PROIECT DIDACTIC

al cursului (prelegerii)
(2ore)

Autor:
Cebotari Valentina, conf. universitar,
Doctor în drept.

1. Tema: Căsătoria.
2. Obiectivele:
 să reproducă noţiunea de căsătorie;
 să explice importanţa căsătoriei ca instituţie de drept;
 să identifice natura juridică a căsătoriei;
 să elucideze condiţiile de fond şi impedimentele la încheierea
căsătoriei;
 să stabilească condiţiile de formă pentru încheierea căsătoriei;
 să reproducă temeiurile de nulitate a căsătoriei şi efectele juridice ale
nulităţii.
3. Bibliografia:
1. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi
completată.– Chişinău, 2014, p.77-96, p.154-168.
2. Filipescu Ion P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti, : Editura
ALL, 1996, p.1-10;
3. Pînzari V., Dreptul familiei. – București. Universul juridic,
2015;
4. Țaranu L., Atributele de identificare ale persoanei fizice în
registrele de stare civilă, studiu monografic. Chișinău, 2018.
5. Гражданское право.Учебник. Часть 3 / Под.ред. Сергеева А.
П. и Толстого Ю.К. – Москва. Проспект. 1998 . 218-262;
6. Florian E. Dreptul familiei, ediția a 4-a. – București. Editura
C.H.Beck, 2011;
7. Florian E. Pînzari V. Căsătoria în legislaţia României şi a
Republicii Moldova. – Cluj-Napoca, Sfera Juridică. 2006.
331pag.
8. Тарусина Н. Н. Семейное право. Учебное пособие. Москва.
Проспект. 2001. 141р.
4. Tezele principale:
 Noţiuni generale privind căsătoria;
 Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei;
 Impedimentele la încheierea căsătoriei;
 Procedura încheierii căsătoriei;
 Temeiurile de nulitate a căsătoriei;
 Subiecţii care au dreptul să înainteze acţiunea în declararea nulităţii în instanţa de
judecată;
 Efectele juridice ale nulităţii căsătoriei.
5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de interes
al unor studenţi:
 Deosebirea şi asemănarea căsătoriei cu contractul civil;
 Căsătoria putativă şi efectele ei.

1
 Încheierea căsătoriei

§ 1. Noţiunea de căsătorie şi natura ei juridică. § 2. Condiţiile de fond ale căsătoriei. § 3. Lipsa

impedimentelor la căsătorie. § 4. Procedura încheierii căsătoriei

§ 1. Noţiunea de căsătorie şi natura ei juridică

Căsătoria este izvorul de bază al creării unei familii care, conform Constituţiei Republicii
Moldova, este elementul natural şi fundamental al societăţii (art. 48 alin. 1).
Codul Familiei nu defineşte căsătoria, în schimb doctrina juridică ne dă o varietate de definiţii
încă de la Roma Antică.
Modestin definea căsătoria ca “Nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis
vitae, divini et humani iuris communicatio” – căsătoria este unirea bărbatului şi a femeii, consorţiul
lor pe toată viaţa şi o comunicare a dreptului divin şi privat.50
Portalis, unul dintre redactorii Codului Civil Francez, defineşte căsătoria “ca societatea
bărbatului şi a femeii care se unesc pentru a se perpetua, a se ajuta şi sprijini reciproc, a suporta
împreună greutăţile vieţii şi pentru a împărtăşi destinul lor comun”.51
În opinia mai multor autori esenţa căsătoriei întruneşte sacralitatea justiţiei, misterul viu al
armoniei universale, forma dată de însăşi natura religiei speciei umane.
Aceste definiţii sînt criticate, deoarece din conţinutul lor reiese că scopul principal al
căsătoriei este procrearea, însă legislaţia permite încheierea căsătoriei şi între persoanele care nu
mai au capacitate de procreare sau se află în pragul morţii. În aceste cupluri scopul procreării nu
mai există, dar căsătoria nu este mai puţin validă. Cu adevărat, este greu de definit căsătoria, făcînd
abstracţie de la aspectele sociale şi morale ale instituţiei care nu are consecinţe juridice.
În continuare, formulînd definiţia căsătoriei, s-a ţinut cont că acest cuvînt desemnează o
situaţie juridică pe care o dobîndesc cei ce se căsătoresc şi un act juridic care dă naştere acestei
situaţii juridice.
Ca situaţie juridică, căsătoria prezintă statutul legal al soţilor dobîndit prin încheierea actului
juridic al căsătoriei. Această situaţie, în principiu permanentă, este determinată de reglementarea
legală privind căsătoria şi există pe tot timpul cît durează căsătoria. În doctrina străină situaţia
juridică a celor căsătoriţi stă la baza conceptului precum că căsătoria este un statut pe care îl
dobîndesc cei ce se căsătoresc în urma încheierii actului juridic de căsătorie.

