actelor de dispoziţie ale minorului, luarea de măsuri urgente sau cu
caracter provizoriu cu privire la persoana sau bunurile minorului etc.
Legea locului situării bunului (Iex rei sitae) reglementează
aspectele reale privind regimul bunurilor minorului.
Legea persoană (lex personalis) reglementează aspectele ce
ţin de capacitatea de exerciţiu a minorului cum ar fi: actele juridice pe
care minorul le poate sau nu le poate încheia singur, sancţiunea
nulităţii pentru încălcarea dispoziţiilor privind incapacitatea de a
încheia un act juridic.

/. 7. Aspecte de drept comparat privind legea aplicabilă

efectelor căsătoriei

* Cu privire la legea aplicabilă acestor efecte, legea de drept

internaţional privat elveţiană dispune în art. 48 alin.l că «efectele
căsătoriei sunt reglementate de legea statului în care soţii îşi au
domiciliul» iar alin. 2 statuează că «în cazul în care soţii nu sunt
domiciliaţi în acelaşi stat, efectele căsătoriei sunt reglementate de
legea statului cu care cauza prezintă legătura cea mai strânsă».
Art. 37 alin. 2 din Legea de drept internaţional privat elveţiană
dispune că o persoană poate cere ca numele său să fie reglementat de
dreptul său naţional. Dacă viitorii soţi se vor căsători în Germania, ei
au posibilitatea faţă de reprezentanţii stării civile să dea explicaţii
referitor la numele ce îl vor purta. Dacă unul dintre ei are domiciliu
permanent în Germania, atunci numele de familie se poate stabili după
dreptul german. în lipsa unei opţiuni, numele se stabileşte după legea
ţării celui care va purta numele. Astfel, în cazul căsătoriei între o
belgiancă şi un francez, încheiată într-o localitate din Germania,
întrucât atât legea franceză cât şi legea belgiană prevăd că numele de
familie nu se schimbă după căsătorie, îşi vor purta fiecare propriul
nume de familie.
* Art. 14 şi 15 din Legea dreptului internaţional privat german
(Intemationales Privatrecht), atribuie aplicabilitate, spre a guverna
efectele personale şi patrimoniale ale căsătoriei, în principal, legii lor
naţionale comune, iar în subsidiar, legii domiciliului obişnuit al soţilor
sau, în lipsă, legii cu care ei au - în orice alt mod - cele mai strâse
legături.
Spre deosebire de dreptul român, în dreptul german dacă doi
soţi cu cetăţenii diferite au domiciliu comun în Germania, ei pot hotărî
asupra faptului ca efectele căsătoriei să se supună dreptului ţării unuia
dintre ei. Acest drept de opţiune cu privire la efectele căsătoriei, este
condiţionat astfel: soţii pot alege dreptul statului căruia îi aparţine
unul dintre soţi dacă :
1) nici unul dintre soţi nu aparţin statului în care domiciliază;
2) cei doi soţi nu îşi au domiciliu permanent în acelaşi stat;
3) alegerea dreptului trebuie menţionată de către notar113.

2. Reglementarea efectelor căsătoriei

în dreptul intern român

Căsătoria încheiată cu respectarea condiţiilor de fond şi de

formă prevăzute de lege, produce două categorii de efecte:
- efecte personale - cu privire la persoana fizică a soţilor;
- efecte patrimoniale - cu privire la patrimoniul soţilor.
Aceste efecte au ca numitor comun deplina egalitate în
drepturi a soţilor în timpul căsătoriei.

113 Intemationales Privatrecht, art. 14, p. 16,17

 2.1. Efectele personale ale căsătoriei;
Relaţiile personale dintre soţi.

In raporturile dintre soţi, relaţiile personale sunt primordiale

pentru menţinerea căsătoriei. Dintre aceste raporturi, normele
dreptului familiei reglementează doar o parte care îmbracă un caracter
juridic. Deoarece în mare parte relaţiile dintre soţi sunt de natură
morală, legiuitorul a înţeles să fie lăsate la libera apreciere a acestora,
creând cadrul favorabil pentru o minimă organizare juridică a
raporturilor personale din cadrul familiei.
Prevederile Codului familiei referitoare la efectele căsătoriei
reglementează principiile care stau la baza raporturilor dintre soţi.
A stfel:
bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în
căsătorie;
soţii hotărăsc de comun în tot ceea ce priveşte căsătoria.
Deci, pe de o parte, se stipulează principul egalităţii între soţi,
iar pe de altă parte, şi de câte ori legea nu prevede o conduită
obligatorie, soţii vor putea să hotărască ei înşişi prin opţiuni de comun
acord pentru adoptarea soluţiei celei mai adecvate, în conformitate cu
interesele lor.
în sfera relaţiilor personale dintre soţi, sunt avute în vedere
următoarele aspecte:
numele pe care soţii sunt obligaţi să-l în timpul căsătoriei;
obligaţia de sprijin moral reciproc dintre soţi;
obligaţia de coabitare;
obligaţia de fidelitate;
îndatoririle conjugale.

1. Numele soţilor
La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa
delegatului de stare civilă, care este numele pe care urmează să-l
poarte în timpul căsătoriei.

-------------------------------------------- 95
 Conform dispoz. art. 27 din Codul familiei, este posibil ca
soţii să opteze pentru una din următoarele variante :
fiecare dintre soţi îşi va păstra numele avut anterior
încheierii căsătoriei;
soţii convin să poarte în timpul căsătoriei ca nume comun,
numele unuia sau altuia dintre e i ;
soţii pot hotărâ să adopte ca nume comun de familie,
numele lor reunite.
Legea consacră libertatea de opţiune a soţilor cu privire la
numele pe care urmează să-l poarte în tompul căsătoriei, dar această
posibilitate se poate manifesta doar în limitele celor trei situaţii arătate
anterior.
Soţii sunt obligaţi să poarte pe toată durata căsătoriei numele
declarat în faţa delegatului de stare civilă. Deci, dacă au căzut de
acord să poarte un nume comun, nici unul dintre soţi nu va putea să
solicite schimbarea acelui nume pe cale administrativă, decât cu
consimţământul celuilalt soţ, dar schimbarea numelui de familie al
unuia dintre soţi nu implică şi schimbarea numelui celuilalt soţ.
Ori de câte ori viitorii soţi nu declară cu ocazia încheierii
căsătoriei, numele de familie pe care au hotărât să-l poarte în timpul
căsătoriei, se prezumă că au înţeles să-şi păstreze numele avut anterior
încheierii căsătoriei.

2. Oblieatia de sprijin moral reciproc

Conform dispoz. cuprinse în art. 2 din Codul familiei, relaţiile
de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii
ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.
Această obligaţie constituie o parte componentă a relaţiilor personale
dintre soţi, şi chiar dacă are un conţinut moral are şi caracter juridic,
ce reiese din prevederea expresă ce reglementează comuniunea şi
înţelegerea care trebuie să caracterizeze viaţa conjugală.
Sprijinul moral se poate manifesta sub diferite forme, cum ar
fi de exemplu susţinerea şi încurajarea celuilalt soţ în depăşirea unei
situaţii dificile sau critice, ori în îngrijirea atentă şi devotată a soţului
suferind.
Neîndeplinirea obligaţiei de sprijin moral de către oricare
dintre soţi poate afecta grav relaţiile de familie, lipsa afecţiunii şi
încrederii reciproce care stau la temelia căsătoriei, putând conduce în
ultimă instanţă la desfacerea căsătoriei prin divorţ.

3. Oblisatia de coabitare
Obligaţia soţilor de a locui împreună este una dintre condiţiile
realizării scopurilor naturale ale căsătoriei. Hotărârea viitorilor soţi de
a se căsători şi de a întemeia o familie implică în mod normal traiul în
comun al acestora, coabitarea lor în acelaşi domiciliu.
Soţii îşi stabilesc de comun acord locuinţa pentru că privitor la
ceea ce se referă căsătoria, dreptul de a decide le aparţine în
exclusivitate.
în timpul căsătoriei pot interveni neînţelegeri între soţi care îl
pot determina pe unul dintre ei să părăsească domiciliul conjugal. în
alte situaţii comportamentul violent sau abuziv al unuia dintre soţi
pune în pericol grav sănătatea sau chiar viaţa celuilalt soţ ori a copiilor
minori.
Soţul care pleacă din locuinţa comună, indiferent dacă a
părăsit-o din propria iniţiativă, datorită unor conflicte familiale sau a
fost izgonit de către celălalt soţ, nu îşi pierde dreptul de a reveni la
domiciliul conjugal. Privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către
celălalt soţ, prin refuzul de a-1 primi în locuinţa comună prin alungarea
acestuia sau prin orice alt mod este sancţionată după caz; penal sau
contravenţional.
Dacă fapta nu constituie infracţiune sau contravenţie,
reintegrarea sa în locuinţă poate fi dispusă la cerere, de către instanţa
civilă, inclusiv pe calea ordonanţei preşedinţiale, cu condiţia ca pe
baza probelor administrative să se constate că scopul urmărit printr-o
astfel de cerere este refacerea vieţii de familie şi nu obstrucţionarea
soţului care deţine locuinţa.
 Acţiunea prin care soţul rămas în domiciliu comun solicită
obligarea celuilalt soţ să revină la acest domiciliu este inadmisibilă.

4. Oblisatia de fidelitate
Obligaţia de fidelitate, chiar dacă nu este prevăzută în mod
expres de lege, reprezintă o îndatorire cu caracter nepatrimonial,
având în acelaşi timp caracter moral şi juridic ce revine ambilor soţi.
Caracterul juridic al acestei obligaţii rezultă din anumite
prevederi ale Codului familiei. Prezumţiile legale de paternitate se
instituie în favoarea copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei,
şi se bazează pe ideea respectării de către soţi a obligaţiei de fidelitate.
Totodată, în virtutea principiului egalităţii dintre sexe,
obligaţia de fidelitate există atât pentru femeie cât şi pentru bărbat.
încălcarea obligaţiei de fidelitate de către oricare dintre soţi
poate atrage răspunderea penală pentru infracţiunea de adulter, fiind în
acelaşi timp şi motiv temeinic pentru divorţ.

5. îndatoririle coniueale
îndatoririle conjugale presupun îndeplinirea de către soţi a
obligaţiilor ce asigură o bună desfăşurare a relaţiilor de familie. Aceste
îndatoriri includ uneori şi obligaţia de coabitare, fiind distincte şi
existând indiferent dacă soţii au un domiciliu comun sau locuiesc
separat. întreruperea în fapt a vieţii conjugale, când soţii sunt
despărţiţi în fapt, implică răspunderea penală pentru infracţiunea de
adulter (dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru constatarea
infracţiunii), dar constituie şi motiv temeinic pentru desfacerea
căsătoriei prin divorţ.
6.Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu
în cazul în care, pentru motive temeinice, femeia care a
împlinit vârsta de 15 ani şi a primit dispensă de vârstă în vederea
încheierii căsătoriei, prin încheierea căsătoriei dobândeşte capacitate
deplină de exerciţiu (conf. dispoz. art. 8 alin.3 din Decr.nr. 31/1954).
 1.2. Efectele patrimoniale ale căsătoriei;
Relaţiile patrimoniale între soft

Relaţiile patrimoniale prezintă o deosebită importanţă în

raporturile dintre soţi deoarece, pe de o parte, se referă la obligaţia de
a suporta cheltuielile căsniciei şi obligaţia de întreţinere între soţi, iar
pe de altă parte, la comunitatea de bunuri a soţilor.

2.2.1. Obligaţia de sprijin material

Obligaţia de sprijin material dintre soţi ia naştere ca efect al

încheierii căsătoriei şi constituie cea mai cuprinzătoare formă de
asistenţă patrimonială dintre soţi.
Ambii soţi au obligaţia să contribuie în raport cu mijloacele
fiecăruia la cheltuielile căsniciei. Dispoziţiile Codului familiei îi
enumeră în primul rând pe soţi în ceea ce priveşte sfera persoanelor
între care există obligaţia legală de întreţinere.
Completarea acestei obligaţii constă în obligaţia de a suporta
cheltuielile căsniciei. Aceasta din urmă constituie o sarcină
permanentă şi necondiţionată a ambilor soţi, care se concretizează în
satisfacerea unor obişnuinţe de mediu natural şi spiritual ale traiului
comun.
într-o accepţiune largă, noţiunea de cheltuielile căsniciei
include atât costurile propriu-zise ale traiului în comun şi cele
referitoare la creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor,
precum şi cele privind întreţinerea soţului aflat în nevoie din cauza
incapacităţii de a muncii.
Obligaţia de întreţinere dintre soţi, de obicei, nu reprezintă
decât un aspect al obligaţiei fiecăruia dintre soţi de a contribui, potrivit
cu mijloacele sale, la acoperirea cheltuielilor căsniciei. Eficienţa
juridică a acestei îndatoriri rezultă din acele împrejurări în care,
raporturile fireşti dintre soţi fiind compromise, căsătoria, ca realitate
juridică, constituie fundamentul obligaţiei legale de întreţinere,
susceptibilă de trecere Ia îndeplinirea silită

2.2.2. Regimul juridic al bunurilor în dreptul familiei român.

Categoriile de bunuri ale soţilor

Regimul juridic al bunurilor soţilor, sau cu alte cuvinte

regimul matrimonial, constituie totalitatea normelor juridice ce
reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi, precum şi ale
acestora cu terţii.
Codul familiei reglementează două categorii distincte de
bunuri aflate în patrimoniul soţilor:
bunurile comune ale soţilor;
bunurile proprii ale fiecărui soţ.

2.2.3. Determinarea bunurilor comune ale soţilor

a. Principii lesale de determinare a bunurilor comune.

Bunurile comune ale soţilor sunt reglementate prin dispoziţiile
art. 30 din Codul familiei. în conformitate cu prevederile art 30 din
Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare
dintre soţi, sunt la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Deci,
un bun comun, pentru a avea această calitate, trebuie să îndeplinească,
în mod cumulativ următoarele condiţii:
bunul să fie dobândit de oricare dintre soţi;
dobândirea bunului respectiv să fie localizată în timpul
căsătoriei;
bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri pe care
legea le consideră bunuri proprii.
Din punct de vedere tehnic, bunurile dobândite de oricare
dintre soţi, sunt considerate a fi comune în condiţiile arătate, deoarece
legea presupune că ambii soţi au avut contribuţie la această dobândire.
Contribuţia poate fi directă - constând în muncă sau mijloace ale
ambilor soţi, ori indirectă - prin economisirea unor mijloace comune,
ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie şi pentru creşterea
copiilor.
Astfel, comunitatea de bunuri reprezintă un efect legal al
căsătoriei, bunul dobândit de oricare dintre soţi, în condiţiile
prezentate, are calitatea de bun comun chiar dacă numai unul dintre ei
a contribuit efectiv la acea dobândire. Contribuţia soţilor la dobândirea
bunurilor comune este presupusă de lege, dar nu reprezintă o condiţie
pentru calificarea bunurilor ca fiind comune.
Contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune
reprezintă un criteriu de care se ţine seama pentru determinarea
cotelor părţi ce revin soţilor în cazul împărţirii bunurilor comune.

b. Noţiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei.

Noţiunea de „bunuri dobândite în timpul căsătoriei” urmează
a fi înţeleasă în sens juridic, adică desemnând atât noţiunea de
„bunuri” în sens material, ce pot fi obiect de drepturi şi obligaţii, cât şi
„drepturi şi acţiuni privind drepturile patrimoniale”.
Noţiunea de bunuri desemnează atât bunuri corporale, adică
bunuri mobile şi imobile, cât şi bunuri incorporale, adică drepturi
reale, drepturi de creanţă şi acţiuni privind drepturile patrimoniale.
Bunurile pot deveni mobile fără a se distinge între ele dacă
sunt mobile sau imobile, corporale sau incorporale.
Astfel, prin noţiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei,
se înţelege totalitatea drepturilor patrimoniale, deci şi drepturile de
creanţă.
în conformitate cu art. 30 din C. fam. bunurile au calitatea de
„bunuri comune” dacă sunt „dobândite” în timpul căsătoriei. în sensul
textului de lege “a dobândi” înseamnă a deveni titularul unul drept
real sau de creanţă prin intermediul unor acte său fapte juridice, ori
prin puterea legii.
Din perspectiva calificării drepturilor reale, bunul are calitatea
de a fi comun, fie că a intrat în patrimoniul comun printr-un mod de
dobândire originar (accesiunea, uzucapiunea, dobândirea fructelor de
către posesorul de bună credinţă), fie printr-un mod de dobândire
derivat (contract, succesiune testamentară în condiţiile art.31 lit.b
Cod.fam, sau hotărârile judecătoreşti constitutive de drepturi).
Bunurile devin comune fără a se face distincţie dacă în actul
de achiziţie au fost menţionaţi ambii soţi ca dobânditori sau numai
unul dintre ei. Tot astfel, bunul devine comun dacă a fost dobândit
prin munca ambilor soţi, sau numai prin munca unuia dintre soţi.
Atunci când în actul de dobândire a unui bun imobil încheiat
în timpul căsătoriei figurează ambii soţi în calitate de dobânditori, iar
actul juridic translativ de proprietate a fost transcris în cartea funciară
cu indicarea cotei părţi cuvenite fiecăruia dintre soţi, respectivul
imobil este bun comun şi nu bun deţinut în proprietate pe cote-părţi.
Bunul devine comun si în cazul în care actul de dobândire este
transcris sau înscris în cartea funciară numai pe numele unui soţ, dacă
dobândirea avut loc în timpul căsătoriei.
Efectul înscrierii în cartea funciară a dreptului soţului asupra
imobilului este pentru ca acela să dobândească bunul, dar odată
dobândit, bunul devine comun în temeiul legii, deşi, înscrierea în
cartea funciară s-a făcut numai pe numele unui soţ. Neconcordanţa
înscrierii în cartea funciară cu starea de drept va putea fi oricând
înlăturată prin înscrierea şi a dreptului celuilalt soţ cu privire la bunul
comun. Astfel de înscriere se poate face la cererea oricăruia dintre
soţi.
Bunurile dobândite din venitul rezultat din munca unuia dintre
soţi şi cele dobândite cu sume împrumutate de unul din soţi, au
calitatea de bunuri comune. De asemenea, fructele rezultate de la
bunurile comune sunt calificate şi ele ca bunuri comune.
Cu privire la uzucapiune, distingem următoarele situaţii:
uzucapiunea de 30 de ani constituie un mod dobândire a
bunurilor comune dacă, data la care termenul prescripţiei
 achizitive a început să curgă, se situează în timpul
căsătoriei. Explicaţia este aceea că uzucapiunea are efect
retroactiv şi se consideră că uzucapantul a devenit
proprietarul bunului din momentul în care a făcut primul
act de posesiune cu intenţia de a dobândi proprietatea
bunului respectiv;
uzucapiunea de la 10 la 20 de ani constituie un mod de
dobândire a bunurilor comune dacă data justului titlu care
stă la baza prescripţiei se situează în timpul căsătoriei,
datorită efectului retroactiv al uzucapiunii.
Bunul cumpărat numai de unul dintre soţi devine comun, chiar
şi atunci când celălalt soţ lucrează ca mandatar al terţului vânzător şi
semnează actul de vânzare-cumpărare în această calitate. Bunurile
devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, ceea ce
înseamnă că dobânditorul are calitatea de soţ. Au calitatea de bunuri
comune atât bunurile dobândite separat de unul dintre soţi, cât şi cele
dobândite de soţi împreună. în schimb, bunurile dobândite înainte de
încheierea căsătoriei şi cele dobândite după data încetării sau
desfacerii acesteia nu sunt bunuri comune.
Locuinţa construită total sau parţial, in timpul căsătoriei cu
bani împrumutaţi devine bun comun.
Creanţele dobândite de soţi în timpul căsătoriei au, de
asemenea, calitatea de bunuri comune.

c. Situaţii speciale.
* în cazul desfacerii sau încetării căsătoriei deosebim
următoarele situaţii:
- în cazul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi
fizic constatat, bunurile dobândite de soţul supravieţuitor vor avea
calitatea de proprii deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei;
 - în cazul încetării căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi,
declarată pe cale judecătorească, toate bunurile dobândite până la data
fixată prin hotărâre ca fiind cea a morţii, vor fi comune.
în situaţia în care cel declarat mort este în realitate în viaţă şi
obţine anularea hotărârii declarative de moarte, comunitatea de bunuri
nu a încetat să existe, deşi aparent căsătoria a încetat de la data fixata
prin hotărâre declarativă ca fiind cea a morţii. Bunurile dobândite
după data stabilită a morţii sunt comune, deoarece data dobândirii se
află în timpul căsătoriei.
Hotărârea declarativă de moarte poate fi anulată şi în cazul in
care s-ar dovedi, cu certificat de deces, data reală a morţii celui care a
fost declarat mort. într-un astfel de caz, bunurile dobândite până la
data stabilită prin certificatul de deces sunt comune. Din contră, dacă
cel declarat mort se reîntoarce şi între timp fostul soţ s-a recăsătorit,
comunitatea de bunuri ca rezultat al primei căsătorii există până în
momentul încheierii noii căsătorii.
în toate aceste cazuri, se presupune că soţii din noua căsătorie
au fost de bună-credinţă la încheierea ei. în cazul că ei au fost de rea-
credinţă, noua căsătorie este lovită de nulitate, deoarece a fost creată
în frauda legii. în felul acesta comunitatea de bunuri ca efect nu a
încetat să aibă fiinţă, iar pentru noua căsătorie nu se poate vorbi de
comunitate de bunuri.
* în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, bunurile sunt
calificate ca fiind comune dacă sunt dobândite până la data când
hotărârea de divorţ a rămas definitivă, deoarece căsătoria se consideră
desfăcută de la acea dată. Dacă s-au dobândit bunuri în intervalul
dintre data pronunţării şi data rămânerii ei definitivă, acestea sunt
comune.
* în cazul încetării căsătoriei prin nulitate sau anulare,
căsătoria este considerată ca fiind desfiinţată cu efect retroactiv, astfel
că soţii se consideră că nu au fost căsătoriţi niciodată, de aceea ei nu
au putut avea bunuri comune. Toate bunurile dobândite de soţii a căror
căsătorie este declarată nulă, sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre ei.
în cazul în care unul dintre soţi formulează pretenţii cu privire la
bunurile dobândite pe numele celuilalt, se aplică regulile dreptului
comun în materie, iar bunurile respective pot avea calitatea de bunuri
comune pe cote părţi, în funcţie de contribuţia fiecăruia la dobândirea
lor.
* In cazul căsătoriei putative situaţia este următoarea:
- dacă amândoi soţi au fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei se consideră că a existat comunitatea de bunuri, deoarece,
bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei.
- dacă numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, atunci
doar acesta beneficiază de prezumţia legală a comunităţii de bunuri.
* In cazul separaţiei de fapt a soţilor,
în sistemul dreptului nostru, bunurile devin comune şi în cazul
în care sunt dobândite în perioada de timp în care soţii sunt despărţiţi
în fapt. Traiul separat al soţilor are însă importanţă pentru
determinarea întinderii cotei părţi ce se cuvine fiecărui soţ. Bunul este
comun, dar această împrejurare trebuie avută în vedere la stabilirea
contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, în sensul că
unele bunuri au fost achiziţionate fără aportul unuia dintre soţi.114
în cazul bunurilor cumpărate în rate, valoarea ratelor plătite
după separaţia în fapt de către unul dintre soţi nu constituie bun
propriu, ci măreşte contribuţia la dobândirea totalităţii bunurilor

114 în acest sens, în Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprfem nr.

19/1960, se arată că împrejurarea că o perioadă de timp soţii au întrerupt
convieţuirea, trăind despărţiţi în fapt; între ei nemaiexistând niciun fel de relaţii,
nu ridică probleme privind calificarea bunurilor dobândite de ei în această
perioadă, aceste bunuri fiind bunuri comune, deoarece soţii continuă să fie
căsătoriţi.
comune; se consideră a fi bun comun şi cel dobândit din veniturile
unuia dintre soţi după despărţire în fapt.
* In cazul concubinajului;
Având în vedere că în sistemul nostru de drept concubinajul
este în afara legii, iar statul ocroteşte numai căsătoria, regimul juridic
al comunităţii de bunuri, aşa cum l-am prezentat, nu se aplică
concubinilor. Astfel, în raporturile patrimoniale dintre concubini se
aplică dispoziţiile dreptului comun ce reglementează proprietatea pe
cote-părţi, în măsura în care este dovedită existenţa unei astfel de
proprietăţi. Concubinii nu beneficiază de prezumţia legală a
comunităţii de bunuri.
Contribuţia concubinilor la dobândirea bunurilor în timpul
convieţuirii este o chestiune de fapt şi poate fi dovedită pe baza
probelor ce se administrează; dovada proprietăţii indivize trebuie
făcută în raport de fiecare bun, nu în raport de totalitatea de bunuri.

d. Data dobândirii bunurilor

Pentru ca bunul să aibă calitatea de „bun comun”, data
dobândirii acestuia trebuie să se situeze în timpul căsătoriei.
Momentul dobândirii este acela în care dreptul intră în patrimoniul
unuia dintre soţi sau al ambilor soţi.
Creanţele născute înainte de încheierea căsătoriei în
patrimoniul unuia dinte soţi, dar realizate în timpul căsătoriei, nu sunt
bunuri comune, iar cele născute în timpul căsătoriei, dar realizate după
aceasta sunt bunuri comune.
în legătură cu data dobândirii bunurilor în timpul căsătoriei
prin convenţii afectate de modalităţi, deosebim după cum este vorba
de termen sau condiţie.
Bunul dobândit în timpul căsătoriei printr-o convenţie pe
termen se consideră bun comun, iar bunul înstrăinat în acelaşi timp
printr-o convenţie asemănătoare nu va face parte din comunitate.
 în cazul convenţiilor sub condiţie, soluţia diferă după cum
aceasta este suspensivă sau rezolutorie.

2.2.4. Clasificarea bunurilor comune şi administrarea lor

a. Veniturile provenite din activităţi vroductive

* Salariul celor încadraţi în muncă în temeiul contractului de
muncă.
Referitor la calificarea juridică de bun comun sau propriu a
salariului, în literatura juridică s-au purtat unele discuţii.
Soluţia care îmbină prevederile dreptului familiei cu cele ale
dreptului muncii, ar fi aceea că salariul neîncasat ca drept de creanţă
să fie calificat bun propriu, iar salariul încasat ca drept real, sub forma
unei sume de bani să fie calificat bun comun. Soluţia adoptată de
practica judecătorească califică salariul încasat ca fiind bun comun.
în ceea ce priveşte alte venituri asimilate salariului, pomindu-
se de la natura juridică a salariului încasat, s-a decis că sunt bunuri
comune:
- sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei depuse la
Casa de Ajutor Reciproc;
sumele de bani primite de unul dintre soţi cu titlu de
pensie în cadru asigurărilor sociale, pentru munca
desfăşurată în trecut;
- bursa primită de imul dintre soţi în străinătate, pe baza
unei convenţii ştiinţifice.
* Remuneraţia autorilor.
Sumele calificate ca drepturi de autor se pot prezenta sub
forma dreptului de creanţă până la încasare şi sub forma unei sume de
bani, obiect al dreptului real, respectiv unui bun mobil corporal după
încasare. Astfel, remuneraţia autorilor sub forma dreptului de creanţă
este calificată ca fiind bun propriu şi cea sub forma dreptului real este
calificată bun comun dacă încasarea remuneraţia s-a făcut în timpul
căsătoriei.
In ceea ce priveşte data dobândirii remuneraţiei de autor ca
drept de autor se consideră a fi aceea când se naşte acest drept, iar ca
drept real sub forma unei sume de bani, când aceasta a fost încasată.
* Sume economisite şi depuse în bănci.
Dispoziţiile Codului familiei nu conţin reglementări exprese
privind calificarea juridică ca bunuri comune sau proprii a depunerilor
făcute la CEC sau în bănci de către unul din soţi pe numele său
exclusiv.
Regimul juridic special privind depunerile bancare nu înlătură
prevederile Codului familiei privind comunitatea de bunuri. Astfel,
sumele depuse de un soţ în bancă pe numele său rămân bun comun
sau propriu, aşa cum era înainte de căsătorie.
Practica judecătorească a stabilit că sumele depuse de un soţ
pe numele lui rămân bunuri comune sau proprii aşa cum au fost
înainte de depunerea lor la CEC, deoarece această depunere nu
schimbă natura lor juridică.115

b. Bunurile imobiliare.
* Construcţiile edificate de soţi p e terenul unuia dintre ei.
Cu privire la calificarea juridică a acestor bunuri, deosebim
următoarele situaţii:
I. Un soţ edifică o construcţie cu mijloace ce fac parte
comunitatea de bunuri pe terenul proprietatea celuilalt soţ, cu
consimţământul acestuia.
în situaţia în care un soţ a construit cu mijloace - bunuri
comune pe terenul celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, el poate

115 Trib. Suprem, dec.civ.nr. 153/1967; dec civ.nr.322/1979; dec civ.nr.2139/1979

să dobândească un drept de superficie, între . soţi stabilindu-se
următoarele raporturi:
- soţul constructor dobândeşte ca superficiar, un drept de
folosinţă asupra acelui teren şi un drept de proprietate comună
(împreună cu celălalt soţ) asupra construcţiei;
- soţul, proprietar al terenului, rămâne proprietarul exclusiv al
terenului său ce continuă a fi bun propriu, dar terenul a fost privat de
dreptul de folosinţă al celuilalt soţ şi, totodată, soţul proprietar al
terenului dobândeşte, împreună cu celălalt soţ, dreptul de. proprietate
asupra construcţiei care devine bun comun.
In acest sens, o construcţie nouă edificată pe terenul
proprietatea unuia dintre soţi este bun comun. în cazul construcţiei
bun comun, ridicată pe terenul proprietate a soţului neconstructor, în
ceea ce priveşte terenul, nu se recunoaşte soţului neconstructor decât
dreptul de folosinţă.
II. Un soţ edifică o construcţie cu mijloace ce fac parte din
comunitatea de bunuri, pe terenul proprietate exclusivă a celuilalt soţ,
fără consimţământul acestuia sau împotriva voinţei sale. în această
situaţie, soţul care a ridicat construcţia este asimilat constructorului de
rea credinţă, iar construcţia nu constituie bun comun.
III. Ambii soţi edifică o construcţie cu mijloace ce fac parte
din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietate exclusivă a unuia
dintre soţi. în această situaţie, construcţia devine proprietate comună a
soţilor, iar soţul neproprietar al terenului dobândeşte asupra acestuia
un drept de superficie pentru partea aferentă construcţiei.
IV. Un soţ edifică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri
proprii pe terenul proprietatea celuilalt soţ, cu consimţământul
acestuia. în această situaţie, soţul constructor dobândeşte un drept de
superficie, celălalt soţ rămânând proprietarul terenului care continuă a
fi bun propriu, dar va fi grevat de dreptul de folosinţă cuprins în
dreptul de superficie al soţului constructor.

109
 V. Un soţ edifică o construcţie cu mijloace ce sunt bun
proprii pe terenul proprietate al celuilalt soţ, fară consimţământul
acestuia sau împotriva voinţei acestuia. în acest caz, soţul constructor
nu dobândeşte dreptul de superficie, urmând a se aplica art. 494 Cod
civil referitor la construcţiile, plantaţiile şi lucrările aflate pe terenul
altuia.116
* Construcţiile edificate de soţi p e terenul proprietate a
ambilor soţi.
Cu privire la acest aspect, distingem următoarele situaţii:
I. Un soţ edifică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri
proprii pe terenul bun comun al ambilor soţi, cu consimţământul
celuilalt soţ. In acest caz soţul constructor dobândeşte dreptul de
superficie, construcţia fiind bun propriu al soţului constructor.
II. Un soţ edifică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri
proprii, pe terenul bun comun al ambilor soţi, fără consimţământul
celuilalt soţ. în acest caz soţul constructor are drepturile prevăzute de

116 Art. 494 - C.civ.: „Dacă plantaţiile, construcţiile, lucrările au fost făcute
de către a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul
de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor,
ridicarea va urma pe cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după
împrejurări, fi condamnat la daune interese pentru prejudiciul sau vătămările
ce a putut suferi proprietarul locului.
Dacă proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri, el
este dator a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în
consideraţie sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea
plantaţii şi construcţii. Cu toate acestea „dacă plantaţiile, clădirile şi operele
au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credinţă, proprietarul
pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări,
dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii,
sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului."
art.494 Cod civil conform cărora soţul constructor poate să-şi ridice
materialele, care sunt bunuri proprii, dar nu şi construcţia.
III. Un soţ edifică o construcţie cu mijloace ce sunt în parte
bunuri comune şi în parte bunuri proprii pe terenul bun comun al
ambilor soţi, cu consimţământul ambilor soţi. în situaţia aceasta
construcţia este în mod corespunzător atât bun comun, cât şi bun
propriu, iar terenul rămâne cum era înainte de efectuarea construcţiei,
şi anume bun comun.
* Construcţii edificate de soţi pe terenul proprietate a unei
terţe persoane.
în practică pot fi constatate mai multe situaţii:
I. Construcţii efectuate de soţi pe terenul aparţinând alte
persoane potrivit dreptului comun privind accesiunea.
Posibilităţile ce pot apărea în această situaţie sunt- urmă­
toarele:
- proprietarul terenului doreşte să preia construcţia şi instanţa
de judecată va obliga pe soţii constructori să predea construcţia, iar pe
proprietarul terenului să plătească soţilor constructori drepturile
cuvenite potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 494 Cod civil şi a altor
dispoziţii legale;
- proprietarul terenului refuză să preia construcţia dacă soţii
constructori sunt de rea credinţă, instanţa de judecată îi poate obliga să
demoleze când există autorizaţia de demolare din partea organului
administrativ competent; dacă soţii constructori sunt de bună credinţă
sau au construit pe baza unei convenţii cu proprietarul terenului acesta
urmează să fie obligat, în condiţiile legii, să plătească soţilor
constructori drepturile cuvenite;
- proprietarul terenului este de acord să cedeze construcţia
soţilor care au ridicat-o în contul creanţei acestora, fiind necesară
autorizaţia de înstrăinare a construcţiei, iar potrivit Legii 9/1990,
proprietarul terenului poate ceda soţilor construcţia pe care au ridicat-
o împreună cu terenul aferent până Ia 1000 m.p.
II. Construcţii ridicate de soţi pe terenul unui terţ. în situaţiile
acestea proprietarul terenului are posibilitatea potrivit art. 488 şi urm.
Cod civil, să invoce dreptul de proprietate prin accesiune asupra
construcţiei edificate de soţi (care sunt terţi) pe terenul său, cu
obligaţia de-a despăgubi pe soţii constructori în condiţiile precizate
(art.494 Cod civil sau convenţia părţilor). Despăgubirile obţinute de
soţi au caracterul de bunuri comune. Drepturile soţilor constructori pe
terenul altuia constituie bun comun al acestora, iar după legile
nr.18/1991 şi 50/1991 proprietarul poate constitui un drept de
superficie în folosul constructorilor.
III. Construcţii ridicate de soţi pe terenul proprietate a
părinţilor unuia dintre ei, cu consimţământul acestora. Conform unei
opinii se consideră că, în acest caz, soţii dobândesc un drept de
superficie, iar după o altă părere se consideră că nu dobândesc decât
un drept de creanţă în legătură cu construcţia. în conformitate cu
Legea nr.18/1991 şi Legea nr.50/1991, soţii pot dobândi un drept de
superficie în condiţiile dreptului comun.
* Construcţia edificată de soţi p e un teren atribuit de către
stat în folosinţă.
în această situaţie, terenul se atribuie în folosinţă pe durata
construcţiei, iar dreptul de folosinţă asupra terenului nu se poate
înstrăina singur, ci numai odată cu construcţia.
în cazul în care construcţia este bun comun, dreptul de
folosinţă asupra terenului are acelaşi caracter, iar dacă se împarte
construcţia, în mod corespunzător se delimitează şi dreptul de
folosinţă asupra terenului. în ceea ce priveşte dreptul de concesiune
asupra terenului, acesta este bun comun sau propriu, după cum
locuinţa este bun comun sau propriu.
 * Locuinţele construite sau cumpărate de către soţi cu credite
acordate de stat.
Locuinţele construite sau cumpărate în timpul căsătoriei
constituie bun comun fără a se face deosebire dacă a fost încheiat
contractul în numele unuia dintre soţi ori pe numele ambilor, dacă nu
există vreun temei prevăzut de art.31 Codul familiei care să justifice
calificare bunului ca fiind propriu:
- locuinţe construite cu credit de la stat. Dreptul de proprietate
asupra locuinţei construite cu credit acordat de stat se dobândeşte pe
durata predării - preluării locuinţei, iar dacă aceasta se face în timpul
căsătoriei ea este bun comun în întregul său, indiferent când se plătesc
ratele.
- locuinţe cumpărate. Locuinţele cumpărate cu credite de stat
sunt bunuri comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei.
* Terenurile primite în folosinţă ori concesionate pentru
construirea de locuinţe.
în ceea ce priveşte dreptul de folosinţă asupra terenului pe
care s-a construit de către soţi, în condiţiile prevăzute de actele
normative în vigoare, acestea constituie bun comun. în cazul în care
construcţia ridicată pe teren este în parte bun comun şi în parte bun
propriu, dreptul de folosinţă asupra terenului va avea acelaşi regim
juridic.
* Situaţii speciale.
- sporul valorii imobilului proprietate numai a unuia dintre
soţi . în situaţia în care sporul de valoare se realizează cu mijloace
comune, se pot deosebi următoarele situaţii:
a). îmbunătăţirile sau reparaţiile capitale efectuate în timpul
căsătoriei nu au dus la transformarea esenţială a imobilului, ci numai
la sporirea valorii acestuia, caz în care reparaţiile sau îmbunătăţirile nu
schimbă natura juridică a imobilului, transformându-1 din bun propriu
în bun comun; constituie însă bun comun sporul de valoare dobândit
de imobil prin îmbunătăţiri sau reparaţii.
 b). îmbunătăţirile sau reparaţiile capitale efectuate în timpul
căsătoriei au dus la transformarea esenţială a imobilului astfel că
acesta a devenit un bun cu totul deosebit, un bun nou, caz în care
bunul este un bun comun.
- construcţiile efectuate de către concubini. In ceea ce priveşte
raporturile patrimoniale dintre concubini, acestea sunt supuse
normelor dreptului comun ce reglementează proprietatea comună pe
cote părţi. Pentru determinarea proporţiei în care fiecare concubin a
contribuit la dobândirea bunurilor respective, se aplică dispoziţiile
generale ale dreptului civil, concubinii nefiind coproprietari în
devălmăşie. Dacă viitorii soţi, iniţial fiind concubini, convin ca
imobilul construit pe numele unuia dintre ei cu contribuţia ambilor, să
intre sub regimul comunităţii de bunuri de la data la care se vor
căsători, atunci beneficiază de acest regim juridic, dar numai de la data
încheierii căsătoriei lor.
* Dreptul de folosinţă asupra locuinţei rezultând dintr-un
contract de închiriere.
în acest context pot apărea următoarele două situaţii:
- caracterul dreptului de folosinţă asupra locuinţei născut din
contractul de închiriere supus Legii nr. 114/1996. în acest caz, soţul
titularului de contract dobândeşte, în baza contractului de închiriere ca
şi ceilalţi membrii ai familiei, un drept propriu de folosinţă al
locuinţei, fără a se deosebi după cum contractul de închiriere s-a
încheiat înaintea încheierii căsătoriei sau în timpul acesteia.
- caracterul dreptului de folosinţă asupra locuinţei născut din
contractul supus Codul civil. în acest caz, dreptul de folosinţă asupra
locuinţei este un bun comun dacă contractul de închiriere s-a încheiat
în timpul căsătoriei şi este un bun propriu dacă s-a încheiat înainte de
căsătorie.

c. Bunurile mobiliare.
* Bunurile cumpărate cu plata în rate.
în acest caz, bunurile sunt comune dacă data contractului de
vânzare - cumpărare cu plata în rate se situează în timpul căsătoriei şi
sunt proprii dacă data încheierii unui asemenea contract este anterioară
încheierii căsătoriei. Ca atare, bunurile cumpărate înainte de
încheierea căsătoriei, în rate, sunt bunuri proprii, iar faptul că o parte
din rate au fost plătite în timpul căsătoriei trebuie avut în vedere la
stabilirea cotelor părţi. în mod corespunzător, bunurile cumpărate în
rate în timpul căsătoriei sunt comune, chiar dacă o parte din rate se
achită după desfacerea sau încetarea căsătoriei, acest fapt prezentând
importanţă numai pentru stabilirea cotelor părţi.
* Fructele şi productele.
Cu privire la calificarea fructelor bunurilor proprii, în
literatura de specialitate au fost exprimate două puncte de vedere:
într-o opinie se apreciază că fructele bunurilor proprii,
dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune117. în
susţinerea opiniei se arată că fructele sunt distincte faţă de
bunul care le produce, fiind calificate ca bunuri comune,
nefiind indicate în dispoziţiile art. 31 C.familiei.118 De
asemenea, s-a argumentat că, împotriva calificării
fructelor bunurilor proprii ca bunuri comune nu pot fi
invocate nici dispoziţiile art. 483 c.civ.(conform cărora,
fructele intră prin accesiune în patrimoniul celui căruia îi
aparţine bunul), deoarece potrivit art. 30, calitatea de bun
comun nu este condiţionată de modul de dobândire a
acestuia.
în altă opinie, pe care mi-o însuşesc şi o susţin, se
consideră că fructele bunurilor proprii sunt bunuri
proprii119. Ca argument în susţinerea acestui punct de

117 Tudor Popescu, op.cit, p203; D.Lupulescu, Dreptul de proprietate comună

al soţilor, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1993.
118 în susţinerea acestuii punct de vedere, în practica judecătorească a fost
pronunţată soluţia că fructele pe care bunurile proprii le produc în timpul
căsătoriei urmează să fie considerate bunuri comune, deoarece, conform legii,
bunurile bobândite prin orice mod în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, iar
excepţiile de la această regulă sunt enumerate în mod expres prin dispoz. art. 31
din C.fam.( T .S .- S.civ., Dec. 72/1972).
1191.P.Filipescu, Dreptulfamiliei, Buc., 1976.
 vedere, se poate aprecia că fructele bunurilor proprii sunt
tot bunuri proprii, deoarece folosinţa este un exerciţiu
nominal al dreptului de proprietate, iar drepturile asupra
bunurilor proprii sunt atâta timp cât legea nu prevede
altfel, drepturi complete ce conferă toate îndrituirile legale
pe care le cuprind, deci şi pe acelea de a culege şi însuşi
fructele. Dacă fructele bunurilor proprii sunt rezultatul
muncii comune a soţilor, ele sunt bunuri comune.
Productele consumă substanţa bunului, astfel că, în cazul
bunurilor proprii se aplică subrogaţia reală cu titlu universal. Ca atare,
productele bunurilor comune vor fi şi ele bunuri comune, iar
productele bunurilor proprii sunt bunuri proprii.120
* Câştigurile realizate în timpul căsătoriei p e libret C.E.C. şi
la diferite sisteme de loterie (loto, pronoexpres, pronosport).
Din punct de vedere juridic, aceste câştiguri sunt productele,
deoarece nu au pentru câştigător caracter de periodicitate. Aceste
câştiguri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune sau
proprii, după cum sumele cu care s-a jucat aparţin uneia sau alteia
dintre aceste categorii de bunuri.

d. Dreptul soţilor de-a administra, folosi si dispune îmvreu

de bunurile comune.
Conform dispoziţiilor art. 35 alini din Codul familiei „soţii
administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot
astfel de ele”. Ca atare, oricare dintre soţi, exercitând singuri aceste
drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate
acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva
un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune dacă nu
are consimţământul expres al celuilalt soţ. Din modul de redactare a
textului rezultă atributele celui mai cuprinzător drept patrimonial,
dreptul de proprietate, deoarece termenii “administrare, dispoziţie şi
folosire” exprimă întregul conţinut juridic al acestui drept, adică

120 Trib.Suprem, Dec.civ.nr. 785/1973

“posesia, folosinţa şi dispoziţia” (jus positendi, ju s utendi şi ju s
abutendi).
In art 35 alin 2 este instituită prezumţia mandatului reciproc
tacit între soţi cu privire la dreptul de administrare, folosinţă şi
dispoziţie asupra bunurilor comune.
* Actele de administrare, folosinţă şi dispoziţie.
Noţiunea actelor de administrare cuprinde atât actele de
administrare prin natura lor propriu-zisă cât şi actele de dispoziţie care
prin scopul lor se califică drept acte administrative. în acest sens:
- actele de administrare, prin natura lor, sunt, de exemplu, un
contract pentru repararea unui imobil supus deteriorării, intentarea
unei acţiuni de evacuare, o închiriere pe termen scurt, etc;
- acte de administrare, prin scopul lor, sunt, de exemplu,
vânzarea fructelor naturale ale bunurilor comune.
în accepţiunea art.39 al.l C.fam., noţiunea de folosinţă
cuprinde:
- posesia bunurilor (jus posidendi),
- folosinţa bunurilor, uzul lor ( ju s utendi)
- însuşirea fructelor bunurilor (jus fruendi). Aici noţiunea de
folosinţă include implicit şi atributele de posesie şi însuşirea fructelor,
inerente dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale principale ale
soţilor asupra bunurilor comune.
în conformitate cu art.35 alin.2 din C.fam., actele de
dispoziţie pot fi atât de dispoziţie materială cât şi de dispoziţie
juridică, şi anume:
- actele de dispoziţie materială, cât şi de dispoziţie juridică a
bunurilor comune ale soţilor, precum stabilirea destinaţiei economice
a bunurilor, transformarea sau consumarea lor;
- actele de dispoziţie juridică sunt cele care privesc soarta
juridică a bunurilor comune, precum înstrăinarea sau grevarea
bunurilor prin constituiri de drepturi reale.
Privită la modul de exercitare a posesiei folosinţei şi
dispoziţiei asupra bunurilor comune, potrivit dispoziţiei art.35, al.l din
C.fam., soţii exercită aceste atribute împreună; este o dispoziţie ce nu
se opune ca soţii să stabilească de comun acord modul concret în care
ei înţeleg să-şi exercite aceste atribute asupra bunurilor comune.
* Prezumţia legală de mandat reciproc tacit.
In situaţia în care oricare dintre soţi exercită singur acte de
administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor comune, el este
socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ.
In acest sens, legea instituie o prezumţie de mandat reciproc
tacit, în temeiul căreia fiecare dintre soţi este presupus că exercită
drepturile conferite de lege soţilor asupra bunurilor lor comune, nu
numai în numele său, adică în numele propriu, ci şi ca reprezentant al
celuilalt soţ. Soţii sunt, aşadar, prezumaţi de lege că şi-au dat reciproc
mandat în ceea ce priveşte administrarea şi folosirea comunităţii,
precum şi cu privire la actele de dispoziţie privitoare la bunurile
comune.
în acest temei, legiuitorul a prevăzut mandat tacit reciproc
între soţi atât în interesul lor cât şi în interesul terţilor de bună
credinţă.
Prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi este relativă, ea
putând fi înlăturată pentru fiecare act în parte, însă nu şi în general,
deoarece aceasta ar însemna o manifestare a reglementării legale a
raporturilor dintre soţi, soluţie ce nu poate fi admisă. Ca atare, soţul
neparticipant la un act juridic încheiat de celălalt soţ privitor la
bunurile comune, este îndreptăţit să probeze că s-a opus încheierii
actului, ceea ce ar avea ca efect invalidarea actului astfel încheiat.
Totuşi, o asemenea opunere nu va produce efecte faţă de terţul de
bună credinţă cu care s-a contractat, în acest sens pronunţându-se şi
practica judiciară121.
Prezumţia de mandat tacit în ceea ce priveşte înstrăinarea
bunurilor comune mobile operează numai atât timp cât celălalt soţ nu
şi-a manifestat dezacordul, contrazicând ideea de mandat tacit.

121 Conf. dispoz. art. 1899 alin 2 din Codul civil, buna credinţă a terţului
dobânditor se prezumă, câtă vreme nu s-a făcut dovada relei credinţe a acestuia.
Inexistenţa mandatului tacit nu rezultă numai din opunerea formulată
adusă la cunoştinţa dobânditorului, ci poate fi desprinsă şi din
împrejurări de fapt ce ar exclude ideea unui consimţământ prealabil
din partea soţului ce nu participă la încheierea contractului.122
Vechea jurisprudenţă românească recunoştea femeii măritate
sub orice regim matrimonial, un aşa numit mandat tacit domestic, în
baza căruia soţia era prezumată că reprezintă pe soţul ei în cadrul
restrâns al actelor pe care ea le săvârşea singură în vederea satisfacerii
nevoilor curente ale menajului lor comun. Actele îndeplinite de soţie
în baza mandatului domestic erau supuse cenzurii justiţiei, el
neobligând pe soţ dacă se aprecia că s-au depăşit nevoile obişnuite ale
menajului, iar soţul putea revoca oricând acest mandat.
* Restrângerile mandatului reciproc prin voinţa soţilor.
Deoarece mandatul reciproc dintre soţi este prezumat de lege,
soţii pot ca prin voinţa lor comună sau unilaterală să-i restrângă
aplicarea, însă nu şi să o înlăture cu desăvârşire, deoarece aceasta ar
echivala cu o modificare a însăşi regimului juridic al comunităţii
matrimoniale de bunuri. Şi de aici se poate face o distincţie şi anume:
- restrângerea convenţională rezultă din înţelegerea prealabilă
a soţilor ca un anumit sau anumite acte privitoare la un anumit sau
anumite bunuri comune care, potrivit legii, sunt supuse mandatului
reciproc să fie îndeplinite numai împreună;
- restrângerea unilaterală rezultă din acordul unuia dintre soţi
ca celălalt soţ să săvârşească singur, cu toate că prezumţia legală de
mandat reciproc dintre ei l-ar îndreptăţi, un anumit act sau acte,
privitoare la un anumit sau anumite bunuri din comunitate.
* Restrângerile legale ale mandatului reciproc.
în sistemul nostru juridic, mandatul reciproc dintre soţi,
comportă două restrângeri legale şi anume:
o restrângere expresă, privitoare la actele de dispoziţie cu
privire la imobile;

122 De exemplu, atunci când soţii sunt despărţiţi în fapt şi a fost introdusă şi
acţiune de divorţ. (T.S. - S.Civ, - Dec nr. 534/1975)
 o restrângere implicită, privitoare la actele cu titlu gratuit
determinată de necesitatea păstrării cât mai depline a
comunităţii de bunuri.
In privinţa restrângerii legale expresă actele de dispoziţie cu
privire la imobile arată că: "nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi
nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile
comune, dacă nu are consimţământul celuilalt so ţ”.
In legătură cu aceste dispoziţii derogatorii de la prezumţia
mandatului tacit reciproc dintre soţi, este de reţinut că potrivit
actualelor reglementări, terenurile şi construcţiile se află în circuitul
civil, astfel încât textul din Codul familiei se aplică fără a mai fi
limitat de alte reglementări speciale.
Totodată, deşi aceste prevederi se referă la terenuri şi
construcţii, ele urmează a se aplica şi-n cazul celorlalte imobile, adică
cele prin destinaţie şi cele prin obiectul la care se referă. Aceeaşi este
situaţia şi-n cazul actelor de dispoziţiile privind celelalte imobile decât
terenurile şi construcţiile.
în ceea ce priveşte restrângerea legală implicită privind actele
cu titlu gratuit, argumentele de justificare ale reglementării prezumţiei
de mandat tacit reciproc dintre soţi nu se poate invoca în cazul actelor
cu titlu gratuit, al căror obiect îl formează bunuri din comunitatea
matrimonială. Explicaţia este ca actele cu titlu gratuit între vii de
înstrăinare sau gravare a unor bunuri din comunitate nu pot fi făcute
decât cu consimţământul ambilor soţi.
* Revendicarea bunurilor comune.
Potrivit unei interpretări bazate pe faptul că revendicarea nu
poate fi calificată ca un simplu act de conservare, se consideră că, în
principiu, acţiunea în revendicare a bunurilor comune trebuie să fie
exercitată de ambii soţi.123 După altă opinie, bazată pe asimilarea
directă sau indirectă a revendicării cu acte de conservare, acţiunea în

1231.P. Filipescu, Dreptul fam iliei, Univ. Bucureşti, 1984, p. 140.

revendicare a bunurilor comune, fie ea chiar privitoare la construcţii
poate fi promovată şi numai de către unul dintre soţi.124

2.2.5. Bunurile proprii ale soţilor

a. Catesrorii de bunuri proprii.
Bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt reglementate în mod
expres prin dispoz. art. 31 din Codul familiei. Aceste bunuri sunt
următoarele:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire,
legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a
prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării
profesiei unuia dintre soţi;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele
artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte
asemenea bunuri;
e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube
pricinuite persoanei;
f) valoarea ce reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau
bunul în care a trecut această valoare.
Această enumerare este limitativă, de strictă interpretare şi
după raţiunea ce justifică exceptarea de la comunitate, bunurile proprii
pot fi clasificate astfel:
- bunuri proprii din pricina dobândirii lor;
bunuri proprii în temeiul legăturii din bun şi persoana
soţului dobânditor;
- bunuri proprii în temeiul subrogaţiei reale.
într-o altă opinie125 se disting:

124 Astfel de soluţii au fost pronunţate în practica judecătorească.

125 T.R.Popescu, op.cit.pag.172
 - bunuri proprii în raport cu data dobândirii lor;
bunuri proprii în considerarea persoanei dobânditorului;
- bunuri proprii prin afecţiunea lor;
bunuri proprii prin subrogaţie reală.
Existenţa celor două categorii de bunuri - comune şi proprii -
nu înseamnă că între acestea nu există un circuit, în cazurile prevăzute
de lege.
* Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei (art 31
lit a.C. fam).
Având în vedere faptul că art. 30, alin.l, C. fam. prevede că
bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, se poate
concluziona că bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei sunt
proprii, deoarece acestea nu mai reprezintă rezultatul efortului comun
al ambilor soţi. Din aceleaşi considerente sunt calificate ce fiind
bunuri proprii şi cele dobândite după încetarea sau desfacerea
căsătoriei, deşi art.31, alin.l, C.fam., nu le menţionează, soluţia
impunându-se în temeiul aceloraşi dispoziţii legale. Bunul dobândit
împreună de foştii soţi, deci după căsătorie, este bun comun, însă
aceştia sunt coproprietari pe cote părţi, nu în devălmăşie.
* Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie, afară
numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor f i comune, (art 31 lit b
C.fam)
în ceea ce priveşte aceste bunuri, ele devin proprii, deşi sunt
dobândite în timpul căsătoriei, datorită caracterului personal al
dobândirii lor. Faţă de distincţia tripartită făcută de lege se impun
următoarele precizări:
- bunurile dobândite prin moştenire sunt cele obţinute de un
soţ în calitatea sa de moştenitor legal, adică pe cale de moştenire
legală.
- bunurile dobândite prin legat sau cele obţinute de un soţ în
calitatea sa de legatar universal, cu titlu universal sau cu titlu
particular, adică pe cale de moştenire testamentară.
 - bunurile dobândite prin donaţie sunt cele obţinute de un soţ
în calitate de donator, prin donaţie între vii.
Astfel, bunurile proprii ce pot fi dobândite de către soţi în
timpul căsătoriei în baza art. 31, lit.b, C.fam., sunt cele obţinute
separat de fiecare dintre ei pe cale de succesiune legală, succesiune
testamentară sau donaţie între vii.
Reglementarea de excepţie de la comunitatea prevăzută de
art.31, lit.b, C.fam., în temeiul căruia bunurile dobândite prin
moştenire, legat sau donaţie sunt proprii soţului dobânditor comportă,
la rândul ei o excepţie de comunitate prevăzută de acelaşi text de lege
exprimată prin precizarea „afară numai dacă dispunătorul a prevăzut
că ele vor fi comune.
Deoarece acest text nu cere ca declaraţia de voinţă a
dispunătorului să fie expresă, în practică se vor ivi şi următoarele
situaţii bine distincte între ele:
- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi cu menţiunea expresă
ca bunul să devină comun, ipoteza cea mai clară şi care nu comportă
nici o dificultate;
- liberalitatea a fost făcută de asemenea ambilor soţi însă fară
specificarea ca bunul să devină comun, ipoteză în care bunul va fi
comun în devălmăşie, după o părere de interpretare restrictivă bunul
va fi comun pe cote părţi;
- liberalitatea a fost făcută de asemenea numai unuia dintre
soţi, ipoteză în care celălalt soţ va putea dovedi că voinţa tacită a
dispunătorului a fost ca bunul să fie comun.
* Bunurile de uz personal, (art 31 lit c C.fam)
Conform dreptului comun bunurile de uz personal, sunt cele
destinate uzului efectiv al unuia dintre soţi, fizic sau intelectual, ca
îmbrăcămintea, încălţămintea, instrumente muzicale folosite pentru
delectare, echipament sportiv, etc.
Referitor la aceste obiecte este indiferentă data dobândirii lor
- înainte sau în timpul căsătoriei - precum tot indiferentă este în
principiu şi sursa dobândirii, adică dacă provin din mijloace proprii
ale celuilalt soţ sau din mijloace comune ale soţilor. Ceea ce poate fi
discutat este faptul dacă obiectele de lux destinate uzului personal şi
exclusiv al unuia dintre soţi sunt bunuri proprii ale sale, sau,
dimpotrivă, trebuie considerate ca bunuri comune ale soţilor;
înclinând spre soluţia aprecierii subiective, de la caz la caz, în funcţie
de valoarea obiectului de lux raportată la starea materială a soţilor.
Calificarea concretă a acestor bunuri este lăsată de legiuitor la
aprecierea instanţei.
* Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi.
Sunt considerate astfel, de exemplu uneltele de cizmărie sau
de tâmplărie, biblioteca de specialitate, instrumente muzicale ale unui
muzician, ateliere de pictură sau sculptură, etc. Calificarea în mod
concret a acestor bunuri nu este stabilită de lege, fiind lăsată la
latitudinea organelor jurisdicţionale.
* Premiile, recompensele şi bunurile în care s-a încorporat
creaţia intelectuală (art 31 lit d C.fam)
Conform dreptului comun, premiile şi recompensele sunt
bunuri proprii prin natura lor, deoarece constituie rezultatul unui efort
propriu al soţului, astfel distins în procesul muncii.
în ceea ce priveşte manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţie şi inovaţiile
acestea sunt bunuri proprii deoarece, în ele se materializează creaţia
intelectuală exclusivă a unuia sau altuia dintre soţi.
în cazul în care creaţia intelectuală ar fi comună soţilor - ipoteză
întâlnită în domeniul artistic, literar, ştiinţific şi tehnic tot astfel vor
trebui privite şi bunurile în care s-a materializat ideea creatoare,
comună a soţilor. Nu constituie bun propriu, ci bun comun
remuneraţia pentru opere de creaţie intelectuală.
* Indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagubele
pricinuite persoanei( art 31 lit e C.fam)
în ceea ce priveşte sumele de bani care au fost încasate de
către un soţ cu astfel de titlu sau creanţe cu privire la acestea, ele sunt
bunuri proprii, deoarece sunt destinate să repare o pagubă exclusiv
personală, să contribuie la refacerea sănătăţii şi la redobândirea
capacităţii de-a munci.
Referitor la aceste categorii de bunuri se deosebesc
următoarele situaţii:
- indemnizaţia de asigurare presupune existenţa unui contract
de asigurare privitor la persoane, şi nu privitor la bunuri, în care unul
dintre soţi este beneficiarul;
- indemnizaţia de asigurare constituie bun propriu, chiar dacă
primele de asigurare nu au fost plătite de acest soţ, ceea ce înseamnă
că el a fost terţul beneficiar al asigurării de persoane;
- indemnizaţia este un bun propriu şi în cazul uneia ce
operează prin efectul legii, cum este cea împotriva riscurilor unui
transport pe calea ferată sau cu avionul;
- despăgubirile pentru pagubele pricinuite persoanei, unuia
dintre soţi, ca urmare a faptei ilicite a altei persoane, constituie de a
asemenea bun propriu.
Prin indemnizaţia de asigurare şi despăgubire se repară
pagubele intim legate de persoana celui vătămat şi ca atare subrogarea
reală nu se aplică pentru bunuri comune, ci numai pentru cele proprii.
* Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau
bunul în care a trecut această valoare, (art 31 lit f C.fam)
în acest caz bunul devine propriu în temeiul subrogaţiei reale
cu titlu universal care are scopul de a evita confuzia între grupa
bunurilor comune şi aceea a bunurilor proprii, aparţinând fiecăruia
dintre soţi. Deci, în baza art.31, lit.f din Codul familiei, devin proprii
următoarele bunuri:
- bunul dobândit în schimbul unui bun propriu;
- preţul vânzării unui bun propriu;
- bunul cumpărat cu preţul obţinut din vânzarea unui bun
propriu;
- indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun
propriu;
 - despăgubirea datorată pentru pagubele cauzate unui bun
propriu.

b. Dovada bunurilor comune si proprii.

Determinarea unui bun al soţilor ca fiind comun sau propriu
prezintă interes atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în relaţiile dintre
aceştia şi terţe persoane.
Având în vedere că în majoritatea cazurilor bunurile sunt
dobândite în timpul căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, Codul
familiei introduce prezumţia relativă de comunitate a bunurilor:
„calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”.
în baza acestei prezumţii, orice bun dobândit în timpul
căsătoriei, de oricare dintre soţi, se consideră comun câtă vreme nu se
face dovada expresă că este bun propriu, respectiv că se încadrează în
una din categoriile prevăzute la art.31 C.fam.
Sarcina probei este răsturnată în cadrul prezumţiei de
comunitate de bunuri, deoarece bunul dobândit în timpul căsătoriei
este considerat, până la proba contrarie, că este comun.
Calitatea de bun propriu trebuie însă dovedită. Dovada
bunurilor proprii în raporturile dintre soţi poate fi realizată cu orice
mijloace de probă, fie că această calitate se sprijină pe un fapt
material, fie că rezultă dintr-un act juridic, exceptând cazul actelor
juridice solemne.
Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soţi şi terţele
persoane se poate face în următoarele condiţii:
- pentru căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a
Codului familiei, respectiv 01.01.1954, dovada calităţii de bun propriu
se poate face de toţi cei interesaţi prin orice mijloace de probă, chiar şi
faţă de cel de-al treilea126

126Decretul nr.32/1954, art.5, alin.2

 - pentru căsătoriile încheiate după data intrării în vigoare a
Codului familiei, respectiv 01.01.1954, dovada calităţii de bun propriu
se face în condiţiile dreptului comun probatoriu.
- terţele persoane atât în raporturile dintre ele, cât şi-n
raporturile lor cu soţii vor putea face dovada calităţii de bun propriu
prin orice mijloc de probă, deoarece neavând însuşirile pe care le
posedă, probele de care se pot prevala nu le sunt îngrădite.
în situaţiile de mai sus sunt considerate terţe persoane toţi cei
care nu au nici un raport juridic cu soţii, succesorii cu titlu particular
ai soţilor cu privire la actele juridice săvârşite de autorii lor, înainte de
înstrăinarea sau predarea bunului asupra căruia aceştia au dobândit un
drept cu titlu particular, precum şi creditorii chirografari, care invocă
un drept propriu.

c. Preotul soţilor asupra bunurilor proprii.

Prevederile Codului familiei referitoare la bunurile soţilor nu
fac decât să enumere diferit categoriile de bunuri proprii fiecăruia
dintre soţi.
Din punct de vedere juridic, fiecare dintre soţi păstrează în
exclusivitate dreptul de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie asupra
bunurilor proprii. Situaţia creată prin încheierea căsătoriei influenţează
însă exercitarea drepturilor asupra bunurilor proprii.
în principiu, între soţi pot interveni orice convenţii privitoare
la bunurile proprii, ca de exemplu cele de lărgire a comunităţii
matrimoniale prin includerea în ea de bunuri proprii ale unuia sau
altuia dintre soţi de către celălalt soţ. Nu pot însă interveni între soţi
vânzări de bunuri proprii, iar donaţiile ce şi le-ar face sunt revocabile.
 2.2.6. Natura juridică a comunităţii de bunuri

a. Proprietatea comună în devălmăşie si proprietatea comu

pe cote părţi.
între cele două categorii de proprietate comună există
deosebiri, care conform doctrinei127 se grupează astfel:
- partea fiecărui soţ asupra bunurilor comune deţinute în
devălmăşie nu se cunoaşte, pe când în al doilea caz, partea fiecărui soţ
este cunoscută, fiind determinată sub forma unei fracţiuni matematice
ca d e e x :l/2 ,1/3, etc;
- soţii nu pot dispune în timpul căsătoriei prin acte între vii de
dreptul lor asupra bunurilor comune devălmaşe, deoarece acesta nu
este determinat, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii
comuni poate dispune de dreptul sau asupra bunurilor respective, fără
a avea nevoie pentru aceasta de consimţământul celorlalţi proprietari;
- fiecare soţ poate face acte de administrare şi de folosinţă
asupra bunurilor comune devălmaşe, presupunându-se că are şi
consimţământul celuilalt soţ, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre
proprietarii comuni poate face acte de folosinţă asupra bunurilor
comune, numai în măsura în care nu aduce atingere la folosinţa
concomitentă a celorlalţi proprietari;
- fiecare dintre soţi poate dispune de bunurile comune, fiind
considerat că are şi consimţământul celuilalt soţ, pe când în al doilea
caz, actele de dispoziţie asupra întregului bun se pot face numai cu
consimţământul tuturor proprietarilor comuni.
- izvorul comunităţii de bunuri a soţilor este căsătoria, pe când
proprietatea comună pe cote-părţi poate avea temeiuri diferite, ca
legea, succesiunea, convenţia părţilor.

1271.P.Filipescu, op.cit.pag.161
 b. împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
Conform dispoz. art 36 din C.fam, la desfacerea căsătoriei,
bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă
soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî
instanţa judecătorească.
Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau
numai o parte dintre ele, se p o t împărţi prin hotărâre judecătorească
şi în timpul csătoriei. Bunurile astfel împărţite devin proprii. Bunurile
neâmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri
comune.
împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate
realiza la cererea oricăruia dintre soţi sau la cererea creditorilor
personali ai oricăruia dintre soţi.
* împărţirea bunurilor comune la cererea soţilor
împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi
cerută de oricare dintre soţi numai pentru motive temeinice. Din
practică judiciară a rezultat că pot constitui motive temeinice pentru
împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei situaţii cum ar fi:
- abandonarea forţată a domiciliului comun datorită relelor
tratamente;
- alungarea unui soţ din domiciliul comun;
- unul dintre soţi întreţine relaţii de concubinaj şi deţine parte
din bunurile comune, pe care le foloseşte exclusiv, existând pericolul
de risipire a acestor bunuri;
- obligaţia unui soţ de a plăti pensie de întreţinere unui copil
retultând dintr-o căsătorie anterioară sau dinafara căsătoriei.
împărţirea bunurilor comune este posibilă numai pe cale
judecătorească şi nu pe cale convenţională, fapt pentru care instanţa nu
poate consfinţi învoiala soţilor cu privire la împărţirea bunurilor
comune în timpul căsătoriei; dacă au loc asemenea convenţii, ele sunt
lovite de nulitate absolută.
 împărţirea bunurilor existente în momentul în care se cere
împărţirea poate fi totală sau parţială, bunurile care nu s-au împărţit
rămânând tot bunuri comune.
în situaţia în care se realizează partajul bunurilor comune ale
soţilor, se va avea în vedere valoarea pe care o au aceste bunuri la data
când s-a introdus acţiunea de partaj.

* împărţirea bunurilor comune la cererea creditorilor

personali ai oricăruia dintre soţi prezintă următoarele particularităţi:
- creditorii personali ai oricăruia dintre soţi nu pot urmări
pentru realizarea creanţelor lor bunurile comune, ci numai bunurile
proprii ale soţului debitor;
- în situaţia în care bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt
suficiente pentru acoperirea creanţelor creditorilor, aceştia pot cere
împărţirea bunurilor comune;
- acţiunea în justiţie ce aparţine creditorilor personali pentru
împărţirea bunurilor comune are un caracter subsidiar şi se introduce
împotriva ambilor soţi;
- acţiunea de împărţire a bunurilor comune la cererea
creditorilor personali poate i făcută pe cale principală (prin introdu­
cerea cererii de partaj de către aceştia) sau pe cale incidentală (în
cadrul contestaţiei la executare silită).
* Confiscarea averii unuia dintre soţi
în situaţia în care unul dintre soţi este condamnat la pedeapsa
complimentară a confiscării averii, în procesul de împărţire a
bunurilor comune, care poate avea loc pe cale principală sau pe cale
incidentală, partajul se efectuează între soţul necondamnat şi stat, care
se substituie soţului condamnat, devenind coproprietar cu soţul
necondamnat.
 c. Datoriile comune ale soţilor.
* Calificarea datoriilor comune.
Codul familiei stabileşte prin dispoz. art. 32 că soţii răspund
cu bunurile comune pentru:
a) cheltuielile făcute în administrarea oricăruia dintre
bunurile lor comune;
b) obligaţiile p e care le-au contractat împreună;
c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru
îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către
unul dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă
prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.
* Cheltuielile comune făcute cu administrarea oricăruia
dintre bunurile comune.
Pot fi calificate ca făcând parte din categoria acestor cheltuieli
cele făcute pentru:
- întreţinerea şi conservarea bunurilor comune;
- plata taxelor şi impozitelor privind bunurile comune;
- plata primelor şi asigurărilor obligatorii.
Apare evident faptul că asemenea cheltuieli folosesc
comunităţii bunurilor şi sunt făcute în interesul ambilor soţi, deci, se
impune ca aceste cheltuieli să fie calificate drept o cheltuială de admi­
nistrare.
Pentru ca o cheltuială să fie apreciată datorie comună a soţilor,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să reprezinte cheltuială de administrare (calificarea acesteia
se stabileşte în mod concret de către instanţa judecătorească);
- cheltuiala să fie făcută cu privire la un bun comun;
- cheltuiala să fie făcută în fapt doar de un singur soţ, deoa­
rece, dacă se efectuează de către ambii soţi nu se mai pune problema
calificării juridice a acesteia.
 * Obligaţiile contractate de soţi împreună.
Textul de lege impune necesitatea unor calificări terminolo­
gice. Astfel:
- obligaţiile „contractate” se referă la „asumarea” unor obli­
gaţii, nu la sensul strict de încheiere a uni contract;
- obligaţiile trebuie să fi fost contractate”împreună”, ceea ce
înseamnă că ambii soţi treuie să fi fost de acord cu îndeplinirea
obligaţiilor respective; acordul de voinţă la asumarea obligaţiilor poate
fi exprimat fie prin acelaşi act juridic sau prin acte juridice succesive,
fie personal sau prin reprezentant. Calitatea de reprezentant poate fi
deţinută şi de imul dintre soţi, însă pe baza unui mandat expres sau
tacit care să poată fi dovedit, prezumţia de mandat reciproc tacit dintre
soţi neiind suficientă pentru a face dovada acordului ambilor soţi la
asumarea unei obligaţii.
în acest caz, înseamnă că obligaţia luată este în interesul
ambilor soţi şi este firesc să răspundă cu bunurile comune.
* Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru
îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei.
în această situaţie se impun a fi îndeplinite următoarele cerinţe
de către obligaţiile contractate:
- să izvorască dintr-un act juridic, chiar unilateral sau numai
contract;
- să fie asumate de un singur soţ, deoarece, dacă ar fi asumate
de amândoi, atunci ar fi obligaţii comune;
- să fi fost asumate prin îndeplinirea nevoilor obişnuite ale
căsătoriei. Sintagma „nevoile obişnuite ale căsniciei”nu beneficiază de
o calificare legală, fiind determinată în funcţie de standardul de viaţă
al fiecărei familii.
* Repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul
dintre soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin acestea au
sporit bunurile comune ale soţilor.
 In această situaţie trebuie să existe o sporire a bunurilor
comune şi să existe un raport de cauzalitate între însuşirea bunului de
către unul din soţi şi sporirea bunurilor comune ale soţilor.
Răspunderea în acest caz nu poate fi decât în limita sporului valoric
obţinut asupra bunurilor comune, deoarece acesta singur prin intrarea
în patrimoniul soţilor devine comun.
* Urmărirea datoriilor comune ale soţilor.
In condiţiile legii, numai creditorii comuni pot să urmărească
bunurile comune ale soţilor. în situaţia în care bunurile comune nu
sunt suficiente pentru a acoperi creanţa, atunci creditorii comuni pot
urmări şi bunurile personale ale soţilor. Urmărirea bunurilor proprii
ale soţilor pentru acoperiprea datoriilor către creditorii comuni are
caracter subsidiar. Această ordine de urmărire a bunurilor este
imperativă şi ea trebuie respectată şi-n cazul în care soţii ar fi obligaţi
solidar.
După urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor,
creditorul său poate cere împărţirea bunurilor comune, numai în
măsura necesară acoperirii creanţei sale.
* Urmărirea datoriilor personale ale soţilor
Conform dispoz.art.33 C.fam., bunurile comune nu pot fi
urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului
debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor
comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei
sale.
în acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui
soţ devin proprii.
 d. Bunurile si datoriile soţilor în cadrul societă
comerciale.

* Bunul comun ca aport social.

Bunul adus ca aport socia devine proprietatea societăţii
comerciale, iar corespunzător acestuia asociatul dobândeşte cu titlu de
valoare, care se numeşte aport social, la societatea în nume colectiv,
parte socială la societate cu răspundere limitată şi acţiune la societatea
pe acţiuni. Aportul la societate comercială poate fi în bani sau în alte
valori, de ex. creanţe, sau în natură.
Se poate întâmpla, însă, ca numai un soţ să devină asociat într-
o societate comercială, caz în care el poate să aducă un bun comun ca
aport în acea societate în condiţiile Codului familiei. în cazul în care
bunul este mobil, se aplică prezumţia de mandat reciproc tacit,
deoarece pentru aducerea bunului ca aport social este un act de
dispoziţie. Dacă bunul este imobil, pentru aducerea lui ca aport în
societatea comercială este necesar consimţământul expres al celuilalt
soţ.
* Datoriile soţilor ca asociaţi.
în ceea ce priveşte datoriile soţilor, dacă aceştia au constituit o
societate în nume colectiv, ei răspund pentru obligaţiile sociale în mod
nelimitat şi solidar cu bunurile lor, pe lângă răspunderea cu
patrimoniul social al societăţilor.
 CAPITOLUL VI
NORMA CONFLICTUALĂ
PRIVIND NULITATEA CĂSĂTORIEI

1. Determinarea legii aplicabile nulităţii căsătoriei

în dreptul internaţional privat român

1.1. Determinarea legii aplicabile şi domeniul acesteia

Determinarea legii care reglementează nulitatea căsătoriei cu

element străin se realizează conform dispoziţiilor cuprinse în art. 24
din Legea nr. 105/1992.
Potrivit acestor dispoziţii - legea care reglementează cerinţele
legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulităţii căsătoriei şi
efectelor acestei nulităţi (art 24 alin. 1).
Având în vedere faptul că la încheierea căsătoriei este
necesară îndeplinirea unor condiţii de fond şi a unor condiţii de formă,
distingem următoarele situaţii:
1) - nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condiţiilor de fond
ale încheierii ei se pronunţă în conformitate cu legea naţională a
fiecăruia dintre viitorii soţi;
2) - nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea condiţiilor de
formă ale încheierii ei se pronunţă în conformitate cu una din
următoarele legi:
legea statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria
(locus regit actum);
 legea agentului diplomatic sau consular care a
instrumentat-o (auctor regit actum).
Conform dispoziţiilor art. 24 alin. 2 - nulitatea unei căsătorii
încheiată în străinătate cu încălcarea condiţiilor de form ă poate f i
admisă numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută în legea
română.
Dispoziţia prevăzută în art. 24 alin. 2 din Legea nr. 105/1992
este pe deplin concordantă cu dispoziţia prevăzută în art. 168 alin. 2
din aceeaşi lege - conform căreia recunoaşterea unei hotărâri străine
nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat
hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul
internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea
civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de
cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.
în consecinţă, pentru recunoaşterea unei hotărâri străine de
constatare a nulităţii unei căsătorii încheiate în străinătate, pentru
nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de legea străină este
necesară îndeplinirea condiţiei dublei reglementări (adică sancţiunea
nulităţii să fie prevăzută şi de legea română).
Legea nulităţii căsătoriei reglementează şi efectele acestei
nulităţi. Aceeaşi lege reglementează şi felurile nulităţii. Aspectele de
procedură în acţiunea de constatare a nulităţii căsătoriei sunt supuse
legii statului instanţei sesizate (lex fori).
în principiu, legea care reglementează cerinţele legale pentru
încheierea căsătoriei se aplică nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei
nulităţi, (legea 105/1992, art.24, alini), deoarece aceeaşi lege, care se
aplică pentru cerinţele încheierii căsătoriei arată şi consecinţele legale
ale nerespectării acestora. în consecinţă:
a) Nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condiţiilor de fond
încheierii ei se declară în conformitate cu legea competentă a cârmui
aceste condiţii.128

128 Jurisprudenţa franceză subordonează nulitatea căsătoriei cerinţei unei intenţii

culpabile frauduloase. De aceea, art. 170 C. civ. francez impune soţilor francezi
 b) Nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condiţiilor de formă
ale încheierii ei se declară în conformitate cu legea competentă a
cârmui asemenea condiţii.
Cu toate acestea, soluţia se aplică numai daca s-a încheiat în
ţara noastră. în cazul în care căsătoria s-a încheiat în străinătate,
nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condiţiilor de formă poate fi
admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în
legea română129.

care se căsătoresc în străinătate de a proceda la publicarea în Franţa - în locuri

stabilite de lege - a căsătoriei lor, tocmai pentru a asigura respectarea unor
anumitor condiţii de fond ale căsătoriei sau pentru a constata impedimentele.
129 Art.24, alin.2 Lg. 1 0 5 / 1 9 9 2 . exemplu, într-o cerere de anulare a căsătoriei,
prin decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti, sentinţa civilă nr. 180/1970, s-a
considerat că, pentru statul nostru căsătoria încheiată de reclamant în faţa
autorităţii străine, dar neânregistrată în registrele de stare civilă din ţara noastră,
nu este recunoscută, astfel că cererea de anulare a rămas fără obiect. Aşadar*
cererea de anulare a căsătoriei şi căsătoria nu sunt supuse aceleiaşi legi. Astfel,
dacă legea română n-ar prevede nulitatea pentru nerespectarea condiţiilor de
formă, ce a fost încălcată în străinătate, deşi căsătoria s-a încheiat cu
nerespectarea condiţiilor de formă, nu este lovită de nulitate, intervenind, dacă
este cazul o altă sancţiune. In această situaţie, regula “locus regit actum” prezintă
în aplicarea sa anumite particularităţi. Se mai poate observa formularea
“Nulitatea...poate fi admisă...”, care ar putea ridica o problemă de interpretare şi
anume, dacă nulitatea căsătoriei prevăzuta de legea locului încheierii căsătoriei şi
de legea română pentru nerespectarea acelei condiţii de formă, intervine de drept,
operează ca atare, fiind o nulitate absolută, ori “poate fi” admisă şi de către cine?;
ea nu ar pute fi admisă decât de către instanţa de judecată română, în faţa căreia
s-ar fi cerut nulitatea. în cazul în care nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea
condiţiilor de formă s-ar solicita în faţa instanţei ţării a cărei lege de formă nu a
fost respectată, nulitatea căsătoriei va interveni fără a mai cere condiţia ca
nulitatea să fie prevăzută şi de legea română, chiar dacă ar fi vorba de o căsătorie
între doi cetăţeni români în străinătate ori între un cetăţean român şi un cetăţean
străin, căsătoria fiind încheiată tot în străinătate. O asemenea hotărâre
judecătorească de nulitate a căsătoriei nu poate fi invocată în România deoarece
nu este posibilă recunoaşterea ei pe cale judiciară potrivit art. 167 şi art. 168 din
Legea nr. 105/1992. într-adevăr, recunoaşterea hotărârii străine nu poate fi
 în sfârşit, dacă nulitatea căsătoriei este prevăzută de legea
locului încheierii căsătoriei, şi de legea română pentru nerespectarea
condiţiilor de formă, instanţa judecătorească română este obligată să
constate nulitatea căsătoriei, în acest sens urmând să fie interpretat
textul care spune că nulitatea "poate fi admisă”.
Legea nulităţii căsătoriei reglementează şi efectele pe care
aceasta le produce.

refuzată pentru singurul motiv că instanţa, care a pronunţat hotărârea străină a

aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român,
afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean
român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române,
ceea ce este cazul în exemplul pe care l-am luat.
Un exemplu asemănător este acela în care tui cetăţean român, având şi
cetăţenie austriacă, domiciliat în străinătate, a introdus în faţa unei instanţe
române, o cerere pentru anularea căsătoriei încheiate în 1960 la Salzburg
(Austria) cu o femeie de cetăţenie austriacă, pe motivul că nu a avut autorizaţia
prealabilă pentru încheierea acelei căsătorii. Reclamantul a declarat prin acţiunea
că îşi alege domiciliu în ţara noastră la un avocat. Pârâta a contestat prin
întâmpinare competenţa jurisdicţiei române. Reclamantul nu ceruse înscrierea în
registrele de stare civilă din ţara noastră a actului său de căsătorie întocmit de
autorităţile din Salzburg. Prin decizia nr. 1653/1971, Tribunalul Suprem a respins
cererea reclamantului, pe considerente legate direct de incompetenţa jurisdicţiei
române. Ar urma că cetăţeanul român căsătorit cu un cetăţean străin în străinătate,
deşi s-a declarat nulitatea căsătoriei potrivit regulii locus regit actum, dar pe
motivul că acea nulitate nu este cunoscută şi de dreptul român, hotărârea
judecătorească străină de nulitate să nu fie recunoscută, el considerându-se
căsătorit în continuare, deşi pentru celălalt soţ nulitatea căsătoriei este operată,
chiar din punct de vedere al dreptului nostru. în cazul soţilor cetăţeni români,
căsătoriţi în străinătate, hotărârea judecătorească de nulitate a căsătoriei, potrivit
regulii locus regit actum, este operată în străinătate şi deci ei se vor considera
acolo necăsătoriţi, putând să se recăsătorească, în timp ce aceste modificări ale
stării civile nu ar fi recunoscute în ţara noastră, deşi este vorba dc cetăţeni
români. Ei nu ar avea posibilitatea să-şi reglementeze situaţia, datorită normelor
juridice la care ne-am referit.

138
 1.2. Determinarea legii aplicabile căsătorieiputative

Legea aplicabilă nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei nulităţi

reglementează şi condiţiile şi efectele căsătoriei putative.
Efectele căsătoriei putative privesc relaţiile dintre soţi, precum
şi relaţiile dintre părinţi şi copii.
Relaţiile dintre soţi sunt reglementate de legea aplicabilă
căsătoriei putative. Aceeaşi lege determină şi buna credinţă a soţului
faţă de care căsătoria putativă produce efecte.
Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt reglementate de legea
aplicabilă filiaţiei din căsătorie, adică de legea care cârmuieşte
efectele căsătoriei.
Legea aplicabilă nulităţii căsătoriei şi efectelor acesteia,
reglementează şi condiţiile existenţei căsătoriei putative, precum şi
efectele pe care această căsătorie le produce, efecte care sunt strâns
legate de efectele nulităţii căsătoriei130.
Cu privire la legea aplicabilă căsătoriei putative, s-au exprimat
de autori mai multe păreri, conform cărora, ar fi aplicabilă:
1) legea soţului de bună credinţă;
2) legea care reglementează efectele căsătoriei valabile;
3) legea aplicabilă nulităţii căsătoriei;
4) legea instanţei în urma invocării ordinii publice în dreptul
internaţional privat.
Se poate observa că legea aplicabilă efectelor căsătoriei
putative poate diferi de legea aplicabilă efectelor căsătoriei valabil
încheiate, deoarece şi legea care reglementează cerinţele legale pentru

130 Legea franceză statuează că anularea căsătoriei trebuie să antreneze

caducitatea opţiunii, acordată fiecărui soţ dintr-o căsătorie mixtă, de a primi
cetăţenia franceză sau de a renunţa la cetăţenia franceză; în ceea ce priveşte
căsătoria putativă, art. 21-25 C.civ. fr. precizează că anularea căsătoriei nu face
caducă opţiunea soţului care a contractat căsătoria de bună - credinţă, iar art. 21 —
26 specifică, că anularea căsătoriei nu are nici un efect asupra naţionalităţii
copiilor care s-au născut în timpul căsătoriei.
încheierea căsătoriei, poate diferi de legea aplicabilă efectelor
căsătoriei valabil încheiate, după cum rezultă din art.18 si 19, pe de-o
parte, şi art.20 pe de altă parte, toate din Legea 105/1992.
Efectele căsătoriei putative sunt cu privire la relaţiile dintre
soţi şi cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii.
Primele efecte sunt reglementate de legea aplicabilă căsătoriei
putative, iar efectele cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii sunt
reglementate de legea aplicabilă filiaţiei din căsătorie, adică legea care
cârmuieşte efectele căsătoriei, deci pentru cele două categorii de
efecte ale căsătoriei putative se aplică legi diferite, după cum rezultă
din art.20,24,25 din Legea 105/1992.131

2. Reglementarea nulităţii căsătoriei

în dreptul intern român

2.1. Aspecte introductive

Nulitatea căsătoriei intervine ca sancţiune în cazul

nerespectării unora dintre cerinţele prevăzute de lege cu privire la
încheierea căsătoriei. în această materie legea conţine dispoziţii
derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, dat fiind importanţa
căsătoriei şi gravitatea deosebită a consecinţelor pe care le implică
desfiinţarea ei. Aceste dispoziţii derogatorii se referă la cauzele de
nulitate şi efectele acesteia, iar uneori, la distincţia între nulităţile
absolute şi cele relative.

131 De exemplu A.M., cetăţean francez, căsătorit cu O.O. la 15 aprilie 1908, a

încheiat o nouă căsătorie, fără ca prima să se fi desfăcut, cu L.B. la 4 septembrie
1942, în Siria, în forma prevăzută de legea acestei din urmă ţări. Din cea de a
doua căsătorie a rezultat o fiică. A.M. a decedat Ia 8 iunie 1945. L.B. a chemat în
judecată pe O.O. pentru bigamie, este o căsătorie putativă. Acţiunea a fost
admisă.
 A . Nulităţile prevăzute expres de lege şi nulităţile virtuale.
Codul familiei prevede cazurile de nulitate a căsătoriei în
a rt.l9 şi2 1 .
S-a pus problema dacă mai există şi alte cazuri de nulitate a
căsătoriei decât cele expres prevăzute de lege, adică dacă există
nulităţi virtuale, implicite, în materia căsătoriei. Asemenea nulităţi au
fost admise in literatura juridică în două cazuri:
a) căsătoria fictivă;
b) căsătoria între persoane de acelaşi sex.
S-a decis că încheierea căsătoriei mai înainte de împlinirea
termenului de 8 zile prevăzut de lege nu duce la nulitatea căsătoriei, ci
numai la sancţiuni disciplinare împotriva delegatului de stare civilă132.
B. Nulităţile absolute şi nulităţile relative.
Nulitatea căsătoriei poate fi absolută şi relativă. în ceea ce
priveşte distincţia între aceste feluri de nulităţi există unele deosebiri
faţă de dreptul comun. Astfel, în unele cazuri, în interesul menţinerii
căsătoriei, aceasta poate fi confirmată, chiar dacă este vorba de
nulitatea absolută. Tot astfel, in cazul căsătoriei putative, efectul

132 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 768 din 1963, în CD, p. 130. în cadrul controlului
administrativ intern general, funcţionarii superiori pot aplica şi sancţiuni
disciplinare, dacă este cazul. Ascunderea unei maladii minore şi vindecabile nu
poate duce la anularea căsătoriei, deoarece altminteri s-ar lovi în scopul căsătoriei
şi s-ar promova sancţiuni pentru faptele nerelevante în raport cu scopul prevăzut
de lege. Trib. Suprem, dec. civ. nr. 614 din 11 aprilie 1978, în RRD, nr. 9 din
1978, p. 55. încheierea căsătoriei în alt loc decât la sediul organului competent,
cu aprobarea secretarului, deşi aprobarea trebuia dată de primar, nu este
sancţionată cu nulitatea absolută a căsătoriei. Pentru unele cauze de nulitate
(căsătoria fictivă, lipsa vârstei matrimoniale, încheierea căsătoriei în afara
sediului serviciului de stare civilă - aprobarea dată de secretar, noţiunea de
publicitate şi aprobarea verbală dată de primar, ascunderea unei maladii
vindecabile şi nevindecabile. Trib. Suprem dec. civ. nr. 1721 din 29 septembrie,
în R.R.D. nr. 2, 1980, p. 56 - 57. Anularea, rectificarea sau completarea unei
înregistrări în registrul de stare civilă se face numai pe baza unei hotărâri
judecătoreşti definitive.
retroactiv al nulităţii căsătoriei este înlăturat în privinţa soţului de
bună-credinţă.
în materia căsătoriei se consideră, uneori, că nulitatea poate
interveni numai în cazurile prevăzute de lege. Prin urmare, în această
materie sunt excluse nulităţile virtuale. De aceea, autorii care
împărtăşesc această părere susţin teoria "căsătoriei inexistente”,
potrivit căreia atunci când unei căsătorii îi lipseşte unul dintre
elementele sale esenţiale şi când, pentru această situaţie, nu este
prevăzută în lege sancţiunea nulităţii căsătoriei, această căsătorie este
inexistentă, iar nu nulă. Căsătoria este astfel inexistentă în cazul
identităţii de sex, al lipsei totale de celebrare şi a lipsei totale de
consimţământ.

2.2. Nulitatea absolută

în anumite cazuri, nerespectarea dispoziţiilor legale privind

încheierea căsătoriei este sancţionată cu nulitatea absolută.
A. Căsătoria a fo st încheiată cu încălcarea dispoziţiilor
legale cu privire la vârsta matrimonială (art. 19 şi 4 C. fam.).
Deşi această nulitate este absolută, ea poate fi, totuşi acoperită
în următoarele situaţii (art.20 C. fam.):133
a) Dacă soţul care nu avea vârsta legală pentru căsătorie a
împlinit-o între timp, adică până la constatarea nulităţii. Datorită
acestui fapt, dispar considerentele care justifică oprirea căsătoriei;
b) Dacă soţia a dat naştere, până la constatarea nulităţii, unui
copil. în această situaţie trebuie apărat interesul copilului născut.
Acesta urmează să fie crescut şi educat în cadrul familiei. Totodată,
naşterea copilului demonstrează că soţii au împlinit vârsta pubertăţii;
c) Dacă, în aceeaşi perioadă de timp, soţia a rămas însărcinată.
Şi în această situaţie, acoperirea nulităţii se justifică prin aceleaşi
consideraţii ca mai sus.

1331.P. Filipescu, Dreptulfamiliei, Buc., 1984, p. 189 şi urm.

 Nulitatea căsătoriei este acoperită şi în cazul în care bărbatul
nu are vârsta cerută pentru încheierea căsătoriei, iar soţia a dat naştere
unui copil sau a rămas însărcinată. Aceasta, deoarece textul nu
distinge între situaţia când femeia sau bărbatul nu au vârsta
matrimonială. Pe de altă parte, desfiinţarea căsătoriei nu ar fi în
interesul copilului ce ar urma să se nască. Prezumţia de paternitate,
înseamnă că trebuie să se aplice şi prezumţia de pubertate.

A. Căsătoria a fo st încheiată de o persoană care este deja

căsătorită (art.19 şi 5 C.fam.).
Această nulitate are ca scop apărarea principiului monogamiei
căsătoriei.
Nulitatea nu se acoperă prin încetarea cauzei ei după
încheierea căsătoriei, ceea ce înseamnă că cea de-a doua căsătorie
este lovită de nulitate chiar dacă prima căsătorie a fost desfăcută prin
divorţ sau a încetat după data încheierii celei de-a doua, până la
constatarea nulităţii ei.134
în cazul declarării morţii prezumate, soţul supravieţuitor care
s-a recăsătorit nu mai poate fi socotit bigam, cea de-a doua căsătorie
fiind valabilă, dacă a fost încheiată în răstimpul dintre data fixată prin
hotărâre judecătorească ca fiind aceea a morţii şi rămânerea definitivă
a hotărârii declarative. Dacă nulitatea pentru bigamie a celei de-a doua
căsătorii a fost declarată anterior hotărârii declarative de moarte,
atunci hotărârea pronunţată privind nulitatea urmează a fi modificată
pe calea unei acţiuni principale.
O situaţie specială este prevăzută în art.22 C. fam., şi anume,
când soţul celui declarat mort se recăsătoreşte, iar ulterior se

134 Astfel, într-o speţă, o căsătorie încheiată la 13 martie 1964 a fost declarată
nulă înlăturându-se apărarea pârâtului în sensul că prima sa căsătorie a fost
desfăcută prin divorţ la 9 iulie 1964 şi nu mai exista deci la data judecăţii părţilor
pentru declararea nulităţii căsătoriei.
reîntoarce cel declarat mort. în această situaţie se pune întrebarea de a
şti care dintre cele două căsătorii este valabilă.135
Se poate considera că prima căsătorie este valabilă, deoarece a
fost desfăcută, printr-o hotărâre judecătorească, ulterior anulată, cu
efect retroactiv, astfel că cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate
pentru bigamie. Această soluţie ar fi nedreaptă pentru soţii din cea de-
a doua căsătorie, care au fost de bună-credinţă la încheierea ei,
neştiind că cel declarat mort este în viaţă şi au avut în sprijinul lor
hotărârea judecătorească declarativă de moarte. Situaţia copiilor din
cea de-a doua căsătorie, ar fi, de asemenea, nedreaptă.
O altă soluţie ar fi aceea după care cea de-a doua căsătorie
este valabilă, deoarece prima căsătorie a încetat în fapt pentru o lungă
perioadă, iar efectul retroactiv al anulării declarative de moarte nu
poate să nu ţină seama de anumite realităţi, adică încheierea noii
căsătorii şi, eventual, a copiilor rezultaţi din aceasta.
Legea română s-a oprit la cea de-a doua soluţie. Astfel, art.22
din C. fam. dispune că în cazul în care soţul unei persoane declarată
moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte
este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, iar prima căsătorie se
consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Deşi legea nu
distinge, nu există totuşi îndoiala că această soluţie nu-şi găseşte
aplicare în cazul în care soţul celui ce fusese declarat mort a fost de
rea-credinţă, ştiind la încheierea celei de-a doua căsătorii, că cel
declarat mort prin hotărâre judecătorească este în viaţă. în acest caz,
soţul care se recăsătoreşte se face vinovat de bigamie. Dacă cel
declarat mort se reîntoarce şi se anulează hotărârea declarativă de
moarte, căsătoria nouă, încheiată cu rea-credinţă, este nulă.
în cazul în care data stabilită ca fiind aceea a morţii se
rectifică, astfel încât ea este ulterioară noii căsătorii încheiate de soţul
celui declarat mort, prima căsătorie se consideră, de asemenea,
desfăcută pe data încheierii celei de-a doua. Dacă soţul celui declarat

1351.P. Filipescu, op.cit., p. 191.

mort şi care se recăsătoreşte este de rea-credinţă, atunci cea de-a doua
căsătorie este nulă pentru bigamie.
Căsătoria încheiată de soţul celui declarat dispărut prin
hotărâre judecătorească este lovită de nulitate pentru bigamie.