50
Terré F., Fenouillet D. Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités. 6-edition. – Paris: Dalloz, 1996, p. 263.
51
Pricop A. Căsătoria în dreptul românesc. – Bucureşti: Lumina Lex, 1993, p. 12.
2
 Ca act juridic, căsătoria înseamnă acordul de voinţă al viitorilor soţi prin care ei consimt să li
se aplice regimul legal al căsătoriei, fără a avea posibilitatea de a-l modifica. Ca excepţie, soţii pot
încheia un contract matrimonial pentru a modifica doar regimul juridic al bunurilor dobîndite de ei
în timpul căsătoriei, în limitele prevăzute de lege.
Aceeaşi noţiune de căsătorie mai este întrebuinţată în literatura de specialitate pentru a
desemna instituţia juridică ce reuneşte ansamblul normelor legale privitoare la actul juridic al
căsătoriei şi statutul juridic al soţilor.
Insumînd aceste noţiuni, putem defini căsătoria ca uniunea liber consimţită între un bărbat şi
o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de
normele imperative ale legii.52
Din definiţia căsătoriei şi din ansamblul prevederilor legale care o reglementează rezultă
următoarele caractere juridice ale acesteia:
– căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie (art. 48 alin. 2 Constituţia Republicii
Moldova);
– căsătoria este liber consimţită. Libertatea consimţămîntului la încheierea căsătoriei este
garantată atît de voinţa persoanelor ce vor să se căsătorească, cît şi de condiţiile social-
economice şi politice din ţară. Legislaţia Republicii Moldova nu prevede nici un fel de
îngrădiri bazate pe origine etnică, rasă, naţionalitate, limbă, religie, avere, origine socială
pentru încheierea căsătoriei;
– căsătoria este monogamă, deoarece ea poate fi încheiată numai de persoane care nu sînt
într-o altă căsătorie la momentul încheierii ei (art. 15 alin. 1 Codul Familiei). Monogamia
este un rezultat firesc al dragostei pe care o manifestă unul faţă de altul cei ce se
căsătoresc;
– căsătoria se încheie în formele cerute de lege şi are un caracter solemn. Ea are reguli
imperative pentru încheierea ei, asupra efectelor şi la încetarea ei;
– căsătoria are un caracter personal, deoarece poate fi încheiată numai în prezenţa soţilor
care îşi exprimă liberul consimţămînt;
– căsătoria are un caracter civil care se exprimă prin faptul că efecte juridice produce numai
căsătoria înregistrată la oficiile de stare civilă. Celebrarea religioasă a căsătoriei este o
tradiţie care nu produce efecte juridice;
– căsătoria se încheie pe viaţă. Desigur, aceasta este o regulă generală, deoarece cei ce se
căsătoresc au intenţia de a trăi împreună tot timpul vieţii lor, dar dacă aceasta devine
imposibil măcar pentru unul dintre soţi, legislaţia admite desfacerea căsătoriei;
– căsătoria se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie;
52
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 13.
3
 – căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii.
Natura juridică a căsătoriei este discutată din două puncte de vedere. Se pune întrebarea:
căsătoria este un contract sau un act juridic?
Printre adepţii poziţiei că căsătoria este un contract se numără savanţii: M. Antokol΄skaia, J.
Carbonnier, E. Ghetman, O. Ioffe, F. Terré şi alţii. La baza argumentelor ce sprijină această opinie
sînt asemănările dintre actul juridic al căsătoriei cu contract şi anume:
– încheierea căsătoriei necesită exprimarea consimţămîntului liber la fel ca şi pentru
încheierea unui contract;
– căsătoria este un act juridic bilateral, aşa cum de cele mai multe ori este şi contractul;
– exprimîndu-şi acordul la căsătorie, viitorii soţi se află pe poziţie de egalitate juridică la fel
ca şi la încheierea contractelor;
– căsătoria produce efecte juridice numai dacă este încheiată în forma prevăzută de lege la
fel ca unele din contractele civile.
Savanţii care împărtăşesc această opinie subliniază că, dacă căsătoria şi este un contract, acest
contract este deosebit – sui generis. M. Antokol’skaia53 menţionează că “acordul privind încheierea
căsătoriei după natura sa juridică nu se deosebeşte de contractul civil. În acea parte în care este
reglementat de legislaţie şi dă naştere la efecte juridice el este un contract”. Autoarea în continuare
menţionează că în partea ce nu este reglementată de normele de drept, căsătoria poate fi considerată
de cei ce se căsătoresc ca “jurămînt dat în faţa lui Dumnezeu, obligaţie morală sau o convenţie
patrimonială”.
Într-o altă opinie (I. Filipescu, G. Lupşan, G. Matveev, A. Neceaeva, L. Pcelinţeva, V.
Pînzari, V. Reasenţev şi alţii), căsătoria este considerată un act juridic care se deosebeşte radical de
contract.
Aceste deosebiri sînt:
– în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte părţi, pe cînd
în cazul căsătoriei ambele părţi urmăresc un scop comun, care este întemeierea unei
familii;
– rolul consimţămîntului viitorilor soţi este de a face aplicabil statutul legal al căsătoriei, pe
cînd la contract părţile stabilesc, de regulă, însuşi conţinutul contractului. Cu alte cuvinte,
efectele contractului sînt determinate de părţi, în limitele stabilite de lege, în timp ce
efectele căsătoriei sînt prestabilite de lege, voinţa părţilor neavînd decît rolul de a
determina aplicarea statutului legal al căsătoriei (cu excepţia încheierii contractului
matrimonial);