C. Căsătoria este încheiată între persoane care sunt rude în

gradul prohibit de lege (art. 19,şi 6 C. fam.).
Căsătoria este oprită, fără a deosebi între rudenia din căsătorie
şi cea din afara căsătoriei, între persoanele care sunt rudă în linie
directă, indiferent de gradul de rudenie, sau colaterală, până la gradul
patru inclusiv.

D. Căsătoria este încheiată între cel care adoptă sau

ascendenţii lui, p e de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii acestuia,
p e de altă parte (art. 19 şi art. 7 lit.a C. fam.).
Se pune întrebarea dacă nulitatea căsătoriei intervine şi în
cazurile în care căsătoria se încheie între adoptat şi descendenţii săi,
pe de o parte, şi alte rude ale adoptatorului, decât ascendenţii săi, pe
de altă parte, când este vorba de adopţia cu efecte depline?
Având în vedere prevederile art.79 din C.fam., în sensul
cărora adoptatul devine rudă cu rudele adoptatului, ca un copil firesc
al acestuia din urmă, iar drepturile şi îndatoririle izvorâte din filiaţie
între adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora încetează, credem
că răspunsul este afirmativ - O asemenea căsătorie este nulă (art.79,
art. 19 şi art.6 C.fam.).

E. Căsătoria este încheiată de alienatul sau debilul mintal

(art. 19 şi 9 C.fam.).
Pentru constatarea nulităţii căsătoriei în cazul alienaţiei sau
debilităţii mintale, aceste trebuie să existe la data încheierii căsătoriei
şi pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, nu numai în momentul
încheierii căsătoriei, ci şi ulterior. împrejurarea că soţul a cunoscut sau
nu, anterior căsătoriei, existenţa stării de alienaţie sau debilitate
mintală a celuilalt soţ este lipsită de relevanţă şi deci nulitatea absolută
care sancţionează căsătoria nu poate fi înlăturată, ea fiind justificată
într-un interes de ordin social. De asemenea, s-a decis că faptul
cunoaşterii stării precare a sănătăţii soţului la încheierea căsătoriei
(alienaţia ori debilitatea mintală sau lipsa vremelnică a facultăţilor
mintale) nu duce la validarea căsătoriei.
Nulitatea absolută intervine fără a deosebi dacă aceştia sunt
puşi ori nu sub interdicţie sau dacă încheie căsătoria în momente de
luciditate pasageră ori în momente în care nu au asemenea luciditate,
în acest sens, s-a spus că este esenţial să se stabilească dacă, datorită
bolii psihice de care suferă, o anumită persoană face parte din
categoria celor ce nu pot încheia căsătoria, chiar dacă la data încheierii
s-ar afla într-un moment de luciditate. Soluţia se impune, deoarece
textul nu distinge. Prin urmare, alienaţii sau debilii mintali nu se pot
căsători, nu numai pentru că starea lor este exclusivă de manifestare a
unui consimţământ liber, ci şi pentru consideraţii de ordin biologic.136
în sfârşit, conform dispoz. art. 9 raportat la art. 19 din C.fam,
este nulă căsătoria încheiată de cel lipsit vremelnic de facultăţile sale
mintale cât timp nu are discernământul faptelor sale. Rezultă că starea
acestuia se analizează ca fiind exclusivă de consimţământ. în acest
sens, s-a decis că persoanele care nu au vremelnic discernământul
faptelor sunt oprite să se căsătorească numai atât timp cât nu au
posibilitatea să consimtă în mod conştient, spre deosebire de alienaţii
şi debilii mintali care sunt împiedicaţi să se căsătorească chiar dacă nu
se află puşi sub interdicţie.137
în practica judiciară s-a arătat că deosebirea de tratament, cât
priveşte nulitatea căsătoriei, între alienatul şi debilul mintal, pe de o
parte, şi cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, pe de altă parte, îşi
are explicaţia în finalitatea urmărită de lege, şi anume aceea de a se
asigura, in cadru căsătoriei, raporturi normale atât între soţi, cât şi
între aceştia şi copii, precum şi de a înlătura posibilitatea procreării

1361.P. Filipescu, op.cit., p. 192.

137 Trib. Suprem, Dec.civ. nr. 1517/67.
unor copii cu deficienţe psihice, finalitatea care nu se poate realiza
dacă alienatul sau debilul mintal se poate căsători. De aceea, cum am
amintit, împrejurarea că soţul a cunoscut sau nu, anterior căsătoriei,
existenţei stării de alienaţie sau debilitate mintală a celuilalt soţ este
lipsită de relevanţă şi deci nulitatea absolută care sancţionează
căsătoria nu poate fi înlăturată, ea fiind justificată într-un interes de
ordin social (art. 9 şi 19 - C.fam.).138
în practica judiciară s-a mai decis că faptul cunoaşterii stării
precare de sănătate a soţului la încheierea căsătoriei (alienaţia sau
debilitatea mintală, ori lipsa vremelnică a facultăţilor mintale) nu duce
la validitatea căsătoriei. 9

F. Căsătoria este încheiată fără respectarea prevederilor

art.16 C.fam. (art.19 C.fam.).
Nulitatea intervine când lipseşte consimţământul viitorilor
soţi, ori acesta nu a fost exprimat cu respectarea condiţiilor de formă
necesare încheierii căsătoriei (căsătoria trebuie încheiată în faţa
delegatului de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă-sau în
afara acestuia în anumite condiţii în prezenţa viitorilor soţi, iar
consimţământul trebuie exprimat personal şi în mod public).
Consimţământul lipseşte la încheierea căsătoriei nu numai în
cazurile patologice amintite şi în condiţiile arătate, ci şi atunci când
căsătoria s-a încheiat, deşi la întrebarea pusă de către delegatul stării
civile viitorul soţ nu a răspuns în sens negativ.
G. Incompetenţa delegatului de stare civilă.
Căsătoria este nulă dacă a fost încheiată de un funcţionar care
nu avea împuternicirea de delegat de stare civilă (incompetenţa
rationae materiae), afară de cazul în care a exercitat în mod public
atribuţia de delegat de stare civilă (error communis fa cit ius).

138 Trib. Suprem, Dec.civ. nr. 1873/74.

139 Trib. Suprem, Dec.civ. nr. 251/1970.
 H. Căsătoria fictivă.
Căsătoria este fictivă dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:140
a) căsătoria nu s-a f i încheiat în scopul de a întemeia o
familie, adică de a crea relaţii personale şi patrimoniale pe care
căsătoria le implică. Acest element esenţial lipseşte căsătoriei fictive,
ceea ce înseamnă că ea s-a încheiat numai de formă, fară a corespunde
realităţii, adică adevăratelor raporturi care există între cei în cauză. în
cazul căsătoriei fictive, consimţământul exprimat în vederea încheierii
acesteia nu exprimă o voinţă reală.
b) scopul sau intenţia încheierii căsătoriei este de a se obţine
unele efecte secundare, cum ar fi folosinţa locuinţei, sau scopul de a
se eluda anumite dispoziţii legale imperative, altele decât cele care
reglementează căsătoria. Din acest punct de vedere, căsătoria fictivă se
analizează ca o fraudare a legii. Prin fraudarea legii se înţelege
operaţia prin care se folosesc unele dispoziţii legale, dar nu în scopul
pentru care acestea au fost edictate, ci numai în scopul de a eluda alte
dispoziţii legale, imperative. în cazul fraudării legi, se folosesc
mijloace legale pentru a se obţine rezultate ilegale. Suntem deci în
prezenţa unei încălcări ocolite a legii. Situaţia este aceeaşi în cazul
căsătoriei fictive. Părţile se căsătoresc, ceea ce este permis, legal, dar
cu scopul de a se obţine rezultate care, astfel, nu s-ar fi putut obţine şi
care sunt ilegale câtă vreme nu s-au urmărit şi stabilit raporturi
specifice căsătoriei.
Căsătoria fictivă, aşa cum este înţeleasă în dreptul familiei, nu
este numai o formă a simulaţiei, chiar dacă aceasta ar fi ilicită.
Căsătoria fictivă implică şi o fraudare a legii, dar o altă lege decât
aceea care reglementează căsătoria, deci extrinsecă dreptului familiei.
Căsătoria fictivă presupune atât o simulaţie, cât şi o fraudare a legii.
Din acest punct de vedere, căsătoria fictivă se poate analiza ca un act
juridic cu cauză ilicită, în raport cu dispoziţiile legale extrinseci
Codului familiei. Prin căsătoria fictivă se pot urmări diferite scopuri

1401.P. Filipescu, op.cit., p. 195.

(de exemplu, absolvirea de răspundere penală pentru infracţiunea de
viol);
c) cauza de nulitate anterioară sau concomitentă încheierii
căsătoriei nu a dispărut, ulterior, prin convieţuirea soţilor. In caz
contrar, înseamnă că între părţi au fost stabilite raporturi specifice
căsătoriei. S-a decis că acea căsătorie încheiată numai cu scopul ca
soţul să se sustragă de la răspunderea penală pentru viol este în
principiu nulă, întrucât nu se poate admite ca ea să ducă la
consecinţele frauduloase urmărite. Totuşi, dacă, după încheierea ei,
soţii duc o viaţă conjugală normală şi întemeiază o familie normală şi
solidă, cauzele existente la data încheierii sale şi pe care s-a întemeiat
nulitatea virtuală au dispărut, căsătoria trebuind menţinută
(art.21C.fam.)141.
Dacă din căsătoria fictivă s-au născut ori conceput copii, ceea
ce presupune că soţii au convieţuit, nu se mai poate declara nulitatea
căsătoriei pentru Activitate. Prezumţia de paternitate se aplică în
favoarea copiilor. Desigur, se poate tăgădui paternitatea şi dovedi că
între părţile căsătoriei fictive nu au existat raporturi specifice
căsătoriei.
Rezultă că, în cazul nulităţii căsătoriei pentru Activitate, nu se
pune problema efectelor nulităţii în privinţa copiilor. Aceasta este o
particularitate a nulităţii căsătoriei fictive.
în literatura juridică142 s-a arătat că Activitatea trebuie să fie
bilaterală, nu unilaterală, pentru a fi în prezenţa căsătoriei fictive. S-ar
părea că Tribunalul Suprem a dat o altă soluţie. într-adevăr, într-o
speţă, se arată că pentru nulitatea căsătoriei nu este necesar ca şi
reclamanta să fi participat la frauda săvârşită de pârât. Desigur, în
speţă soluţia este exactă, este posibil ca numai unul dintre viitorii soţi

141 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 765 din 25 aprilie 1975, în R.R.D, nr. 7, 1975, p.
67. Dacă, după încheierea căsătoriei în alte scopuri decât cele prevăzute de art. 1
şi urm. C. fam., soţii duc o viaţă conjugală normală, întemeindu-şi o familie reală,
asemenea căsătorie trebuie menţinută, dispărând cauza nulităţii.
1421.P. Filipescu, op.cit., p. 199.
să nu fi urmărit întemeierea unei familii şi să fi dorit obţinerea unui
rezultat secundar căsătoriei sau fraudarea legii, ca in speţa soluţionată
de Tribunalul Suprem, iar celălalt soţ să fi urmărit încheierea unei
căsătorii adevărate. în acest sens, Activitatea căsătoriei este
unilaterală. O căsătorie fictivă presupune şi condiţia ca, ulterior
încheierii ei, să nu fi dispărut cauza de nulitate, care poate fi anterioară
sau concomitentă acesteia. Dacă, de exemplu, în speţa soluţionată de
Tribunalul Suprem, soţii ar fi convieţuit un timp, nu s-ar fi putut vorbi
de căsătoria fictivă. Prin urmare, dacă ne situăm în momentul
încheierii căsătoriei, Activitatea acesteia poate fi bilaterală sau
unilaterală, după cum a arătat Tribunalul Suprem. Dacă avem în
vedere însă şi situaţia de după încheierea căsătoriei fictive, adică
totalitatea condiţiilor existenţei acesteia, Activitatea este numai
bilaterală, căci, prin definiţie, căsătoria fictivă presupune că nu există
în privinţa nici uneia dintre părţi, adică acestea nu au stabilit raporturi
conjugale.
Din analizarea aspectelor prezentate rezultă că o căsătorie
fictivă nu poate fi putativă în privinţa ambelor părţi, ci numai în
privinţa uneia dintre ele, adică a aceleia care nu a ştiut că se încheie o
căsătorie fictivă. După cum se ştie, buna-credinţă la căsătoria putativă
se apreciază în momentul încheierii acesteia, în înţelesul că se ignoră
cauza de nulitate a căsătoriei încheiate. Poate fi de bună-credinţă chiar
soţul care nu a respectat cerinţa legală pentru încheierea căsătoriei.
Buna-credinţă se menţine chiar dacă, ulterior încheierii căsătoriei
putative, soţul sau soţii află de cauza de nulitate a acelei căsătorii. în
cazul căsătoriei fictive interesează şi situaţia de după încheierea
căsătoriei, în sensul că între părţi nu trebuie să existe raporturi
conjugale. Dacă aceste raporturi există, atunci nulitatea căsătoriei
fictive se acoperă. Prin urmare, căsătoria fictivă poate fi putativă
numai pentru una dintre părţi.
S-a arătat că există unele dificultăţi în ceea ce priveşte
dovedirea caracterului fictiv al căsătoriei. Dar aceasta nu înlătură
sancţionarea unei asemenea căsătorii cu nulitatea. După cum
precizează Tribunalul Suprem în speţa menţionată, în măsura în care
situaţia invocată de reclamantă s-ar dovedi exactă, o astfel de căsătorie
nu poate produce consecinţele frauduloase urmărite de pârât, ea
neputând fi considerată decât nulă. Această dovadă se referă la toate
condiţiile existenţei căsătoriei fictive. Dovada se poate face cu orice
mijloc de probă, deoarece este vorba de împrejurări de fapt. Câtă
vreme nu se face această dovadă, căsătoria este considerată validă.
în practică se pune problema de a şti când se poate considera
că Activitatea căsătoriei încheiate a dispărut, prin stabilirea de
raporturi specifice căsătoriei între soţi. Aceasta este o împrejurare de
fapt, care trebuie stabilită de către instanţă, pentru a nu se declara
nulitatea căsătoriei în situaţii în care nu simt îndeplinite condiţiile
acesteia, eludându-se, astfel, dispoziţiile legale privind divorţul.

I. Căsătoria între persoane de acelaşi sex (art. 1, 4, 5, 25, 47-

52, 53-60 C.fam).
Căsătoria între persoane de acelaşi sex este un exemplu de
nulitate virtuală. Stabilirea diferenţierii de sex a viitorilor soţi
constituie o problemă de ordin medical. Căsătoria nu se poate încheia
dacă din punct de vedere medical nu se constată diferenţa de sex.143.

J. Acţiunea în declararea nulităţii absolute.

Acţiunea în declararea nulităţii absolute poate fi introdusă de
w v • v 144
către once persoana interesata .

143 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1196 din 27 mai 1972, în CD 1972, p. 199. Dacă o
malformaţie genitală reprezintă o nediferenţiere de sex, soluţia care se impune
este nulitatea absolută a căsătoriei. Nulitatea absolută intervine în cazul
hermafrodismului, deoarece constituie o anomalie genitală definitivă, care
împiedică posibilitatea de procreare şi raporturile normale între soţi.
144 S-a decis că o rudă poate invoca nulitatea căsătoriei pentru a înlătura
concurenţa soţului supravieţuitor. Acţiunea în nulitate absolută nu este supusă
regulilor speciale de competenţă prevăzute pentru divorţ, acţiunea introducându-
se în instanţa competentă după dreptul comun. Se consideră că, în cazul
 Astfel, pot avea interes soţii, rudele soţilor, creditorii soţilor.
Procurorul poate introduce acţiunea în nulitatea absolută (art.47
Decretul nr. 32/1954, art. 45 C.proc.civ.), dar numai în timpul vieţii
soţilor, deoarece după moartea unuia din ei interesul pe care-1 are de
apărat nu mai există.
Acţiunea în declararea nulităţii absolute a căsătoriei nu se
poate prescrie, însă în anumite situaţii, anterior prezentate, nulitatea
absolută se poate acoperi.

2.3. Nulitatea relativă

A. Cauze de nulitate relativă.

Nulitatea relativă intervine în cazul viciilor de consimţământ:
eroarea (numai asupra identităţii fizice a celuilalt soţ), dolul şi
violenţa.
Exemple din practica judiciară:
- s-a decis că faptul necunoaşterii de către reclamant, la data
încheierii căsătoriei cu pârâta, că aceasta este însărcinată, nu constituie
un motiv de anulare a căsătoriei, neputând fi vorba de vicierea
consimţământului prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt
sot, din moment ce s-a vrut ca pârâta să fie cea cu care să se încheie
* . 145
casatona .
- s-a anulat căsătoria încheiată sub imperiul erorii privind
starea sănătăţii provocată de unul dintre soţi prin mijloace viclene.146
Unul dintre soţi suferea de o boală gravă cu caracter de durată şi,
pentru a induce în eroare pe celălalt, a prezentat un certificat
prenupţial emis de medic pe baza examenului medical al unei rude.
- s-a decis că este doi prin reticenţă dacă, la încheierea
căsătoriei, unul dintre soţi a ascuns celuilalt, cu bună ştiinţă, boala de

infracţiunii de bigamie, judecătoria poate statua şi asupra căsătoriei, fără însă ca

prin aceasta să se încalce competenţa materială a tribunalului judeţean.
145 Trib. jud. Timiş, Dec. Nr. 37/1970.
146 Jud. sect. 6 Buc., Hot. Nr. 1827/62.
care suferea ori numai amploare şi manifestările concrete ale
acesteia.147 Trebuie să se facă dovada că soţul respectiv şi-a cunoscut
boala gravă şi că în mod voit nu a comunicat-o celuilalt soţ. Aşadar,
este vorba de omisiunea voită a unui soţ de a aduce la cunoştinţă
celuilalt soţ boala gravă de care suferea.
- malformaţia care nu constituie o nediferenţiere de sex, ci are
caracterul unei maladii ce nu a fost cunoscută de celălalt soţ, fiindu-i
ascunsă, constituie o cauză de nulitate relativă a căsătoriei care s-a
încheiat ca urmare a dolului săvârşit prin reticenţă.148 S-a mai decis că
ascunderea bolii de către soţie, care o face inaptă de a avea copii, este
doi prin reticenţă149.

B. Acţiunea în declararea nulităţii relative.

In literatura de specialitate s-a exprimat părerea că acţiunea în
constatarea nulităţii relative poate fi introdusă numai de soţul al cărui
consimţământ a fost viciat.150 Moştenitorii acestuia nu pot continua
acţiunea în nulitate relativă, deoarece este o acţiune personală şi legea
nu acordă moştenitorilor dreptul de a continua. Ori de câte ori
legiuitorul a vrut ca o acţiune privitoare la starea civilă să fie
continuată de moştenitori a prevăzut aceasta în mod expres, ca de
exemplu: acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în
stabilirea paternităţii şi acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
într-o altă părere s-a considerat că moştenitorii pot continua
acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei, deoarece Codul familiei nu

147 Trib. Suprem, Dec. Nr. 658/71.

148 Trib. Suprem, Dec. Nr. 1196/72.
149 în cazul în care soţul nu este alienat mintal, ceea ce trebuie stabilit prin
expertiză psihiatrică, trebuie analizat şi determinat prin probe în completare dacă
starea sa de boală care nu este alienaţie mintală a fost ascunsă la data încheierea
căsătoriei, situaţie în care celălalt soţ a fost indus în eroare cu privire la starea
sănătăţii, deci doi, operează nulitatea relativă a căsătoriei.
150 Traian RJonaşcu, Căsătoria în dreptul RPR, Editura Academiei, Buc, 1964,
p92
conţine dispoziţii prohibitive în această privinţă.151 Dat fiind că
această acţiune în nulitate are un caracter personal, procurorul nu o
poate introduce. Nulitatea relativă a căsătoriei poate fi confirmată.
Acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei se poate introduce în termen
de 6 luni de la încetarea violenţei, ori de la descoperirea erorii sau a
dolului. Astfel, s-a decis că în termen de 6 luni în care poate fi
introdusă acţiunea în anularea căsătoriei pentru viclenie curge de la
data când partea al cărui consimţământ a fost viciat a descoperit
existenţa vicleniei.
Acţiunea în nulitate relativă, ca şi cea în nulitate absolută, este
de competenţa instanţelor, determinată după dreptul comun,
neaplicându-se dispoziţiile speciale pentru competenţa în materia
divorţului.

2.4. Efectele nulităţii căsătoriei

Nulitatea căsătoriei trebuie solicitată în instanţă, pe calea

acţiunii principale, neputând fi declarată pe calea excepţiei. Consta­
tarea nulităţii căsătoriei se poate face numai prin hotărâre judecă­
torească
Ambele forme de nulitate produc aceleaşi efecte. Nulitatea
căsătoriei produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut,
deci retroactivează. Căsătoria se consideră ca şi cum nu ar fi fost
încheiată152.

1511.P.Filipescu, Dreptul familiei,Tipografia Univ. Buc, 1984, p204.

152 Există două derogări de la efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei: a) nulitatea
nu produce nici un efect în privinţa copiilor, care au statutul legal de copii din
căsătorie; b) căsătoria putativă. Acţiunea în nulitate absolută se poate introduce,
chiar dacă anterior prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă fusese
desfăcută prin divorţ.
 Cu privire la efectele nulităţii căsătoriei, distingem două
categorii de efecte, în funcţie de persoanele implicate. Astfel,
distingem:
- efecte cu privire la relaţiile dintre soţi;
- efecte cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii.

2.4.1. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre

soţi

Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre soţi pot

fi analizate având în vedere următoarele distincţii:
- efecte privind relaţiile personale dintre soţi;
- efecte privind capacitatea de exerciţiu;
- efecte privind relaţiile patrimoniale dintre soţi.

A. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile personale

dintre soţi. ,
Din punct de vedere juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost
niciodată căsătoriţi între ei. în consecinţă:
a) Soţii nu au avut obligaţii rezultând din situaţia de persoane
căsătorite.
Dacă până la desfiinţarea căsătoriei se pusese în mişcare
acţiunea penală privitoare la adulter, aceasta se stinge. Căsătoria
încheiată până la aceeaşi dată de către unul dintre soţi rămâne în fiinţă,
nefiind caz de bigamie. Soţii se pot căsători, fiecare cu altcineva, sau
chiar între ei, dacă, între timp a dispărut cauza de nulitate;
b) Soţii îşi dobândesc numele avut înainte de încheierea
căsătoriei, dacă acesta se schimbase prin căsătorie.
Soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ nu-1 poate
menţine după desfiinţarea căsătoriei, deoarece nu există o dispoziţie
legală care să permită aceasta, iar când legea a vrut ca anumite
prevederi din materia divorţului să se aplice, prin asemănare, şi în
cazul nulităţii căsătoriei, a spus-o expres(art.24 C. fam.);
c) Intre soţi nu a avut loc suspendarea prescripţiei, deoarec
se consideră că ei nu au avut calitatea de soţi.

B. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la capacitatea de

exerciţiu.
Dacă desfiinţarea căsătoriei are loc înainte ca unul dintre soţi
să fi împlinit vârsta de 18 ani, el nu beneficiază de dispoziţiile art. 8
alin.3 din Decretul nr.31 din 1954 şi, în consecinţă, el nu va avea
capacitate de exerciţiu, deoarece se consideră că nu a fost căsătorit şi
nu a avut această capacitate nici înainte.

C. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile

patrimoniale dintre soţi. Cu privire la aceste efecte, distingem
următoarele situaţii:
a) Regimul comunităţii de bunuri nu a putut avea loc,
deoarece nulitatea căsătoriei operează retroactiv.
Dacă pe perioada dintre încheierea căsătoriei şi data declarării
nulităţii căsătoriei s-au dobândit unele bunuri, acestea vor fi supuse
reglementării dreptului comun, adică vor fi coproprietatea celor a
căror căsătorie a fost nulă;
b) Obligaţia de întreţinere nu a putut exista între soţi;
c) Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor nu poate
opera, deoarece calitatea de soţ se consideră că nu a existat
niciodată.
Aceasta presupune că nulitatea se constată sau se declară după
decesul unuia dintre soţi, ceea ce este posibil. Se înţelege că dacă unul
dintre aceştia ar deceda după desfiinţarea căsătoriei, problema
dreptului de moştenire nu se mai pune.
 2.4.2.. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre
părinţi şi copii

A. Interesul declarării nulităţii căsătoriei.

Conform dispoz. art.23 alin.2 C. fam., desfiinţarea căsătoriei
nu produce schimbări de statut juridic în privinţa copiilor, care îşi
păstrează situaţia de copii din căsătorie. Aceştia^ chiar dacă ar fi
consideraţi copii din afara căsătoriei, ar avea faţă de părinţii lor şi
rudele acestora aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a copiilor din
căsătorie (art.63 C. fam.). De aceea, dispoziţiile art.23 alin.2 C. fam.
trebuie interpretate în sensul că se referă la modul de stabilire a
filiaţiei. Din acest punct de vedere există deosebire între filiaţia din
căsătorie şi aceea din afara căsătoriei. In consecinţă, deşi căsătoria este
desfiinţată, filiaţia copiilor născuţi şi concepuţi până în momentul
declarării nulităţii căsătoriei este reglementată la fel ca şi aceea a
copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie valabilă153.
Un alt aspect de interes are legătură cu dispoziţiile art.53
alin.2 C. fam., potrivit cărora, copilul născut după declararea nulităţii
căsătoriei (sau desfacere) are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost
conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama
să fi intrat într-o nouă căsătorie.

B. Efectele privind relaţiile dintre părinţi şi copii.

Relaţiile personale şi cele patrimoniale dintre părinţi şi copii
sunt reglementate, prin asemănare, de dispoziţiile prevăzute în materia

153 Prin art. 2 din Decretul nr. 32/1954 s-a reglementat situaţia copiilor care se
aflau în viaţă la data punerii în aplicare a Codului familiei şi care erau rezultaţi
dintr-o căsătorie declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă
înainte de această dată. Aceşti copii au, de la data concepţiei lor, situaţia de copii
din căsătorie, chiar dacă ambii soţi au fost de rea - credinţă la încheierea
căsătoriei.

157 -
\
divorţului (art.24 alin.2 C. fam.). Astfel, constatând nulitatea
căsătoriei, instanţa trebuie să dispună cu privire la încredinţarea
copiilor, ascultând, în această privinţă, pe părinţi, autoritatea tutelară
şi pe copii, dacă aceştia au împlinit 10 ani. Instanţa va stabili şi
contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională, aplicându-se prin asemănare, dispoziţiile
privitoare la divorţ.
De asemenea, drepturile succesorale dintre părinţi şi copii
rămân neatinse.
Celelalte efecte ale filiaţiei din afara căsătoriei se determină,
în măsura în care nu există dispoziţii speciale (asemenea dispoziţii
există în privinţa numelui de familie al copilului din afara căsătoriei-
art.74 C. fam.), potrivit principiului egalităţii în drepturi a copilului
din afara căsătoriei cu cel din căsătorie (art.73 C. fam.).

C. Autoritatea hotărârilor judecătoreşti în materia nulităţil

căsătoriei.
Sub aspectul constituirii de drepturi, hotărârile judecătoreşti
sunt de două feluri: declarative şi constitutive.
Hotărârile declarative sunt acelea prin care se constată o
situaţie juridică existentă, pe care instanţa judecătorească o verifică şi
declară ca atare. Aceste hotărâri produc efecte numai între părţile din
proces, deci au efect relativ. Majoritatea hotărârilor judecătoreşti sunt
declarative.
Hotărârile constitutive sunt acelea care creează situaţii
juridice noi şi conferă părţilor calităţi noi. Aceste hotărâri sunt
opozabile tuturor, deci au efect absolut. Din această categorie fac parte
hotărârile care întervin în acţiunile de stare civilă, interdicţie etc.
Având în vedere această distincţie, încadrăm hotărârile care se
pronunţă în acţiunea privind declararea nulităţii căsătoriei în categoria
hotărârilor constitutive de drepturi, fiind opozabile tuturor, deoarece
modifică starea civilă a persoanelor care au fost căsătorite, iar starea
civilă are un caracter indivizibil, adică ea nu diferă în raport cu
persoanele faţă de care este considerată. Nu se poate considera, de
exemplu, că o persoană este căsătorită, în raport cu anumite persoane,
iar faţă de alte persoane să se considere că nu este căsătorită.
Caracterul indivizibil al stării civile determină ca hotărârile în materie
de nulitate a căsătoriei să aibă un efect absolut, deoarece modifică
starea civilă. O altă soluţie ar duce la consecinţe inadmisibile.
Deşi hotărârile judecătoreşti respective sunt opozabile şi
terţilor, trebuie să precizăm că această opozabilitate produce efecte
numai cu titlul de prezumţie relativă, terţii putând să înlăture efectele
hotărârilor judecătoreşti, dacă reuşesc să facă, în justiţie, dovada
contrară.

2.5. Reglementarea căsătoriei putative

2.5.1. Noţiunea şi condiţiile căsătoriei putative

A. Noţiunea căsătoriei putative

Căsătoria putativă este aceea care produce totuşi unele efecte
faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei, chiar dacă
este nulă sau anulată.

B. Condiţiile căsătoriei putative

Conform dispoz. art.23 din C. fam., căsătoria nulă se
consideră putativă dacă, la încheierea ei, a existat buna-credinţă a
ambilor soţi sau numai a unuia dintre ei. ,
în această materie, buna-credinţă presupune faptul de a nu fi
cunoscut cauza nulităţii căsătoriei, adică eroarea în care au fost soţii
sau numai unul dintre ei cu privire la cauza nulităţii căsătoriei. Eroarea
poate fi de drept (de exemplu, soţii sau unul dintre ei nu au cunoscut
că legea opreşte încheierea căsătoriei între rude de gradul în care se
găsesc ei), ori de fapt (de exemplu, soţii sau unul dintre ei nu au
cunoscut că sunt rude între ei).
în cazul bigamiei, buna-credinţă poate fi invocată numai de
către soţul inocent, deoarece altminteri ar însemna să se recunoască
soţului bigam, deci unei persoane care s-a făcut vinovată de un act
contrar legii, dreptul de a dovedi că a comis, cu bună-credinţă, o
ilegalitate, în ignorarea legii sau a căsătoriei sale anterioare (art. 5, 19,
23 C.fam.).
Buna-credinţă trebuie să existe în momentul încheierii
căsătoriei, deoarece în acest moment se apreciază condiţiile de
validitate ale căsătoriei (art. 23.C.fam.). Reaua-credinţă survenită după
aceea nu are influenţă asupra putativităţii căsătoriei.
Conform dispoziţiilor generale ale dreptului comun (art. 1899
alin. 2 C.civ.), buna-credinţă se prezumă; cel ce pretinde reaua-
credinţă are obligaţia de a o proba. Reaua-credinţă fiind un fapt,
dovada se poate face prin orice fel de mijloc de probă. Beneficiul
putativităţii căsătoriei se invocă de către soţul de bună-credinţă în
cadrul procesului declanşat pentru desfiinţarea căsătoriei.
Dacă soţul de bună credinţă nu pretinde să i se aplice efectele
căsătoriei putative, instanţa trebuie, în temeiul rolului ei activ, să pună
părţile în situaţia de a putea beneficia de dispoziţiile legale în materie.
Printr-o decizie de îndrumare s-a statuat că, în cazul în care instanţa
declară nulă sau anulează căsătoria, ea este obligată să stabilească,
prin aceeaşi hotărâre, buna-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei.

2.5.2. Efectele căsătoriei putative

A. Temei juridic
Efectele căsătoriei putative sunt reglementate prin dispoziţiile
art.23 alin.l şi art. 24 alin. 1 C.fam.
 Conform reglementărilor cuprinse în art.23 alin 1, soţul de
bună credinţă, păstrează până Ia data când hotărârea instanţei
judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă, deşi căsătoria este nulă sau anulată.
Conorm reglementărilor celui de-al doilea text, cererea de
întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre
bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la
divorţ.

B. Efectele căsătoriei putative cu privire la relaţiile dintre soţi

când amândoi sunt de bună credinţă.
Hotărârea judecătorească prin care se declară nulitatea
căsătoriei produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut. în
consecinţă:

a). Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi.

Prin interpretarea dispoz. art 23 alin 1, soţii au avut calitatea
de soţi până la data când hotărârea judecătorească prin care s-a
declarat nulitatea căsătoriei a rămas definitivă, ceea ce presupune
următoarele aspecte:
1) între soţi a existat obligaţia de sprijin moral reciproc,
încălcarea obligaţiei de fidelitate în această perioadă de către oricare
dintre soţi constituie adulter;
2) Soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ nu-1
poate menţine după declararea nulităţii căsătoriei, în mod
corespunzător ca la divorţ, deoarece art. 24 alin.l C. fam. face
trimitere la dispoziţiile din materia divorţului numai în privinţa
relaţiilor patrimoniale dintre soţi, dar nu şi în privinţa relaţiilor
personale dintre aceştia. Prin urmare, soţul care şi-a schimbat numele
prin căsătorie îşi recapătă numele avut anterior;
 3) între soţi a operat suspendarea prescripţiei, deoarece ei
avut această calitate. Este vorba atât de suspendarea prescripţiei
dreptului la acţiune, cât şi de aceea a dreptului de a cere executarea
silită.

b). Efectele cu privire la capacitatea de exerciţiu.

Se consideră că soţul care, la data încheierii căsătoriei, nu a
avut vârsta de 18 ani a beneficiat de prevederile art. 8 alin.3 Decretul
nr.31 din 1954 şi a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu îşi va
păstra această capacitate. în cazul în care declararea nulităţii căsătoriei
se face înainte ca acest soţ să fi împlinit vârsta de 18 ani, el îşi menţine
capacitatea deplină de exerciţiu, deoarece această capacitate nu se
pierde decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege (art.6 Decretul
nr.31 din 1954), iar legea nu prevede că minorul care a dobândit
capacitatea deplină de exerciţiu prin căsătorie şi care a beneficiat un
timp de ea o pierde două aceea154.

c). Efectele cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi.

Efectele privind relaţiile patrimoniale dintre soţi sunt supuse,
prin asemănare, regulilor de la divorţ. Astfel:
1) Comunitatea de bunuri a existat, deoarece bunurile au fost
dobândite în timpul căsătoriei. împărţirea bunurilor comune se face
potrivit dispoziţiilor din materia divorţului, care aplică prin
asemănare;
2) Obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista şi în
viitor, potrivit, prevederilor art.41 alin.2 şi 3 C.fam., care se aplică
prin asemănare (art.24 alin.l C.fam.);

154 în cazul divorţului, când unul dintre soţi nu a împlinit încă 18 ani, capacitatea
deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie devine independentă de această, fără
a se pierde dacă se desface ori încetează căsătoria înainte ca soţul să fi împlinit
vârsta de 18 ani, ceea ce înseamnă că ele nu se găsesc în raport de cauză la efect,
încât să se poată spune că dacă încetează cauza încetează şi efectul.
 3) Ambii soţi beneficiază de dreptul de moştenire dacă
decesul celuilalt soţ a avut loc înainte de data la care hotărârea
judecătorească prin care se declară nulitatea căsătoriei a rămas
definitivă. Dacă decesul unui soţ intervine după această dată, celălalţ
soţ nu mai este chemat la moştenirea lăsată de defunct.

C. Efectele căsătoriei putative cu privire la relaţiile dintre soţi

când numai unul dintre ei este de bună-credinţă.
în principiu, în această situaţie, numai soţul de bună credinţă
beneficiază de efectele căsătoriei putative. Distingem următoarele
situaţii:

* Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi. soţul de

bună-credinţă are calitatea de soţ până la data desfiinţării căsătoriei.
în consecinţă:
1) Obligaţia de sprijin moral a existat numai în privinţa soţului
de bună-credinţă;
2) Dacă soţul de bună credinţă şi-a schimbat numele prin
căsătorie, nu-1 mai poate purta după desfiinţarea căsătoriei. Desigur,
până la această dată căsătoria a produs efecte în privinţa schimbării
numelui;
3) Se consideră că numai în favoarea soţului de bună-credinţă
a operat suspendarea prescripţiei.

* Efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu.

Soţul de bună-credinţă a beneficiat de art. 8 alin.3 Decretul
nr.31 din 1954 şi a dobândit deci capacitatea deplină de exerciţiu.
Dacă desfiinţarea căsătoriei intervine înainte ca acest soţ să fi
împlinit vârsta de 18 ani, el îşi menţine capacitatea dobândită.
 * Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi.
Cu privire la aceste efecte, se aplică faţă de soţul de bună-
credinţă, prin asemănare; regulile aplicabile efectelor divorţului.
Astfel:
1) Soţul de bună-credinţă beneficiază de comunitatea de
bunuri.
Cu privire la situaţia soţului de rea-credinţă, în literatura de
specialitate s-au exprimat mai multe opinii:
a) Conform unei opinii, soţul de rea-credinţă beneficiază de
această comunitate pentru următoarele motive:
- art.24 alin.l C. fam. dispune că beneficiază de dispoziţiile
privitoare la divorţ, în ceea ce priveşte pensia de întreţinere, numai
soţul de bună-credinţă, pe când în privinţa raporturilor patrimoniale
dintre bărbat şi femeie textul nu mai precizează că beneficiază de
aceleaşi dispoziţii numai soţul de bună-credinţă, de unde rezultă că
beneficiază amândoi155;
- nu poate exista un regim juridic diferit în raporturile
patrimoniale dintre soţi, ceea ce înseamnă că odată ce s-a invocat
comunitatea de bunuri de către un soţ, aceasta se va răsfrânge şi
asupra celuilalt. Rezultă că lichidarea bunurilor soţilor se va face după
regimul comunităţii bunurilor şi în cazul în care numai unul dintre soţi
este de bună-credinţă156;
b) Beneficiază de comunitatea de bunuri numai soţul de bună-
credinţă, iar nu şi cel de rea-credinţă, deoarece faţă de acesta nulitatea
căsătoriei produce efecte retroactive.

155 C. Oprişan, Probleme ale licidării comunităţii de bunuri a soţilor în practica

judecătorească şi literatura juridică de specialitate, LP nr. 4/1960; LP.Filipescu,
op.cit, p212.
D.Rizeanu, Forţa probantă a prezumţiilor simple cu referire la dobândirea în
comun a unor bunuri, Rev. Rom, de drept, nr. 4/1977
 Autorii de specialitate nu au împărtăşit această părere,
deoarece efectele căsătoriei putative sunt reglementate nu numai de
art.23 alin.l C. fam., ci şi de art,24 alin.l din acelaşi cod157. Având în
vedere că proprietatea comună în devălmăşie presupune cel puţin doi
titulari, se pune întrebarea cu cine este codevălmaş soţul de bună-
credinţă, dacă soţul de rea-credinţă nu beneficiază de comunitatea de
bunuri.
c) Numai soţul de bună-credinţă se poate prevala de existenţa
comunităţii de bunuri, ca efect al căsătoriei putative. Pentru bunurile
pe care soţul de rea-credinţă le-a dobândit în timpul căsătoriei va fi
suficient ca soţul de bună-credinţă să invoce beneficiul putativităţii, ca
acele să fie prezumate a fi comune, în conformitate cu art.30 alin.3 C.
fam. Prin urmare, comunitatea de bunuri care există numai pentru
soţul de bună-credinţă este alcătuită numai din bunurile dobândite în
timpul căsătoriei de soţul de rea-credinţă. Acest din urmă soţ, având
calitatea de concubin, nu poate beneficia de dispoziţiile Codului
familiei privind împărţirea bunurilor comune. Dacă soţul de rea-
credinţă pretinde că a contribuit la dobândirea bunurilor celuilalt soţ,
atunci el trebuie să facă dovada dreptului său, care va fi, după
împrejurări, o proprietate pe cote-părţi sau o creanţă împotriva
celuilalt soţ, în măsura în care cu mijloacele sale a sporit patrimoniul
• î S8
acestuia .
2) Soţul de bună-credinţă beneficiază de dispoziţiile din
materia divorţului, în privinţa obligaţiei de întreţinere, ceea ce
înseamnă că este îndreptăţit la întreţinere în aceleaşi condiţii ca şi
soţul divorţat, dar nu acela împotriva căruia s-a pronunţat divorţul, ci

1571.P. Filipescu, op.cit., p213.

158 în sensul că, din punct de vedere al probaţiunii, se distinge între situaţia
soţului de bună-credinţă şi aceea a soţului de rea-credinţă, prezumţia de
comunitate folosind numai primului soţ, cel de rea-credinţă trebuie să facă
dovada fiecărui bun dobândit în timpul căsătoriei desfiinţate.
celălalt. Soţul de rea-credinţă nu beneficiază deloc de întreţinere, deci
nici în aceleaşi condiţii cu soţul vinovat de divorţ;
3) Soţul de bună-credinţă beneficiază de dreptul de mo
asupra bunurilor celuilalt soţ, dacă acesta din urmă decedează până la
desfiinţarea căsătoriei. Dreptul de moştenire nu profită soţului de rea-
credinţă, pentru care nulitatea căsătoriei produce efecte retroactive.

D. Lipsa efectelor căsătoriei putative cu privire la r

dintre părinţi şi copii.
Din acest punct de vedere, căsătoria putativă nu prezintă
interes. Desfiinţarea căsătoriei nu produce efecte cu privire la situaţia
legală a copilului. între părinţi şi copii există dreptul de moştenire.
 PARTEA A I I A

LEGEA APLICABILĂ
DIVORŢULUI
y

CU ELEMENT STRĂIN
 CAPITOLUL!
N O Ţ IU N I IN T R O D U C T IV E
ŞI SC U R T IST O R IC P R IV IN D D IV O R Ţ U L

1. Noţiunea “divorţului”

Prin „divorţ ” se înţelege desfacerea căsătoriei în timpul vieţii

soţilor, prin hotărâre judecătorească, pentru motive tenteinice, care
fa c imposibilă continuarea căsătoriei pentru" soţul care cere
desfacerea ei.
Conform dispoz. art: 37 din Codul familiei, căsătoria
încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecă­
torească a morţii unuia dintre soţi.
Căsătoria se poate desface prin divorţ.
Art. 38 alin 1 din Codul familiei dispune că instanţa judecăto­
rească poate desface căsătoria prin .divorţ atunci când datorită unor
motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
în concluzie, pentru desfacerea căsătoriei prin divorţ este
necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
existenţa unor motive temeinice pe care instanţa de
judecată este chemată sa le aprecieze cu atenţie; J
vătămarea gravă a relaţiilor de căsătorie, drept consecinţă
a motivelor temeinice; . -
imposibilitatea continuării căsătoriei.
 2 . S c u rt is to ric p riv in d reg lem en tarea d iv o rţu lu i

In vechiul drept roman, căsătoria se putea desface fie în mod

forţat, fie voluntar. în mod forţat, căsătoria se putea desface fie prin
moarte, fie prin pierderea libertăţii sau cetăţeniei unuia din soţi. în
acest din urmă caz, soţul care şi-a pierdut libertatea sau cetăţenia,
devenind sclav sau, respectiv, peregrin, hu putea să-şi păstreze
calitatea de soţ, deoarece între un cetăţean roman şi un sclav sau un
peregrin nu putea exista o căsătorie valabilă (iustae nuptiae).
Tot forţat se mai putea desface căsătoria dacă ulterior
încheierii acesteia a .apărut o piedică la căsătorie (impedimentum
superveniens), cum ar fi cazul în care socrul adoptă pe ginerele său
(incestum superveniens), fără a fi emancipat în prealabil pe fiica sa,
sau când soţul unei dezrobite devine senator.159
Cu privire la desfacerea căsătoriei în mod voluntar trebuie să
facem o distincţie între casătoria cum mânu şi sine manu. Căsătoria
cum manu, dacă se încheiase prin confarreatio, se desfăcea printr-o
solemnitate inversă, numită diffareatio, şi dacă se încheiase prin
coemptio sau usus se desfăcea printr-o remancipatio, adică femeia era
emancipată (trecută în puterea) unei terţe persoane, care apoi, o
elibera. Căsătoria sine manu se putea desface mai uşor; încheiată prin
întrunirea celor două elemente, affectio maritalis şi honor matrimonii,
ea se desfăcea ce îndată ce unul dintre cele două elemente înceta să
mai existe, fără să fie necesara nici o formalitate.
în epoca în care puterea capului de familie era încă nelimitată,
acesta putea desface căsătoria celor aflaţi sub puterea sa fără să le
ceară consimţământul, dar, în măsura în care această putere a fost
limitată în exerciţiul ei, voinţa soţilor a prevalat asupra celei a şefului
de familie (paterfamilias).

159 în dreptul lui Iustinian aceste cazuri încetează de-a mai exista (cf.Volterra,
“B.I.D.R.”, 1929, p.239 şi urm).
 Divorţul160 este desfacerea voluntară a căsătoriei sine mânu:
soţii, după cea au parcurs împreună o parte a existenţei lor, se despart
(divertuntur), urmând căi diferite.
Desfacerea căsătoriei se realiza printr-o simplă separare
materială a soţilor făcută cu această intenţie. Părţile puteau proceda la
anumite acte care să le concretizeze intenţia de-a desface căsătoria, dar
astfel de acte aveau o valoare numai probatorie. De pildă, unul dintre
soţi putea notifica celuilalt voinţa de-a desface căsătoria (repudium),
soţul putea pronunţa în faţa martorilor anumite cuvinte din .care să
rezulte voinţa sa de-a pune capăt vieţii conjugale,161se rupea actul
dotai, etc.
Unii cercetători opinează că, în epoca lui August, legea Iulia
de adulteriis ar fi cerut pentru valabilitatea divorţului îndeplinirea
anumitor forme: o declaraţie verbală sau întocmirea unui înscris
înainte a şapte martori, având calitatea de cetăţeni romani etc.
Această opinie nu se poate susţine, deoarece pe de-o parte,
multe dintre textele pe care se întemeiază susţinătorii ei sunt
interpolate,162 şi pe de altă parte, aceste formalităţi au numai o valoare
probatorie, cerute ad sollemnitatem. In sfârşit, practica ulterioară a
dreptului roman n-a cerut niciodată, pentru validalitatea divorţului,
astfel de declaraţii sau înscrisuri.ă a procesului de producţie, familia
romană nu se putea desface cu uşurinţă. Aproape în întreaga epocă

160 Asupra problemei: Noviţki, Pravo, p. 54-55; Osnovi, p.62; Rimskoe provo, p.
148 şi Kaser, Privatrecht, I, p.72 şi urm. şi 279 şi urm.
161 De pildă soţul spunea: baete foras (ieşi afară); tuas res tibi habeto, t.r.t.h.
agito (păstreză-ţi lucrurile, ia-ţi lucrurile!) (v. Gaius, D., 24, 2, 21; Cicero, Phil.,
2, 28; De Orat., 1, 40, 138; Plaut,, Amph., III, 2, 47; Men., V, 1, 23 etc.; v.alte
texte la Hanga, Originea şi structura posesorie a căsătoriei, op.cit., p. 59 şi
urm.)
162 v.Levy, D er Hergang der rom. Ehescheidung (Procedura divorţului roman),
Weimar, 1925; cf.şi Ugo Brasiello, “Arch. Giur”., 1927, p.240 şi urm. Pentru
discuţia tezelor lui Levy v. Hanga op.cit., supra., p.57 şi urm)
republicană (până în anul 200 î.e.n.), divorţul a fost privit nefavorabil
de morala vremii şi mult îngreunat de ordinea juridică, care pedepsea
cu nota censoria pe cei care divorţau fără temei.
După războaiele punice şi mai ales în Imperiu, odată cu
accentuarea exploatării sclavagiste, cu afluenţa de bogăţii aduse la
Roma din jefuirea provinciilor, cu creşterea luxului şi-a influenţelor
helenistice etc., contradicţiile sociale şi decăderea morală se reflectă
şi-n relaţiile familiale.
în păturile de sus, mai ales, aceste relaţii primesc un caracter
”monden”, cu totul opus virtuţilor romane din epoca veche.
Divorţurile devin tot mai obişnuite163reflectând - prin uşurinţa cu care
erau îngăduite şi prin frecvenţa lor - lipsa de moralitate şi
contradicţiile sociale ale epocii.164
Deseori împăraţii intervin încercând, în interesul statului
sclavagist, ros de aceste contradicţii interne, să îngreuieze despărţirile
fără de temei. Rezultatele au fost neînsemnate, deoarece prin legi
juridice nu se poate remedia o realitate socială condamnată de istorie
şi, de aceea, împăratul Iustinian, nu face altceva decât, consacrând
situaţia de fapt, să stabilească următoarele categorii de divorţuri:
a) Divorţul prin consimţământul mutual (communi consen
este admisă fără nici o limită165.

163 Iată ce spunea Seneca cu privire la divorţurile din epoca sa: “Nici o femeie nu
putea să se ruşineze că-şi desface căsătoria, fiindcă femeile cele mai ilustre aveau
obiceiul să-şi numere anii nu după numele consulilor, ci după cel al bărbaţilor.
Ele divorţează ca să se căsătorească, se căsătoresc ca să divorţeze”. Exeunt
matrimonii causa, nubunt repudii (De benef., III, 16,2).
164 Cu privire la problema divorţului v. şi J. Carcopino, La vie quatidienne a
Rome a l ’apogee de l ’Empire (Viaţa zilnică la Roma la apogeul Imperiului),
Paris, 1939, p.l 18 şi urm.
165 Acest divorţ a fost prohibit de împăratul Iustiniari prin novella 117 (a. 542),
dar Iustin al Il-lea abrogă această novellă în 566.
 b) De asemenea este îngăduit divorţul motivat de un fapt
neimputabil celuilalt soţ (scăderea în prizonierat, impotenţa unui din
soţi)166.
c) Divorţul determinat de vina unuia dintre soţi ( de pildă, în
caz de adulter) este la fel îngăduit, dar soţul vinovat este pedepsit.167
d) Orice altă formă de divorţ este declarată ilicită ( sine iusta
causă) şi pedepsită, dar, cu toate penalităţile impuse soţului care se
desparte fără motiv, căsătoria rămâne totuşi desfăcută.

166 Este divorţ numit bona gratia.

167 Pentru acest divorţ iusta causa v, nov. 117 9a.542).
 CAPITOLUL II
NORMA CONFLICTUALĂ
PRIVIND REGLEMENTAREA DIVORŢULUI
CU ELEMENT STRĂIN

1. Legea aplicabilă divorţului

în dreptul internaţional privat român

1.1. Determinarea legii aplicabile divorţului

Legea aplicabilă divorţului cu element străin este stabilită în

dreptul internaţional privat român prin dispoziţiile cuprinse în art.22
din Legea nr. 105/1992, care stabilesc că - divorţul este cârmuit de
legea aplicabilă efectelor căsătoriei (determinată prin dispoziţiile art.
20 din aceeaşi lege).
Deci, divorţul va fi reglementat de una din următoarele legi,
ddupă cum urmează:
- în principal - de legea naţională comună a soţilor;
- în subsidiar - de legea domiciliului comun dacă soţii au
cetăţenii diferite;
- de legea statului pe teritoriul căruia soţi
au sau au avut reşedinţa comună sau cu
care întreţin în comun cele mai strânse
legături, dacă soţii nu au domiciliul
comun.
O hotărâre de divorţ pronunţată în străinătate privind un soţ
cetăţean român nu va putea fi recunoscută în România - conform
dispoziţiilor art. 168 alin. 2 - în cazul în care nu au fost respectate
normele conflictuale din dreptul internaţional privat român cu privire
la reglementarea divorţului.
Divorţul soţilor cetăţeni români, aflaţi în străinătate, este
supus legii române.
In cazul în care cetăţeanul român este căsătorit cu un cetăţean
străin, fie că sunt în ţară, fie că sunt în străinătate, divorţul este supus
legii domiciliului comun. în alte situaţii se aplică pentru divorţ legea
reşedinţei comune în prezent, ori avută, sau legea statului cu care
întreţin în comun cele mai strânse legături. Divorţul soţilor apatrizi,
ori a soţilor din care unul este cetăţean român şi altul apatrid, este
supus legii corespunzătoare.
în practică s-a decis că hotărârea de divorţ privind starea
civilă a unui cetăţean român poate fi executată în ţara noastră, dacă
alături de celelalte condiţii, s-a aplicat legea română privind statutul
civil şi capacitatea persoanelor. Faţă de dispoziţiile art, 168, alin.
ultim, din Legea 105/1992, soluţia nu mai este valabilă în toate
cazurile, deoarece divorţul care interesează cetăţeanul român nu mai
este supus în toate cazurile legii române, ci legii competente după
discuţiile făcute la art. 20, la care trimite art.22 din Legea nr.
105/1992.
Legea naţională comună sau legea domiciliului comun se
aplică divorţului, chiar dacă după introducerea acţiunii de divorţ soţii
nu mai au, după caz, cetăţenie comună sau domiciliu comun, soluţie
care rezultă din art.20, alin.2 din Legea 105/1992, aplicabil prin
asemănare. Este distinctă problema dacă fapta care justifică divorţul s-
a săvârşit sub imperiul legii aplicabile divorţului la data introducerii
acţiunii de divorţ sau sub imperiul legii cetăţeniei comune, ori legii
domiciliului comun, anterioară acţiunii de divorţ.
în general, se consideră că ordinea publică în dreptul
internaţional privat nu se invocă pentru a permite soţilor să divorţeze.
Totuşi art.22, alin.2 din legea nr.105/1992, prevede că dacă legea
străină competentă pentru divorţ, nu permite divorţul, ori îl permite în
condiţii deosebite restrictive, se aplică legea română, în cazul în care
unul din soţi este la data cererii de divorţ, cetăţean român. Textul
presupune că divorţul se judecă de instanţele judecătoreşti române.

1.2. Domeniul de aplicare a legii divorţului

Legea aplicabilă divorţului reglementează următoarele

aspecte:
- dreptul de a introduce acţiunea de divorţ;
- motivele de divorţ (inclusiv posibilitatea pronunţării
divorţului pe baza consimţământului soţilor);
- efectele divorţului cu privire la relaţiile dintre soţi şi anume:
relaţiile personale dintre soţi; relaţiile patrimoniale dintre soţi
(împărţirea bunurilor comune, suportarea datoriilor comune, obligaţia
de întreţinere între foştii soţi, etc.); capacitatea de exerciţiu;
- efectele divorţului cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii
şi anume: încredinţarea minorilor, exercitarea drepturilor părinteşti,
obligaţia de întreţinere etc.
Determinarea competenţei jurisdicţionale în materia divorţului
şi procedura de judecată sunt supuse legii forului. De asemenea,
măsurile provizorii şi măsurile urgente luate de instanţa de judecată
sunt supuse tot legii forului, fiind calificate probleme de natură
procedurală.

Analizarea domeniilor de aplicare a legii divorţului

* Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei prin divorţ, de

exemplu, după legea noastră (art. 38 din Codul familiei ), oricare
dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face
imposibilă continuarea căsătoriei. Acelaşi articol în redactarea dată de
Legea nr. 59/1993, admite divorţul pronunţat de instanţa pe baza
acordului soţilor cu condiţiile ca până la data cererii de divorţ să fi
trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi nu există copii
minori rezultaţi din căsătorie .

* Motivele de divorţ. Aceasta presupune că faptele invocate

pentru divorţ constituie motive de divorţ, după legea aplicabilă
divorţului. Astfel într-o speţă în care Tribunalul Judeţean Sibiu a
cordat exequatur-ul unei hotărâri de divorţ pronunţată în Germania,
motivarea cererii de divorţ era următoarea: un soţ poate cere
desfacerea căsătoriei dacă a fost îndemnat la căsătorie printr-o perfidă
induce în eroare asupra unei situaţii care l-ar fi abţinut de la încheierea
căsătoriei în caz că ar fi avut cunoştiinţă de această situaţie ( paragraf
33 alin. 1 din Legea de căsnicie germană ). Pârâta a confirmat că s-a
căsătorit cu reclamantul numai pentru a primi drept de şedere în
Germania şi că a avut legături cu un alt bărbat înaintea căsătoriei, în
timpul ei şi după despărţire. De asemenea, divorţul prin
consimţământul soţilor, trebuie să fie admis de legea divorţului. în
dreptul german ,Aufhebung" desemnează cauze de desfacere a
căsătoriei care au existat înainte de încheierea acesteia, ocupând un loc
între cauzele de divorţ, care sunt ulterioare înoheierii căsătoriei şi
cauzele de nulitate, care sunt anterioare sau concomitente încheierii
căsătoriei. Legea noastră (codul familiei, art.38 în redactarea dată prin
Legea 59/1993) admite divorţul pronunţat de instanţa de judecată
numai pe baza acordului soţilor, dacă până la data cererii de divorţ a
trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi nu există copii
minori rezultaţi din căsătorie.

* Efectele divorţului. Acestea pot fi cu privire Ia relaţiile

dintre soţi, sau dintre aceştia şi copii168. Pe de altă parte, fiecare din
aceste relaţii pot fi personale şi patrimoniale. Legea divorţului arată,
de exemplu, dacă foştii soţi se pot recăsători, ori nu, arată numele pe
care-1 dobândeşte prin divorţ soţul, care şi-a schimbat numele prin
încheierea căsătoriei, arată cum se determină partea fiecăruia dintre

168 Nicoleta Diaconu, Drept internaţional privat, Ed. Lumina lex, Bucureşti 2004
 soţi, în bunurile comune, deşi în acest din urmă caz, este posibilă
aplicarea şi-a legii situaţiei bunului şi-a legii forului (lex rei sitae şi lex
fori). De asemenea, legea divorţului reglementează încredinţarea
copilului minor în cazul divorţului părinţilor, obligaţia de întreţinere
faţă de copii minori ai părinţilor, precum şi alte aspecte169. Putem
spune că fiecare soţ se poate recăsători, dar nu fraudând legea, ca de
exemplu, în speţa Bauffremont, prinţesa de Bauffremont, cetăţean
francez, dorea să obţină divorţul pentru a se recăsători cu prinţul
Bibescu. întrucât legea franceză prohibea la acea epocă divorţul, ea şi-
a schimbat cetăţenia, devenind cetăţean al Ducatului de Saxe-
Attembourg, a divorţat şi apoi s-a recăsătorit la Berlin cu prinţul
Bibescu. Instanţele franceze au considerat că schimbarea cetăţeniei s-a
făcut în frauda legii franceze şi, în consecinţă, au constatat nulitatea
divorţului şi a căsătoriei ulterioare, prinţesa rămânând cetăţean
francez.
Unele aspecte privind divorţul sunt reglementate de legea
forului. Astfel, determinarea competenţei jurisdicţionale în materia
divorţului şi procedura de judecată sunt supuse legii forului. In acest
sens, dacă legea divorţului stăină ar cunoaşte divorţul în faţa organului
confesional, soţii nu ar putea obţine divorţul în ţara noastră decât prin
instanţa de judecată română cu procedura prevăzută de legea noastră.
Potrivit principiilor admise, competenţa materială şi cea teritorială a
instanţelor române în procesele de divorţ privind pe străini, se
determină după dispoziţiile legii române.

143 Aşa cum s-a subliniat în doctrină, nu trebuie să se confunde competenţa

jurisdicţională (care presupune competenţa instanţei române sau a celei străine)
cu competenţa legislativă (care presupune aplicarea legii române sau a cele
srăine). De aceea în materie de divorţ pentru a afla competenţa jurisdicţională (
art. 148-157 din legea 105/1992), nu însă cele cuprinse în art. 20 şi 22, acestea
din urmă privind aspecte de drept material; aplicarea lor este subsecventă adică
numai după ce s-a stabilit instanţa competentă.
 1.3. Invocarea ordinii publice de drept internaţional privat
român - în materia divorţului

Ordinea publică se poate invoca împotriva legii divorţului sau

a unora din dispoziţiile acestei legi.
în cazul înlăturării legii străine se aplică legea română ca lege
a forului.
Conform art. 22 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 - dacă legea
străină competentă să reglementeze divorţul - nu permite divorţul ori
îl admite în condiţii deosebit de restrictive se aplică legea română, în
cazul în care, unul din soţi este la data cererii de divorţ cetăţean
român.
Din analiza textului de lege rezultă următoarele aspecte:
- competenţa jurisdicţională revine instanţelor române - care
au posibilitatea să înlăture de la aplicare legea străină şi să aplice legea
română;
- conflictul mobil de legi în materie se soluţionează în
favoarea aplicării legii forului având în vedere cetăţenia română a
unuia dintre soţi la data introducerii cererii de divorţ. în acest sens,
dispoziţiile textului de lege sunt aplicabile dacă unul din soţi este
cetăţean român la data introduceri acţiunii de divorţ, indiferent dacă
anterior a avut sau dacă ulterior dobândeşte o altă cetăţenie.
Ordinea publică de drept internaţional privat se poate invoca
împotriva legii divorţului, sau a unora din dispoziţiile acestora. Astfel,
de exemplu, în ţara noastră divorţul nu s-ar putea pronunţa pentru
repudierea unilaterală a unuia din soţi de către celălalt, sau nu se va
ţine seama de dispoziţiile legii străine privind încredinţarea copilului
minor, dacă încredinţarea nu este în interesul minorului. în cazul
înlăturării legii străine se aplică legea română (art.8, alin. ultim din
Legea nr. 105/1992).170

170 De exemplu, între soţii F.D., de cetăţenie franceză, domiciliaţi în Guatemala,

s-a pronunţat divorţul de o instanţă din această ţară, la cererea soţului, din vina
exclusivă a soţiei, pe baza mărturisirii ei. Reîntoarsă în Franţa, soţia a cerut
 Aplicarea legii forului. Unele aspecte privind divorţul sunt
reglementate de legea forului. Astfel, determinarea competenţei
jurisdicţionale în materia divorţului şi procedura de judecată sunt
supuse legii forului. în acest sens, dacă legea divorţului ar cunoaşte
divorţul în faţa organului confesional, soţii nu ar putea obţine divorţul
în ţara noastră, decât prin instanţa de judecată română şi cu procedura
prevăzută de legea noastră. Desigur, trebuie avută în vedere distincţia
între competenţa în dreptul internaţional privat şi aceea în dreptul
intern. Potrivit principiilor admise, competenţa materială şi cea
teritorială a instanţelor române în procesele de divorţ privind pe străini
se determină după dispoziţiile legii române.
De asemenea, măsurile provizorii şi cele urgente sunt supuse
legii forului, fie pe motivul că aparţin procedurii, ori că normele care
le reglementează sunt de aplicaţie imediată, fie pe motivul că le
considerăm că au caracter de ocrotire a intereselor unuia dintre soţi,
ori a copiilor.

1.4. Legea aplicabilă separaţiei de corp

Atât dispoziţiile care reglementează convenţia matrimonială,

cât şi cele privind separaţia de corp - sunt adoptate în perspectiva
viitoarelor reglementări ce vor fi cuprinse în codul familiei, în prezent
dreptul intern român neavând reglementări cu privire la aceste
instituţii.

exequatur-ul hotărârii de divorţ. După aceea, tot soţia a atacat hotărârea

judecătorească prin care s-a acordat exequatur-ul, în faţa instanţei superioare pe
motivul că este contrară ordinii publice, fiind vorba în realitate de divorţ prin
consimţământul mutual al soţilor. în ţara forului, procedura divorţului prin care
consimţământul mutual este cunoscută, fiind distinctă de aceea când se foloseşte
mărturisirea. Aşadar putem deosebi în speţa de faţă ordinea publică în dreptul
internaţional privat în materia recunoaşterii drepturilor dobândite în străinătate
(exequatur-ul hotărârii străine) şi aceea în materia naşterii drepturilor subiective
(starea de divorţ).
 Situaţia în care soţii trăiesc despărţiţi este numită în
terminologia juridică separaţia de corp (în trecut se numea separaţie de
fapt).
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 105/1992, in cazul
în care soţii sunt în drept să ceară separarea de corp, condiţiile
acesteia sunt supuse legii prevăzute de art. 20 care se aplică în mod
corespunzător.
Legea care reglementează efectele căsătoriei (fiind şi legea
separaţiei de corp), se referă la următoarele aspecte:
- dreptul de a cere separaţia de corp;
- condiţiile separaţiei de corp;
- efectele separaţiei de corp.
Problemele de procedură privind separaţia de corp sunt supuse
legii forului, ca şi măsurile provizorii luate cu prilejul judecării
separaţiei de corp.
Deosebirea dintre divorţ şi separaţia de corp constă în aceea
că divorţul pune capăt căsătoriei, pe când separaţia menţine căsătoria,
cu toate drepturile şi îndatoririle dintre soţi, numai că ei nu-şi mai
îndeplinesc obligaţia reciprocă de coabitare. Intre separaţia de corp şi
divorţ se poate stabili o legătură numai atunci când separaţia constituie
un motiv de divorţ; şi ea constituie un, asemenea motiv când instanţa
constată că despărţirea a devenit ireversibilă, iar continuarea căsătoriei
imposibilă.171
Conform art. 23 din Legea nr. 105/1992, condiţiile separaţiei
de corp sunt supuse legii care reglementează efectele căsătoriei
(respectiv şi privind divorţul). Considerăm că aceeaşi lege arată dacă

171 De exemplu C, de cetăţenie italiană, se căsătoreşte la Paris cu B.C., de

cetăţenie franceză, la 29 septembrie 1934. Soţia B.C. a cerut şi obţinut la 10
noiembrie 1950 o separaţie de corp a soţilor. La 7 decembrie 1955, C., care şi-a
menţinut cetăţenia italiană, a chemat în judecată pe soţia sa B.C. pentru a se
soţii pot cere separaţia de corp, deşi din redactarea textului menţionat
s-ar putea înţelege că se aplică o altă lege, textul precizând că în cazul
în care soţii sunt în dreptul să ceară separaţia de corp, condiţiile
acesteia sunt reglementate de art. 20 din Legea nr. 105/1992. De
asemenea, efectele separaţiei de corp, sunt supuse aceleiaşi legi.
Aspectele de drept procesual privind separaţia de corp sunt supuse
legii forului.
Legea română nu cunoaşte separaţia de corp ca instituţie
juridică.

2. Convenţii internaţionale adoptate în domeniu

Unele convenţii internaţionale conţin norme conflictuale în

domeniu, altele norme materiale direct aplicabile pentru soluţionarea
unor raporturi juridice de drept internaţional privat.. Dintre convenţiile
care conţin norme conflictuale în materie de căsătorie, la care şi
România este parte, menţionăm:
- Convenţiile de la Hăga din 30 mai 1902, ratificate de
România prin Decretul-Lege nr. 873/2 iulie 1904 (Convenţia privind
reglementarea conflictului de lege în materie de căsătorie; Convenţia
privind reglementarea conflictului de lege şi de jurisdicţie în materie
de despărţenie şi separaţiune de corp);
- Convenţia de la Haga din 4 iulie 1905 privind conflictele de
legi relative la efectele căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soţilor
în raporturile personale şi asupra averilor soţilor, ratificată de
România prin Decretul-Lege nr. 1007/28 febr. 1912.

transforma hotărârea de separaţie de corp în hotărâre de divorţ. Domiciliul comun

al soţilor a fost în Franţa.
 Dintre convenţiile care conţin norme materiale uniforme, la
care este parte şi România, menţionăm:
- Convenţia ONU asupra cetăţeniei femeii căsătorite, din 29
ian. 1957 de la New York, ratificată de România prin Decr.
Nr.339/1960;
- Convenţia ONU privind consimţământul la căsătorie, vârsta
minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, din 10
dec. 1962, New York, ratificată de România prin Legea nr. 116/1992.
In materie de căsătorie au fost adoptate şi acorduri
bilaterale.172

172 De exemplu, Convenţia bilaterală dintre România şi Regatul Belgiei privind

recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti referitoare la divorţ.
 CAPITOLUL III
R E G L E M E N T A R E A D IV O R Ţ U L U I
ÎN D R E PT U L R O M Â N IN TER N

1. Natura juridică a divorţului

Temeiul juridic al desfacerii căsătoriei prin divorţ îl constituie

dispoziţiile cuprinse în art. 37-44 din Codul familiei.
Conform dispoz. art. 37 alin.2 din Codul familiei, căsătoria se
poate desface prin divorţ. Desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ,
p e baza unei hotărâri judecătoreşti.
Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ
când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibili5. (art 38 alini).
Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea
sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei, (art 38 alin3)
Căsătoria se consideră desfăcută din ziua când hotărârea
prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă, (art 39)
Dispoz.art. 40-44 reglementează aspecte accesorii divorţului,
cum ar fi:
- stabilirea numelui în caz de divorţ;
- încredinţarea minorilor rezultaţi din căsătorie;
- acordarea pensiei de întreţinere pentru minori.
Din analiza dispoziţiilor cuprinse în Codul familiei, rezultă că
prin divorţ se înţelege desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor prin
hotărâre judecătorească pronunţată, fie pentru motive temeinice care
fac imposibilă continuarea căsătoriei, fie pe baza acordului de voinţă
al soţilor173.
Procedura divorţului este reglementată ca procedură specială,
prin dispoz. Art. 607-619 din Codul de procedură civilă.
Există trei concepţii sau sisteme privind calificarea divorţului,
respectiv:
sistemul divorţului remediu;
sistemul divorţului sancţiune;
concepţia mixtă a divorţului remediu-sancţiune.

* Sistemul divorţului remediu presupune că desfacerea

căsătoriei intervine în cazul imposibilităţii continuării acesteia,
indiferent dacă situaţia este imputabilă unuia dintre soţi sau nu. De
exemplu, dacă unul dintre soţi este bolnav şi s-a creat o situaţie care
nu mai poate continua, divorţul urmează a se pronunţa.

* în sistemul divorţului sancţiune, acesta este considerat drept

sancţiune pentru culpa unuia dintre soţi şi în consecinţă se pronunţă
împotriva soţului culpabil la cererea celuilalt. Dacă însă soţii sunt
culpabili, divorţul va fi pronunţat din vina amândurora.

* Concepţia mixtă a divorţului remediu-sancţiune uneşte

elementele din primele două concepţii. Se are în vedere pe de o parte
culpa unuia sau ambilor soţi care implică o sancţiune iar pe de alta
divorţul este un remediu al unei situaţii ce nu mai poate continua.

1.1. Divorţul - mijloc de desfacere a căsătoriei

Până la modif. Codului familiei prin Legea nr. 59/1993,

reglementarea divorţului era în sensul că desfacerea căsătoriei are un

173 Divorţul este reglementat în toate codurile de familie ale ţărilor europene, cu
excepţia doar a câtorva legislaţii, ca cele din Andora, Austria, Portugalia sau
Spania, în care divorţul este oprit, fie că este oprit pentru catolici.
caracter excepţional. într-adevăr, art.37 alin. 2 dispunea că se poate
desface căsătoria „în cazuri excepţionale” prin divorţ. Noua
reglementare nu mai face precizarea menţionată. Articolul 38 al
Codului familiei este deosebit ca redactare faţă de cel anterior din care
s-ar putea deduce că desfacerea căsătoriei nu mai intervine în cazuri
excepţionale şi anume:
a) Redactarea anterioară era prezentată în formă negativă, în
sensul că instanţa nu poate desface căsătoria prin divorţ decât atunci
când..., determinându-se aceste condiţii, pe când redactarea actuală
este în formă afirmativă, textul arătând că instanţa de judecată poate
desface căsătoria prin divorţ atunci când..., determinându-se apoi
condiţiile;
b) Condiţiile în care se poate desface căsătoria prin divorţ sunt
stabilite într-un mod care pare să nu se mai aibă în vedere caracterul
excepţional al divorţului. Textul în redactarea anterioară spunea că
divorţul nu se putea pronunţa decât atunci când „datorită unor motive
temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil
vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel
care cere desfacerea”, pe când redactarea actuală este în sensul că
desfacerea căsătoriei se poate dispune atunci când „datorită unor
motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”. Rezultă că deosebirea
există în ce priveşte intensitatea vătămării(„atât de grav” şi „grav
vătămate”) şi nu se mai cere condiţia ca vătămarea raporturilor dintre
soţi să fie iremediabilă. în sfârşit, se poate observa că redactarea
anterioară era în sensul imposibilităţii continuării căsătoriei „pentru
cel care cere desfacerea ei”, pe când redactarea actuală nu mai face
această precizare, divorţul putându-se pronunţa în cazul în care
„continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
c) Divorţul se poate pronunţa şi numai pe baza acordului
ambilor soţi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de text, ceea ce
redactarea anterioară nu permitea, considerându-de că divorţul prin
consimţământul mutual al soţilor nu este posibil174.
S-ar putea aprecia că dacă legea admite divorţul prin
consimţământul lor, înseamnă că în realitate există temeiuri suficiente
care au determinat pe soţi să divorţeze şi se recunoaşte această
temeinicie. S-ar putea chiar considera că se aplică art. 26 alin.l din
Constituţie potrivit căruia autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa
intimă, familială şi privată, care ar putea însenina dezvăluirea unor
aspecte ale vieţii intime şi familiale a acestora;
d) Articolul 38 alin. 2 în redactarea anterioară prevedea că
temeinicia motivelor de divorţ şi imposibilitatea continuării căsătoriei
se apreciază ţinându-se seama de durata căsătoriei şi interesele
copiilor minori, ceea ce nu poate să însemne că prezenţa copiilor într-
un proces de divorţ constituie un obstacol în pronunţarea divorţului,
dar, uneori, respingerea divorţului s-a întemeiat pe interesele copiilor
minori, pe când redactarea actuală este în sensul că se ţine seama de
interesele copiilor minori, nu şi de durata căsătoriei, ci numai pentru
soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea
copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosinţa locuinţei;
e) Textul de lege, în redactarea actuală, permite ca oricare din
soţi să poată solicita divorţul atunci când starea de sănătăţii sale face
imposibilă continuarea căsătoriei. Sub imperiul legii sub redactarea
anterioară s-a decis că alienaţia mintală cronică şi debilitatea mintală
cronică au putut fi invocate ca motive temeinice de divorţ numai de
soţul lezat de consecinţele maladiei ce afectează viaţa conjugală, nu de
către cel bolnav. De asemenea s-a considerat că existenţa unei boli
grave incurabile de care suferă unul dintre soţi şi necunoscută de
celălalt soţ decât ulterior încheierii căsătoriei constituie motiv de
divorţ pentru soţul reclamant care nu mai poate coabita cu soţul pârât
bolnav, datorită manifestărilor ulterioare ale bolii din ce în ce mai dese
şi care determină imposibilitatea continuării căsătoriei pentru soţul
reclamant. Dacă boala nu a fost ascunsă celuilalt, dar este curabilă, nu

174Ion P. Filipescu, Tratat de dreptulfamiliei, Ed. Actami, p. 207-208.

poate constitui motiv de divorţ. Soluţia care s-ar putea deduce şi
pentru situaţia în care boala este incurabilă, dar nu a fost celuilalt soţ
la încheierea căsătoriei. Din noua reglementare, oricare din soţi poate
cere divorţul dacă starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea
căsătoriei, deci boala se invocă drept motiv de divorţ de către soţul
bolnav. Desigur, şi celălalt soţ poate cere divorţul dacă nu se poate
continua căsătoria.
Rezultă că divorţul nu mai are un caracter excepţional, fiind
un mijloc de desfacere a căsătoriei şi anume singurul. în principiu,
căsătoria se încheie pe viaţă. Modul firesc de încetare a acesteia este
decesul unuia din soţi. Dar, căsătoria se poate desface prin divorţ dacă
există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soţi şi
căsătoria nu mai poate continua. în acest fel, reglementarea divorţului
are la bază mai mult ideea divorţului remediu, decât aceea a divorţului
sancţiune, deşi această din urmă idee nu a fost părăsită în întregime,
deoarece divorţul se pronunţă, exceptând cazurile prevăzute de art. 38
alin. 2 din Codul familiei, din vina unuia sau a ambilor soţi (art.617
alin.3 din Codul de procedură civilă).

1.2. Divorţul prin acordul soţilor

Divorţul se poate pronunţa pe baza acestui acord dacă sunt

îndeplinite următoarele condiţii (art. 38 alin2 C. fam.):

a) Până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de

încheierea căsătoriei.
Din modul de redactare a textului de lege deducem că soţii pot
să încheie acordul lor şi înainte de trecerea cel puţin a unui an de la
încheierea căsătoriei, acord pe care îl pot folosi însă, după trecerea
acestui termen. Poate că textul de lege ar fi trebuit să stabilească ca
soţii să poată realiza acordul lor abia după cel puţin un an de la
încheierea căsătoriei.
 Cu toate acestea, cred că intenţia legiuitorului a fost să
interpretăm textul în sensul că acordul soţilor se poate realiza după
trecerea unui an de la încheierea căsătoriei.
Se pune problema cum se calculează acest termen, deoarece el
nu este nici de prescripţie, nici de decădere?
Apreciez că termenul se calculează pe zile întregi. Ziua de
încheiere a căsătoriei nu intră în calcul, dar ziua de împlinire intră în
calcul, însă termenul se socoteşte împlinit după trecerea acestei zile.
Astfel, dacă s-a încheiat căsătoria la lmai 1993, termenul de lan este
împlinit la lmai 1994, convenţia soţilor putându-se folosi numai dacă
cererea de divorţ a fost introdusă cel mai devreme pe 2 mai 1994. La
calculul termenului nu se poate ţine seama de ziua complimentară a
anilor bisecţi. Zilele de sărbători legale intră în calculul termenului.
Rezultă că nu se aplică nici regulile de calculare a termenelor
procedurale, de altfel, nefiind în prezenţa unui asemenea termen.
Sancţiunea nerespectării termenului de un an, care înseamnă
nerespectarea uneia din condiţiile prevăzute pentru divorţul prin
acordul soţilor, constă în respingerea acţiunii de divorţ prin acordul
soţilor.

b) Nu există copii minori rezultaţi din căsătorie115.

Condiţia se referă la copiii proveniţi din căsătoria respectivă,
iar nu dintr-o altă căsătorie, de exemplu, când unul dintre soţi are un
copil dintr-o căsătorie anterioară.
Dacă soţii ar avea un copil adoptat cu efecte depline (de ambii
soţi) ar rezulta că nu este îndeplinită condiţia, deşi copilul adoptat este
asimilat cu copilul firesc, afară de unele aspecte, şi aceasta chiar
pentru adopţia cu efecte restrânse. Copiii minori rezultaţi din căsătorie
trebuie să existe la data introducerii cererii de divorţ, de exemplu,
copilul minor să nu fi încetat din viaţă înainte de această dată sau să fi
devenit major. Rezultă că textul cere să nu existe copiii minori la data
introducerii acţiunii de divorţ. Se pune întrebarea: dacă există o fiică a

175 Ion P. Filipescu, Tratat de dreptulfamiliei, Ed Actami, p. 209

soţilor care s-a căsătorit înainte de majorat, dobândind capacitatea
deplină de exerciţiu, până la data la care ar urma să se introducă
acţiunea de divorţ, este posibilă introducerea acesteia? După
redactarea textului ar însemna un răspuns negativ, deoarece
capacitatea deplină de exerciţiu nu este acelaşi lucru cu majoratul, deşi
în majoritatea cazurilor se suprapun.
Articolul 613 din Codul de procedură civilă mai prevede unele
cerinţe legale care trebuie respectate. Astfel, cererea de divorţ
întemeiată pe acordul părţilor va fi semnată de ambii soţi. Dacă soţii
au convenit şi asupra modalităţilor de soluţionare a cererilor accesorii
divorţului, aceasta se va cuprinde în acţiunea de divorţ. Formulare
textului pare să ducă la ideea că soţii au convenit asupra soluţiei
cererilor accesorii divorţului, nu numai asupra modalităţilor în care ar
urma să se soluţioneze acestea.
La primirea cererii de divorţ, preşedintele instanţei verifică
existenţa consimţământului soţilor, desigur şi semnăturile acestora,
după care fixează un termen de două luni în şedinţă publică. Nu
rezultă că ambii soţi trebuie să se prezinte în faţa preşedintelui
instanţei, fiind suficientă prezenţa unuia din ei.
La termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie
în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va
trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la
motivele de divorţ, la care adăugăm noi, şi nici cu privire la
imposibilitatea continuării căsătoriei. Condiţia legii este îndeplinită
dacă la termenul în şedinţă publică soţii stăruie în desfacerea
căsătoriei pe baza acordului lor, chiar în cazul în care în termenul de
două luni ei, sau unul dintre ei, ar fi revenit asupra acordului, suficient
fiind ca la termenul fixat în şedinţă publică să se menţină acordul
existent la data cererii de divorţ. Prin urmare, asupra acordului soţilor
se poate reveni unilateral, unul din soţi nemaifiind pentru desfacerea
căsătoriei în acest fel. Desigur ambii soţi pot reveni asupra acordului
lor potrivit principiului simetriei, acordul presupune mutuus
consensus, iar revenirea presupune mutuus dissenssus.
 Pentru soluţionarea cererilor accesorii divorţului, precum
numele pe care îl vor purta foştii soţi, pensia de întreţinere şi
atribuirea locuinţei, desigur între soţi, instanţa va putea dispune, când
consideră necesar, administrarea probelor prevăzute de lege, ceea ce
presupune că în această privinţă nu s-a realizat acordul soţilor. Trebuie
însă respectate interesele terţilor, de exemplu, ale copiilor majori cu
privire la locuinţă, care nu ar putea fi nesocotite prin divorţul soţilor
pe baza acordului de voinţă.
Potrivit art. 617 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în
cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 din Codul familiei, adică divorţul
pe baza acordului soţilor sau la cererea unuia din soţi când starea
sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va
dispune desfacerea căsătoriei, fără a pronunţa divorţul din vina unuia
sau a ambilor soţi. De asemenea, şi în cazurile arătate, este posibil,
dacă ambele părţi solicită, hotărârea prin care se pronunţă divorţul să
nu fie motivată. Legea permite părţilor să dispună asupra unor aspecte
ce interesează viaţa lor intimă şi familială (art. 26 alin. 1 din
Constituţie).
Hotărârea care se pronunţă pe baza acordului soţilor este
definitivă şi irevocabilă în ce priveşte soluţia divorţului (art. 721 alin.
4 din Codul de procedură civilă).

1.3. Concepţia dreptului român privind divorţul

Voinţa soţilor trebuie să fie luată în considerare atunci când ea

se manifestă în sensul desfacerii căsătoriei, aşa cum pentru încheierea
căsătoriei este necesar consimţământul liber al soţilor. Oricare dintre
soţi trebuie să aibă dreptul să solicite desfacerea căsătoriei a cărei
continuare, datorită unor motive temeinice care au vătămat grav şi
iremediabil raporturile dintre soţi, a devenit cu neputinţă pentru el. A
nu admite acest drept soţilor înseamnă a reveni la sistemul
indisolubilităţii căsătoriei.
Când se pune problema desfacerii căsătoriei prin divorţ,
trebuie însă să se aibă în vedere şi caracterul social al căsătoriei.
Familia, apreciată sub aspect social ca fiind ”celula de bază a
societăţii”, nu constituie numai o problemă de ordin personal, nu
interesează numai pe cei doi soţi, ci interesează şi societatea, fiind şi o
problemă de ordin social.176
Caracterul social al căsătoriei face ca voinţa soţilor să nu
poată constitui prin ea însăşi un temei suficient pentru desfacerea ei.
De aceea, manifestarea de voinţă a soţilor sau numai a unuia dintre
soţi poate fi luată în consideraţie pentru pronunţarea divorţului numai
atunci când se bazează pe faptul imposibilităţii continuării căsătoriei,
datorită unor motive temeinice. Această imposibilitate se constată de
către autoritatea de stat competentă. Statul este direct interesat în
apărarea căsătoriei şi a familiei şi de aceea a reglementat modul în
care, poate fi admis divorţul. Dar, apărarea căsătoriei nu înseamnă
menţinerea ei cu orice preţ. Această idee se găseşte şi în cazul
admiterii divorţului prin consimţământul soţilor, căci, dacă legea
admite asemenea divorţ, înseamnă că în realitate există temeiuri
suficiente care au determinat pe soţi să divorţeze, legea recunoscând
această temeinicie. în consecinţă, divorţul prin consimţământul soţilor
este tot un mijloc pentru desfacerea căsătoriei. Deci, legea noastră
cunoaşte atât admisibilitatea, în cazuri justificate, a divorţului, cât şi
principiul stabilităţii căsătoriei şi familiei.

176 în Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr.10 din 13 noiembrie 1969,

pct. 6, se arată că procesele de divorţ interesează îndeaproape întreaga societate,
iar la pct. 8 se subliniază importanţa acestora pentru educarea cetăţenilor într-o
morală sănătoasă şi pentru creşterea viitoarelor generaţii.
 2. Motivele de divorţ

2.1. Reglementarea motivelor de divorţ

Redactarea actuală a textului de lege privind procedura

divorţului menţine sistemul de a nu se enumera motivele de divorţ şi
de a da posibilitatea de a desface căsătoria atunci când, datorită unor
motive temeinice, raporturile dintre soţi s-au vătămat grav şi nu mai
este posibilă continuare căsătoriei.
Temeinicia motivelor de divorţ se apreciază de la caz la caz,
de către instanţa de judecată. Acordul părţilor pentru desfacerea
căsătoriei şi cererea de divorţ a unui soţ pe temeiuri de sănătate sunt
considerate de lege motive temeinice.
* Redactarea anterioară
în redactarea anterioară a art. 613 şi 6131 bis din Codul de
procedură civilă, erau prevăzute trei situaţii cu consecinţe şi din punct
de vedere procedural, în ceea ce priveşte motivele de divorţ:
a) nu se acordă nici un termen de conciliere, nici termen de
gândire. Primind cererea de divorţ, preşedintele instanţei fixa direct
termenul de judecată, în cazurile în care divorţul era cerut pentru
motivul că soţul pârât:
- suferă de alienaţie mintală cronică sau de debilitate mintală
cronică;
- era declarat dispărut prin hotărâre judecătorească;
- şi-a părăsit soţul, stabilindu-se în străinătate;
b) Se acordă un termen de conciliere în camera de consiliu,
dar nu se acordă termenul de gândire. Primind cererea de divorţ,
preşedintele instanţei da reclamantului sfaturi de împăcare, fixa
termen de conciliere a soţilor, iar dacă nu realiza aceasta, fixa direct
termenul de judecată, fără acordarea termenului de gândire, în cazurile
în care divorţul era cerut pentru că:
 - soţul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau compli­
citate la tentativa de omor împotriva soţului reclamant, instigare la
omor împotriva acestuia, vătămare corporală gravă a soţului recla­
mant, nedenunţarea acestor fapte ori favorizarea acelora care le-au să­
vârşit sau a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni pri­
vitoare la viaţa sexuală;
- soţul pârât a fost a fost condamnat pentru una sau mai multe
infracţiuni săvârşite cu intenţie, altele decât cele arătate mai înainte, să
execute pedeapsa închisorii de cel puţin 3 ani, dacă cererea de divorţ
s-a introdus în timpul executării pedepsei;
- dacă din căsătorie nu au rezultat copii.
Până la Decretul nr. 457 din 24 decembrie 1977 nu se acorda
termen de gândire şi în cazul în care soţii trăiau despărţiţi în fapt de
cel puţin 5 ani şi dovada acestui fapt se făcea prin înscrisuri cu
caracter oficial;
c) Se acordă atât termen de conciliere în camera de consi
(termen de înfăţişare) cât şi termenul de gândire de la 3 luni la 6 luni.
Primind cererea de divorţ, preşedintele instanţei da reclamantului
sfaturi de împăcare, fixa un termen de conciliere în camera de
consiliu, iar dacă aceasta nu se realiza, stabilea un termen de gândire
de la 3 la 6 luni. După expirarea acestui termen urma procedura
stabilită de lege. Se proceda în acest fel când din căsătorie au rezultat
copii care erau minori.

* Redactarea actuală
Potrivit redactării actuale, aceste trei situaţii au fost înlăturate,
reglementându-se o procedură unică şi anume, primind cererea de
divorţ, preşedintele instanţei va da reclamantului sfaturi de împăcare,
şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru
judecarea cauzei (art. 613 C. pr. Civ.).
O situaţie deosebită este aceea când se cere desfacerea
căsătoriei potrivit art. 38 alin. 2 din Codul familiei, adică pe baza
acordului soţilor. în acest caz, preşedintele instanţei verifică la
primirea cererii de divorţ existenţa consimţământului soţilor, după
care va fixa un termen de două luni în şedinţă publică. La acest termen
se va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza
acordului lor şi, în caz afirmativ, se va trece la judecarea cauzei fară a
se mai administra probe cu privire la motivele de divorţ; dacă este
cazul se vor administra pentru soluţionarea cererilor accesorii
divorţului.
Rezultă că în prezent cererea de divorţ pentru alienaţie mintală
cronică ori debilitate mintală cronică este supusă procedurii de drept
comun în materia divorţului, pe care am menţionat-o înainte. Cererea
de divorţ o poate face, pe acest motiv, chiar soţul bolnav. De
asemenea, se poate cere divorţul pentru orice altă boală care face
imposibilă continuarea căsătoriei, cererea putându-se face de către cel
bolnav (art. 38 C. fam.).
Textul are o formulare mai largă şi anume „starea sănătăţii”
care nu ar permite să se continue căsătoria. Motivul de divorţ este
lăsat la aprecierea instanţei de judecată în ce priveşte influenţa asupra
soţului care a cerut desfacerea căsătoriei şi dacă este ori nu imposibil
de continuat căsătoria. Este, deci, un motiv temeinic din punct de
vedere obiectiv, dar nu este un motiv de divorţ peremptoriu, în
accepţiunea proprie acestuia, adică faptul a cărui existenţă face ca
divorţul să fie pronunţat în mod obligatoriu. Prin urmare, consecinţele
stării de sănătate, în care se încadrează şi alienaţia mintală cronică ori
debilitatea mintală cronică, asupra căsătoriei, sunt lăsate la aprecierea
instanţei de judecată, cu precizarea că cererea de divorţ o poate face,
pe acest motiv, chiar soţul bolnav. Declararea stării de dispărut prin
hotărâre judecătorească este, de asemenea, un motiv de divorţ lăsat la
aprecierea instanţei de judecată şi dacă determină ori nu imposi­
bilitatea continuării căsătoriei. Celelalte motive care justificau o
procedură de divorţ reglementată special sunt, în prezent, motive de
divorţ lăsate la aprecierea instanţei de judecată.
 Din cele arătate rezultă că, exceptând acordul soţilor pentru
divorţ, pentru a se putea pronunţa divorţul trebuiesc îndeplinite
următoarele condiţii:
a) existenţa unor motive temeinice;
b) acestea să fi vătămat grav raporturile dintre soţi;
c) continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.
Acordul soţilor pentru divorţ poate fi considerat tot un motiv
temeinic. Fiind vorba de motive temeinice, înseamnă că divorţul se va
pronunţa numai în cazurile justificate, nu când este vorba de o
neînţelegere trecătoare dintre soţi ori când traiul mai departe în comun
al soţilor mai este posibil. Prin urmare, temeinicia motivelor de divorţ
implică o anumită gravitate şi durată a neînţelegerilor dintre soţi.
Motivele sunt temeinice dacă au vătămat grav raporturile dintre soţi.
Considerăm că instanţa este îndreptăţită şi datoare să depună
străduinţele necesare pentru a cunoaşte realitatea motivelor de divorţ,
fară a se limita la ceea ce se invocă în acţiunea, care uneori sunt doar
aparente şi nereale. în acest scop, instanţa poate să dispună efectuarea
probelor pe care le-ar socoti necesare pentru lămurirea situaţiei.
Desigur, în cazul acordului soţilor nu se vor mai administra probe cu
privire la temeinicia motivelor de divorţ.
Această reglementare este de natură să apere căsătoria, dar în
limite rezonabile, cu înlăturarea exagerărilor de orice fel deoarece
stabilitatea căsătoriei nu depinde numai de lege, ci şi de alţi factori
extrajuridici.
în practica judiciară au fost considerate, de exemplu, motive
temeinice de divorţ:
- Refuzul nejustificat al unuia dintre soţi. de a locui împreună
cu celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal, ceea ce
înseamnă separaţia în fapt imputabilă soţului pârât;
- Infidelitatea unuia dintre soţi sub forma adulterului;
- Atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se
exprimă în acte de violenţă şi alte asemenea manifestări, ori care are
drept consecinţă neînţelegeri grave între soţi, care fac imposibilă
continuarea căsătoriei;
- Existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează
raporturile conjugale;
- Existenţa unei boli grave incurabile de care suferă unul
dintre soţi şi necunoscută de celălalt soţ decât ulterior încheierii
căsătoriei, dacă se stabileşte că manifestările ulterioare ale bolii sunt
din ce în ce mai dese şi de natură să justifice refuzul soţului reclamant
de a mai coabita cu soţul pârât, continuarea căsătoriei devenind
imposibilă177. Dimpotrivă, boala curabilă şi care nu a fost ascunsă de
celuilalt soţ nu poate constitui un motiv de divorţ. De asemenea, faptul
că unul dintre soţi suferă de o boală gravă (epilepsie) nu este de natură
să conducă, prin el însuşi, la desfacerea căsătoriei dacă nu se face
dovada că, din cauza manifestărilor determinate de boală, convieţuirea
este imposibilă, deoarece îmbolnăvirea impune respectarea obligaţia
de sprijin moral şi reciproc;
- Rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte evidente de
destrămare a vieţii de familie;
- Separaţia în fapt a soţilor nu poate legitima admiterea
acţiunii de divorţ, decât dacă ea se datorează culpei soţului pârât178.

177 Trib. Mun. Bucureşti, dec. civ. nr. 561 din 1968, în R.R.D., nr. 61 din 1969, p.
173-174. îmbolnăvirea gravă a unui soţ nu duce, prin sine însuşi, la desfacerea
căsătoriei (T.S.dec. civ. nr. 716/1989, înD. nr. 3/1990,p. 65).
178 Trib.jud. Maramureş, dec. civ. nr. 1096 din 15 decembrie 1976, în R.R.D.,nr.
12 din 1977, p. 47. în cazul separaţiei de fapt, trebuie să se vadă dacă această
împrejurare este irevocabilă şi că o continuare a căsătoriei nu mai este posibilă.
Acţiunea de divorţ nu va fi admisă dacă se stabileşte culpa exclusivă a
reclamantului pentru separarea soţilor {Trib. Suprem, dec. civ. nr. 643 din 13
aprilie 1978, în R.R.D., nr. 10, 1978, p. 53-54; Trib.jud. Hunedoara , dec. civ.
nr. 793 din 11 iulie 1978, în R.R.D., nr. 1, 1979, p. 53) Despărţirea în fapt a
soţilor prelungită în timp poate să ducă la desfacerea căsătoriei numai dacă s-a
dovedit că are caracter definitiv şi că sustragerea de la convieţuire este imputabilă
soţului pârât, iar continuarea căsătoriei a devenit în mod vădit imposibilă.
 . S-a decis că în cazul în care între soţi nu au existat
neînţelegeri, instanţa are obligaţia de a stabili motivul real pentru care
unul dintre soţi a plecat cu serviciul într-o altă localitate decât cea în
care se află domiciliul lor conjugal şi in ce măsură, din acest motiv,
căsătoria a devenit imposibilă pentru soţul reclamant179.
împrejurarea că soţul pârât nu a contribuit la întreţinerea
gospodăriei nu poate constitui, prin ea însăşi, motiv temeinic de
divorţ, deoarece aceasta poate fi rezolvată pe alte căi legale decât
aceea a desfacerii căsătoriei.