53
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 114.
4
 – contractul poate fi susceptibil de modalităţi (condiţia şi termenul), pe cînd căsătoria nu
poate fi afectată de asemenea modalităţi;
– contractele pot fi încheiate prin reprezentare, căsătoria însă este un act juridic strict
personal şi poate fi încheiată doar în prezenţa viitorilor soţi;
– fiind rezultatul unui mutuus consensus, contractul poate înceta prin acordul de voinţă al
părţilor în sens opus mutuus dissensus, căsătoria însă nu poate lua sfîrşit doar prin simplul
acord al soţilor, fiind necesară intervenţia autorităţii publice;
– în cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte cere
rezoluţiunea, pe cînd căsătoria poate fi desfăcută doar prin divorţ, în condiţiile legii;
– nulităţile căsătoriei prezintă anumite particularităţi faţă de cele ale contractului şi ale
celorlalte acte juridice.54

§ 2. Condiţiile de fond ale căsătoriei

Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sînt acele circumstanţe care trebuie să existe
în momentul încheierii căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă pentru ca
aceasta să fie valabilă, adică să producă efecte juridice.
Această definiţie caracterizează condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei în sens restrîns
sau condiţii pozitive. În sens larg, condiţiile de fond cuprind condiţiile pozitive şi condiţiile
negative, adică impedimentele la încheierea căsătoriei. Lipsa condiţiilor pozitive şi prezenţa
impedimentelor determină imposibilitatea încheierii căsătoriei.
Condiţiile de fond la căsătorie sînt:
a) diferenţa de sex;
b) vîrsta matrimonială;
c) consimţămîntul la căsătorie;
d) comunicarea reciproca a stării sănătăţii a viitorilor soţi.