2.2. Interesele copiilor minori

Interesele copiilor minori sunt avute în vedere de către

instanţă în vederea aprecierii motivelor temeinice de divorţ.
Prin copii minori trebuie să se înţeleagă cei rezultaţi din
căsătorie, cei din afara căsătoriei şi cei adoptaţi. Soluţia se impune,
deoarece, prin art. 38 alin. 2 C. fam., se face o aplicare a principiului
constituţional privind ocrotirea copilului, iar acest din urmă text
acoperă cu ocrotirea sa-pe toţi copiii minori, fără nici o distincţie. Se
ţine seama de interesele copiilor minori, nu şi de durata căsătoriei, dar
nu pentru temeinicia şi imposibilitatea căsătoriei, ci numai pentru
soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea
copiilor minori, obligaţia de încredinţare şi folosinţa locuinţei.

179 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2119 din 1 decembrie 1971, p. 145. Un act singular
de lovire nu este de natură să justifice respingerea acţiunii de divorţ în cazul în
care se face dovada certă că între soţi a existat o atmosferă, având caracter de
continuitate, de scandaluri şi certuri, toate provocate de pârât (Trib. Suprem, dec.
civ. nr. 766 din 11 mai 1978, în R.R.D.,nr. 11 din 1978, p. 61).
 2.3. Rolul reglementărilor legale privind motivele de divorţ
în stabilitatea familiei

în scopul stabilităţii familiei, un rol însemnat revine

reglementării legale privind divorţul. Această reglementare constituie
un puternic mijloc de luptă împotriva atitudinilor uşuratice faţă de
familie şi societate şi, totodată, contribuie la formarea unor deprinderi
şi obişnuinţe, în cadru relaţiilor de familie, conforme cu cerinţele
moralei, pe care le exprimă normele dreptului de familiei.
Dacă divorţul s-ar obţine cu uşurinţă, fară seriozitate şi simţul
de răspundere necesar, acest fapt ar putea avea o influenţă
defavorabilă asupra relaţiilor de familie chiar în momentul întemeierii
acestora prin căsătorie, în sensul că încheierea căsătoriei s-ar putea
face fară prea multă chibzuinţă şi spirit de răspundere. Viitorii soţi ar
putea face aceasta, deoarece ar şti că vor putea desface căsătoria ce o
vor încheia fară nici o dificultate. încheierea unor asemenea căsătorii
nu ar fi nici în interesul soţilor respectivi şi nici al societăţii.
Dimpotrivă, dacă divorţul nu ar fi permis, decât pentru motive
bine întemeiate, verificate de organul de stat component, datorită
cărora continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel ce cere
desfacerea ei sau prin consimţământul soţilor, acesta va avea o
influenţă pozitivă asupra celor ce vor să se căsătorească, atrăgându-le
atenţia asupra importanţei pe care o prezintă căsătoria şi asupra
răspunderii pe care şi-o asumă prin încheierea ei. O asemenea
reglementare legală a divorţului este atât în interesul celor ce vor să
încheie căsătoria, cât şi al societăţii.

2.4. Temeiul divorţului în dreptul român

Din cuprinsul art. 38 C. fam. rezultă că divorţul nu se poate

pronunţia numai pe baza culpei, fie exclusivă a unui soţ, fie a ambilor
soţi. Deci, culpa, în mod singular nu justifică pronunţarea divorţului.
Chiar dacă am admite că „motivele temeinice” din art. 38 C. fam. se
reduc la „culpa soţului ori a soţilor”, divorţul nu se poate pronunţa
numai pentru că există aceasta, ci numai dacă, datorită ei, raporturile
dintre soţi s-au vătămat grav, astfel încât continuarea căsătoriei a
devenit cu neputinţă pentru cel care l-a cerut. Aşadar, divorţul nu
poate fi privit în afara ideii de imposibilitate a continuării acelei
căsătorii.
Temeiul divorţului nu poate fi - cu unele excepţii - nici numai
imposibilitatea continuării căsătoriei, deoarece, ar însemna, în caz
afirmativ, ca instanţa să pronunţe divorţul dacă reclamantul face
numai dovada imposibilităţii continuării căsătoriei pentru el, ceea ce
ar submina stabilitatea căsătoriei şi a familiei. Înseamnă că divorţul nu
este numai un remediu pentru o situaţie ce nu mai poate continua.
Temeiul divorţului constă în îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
a) existenţa unor motive temeinice, apreciate cu grijă de către
instanţă judecătorească;
b) aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi încât
continuarea căsătoriei este vădit imposibilă;
c) imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel
care cere desfacerea ei.
Această soluţie nu este infirmată chiar dacă se pune semnul
egalităţii între noţiunea de motive temeinice şi aceea de culpă în
materia divorţului. Numai existenţa culpei, fără celelalte condiţii, nu
justifică şi nu poate justifica desfacerea căsătoriei. ’80

180 în Decizia de îndrumare nr. 10 din 13- hoiembrie 1969, astfel cum a fost
modificată prin Decizia de îndrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974, pct. 5 lit. a,
după ce se arată că divorţul se pronunţă din vina soţului pârât sau din vina
ambilor soţi, instanţa supremă precizează că el nu se poate pronunţa decât dacă
instanţa constată că motivele temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei
au fost provocate de soţul pârât, nu şi atunci când cauza dezbinării este
imputabilă soţului reclamant; pronunţarea divorţului din vina ambilor soţi se
poate face numai atunci când culpa concurentă a soţului reclamant este gravă şi
bine stabilită şi ar putea duce ea singură la desfacerea căsătoriei; instanţa va
constata desfacerea căsătoriei, fară a pronunţa divorţul din vina soţului pârât, în
 Divorţul nu se poate pronunţa dacă s-a stabilit numai culpa
soţului reclamant, iar pârâtul nu a făcut cerere reconvenţională,
deoarece, într-o asemenea situaţie, nu este îndeplinită , cerinţa
imposibilităţii continuării căsătoriei pefttru motive temeinice, în sensul
art. 38 C. fam., căci faptele nelegale şi cele contrare regulilor moralei
nu pot constitui motive temeinice pentru cel care le săvârşeşte.

2.5. Rolul culpei în procesul de divorţ

Constatarea culpei unuia dintre ' soţi sau a ambilor la

desfacerea căsătoriei prezintă interes în ceea ce priveşte unele efecte
ale divorţului. Astfel:

a) Pensia de întreţinere.
Potrivit art. 41 alin. 4 C. fam., soţul care este vinovat de
desfacerea căsătoriei este îndreptăţit să primească întreţinerea din
partea celuilalt soţ, după desfacerea căsătoriei, numai în decurs de un
an de la data acestei desfaceri. în cazul recăsătoririi soţului vinovat, în
decursul acestui an, dreptul la întreţinere încetează. Dacă ambii soţi
sunt vinovaţi de desfacerea căsătoriei, atunci fiecare dintre ei este
îndreptăţit să ceară pensia de întreţinere de la celălalt, nedeterminat în
timp, aceasta în reglementarea dată prin Decretul nr. 779 din 1966181.
Dreptul la întreţinere al soţului care nu este vinovat de divorţ, de la
celălalt soţ, nu este ţărmuit în timp;

b) Culpa exclusivă,a soţului reclamant.

Constatarea culpei exclusive a reclamantului, dacă soţul pârâţ
nu a solicitat şi el desfacerea căsătoriei, justifică respingerea acţiunii

cazul în care divorţul se cere pentru alienaţie mintală sau debilitate mintală
cronică, ori pentru o boală gravă şi incurabilă survenită înaintea său în timpul
căsătoriei sau în condiţiile art. 38, alin. 2, C. fam.
181 în R.R.D., nr. 2 din 1970, p.74. în reglementarea anterioară Decretului nr.779
din 1966, fiecare soţ avea dreptul la întreţinere, dacă ambii erau vinovaţi de
divorţ, timp de un an de la data desfacerii căsătoriei.
de divorţ182. Pronunţarea divorţului din vina ambilor soţi se face
numai când culpa concurentă a soţului reclamant este gravă şi bine
stabilită şi ar fi putut duce ea singură la desfacerea căsătoriei. Instanţa
constată desfacerea căsătoriei, fără a pronunţa divorţul din culpă când
se solicită pentru constatarea alienaţiei mintale şi debilităţii mintale
cronice, ori pentru o boală gravă şi incurabilă;
c) încredinţarea copiilor minori.
Stabilirea culpei unuia sau altuia dintre soţi nu prezintă
importanţă numai prin ea însăşi pentru încredinţarea copilului minor.
Copilul minor poate fi încredinţat şi soţului din a cărui vină s-a
desfăcut căsătoria, dacă interesele lui sunt în acest sens, deoarece „un
soţ rău (împotriva căruia s-ar fi pronunţat divorţul) nu este neapărat şi
un părinte rău”. Totuşi, printre factorii care vor fi luaţi în considerare
pentru a decide privitor la încredinţarea copilului minor va fi culpa
soţului respectiv;
d) Beneficiul contractului de închiriere privitor la locuinţa
comună.
în situaţia în care soţii nu ău copii şi nici nu au căzut de acord
cu privire la beneficiul contractului de închiriere privind locuinţa
comună, acesta este acordat „soţului care a obţinut divorţul”(art. 12
alin. 1 Legea nr. 5 din 1973);183
e) Revocarea liberalităţilor.
Donaţiile făcute între soţi în timpul căsătoriei sunt revocabile,
potrivit art. 937 C. civ. Donaţiile pe care soţii şi le-au făcut mai înainte
de încheierea căsătoriei sunt revocabile în condiţiile dreptului comun

182 în acest sens, în Decizia de îndrumare nr. 10 din 1969, astfel cum a fost
modificată prin Decizia de îndrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974, pct. 5 lit. a,
se arată că divorţul nu se poate pronunţa decât dacă instanţa constată că motivele
temeinice care fac cu neputinţă continuarea căsătoriei au fost provocate de soţul
pârât, nu şi atunci când cauza dezbinării este imputabilă soţului reclamant.
83 în prezent legea este abrogată, însă în practică, se ţine cont de culpa unui soţ,
pentru a se acorda beneficiul folosinţei locuinţei comune, celuilalt soţ.
(art. 829, 831 şi urni. C.civ.). în această situaţie hotărârea de divorţ
care ar indica vina unuia dintre soţi putea constitui un mijloc de probă
pentru dovedirea ingratitudinii;

f) Efecte de ordin moral, educativ.

Aprecierea culpei în divorţ prezintă importanţă şi sub aspect
moral. Reţinerea, în hotărârea de divorţ, a faptului că unul dintre soţi
este vinovat de distrugerea căsătoriei înseamnă atitudinea societăţii
faţă de acei care, prin comportarea lor, lipsită de responsabilitate faţă
de familie şi societate, încalcă regulile de convieţuire şi constituie un
exemplu negativ pentru ceilalţi cetăţeni. Opinia publică acţionează
printr-o atitudine de dispreţ împotriva celor care dau dovadă de
uşurinţă în relaţiile de familie. De aceea, menţionarea în hotărârea de
divorţ a soţului culpabil prezintă importanţă sub aspect moral,
educativ.

3. Procedura divorţului

Desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială, dero­

gatorie, în multe privinţe, de la dreptul comun şi reglementată prin
articolele 607-619 din Codul de procedură civilă.

3.1. Cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţio-

nală. Stabilirea competenţei instanţei

* Promovarea acţiunii de divorţ

Acţiunea de divorţ, având un caracter strict personal, aparţine
în exclusivitate soţilor184. Creditorii nu o pot intenta pe calea acţiunii

184 Dacă între două termene ale procedurii, în faţa instanţei, printr-o petiţie depusă
la judecătorul de serviciu, reclamantul într-o acţiune de divorţ a declarat că
înţelege să-şi retragă acţiunea, deoarece s-a împăcat cu soţul pârât, ci nu mai
poate, la termenul de judecată, să revină asupra renunţării şi să ceară continuarea
judecării cauzei, iar instanţa trebuie să constate renunţarea la judecată printr-o

203
oblice185, deoarece chiar dacă, urmare a divorţului s-ar putea soluţiona
şi chestiuni de natură patrimonială, ea are un caracter strict personal,
astfel încât creditorii nu vor putea nici măcar continua o acţiune
începută. Moştenitorii soţului nu au dreptul de a introduce sau de a
continua acţiunea pornită de autorul lor; de altfel în cazul decesului
unuia dintre soţi, în timpul procesului de divorţ, ;acţiunea de desfacere
a căsătoriei va fi lipsită de obiect, faţă de prevederile art. 37 alin. 1
Codul familiei, potrivit cărora, la moartea unuia dintre soţi căsătoria
încetează. Nici procurorul nu este abilitat să promoveze acţiunea de
divorţ în numele titularului dreptului, întrucât art. 45 Cod procedură
civilă conferă reprezentantului Ministerului Public dreptul de a pomi
orice acţiune, afară însă de cele strict personale. Totuşi, procurorul
poate interveni în instanţă în orice fază a procesului, mai ales în
situaţia existenţei copiilor minori, pentru apărarea intereselor acestora.
Având în vedere caracterul strict personal al acţiunii de divorţ,
în literatura juridică s-a exprimat opinia că această acţiune nu poate fi
exercitată pentru soţul interzis de către reprezentantul său legal,
tutorele186. Pornind de la vechea teorie a “omnipotenţei tutelei”, s-a
argumentat că tutorele poate introduce pentru persoana pusă sub
interdicţie, orice acţiune potrivit art. 11 din Decretul nr. 31/1954 - cu
excepţia celor strict personale, iar acţiunea de divorţ are, necontestat,
acest caracter.
în literatura noastră juridică187 s-a subliniat mai de mult că
există uneori împrejurări în care ocrotirea incapabilului impune
desfacerea căsătoriei sale. Ca urmare, în situaţia în care celălalt soţ
maltratează pe soţul incapabil, s-a propus ca tutorele să aibă
posibilitatea de a cere divorţul. O propunere identică există, de altfel,

încheiere dată fără drept de recurs (Trib. mun. Bucureşti, secţ. V civ., dec. nr.
1096 din 28 aprilie 1971, în R.R.D., nr. 8,1972, p. 117)
185 Cod civil, art. 974
186 T. Ionescu, Drept civil. Persoanele, Bucureşti 1959, p. 175
187 C.Hamangiu, Drept civil român, vol.l, Bucureşti 1928, p. 392
şi în literatura juridică franceză188. Această propunere nu a fost însă
adoptată de legiuitor şi, cum pentru ocrotirea incapabilului era necesar
ca - în anumite situaţii - el să obţină divorţul, în literatura juridică189
s-a exprimat opinia că incapabilul însuşi ar putea introduce o astfel de
acţiune, în momentele sale de luciditate, cm menţionarea că, altfel ar
însemna că incapacitatea de exerciţiu a incapabilului să se transforme
într-o incapacitate de folosinţă, ceea ce este inacceptabil. Alţi autori190,
contrazicând acest punct de vedere, susţin că soţul pus sub interdicţie
nu ar putea introduce acţiunea de divorţ nici în momentele de
luciditate, deoarece fiind pus sub interdicţie, acesta este lipsit de
capacitatea de exerciţiu, iar pe de altă parte, odată ce a fost pus sub
interdicţie, în privinţa sa operează o prezumţie de “ insanitate
permanentă” şi nu se poate face distincţia dacă un anumit act s-a
efectuat sau nu într-un moment de luciditate. Mai mult, în procesele
de divorţ, starea de luciditate trebuie să existe atât în momentul
sesizării instanţei, cât şi pe tot parcursul judecăţii.
Se susţine însă191 că soţul alienat sau debil mintal interzis
poate figura în proces ca. pârât, şi în acest caz el poate fi reprezentat
prin tutorele său192, cu tot caracterul strict personal al acestei acţiuni.
Este, de asemenea, indiscutabil că tutorele poate continua acţiunea de
divorţ, introdusă de soţul reclamant anterior punerii sale sub
interdicţie.
în cazul în care unul dintre soţi declară că nu mai are nici o
cu- noştinţă despre situaţia şi domiciliul celuilalt soţ (această situaţie
întâlnindu-se de obicei când soţii sunt despărţiţi în fapt de mai mulţi

188 M. Planiol, Drept civil, voi. 1, Paris, 1946

189 Ion P. Filipescu, Dreptul Familiei, Universitatea din Bucureşti 1979, p. 203
190 A. Colin, N. Capitant, Droit civil frănqais, voi. 1, Paris, 1923, p.590; C.
Hamangiu, Drept civil român, voi. 1, Bucureşti ,1928
191 Gh. Lutescu, Procedura de divorţ în „Legalitatea populară11nr.1/1961, p. 38
192 Codul de procedură civilă, art. 12
ani), el va putea intenta acţiunea de divorţ - citarea soţului pârât,
dispărut în fapt - urmând a se face prin publicitate193.
* Menţiunile cererii de divorţ
Cererea de chemare în judecată va trebui să cuprindă
elementele prevăzute de art. 112 din Codul de procedură civilă,
respectiv:
1) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor;
2) calitatea juridică în care părţile stau în judecată atunci când
nu stau în nume propriu;
3) obiectul şi valoarea cererii;
4) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază
cererea;
5) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de
cerere;
6) semnătura.
Alături de aceste menţiuni general obligatorii trebuie menţio­
nate numele şi data naşterii copiilor minori născuţi din căsătorie sau
care se bucură de aceeaşi situaţie legală faţă de amândoi soţii, precum
şi numele copiilor recunoscuţi de aceştia. Dacă nu sunt copii minori,
se va face menţiune despre aceasta194. La cererea de divorţ se vor
anexa copii legalizate de pe certificatul de căsătorie şi de pe
certificatele de naştere ale copiilor minori.
* Formularea cererilor accesorii
Alături de cererea principală - desfacerea căsătoriei, prin
aceeaşi cerere de chemare în judecată reclamantul poate formula şi
unele cereri accesorii, ca de exemplu:
- privind numele pe care urmează să-l poarte soţii după
desfacerea căsătoriei;
- încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare unuia
dintre soţi;

193 Codul de procedură civilă, art. 612

194 Codul de procedură civilă, art. 613
 - stabilirea contribuţiei celuilalt părinte la întreţinerea
acestora, cu precizarea că asupra acestui capăt de cerere instanţa de
fond se va pronunţa chiar din oficiu.
în cazul minorilor care au împlinit 14 ani, având deci
capacitate de exerciţiu restrânsă, cererea privind obligarea la plata
unei contribuţii va trebui făcută chiar de ei, asistaţi fiind de părintele
titular al acţiunii.
Tot cu ocazia soluţionării divorţului se va stabili şi pensia
alimentară de întreţinere în favoarea soţului aflat în stare de nevoie195.
Deşi nu este obligatoriu, odată cu introducerea acţiunii de
divorţ se poate formula şi acţiunea privind împărţirea bunurilor
comune. în practică, însă, de cele mai multe ori, acţiunea de împărţire
a bunurilor comune este formulată separat şi numai după soluţionarea
irevocabilă a acţiunii de divorţ, ţinând cont de faptul că divorţul se
poate finaliza mai rapid decât împărţirea bunurilor, care necesită un
probatoriu mai amplu. în cadrul acţiunii de divorţ, ca cerere accesorie
se va putea soluţiona şi problema locativă a soţilor, şi se va decide
beneficiul contractului de închiriere.
Cererea de divorţ, împreună cu înscrierile doveditoare
(certificatul de căsătorie, certificatele de naştere ale copiilor minori)
va fi prezentată personal de către reclamant preşedintelui
judecătoriei196; privind cererea, acesta va da sfaturi de împăcare, iar
dacă soţul stăruie în cererea sa, va fixa un termen pentru judecarea
cauzei.
* Posibilitatea formulării cererii reconvenţionale de către
soţul pârât
Soţul pârât poate formula şi el, cerere reconvenţională în
cazul în care consideră că soţul reclamant, sau că şi acesta, se face
vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie, pe care o introduce până
la prima zi de înfăţişare publică pentru faptele petrecute de această
dată. Dacă pârâtul nu a formulat cererea până la acest moment, el va fi

195 Codul familiei, art. 41 si 86

196 Codul de procedură civilă, art. 612
decăzut din dreptul de a o mai introduce, cu excepţia situaţiei în care
se invocă fapte imputabile soţului reclamant petrecute după prima zi
de înfăţişare, caz în care va putea formula cererea reconvenţională
până la încheierea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă sau
dacă cererea principala se afla deja în apel, pârâtul va putea face
cererea direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.
Dacă motivele sale au apărut după dezbaterile asupra
fondului, sau în timpul judecării în recurs, pârâtul nu va putea intenta
cerere reconvenţională şi va putea cere divorţul pe calea acţiunii
directe.
In cazul cererii reconvenţionale, aceasta se judecă împreună
cu cea a reclamantului, intervenind prorogarea de competenţă în
favoarea instanţei învestită cu judecarea ultimei dintre aceste două
cereri. Prin derogarea de la dreptul comun, cererea reconvenţională nu
poate fi disjunsă de o acţiune de divorţ197.
Drept consecinţă, în lipsa cererii reconvenţionale dacă se
constată netemeinicia motivelor de divorţ invocate de reclamant,
căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă vina
soţului reclamant198.
în ceea ce priveşte competenţa materială, îşi găsesc aplicare
dispoziţiile art.l Cod procedură civilă care consacră plenitudinea de
competenţă a judecătorilor.
Dispoziţiile derogatorii se întâlnesc în materia competenţei
teritoriale, deoarece, spre deosebire de art. 5 Cod procedură civilă care
instituie regula “actor sequitur m ”, art. 6-7 prevede că cererea de
divorţ este de competenţa judecătoriei în care se află cel din urmă
domiciliu comun al soţilor, însă numai dacă la data introducerii
acţiunii cel puţin unul din soţi mai locuieşte în circumscripţia
judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun. Nu este

197 Dr. Ştefan Cocoş, Dreptul familiei, ed. a Il-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
2003, p.105
198 Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare Nr. 10/1969
 necesar ca locuinţa unuia dintre soţi să fie neapărat la ultimul
domiciliu comun, ci în raza judecătoriei ultimului domiciliu comun.
Pe de altă parte, la stabilirea competenţei de a soluţiona acţiunea de
divorţ, prezintă importanţă numai data introducerii acţiunii,
schimbarea ulterioară a domiciliului soţilor, pe parcursul procesului,
nu prezintă interes sub aspectul competenţei instanţei199.
în jurisprudenţă200 s-a decis că, la stabilirea competenţei nu
prezintă importanţă dacă soţii au avut făcută mutaţie în evidenţele
poliţiei, ci faptul dacă au locuit efectiv în acea localitate.
în cazul în care soţii nu au avut domiciliul comun sau dacă
unul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei
judecătoreşti a celui din urmă domiciliu comun, instanţa competentă
este aceea în a cărei circumscripţie se află domiciliul pârâtului,
conform dreptului comun201.
în situaţia în care soţul pârât are domiciliul sau reşedinţa în
străinătate, acţiunea se va înainta la judecătoria în raza căreia
domiciliază reclamantul, textul derogând de la regulile comune în
materie, care prevăd această competenţă numai dacă pârâtul ce
domiciliază în străinătate nu are o reşedinţă cunoscută în ţară. Pe de
altă parte, art. 607 nu se ocupă de ipoteza în care pârâtul nu are
domiciliul cunoscut, astfel încât în această situaţie se va aplica regula
de drept comun, înscrisă în art. 5, competenţa revenind judecătoriei de
la reşedinţa pârâtului şi numai dacă acesta nu are nici reşedinţa
cunoscută, va deveni competentă judecătoria de la domiciliul
reclamantului. Normele ce determină competenţa în materie de divorţ
• • 2 02
sunt imperative .

199 Codul de procedură civilă, art. 607

200 Tribunalul Judeţean Suceava, dec. civil Nr. 242/1985
201 Tribunalul Suprem, dec. civ. Nr. 2178/1974
202 Dr. Ştefan Cocoş, Dreptul familiei, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003, p.103
 3.2. Prezenţa personală a soţilor

Prin derogare de la procedura de drept comun, în cazul

divorţului, părţile au obligaţia de a se prezenta personal în faţa
instanţelor de fond203, ceea ce nu exclude dreptul la apărare prin
avocat. Numai în această din urmă ipoteză nu poate reprezenta partea
în proces, ci numai o asistă. Regula fiind prevăzută expres numai
pentru instanţa de fond, înseamnă că la judecarea în căile de atac soţii
vor putea să-şi exercite drepturile şi numai prin mandatari. în mod
excepţional, prin derogare de la această regulă, reprezentarea este
posibilă în următoarele situaţii:
a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
Pentru toate aceste împrejurări, legiuitorul acordă posibilitatea
înfăţişării soţului prin mandatar, chiar şi în faţa instanţei de fond.
Pentru a se putea asigura înfăţişarea personală a părţilor, dată
fiind importanţa pricinilor având drept obiect acţiuni de divorţ,
reglementările referitoare la citarea părţilor conţin o exigenţă sporită,
în situaţia în care procedura de chemare a soţului pârât a fost
îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a înfăţişat la nici unul din
termenele acordate în cauză, instanţa va cere dovezi sau va dispune
cercetări pentru a verifica dacă pârâtul are domiciliul în locul indicat
în cerere şi, în caz negativ, va dispune citarea la domiciliul real
precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă204.
Pe de altă parte, în situaţia în care domiciliul pârâtului nu este
cunoscut, cerinţele legale referitoare la citare se îndeplinesc, potrivit
art. 95 din Codul de procedură civilă, prin publicitate.
în faţa judecăţii pricinii la prima instanţă, prezenţa
reclamantului este obligatorie, fiindcă dacă la termenul de judecată se

203 Codul de procedură civilă, art. 614

204 Codul de procedură civilă, art. 616
înfăţişează numai pârâtul, iar reclamantul lipseşte nejustificat, cererea
se va respinge ca nesusţinută. Este singurul caz în procedura noastră
când acţiunea se poate respinge ca nesusţinută, prin derogare de la
normele dreptului comun care dau posibilitatea judecării cauzei în
lipsa uneia sau a ambelor părţi.
în lipsa soţului pârât, acţiunea se va judeca potrivit regulilor
de drept comun. Totuşi, când soţul pârât a formulat cererea
reconvenţională, el este obligat să se prezinte la termenul de judecată
în primă instanţă205, sub sancţiunea respingerii ca nesusţinută a cererii
sale. Lipsa nejustificată a soţului reclamant nu împiedică soluţionarea
cererii reconvenţionale a pârâtului prezent în instanţă.
O concluzie ce reiese din art. 616 Cod procedură civilă este
aceea că, dacă la termenul fixat pentru judecarea acţiunii de divorţ,
ambele părţi lipsesc, cererea nu se respinge ca nesusţinută, ci judecata
se va suspenda.
Pentru situaţia divorţului având la bază consimţământul
soţilor, se deduce din cuprinsul prevederilor art. 613 alin. 2 Cod
procedură civilă că prezenţa ambilor soţi este obligatorie la termenul
fixat în primă instanţă, dată la care instanţa va verifica dacă soţii mai
stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului de voinţă. S-a opinat
în literatura de specialitate206 că, în cazul în care într-o asemenea
situaţie soţii aveau obligaţia de a se prezenta împreună, la termenul
fixat în şedinţă publică, în lipsa acestora, totuşi, instanţa nu va putea
trece la soluţionarea cererii, ci va trebui să fie suspendată.

3.3. Procedura divorţului bazat p e acordul soţilor

Articolul 613 Codul de procedură civilă, aşa cum a fost

modificat prin Legea nr. 59/1993, prevede că, în cazul în care cererea
de divorţ se întemeiază pe acordul soţilor, “ea va fi semnată de ambii

2#s T.M.B.- S.IV- dec. civ. Nr. 9/1990

206 Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. AII Beck, Bucureşti 2000,
p.215
soţi”. Dacă soţii au convenit şi asupra modalităţilor de soluţionare a
cererilor accesorii divorţului, acestea se vor cuprinde în acţiunea de
divorţ.
La primirea cererii de divorţ, preşedintele instanţei va da
reclamantului sfaturi de împăcare . Acordarea termenelor de
înfăţişare şi de gândire208, nu mai operează, trecându-se direct la
termenul de judecată. Este cazul divorţului ce nu se bazează pe
acordul soţilor.
în cazul divorţului având la bază acordul soţilor, preşedintele
instanţei verifică existenţa consimţământului, după care fixează un
termen de două luni în şedinţă publică. Nu rezultă că ambii soţi
trebuie să se prezinte în faţa preşedintelui instanţei, fiind suficientă
prezenţa unuia dintre ei. La termenul de judecată, instanţa va verifica
dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în
caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fară a administra probe cu
privire la motivele de divorţ.
în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor accesorii privind
numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi
atribuirea ei beneficiarului locuinţei, instanţa va putea dispune atunci
când consideră necesar, administrarea probelor prevăzute de lege,
acest lucru presupunând că în aceste privinţe nu s-a realizat acordul
soţilor. Trebuie însă respectate interesele terţilor, de exemplu ale
copiilor majori cu privire la locuinţă.
în cazul divorţului pe baza acordului soţilor instanţa dispune
desfacerea căsătoriei, fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a
ambilor soţi209, legea permiţând părţilor să dispună asupra aspectelor
ce interesează viaţa lor intimă şi familială (art. 26. alin. 1 din
Constituţie).

207 A. Pricopi, Căsătoria în dreptul roman, Ed. Lumina Lex 1998, p. 127
208 I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Allbeck, 2000, p.214
209 Codul de procedură civilă, art. 617, alin. 3
 3.4. Şedinţa de judecată. Regimul probelor şi măsurile
provizorii ce p o t f i luate p e timpul procesului de divorţ

Judecatrea cererii de divorţ are loc respectându-se principiul

publicităţii, în şedinţă publică, însă legiuitorul oferă posibilitatea ca
instanţa să treacă la soluţionarea pricinii în camera de consiliu, dacă
prin aceasta se asigură o mai bună judecare şi administrare a
probelor.210 Acest lucru se poate solicita de oricare din părţi, întrucât
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România,
instituie protecţia vieţii private a părţilor aflate în proces şi a altor
drepturi constituţionale, cum ar fi cel privind viaţa privată sau dreptul
la propria imagine.
în toate cazurile, însă, hotărârea se pronunţă în şedinţă
publică.
O situaţie remarcată în literatura de specialitate211 a fost cea
referitoare la modul de a proceda al instanţei în cazul în care, sesizată
iniţial cu o cerere de divorţ, în procedura obişnuită, ulterior părţile cer
desfacerea căsătoriei “prin acordul părţilor” - în conformitate cu art.
613 alin. 1 Cod procedură civilă.
în această situaţie, preşedintele instanţei va verifica
consimţământul soţilor, după care va fixa un termen de două luni în
şedinţă publică. Rezultă deci, că ne aflăm în prezenţa unui termen
legal, deoarece este stabilit de lege în mod expres, în acelaşi timp el
fiind perfect fix, durata lui neputând fi modificată de instanţă.
în materie de divorţ, probaţiunea juridică derogă de la dreptul
comun sub două aspecte: pe de o parte, unele din mijloacele de
dovadă admise de dreptul comun sunt interzise în procesele de divorţ,
iar pe de altă parte, unele dovezi prohibite în dreptul comun sunt
admisibile în susţinerea motivelor de divorţ invocate.

2,0 Codul de procedură civilă, art. 615

211 C. Butiuc, Divorţ. Formularea acţiunii iniţial p e procedura dreptului comun
şi ulterior p e art. 613 Cod procedură civilă. Consecinţe p e plan procesual-civil.
Cale de atac - “Dreptul”, nr. 10-11/1995. p.132
 Potrivit dispoziţiilor art. 612 Cod de procedură civilă,
interogatoriul nu poate fi folosit pentru dovedirea motivelor de divorţ,
tocmai pentru a nu se ajunge la admiterea acţiunii de divorţ prin
consimţământul mutual212. Din formularea textului rezultă că restricţia
priveşte numai dovada motivelor ceea ce înseamnă că interogatoriul
va putea fi folosit în procesul de divorţ pentru combaterea acestora sau
în legătură cu cererile accesorii (cum ar fi cererea de împărţire a
bunurilor comune).
Spre deosebire de dreptul comun unde, rudele şi afinii până la
gradul al II-lea inclusiv, nu pot fi ascultaţi ca martori, în procesele de
divorţ, acestor categorii de persoane li se vor putea lua declaraţii,
exceptându-i pe descendenţi213. Derogarea s-a creat pomindu-se de la
ideea că, discutându-se aspectele legate de viaţa de familie a părţilor,
uneori de natura intimă, rudele şi persoanele cele mai apropiate
părţilor sunt cele mai în măsură să le cunoască.
Instanţele judecătoreşti trebuie să dea dovadă de perspicacitate
şi discernământ în evaluarea acestor probe, dată fiind tendinţa de
părtinire ce se manifestă deseori în practică, iar înlăturarea ca
nesincere a declaraţiilor unor astfel de martori trebuie să fie temeinic
motivată, întrucât uneori, în asemenea procese, alte probe decât cele
ce provin de la rudele soţilor nu există.
O problemă controversată este aceea dacă în soluţionarea unei
acţiuni de divorţ urmează a fi luată în considerare dovada cu privire la
actele de infidelitate ale unuia dintre soţi, făcută prin înregistrarea
convorbirilor telefonice ale acestuia prin benzi magnetice şi folosirea
transcrierii convorbirilor ca procedeu de probă în proces.
în literatura şi practica judiciară s-a opinat pentru
admisibilitatea, în anumite condiţii, a folosirii în procesul civil a
înregistrării pe banda de magnetofon (casetofon) a unor discuţii sau

212 I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000,p.
216-217
213 Codul de procedură civilă, art. 189,190
 convorbiri telefonice, întrucât obiecţiile ce se pot aduce nu sunt de
natură a duce la neluarea în considerare a unor astfel de înregistrări.
O primă obiecţie ce s-ar fi putut invoca în cazul depunerii de
către o parte în instanţă a benzilor de magnetofon (casetofon) cu
înregistrările convorbirii celeilalte părţi constă în aceea că, prin
administrarea acestei dovezi se ajunge la încălcarea dreptului la
inviolabilitatea secretului convorbirilor telefonice. Sunt însă cazuri în
care interese superioare celui al apărării vieţii intime a oamenilor cer a
se da prioritate dreptului la probă.
Astfel, în materie civilă, comandamentul ocrotirii copiilor şi
întăririi familiei reclamă admiterea folosirii înregistrării convorbirilor
telefonice în procesele privind stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei, tăgăduirea paternităţii, precum şi în cele de divorţ.
Necuprinderea în enumerarea art. 1170 Cod Civil a
mijloacelor de probă în procesul civil a înregistrărilor telefonice pe
bandă de magnetofon (casetofonul ar putea constitui o a doua obiecţie
ce s-ar putea aduce folosirii acesteia pentru dovedirea unui fapt sau act
juridic în justiţie. Această omisiune se datorează însă necunoaşterii la
data adoptării Codului Civil a imprimării vocii pe bandă de
magnetofon ori de casetofon.
Desigur că înregistrarea convorbirilor facându-se în afara
judecăţii şi prezentându-se ca o probă extrajudiciară, se impune ca
instanţa de judecată, după încuviinţarea folosirii ei să treacă la
verificarea veridicităţii înregistrărilor făcute de către reclamant. în
acest scop, este necesar a se depune la dosar de către reclamant un
înscris în care să fie redactate sub formă de dialog conţinutul
convorbirilor înregistrate şi a se trece la audierea, în întregime sau în
parte, a acestor înregistrări în prezenţa pârâtului. în cazul contestării
de către pârât a înregistrărilor făcute de reclamant, se va proceda la
efectuarea unei expertize criminalistice a vocii şi vorbirii, iar în
vederea efectuării ei se vor cere reclamantului detalii cu referire la
condiţiile în care a efectuat înregistrările.
 Dacă din căsătorie au rezultat copii minori, instanţa va
dispune citarea şi ascultarea autorităţii tutelare, hotărârea neputându-
se pronunţa fără concluziile orale sau scrise ale acesteia. De asemenea,
când există copii minori, prezenţa procurorului este necesară şi utilă,
el putând să intervină în orice etapă a procesului de divorţ.
Ascultarea copiilor minori care au împlinit vârsta de zece ani
nu este obligatorie în procesul de divorţ în vederea încredinţării lor214.
Ascultarea minorului se face în Camera de chibzuire215, iar dacă
instanţa apreciază necesar, faţă de împrejurările cauzei, poate proceda
la ascultarea copilului minor fară ca părţile sau alte persoane să fie de
faţă.
în speţă,216 este greşită hotărârea de divorţ prin care s-a
încredinţat minorul mai mare de zece ani mamei fară a se fi efectuat
ancheta socială şi fără a se fi ascultat minorul în conformitate cu
dispoziţiile legale enunţate mai sus. în consecinţă, s-a casat decizia
atacată cu reţinerea cauzei pentru rejudecare în vederea efectuării
acestor probe.
Tribunalul Suprem a dat instanţelor îndrumarea de a nu se
mărgini la probele şi explicaţiile părţilor, îndeosebi atunci când ambii
soţi sunt de acord cu desfacerea căsătoriei, ci să ordone, din oficiu,
toate probele reale ale neînţelegerilor dintre ei, şi pentru a se convinge
dacă reluarea vieţii comune este cu putinţă.
Ţinând seama că procesul de divorţ durează un anumit timp,
care, în general, este mai lung când există copii minori, timp în care
situaţia de drept nu mai corespunde cu situaţia de fapt, legea permite
luarea unor măsuri, vremelnice în cursul judecării procesului de
divorţ.
Aceste măsuri prezintă următoarele caracteristici217:

214 Codulfamiliei, art. 42

215 Codul de procedură civilă, art. 42
216 “Jurisprudenţa Curţii de Apel Buc. pe anul 1996”
217 A. Pricopi, Căsătoria în dreptul roman, Ed. Lumina Lex, 1998, p.130
 - sunt vremelnice, fiind valabile doar pe timpul cât durează
judecarea procesului de divorţ;
- sunt accesorii, deoarece se pot ordona numai în măsura în
care există o cerere de divorţ şi se continuă procedura divorţului;
- sunt provizorii, deoarece pot fi oricând modificate sau
revocate, pe aceeaşi cale pe care au fost dispuse ori de câte ori
împrejurările impun o astfel de măsură218.
în conformitate cu art. 613 Cod procedură civilă219 instanţa
poate lua, pe tot parcursul procesului, prin ordonanţă prezidenţială,
măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la
obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei.
în aprecierea acestor cereri accesorii divorţului, instanţa,
potrivit art. 38 alin. final, art. 1, alin. 1, 2, 26, 38-44 din Codul
familiei, va ţine seama de interesele minorilor. Atunci când nici unul
dintre soţi nu cere luarea măsurilor provizorii corespunzătoare cu
privire la încredinţarea minorilor, instanţa le va pune din oficiu în
discuţia părţilor.

3.5. Hotărârea de divorţ

Hotărârea de divorţ va cuprinde, în primul rând, o statuare cu

privire la soarta căsătoriei, în sensul admiterii sau respingerii cererii
de desfacere a căsătoriei şi, atunci când s-au formulat cereri accesorii
divorţului, soluţia dată în rezolvarea fiecărei pretenţii deduse judecăţii.
Dacă cererea de divorţ este respinsă, iar hotărârea instanţei
rămâne irevocabilă, căsătoria se menţine împreună cu toate efectele
sale.
Ori de câte ori motivele de divorţ invocate sunt de natură
subiectivă, imputabile unuia sau ambilor soţi, în hotărârea instanţei se
va face precizarea corespunzătoare referitoare la vinovăţia soţilor în

218 Tribunalul Suprem, Secţ. Civ., dec. nr. 2648/1973

219 Prevedere introdusă prin Decretul nr. 174/30.06.1974
desfacerea căsătoriei. Din acest punct de vedere sunt posibile
următoarele soluţii:
- desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului pârât;
- desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului reclamant,
dacă cererea reconvenţională sau conexă a pârâtului a fost
admisă de instanţă, iar cererea reclamantului s-a respins;
- desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi, chiar dacă numai
reclamantul a făcut cerere, dacă din probele administrate
reiese vina amândurora220.
Instanţa de judecată nu va putea pronunţa divorţul din vina
exclusivă a soţului reclamant, urmând ca atunci când se constată că
numai acesta este culpabil de neînţelegerile intervenite, să respingă
acţiunea.
Când desfacerea căsătoriei se cere în temeiul unor motive de
natură obiectivă (starea de sănătate a unuia dintre soţi) sau a acordului
ambilor soţi, instanţa constatând îndeplinirea cerinţelor legale, va
dispune desfacerea căsătoriei, fără a se pronunţa asupra vinovăţiei
soţilor221.
La cererea ambilor soţi, instanţa va pronunţa desfacerea
căsătoriei printr-o hotărâre nemotivată, iar dacă divorţul s-a cerut
pentru motive temeinice de natură subiectivă, hotărârea nemotivată va
indica vinovăţia soţilor în destrămarea relaţiilor de căsătorie.
Dacă din căsătoria părţilor au rezultat copii minori, instanţa va
statua, chiar în lipsa unei cereri exprese a soţilor cu privire la
încredinţarea lor spre creştere şi educare, precum şi asupra contribuţiei
fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor
(art. 42 Codul familiei), ţinând seama de interesul acestora.
în mod excepţional, pentru motive temeinice, se va putea
dispune încredinţarea copiilor spre creştere şi educare unei terţe
persoane cu consimţământul acesteia sau unei instituţii de ocrotire,
stabilindu-se totodată care dintre părinţi va exercita dreptul de

220 Codul de procedură civilă, art. 617

221 Codul procedură civilă, art. 617, alin. 3
administrare a bunurilor minorului şi îl va reprezenta ori îi va
încuviinţa actele222.
De cele mai multe ori în cadrul procesului de divorţ se
soluţionează şi unele cereri accesorii ale soţilor sau cele ridicate din
oficiu de către instanţă. Astfel, hotărârea de divorţ cuprinde şi anumite
menţiuni facultative privind:
- numele pe care îl vor purta soţii după divorţ. Ei se pot învoi
ca acela dintre ei care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al
celuilalt soţ să păstreze acest nume şi după desfacerea căsătoriei, iar
instanţa va lua act de învoiala soţilor prin hotărârea de divorţ. în lipsa
învoielii părţilor, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa
cererea soţului formulată în acest sens.
dreptul de întreţinere al soţului divorţat, dacă se află în
stare de nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenită
înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. Acest drept este
recunoscut fostului soţ şi atunci când incapacitatea s-a ivit în decurs
de 1 an de la desfacerea căsătoriei, dacă incapacitatea se datorează
unei împrejurări în legătură cu căsătoria. Soţul vinovat de desfacerea
căsătoriei este îndreptăţit la întreţinere numai timp de 1 an de la
desfacerea căsătoriei, dar poate fi obligat la întreţinere în favoarea
fostului soţ pe tot tipul cât se menţine starea de nevoie a acestuia. în
toate cazurile, dreptul la întreţinere încetează prin recăsătorirea soţului
îndreptăţit să o primească223;
- partajarea bunurilor comune dobândite de soţi;
reglementarea situaţiei locuinţei comune a soţilor. înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că dacă locuinţă care a
constituit fostul domiciliu conjugal al părţilor este comod partajabilă
şi fiecare poate să primească în folosinţa exclusivă câte o cameră
separată, cu respectarea normei locative legale, nu se va dispune
evacuarea nici unuia dintre soţi şi se va proceda la împărţire. în cazul

112 Codulfamiliei, art. 43, alin. 2

223 Codul familiei, art. 41
în care locuinţa ce a constituit fostul domiciliu conjugal este bun
comun în devălmăşie, instanţa are posibilitatea la cererea unei părţi să
procedeze la o împărţire sau atribuire a acesteia în mod provizoriu,
dacă nu s-a solicitat împărţirea bunurilor comune. Rezolvarea
definitivă a situaţiei părţilor în această situaţie, urmează a fi făcută cu
ocazia procesului de partaj. La atribuirea chiar vremelnică a
apartamentului către unul dintre soţi, va trebui să se ţină seama de
interesele copiilor minori, de starea sănătăţii soţilor şi posibilităţile lor
materiale de a-şi asigura o alta locuinţă.

3.6. Renunţarea la divorţ şi împăcarea soţilor

Acţiunea de divorţ se stinge, în orice fază a procesului, prin

împăcarea soţilor, iar reclamantul va putea intenta o nouă acţiune
pentru fapte petrecute după împăcare, caz în care va putea invoca şi
fapte anterioare224.
în raport cu aceste dispoziţii, rezultă că împăcarea este
necondiţionată.. Pentru ca instanţa de divorţ să ai act de împăcarea
soţilor este necesară prezenţa acestora în faţa sa, pentru a putea fi
identificaţi şi a se verifica realitatea susţinerilor privind împăcarea.225

224 Codul de procedură civilă, art. 618, alin. 2,3

225 Prin Sentinţa civilă nr. 100172/1995, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a
admis acţiunea de divorţ formulată de reclamantul V.V. împotriva reclamantei
V.G. şi a desfăcut căsătoria, din culpa ambelor părţi. împotriva acestei sentinţe a
declarat apel reclamantul, arătând că s-a împăcat cu soţia sa. Tribunalul
Municipiului Bucureşti - secţia a IlI-a civilă a respins apelul prin decizia civilă
nr. 1348/1996, cu motivaţia că apelantul, deşi citat, nu s-a prezentat în faţa
instanţei, iar intimata a solicitat respingerea apelului. împotriva deciziei
tribunalului a declarat recurs reclamantul, invocând faptul că, deşi a lipsit în etapa
apelului, instanţa era obligată să ia act de împăcarea părţilor. Recursul este
nefondat, deoarece, în etapa apelului, reclamantul nu a fost prezent în faţa
instanţei, care putea lua act de împăcare numai identificând ambii soţi, iar pe de
altă parte, intimata prezentă a solicitat respingerea apelului. (Culegere de practică
 Mai trebuie precizat că, dacă între două termene ale procedurii
în faţa instanţei, reclamantul într-o acţiune de divorţ declară că
înţelege să-şi retragă acţiunea, întrucât s-a împăcat cu soţul pârât,
acesta nu mai poate, la termenul de judecată să revină asupra
renunţării şi să ceară continuarea judecării cauzei, instanţa trebuind
doar să constate renunţarea la judecată printr-o încheiere dată fără
drept de recurs226.
De asemenea, în situaţia în care instanţa de apel a declarat
stinsă acţiunea de divorţ prin împăcarea părţilor, soţul reclamant nu
mai poate reveni nici în recurs, cu solicitarea de a se continua procesul
pe motivul că soţul pârât nu a respectat obligaţiile asumate anterior
împăcării, întrucât faţă de dispoziţiile art. 618 alin. 3 Cod procedură
civilă, soţul poate pomi o nouă acţiune pentru faptele petrecute după
împăcare.
Reclamantul poate să renunţe la cererea de divorţ, în tot cursul
judecăţii înaintea instanţei de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte,
iar renunţarea reclamantului nu are nici o înrâurire asupra cererii
făcute de pârât. Când pârâtul se opune, renunţarea se poate face numai
înaintea instanţei de fond.
Datorită caracterului devolutiv al apelului, instanţa de apel
este considerată o instanţă de fond, deoarece rejudecă fondul atât în
fapt, cât şi in drept. Astfel, în apel poate interveni atât “renunţarea la
judecată”, chiar cu împotrivirea pârâtului, cât şi împăcarea părţilor.