a) Diferenţa de sex. Această condiţie este expres stipulată în textul mai multor articole ale
Codului Familiei (art. 2, 11, 15) şi Constituţiei (art. 48 alin. 2), din care rezultă că căsătoria se poate
încheia numai între persoane de sex diferit, femeie şi bărbat. Căsătoriile încheiate între persoanele
de acelaşi sex permise de legislaţia unor ţări (Islanda, Belgia, Suedia, Danemarca, Olanda etc.) în
Republica Moldova nu sînt admise.

54
Albu I. Căsătoria în dreptul român. – Cluj-Napoca: Dacia, 1988, p. 13; Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. –
Bucureşti: ALL, 1996, p. 13; Lupşan G. Dreptul familiei. (note de curs). – Iaşi: Chemarea, 1996, p. 16;
Пчелинцева Л. М. Семейное право России. – Москва: Норма, 2002, p. 85; Pînzari V. Căsătoria în legislaţia
Republicii Moldova. – Bălţi: Presa universitară bălţeană, 2002, p. 23.
5
 Sexul viitorilor soţi se stabileşte conform certificatului de naştere al fiecăruia dintre ei, care
conţine o rubrică în acest sens.
b) Vîrsta matrimonială. Potrivit art. 14 Codul Familiei, vîrsta matrimonială sau minimă la
căsătorie este de 18 ani.
Vîrsta matrimonială stabilită de legislaţie pentru încheierea căsătoriei are la bază raţiuni de
ordin biologic, psihic, moral şi social.
Raţiunea de ordin biologic se lămureşte prin faptul că pentru a încheia o căsătorie orice
persoană trebuie să ajungă la vîrsta pubertăţii, să aibă capacitatea de procreare, pentru a naşte copii
sănătoşi şi pentru ca naşterea să nu dăuneze sănătatea femeii.
Din punct de vedere psihic şi moral, vîrsta minimă de căsătorie este stabilită pentru ca viitorii
soţi să fie în măsură să înţeleagă ce înseamnă o căsătorie şi să-şi asume în mod conştient drepturile
şi obligaţiile de soţi şi să poată crea o relaţie de familie de la bun început.
Considerentul de ordin social al stabilirii unei vîrste minime de căsătorie are scopul de a
asigura un consimţămînt conştient, liber şi personal al viitorilor soţi.
Legea nu stabileşte vîrsta maximă de căsătorie, deci ea este posibilă la orice vîrstă, chiar şi în
extremis momentis. Astfel de căsătorii se încheie, de fapt, pentru a legaliza nişte relaţii de familie
demult existente.
La fel nu este prevăzută de Codul Familiei diferenţa de vîrstă dintre viitorii soţi, ceea ce
înseamnă că căsătoria se poate încheia oricare ar fi diferenţa de vîrstă dintre bărbat şi femeie.
Articolul 14 alin. 2 Codul Familiei permite ca, pentru motive temeinice, să fie redusă vîrsta de
căsătorie, dar nu mai mult decît cu doi ani. Motivele temeinice nu sînt arătate în legislaţie. Avînd în
vedere practica aplicării legislaţiei în domeniul încheierii căsătoriei, printre acestea am putea
menţiona: graviditatea femeii, naşterea unui copil, boala gravă a unuia dintre viitorii soţi şi alte
cazuri în care administraţia publică locală de la domiciliul celor ce vor să se căsătorească va hotărî
că există motive temeinice.
Cererea pentru micşorarea vîrstei de căsătorie o pot depune cei ce vor să se căsătorească cu
acordul părinţilor minorului. La cerere trebuie să fie anexate documente ce confirmă existenţa
unui motiv temeinic.
Autoritatea tutelară locală, examinînd cererea, poate acorda dispensa de vîrstă pentru
încheierea căsătoriei sau, în lipsa motivelor temeinice, poate refuza acordarea acesteia.
Hotărîrea autorității tutelare locale privind refuzul acordării dispensei de vîstră minorului ce
vrea să se căsătorească poate fi atacată în instanţa de judecată în ordinea prevăzută de legislaţia
procesual civilă (art. 277-278 Codul de Procedură Civilă).
c) Consimţămîntul la căsătorie este esenţa căsătoriei. Articolul 11 alin. 1 Codul Familiei
prevede că pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţămîntul:
6
 – reciproc;
– neviciat;
– exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi al femeii care se căsătoresc.
Consimţămîntul la căsătorie trebuie să fie reciproc, ceea ce presupune răspunsul afirmativ al
femeii şi al bărbatului la întrebările funcţionarului de stare civilă adresate fiecăruia dintre ei în
vederea acordului de a se căsători unul cu altul.
Consimţămîntul trebuie să fie liber, ceea ce înseamnă lipsa viciilor de consimţămînt, şi anume
a erorii, dolului şi violenţei.
Eroarea constă într-o reprezentare falsă a realităţii la încheierea unei căsătorii. Constituie
viciu de consimţămînt atunci cînd se referă la identitatea fizică a celuilalt soţ.
Dolul (viclenia) constă în inducerea în eroare a viitorului soţ prin mijloace viclene, în scopul
de a-l determina să încheie actul de căsătorie. Dolul, fiind o eroare, cuprinde un element subiectiv şi
un element obiectiv, adică mijloacele viclene folosite pentru a provoca eroarea. Domeniul de
aplicare a dolului este mai intens decît al erorii.
Violenţa constă în constrîngerea fizică sau morală a viitorului soţ în scopul de a-i provoca
teamă şi de a-l determina să încheie actul de căsătorie. Violenţa cuprinde un element obiectiv
(constrîngerea) şi un element subiectiv (teama insuflată) şi ca rezultat – lipsa libertăţii la exprimarea
consimţămîntului.
Consimţămîntul trebuie să fie exprimat personal şi necondiţionat de către viitorii soţi.
Legislaţia în vigoare exclude posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentare, ceea ce
înseamnă că viitorii soţi trebuie să fie prezenţi la oficiul de stare civilă pentru a-şi da
consimţămîntul la căsătorie. Confirmînd principiul căsătoriei liber consimţite, viitorii soţi trebuie să
fie conştienţi de acţiunile pe care le săvîrşesc, de efectele care apar în urma încheierii căsătoriei şi,
deci, trebuie să-şi exprime consimţămîntul fără ca acesta să fie legat de vreo oarecare condiţie
importantă sau mai puţin importantă.
d) Comunicarea stării sănătăţii. Conform art. 11 alin. 2 Codul Familiei persoanele care
doresc să se căsătorească sînt obligate să se informeze reciproc despre starea sănătăţii lor.
Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii se realizează prin anexarea certificatului medical prenunţial
al fiecăruia dintre viitorii soţi la declaraţia de căsătorie (art. 34 din Legea privind actele de stare
civilă).
Articolul 13 alin. 1 Codul Familiei dispune că persoanele care doresc să se căsătorească, la
solicitare, pot efectua un examen medical gratuit. Scopul acestui examen este determinat de Legea
privind drepturile copilului (art. 15) şi Legea ocrotirii sănătăţii (art. 46) şi constă în ocrotirea
sănătăţii viitorilor soţi şi a urmaşilor lor.