3 . 7. Căile de atac. Apelul şi recursul

împotriva hotărârii de divorţ se pot exercita ambele căi de atac

ordinare, art. 619 din Codul de procedură civilă consacrând unele
particularităţi referitoare la exercitarea acestor căi de atac. Instanţele
competente să judece, în condiţiile legii, apelurile şi recursurile sunt

judiciară a Tribunalului Bucureşti 1993-1997, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1998,

p.108)
26 Codul de procedură civilă, art. 246.
tribunalele şi Curţile de apel. Termenul este de 30 zile începând de la
data comunicării hotărârii, neputându-se face derogări de la dreptul
227
comun .
Dacă cererea de divorţ se bazează pe acordul ambilor soţi,
hotărârea pronunţată este definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte
desfacerea căsătoriei, cu alte cuvinte vor putea fi atacate cu apel şi
apoi cu recurs, numai soluţiile date în cererile accesorii divorţului. Şi
în acest caz este incident acelaşi termen special de 30 de zile prevăzut
pentru divorţ şi va trebui să se procedeze şi la comunicarea hotărârii,
chiar dacă în ceea ce priveşte capătul principal nu se poate exercita
nici o cale de atac ordinară.
Alte particularităţi ale apelului şi recursului în materia
divorţului rezultă din cuprinsul art. 619 Codul de procedură civilă simt
următoarele:
- dacă la soluţionarea apelului sau, după caz, a recursului
formulat de către reclamant se prezintă numai pârâtul, acesta va fi
respins ca nesusţinut!
- apelul sau recursul pârâtului se va judeca, însă, chiar dacă se
prezintă numai reclamantul.
Calea extraordinară de atac a revizuirii este inadmisibilă în
privinţa soluţiei date în cererea principală, indiferent dacă aceasta este
în sensul admiterii sau respingerii acţiunii de divorţ, dar poate fi
exercitată împotriva soluţiilor date în cererile accesorii.
Decesul unuia dintre soţi, survenit în timpul procesului de
divorţ, deci chiar în recurs, duce la încetarea căsătoriei228, iar instanţa
sesizată va pronunţa închiderea dosarului. Situaţia este similară dacă
înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, unul dintre soţi a
decedat229.

227 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, dec. nr. 1599/1997

228 Codul familiei, art. 37
229 Tribunalul Suprem, Secţia civilă, dec. nr. 197/1982
 3.8. Menţiunile despre hotărârea de divorţ p e actul
de căsătorie

In reglementarea dată prin Codul familiei, până la Decretul nr.

779 din 8 octombrie 1966, căsătoria se considera desfăcută, în
raporturile dintre părţi, din ziua în care hotărârea de divorţ rămânea
definitivă. In raporturile faţă de terţ, efectele patrimoniale ale
căsătoriei încetau pe data efectuării menţiunii despre hotărârea de
divorţ pe marginea actului de căsătorie sau pe data când ei au cunoscut
divorţul pe altă cale;
în reglementarea dată prin Decretul nr. 779 din 8 octombrie
1966 (până la Decretul nr. 174 din 30 iulie 1974), căsătoria se
consideră desfăcută, atât în raporturile dintre soţi, cât şi în cele faţă de
terţi, din ziua în care s-a făcut menţiunea despre hotărâre de divorţ pe
marginea actului de căsătorie. Această menţiune se putea face în
termen de două luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de
divorţ, la cererea soţului care a obţinut divorţul, pe baza copiei
legalizate a hotărârii de divorţ. Dacă nu s-a cerut efectuarea menţiunii
în aceste condiţii, hotărârea de divorţ rămânea fară efecte, deci
căsătoria continua să existe. O nouă acţiune de divorţ se putea
întemeia numai pe fapte noi, soţul reclamant putându-se sprijini, în
afară de ele, şi pe faptele constatate prin hotărârea de divorţ rămasă
fară efecte.
Efectele menţiunii avea un caracter constitutiv de stare civilă,
ceea ce înseamnă că de la această operaţiune se modifica starea civilă
a soţilor. îndeplinirea acestei cerinţe legale desăvârşea procedura
divorţului. în consecinţă, efectuarea menţiunii despre hotărârea de
divorţ în actul de căsătorie apărea ca o cerinţă substanţială, de fond,
fară de care nu se putea desface căsătoria, şi nu ca o formă de
publicitate, deoarece nu era prevăzută de lege în scop de opozabilitate
faţă de terţi. Atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în relaţiile lor cu terţele,
căsătoria se considera desfăcută pe data facerii menţiunii. Sancţiunea
pe care legea o prevedea pentru neefectuarea menţiunii - şi anume,
hotărârea de divorţ rămânea fără efecte - confirma soluţia dată în ceea
ce priveşte calificarea juridică a cerinţei legale privind menţiunea230.
în reglementarea dată prin Decretul nr. 174 din 30 iulie 1974,
s-a revenit la sistemul anterior Decretului nr. 779 din1966,
distingându-se în ceea ce priveşte data desfacerii căsătoriei, după cum
este vorba de relaţiile dintre soţi şi cele dintre aceştia şi terţele
persoane. în prima situaţie, data desfacerii căsătoriei este aceea în care
hotărârea de divorţ rămânea definitivă. în cea de-a doua situaţie,
efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut
menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie
sau de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale, înainte de
facerea menţiunii (art. 39 C. fam. în redactarea Decretului nr. 174 din
1974). Textul se referă la efectele patrimoniale ale căsătoriei, ceea ce
înseamnă că efectele personale ale acesteia încetează, chiar faţă de cel
de-al treilea, de la data când hotărârea de divorţ rămâne definitivă.
Potrivit actualei reglementări, efectuarea menţiunii este o măsură de
publicitate, care are ca scop de a face opozabilă faţă de terţi desfacerea
căsătoriei. Prin urmare, natura şi efectele menţiunii în lumina actualei
reglementări sunt diferite de cele în sistemul Decretului nr. 779 din
1966.

230 în legătură cu această cerinţă legală se ridicau probleme privind: soţul care
poate solicita efectuarea menţiunii; termenul în care se poate cere facerea
menţiunii; aspecte în legătură cu situaţia în care nu s-a solicitat în termen
efectuarea menţiunii; cazuri în care menţiunea efectuată este lovită de nulitate;
serviciul de stare civilă competent şi atribuţiile lui. Pentru aceste probleme, vz.
I.P.Filipescu, Unele probleme în legătură cu menţiunea despre hotărârea de divorţ
în actul de căsătorie, în R.R.D., nr. 9,1968
 4. Efectele divorţului

Actul juridic al căsătoriei producând efecte de ordin personal

şi patrimonial între soţi pe de o parte şi între aceştia şi copii pe de altă
parte este firesc ca şi desfacerea căsătoriei să producă efecte în ambele
situaţii, însă contrare. Dacă, de regulă drepturile şi obligaţiile rezultate
din căsătoria între soţi, dispar o dată cu desfacerea acesteia, între
părinţi şi copii, ele se menţin într-o altă formă.

4.1. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi

4.1.1. Numele

în principiu, odată cu divorţul, fiecare dintre soţi va relua

numele avut înainte de încheierea căsătoriei. Această soluţie îşi
găseşte aplicare în cazul în care unul dintre soţi sau ambii şi-au
schimbat numele la încheierea căsătoriei. Dacă unul dintre soţi a luat
la încheierea căsătoriei numele celuilalt, după divorţ el va reveni la
numele purtat anterior.
Pentru ca prin revenirea la numele avut anterior încheierii
căsătoriei să nu se aducă prejudicii morale acelei persoane, mai ales în
situaţia în care a devenit cunoscută sub acest aspect din urmă mai
există posibilitatea ca soţul care şi-a schimbat numele să-şi păstreze
numele dobândit la încheierea căsătoriei. în acest caz, soţul care a luat
numele celuilalt soţ prin căsătorie, trebuie să facă dovada unor motive
întemeiate pentru care solicită păstrarea numelui dobândit prin
căsătorie.
în situaţia în care fiecare dintre soţi şi-a păstrat la încheierea
căsătoriei numele avut anterior la divorţ situaţia va rămâne
neschimbată.
 4.1.2. Obligaţia de sprijin moral de fidelitate

Alături de obligaţia de a locui împreună, această obligaţie,

încetează odată cu desfacerea căsătoriei.

4.1.3. Capacitatea de exerciţiu

Această capacitate este dobândită de femeie minoră prin

căsătorie, dar se păstrează chiar dacă la data divorţului femeia nu
împlinise vârsta de 18 ani.
Divorţul, totodată nu are nici o influenţă în ceea ce priveşte
cetăţenia.

4.2. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi

4.2.1. încetarea comunităţii de bunuri

Aceasta se realizează în două feluri, după cum urmează :
a) împărţirea bunurilor comune prin învoiala părţilor
în conformitate cu dispoziţiile Codului familiei, în cazul
desfacerii căsătoriei prin divorţ, împărţirea bunurilor comune,
dobândite în timpul căsătoriei, se poate face fie prin învoiala soţilor,
fie prin hotărâre judecătorească.
învoiala soţilor poate avea loc în următoarele situaţii:
concomitent cu hotărârea de divorţ;
în cursul procesului de divorţ, indiferent dacă
învoiala se face în faţa instanţei sau printr-un act
întocmit în faţa notarului autorizat;
în perioada imediat următoare de la rămânerea
definitivă a hotărârii de divorţ, în acest caz
nefnaiexistând vreo suspiciune în privinţa
soluţionării acţiunii de divorţ;
 după înregistrarea hotărârii de divorţ făcută pe
marginea actului de căsătorie.
învoiala soţilor poate avea ca obiect, fie stabilirea întinderii
drepturilor fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor comune, fie
determinarea în natură a bunurilor pe care urmează să le primească
fiecare. în materie de învoială a soţilor în lipsa unor dispoziţii
speciale, se aplică dreptul comun privind forma actelor civile.

b) împărţirea bunurilor comune prin hotărâre ju d e­

cătorească
în cazul în care soţii nu se înţeleg cu privire la împărţirea
bunurilor comune, atunci la cererea fiecăruia dintre soţi, urmează a
decide instanţa de judecată.
Privitor la cererea pentru împărţirea bunurilor comune,
aceasta se poate introduce sau după desfacerea căsătoriei prin divorţ,
pe calea unei acţiuni principale, sau odată cu acţiunea de divorţ, ori în
orice moment ce urmează după aceea, aceasta fiind o cerere
incidentală sau accesorie.
în aceste situaţii, împotriva bunurilor comune se face după
cum urmează:
- în cazul în care există o învoială între soţi cu privire la
determinarea cotei fiecăruia dintre ei în bunurile comune,
atunci împărţirea se face conform celor - părţi astfel
stabilite;
- în situaţia contrară, stabilirea cotei - părţi ce revine fiecărui
soţ din bunurile comune se face prin hotărâre judecă­
torească corespunzător acestor cote.
Deoarece Codul familiei nu arată în mod expres cum trebuie
să se facă împărţirea bunurilor comune şi anume în părţi egale sau
părţi variabile, aceasta urmează a fi îndeplinită pe cale doctrinară şi
practică judiciară. Astfel, acestea au înclinat spre soluţia potrivit căreia
cota- parte ce se cuvine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport cu
contribuţia sa la dobândirea şi îngrijirea bunurilor comune. Ca atare
cotele părţi ale soţilor pot fi neegale, dacă aportul acestora acestora la
dobândirea bunurilor comune diferă.
Atunci când nu se poate determina contribuţia fiecărui soţ la
dobândirea bunurilor comune, instanţa poate împărţi bunurile comune
în părţi egale între cei doi soţi.
Instanţa competentă de a judeca neînţelegerile cu privire la
împărţirea bunurilor comune este cea de divorţ. Dacă împărţirea se
face după divorţ, pe cale principală, competenţa instanţei judecătoreşti
se determină după dreptul comun.
în cazul în care prin aceeaşi acţiune s-a cerut desfacerea
căsătoriei şi împărţirea bunurilor comune, competenţa de a soluţiona
capetele de cerere referitor la împărţirea bunurilor comune, revine
instanţei sesizate cu judecarea capătului de cerere privitor la
desfacerea căsătoriei. Cererile accesorii şi individuale sunt în căderea
instanţei competente să judece cererea principală231.
Dreptul la acţiune, având ca obiect împărţirea bunurilor
comune, nu se prescrie.
Instanţa poate numi un sechestru judiciar în situaţia în care
până la împărţirea bunurilor comune există pericolul ca unul dintre
soţi să înstrăineze o parte din bunuri în detrimentul celuilalt sau să le
deterioreze.
4.2.2, Locuinţa comună a soţilor

în ceea ce priveşte aceste efecte, se deosebesc următoarele

situaţii :
a) Situaţia soţilor chiriaşi. Fără a se ţine cont pe numele căru
dintre soţi este încheiat contractul de închiriere şi dacă încheierea

231 Codul de procedură civilă, art. 17

 acestuia s-a făcut la o dată anterioară ori ulterioară căsătoriei se
procedează astfel:
- locuinţa comună se împarte între soţi, dacă acest lucru este
posibil. împărţirea trebuie să asigure soţului care are dreptul la
atribuţia locuinţei şi a copiilor ce i s-au încredinţat;
- dacă locuinţa nu se poate împărţi, locuinţa se atribuie
conform înţelegerii soţilor, iar în lipsa acesteia se atribuie soţului
căruia i s-au încredinţat copiii spre îngrijire, iar în cazul când nu sunt
copii, soţului care a obţinut divorţul232.
în această din urmă situaţie trebuie făcute următoarele
distincţii:
- copiii sunt încredinţaţi unei terţe persoane sau unei instituţii
pentru ocrotire şi atunci criteriul nu se mai aplică;
- soţii au mai mulţi copii şi fiecăruia dintre ei i se
încredinţează copiii, situaţie în care instanţa va trebui să aplice
celelalte dispoziţii, chiar dacă cuantumul acestor dispoziţii este inegal;
- copiii dintr-o căsătorie anterioară au aceleaşi drepturi ca şi
copiii rezultaţi din căsătoria care se desface;
- copiii din afara căsătoriei au aceleaşi drepturi ca şi copiii din
căsătorie;
- în lipsa de învoială a soţilor şi când nu există copii, locuinţa se
atribuie soţului care a obţinut divorţul, evacuarea celuilalt soţ făcându-
se necondiţionat, fără atribuirea unei alte locuinţe;
- în toate celelalte cazuri instanţa judiciară are libertatea de a
alege.
b) Situaţii speciale când soţii sunt chiriaşi. O astfel de situaţie
priveşte regimul locuinţelor de serviciu. Dacă locuinţa poate fi
împărţită se va proceda la un partaj provizoriu, dispunându-se
evacuarea condiţionată a soţului în favoarea căruia operează criteriile

232 Legea nr. 114/1996, art. 271

legale de atribuire, dar fără a dispune evacuarea soţului titular al
contractului.
Dacă locuinţa nu poate fi împărţită, instanţa este îndrituită să
dispună evacuarea condiţionată a titularului contractului de închiriere
şi evacuarea condiţionată a soţului în favoarea căruia operează
operează criteriile de preferinţă prevăzute de lege pentru atribuirea
locuinţei.
c) Situaţia soţului proprietar sau titular al altui drept. In
opoziţie cu situaţia anterioară, soţul proprietar nu poate fi evacuat,
chiar dacă el este vinovat de divorţ sau dacă i-au fost încredinţaţi
copiii minori celuilalt soţ. în consecinţă, apartamentul proprietate
personală a unuia dintre foştii soţi nu poate fi atribuit nici în
întregime, nici parţial soţului neproprietar.
Totuşi instanţa, apreciind împrejurările cauzei, poate să oblige
pe soţul proprietar, la cerere, în situaţii prevăzute de lege, să asigure
celuilalt soţ, precum şi copiilor care i-au fost încredinţaţi o suprafaţă
locativă corespunzătoare, fie în apartamentul proprietatea sa, fie în altă
locuinţă.
d) Situaţia soţilor coproprietari sau proprietari în devălmăşie,
în această situaţie, dacă prin acţiunea de divorţ nu s-a cerut împărţirea
bunurilor comune, instanţa poate, la cerere, să dispună pe calea unor
măsuri provizorii împărţirea sau atribuirea locuinţei după aceleaşi
criterii, urmând ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale
dintre soţi să aibă loc ulterior, în cazul acţiunii separate de partaj.

A. încetarea obligaţiei de a suporta cheltuielile căsniciei şi

sprijin material - ca urmare a desfacerii căsătoriei.
Obligaţia de a suporta cheltuielile aferente căsătoriei este
justificată de existenţa căsătoriei. încetarea relaţiilor familiale dintre
soţi conduce implicit la încetarea acestor obligaţii.
 B. încetarea obligaţiei legale de întreţinere dintre soţi, dar ia
naştere în anumite condiţii, obligaţia legala de întreţinere între foştii
soţi. Obligaţia legală de întreţinere dintre soţi este distinctă faţă de
obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi. în timp ce în primul caz,
este suficientă doar existenţa condiţiei calităţii de soţ, în a doua
situaţie, calitatea de fost soţ nu este suficientă pentru a opera această
obligaţie.
Conform dispoz. art. 41 din Codul familiei, soţul divorţat are
dreptul la întreţinere, dacă se află în nievoia din pricina unei
incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul
căsătoriei; el are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se
iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă
incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
întreţinerea datorată potrivit acestor dispoziţii poate fi stabilită
până la o treime din venitul net din muncă al soţului obligat la plata ei,
potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a
o plăti. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor,
nu va putea depăşi jumătate din venitul net de muncă al soţului obligat
la plată.
Când divorţul este pronunţat numai din vina unuia dintre soţi,
acesta nu va beneficia de prevederile anterior prezentate decât timp de
un an de la desfacerea căsătoriei.
în toate cazurile, dreptul la întreţinere încetează prin
recăsătorirea soţului îndreptăţit să o primească.

C. încetarea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor1233

cu privire la bunurile rămase la moartea celuilalt soţ. Această situaţie
este impusă de faptul că prin divorţ, între foştii soţi nu mai există nicio
legătură care să justifice menţinerea dreptului de moştenire recunoscut

233 Legea nr. 319/1944

soţului supravieţuitor, acesta nevâmaiavând calitatea de soţ
supravieţuitor.

4.3. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre părinţi

şi copiii minori

4.3.1. încredinţarea copiilor minori

Prin hotărârea de divorţ, după cum rezultă din dispoziţiile

legale, instanţa de judecată este obligată să se pronunţe şi asupra
încredinţării copiilor minori, dacă aceştia au rezultat din căsătorie.
Instanţa va dispune încredinţarea minorilor chiar dacă prin acţiunea de
divorţ nu s-a formulat un capăt de cerere având un astfel de obiect.
Soţii se pot învoi de comun acord cu privire la încredinţarea
copiilor minori, dar acest acord va avea efecte numai dacă a fost
încuviinţat de către instanţa de judecată.
La încredinţarea copiilor minori către unul sau altul dintre
soţi, instanţa va avea în vedere, în mod exclusiv, inţeresul minorilor.
Posibilităţile materiale mai mari ale unuia dintre părinţi sunt luate în
considerare de către instanţa atunci când încredinţează minorii. De
asemenea, există şi alte elementeanalizate de instanţă, cum ar fi:
posibilităţile de dezvoltare fizică, morală şi intelectuală pe care copiii
le pot găsi la unul dintre părinţi.
Sunt avuţi în vedere şi alţi factori, ca de exemplu sexul
minorului, starea sănătăţii lui, ocupaţia pe care o au părinţii, etc.
Instanţa este obligată să asculte pe copiii care au împlinit
vârsta de 10 ani. Concluziile delegatului autorităţii tutelare trebuie să
se întemeieze pe rezultatul investigaţiilor concretizate într-un act de
anchetă socială.
Părinţii se pot învoi în ceea ce priveşte încredinţarea copiilor.
în cazul în care există motive temeinice ca minorii să nu fie
încredinţaţi părinţilor, din cauza comportării necorespunzătoare sau a
imoralităţii părinţilor, copiii minori pot fi încredinţaţi unor rude sau
altor persoane, dar numai cu consimţământul acestora sau a unei
instituţii de ocrotire. Astfel, chiar dacă unul dintre părinţi trăieşte,
copilul poate fi încredinţat spre creştere şi educare bunicilor, atunci
când din împrejurările cauzei rezultă că o astei de soluţie se impune în
interesul minorului.

4.3.2. Exercitarea ocrotirii părinteşti

De obicei, la desfacerea căsătoriei, copiii minori sunt

încredinţaţi numai unuia dintre părinţi, care potrivit legii exercită faţă
de ei drepturile părinteşti. Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea
legături personale cu copiii şi de a veghea la creşterea, învăţarea şi
pregătirea lor profesională.
Practica judecătorească a decis că soluţionarea cererilor cu
privire la modul de exercitare a dreptului părintelui, căruia nu i s-a
încredinţat copilul, de a avea legături personale cu acesta este de
competenţa instanţelor judecătoreşti. Legăturile personale se
realizează prin vizarea copilului de către părinte, luarea copilului de
către acesta în anumite zile la domiciliul său, vizitarea la şcoală şi
altele.
Privitor la copilul aflat în dificultate şi faţă de care s-a luat
măsura încredinţării sau plasamentul unei persoane, familii sau
instituţii, părinţii pot păstra legături personale cu minorul, cu
respectarea condiţiilor stabilite de către Comisia pentru protecţia
copilului.
în conformitate cu prevederile Codului familiei, în cazul
schimbării împrejurărilor avute în vedere la încredinţarea copilului
minor, instanţa de judecată va putea modifica măsurile luate printr-o
hotărâre anterioară cu privire la modul exercitare a drepturilor
părinţilor. Cererea pentru modificarea măsurilor luate printr-o hotărâre
anterioară poate fi făcută de oricare dintre părinţi, de copilul care a
împlinit 14 ani, de autoritatea tutelară, de instituţiile de ocrotire şi de
către procuror. Pentru admiterea unei astfel de cereri este nevoie să fi
survenit schimbări substanţiale a împrejurărilor care au determinat
încredinţarea copilului.

4.4. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale

dintre părinţi şi copiii minori

4.4.1. Contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere,

educare, învăţătură, şi pregătire profesională a copilului

Conform legii, această contribuţie se stabileşte prin hotărâre

de divorţ, chiar dacă părţile nu au făcut cerere în acest sens234. în
consecinţă instanţa va putea stabili pensia de întreţinere eventual sub
forma unei rate procentuale din retribuţia lunară a debitorului şi va lua
măsură de poprire.
De asemenea, încredinţarea copilului unuia dintre părinţi,
chiar dacă acesta are suficiente condiţii materiale, nu scuteşte pe
celălalt părinte de a contribui la cheltuielile de creştere, educare,
învăţătură şi pregătire profesională a minorului. Aceasta se explică
prin faptul că ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de
copiii lor235.

4.4.2. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu

privire la bunurile copilului

în cazul în care copilul este încredinţat unuia dintre părinţi,

drepturile şi îndatoririle părinteşti menţionate se exercită de către
acesta. Dacă copilul este încredinţat unei alte persoane decât părintelui

234 Codulfamiliei, art. 42 al. 4

235 Codulfamiliei, art. 1 alin. 3; art. 97,101 şi 107
sau unei instituţii de ocrotire, instanţa va trebui să decidă care dintre
părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-1
reprezenta sau de a-i încuviinţa actele.
Schimbarea împrejurărilor avute în vedere la luarea acestei
măsuri, poate duce la modificarea acesteia.

4.4.3. Beneficiul contractului de folosinţă cu privire la

locuinţă

După cum s-a văzut, faptul încredinţării copiilor unuia dintre

părinţi are influenţe asupra atribuirii beneficiului contractului de
închiriere, acesta folosind soţului căruia i s-au încredinţat copiii,
indiferent dacă aceştia au rezultat din căsătoria respectivă sau dintr-o
altă căsătorie anterioară.

4.4.4. Acordarea alocaţiei de stat pentru copii

Prevederile legale referitoare la alocaţia de stat pentru copii

din Decretul nr. 410/1985 au abrogate prin Legea nr. 61/28.09.1993,
prin care în conformitate cu art. 3 alin. 2, titularul dreptului de alocaţie
de stat pentru copii devine însuşi copilul, iar încasarea alocaţiei este
determinată de modul de încredinţare a minorului.
 CAPITOLUL IV
RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA
ÎN ROMÂNIA A HOTĂRÂRILOR
JUDECĂTOREŞTI STRĂINE
ÎN MATERIA DIVORŢULUI 9

1. Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine

1.1.Noţiunea şi formele recunoaşterii

1.1.1. Noţiunea de recunoaştere

Legea nr. 105/1992 califică prin dispoziţiile art. 165 noţiunea
de “hotărâre străină”, dispunând că în sensul acestei legi, termenul de
hotărâri străine, se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor
judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un
stat.
Din analiza textului de lege rezultă că sunt avute în vedere nu
numai hotărârile judecătoreşti şi arbitrale, ci şi actele notariale sau
actele altor autorităţi din alt stat, condiţia comună ce trebuie
îndeplinită fiind caracterul jurisdicţional al acestor acte236.
Principalele efecte pe care le produce o hotărâre judecă­
torească sunt: puterea doveditoare a actului autentic; autoritatea de
lucru judecat; forţa executorie237.

236 S.Zilberstein, op. cit., p. 94. în acest sens - dec. civ. 3773/97 - CSJ secţia
civilă.
237 I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1981, p. 513; I.P.Filipescu, A.Filipescu, op. cit., p. 539
 O hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă străină nu
poate avea aceeaşi eficacitate în ţara forului în aceleaşi condiţii ca şi o
hotărâre pronunţată de o instanţă proprie. O hotărâre străină nu poate
avea de plin drept autoritate de lucru judecat şi forţă executorie
datorită suveranităţii naţionale a statului pe teritoriul căruia se invocă
hotărârea respectivă.
în cazul în care o hotărâre judecătorească nu este executată de
bunăvoie de cel vizat, se procedează la investirea hotărârii
judecătoreşti cu formulă executorie şi la executarea Silită a acesteia.
Dacă s-ar admite ideea ă hotărârile străine au forţă executorie de plin
drept, ar însemna că în ţara forului s-ar aplică forţa de constrângere a
statului străin în vederea realizării justiţiei, ceea ce contravin
principiilor dreptului internaţional public. Rezultă că forţa executorie
a unei hotărâri judecătoreşti are caracter teritorial, fiind aplicată doar
pe teritoriul statului unde îşi desfăşoară activitatea instanţa
judecătorească care a pronunţat-o.
Cu toate acestea, o hotărâre judecătorească străină poate
dobândi forţă executorie ca şi o hotărâre proprie a statului unde se
solicită executarea, dacă se obţine exequatur-ul.
în materia efectelor hotărârilor judecătoreşti străine îşi găsesc
aplicabilitate, pe lângă principiile fundamentale ale dreptului
procesual civil238 şi anumite principii de drept constituţional şi de
drept internaţional public, cum ar fi239:
- principiul colaborării dintre state;
- principiul suveranităţii naţionale;
- principiul egalităţii drepturilor statelor;
- principiul inviolabilităţii persoanei;
- principiul aplicării regimului naţional străinilor.

238 Aceste principii sunt în principiu următoarele: principiul legalităţii, al

independenţei judecătorilor, al egalităţii părţilor în faţa instanţei, al dreptului la
apărare, al publicităţii şi oralităţii dezbaterilor, al contradictorialităţii etc.
2 9 S.Zilberstein, op. cit., p. 96-98
 în virtutea acestor principii, statele înscriu în sistemele de
drept naţionale anumite norme juridice prin care hotărârile
judecătoreşti străine pot produce efecte juridice şi în alte ţări decât ţara
unde au fost pronunţate. De regulă, o hotărâre judecătorească străină
produce efecte în altă ţară dacă sunt îndeplinite cerinţele stabilite de
legea statului unde se invocă acele efecte.240
Prin dispoziţiile Legii nr. 105/1992 sunt reglementate
aspectele generale privind efectele juridice produse de hotărârile
judecătoreşti străine şi anume:
- recunoaşterea hotărârilor străine (art. 166- 172);
- executarea hotărârilor străine (art. 173-177);
- forţa probantă a hotărârilor străine cu privire la situaţiile de
fapt pe care le constată (art. 178).
Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie,
recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă
şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene
stabileşte cadrul juridic derogatoriu, special, relativ la efectele
hotărârilor judecătoreşti respective şi anume:
- recunoaşterea hotărârilor străine ( art. 35-40);
- executarea hotărârilor străine ( art.41-57);
- puterea doveditoare a hotărârilor judecătoreşti străine (
art.58-59).
Dreptul internaţional privat român reglementează recunoaş­
terea hotărârilor judecătoreşti străine independent de existenţa vreunei
convenţii internaţionale încheiată cu statul în care a fost pronunţată
hotărârea respectivă241.

240 Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine este reglementată fie prin

norme juridice specifice ale forului, fie prin convenţii sau acorduri internaţionale
mulţi/ bi-laterale.De exemplu, prin Legea nr. 216 din 22 mai 2003, România a
aderat la Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în
materie de încredinţare a copiilor şi de restabilire a încredinţării copiilor, adoptată
le Luxemburg Ia 20 mai 1980.
241 Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine este o problemă ce ţine de
dreptul internaţional privat, fiind deci reglaâementată prin norme juridice ce fac
 Legea nr. 105/1992 face deosebire între instituţia recunoaşterii
hotărârilor judecătoreşti străine şi instituţia executării silite a acestor
hotărâri.
De asemenea, Legea nr. 105/1992 distinge două feluri de
recunoaştere:
a) recunoaşterea de plin drept;
b) recunoaşterea prin hotărâre judecătorească.
Ca efect al recunoaşterii hotărârile judecătoreşti străine
beneficiază de autoritate de lucru judecat, iar ca efect al încuviinţării
executării, dobândesc forţă executorie.

1.1.2. Recunoaşterea de drept

Conform dispoziţiile art. 166 din Legea nr. 105/1992,
hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se
referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate
sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai
întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi.
Din analiza textului de lege rezultă că recunoaşterea de drept a
hotărârilor judecătoreşti străine este limitată doar la situaţia în care
acestea se referă la statutul civil al persoanei.
De asemenea, din dispoziţia legală prezentată rezultă că:
- hotărârile se referă la statutul civil al cetăţenilor statului
unde au fost pronunţate; sau

parte din sistemul de drept naţional al fiecărui stat. Totuşi, pentru simplificarea
procedurilor de recunoaştere şi pentru crearea unei legislaţii cu caracter uniform,
pot fi adoptate şi convenţii internaţionale în diferite domenii. Din această
categorie, menţionăm: Convenţia dintre România şi Regatul Belgiei privind
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti privind divorţul, ratificată
prin Decretul nr.53/1982; Convenţia dintre România şi Regatul Belgiei privind
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materia obligaţiei de întreţinere,
ratificată prin Decr. Nr.316/1980; Convenţia din 17 noiembrie 1997 semnată la
Bucureşti între România şi Spania privind competenţa judiciară,recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, ratificată de România prin
Legea nr. 3/1999.
 - hotărârile privind statutul civil al cetăţenilor statului de
cetăţenie, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai
întâi de statul de cetăţenie al fiecărei părţi.

1.1.3. Recunoaşterea judecătorească

A. Condiţii
Art. 167 din Legea nr. 105/1992 dispune că hotărârile
referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi
recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat,
dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost
pronunţată;
b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii menţionate,
competenţa să judece procesul;
c) există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine
între România şi în statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut
procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în
timp util citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de
sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a
exercita calea de atac împotriva hotărârii.
Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din
omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa
instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoană.

B. Refuzarea recunoaşterii
în art. 168 alin. 1 din lege sunt prevăzute cazurile în care
recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată şi anume:
1) hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura
urmată în străinătate;
2) hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional
privat român; constituie un asemenea temei de refuz al recunoaşterii
încălcarea dispoziţiilor art. 151 privitoare la competenţa exclusivă a
jurisdicţiei române;
3) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o
hotărâre, chiar nedefinită a instanţelor române sau se află în curs de
judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine.
Legea .prevede că recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru
singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o
altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român,
afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unei
cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns
potrivit legii române (art. 168 alin. 2).
Această dispoziţie are caracterul unei norme de ordine publică
prevăzute de dreptul internaţional privat român prin care se urmăreşte
ca hotărârea străină să nu încalce o normă fundamentală a sistemului
de drept român, cu privire la starea civilă şi capacitatea unui cetăţean
român.

C. întinderea competentei instanţei române privind recu­

noaşterea
Sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute la art. 167 şi 168,
instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii
străine şi nici la modificarea ei (conform art. 169 din lege).

D. Procedura recunoaşterii
Cu privire la procedura recunoaşterii unei hotărâri străine,
Legea nr. 105/1992 distinge două modalităţi procedurale: calea
principală şi calea incidentală.
Conform dispoziţiilor art. 170 alin. 1 - cererea de recunoaştere
se rezolvă pe cale principală de tribunalul judeţean în circumscripţia
căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea
hotărârii străine.
Instanţa se pronunţă asupra cererii prin hotărâre, conform
dispoziţiilor prevăzute de codul de procedură civilă român.
Cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvată pe
cale incidenţă, de către instanţa sesizată cu un proces având un alt
obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat,
întemeiată pe hotărârea străină (art. 170 alin. 2).
Instanţa se pronunţă asupra excepţiei prin încheiere
interlocutorie, care poate fi atacată cu apel odată cu hotărârea
pronunţată în fondul cauzei.
Soluţionarea cererii fie pe cale principală* fie pe cale
incidentală, are loc după citarea părţilor.
Cererea poate fi soluţionată fără citarea părţilor dacă, din
hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii
(art. 172 alin. 2).
Potrivit dispoziţiilor art. 171 alin. 1 din lege - cererea de
recunoaştere a hotărârilor străine se întocmeşte potrivit cerinţelor
prevăzute de legea procedurală română şi va fi însoţită de următoarele
acte:
a) copia hotărârii străine;
b) dovada caracterului definitiv al acesteia;
c) copia dovezii de înmânare a citaţiei şi actului de sesizare,
comunicate părţii care a fost lipsă în instanţă străină sau orice alt act
oficial care să ateste ca citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în
timp util, de către partea împotriva căreia s-a luat hotărârea;
d) orice alt act, de natură să probeze, în completare, că
hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute de art. 167.
Actele prevăzute în art. 171 alin. 1 vor fi însoţite de traduceri
autorizate şi vor fi supralegalizate, cu respectarea dispoziţiilor art.
162. Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sunt de acord
cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.

1.2. Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti pronunţate

în statele membre ale Uniunii Europene

A.Procedura recunoaşterii
O hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută de
plin drept în România, în condiţiile stabilite de Legea nr. 187/2003..
în caz de litigiu, orice persoană interesată poate solicita
instanţei române, pe cale principală, recunoaşterea unei hotărâri
pronunţate într-un stat membru. Cererea de recunoaştere se introduce
la tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul
partea împotriva căreia se solicită recunoaşterea sau, în lipsa acestuia,
la tribunalul competent să încuviinţeze executarea.
Cererea de recunoaştere poate fi, de asemenea, rezolvată pe
cale incidentală de către instanţa sesizată cu un proces având un alt
obiect, dacă recunoaşterea este necesară pentru soluţionarea acestui
proces.
B. Refuzarea recunoaşterii
Hotărârea pronunţată într-un stat membru nu poate fi
recunoscută în unul dintre următoarele cazuri:
a) hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional
privat român;
b) hotărârea a fost pronunţată în lipsa pârâtului, iar instanţa
constată că actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent nu a
fost înmânat în timp util, astfel încât pârâtul să aibă posibilitatea de a-
şi pregăti apărarea, cu condiţia ca pârâtul să fi exercitat căile de atac
împotriva hotărârii, dacă a avut posibilitatea să o facă;
c) hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată de o
instanţă română într-un litigiu între aceleaşi părţi;
d) hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată
anterior de o instanţă dintr-un stat membru sau dintr-un stat terţ, între
aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect, dacă hotărârea anterioară
îndeplineşte condiţiile pentru a fi recunoscută în România.
O hotărâre nu poate fi recunoscută dacă vine în conflict cu
dispoziţiile speciale ale legii privitoare la competenţa în materie de
asigurări, protecţia consumatorului, precum şi la competenţa
exclusivă.
La verificarea acestor reguli de competenţă instanţa este ţinută
de constatările de fapt în temeiul cărora instanţa din statul membru şi-
a argumentat competenţa.
Sub rezerva dispoziţiilor privind competenţa specială în
materie de asigurări, protecţia consumatorilor şi competenţa exclusivă,
competenţa instanţei din statul membru nu poate fi revizuită. Conform
dispoz. art 38 par 3 teza II, dispoziţia legală privind nerecunoaşterea
unei hotărâri pronunţate într-un stat membru pe motiv că încalcă
ordinea publică de drept internaţional privat român, nu poate fi
aplicată normelor în materie de competenţă.
C.întinderea competentei instanţei
Instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a
hotărârii unui stat membru şi nici la modificarea ei.
Instanţa română poate suspenda acţiunea prin care se solicită
recunoaşterea unei hotărâri pronunţate de o instanţă dintr-un stat
membru în cazul în care, împotriva hotărârii a cărei recunoaştere se
cere, se introduce o cale de atac ordinară.

2. Executarea hotărârilor judecătoreşti străine

2.1. Noţiunea şi procedura exequatur-ului

hotărârilor judecătoreşti străine

2.1.1. Noţiune
Exequatur-ul este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma
controlului exercitat asupra hotărârii judecătoreşti străine de instanţele
statului pe teritoriul căruia se cere executarea, hotărârea
judecătorească străină este declarată executorie242.
Executarea hotărârilor judecătoreşti străine este reglementată
prin dispoziţiile art. 173-177 din Legea nr. 105/1992.
Conform dispoziţiile art. 173 alin. 1 - hotărârile străine, care
nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi a le
executa, pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza
încuviinţării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul
judeţean în circumscripţia căreia urmează să se efectueze executarea.

242 1.P.Filipescu, A.Filipescu, op. cit., p. 542

 Nu pot fi puse în executare pe teritoriul României hotărârile
străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii şi cele date cu executarea
provizorie (conforma art. 173 alin. 2).
Pe teritoriul României o hotărâre judecătorească străină nu
poate produce nici un efect dacă nu a fost recunoscută sau dacă nu s-a
obţinut exequatur-ul acelei hotărâri.
Prin intermediul instituţiei recunoaşterii, hotărârea
judecătorească străină beneficiază de puterea lucrului judecat.
Prin intermediul exequatur-ului hotărârea străină dobândeşte
atât forţa executorie, cât şi autoritate de lucru judecat.
Dacă hotărârea străină a cărei executare se solicită a fost în
prealabil recunoscută (de drept sau pe cale judiciară), exequatur-ul
produce doar efectul forţei executorii, deoarece efectul privind
autoritatea de lucru judecat s-a produs prin recunoaştere.

2.1.2 Condiţiile obţinerii exequatur-ului

Condiţiile cerute pentru obţinerea exequatur-ului unei hotărâri
străine sunt stabilite de legea forului unde se solicită executarea
hotărârii respective.
în dreptul internaţional privat român aceste condiţii sunt
reglementate prin dispoziţiile art. 174, conform cărora, executarea
hotărârii străine se încuviinţează cu respectarea condiţiilor prevăzute
de art. 167 (privind recunoaşterea hotărârii străine), cât şi ă celor ce
urmează:
a) hotărârea este executorie potrivit legii instanţei care a
pronunţat-o;
b) dreptul de a cere executarea silită nu este prescris potrivit
legii române .
Dispoziţiile art. 168 şi 169 (privind refuzarea recunoaşterii şi
întinderea recunoaşterii) sunt aplicabile în mod corespunzător şi
cererii de încuviinţare a executării.

243 Conform dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958

 2.1.3. Exequatur-ul parţial
Dacă hotărârea străină a cărei executare se solicită conţine
soluţii asupra mai multor capete de cerere, care sunt disociate,
încuviinţarea poate fi acordată separat (conform art. 176 alin. 2).
în această situaţie pentru fiecare soluţie din hotărâre trebuie
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea exequatur-
ului. Dacă unele soluţii din hotărârea străină nu îndeplinesc condiţiile
prevăzute de dreptul internaţional privat român, se poate obţine un
exequatur parţial, doar pentru soluţiile care corespund condiţiilor
legale stabilite.

2.1.4. Procedura exequatur-ului

Conform dispoziţiilor art. 175 - cererea de încuviinţare a
executării, întocmită în condiţiile prevăzute de art. 171 (privind
recunoaşterea) va fi însoţită şi de dovada caracterului executor al
hotărârii străine, eliberată de instanţa care a pronunţat-o.
Cererea pentru obţinerea exequatur-ului se adresează de partea
interesată244 tribunalului judeţean în circumscripţia căruia urmează să
se efectueze executarea silită.
Cererea de încuviinţare a executării se soluţionează prin
hotărâre, după citarea părţilor (conform art. 176 alin. 1).
Instanţa investită cu soluţionarea cererii de exequatur verifică
condiţiile prevăzute de art. 174 coroborat cu art. 167-169 din Legea
nr. 105/1992 precum şi dovada caracterului executor al hotărârii,
putând admite sau respinge cererea formulată în totalitate sau în parte.
Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării se
emite titlul executoriu, în condiţiile legii române, menţionându-se în
titlu şi hotărârea de încuviinţare.
Hotărârea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu
apel de partea interesată, la Curtea de Apel în circumscripţia căreia se
află tribunalul care a pronunţat hotărârea în termen de 15 zile de la

244 Gr. Porumb, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, voi. II, p. 163
comunicare. împotriva hotărârii pronunţate în apel se poate formula
recurs la Curtea Supremă de Justiţie în termen de 15 zile de la
comunicarea hotărârii apelate (conform art. 301 C.proc.civ.).
După obţinerea exequatur-ului hotărârea străină poate fi
investită; cu formulă executorie în condiţiile prevăzute de art. 169
C.proc.civ.
Hotărârile străine investite cu putere executorie pe teritoriul
României se vor executa conform procedurii prevăzute în art. 372 şi
urm. din Codul de procedură civilă.

2.2. Executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate

în statele membre ale Uniunii Europene

A. Coditiile cererii
Hotărârile pronunţate într-un stat membru şi care sunt
executorii, potrivit legii instanţelor care le-au pronunţat, vor fi puse în
executare în România pe baza încuviinţării date, la cererea părţii
interesate, de către tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul ori sediul partea împotriva căreia se solicită executarea sau
în a cărui circumscripţie urmează să se efectueze executarea.
în vederea comunicării documentelor procedurale, recla­
mantul poate desemna un mandatar special, domiciliat în circum­
scripţia teritorială a instanţei căreia i-a fost solicitată încuviinţarea
executării.
Cererea de încuviinţare a executării va fi însoţită de urmă­
toarele documente: copie a hotărârii, care să întrunească condiţiile
necesare în vederea stabilirii autenticităţii acesteia; cerificate emanate
de la autoriatatea care apronunţat hotărârea; traduceri certificate de
persoane autorizate în statele membre sau în România.
în cazul în care hotărârea va fi însoţită de aceste documente,
mai multor capete de cerere care sunt disociabile, încuviinţarea poate
fi acordată separat.
 Persoana care cere încuviinţarea executării poate cere ca titlul
executoriu să se limiteze la anumite părţi din hotărâre.
B. Procedura soluţionării cererii de executare
Hotărârea este declarată executorie în România dacă sunt
îndeplinite condiţiile privind documentele ce trebuie prezentate în faţa
instanţei, fără a fi necesară verificarea îndeplinirii condiţiilor privind
recunoaşterea unei hotărâri pronunţate în unul din statele membre.
In această fază a procesului partea împotriva căreia se
urmăreşte executarea nu poate formula apărări cu privire la cererea de
încuviinţare a executării.
Hotărârea pronunţată de o instanţă competentă dintr-un stat
membru are forţă probantă în faţa instanţelor române cu privire la
situaţiile de fapt pe care le constată.
Instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a
hotărârii statului membru şi nici la modificarea ei.
Hotărârea de încuviinţare a executării este adusă la cunoştinţa
părţii care a cerut executarea, fără întârziere şi potrivit procedurii
prevăzute de legea română.
Titlul executoriu este înmânat părţii împotriva căreia se cere
executarea, însoţit de hotărâre, în cazul în care aceasta nu a fost deja
înmânată.
C.Căi de atac privind hotărârea de soluţionare a cererii de
executare
Hotărârea prin care s-a soluţionat cererea de încuviinţare a
executării poate fi atacată cu recurs în termen de o lună de la
comunicarea acesteia părţii împotriva căreia se cere executarea, dacă
aceasta îşi are domiciliul sau sediul în România, în cazul în care partea
nu îşi are domiciliul sau sediul în România, termenul de introducere a
recursului este de două luni de la data comunicării către partea
împotriva căreia se cere executarea sau la domiciliul acesteia.
Instanţa suspendă acţiunea până când se dovedeşte că pârâtul a
primit actul de sesizare a instanţei în timp util pentru pregătirea
apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest
sens.
Comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare va fi realizată
potrivit legislaţiei în vigoare, în conformitate cu convenţiile
internaţionale în domeniul cooperării judiciare în materie civilă şi
comercială, la care România este parte.
Soluţionarea recursului nu poate conduce la respingerea
cererii de încuviinţare a executării pentru alt motiv decât cele
prevăzute la art. 37 din lege. Recursul se soluţionează de urgenţă.
Hotărârea a cărei executare se cere nu poate fi revizuită pe
fond în nici o situaţie.
Instanţa de recurs poate condiţiona executarea de constituirea
unei garanţii.
La cererea părţii împotriva căreia se solicită executarea,
instanţa de recurs poate suspenda acţiunea dacă împotriva hotărârii a
cărei executare se cere a fost introdusă, în statul membru de origine, o
cale de atac ordinară sau dacă termenul de introducere a unei astfel de
căi de atac nu a expirat încă; în acest din urmă caz instanţa română
poate preciza termenul în care poate fi exercitată calea de atac
ordinară.
în cazul hotărârilor care trebuie recunoscute potrivit
dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 187/2003, instanţele române pot
dispune; la cererea reclamantului, chiar şi în lipsa unei cereri de
încuviinţare a executării, măsuri asigurătorii în cazuri urgente, spre a
ocroti drepturi, interese sau bunuri ce au legătură cu jurisdicţia lor.
Hotărârea de încuviinţare a executării va include, dacă este
cazul, şi autorizarea luării de măsuri de conservare.
Până la expirarea termenului pentru introducerea recursului
sau, după caz, până la soluţionarea acestuia nu pot fi luate decât
măsuri de conservare a bunurilor părţii împotriva căreia se urmăreşte
executarea.
Hotărârea pronunţată într-un stat membru prin care se dispune
plata de penalităţi este executorie în România numai dacă suma ce
urmează să fie plătită a fost stabilită în mod definitiv de instanţa din
statul membru de origine.
Reclamantul care, în statul membru de origine, a beneficiat în
întregime sau doar parţial de asistenţă juridică gratuită, de scutiri ori
reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedură va beneficia, în cadrul
procedurii prevăzute de prezenta secţiune, de cea mai favorabilă formă
de asistenţă juridică şi scutire de taxe şi alte cheltuieli de judecată
prevăzute de legea română.
Persoana care cere încuviinţarea executării hotărârii nu poate
fi obligată să depună cauţiune ori vreo altă garanţie pentru această
cerere pe motiv că este cetăţean străin sau că nu îşi are domiciliul ori
sediul în România.
în cazul acţiunii introduse în România pentru încuviinţarea
executării hotărârii pronunţate într-un stat membru nu se percepe nici
un impozit sau taxă proporţională cu valoarea litigiului în cauză.
Partea care cere recunoaşterea sau solicită încuviinţarea
executării unei hotărâri pe teritoriul României trebuie să prezinte o
copie a hotărârilor care să întrunească condiţiile necesare în vederea
stabilirii autenticităţii acesteia.
Partea care solicită executarea unei hotărâri trebuie să
prezinte, de asemenea, şi certificatul menţionat în anexa nr. 1 din
legea nr 187/2003.
La cererea instanţei române, documentele vor fi însoţite de
traduceri certificate de o persoană autorizată în acest sens în unul
dintre statele membre sau în România.
în cazul nedepunerii certificatului menţionat, instanţa română
sau autoritatea competentă poate să fixeze un termen pentru
prezentarea acestuia, să accepte un document echivalent ori, în cazul
în care consideră că dispune de suficiente informaţii, să dispenseze
partea de prezentarea acestui document.
Instanţa sau autoritatea competentă din România care a
pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere ori executare se cere într-un
stat membru eliberează, la cererea oricărei părţi interesate, un
certificat, potrivit modelului prezentat în anexa. 1 din legea nr.
187/2003.
în cazul documentelor prevăzute de lege, precum şi pentru
documentul de numire a unui mandatar special nu este necesară
legalizarea sau o formalitate echivalentă.