7
 Examinarea medicală se petrece în conformitate cu Ordinul cu privire la organizarea
examenului medical al persoanelor care doresc să se căsătorească aprobat prin ordinul Ministerului
Sănătăţii nr. 954/446 din 28.09.2012 şi ordinul Ministerului Justiţiei nr. 890 din 28.09.2012. 55
Conform acestui ordin, organele de stare civilă, la depunerea declaraţiei de căsătorie, eliberează
îndreptare către instituţiile medicale teritoriale pentru examenul medical care include:
– examenul clinic la medicul de familie;
– măsurarea tensiunii arteriale;
– examinarea pielii,ganglionilor limfatici glandei tiroide, glandei mamare;
– examenul ginecologic, inclusiv citologic ecto- şi endocervical;
– hemoleucograma;
– analiza generală a urinei;
– glicemie;
– MRS/RW;
– Microradiofotografia;
În caz de strictă necesitate, pot fi implicaţi şi alţi specialişti de la Centrul Naţional de
Sănătate a Reproducerii. Dacă sînt depistate dereglări genetice care pot conduce la boli ereditare
garve, atunci naşterea copilului este contraindicată.
Articolul 13 alin. 2 Codul Familiei stipulează că rezultatul examenlui medical se comunică
numai persoanei examinate.
Din prevederile legale reiese că depistarea oricărei boli sau a agenţilor patogeni ce pot fi
transmişi copiilor nu duce la interzicerea încheierii căsătoriei, însă este necesară informaţia
reciprocă a viitorilor soţi în legătură cu starea lor de sănătate, pentru ca ei să poată decide asupra
încheierii căsătoriei în cunoştinţă de cauză.

§ 3. Lipsa impedimentelor la căsătorie

Impedimentele la căsătorie reprezintă acele împrejurări de fapt sau de drept a căror

existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Cu alte cuvinte, ele sînt condiţii negative, deoarece numai
lipsa lor determină încheierea unei căsătorii valabile.
Impedimentele la căsătorie pot fi clasificate în funcţie de persoanele între care ele există în:
absolute şi relative.56
Impedimentele absolute sînt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei persoane cu orice
altă persoană ca existenţa unei căsătorii nedesfăcute, lipsa capacităţii de exerciţiu.