3. Puterea doveditoare a hotărârilor

judecătoreşti străine

3.1. Puterea doveditoare a hotărârilor judecătoreşti străine

Potrivit dispoziţiilor art. 178 din Legea nr 105/1992, hotărârea

străină, dată de o instanţă competentă, are forţă probantă în faţa
instanţelor române cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.
Din aceste dispoziţii rezultă că hotărârea străină ca şi
hotărârea naţională, este apreciată ca având valoarea unui înscris
autentic245 cu efectele probatorii recunoscute de lege unui astfel de
înscris - cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.
Potrivit regulii locus regit actum hotărârea străină va avea
puterea doveditoare pe care i-o conferă legea sub imperiul căreia a fost
pronunţată.
în cazul constatărilor personale făcute de judecătorul străin şi
consemnate în cuprinsul hotărârii, acestea au forţă probantă până la
înscrierea în fals şi stabilirea falsului în statul de origine.
în cazul constatărilor rezultate din materialul probator
administrat în străinătate, acestea fac dovada până la infirmarea lor
prin alte mijloace de probă. Cu privire la aceste constatări, instanţa
română dispune de acelaşi drept de apreciere ca şi în privinţa probelor
obişnuite de care părţile litigante s-au servit direct în faţa ei246.

245 S.Zilberstein, op. cit., p. 118

246 S.Zilberstein, V.Ciobanu, Drept procesual civil, executarea silită, voi. I,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1996, p. 120-121, S.Zilberstein, op. cit., p. 118
 3.2. Puterea doveditoare a hotărârilorjudecătoreşti
pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene

Aspecte privind puterea doveditoare a hotărârilor judecătoreşti

pronunţate statele membre ale Uniunii Europene sunt cuprinse în art
55-58 din Legea nr 187/2003.
Conform dispoziţiile art 58, documentele întocmite sau
înregistrate oficial ca acte autentice şi care sunt executorii într-un stat
membru sunt, la cerere, declarate executorii în România, cu
respectarea procedurii stabilite în art 55-57. Instanţa de recurs poate
revoca această hotărâre numai dacă executarea este vădit contrară
ordinii publice din România.
înţelegerile referitoare la obligaţiile de întreţinere, încheiate
cu autorităţile administrative sau autentificate de acestea sunt, de
asemenea, considerate ca autentice. Actul prezentat trebuie să
îndeplinească condiţiile necesare pentru autentificare în statul membru
de origine.
 CAPITOLUL V
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
PRIVIND REGLEMENTAREA DIVORŢULUI

1. Reglementarea divorţului în legislaţia germană

în legislaţia germană anterioară noului sistem conflictual din

1986, art. 17 din Einfuhrungsgesetz zum Burgerlichen (EGBG) mai
precis legea introductivă a codului civil german prevedea că:
“Divorţul este cârmuit de legea statului al cărui resortisant este
bărbatul la data introducerii acţiunii”. în prezent, legea în art. 17 din
intemationals privatrecht (IPR) adică legea germană de drept
internaţional privat adoptă soluţia potrivit căreia divorţul este cârmuit
de legea care determină efectele generale ale căsătoriei.
Dispoziţiile legale care reglementează desfacerea căsătoriei în
Codul civil german prezintă numeroase asemănări dar şi deosebiri,
comparativ cu dispoziţiile legii civile române.
Conform legislaţiei germane, divorţul se pronunţă prin
sentinţă, iar desfacerea căsătoriei are loc după ce sentinţa devine
executorie (art. 1564).
Codul civil german, spre deosebire de cel român, enumeră
motivele de divorţ, precizând că un soţ poate reclama divorţul dacă
celalalt soţ se face culpabil de adulter, de atentat la viaţa soţului, în caz
de separaţie în fapt, sau dacă soţul s-a făcut vinovat de degradarea
acută a raporturilor conjugale prin violarea gravă a datoriilor impuse
de căsătorie sau prin purtare neonorabilă sau imorală, încât nu mai
poate fi posibilă continuarea căsătoriei (art. 1565 - 1568).
De asemenea, un alt motiv de divorţ îl constituie căderea unui
soţ în stare de demenţă cu consecinţa desfiinţării comunităţii
intelectuale între soţi şi excluderea oricărei speranţe la restabilirea
acestei comunităţi (art. 1569).
Se poate aprecia că în această privinţa soluţia adoptată de
legiuitorul român de a nu enumera motivele de divorţ, lăsând la
aprecierea instanţei temeinicia acestora, este superioară celei adoptate
de legiuitorul german, deoarece în practică varietatea situaţiilor de fapt
este foarte mare şi nu poate fi cuprinsă intr-o enumerare, chiar dacă
aceasta nu se vrea a fi exhaustivă.
Ca şi în dreptul român, dacă căsătoria este desfăcută din
motive subiective în sentinţă trebuie precizată partea culpabilă pentru
divorţ şi de asemenea, este admisibilă acţiunea reconvenţională.
Conform Codului civil german, femeia divorţată conservă
numele de familie al bărbatului, dar poate relua şi numele ei de
familie. Dacă era căsătorită înainte de încheierea căsătoriei desfăcute
poate relua şi numele pe care îl avea înaintea acelei căsători, numai
dacă nu a fost declarată culpabilă, această condiţie neregăsindu-se în
dispoziţiile legii române. Reluarea numelui se face prin declaraţii în
faţa autorităţii competente, iar declaraţia se face în forma autentica.
Cu pierderea numelui bărbatului, femeia obţine iarăşi numele ei de
familie.
Se poate observa că în această privinţă legislaţia germană este
superioară celei române deoarece reglementează foarte clar rezolvările
acestei probleme, legate de posibilitatea femeii divorţate de a-şi relua
numele avut anterior căsătoriei sau de a-şi păstra numele dobândit prin
căsătorie. Reglementând aceste situaţii, legiuitorul german a evitat
prezenţa arbitrariului şi a diversităţii de soluţii din practica judiciară
românească, unde părerile privind posibilitatea păstrării de către soţie
a numelui soţului, sunt diferite.
Conform Codului civil german, foştii soţi nu-şi datorează
întreţinere în orice condiţii, ci numai soţul declarat culpabil trebuie să-
i asigure celuilalt întreţinere convenabilă, dacă acesta nu poate să se
întreţină din veniturile sale. Când soţul declarat singur culpabil nu
poate asigura întreţinerea celuilalt soţ din cauza altor obligaţii ale sale
şi fără a periclita întreţinerea sa, el are dreptul la două din trei părţi din
veniturile sale pentru întreţinerea sa, iar dacă aceasta nu este suficientă
poate reţine atât cât este necesar pentru această întreţinere.
Ca şi în dreptul roman obligaţia de întreţinere se stinge prin
recăsătorirea celui în drept, dacă căsătoria este desfăcută din motive
obiective precum boala gravă a unuia dintre soţi, celălalt soţ trebuia
să-i asigure întreţinerea ca şi cum ar fi fost declarat singur culpabil de
desfacerea căsătoriei.
Dacă un soţ este singur declarat culpabil atunci celălalt soţ
poate revoca donaţiile făcute înainte sau după căsătorie. Revocarea nu
este admisă dacă donatorul a murit (art. 1584).

2. Reglementarea divorţului în legislaţia austriacă

Codul civil general austriac prevede că încetarea căsătoriei are

loc prin moartea unuia dintre soţi sau prin desfacerea judecătorească
(art. 73).
Motivele care conduc la desfacerea căsătoriei sunt enumerate.
Acestea sunt: adulterul, bigamia, separaţie în fapt intenţionată
şi fără motive, atentatul la viaţa soţului sau periclitarea integrităţii
personale sau sănătăţii acestuia (art. 7680). Divorţul se poate pronunţa
şi în situaţiile când prin purtarea sa intenţionată unul dintre soţi a
vătămat îndatoririle sale sau continuă cu încăpăţânare o viaţă imorală,
ori i-a determinat sau a încercat să-i determine pe copiii aparţinând
familiei soţului sau să ducă o viaţă imorală dar numai în condiţiile în
care judecătorul luând în considerare convingerea că din pricina
cauzelor enumerate convieţuirea ulterioară pentru cel care cere
desfacerea căsătoriei a devenit insuportabilă.
în ce priveşte enumerarea motivelor pentru care se poate
solicita desfacerea căsătoriei se poate observa asemănarea foarte mare
între reglementarea austriaca şi cea germană. Cel ce a consimţit la
actul culpabil al soţului său sau este părtaş la acest fapt nu poate să
ceară desfacerea căsătoriei. Ca şi în dreptul român, soţii pot renunţa la
dreptul Ia acţiune şi în cursul procesului. Nu se admite acţiunea de
desfacere a căsătoriei după zece arii de la săvârşirea actului inculpat
sau de la dobândirea puterii de lucru judecat al sentinţei penale.
Alte dispoziţii regăsite în ambele legislaţii, austriacă şi
română, sunt cele privitoare la cererea reconvenţională şi cele privind
stabilirea culpei în desfacerea căsătoriei.
Sentinţa care pronunţă divorţul va declara culpabilă partea
conjugală din vina căreia s-a desfăcut căsătoria. Dacă în urma unei
acţiuni reconvenţionale desfacerea căsătoriei s-a produs din vina
ambelor părţi, judecătorul va declara culpabile ambele părţi. Spre
deosebire de dreptul român cel austriac prevede că şi fără o acţiune
reconvenţională, pârâtul poate să ceară ca în cazul desfacerii căsătoriei
să se declare şi reclamantul culpabil dacă dovedeşte contra acestuia o
cauză de desfacere.
O altă dispoziţie legală care nu se regăseşte în legislaţia
română este cea care prevede ca reprezentantul legal al soţului alienată
mintal poate, cu autorizaţia autorităţii tutelare să ceară desfacerea
căsătoriei în numele său. Autoritatea tutelară poate acorda autorizaţia
când interesul vădit al soţului alienat pretinde desfacerea căsătoriei
(art. 87).
 Căsătoria încetează în ziua când hotărârea de divorţ
dobândeşte puterea judecată (art. 88). Promisiunile de donaţie făcute
de soţul nevinovat în folosul soţului culpabil, în timpul duratei
căsătoriei sau înaintea celebrării sale, îşi pierd efectul.
Soţul declarat culpabil este îndatorat să acorde întreţinere
soţului nevinovat, corespunzător stării sale materiale şi poziţiei sale
sociale, dacă veniturile acestuia sunt neîndestulătoare. De aseimenea,
este posibilă mărirea întreţinerii fixate. Obligaţia de întreţinere
încetează prin recăsătorirea soţului îndreptăţit de a o primi.
Femeia nevinovată poate păstra numele bărbatului după
divorţ, dacă şi-a exprimat în proces această voinţă. Judecătorul este
obligat să pronunţe acest drept al femeii în sentinţa de desfacere a
căsătoriei.
Ca şi în dreptul roman, judecătorul trebuie să se pronunţe în
privinţa încredinţării şi întreţinerii copiilor minori comuni. Părinţii pot
realiza o înţelegere în acest sens, iar în lipsa acesteia, va decide
instanţa.
Judecătorul poate totuşi, în considerarea culpabilităţii
părinţilor şi a oricăror alte circumstanţe personale şi în interesul vădit
al copiilor, să dispună contrar înţelegerii părinţilor şi chiar să
încredinţeze copiii îngrijirii unei terţe persoane.
Dacă judecătorul nu găseşte îndestulătoare împrejurările de
fapt dovedite în proces pentru a decide în privinţa întreţinerii şi
reşedinţei copiilor, va omite să se pronunţe asupra acestui punct şi
după terminarea procesului va transmite datele din dosar autorităţii
tutelare pentru a decide.
Dacă judecătorul a statuat în hotărârea de desfacere a
căsătoriei în privinţa încredinţării copiilor, dar în urma schimbării
împrejurărilor această hotărâre nu mai corespunde cu interesele
copiilor, autoritatea tutelară poate modifica hotărârea luată.
 Părintele, în principiu, poate să vadă copilul care nu este
încredinţat îngrijirii sale şi să supravegheze educaţia sa. în caz de
nevoie, autoritatea tutelară stabileşte modalitatea întrevederilor şi
poate chiar să şi le opreasca în interesul vădit al copilului.
Cele două Coduri civile străine şi soluţiile legislative oferite
de acestea ar trebui avute în vedere de legiuitorul român, putând
constitui un model în rezolvarea unor situaţii controversate în
literatura şi practica judiciară română.

3. Reglementarea divorţului în legislaţia irlandeză

în Irlanda divorţul nu este permis. în anumite condiţii, se

poate obţine numai o declaraţie prin care înalta Curte de Justiţie
constată nulitatea ab initio a căsătoriei.
Articolul 43.3.(2) al Constituţiei prevede: „Nu va fi adoptată
nici o lege prin care să se permită desfacerea căsătoriei”.
Soţii pot fi scutiţi de obligaţia de a locui împreună fie printr-o
înţelegere formală cu efecte obligatorii încheiată între ei, fie prin
decizie a instanţei de separaţie judiciară (cunoscută sub numele de a
mensa et thoro). O astfel de decizie nu produce efecte asupra
existenţei căsătoriei civile. Ea poate fi obţinută doar în cazul în caqre
soţul care o solicită demonstrează existenţa uneia din cele trei ofense
matrimoniale, respectiv adulterul, cruzimea sau practici contra naturii,
în acest sens, părţile au dreptul să cheme şi să examineze martorii.
înalta Curte de Justiţie este singura instanţă competentă să
hotărască în materia separaţiei judiciare. Părţile îşi pot organiza
singure apărarea. Totuşi, la întrebarea adresată de Curte guvernului,
acesta a răspuns că, în cele 255 de proceduri de separaţie iniţiate în
Irlanda în perioada ianuarie 1972 - decembrie 1978, solicitanţii au
fost toţi, fără excepţie, asistaţi de avocat.
 Raportul Comisiei din 9 martie 1978 notează nivelul că
aproximativ al costurilor se situează între 500 şi 700 de lire sterline în
cazul în care acţiunea nu este contestată şi între 800 şi 1200 de lire
sterline în caz contrar. Costul total depinde de numărul martorilor şi
de complexitatea cazului. De regulă, dacă soţia câştigă, soţul este
obligat să plătească toate cheltuielile rezonabile de judecată. Suma
exactă este stabilită de un specialist în calcularea taxelor.
In Irlanda, asistenţa juridică gratuită nu se acordă în cazuri de
separaţie judiciară şi nici, in general, în cauze civile. în 1974, a fost
înfiinţat un Comitet consultativ pentru asistenţă juridică gratuită în
materie civilă sub preşidinţia judecătorului Pringle. în decembrie
1977, Comitetul a recomandat guvernului introducerea unui sistem de
consultanţă şi asistenţă juridică în acest domeniu. La audierile din 22
februarie 1979, delegatul guvernului a informat Curtea că autorităţile
irlandeze au decis, în principiu, să introducă un sistem de asistenţă
juridică gratuită pentru cauzele de dreptul familiei şi speră să poată lua
măsurile necesare înainte de sfârşitul anului 1979.

4. Reglementarea divorţului în alte sisteme de drept

* în legislaţia franceză, normele conflictuale aplicabile

divorţului şi separaţiei de corp sunt prevăzute de art. 310 C. civ. după
cum urmează: “Divorţul şi separaţia de corp sunt guvernate de legea
franceză: când cei doi soţi sunt de naţionalitate franceză; când soţii au
şi unul şi celălalt domiciliu pe teritoriu francez; când nici o lege
străină nu se recunoaşte competentă, în timp ce instanţele franceze
sunt competente pentru a soluţiona divorţul sau separaţia de corp247”.

247 Pentru un comentariu aprofundat, a se vedea Falconbridge, Conflits de loi en

matiere de formation et de dissolution du mariage, 1934, p. 235
 Dreptul francez, cu unele excepţii pe care le vom reda mai jos,
subordonează efectele separaţiei de corp aceloraşi norme ca si
divorţul. Aceste excepţii sunt cuprinse în art. 296-309 C.civ. francez
dintre care le vom menţiona pe cele mai importante :
. - art. 299 - „Separaţia de corp nu desface căsătoria dar pune
capăt obligaţiei de coabitare” ;
- art. 301 - „In caz de deces al soţului, celălalt îşi conservă
drepturile pe care legea le acordă soţului supravieţuitor,
...soţii pot include în convenţia lor o renunţare la drepturile
succesorale” ;
- art. 302 - „Separaţia de corp antrenează întotdeauna separaţia
bunurilor” ;
- art. 303 - „Separaţia de corp lasă să subziste obligaţia de
ajutor ; hotărârea care se pronunţă sau o hotărâre posterioară
fixează o pensie alimentară care se acordă soţului la
nevoie...” ;
- art. 306 - „La cererea unuia dintre soţi, hotărârea de separaţie
de corp este convertită de plin drept în hotărârea de divorţ, în
urma separaţiei de corp de trei ani”

* în Italia, ţara de referinţă vreme îndelungată pentru

indisolubilitatea căsătoriei, divorţul a fost admis prin Legea asupra
divorţul nr. 898 din 1970, însă numai pentru cauze anume prevăzute
de lege. Divorţul este reglementat încă într-o manieră restrictivă.
Separaţia de corp a fost introdusă în unele legislaţii catolice
ca substituit al divorţului, iar altele fiinţează în paralel cu acesta; C.
civ. italian, până în 1975, cunoştea separaţia de coip, însă nu şi
divorţul.

* Legea elveţiană supune separaţia de corp aceloraşi reguli ca

şi divorţul (art. 59- 65 - Legea de drept internaţional privat elveţiană).
 * în statele musulmane, organizarea socială, familială şi
economică, au baze preponderent religioase, întemeiate pe versetele
din Coran248.
Familia islamică se constituie printr-un contract de căsătorie,
care stabileşte drepturile şi obligaţiile personale şi patrimonoiale ale
soţilor.
Relaţiile personale dintre soţi sunt deosebit de importante,
Coranul precizând că „soţul şi soţia sunt veşmânt unul altuia”.
Autorizând poligamia, Coranul recunoaşte dreptul bărbatului
de a avea 4 soţii legitime, cu condiţia manifestării unei atitudini
echitabile faţă de acestea (oligaţia de a le iubi pe toate şi de a-şi
maniesta afecţiunea în mod echitabil aţă de toate) şi cu condiţia de a
asigura cele necesare traiului comun.249
Islamul recunoaşte dreptul femeii la educaţie, la exprimare,
independenţa financiară, precum şi accesul de avansare profesională în
societate.
în familie, rolul femeii este administrativ (administrarea
interioară a problemelor gospodăreşti, fără a avea obligaţia să
muncească în gospodărie, iar dacă prestează astfel de activităţi,
acestea nu reprezintă o obligaţie, ci un „dar” făcut soţului) şi educativ
(privind creşterea şi educarea copiilor).

248 Aspecte selectate din 248 Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine,

Civilizaţia islamului clasic, Editura Maridiane, 1975
249 Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului clasic,
Editura Maridiane, 1975 - în literatura de specialitate, unii autori au susţinut că
originalitatea legislaţiei poligame ar aparţine lui Muhammad, care ar fi luat
măsura respectivă în urma luptelor în care şi-au pierdut viaţa numeroşi
credincioşi, numărul văduvelor fară sprijin fiind foarte mare. Alţi autori au arătat
că această ipoteză nu are la bază indicii temeinice, Muhammad căutând să
amelioreze vechea situaţie a femeilor musulmane, originalitatea poligamiei
islamice având la bază obiceiuri străvechi ale Arabiei preislamice.
 Divorţul poate fi promovat pe cale civilă, la cererea oricăruia
dintre soţi, pronunţându-se o hotărâre judecătorească de către o
instanţă de judecată, sau pe cale religioasă, pe baza textelor din Coran.
Divorţul religios poate fi iniţiat fie de soţie, fie de soţ.
Bărbatului îi este recunoscut dreptul de a-şi izgoni soţia prin repudiere
publică, rostind de 3 ori în public formula de repudiere. în scopul
creşterii gradului de responsabilitate a soţului faţă de utilizarea
procedurii repudierii, Coranul stabileşte că, după repudiere, soţul nu
poate reveni asupra hotărârii sale de a se despărţi de soţie, decât dacă
aceasta ar fi contractat o nouă căsătorie şi ar fi fost repudiată din nou
de noul soţ. Divorţul se pronunţă de către cadiu.
 CAPITOLUL VI
PROPUNERI DE LEGE FERENDA
PRIVIND REGLEMENTAREA
CĂSĂTORIEI ŞI DIVORŢULUI
ÎN DREPTUL ROMÂN INTERN

Scopul social al căsătoriei îl constituie întemeierea familiei,

perpetuarea speciei umane şi formarea iniţială a tinerei generaţii
pentru viaţă în acord cu ţelurile educative ale societăţii.
După adoptarea noului Cod civil, după cum putem observa
din prevederile Proiectului de lege privind modificarea Codului civil,
se va încerca diminuarea lacunelor şi interpretărilor din actuala
reglementare.
In concluzie, în urma demersului ştiinţific constând în
analizarea reglementărilor în vigoare privind căsătoria şi divorţul, voi
prezenta câteva propuneri de lege ferenda:

1. Acordarea dispensei de vârstă şi în beneficiul bărbatului

care a împlinit vârsta de 16 ani în vederea încheierii
căsătoriei

Potrivit art. 4, alin. 2, C. fam., dispensa de vârstă poate fi

acordată numai femeii care a împlinit 15 ani, pentru motive temeinice.
Aceasta, spre deosebire de unele legislaţii stăine, care prevăd
posibilitatea acordării dispensei de vârstă nu numai pentru femeie, ci
şi pentru bărbatul care a împlinit vârsta de 16 ani.
 în practică se pot ivi situaţii în care acordarea dispensei de
vârstă să fie indicată şi pentru bărbat, ca în cazul în care o femeie dă
naştere unui copil al cărui tată este un bărbat între 16 şi 18 ani.
Această sugestie pentru viitoarea legiferare se impune atenţiei
cu cât mai mult cu cât, în exemplu dat, paternitatea copilului poate fi
stabilită, fie prin recunoaştere, fie prin hotărâre judecătorească.

2. Reglementarea distinctă a interdicţiilor privind încheierea

căsătoriei, menţionate în a rt9 C.fam

Art. 9 C. fam. dispune că este oprit să se căsătorească

alienatul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile
mintale, cât timp nu are discernământfaptelor sale.
Acest text legal cuprinde două situaţii juridice distincte :
- situaţia alienatului şi a debilului mintal, care sunt opriţi cu
desăvârşire de a se căsători;
- situaţia celui lipsit vremelnic de discernământ, care este oprit
de a se căsători numai cât timp se află în această stare.
Este indicat ca şi sub aspect legislativ aceste situaţii să fie
prevăzute în texte distincte.
Unele legislaţii străine nu prevăd impedimentul la căsătorie
între rudele colaterale de gradul al patrulea.
în această privinţă, apreciem că „din considerente logice, de
moralitate şi de tradiţie la poporul român, impedimentul la căsătorie
între rudele colaterale de gradul al patrulea trebuie păstrat” ; însă
sancţionarea încălcării acestuia cu nulitatea absolută a căsătoriei poate
fi uneori prea gravă, propun ca la viitoarea legiferare să fie adoptată
păstrarea impedimentului ca dirimant, dar cu posibilitatea, pentru
motive temeinice, de menţinere a căsătoriei încheiate.
 3. Introducerea condiţiei prezenţei martorilor la încheierea
căsătoriei

O altă propunere de lege ferenda ar fi cea a introducerii în

viitorul Cod civil a prezenţei martorilor la încheierea căsătoriei, deşi
în Proiectul de lege privind modificarea Codului civil este introdusă
această reglementare. Prezenţa martorilor la încheierea căsătoriei
asigură totuşi o publicitate efectivă, şi prin aceasta, un plus de
solemnitate.
Pe de altă parte, semnarea actului de căsătoriei de către
martori îi obligă pe viitorii soţi la încheierea căsătoriei cu
responsabilitate.
Apoi, cum Convenţia O.N.U. privitoare la căsătorie cuprinde
recomandarea ca la oficierea căsătoriei să asiste şi martori, apare
indicată reintroducerea acestei cerinţe în legislaţia noastră.
Dispoziţiile actuale ale Codului familiei privitoare la efectele
căsătoriei sunt neîndestulătoare şi, tehnic, în parte, deficitare.

4. Reglementarea raporturilor personale dintre soţi având

în vedere respectarea personalităţii şi libertăţii
individuale a soţilor

în privinţa raporturilor personale dintre soţi, intervenţia legii a

fost dintotdeauna delicată şi din această cauză timidă, de aceea, legea
trebuie să reglementeze numai acele raporturi personale cu privire la
care intervenţia sa este posibilă, indicată şi eficace.
Legea nu trebuie să omită reglementarea acelor raporturi
personale care ţin de fiinţa căsătoriei aşa cum sunt obligaţiile de
coabitare şi de fidelitate, pe care Codul familiei nu le prevede în mod
expres şi care necesită de a fi astfel prevăzute la o viitoare legiferare.
 Relaţiile personale dintre soţi trebuie să beneficieze de o
reglementare prin care să fie asigurată respectarea drepturilor funda­
mentale ale omului, aşa cum sunt prezentate în instrumentele juridice
internaţionale.
Căsătoria nu trebuie să conducă la o dependenţă forţată între
soţi, la o supunere a unui soţ faţă de celălalt soţ; căsătoria nu trebuie
invocată ca argument împotriva manifestării plenare a personalităţii
celor doi soţi.
în societăţile occidentale asistăm la o tendinţă de dezinstitu-
ţionalizare a căsătoriei, pornind de la motivarea că căsătoria reprezintă
un mijloc de frânare în calea manifestării independenţei şi
personalităţii individuale.
în România, violenţa în familie a beneficiat de o reglementare
distinctă abia prin modificările Codului Penal introduse prin Legea nr.
197/2000. în lipsa unor astfel de reglementări exprese, autorităţile
aveau posibilităţi limitate de a interveni şi sancţiona eventuale
infracţiuni privind violenţa exercitată în familie.

5. Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soţi

având în vedere contribuţia soţilor la dobândirea
bunurilor comune

Instituirea comunităţii de bunuri, ca regim legal matrimonial,

reclamă, în mod necesar, o reglementare cât mai completă a
drepturilor de care beneficiază soţii în cadrul acestui regim de
proprietate comună în devălmăşie, cu privire la bunurile care
alcătuiesc obiectul ei şi care să precizeze în cuprinsul unor norme
exprese, modul în care soţii urmează să exercite atributele dreptului de
proprietate devălmaşe, măsură în care ei pot să dispună, să folosească
ori administreze lucrurile comune.
 Alte sugestii se referă la necesitatea unor precizări legislative,
cum sunt cele privitoare la convenţiile dintre soţi de extindere a
comunităţii matrimoniale de bunuri prin includerea de bunuri proprii
în comunitate, la calificarea unor bunuri, la sancţiunea înstrăinării
construcţiilor bunuri comune numai de către unul dintre soţi, la
împărţirea bunurilor comune.
Legislaţia actuală, stabilind prezumţia legală a comunităţii de
bunuri, fară alte criterii de determinare a întinderii drepturilor fiecărui
soţ privind bunurile comune, determină grave neajunsuri pentru soţul
care a contribuit în cotă majorată la dobândirea bunurilor, în raport cu
celălalt soţ, în caz de divorţ.

6. Reglementarea acordului matrimonial încheiat odată cu

căsătoria

Prin înceierea unui acord prenupţial între viitorii soţi s-ar

preveni eventualele inechităţi in cazul unui divorţ şi ar face ca
procedura greoaie a partajului să dispară.
De altfel, Legea nr. 105/92 privind raporturile de drept
internaţional privat reglementează convenţia matrimonială în cazul
căsătoriilor cu element străin, fiind creat un precedent ca şi legislaţia
internă să adopte o astfel de reglementare.

7. Perfecţionarea legislaţiei în materia divorţului

Divorţul constituie - aşa cum s-a remarcat în literatura

juridică - o excepţie de la regula potrivit căreia uniunea căsătoriei se
încheie pe viaţă, regula dedusă atât din redactarea art.37 Codul
familiei, care prevede încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre
soţi, sau prin declararea judecătorească a morţii acestuia, cât şi din
redactarea dispoziţiilor art.38 Codul familiei, ce statuează că instanţa
judecătorească nu poate desface căsătoria prin divorţ decât atunci
când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât
de grav şi iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit
imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei.
în orice societate, căsătoria şi familia, din motive uşor de
înţeles, sunt privite ca probleme de interes general, astfel încât
divorţul este reglementat cu multă atenţie, chiar şi atunci când este
admisă desfacerea căsătoriei prin consimţământul mutual. Rezultă că
nu întâmplător procedura divorţului este o procedură specială.
în legislaţia noastră, în prezent dispoziţiile de drept material
se găsesc în Codul familiei (art. 37-44), iar cele de procedură în Codul
de procedură civilă (art. 607-619). în cadrul textelor arătate de Codul
de procedură civilă sunt reglementate şi reguli procedurale specifice,
în cadrul divorţului prin consimţământul soţilor.
Dispoziţiile prevăzute în cele două coduri, neacoperind
reglementarea întregului proces, se completează cu normele generale
de drept comun.
Se poate aprecia că ocrotirea familiei în dreptul nostru nu ar fi
fost deplină dacă desfacerea căsătoriei prin divorţ s-ar fi putut face
fără cerinţa unor motive temeinice de natură a face imposibilă
continuarea ei pentru soţul care a introdus acţiunea sau chiar pentru
ambii soţi.
Dacă prin divorţ căsătoria s-ar putea desface pentru orice
motive, de orice natură, fără a fi întemeiate, ori, prin consimţământul
mutual al părţilor - aşa cum prevedeau art.254-276 Codul civil,
abrogate prin Legea nr.l 8/1984 pentru modificarea Codului procedurii
civile ~ părţile ar fi incitate la încheierea căsătoriei la întâmplare, fară
simţ de răspundere faţă de familie şi societate şi in acest fel căsătoria
ar fi fost denaturată de la adevarata sa finalitate, aceea de bază a
familiei.
 întrucât în prezent se impune perfecţionarea legislaţiei şi în
domeniul divorţului, o propunere „de lege ferenda” priveşte situaţia în
care din relaţiile de concubinaj ale soţului reclamant au rezultat copii
care sunt minori la data introducerii acţiunii şi se consideră că în
această împrejurare sunt motive terrieinice obiective de desfacere a
căsătoriei prin divorţ, instanţa de judecată să pronunţe divorţul, fără a
stabili culpa unuia dintre soţi. în acest mod se poate ajunge la
admiterea unei acţiuni de divorţ şi când există numai culpa exclusivă a
reclamantului. în acelaşi Sens propunerea „ de lege ferenda" priveşte
introducerea unui text în cuprinsul art.613 Cod procedură civilă care
să-i permită instanţei să pronunţe divorţul fără a stabili culpa unuia
dintre soţi, în situaţia în care soţul reclamant se afla în relaţii de
concubinaj din care au rezultat copii, consacrându-se, şi în acest caz,
concepţia divorţului remediu.
O altă propunere „de lege ferenda" priveşte posibilitatea de a
solicita evacuarea unui soţ din locuinţa comună nu numai în baza
cererii de ordonanţă preşedinţială, prevăzută în mod expres de lege, ci
şi pe cale de acţiune directă.
Pentru a putea conferi familiei valoarea de nucleu a societăţii,
consider că ar fi oportună desfiinţarea noţiunii de desfacere a
căsătoriei prin acordul părţilor, concomitent cu reglementarea
concubinajului ca fiind ceva alternativ căsniciei..

8. Reglemenarea unor criterii concrete de atribuire

a locuinţei comune a soţilor în caz de divorţ

O altă materie în care se manifestă anumite cerinţe legislative

este cea referitoare la atribuirea locuinţei comune a soţilor, prin
abrogarea textelor legale ce ofereau instanţelor criterii pentru
soluţionarea unor astfel de cereri şi prin neadaptarea unor alte
dispoziţii normative în materie.
 în perioada în care Legea nr.5/1973 se afla în vigoare,
instanţele judecătoreşti soluţionau aceste cereri în funcţie de criteriile
de preferinţă stabilite de legiuitor în art.22 a legii menţionate. Textul
menţionat dădea prioritate soţului căruia i-au fost încredinţaţi copiii
spre creştere şi educare. în cazul în care din căsătorie nu ar fi rezultat
copii, aprecierea se putea face în funcţie de culpa fiecăruia la
desfacerea căsătoriei, posibilitatea pe care soţii o aveau de a-şi procura
o altă locuinţă, starea sănătăţii lor, etc.
Legea locuinţei nr.l 14/1996 a abrogat Legea nr.5/1973, fară a
mai prelua din aceasta dispoziţiile art.22, respectiv fară a mai
prevedea vreun criteriu de atribuire a locuinţei comune a soţilor.
Ulterior, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.40/1997
pentru modificarea şi completarea Legii locuinţei nr.l 14/1996 a
introdus art.271 prin care se stipulează că: „în caz de divorţ, dacă soţii
nu au convenit altfel, contractul de închiriere privitor la locuinţă se
atribuie soţului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul când nu
sunt copiii, soţul care a obţinut divorţul”.
Problema ar fi fost oarecum rezolvată, dar Legea nr.196/1997
nu a aprobat acest text. Legiuitorul a înlăturat acest text fără a edicta
altă dispoziţie legală care să ofere soluţii in problema enunţată.
întrucât necesitatea unei reglementări clare şi precise care să
nu lase loc arbitrariului este evidentă, consider că se impune, în mod
imperios, reintroducerea în cuprinsul Legii nr.l 14/1996 a dispoziţiilor
art.27, într-o formulare identică sau asemănătoare, introduse iniţial în
această lege prin Ordonanţă de urgenţa a Guvernului nr.40/1997, dar
abrogată, în mod nejustificat prin Legea nr.196/1997.

9. Reglementarea concubinajului

Deşi statul este interesat în reglementarea stabilităţii familiei,

căsătoria reprezintă o opţiune proprie a persoanei fizice privind modul
în care doreşte să-şi trăiască viaţa privată.
 Faptul că pentru unele persoane fizice căsătoria nu reprezintă
mediul optim care să-i asigure un climat de viaţă favorabil pentru
dezvoltarea unei cariere profesionale sau pentru manifestarea în orice
mod a personalităţii umane, nu înseamnă că societatea trebuie să
excludă concubinajul ca alternativă de viaţă privată.
In acest sens, apreciez că se impune adoptarea unor
reglementări care să protejeze concubinajul şi să stabilească condiţiile
legale privind relaţiile personale şi patrimoniale între concubini.

10. Recunoaşterea calităţii procesuale active şi mamei

în cazul acţiunii în tăgăduirea paternităţii

în cazul în care este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl

unui copil rezultat din căsătorie, acţiunea în tăgăduirea paternităţii,
poate fi introdusă, conform dispoz. art. 54 alin 2-3 din Codul familiei
numai de soţ, moştenitorii acestuia putând continua acţiunea pomită
de el. Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pomită
de tutore, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
în condiţiile dezinstituţionalizării căsătoriei, constatăm
existenţa în fapt a unui mare număr de relaţii de concubinaj.
în cazul în care, soţia, despărţită în fapt de soţ, dar trăind în
concubinaj cu alt bărbat, dă naştere unui copil ce este imposibil să fie
copilul soţului său, acţiunea în tăgăduuirea paternităţii nu poate fi
introdusă decât de soţ, situaţie anormală, deoarece soţul, din diverse
motive, poate să nu promoveze o astfel de acţiune, copilul având astfel
o filiaţie ce nu corespunde realităţii.
Această reglementare, anacronică, îşi găseşte explicaţia în
principiile comuniste care au stat la baza adoptării Codului familiei,
conform cărora, fiecare copil trebuie să aibă un tată, iar copilul născut
în căsătorie, în mod obligatoriu trebuie considerat a avea filiaţia
stabilită faţă de soţul mamei.
 în prezent însă, ideea de legalitate, superioară tuturor altor
principii aplicabile în sistemul de drept, presupune crearea unui cadru
legislativ care să ofere condiţiile favorabile pentru ca situaţiile de fapt
să poată fi încadrate juridic şi accesul la justiţie să fie real şi concret.
în acest sens, consider că este normal şi corect să-i fie
recunoscută şi mamei calitatea procesuală activă în promovarea unei
astfel de acţiuni.
ANEXE
 ANEXAI

LEGEA NR. 105 DIN 22 SEPT. 1992

PRIVIND REGLEMENTAREA RAPORTURILOR
DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
(extrase)

CAPITOLUL 2
PERSOANE FIZICE

Secţiunea a Il-a: Căsătoria şi divorţul

ARTICOLUL 18
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt
determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi.
Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un
impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este
incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va
fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este
cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.

ARTICOLUL 19
Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe
teritoriul căruia se celebrează.
Căsătoria unui cetăţean român aflat în străinătate poate fi
încheiată în faţa autorităţii locale de stat competente ori în faţa
agentului diplomatic sau funcţionarului consular fie al României, fie al
statului celuilalt viitor soţ.
Căsătoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau
funcţionarului consular al României este supusă condiţiilor de formă a
legii române.
 ARTICOLUL 20
Relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii
naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt
supuse legii domiciliului lor comun.
Legea naţională comună sau legea domiciliului comun al
soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care
unul dintre ei îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul.
în lipsă de cetăţenie comună sau de domiciliu comun, relaţiile
personale sau patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii statului pe
teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin în
comun cele mai strânse legături.
ARTICOLUL 21
Condiţiile de fond cerute în încheierea convenţiei
matrimoniale sunt cele stabilite de legea naţională a fiecăruia dintre
viitorii soţi.
Regimul şi efectele convenţiei matrimoniale sunt cârmuite de
legea aleasă prin acord de către viitorii soţi, iar în lipsa, de legea
prevăzută de art. 20.
Aceeaşi lege stabileşte dacă este posibilă modificarea sau
înlocuirea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei. Modificarea
sau noua convenţie matrimonială nu poate aduce prejudicii terţilor.
ARTICOLUL 22
Divorţul este cârmuit de legea aplicabilă potrivit art. 20.
Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori
îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în
cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean
român.
ARTICOLUL 23
în cazul în care soţii sunt în drept să ceară separaţia de corp,
condiţiile acesteia sunt supuse legii prevăzute de art. 20, care se
aplică în mod corespunzător.
 ARTICOLUL 24
Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea
căsătoriei se aplică nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei nulităţi.
Nulitatea unei căsătorii încheiată în străinătate cu încălcarea
condiţiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă
sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea română.

Secţiunea a IlI-a: Filiaţia

ARTICOLUL 25
Filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii care,
la data când s-a născut, cârmuieşte, potrivit art. 20, efectele căsătoriei
părinţilor săi.
Dacă, înainte de naşterea copilului, căsătoria părinţilor a
încetat sau a fost desfăcută, se aplică legea care, la data încetării sau
desfacerii, îi cârmuia efectele.
ARTICOLUL 26
Legea arătată în art. 25 se aplică de asemenea:
a) tăgăduirii paternităţii copilului născut din căsătorie;
b) dobândirii numelui de către copil;
c) raporturilor dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţiei
părinţilor de a întreţine copilul, de a-1 educa şi de a-i administra
bunurile.
ARTICOLUL 27
în cazul în care părinţii sunt în drept să procedeze la
legitimarea prin căsătorie subsecventă a copilului născut anterior,
condiţiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care,
potrivit art. 20, se aplică efectelor căsătoriei.
ARTICOLUL 28
Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii
naţionale a copilului de la data naşterii. în cazul în care copilul,
cetăţean străin, are şi o altă cetăţenie străină, se aplică legea care îi
este mai favorabilă.
 Legea menţionată se aplică îndeosebi:
a) recunoaşterii filiaţiei şi efectelor ei;
b) contestării recunoaşterii filiaţiei;
c) raporturilor dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţiei
părinţilor de a întreţine copilul, de a-1 educa şi de a-i administra
bunurile.
ARTICOLUL 29
Dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei
să răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele
prilejuite de naşterea copilului este supus legii naţionale a mamei.
ARTICOLUL 30
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei sunt
stabilite de legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează să fie
adoptat. Aceştia trebuie să îndeplinească şi condiţiile care sunt
obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi
naţionale arătate.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună simt
cele stabiliţe de legea care cârmuieşte, potrivit art. 20, efectele
căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi adoptă
copilul celuilalt.
ARTICOLUL 31
Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi
adoptat sunt cârmuite de legea naţională a adoptatorului, iar în cazul
adopţiei consimţite de soţi este aplicabilă legea prevăzută de art. 20.
Aceeaşi lege cârmuieşte şi desfacerea adopţiei.
ARTICOLUL 32
Forma adopţiei este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea
se încheie.
ARTICOLUL 33
Nulitatea adopţiei este supusă, pentru condiţiile de fond,
legilor prevăzute la art. 30, iar pentru nerespectarea condiţiilor de
formă, legii prevăzute la art. 32.
 Secţiunea a IV-a: Obligaţia de întreţinere
ARTICOLUL 34
Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere este:
a) în raporturile dintre părinţi şi copii, legea care cârmuieşte,
potrivit art. 25, 28 şi 31, efectele filiaţiei;
b) în raporturile dintre soţi, legea care cârmuieşte, potrivit art.
20, efectele căsătoriei;
c) în raporturile dintre foştii soţi, legea care cârmuieşte,
potrivit art. 22, divorţul;
d) în raporturile dintre alte persoane, legea naţională a
creditorului. In caz de schimbare a cetăţeniei, noua lege naţională se
aplică numai prestaţiilor ulterioare schimbării.
ARTICOLUL 35
Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere determină îndeosebi:
a) persoana creditorului şi debitorului, precum şi ordinea de
prioritate între mai mulţi debitori;
b) întinderea obligaţiei de întreţinere;
c) modul de executare a obligaţiei şi termenele pentru
satisfacerea acesteia.
Pentru a se determina întinderea obligaţiei de întreţinere
trebuie să se ţină seama, chiar dacă legea străină aplicabilă dispune
altfel, de posibilităţile materiale ale debitorului şi de nevoile efective
ale creditorului.

Secţiunea a V-a: Ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate

de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
ARTICOLUL 36
Ocrotirea minorului născut din căsătorie sau adoptat,
exercitată de părinţi ori, după caz, de tată sau de mamă, este cârmuită
de legea prevăzută de art. 20.
 ARTICOLUL 37
Instituirea, modificarea, efectele şi încetarea tutelei, precum şi
raporturile dintre tutore şi persoana lipsită de capacitate sau cu
capacitate restrânsă sunt supuse legii naţionale a persoanei ocrotite.
Obligaţia de a accepta şi de a exercita tutela este supusă legii
naţionale a tutorelui.
ARTICOLUL 38
Măsurile ce se iau de către părinţi sau tutore cu privire la
minor sau la o altă persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate
restrânsă, ori cu privire la bunurile ce le aparţin, sunt supuse legii
statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea
ocrotirii de către cei în drept.
ARTICOLUL 39
Dispoziţiile art. 37 şi 38 se aplică în mod corespunzător
curatelei şi oricăror instituţii de ocrotire a persoanelor lipsite de
capacitate sau cu capacitate restrânsă.
 ANEXA II

CODUL FAMILIEI
LEGEA NR. 4/1954
(extrase)

TITLULI
CĂSĂTORIA

Capitolul I
încheierea căsătoriei

Art.3. -Numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare

civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi prevăzute în
prezentul cod {Cfam., a rt.ll, 12,15-17, 19, 23-36).
A se vedea şi:
- art.48 alin.2 din Constituţia României;
- art. 19 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, publicată în M.Of. nr.245
din 1 octombrie 1992.
Art.4. - Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta
de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa
căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. încuviinţarea se
poate da de Comitetul executiv al Consiliului popular al municipiului
Bucureşti sau al judeţului în cuprinsul căruia îşi are domiciliul femeia
şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial.(C. fam., art. 12,
13, 19, 20.).
 1. Potrivit art.5 din Legea nr.61/1991 privind administraţia
publică locală, publicată în M. Of. nr.238/28 noiembrie 1991,
organele administrative publice la nivel local sunt consiliile locale şi
primarii. In noua reglementare, dispensa de vârstă se acordă de
delegaţia permanentă a Consiliului judeţean sau al Municipiului
Bucureşti (art.64 din Legea nr.68/1991).
2. A se vedea şi:
- art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, publicat în B. Of. nr.8 din 30 ianuarie
1954;
- art.6 alin. 6 din Decretul nr.278/1960 cu privire la actele de
stare civilă, publicat în B. Of. nr. 13/28 iulie 1960.
Art.5. - Este oprit să se căsătorească bărbatul care este
căsătorit sau femeia care este căsătorită. (C.fam ., art.13,19, 22).
A se vedea şi art.303 din Codul penal.
Art.6. - Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă,
precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie
colaterală de gradul al patrulea poate fi încuviinţată de Comitetul
executiv al Consiliului popular al municipiului Bucureşti sau al
judeţului în cuprinsul căruia cel care cere această încuviinţare îşi are
domiciliul. (C. fam., art.19, 45, 46, 53, 57, 59, 63, 79).
1.A se vedea nota 1 de la art.4.
2.A se vedea şi art.203 din Codul penal.
Art.7. - Este oprită căsătoria:
a) între cel care adoptă sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel
adoptat ori descendenţii acestuia, de alta;
b) între copii celui care adoptă de o parte, şi cel adoptat sau
copii acestuia, de alta;
c) între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.
 Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute
la litb şi c) de mai sus poate fi încuviinţată potrivit dispoziţiilor art.6
alin.2. (C. fam., art. 19, 75, 77, 79).
Art.8. -în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi
persoana minoră ce se află sub tutela sa. (C.fam., art.4, 13, 129).
Art.9. -Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul
mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale,
cât şi timp nu are discernământul faptelor sale. (C. fam., art. 13, 19,
142).
Art.10. -Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu
declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. în cazul în
care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite
boli, se vor aplica dispoziţiile acelei legi. (C.fam., art.9, 21).
A se vedea şi:
- Decretul n r.l41/1953 privind prevenirea şi combaterea
bolilor venerice, publicat în B. Of. nr.l 1/9 aprilie 1953.
- Legea nr.3/1978, privind apărarea sănătăţii populaţiei,
publicată în B. Of. nr.54/10 iulie 1978.
A rt.ll.- Căsătoria se încheie în faţa delegatului de stare civilă
al Consiliului popular al comunei, oraşului, municipiului sau
sectorului municipiului Bucureşti, în cuprinsul căruia se află
domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi (C.fam., art.3, 16,
17).
1. Potrivit art. 43 din Legea administraţiei publice locale
nr. 69/1991, primarul comunei, oraşului sau primarul general al
municipiului Bucureşti îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă.
2. A se vedea şi:
- art. 13 şi 14 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice;
- art. 7, 22, 23 din Legea nr.5/1971 cu privire la actele de
identitate ale cetăţenilor români, precum şi la procedura schimbării
domiciliului şi a reşedinţei, republicată în B. Of. nr.34/24 aprilie
1978.
Art.12. -Cei care vor să se căsătorească vor face, personal,
declaraţia de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se
încheia căsătoria.
Dacă unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde
urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declaraţia de căsătorie
în localitatea unde se află, la serviciul de stare civilă, care o va
transmite, din oficiu şi fară întârziere, serviciului de stare civilă
competent pentru încheierea căsătoriei. (C.fam., 4-10, 11),
Art.13. - în declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu
există nici o piedică legală la căsătorie. Odată cu declaraţia de
căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege (C. fam., art.4-10,
12).
A se vedea şi:
- art.3 din Legea nr.5/1971 cu privire la actele de identitate
ale cetăţenilor, români precum şi la procedura schimbării
domiciliului şi a reşedinţei;
- art.292, 293 din Codul penal.
Art. 14.- Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă
există o piedică legală ori dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.
Opunerea la căsătorie se va face numai în scris, cu arătarea
dovezilor pe care ea se întemeiază. (C.fam., art.4-10, 15).
A se vedea şi art.22 din Decretul nr.278/1960 cu privire la
actele de stare civilă.
Art.l5.-Delegatul de stare civilă va refuza să constate
încheierea căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor ce este dator să facă,
al opunerilor primite sau al informaţiilor ce are, găseşte că cerinţele
legii nu sunt îndeplinite. (C.fam., art.4-10,14).
A se vedea şi:
 - art. 12, 18 din Legea n r.l05/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Art.16. - Căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor
soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi, împreună, în faţa delegatului
de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă, pentru a-şi da
consimţământul personal şi în mod public.
Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială,
delegatul de stare civilă va putea încheia căsătoria şi în afara sediului
serviciului de stare civilă, cu respectarea condiţiilor prevăzute în
alineatul precedent. (C. fam., art.l alin.4, 2, 3, 19, 20.).
A se vedea şi:
- art.48 alin. 1-2 din Constituţia României;
- art. 19 din Legea n r.l05/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat.
Art.17. -Delegatul de stare civilă, luând consimţământul
viitorilor soţi, va întocmi de îndată în registrul actelor de stare civilă
actul de căsătorie, care se semnează de soţi şi de delegat.('C/âm. art.l,
alin. 3, 11, 16, 18, 21).
Art.18. -Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul
de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de
stare civilă. (C.fam., art.17).
A se vedea şi:
- art.22 şi 24 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice;
- art.161 alin.3 şi art. 162 din Legea n r.l05/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Art.19. - Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispo­
ziţiilor prevăzute în art.4, 5, 6, 7 lit.a), 9 şi 16 (C. Fam., art.20,23,24).
A se vedea şi:
- art.48 alin.2 din Constituţia României;
 - art.47 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a
Codului familiei şli a Decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice, publicat în B. Of. nr.9/31 ianuarie 1954;
- art.24 şi 151 pct.5 din Legea nr.105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat;
- art.5 şi art.45 din Codul de procedură civilă, modificat prin
Legea nr.59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a
Codului familiei, a legii contenciosului administrativ nr.23/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, publicată în M.
Of. nr. 177/26 iulie 1993, precum ;i prin OUG nr. 138/2000 p t
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă.
Art.20. - Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare
la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, în timp, acela dintre soţi
care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a
dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.(C.fam., art.1-2, 4, 19.).
Art.21. -Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui
consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a
celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă.
Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al
cărui consimţământ a fost viciat, în termen de şase luni de la încetarea
violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei. (C. fam., art.l
alin.3, 16, 17, 23, 24).
A se vedea şi:
- art.48 alin. 1-2 din Constituţia României;
- art.953 şi urm., 1167 şi 1190 din Codul civil;
- Decretul nr. 167/1958privitor la prescripţia extinctivă;
- art.24 şi 151 pct.5 din Legea nr.105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, publicată în
M. Of. 245/1 octombrie 1992.
- art.5 din Codul de procedură civilă, modificat prin Legea
nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, şi a legii
nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de conturi,
publicată în M. Of. nr. 177/26 iulie 1993.
Art.22. - în cazul în care soţul unei persoane declarate moartă
S-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este
anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă.
Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
(C. fam., art.5, 37, 53).
A se vedea şi:
- art. 1899 alin. 2 din Codul civil;
- art.36-43 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea în
aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, publicat în B. Of. nr.9/31 ianuarie 1954;
- art.2 lit.g din codul de procedură civilă, modificat prin
Legea nr.59/1993.
Art.23. -Soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când
hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ
dintr-o căsătorie valabilă.
Declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa
copiilor care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie. (C. fam.,
art. 19, 21, 24, 53, 62, 63).
A se vedea:
- art. 1899 alin.2 din Codul civil.
- art. 377 alin.1 din Codul de procedură civilă, modificat prin
Legea nr.59/1993.
Art.24. -în cazul prevăzut în art.23 alin.l cererea de
întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre
bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la
divorţ.
Tot astfel, în cazul prevăzut în art.23 alin.2 se vor aplica, prin
asemănare, dispoziţiile prevăzute la divorţ, în ce priveşte drepturile şi
obligaţiile dintre părinţi şi copii. (C. fam., art.23, 30, 31, 36, 41-44,
53).
Art.25. -Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în
căsătorie. (C.fam., art.l alin.4, 2, 26, 36, 38, 40-44, 97, 101).
A se vedea şi art.48 alin.l din Constituţia României.
Art.26. -Soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte
căsătoria. (C.fam., art.l, alin.4, 25, 27, 36, 40-44, 97, 101).
A se vedea şi art.20 din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raportului de drept internaţional privat.
Art.27. -La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în
faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte
în căsătorie.
Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia
numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite. (C. fam.,
art. 1-3, 12, 16, 28).
A se vedea şi art.9 din Legea nr. 5/1971 cu privire la actele de
identitate ale cetăţenilor români, precum şi la procedura schimbării
domiciliului şi a reşedinţei.
Art.28. -Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei
numele comun declarat.
Dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume
comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispoziţiilor
art.27 din codul de faţă, fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea
acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimţământul
celuilalt soţ. (C.fam., art. 1-3, 25, 26, 27, 40).
A se vedea şi art.3,5,8,14 din Decretul nr.975/1968 cu privire
la nume, publicat în B. Of. n r.l36/29 octombrie 1968.
Art.29. -Soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu
mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei .(C.fam., art.l, alin.4, 2,
86,89,101).
 Art.30. -Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare
dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.
Orice convenţie contrară este nulă.
Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită. (C. fam.,
art. 1,3,16,17,22,23 alin. 1,29,31-36,39).
A se vedea şi:
- art.41 şi 135 din Constituţia României;
- art.475, 480, 644, 645, 937, 802, 857, 1170, 1199, 1202,
1307, 1890, 1895, 1909, 1910 din Codul civil;
- Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului
supravieţuitor, publicată în M. Of. nr. 133/10 iunie 1944;
- Legea nr.5/1973 privind administrarea fondului locativ şi
reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, republicată
înB. Of. nr. 122/31 decembrie 1980.
- Decretul-Lege nr.54/1990 publicat în M. O f nr.20/6
februarie 1990, cu modificările ulterioare;
- Decretul-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe
construite din fondurile statului către populaţie, publicat în M. Of.
nr.22/8 februarie 1990;
- Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, publicată
în M. O f nr. 126-127/17 noiembrie 1990, cu modificările ulterioare.
- Legea fondului funciar nr. 18/1991, publicată în M. Of.
nr.30/20februarie 1991 (art.8-52);
Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării
construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, publicată
înM . Of. nr. 163/7 august 1991 (art. 10-25, 36);
- Legea nr.85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu
alte destinaţii construite din fondurile statului şi din fondurile
unităţilor economice sau bugetare de stat, publicată în M. Of.
nr. 180/29 iulie, 1992.(art. 1-7, 10-15, 17);
- art.20 şi 21 din Legea nr.105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
 Art.31. -Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui
soţ:
a) bunuri dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat
sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi
comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării
profesiunii unuia dintre soţi;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice,
proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;
e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube
pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau
bunul în care a trecut această valoare.fC. fam., art.1-3, 30, 32, 36,
139).
A se vedea şi:
-art.800 şi urm., 937, 1718 din Codul civil.
- art.5 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a
Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice;
-art.14 alin. 3 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă, republicat în B. Of.nr. 11/15 iulie 1960;
-Decretul nr.47/1971 privind asigurările de stat, republicat în
B. O f, nr.13 din 27 februarie 1988.
Art.32. -Soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile
lor comune;
b) obligaţiile ce au contractat împreună;
c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru
împlinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei;
 d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unu
dintre soţi a unor bunuri proprietate socialistă, dacă prin aceasta au
sporit bunurile comune ale soţilor/C. fam., art.1-3, 30,31,33-36, 39).
Prin decizia Plenului Curţii Constituţionale din 7 septembrie
1993, publicată în M. Of. nr.232 din 27 septembrie 1993, s-a statuat
că dispoziţiile din codul Penal privitoare la avutul obştesc, ce
ocroteau preferenţial proprietatea socialistă, sunt contrarii art.41 al 2
din Constituţie şi, ca atare, sunt abrogate parţial, ele aplicându-se
numai cu privire la bunurile care sunt prevăzute de art.135 alin 4 din
Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii
publice. Raţionamentul se poate aplica şi art. 32 lit.d, care contravine
şi el principiului ocrotirii proprietăţii private în mod egal, indiferent
de titular, astfel cum e reglementat în art.41 alin.2 din constituţie.
Art.33. -Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii
personali ai unuia dintre soţi.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului
debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea bunurilor
comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei
sale.
în acest din urmă caz, bunurile atribuite prin împărţire fiecărui
soţ devin proprii.(C. fam., art.1-2, 30, 31, 34, 36, 39).
A se vedea şi art.372-580 din Codul de procedură civilă,
modificat prin Legea nr.59/1993.
Art.34. - Creditorii comuni vor putea urmări şi bunurile
proprii ale soţilor, însă numai după urmărirea bunurilor comune/C.
fam., art.1-3, 30-33, 35, 36).
A se vedea şi art.372-580 din Codul de procedură civilă,
modificat prin Legea nr. 59/1993 şi prin OUG nr. 138/2000.
Art.35. - Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile
comune şi dispun tot astfel de ele.
Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este
socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici
unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o
construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are
consimţământul expres al celuilalt soţ.fC. fam., art.l, alin.4,25,26,30-
34,41,36,39.)
A se vedea şi:
~art.462-471, 1202 alin.2, 1532, 1533, 1899 alin.2 din Codul
civil;
-art.45-51 din Legea fondului funciar nr.18/1991 publicată în
M. Of. nr.30/20februarie 1991;
-art.41 din Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării
construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, publicată
în M. O f, nr. 163/7 august 1991.
Art.36. -La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart
între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii riu se învoiesc asupra
împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească.
Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau
numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi
în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.
Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt
bunuri comune. (C. fam., art.l-3, 30-35, 37-39).
A se vedea şi:
-art. 728 alin.l, 739, 741, 742 şi urm. Din Codul civil;
- Legea nr.603/1943 pentru simplificarea procedurii
împărţelilor judiciare, publicată în M. O f, nr.212/10 septembrie
1943;
-art.22 din Legea nr.5/1973 privind administrarea fondului
locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi.
Art.37. -Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau
prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre ei.
 Căsătoria se poate desface prin divorţ1. (C.fam.,
art.22,26,38,39).
A se vedea şi:
-art.48 alin.2 din Constituţia României;
-art.22,23 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat.
Art.38. - Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin
divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre
soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor
soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la
încheierea căsătoriei;
b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.
Oricare dintre soţi poate cere divorţul când starea sănătăţii
sale face imposibilă continuarea căsătoriei.
La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la
încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea
locuinţei, instanţa va ţine seama de interesele minorilor2.(C.fam., art.l
alin. 1,2,26,37 alin. 2, 39-44).
A se vedea şi art.617 alin.2 şi 3 din C. proc. civ., astfel cum a
fo st modificat prin Legea nr.59/1993.
Art.39. -Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin
care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.(C. fam., art.37,38).
Faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei
încetează la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe
marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut
divorţul pe altă cale.

1 Art.37 alin.2 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art.VIII pct.l din
Legea nr.59/1993.
2 Art.38 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art.VIII pct.2 din Legea
nr.59/1993.
 1.Cu privire la noţiunea de „hotărâre irevocabilă”, a se
vedea art.377 alin.2 C. proc. civ., astfel cum a fo st modificat prin
Legea nr.59/1993;
2. A se vedea şi:
- art.l51 pct.5 şi 166 din Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Art.40. -La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi
ca soţul care, potrivit art.27, a purtat în timpul căsătoriei numele de
familie al celuilalt, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.
Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin
hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să
încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi.
Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat
încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte
de căsătorie. (C. fam., art.26-28, 38, 39).
Art.41. -Până la desfacerea căsătoriei în condiţiile prevăzute
de art.39, soţii îşi datorează întreţinere.
Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoia
din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte, de căsătorie,
ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreţinere şi atunci când
incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei,
însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură
cu căsătoria.
întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin.2 poate fi
stabilită până la o treime din venitul net din muncă al soţului obligat la
plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce
urmează a o plăti. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea
datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net de muncă
al soţului obligat la plată.
Când divorţul este pronunţat numai din vina unuia dintre soţi,
acesta nu va beneficia de prevederile alin.2 şi 3 decât timp de un an de
la desfacerea căsătoriei.
 în toate cazurile, dreptul la întreţinere încetează prin
recăsătorirea soţului îndreptăţit să o primească. (C.fam., art.2, 38, 39,
86, 89 lila, 93, 94 alin. 1-2, 95).
A se vedea şi art.617 din C. proc. civ., astfel cum a fo st
modificat de Legea nr.59/1993.
Art.42. -Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu
pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copii
minori. în acest scop, instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară
şi, ţinând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va
asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare
dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei.
Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredinţaţi unor rude
ori unor alte persoane, cu consimţământul acestora, sau unor instituţii
de ocrotire.
Totodată, instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui
părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor.
învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la
contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare,
învăţătură şi pregătire profesională a acestora va produce efecte numai
dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească. (C.fam., art. 2, 23,
24 alin.2, 38, 43, 44, 86, 93, 95, 97, 101,107).
A se vedea şi:
- Legea nr.3/1970 publicată în B. Of. nr.28/28 martie 1970,
privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, astfel cum a fo st
modificată prin De4cretul-Lege nr. 138/11 mai 1990, privind
îmbunătăţirea condiţiilor pentru ocrotirea, educarea, şcolarizarea şi
pregătirea profesională a copiilor şi tinerilor cu deficienţe fizice sau
intelectuale şi a minorilor inadaptaţi, publicat în M. Of. nr. 65/12 mai
1990 (art.6).
Art.43. -Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul,
exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti.
 Când copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau unei
instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre
părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-1
reprezenta sau de a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de
ocrotire căreia i s-a încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai
drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana
copilului. Dispoziţiile art. 108 se aplică prin asemănare.
Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, păstrează
dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea
la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională (C.
fam., art.l alin.4 şi 5, 23, 24 alin.2, 44, 97, 101, 105, 108, 110, 111).
A se vedea şi:
- art.29 alin.6, 48 a lin i, 49, 30 din Constituţia României;
- art.4-10 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice.
Art.44. - în cazul schimbării împrejurărilor, la cererea
oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de
paisprezece ani, a autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de
ocrotire, instanţa judecătorească va putea modifica măsurile privitoare
la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii
divorţaţi şi copii. - r
Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art.42 alin.l
şi 2 se va face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii .(C.fam.
art.24,42,43,93,94 alin.21,101, 103, 107, 108, 110,111,112).
 ANEXA III

CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

AL ROMÂNIEI
decretat la 9 sept.1865
şi promulgat la 11 sept. 1865
(extrase)

CARTEA VI
PROCEDURI SPECIALE

Capitolul VI
Divorţul
>

A r t 607. Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în

circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor.
Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul din soţi nu
mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă
domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia
căruia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în
ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are
domiciliul reclamantul.
A rt.6 0 8 (1) Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel
mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru
faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după
această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea
dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.
 (2) Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va
judeca împreună cu cererea reclamantului.
Art.609. în cazul când motivele divorţului s-au ivit după
începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei
cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa
învestită cu judecarea apelului.
Art.610. Neintroducerea cererii în termenele arătate în
articolele de mai sus atrage decăderea pentru soţul pârât din dreptul de
a cere divorţul, afară de cazul când cererea reclamantului a fost
respinsă şi motivele divorţului s-au ivit în urmă.
Art.611. Cererea de pensie de întreţinere se va face la instanţa
învestită cu cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări
cu privire la domiciliul părinţilor.
A rt.612.(l)3 Cererea de divorţ va cuprinde pe lângă cele
prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, numele
copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia
legală a copiilor născuţi din căsătorie.
(2) Dacă nu sunt copii minori, se va face arătate despre
aceasta.
(3) La cerere, se va alătura un extract de căsătorie şi câte un
extract de naştere a copiilor minori.
(4)4 Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare,
se va prezenta personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei.
(5) Pârâtul nu este ţinut să facă întâmpinare.
(6)5 Interogatoriul nu poate fi cenit pentru dovedirea
motivelor de divorţ.

3 Alin.(l) al art.612 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art.I pct.219 din
O.U.G. nr. 138/2000.
4 Alin.(4) al art.612 este reprodus astfel cum a fost modificat prin L.nr.59/1993.
5 Alin..(6) al art.612 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art.I pct.220
din O.U.G. nr. 138/2000.
 Art.613.6 Preşedintele instanţei, primind cererea de divorţ, va
da reclamantului sfaturi de împăcare şi, în cazul în care acesta stăruie
în cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei.
A rt.613\7(l) în cazul în care cererea de divorţ se întemeiază
pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii soţi. Atunci când este
cazul, în acţiunea de divorţ, soţii vor stabili şi modalităţile în care au
convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului.
(2) Primind cererea de divorţ formulată în condiţiile alin.(l),
preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor,
după care, va fixa un termen de două luni în şedinţa publică. La
termenul de judecată, instanţa va verifica dacă soţii stăruie în
desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece
la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de
divorţ. : . ■
(3) Pentru soluţionarea cererilor accesorii privind numele pe
care soţii îl vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea
locuinţei, instanţa va putea dispune, atunci când consideră necesar,
administrarea probelor prevăzute de lege.
Art.6132.8Instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin
ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire Ia încredinţarea
copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la
folosirea locuinţei.
Art.614. în faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în
persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută pedeapsă privativă
de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie
sau are reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri, părţile se vor putea
înfăţişa prin mandatar.

6 Art.613 este reprodus astfel cum a fost modificat prin L.nr.59/1993.

7 Art.6131 este reprodus astfel cum a fost modificat prin L.nr.59/1993.
8 Art.6132 a fost introdus prin D. nr.174/1974.
 Art.6159(l) Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică.
Instanţa va putea să dispună însă judecarea în camera de consiliu, dacă
va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau
administrare a probelor.
(2) în toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.
Art.61610. Dacă la termenul de judecată, în primă instanţă,
reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea
va fi respinsă ca nesusţinută.
Art.6161. 11 Dacă procedura de chemare a soţului pârât a fost
îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de
judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a
verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă
constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul
său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă.
A rt.617.(l) Instanţa poate să pronunţe divorţul împotriva
ambilor soţi, chiar atunci când numai unul din ei a făcut cerere, dacă
din dovezile administrate reiese vina amândurora.
(2)12 Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va
motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.
(3) în cazurile prevăzute de art.38 alin.(2) din Codul familiei,
instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fară a pronunţa divorţul din
vina unuia sau a ambilor soţi.
A rt.618.(l) Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul
judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se
împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are nici o înrâurire asupra
cererii făcute de pârât.

9 Art.615 este reprodus astfel cum a fost modificat prin D. nr.779/1966.

10 Art.616 este reprodus astfel cum a fost modificat prin L. nr.59/1993.
11 Art.6161 este reprodus astfel cum a fost modificat prin L. nr.59/1993.
12 Alin.(2) şi (3) ale art.617 au fost introduse prin L. nr.59/1993.
 (2)13Acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în
orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de
recurs iar apelul oria recursul nu sunt timbrate conform legii.
(3) Reclamantul însă va putea pomi o cerere nouă pentru fapte
petrecute după împăcare, şi în acest caz se va putea folosi şi de faptele
vechi.
Art.619.14(l) Termenul de apel, precum şi cel de recurs este
de 30 de zile şi curge de la comunicarea hotărârii.
(2) Apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva
hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă
la judecată se prezintă numai pârâtul.
(3) Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se
înfăţişează numai reclamantul.
(4) Hotărârea care se pronunţă în condiţiile art.613'alin.(l)
este definitivă şi irevocabilă în ce priveşte divorţul.
(5) Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă
revizuirii.

13 AIin.(2) al art.618 este reprodus cum a fost modificat prin L. nr.59/1993.

14 Art.619 este reprodus astfel cum a fost modificat prin L.nr.59/1993.
 ANEXA IV

PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT. COMPETENŢA

INSTANŢELOR ROMÂNE DE A SOLUŢIONA O CERERE DE
DIVORŢ CU ELEMENTE DE EXTRANEITA TE. CONDIŢII15
Potrivit dispoziţiilor art.148 din Legea nr.105/1992,
instanţele române sunt competente să judece procesele civile
dintre o parte română şi una străină sau dintre străini,
persoane fizice şi persoane juridice, în condiţiile acestui act
normativ.
în cazul proceselor referitoare la actele sau faptele de
stare civilă înregistrate în România, privind persoane cu
domiciliu în străinătate, competenţa de soluţionare a acestora
revine instanţei române, dacă cel puţin una dintre părţi este
cetăţean român (art. 150 pct.1 din lege).
Instanţa română este competentă să soluţioneze
cererea de divorţ privind doi soţi cu domiciliul în străinătate,
atunci când una dintre părţi este cetăţean român, iar
căsătoria a fo st înregistrată în România.
K.M. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr.2994/A din
3.11.1999 a Tribunalului Bucureşti - secţia a IlI-a civilă, în
contradictoriu cu intimatul K.N. şi autoritatea tutelară Consiliul Local
sector 4 Bucureşti.
Din actele de la dosar rezultă că prin sentinţa civilă nr.3195
din 13.04.1999, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a respins acţiunea
de divorţ formulată de reclamantul K.N., în contradictoriu cu pârâta

15 C.A.B., Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000, Nota 8, pag

512.
K.M. şi autoritatea tutelară Consiliul Local sector 4 Bucureşti, ca
nefiind de competenţa instanţelor române.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei judecătoriei a
fost admis prin decizia civilă nr.2994/A /l999 a Tribunalului Bucureşti
- secţia a IlI-a civilă, care a desfiinţat sentinţa nr.3195 şi a trimis
cauza spre continuarea judecăţii aceleiaşi instanţe.
Instanţa de apel a motivat decizia în conformitate cu
dispoziţiile art.l50 pct.l din Legea nr.l din Legea nr. 105/1002, care
prevăd că instanţele române sunt competente să soluţioneze cauza
dedusă judecaţii.
Prin recursul de faţă se solicită casarea deciziei pronunţate de
apel, respingerea apelului şi menţinerea soluţiei pronunţate de
Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, ca fiind legală şi temeinică,
deoarece instanţa română nu este competentă material să judece
cererea de divorţ, întrucât recurenta nu are domiciliu în România,
locuieşte în Atena, a formulat acţiunea de divorţ împotriva
reclamantului care este pendinte pe rolul tribunalului din Atena, din
căsătorie a rezultat minora E., născută în 1988 în Grecia şi care se află
în grija mamei sale, în Atena, şi că ultimul domiciliu comun al soţilor
a fost în Atena.
Examinând motivele de recurs, în raport de actele de la dosar,
Curtea constată că sunt nefondate, deoarece Legea nr. 105/1992 în
art.148 prevede că instanţele judecătoreşti române sunt competente să
soluţioneze procesele dintre o parte română şi o parte străină şi în
art.l 50 pct.l se arată că acestea sunt competente să judece şi procesele
dintre persoanele cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau
fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre
părţi este cetăţean român.
în speţă, rezultă că părţile s-au căsătorit la data de 17.01.1991
în România, căsătorie înregistrată în registrul stării civile al
Consiliului Local sector 6 Bucureşti.
Din adresa ambasadei României la Atena şi din fotocopia
paşaportului intimatei, rezultă că aceasta este şi cetăţean român deci
sunt aplicabile prevederile Legii nr.105/1992, art.150 pct.l şi în acest
context soluţia instanţei de apel este legală şi temeinică, motiv pentru
care s-a respins recursul ca nefondat (B.I.N.)
(iSecţia a îll-a civilă, decizia nr. 1266/2000)

2. DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT. HOTĂRÂRE

STRĂINĂ ÎN MATERIA DIVORŢULUI. INSTANŢA COMPETENTĂ.
CERERE DE RECUNOAŞTERE A EFECTELOR HOTĂRÂRII PE
TERITORIUL ROMÂNIEI. NETEMEINICIE16
Potrivit a a r tlS l p c t5 din Legea nr.105/1992,
instanţele române sunt exclusiv competente să judece
procesele privind raporturi de drept internaţionale privat
referitoare la desfacerea căsătoriei, dacă la data introducerii
cererii ambii soţi domiciliază în România, iar unul dintre ei
este cetăţean român sau străin fără cetăţenie.
Desfacerea căsătoriei dintre un cetăţean cu dublă
cetăţenie, printre care şi cea română, care domiciliază în
România şi soţia acestuia, cetăţean străin care domiciliază în
ţara de origine, nu este de competenţa exclusivă a instanţei
române, ci poate f i pronunţată şi de instanţa statului în care
domiciliază soţia şi recunoscută ulterior p e teritoriul
României
în situaţia în care hotărârea de divorţ a cărei
recunoaştere se solicită a fo st pronunţată de un tribunal
religios şi, potrivit legii statului în care s-a pronunţat -
aplicabilă pe fon d - nu produce consecinţe asupra statutului
civil oficial al persoanei, decât dacă este dublată şi de o
hotărâre de divorţ dată de o instanţă de drept comun, cererea
de recunoaştere a hotărârii de divorţ nu poate f i admisă.
Prin cererea înregistrată sub nr.673/2000 la Tribunalul
Bucureşti - secţia a III- civilă, reclamanta W.N. a solicitat instanţei ca,

16 C.A.B., Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000, Nota 8, pag

514-515.
în contradictoriu cu pârâtul W.S., să dispună recunoaşterea pe
teritoriul României a hotărârii de divorţ şi partaj pronunţată de
Tribunalul Rabinic Regional Tel Aviv în dosarul nr.015301765.28-1,
definitivă şi irevocabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 173/11.02.2000, tribunalul a admis
acţiunea reclamantei şi a recunoscut efectele hotărârii de divorţ
pronunţate la 18.03.1998, reţinând că aceasta întruneşte cerinţele
art. 165-167 din Legea nr. 105/1992.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul, criticând-o
pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Un prim motiv de apel vizează greşita soluţionare a cauzei
fară citarea acestuia, art. 172 alin.2 din Legea nr.105/1992 acordând
această posibilitate numai atunci când din hotărârea străină rezultă că
pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.
Or, în speţă, nu există o hotărâre judecătorească pronunţată de
o instanţă străină, ci doar un acord de principiu al părţilor cu privire la
iniţierea procedurii de divorţ în faţa Tribunalului Rabinic.
în al doilea rând, se critică sentinţa sub aspectul recunoaşterii
unei pretinse hotărâri pronunţate de un tribunal religios, hotărâre care
nu are valabilitate decât dacă este dublată de o hotărâre de divorţ
pronunţată de către o instanţă laică a statului Israel, aspect de
asemenea ignorat de instanţa de fond.
Un ultim motiv de apel vizează împrejurarea că pretinsa
hotărâre de divorţ invocată de intimata-reclamantă este pronunţată cu
încălcarea normelor de competenţă absolută a instanţei române,
situaţie în care ea nu putea fi recunoscută.
în acest sens, se susţine că, întrucât ambii soţi sunt cetăţeni
români, iar căsătoria a avut loc în România, norma aplicabilă
divorţului este legea română, iar competenţa soluţionării acestei
acţiuni revine exclusiv instanţei române.
Faţă de aceste considerente, prima instanţă era îndreptăţită ca,
în temeiul art. 167 pct.2 şi 3 din Legea nr.105/1992, să refuze
recunoaşterea hotărârii străine.
 Analizând criticile formulate, Curtea a reţinut următoarele:
Referitor la motivul de apel vizând greşita aplicare a
dispoziţiilor art.l72 alin.2 din Legea nr. 105/1992, acesta nu poate fi
primit: la dosarul de fond există dovada că apelantul-pârât şi-a
exprimat acordul pentru începerea procedurii de divorţ, faţă de care
instanţa a apreciat corect că cererea poate fi soluţionată şi fară citarea
acestuia.
Nici motivul de apel vizând încălcarea normelor de
competenţă absolută în materia divorţului nu poate fi primit.
Potrivit art.151 pct.5 din Legea nr.105/1992, instanţele
române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturi
de drept internaţional privat referitoare la desfacerea căsătoriei, dacă
la data cererii ambii soţi domiciliază în România, iar unul dintre ei
este cetăţean român sau străin fără cetăţenie.
Din actele dosarului rezultă că apelantul-pârât are dublă
cetăţenie, având şi acte de identitate emise de autorităţile israeliene, şi
domiciliază în România.
în ce o priveşte pe intimata-acordului de divorţ, rezultă că
aceasta are domiciliul pe teritoriul statului Israel şi are acte de
identitate emise de autorităţile acestui stat, deci este cetăţean israelian.
Pe fond, legea aplicabilă divorţului poate fi legea naţională
comună, legea domiciliului comun, a reşedinţei comune sau legea
statului cu care părţile întreţin în comun cele mai strânse legături.
Cum legea naţională comună este legea statului Israel (ambii
soţi fiind şi cetăţeni israelieni) legea aplicabilă divorţului este legea
statului Israel.
Curtea a constatat întemeiate criticile referitoare la
insexistenţa unei hotărâri de divorţ care să poată fi recunoscută
potrivit dispoziţiilor art.165-167 din Legea nr.105/1992.
Instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor
art.171 din Legea nr.105/1992.
Astfel, tribunalul a apreciat eronat că actul aflat la fila 7 dosar
fond şi data 18.03.1998 reprezintă o hotărâre judecătorească definitivă
care a soluţionat divorţul părţilor, deşi în cuprinsul acestuia nu există o
asemenea menţiune.
Actul recunoscut de instanţa de fond nu este decât un act
premergător hotărârii care stabileşte conduita pe care părţile o vor
avea până la aprobarea divorţului.
Este adevărat că în faza apelului intimata-reclamantă a depus
hotărârea pronunţată de Tribunalul Regional Religios Tel Aviv, la data
de 11.11.1999 şi nu la 18.03.1998 cum se solicitase iniţial, dar acest
fapt nu conduce la reţinerea temeiniciei acţiunii, deoarece hotărârea
invocată nu întruneşte cerinţele Legii nr.105/1992 pentru a putea fi
recunoscută.
Un prim aspect care conduce la respingerea cererii formulate
de intimata-reclamantă, se referă la forma actului depus, care, potrivit
art. 171 alin.2 din lege trebuie însoţit de o traducere autorizată, cerinţă
pe care hotărârea depusă nu o îndeplineşte.
Un al doilea aspect vizează împrejurarea că hotărârea
pronunţată de tribunalul religios nu are influenţă, chiar potrivit legii
statului în care a fost pronunţată, asupra statutului civil oficial al
persoanei, decât dacă este dublată şi de o hotărâre de divorţ pronunţată
de o instanţă civilă.
Ca atare, instanţa română nu poate recunoaşte intimatei-
reclamante un statut civil pe care aceasta nu îl are nici în raport de
dispoziţiile legii statului Israel, lege aplicabilă divorţului părţilor.
(O.S.M.)
(Secţia a IV-a civilă, decizia nr.459/2000)
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Sursa principală de documentare privind analizarea

legislaţiei interne aplicabile căsătoriei şi divorţului a constituit-o
„Tratatul de dreptul familiei" al acad.prof.uuiv.dr. docent Ion P.
Filipescu, căruia ti aduc un profund omagiu.
Distinsul profesor a reprezentat un veritabil model
profesional pentru mine, călăuzindu-mi paşii în întreaga carieră
universitară.

- I.Albu, Dreptulfamiliei, Editura Didactică şi Pedagogică, Buc., 1975.

- Ion T. Amuza, Căsătoria şi divorţul în vechiul drept românesc,
Editura Sylvi, Bucureşti, 2001;
- Gh. Beleiu, Drept civil român - Introducere în dreptul civil -
Subiectele dreptului civil. Casa de editură şi presă „Şansa SRL”,
Bucureşti, 1993;
- Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura
Lumina Lex, 2001;
- O. Căpăţână, Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România,
Editura Academiei, Bucureşti, 1971;
- V.M.Ciobanu, Drept procesual civil, Univ. Bucureşti, 1986;
- Ştefan Cocoş, Dreptul familiei, ediţia a-II-a, Editura Lumina lex,
Bucureşti, 2003;
- M. Eliescu, Căsătoria în dreptul rom., Editura Academiei,
Bucureşti, 1964;
- Ion P. Filipescu, Dreptul familiei, Bucureşti, Tipografia
Universităţii, 1984;
- Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat român, Editura Actami,
Bucureşti, 2002;
- Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura AII Beck,
Bucureşti, 1995;
- Nicoleta Diaconu, Drept internaţional privat român, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
- Nicoleta Diaconu, Regimul juridic al persoanei fizice în dreptul
internaţional privat român, Editura Sylvi, Bucureşti, 2004;
- Traian R.Ionaşcu, Căsătoria în dreptul RPR, Editura Academiei,
Buc, 1964;
- Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comună al soţilor, Casa
de Editură şi Presă „Şansa”SRL, Bucureşti, 1993;
- E.Molcuţ D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă
„Şansa”SRL, Bucureşti, 1993;
- T. R. Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel,
Bucureşti, 1994;
- Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Ed. Fundaţia România de Mâine,
Buc. 1996;
- A. Pricopi, Căsătoria în dreptul roman, Ed. Lumina Lex, 1998 ;
- Bianca Maria C. Predescu, Fundamentele nom elor conflictuale,
Bucureşti, 2001;
- Ion C. Puppa, Evoluţia căsătoriei - studii sociologice, Editura
Gutenberg, Bucureşti, 1901;
- Dragoş Al. Sitaru, Tratat de drept internaţional privat, Editura
Lumina lex, Bucureşti, 2002;
- C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Editura AII Beck, Bucureşti,
1995;
- I. Suceavă, V. Marcu, Gh. Constantin, Omul şi drepturile sale,
Bucureşti, 1991;
- I. Suceavă, I. Cloşcă, I. Maxim, Drepturile omului în sistemul
Naţiunilor Unite, Editura Europa Nova, 1993.
- Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Manual de Drept
internaţional privat, Editura AII Beck, Bucureşti, 2001;
- Savelly Zilberstein, Procesul civil internaţional, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001;
- S.Zilberstein, V.Ciobanu, Drept procesual civil, voi. I, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 1996;
- I.Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
 CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................. 5

PARTEA I
DETERMINAREA LEGII APLICABILE CĂSĂTORIEI
CU ELEMENT STRĂIN. ......................................................... 7

CAPITOLUL I - NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI

CARACTERELE JURIDICE ALE CĂSĂTORIEI ÎN
DREPTUL INTERN ROMÂN.......................................................... 9
1. Noţiunea “căsătoriei” ..................................................................... 9
2. Natura juridică a căsătoriei..........................................................11
3. Caracteristicile generale ale relaţiilor de familie........................14
4. Caracterele juridice ale căsătoriei...............................................16

CAPITOLUL II - SCURT ISTORIC PRIVIND

REGLEMENTAREA CĂSĂTORIEI ........................................... 20
1. Căsătoria în dreptul roman........................... 20
1.1. Condiţiile de fo n d cerute pentru încheierea
căsătoriei ................................ 20
1.2 Donaţia „ ante nuptias“ ................................................. 22
1.3. Raporturile personale dintre soţi ................................... 27
2. Scurt istoric privind reglementarea căsătoriei în
dreptul român.............................................................................. 28
2.1. Evoluţia instituţiei căsătoriei în vechiul drept
românesc ............................ 28
2.1.1. Evoluţia formelor de prezentare a
instituţiei căsătoriei.................................................. 28
 2.1.2. Caracteristicile instituţiei căsătoriei în
dreptul nescris românesc..........................................30
2.1.3. Reglementarea căsătoriei în primele
legiuiri................................... 31
2.2. Reglementarea instituţiei căsătoriei în legislaţia
modernă .............................................................................38

CAPITOLUL III - REGLEMENTĂRI JURIDICE

INTERNAŢIONALE PRIVIND CASĂTORIA ŞI
DIVORŢUL...................................................................................... 43
1. Instrumente juridice internaţionale privind
reglementarea căsătoriei şi divorţului....................................... 43
2. Modalităţile de garantare a normelor juridice cuprinse
în instrumentele juridice internaţionale..... ................. 46

CAPITOLUL IV - NORMA CONFLICTUALĂ PRIVIND

ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI CU ELEMENT STRĂIN______ 50
1. Noţiuni introductive ..... 50
2. Determinarea legii aplicabile încheierii căsătoriei.................... 53
2.1. Aspecte generale privind încheierea căsătoriei în
dreptul internaţional privat român .................... 53
2.2. Condiţiile de fon d ale încheierii căsătoriei..................... 54
2.2 1. Determinarea legii aplicabile condiţiilor
de fo n d în dreptul internaţional privat
român......................................................................... 54
2.2.2. Aspecte de drept comparat privind
determinarea legii aplicabile condiţiilor
de fo n d ................................................................. 57
2.2.3. Condiţiile de fo n d ale căsătoriei în
dreptul intern român................................................. 59

311
 2.3. Impedimentele la căsătorie ................. 64
2.3.1. Reglementarea impedimentelor la
căsătorie în dreptul internaţional privat
român............................................ .............................64
2.3.2. Reglementarea impedimentelor la
căsătorie în dreptul intern român............................65
2.4. Condiţiile de formă ale încheierii căsătoriei.................... 71
2.4.1. Determinarea legii aplicabile condiţiilor
de form ă în dreptul internaţional privat
român.......................................... :....................... 71
2.4.2. Aspecte de drept comparat privind
determinarea legii aplicabile condiţiilor
de form ă ale căsătoriei.............................. 73
2.4.3. Reglementarea condiţiilor de formă ale
încheierii căsătoriei în dreptul intern
român ................. 74

C A P IT O L U L V - N O R M A C O N F L IC T U A L Ă P R IV IN D
E F E C T E L E C Ă S Ă T O R IE I....................... 79
1. D e te rm in a re a le g ii a p lic a b ile efectelo r căsăto riei în
d re p tu l in te rn a ţio n a l p riv a t ro m â n .................. 79
l.LDeterminarea legii aplicabile relaţiilor personale
şi patrimoniale dintre soţi .................. 79
1.2. Soluţionarea conflictului mobil de legi privind
efectele căsătoriei.............................................................. 83
1.3. Determinarea legii aplicabile convenţiei
matrimoniale .......................................................... 85
1.4. Determinarea legii aplicabile filiaţiei ...............................87
1.4.1. Filiaţia copilului din căsătorie ..........................87
1.4.2. Filiaţia copilului din afara căsătoriei.................. 89
1.4.3. Convenţii internaţionale adoptate în
domeniu..................................................................... 89
 1.5. Determinarea legii aplicabile obligaţiei de
întreţinere.......................................................................... 90
1.5.1. Determinarea legii aplicabile .............................. 90
1.5.2. Domeniul de aplicare a legii................................. 91
1.5.3. Convenţii internaţionale adoptate în
domeniu ................................................................. 91
1.6. Determinarea legii aplicabile ocrotirii părinteşti
a persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu
sau. cu capacitate de exerciţiu restrânsă..................... 92
1.7. Aspecte de drept comparat privind legea
aplicabilă efectelor căsătoriei........................................... 93
2. R eg lem en tarea e fe ctelo r căsăto riei în d re p tu l in te rn
ro m â n .............................................................................................. 94
2.1. Efectele personale ale căsătoriei; Relaţiile
personale dintre soţi.......................................................... 95
2.2. Efectele patrimoniale ale căsătoriei; Relaţiile
patrimoniale între soţi................................... 99

C A P IT O L U L V I - N O R M A C O N F L IC T U A L Ă P R IV IN D
N U L IT A T E A C Ă S Ă T O R IE I...................................................
1. D e te rm in a re a le g ii a p lica b ile n u lită ţii căsăto riei în
d re p tu l in te rn a ţio n a l p riv a t ro m â n .................................................135
1.1 Determinarea legii aplicabile şi domeniul
acesteia ................ 135
1.2. Determinarea legii aplicabile căsătorieiputative ...........139
2 . R eg lem en tarea n u lită ţii căsăto riei în d re p tu l in te rn
ro m â n ...........................................................................
2.1. Aspecte introductive.............. 140
2.2. Nulitatea absolută .......................... 142
2.3. Nulitatea relativă........................... 152
2.4. Efectele nulităţii căsătoriei .................................. 154
2,4.1. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la
relaţiile dintre soţi.................................
 2.4.2. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la
relaţiile dintre părinţi şi copii ..............................157
2.5. Reglementarea căsătorieiputative .............................. 159
2.5.1. Noţiunea şi condiţiile căsătoriei putative 159
2.5.2. Efectele căsătoriei putative .................................160

PARTEA A IIA
LEGEA APLICABILĂ DIVORŢULUI CU ELEMENT
STRĂIN ..................................... 167

C A P IT O L U L I - N O Ţ IU N I IN T R O D U C T IV E Ş I S C U R T
IS T O R IC P R IV IN D D IV O R Ţ U L .........................................................169
1. N o ţiu n e a “ d iv o rţu lu i” ............................................................................169
2. S c u rt is to ric p riv in d reg lem en tarea d iv o rţu lu i.................... 170

C A P IT O L U L I I - N O R M A C O N F L IC T U A L Ă P R IV IN D
R E G L E M E N T A R E A D IV O R Ţ U L U I C U E L E M E N T
S T R Ă IN ......................................................................................... 174
1. Legea a p lic a b ilă d iv o rţu lu i în d re p tu l in te rn a ţio n a l
p riv a t ro m â n ............................................................................................ 174
1.1. Determinarea legii aplicabile divorţului.........................174
1.2. Domeniul de aplicare a legii divorţului ................ 176
1.3. Invocarea ordinii publice de drept internaţional
privat român - în materia divorţului..............................179
1.4. Legea aplicabilă separaţiei de corp ........ 180
2. C o n v e n ţii in te rn a ţio n a le ad o p tate în d o m e n iu ............................. 182

C A P IT O L U L I I I - R E G L E M E N T A R E A D IV O R Ţ U L U I
ÎN D R E P T U L R O M Â N IN T E R N ............................ 184
1. N a tu ra ju rid ic ă a d iv o rţu lu i............... 184
1.1.Divorţul - mijloc de desfacere a căsătoriei.................. 185
1.2. Divorţul prin acordul soţilor ...........................................188
1.3. Concepţia dreptului român privind divorţul.................. 191

314
2. M o tiv e le de d iv o rţ....................................................................................193
2.1. Reglementarea motivelor de divorţ................................. 193
2.2. Interesele copiilor minori................................................ 198
2.3. Rolul reglementării legale privind motivele de
divorţ în stabilitatea fam iliei .......................... 199
2.4. Temeiul divorţului în dreptul nostru..... ......................... 199
2.5. Rolul culpei în procesul de divorţ................... 201
3 . P ro c ed u ra d iv o rţu lu i................................... 203
3.1. Cererea de chemare în judecată şi cererea
reconvenţională. Stabilirea competenţei
instanţei...................... 203
3.2. Prezenţa personală a soţilor........................... 210
3.3. Procedura divorţului bazat p e acordul soţilor................211
3.4. Şedinţa de judecată. Regimul probelor şi
măsurile provizorii ce p o t f i luate p e timpul
procesului de divorţ.........................................................213
3.5. Hotărârea de divorţ.........................................................217
3.6. Renunţarea la divorţ şi împăcarea soţilor.... ................ 220
3.7. Căile de atac. Apelul şi recursul............................ 221
3.8. Menţiunile despre hotărârea de divorţ p e actul
de căsătorie...................................................................... 223
4. E fectele d iv o r ţu lu i ................................................................................. 225
4.1. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi ......... 225
4.1.1. Numele............................................................... 225
4.1.2. Obligaţia de sprijin moral de fidelitate 226
4.1.3. Capacitatea de exerciţiu ................ 226
4.2. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre
soţi............................................ ........ 226
4.2.1. încetarea comunităţii de bunuri........................ 226
4.2.2. Locuinţa comună a soţilor ............... 228
 4.3. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre
părinţi şi copiii minori ....................................................232
4.3.1. încredinţarea copiilor minori.............................. 232
4.3.2. Exercitarea ocrotirii părinteşti............................233
4.4. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale
dintre părinţi şi copiii m inori .........................................234
4.4.1. Contribuţia părinţilor la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură, şi pregătire
profesională a copilului..........................................234
4.4.2. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor
părinteşti cu privire la bunurile copilului 234
4.4.3. Beneficiul contractului de folosinţă cu
privire la locuinţă................................................... 235
4.4.4. Acordarea alocaţiei de stat pentru copii 235

CAPITOLUL IV - R E C U N O A Ş T E R E A Ş I
E X E C U T A R E A ÎN R O M Â N IA A H O T Ă R Â R IL O R
J U D E C Ă T O R E Ş T I S T R Ă IN E ÎN M A T E R IA
D IV O R Ţ U L U I.............................................................................................. 236
1. R ecunoaşterea h o tă râ rilo r ju d ec ă to re şti s tră in e ......................... 236
1.1. Noţiunea şi formele de recunoaştere ..............................236
1.2. Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în statele membre ale Uniunii
Europene .........................................................................242
2. E x ec u ta re a h o tă râ rilo r ju d ec ă to re şti s tră in e ................................ 244
2.1. Noţiunea şi procedura execuatur-ului
hotărârilor judecătoreşti străine .....................................244
2.2. Executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate
, în statele membre ale Uniunii Europene .......................247
3. Puterea doveditoare a hotărârilor judecătoreşti străine 251
3.1. Puterea doveditoare a hotărârilorjudecătoreşti
străine.. ..................................... 251
3.2.Puterea doveditoare a hotărârilorjudecătoreşti
pronunţate în statele membre ale Uniunii
Europene ...................... 252

CAPITOLUL V - ASPECTE DE DREPT COMPARAT

PRIVIND REGLEMENTAREA DIVORŢULUI........................ 253
1. Reglementarea divorţului în legislaţia germană...................... 253
2. Reglementarea divorţului în legislaţia austriacă..................... 255
3. Reglementarea divorţului în legislaţia irlandeză..................... 258
4 . R eg lem en tarea d iv o rţu lu i în a lte sistem e de d re p t......................259

CAPITOLUL VI - PROPUNERI DE LEGE FERENDA

PRIVIND REGLEMENTAREA CĂSĂTORIEI ŞI
DIVORŢULUI ÎN DREPTUL ROMÂN INTERN..................... 263
1. Acordarea dispensei de vârstă şi în beneficiul
bărbatului care a împlinit vârsta de 16 ani în vederea
încheierii căsătoriei....................................................................263
2. Reglementarea distinctă a interdicţiilor privind
încheierea căsătoriei, menţionate în art.9 C.fam................... 264
3. Introducerea condiţiei prezenţei martorilor la
încheierea căsătoriei.................................................................. 265
4. Reglementarea raporturilor personale dintre soţi
având în vedere respectarea personaltăţii şi libertăţii
individuale a soţilor....................................................................265
j

5. Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soţi

având în vedere contribuţia soţilor la dobândirea
bunurilor comune...................................................................... 266

317
6. Reglementarea acordului matrimonial încheiat odată
cu căsătoria............................................................................... 267
7. Perfecţionarea legislaţiei în materia divorţului....................... 267
8. Reglemenarea unor criterii concrete de atribuire a
locuinţei comune a soţilor în caz de divorţ.............................. 269
9. Reglementarea concubinajului.............................. 270
10. Recunoaşterea calităţii procesuale active şi mamei
în cazul acţiunii în tăgăduirea paternităţii.................... 271

ANEXE
Anexa I - Lg 105./92 (extrase).............................................................274
Anexa II - C. fam. (extrase).................................... 280
Anexa III - C. proc.civ. (extrase)...................... 296
Anexa IV - Practică judiciară .............................................................301

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................... 307

318