55
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2012. – Nr. 212-215.
56
Lupşan G. Dreptul familiei (note de curs). – Iaşi: Chemarea, 1996, p. 28.
8
 Impedimentele relative sînt acelea care opresc încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu
o anumită altă persoană. Aparţin acestei categorii rudenia, adopţia, curatela.
Codul Familiei în art. 15 face o enumerare a impedimentelor pe care le vom prezenta în
continuare.
a) Nu poate fi încheiată căsătoria între persoanele dintre care cel puţin una este deja
căsătorită. Acest impediment reprezintă conţinutul principiului monogamiei care stă la baza
căsătoriei şi familiei. Prin “altă căsătorie” se înţelege căsătoria legală înregistrată la oficiul de stare
civilă. Concubinajul, nefiind reglementat de legislaţia statului nostru, nu produce efecte juridice şi
din punct de vedere juridic nu este impediment la căsătorie. Deci, se pot căsători numai persoanele
care nu au fost niciodată căsătorite sau cele care au încheiat o căsătorie dar aceasta a fost desfăcută,
declarată nulă sau a încetat în urma decesului sau declarării pe cale judecătorească a decesului unuia
dintre soţi.
b) Rudenia. Se interzice încheierea căsătoriei între rude în linie dreaptă ascendentă şi
descendentă pînă la al IV-lea grad inclusiv, cum ar fi bunicul cu nepoata, străbunicul cu strănepoata,
de asemenea între fraţi şi surori, inclusiv cei care au un părinte comun.
Acest impediment are la bază consideraţii de ordin biologic, deoarece uniunile dintre rude
apropiate nu asigură descendenţi sănătoşi şi de ordin moral, deoarece astfel de uniuni ar avea o
influenţă nefavorabilă asupra vieţii de familie.
Încălcarea impedimentului de rudenie se numeşte incest şi este sancţionat de art. 201 Cod
Penal.
Rudenia constituie un impediment la căsătorie, indiferent dacă este din căsătorie sau din afara
căsătoriei. În privinţa rudeniei din afara căsătoriei, se pune întrebarea dacă, pentru a fi impediment
la căsătorie, este necesar să fie constatată în mod legal sau este suficient ca aceasta să existe în fapt.
S-a decis că, deoarece cauza pentru care rudenia este impediment la căsătorie este legătura de sînge
care există de fapt, rudenia constituie impediment la căsătorie fie că a fost, fie că nu a fost legal
constatată. Astfel, dacă fiul şi fiica, născuţi în afara căsătoriei de mame diferite au acelaşi tată, ei
sînt în gradul de rudenie prohibit de lege pentru încheierea căsătoriei, indiferent de faptul că
paternitatea nu a fost stabilită (fie că nu s-au adunat probele necesare, fie că mamele copiilor nu s-
au adresat în instanţa de judecată cu o cerere privind stabilirea paternităţii).
Afinitatea, fiind izvor al raporturilor de familie, nu constituie impediment la încheierea
căsătoriei.
c) Adopţia. În urma actului juridic de adopţie între adoptat şi adoptator se stabilesc raporturi
de rudenie civilă asimilată de lege cu rudenia de sînge. Reieşind din conţinutul acestora, Codul
Familiei prevede că nu poate fi încheiată căsătoria între:
– adoptat şi adoptator;
9
 – adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă pînă la al II-lea grad inclusiv.
Aşadar, adoptatul nu se poate căsători cu bunicul şi nici cu nepotul de fiu sau fiică a adoptatorului.
La fel, adoptatul nu se poate căsători cu copiii adoptatorului, deoarece aceştea sînt rude gradul întîi
cu părintele său care este în acelaşi timp şi adoptator. Această interdicţie este îndreptăţită prin
raţiunea de ordin moral. Şi anume scopul oricărei adopţii este acordarea copilului lipsit de grijă
părintească a unei familii în care el să fie crescut şi educat ca un copil de provenienţă. În urma
adopţiei între adoptat şi adoptator se stabilesc relaţii ca între părinţi şi copii şi ar fi imoral ca între ei
să se formeze alte sentimente şi alte relaţii.
d) Curatela. Articolul 15 Codul Familiei dispune că se interzice încheierea căsătoriei între
curator şi persoana minoră de sub curatela acesteia, în perioada curatelei. Acest impediment se
întemeiază pe consideraţii de ordin moral, deoarece curatorul are datoria de a ocroti minorul, de a-şi
da consimţămîntul la încheierea actelor juridice de către minor, de a se îngriji de sănătatea şi
educaţia lui, de a-i asigura instruirea înlocuind într-o mare măsură părinţii. Între minor şi curator se
stabilesc relaţii de încredere şi de aceea anume în scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor minorului
aceste relaţii nu trebuie influenţate defavorabil de posibilitatea existenţei unor relaţii conjugale între
ei. Impedimentul respectiv este limitat în timp şi acţionează numai pînă la data cînd minorul
împlineşte majoratul.
e) Lipsa capacităţii de exerciţiu. Aici sînt importante două momente, şi anume: capacitatea
persoanei de a conştientiza importanţa juridică a acţiunilor sale la încheierea căsătoriei şi
consecinţele lor, pe de o parte şi posibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile şi realiza drepturile sale
care reies din calitatea de soţ, pe de altă parte. Deci, după cum reiese din prevederile art. 15 Codul
Familiei, căsătoria nu poate fi încheiată între persoanele dintre care cel puţin în privința uneia este
instituită o măsură de ocrotire judiciară (ocrotire provizorie, curatelă sau tutelă ) și lipsește
autorizarea prevăzută de lege la încheierea căsătoriei.
În legislaţie nu este reglementat cazul cînd unul dintre viitorii soţi este lipsit vremelnic de
facultăţile mintale. În doctrină se susţine că “el nu poate încheia căsătoria cît timp nu are
discernămîntul faptelor sale. În momentele de luciditate el poate încheia căsătoria”.57
Aici mai putem menţiona că interdicţia de a se căsători, stabilită de Codul Familiei, are la
bază raţiunea că această stare de tulburări psihice caracterizată prin boală mintală sau deficienţe
mintale este incompatibilă cu finalitatea şi scopul căsătoriei.
f) Căsătoria nu poate fi încheiată între persoane condamnate la privaţiune de libertate în
perioada cînd ambele îşi ispăşesc pedeapsa. Raţiunea acestui impediment constă în imposibilitatea
realizării actului de înregistrare a încheierii căsătoriei, cît şi realizarea scopului căsătoriei –
întemeierea unei familii, atîta timp cît cei ce vor să se căsătorească sînt în privaţiune de libertate. Cu
57
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei, p. 25.
10
eliberarea unuia dintre persoane din instituţia penitenciară, căsătoria va putea fi încheiată în ordinea
prevăzută de art. 40 din Legea privind actele de stare civilă.

§ 4. Procedura încheierii căsătoriei

Pentru a încheia o căsătorie este nevoie de a fi îndeplinite unele condiţii de formă în scopul
asigurării prezenţei condiţiilor de fond şi lipsei impedimentelor; recunoaşterii publice a căsătoriei
cît şi dovada acesteia.
Condiţiile de formă ale căsătoriei se împart în formalităţi premărgătoare sau anterioare
căsătoriei şi formalităţi privind însăşi încheierea căsătoriei.58
Formalităţile anterioare sînt declaraţia de căsătorie şi opoziţia la căsătorie. Conform art. 10
Codul Familiei şi art. 33 Legea privind actele de stare civilă declaraţia de căsătorie se depune
personal de către viitorii soţi la organul de stare civilă de la domiciliul unuia dintre ei sau al
părinţilor unuia dintre ei.
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
– consimţămîntul neîndoielnic pentru căsătorie;
– declaraţia viitorilor soţi că îndeplinesc condiţiile de fond prevăzute de art. 11 şi 14 Codul
Familiei;
– declaraţia că au luat cunoştinţă de impedimentele prevăzute la art. 15 Codul Familiei şi că
acestea lipsesc;
– declaraţia că s-au informat reciproc despre starea sănătăţii;
– date privitoare la identitatea viitorilor soţi;
– doleanţa cu privire la numele de familie pe care s-au înţeles să-l poarte în timpul
căsătoriei;
– date privind căsătoria anterioară, dacă viitorii soţi au mai fost căsătoriţi;
– date despre copiii comuni, dacă aceştea există.
Conform art. 34 din Legea privind actele de stare civilă la declaraţia de căsătorie se anexează
actele de identitate, certificatele de naştere, certificatele prin care se atestă trecerea controlului
medical şi, după caz, dovezile privind desfacerea sau încetarea căsătoriei, precum şi a deciziei
privind reducerea vîrstei matrimoniale, în condiţiile art. 14 Codul Familiei.
Declaraţia de căsătorie se face numai în formă scrisă, se semnează de viitorii soţi şi se
înregistrează de către funcţionarul de stare civilă în registrul respectiv, fixîndu-se data şi ora
pentru înregistrarea căsătoriei.

58
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei, p. 27.
11
 Declaraţia de căsătorie depusă la organul de înregistrare a actelor de stare civilă are ca scop,
în afară de cel principal – încheierea căsătoriei, anunţarea terţilor despre încheierea căsătoriei
proiectate şi punerea în mişcare, dacă este cazul, a opoziţiei la căsătorie.
Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa funcţionarului de stare
civilă existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept ce nu permite încheierea căsătoriei.
În conformitate cu art. 15 alin. 2 Codul Familiei opunerea la căsătorie poate fi făcută:
– de orice persoană;
– în formă scrisă;
– cu expunerea în scris a motivelor imposibilităţii încheierii căsătoriei;
– cu anexarea dovezilor invocate.
Funcţionarul de stare civilă este obligat să verifice informaţia care se conţine în opoziţie. Dacă
în temeiul verificărilor sau al informaţiei primite găseşte că cerinţele legii nu sînt îndeplinite, refuză
încheierea căsătoriei. Opoziţia la căsătorie urmează a fi verificată indiferent dacă persoana care a
făcut-o are vreun interes personal sau nu. Ea urmează a fi verificată chiar şi în cazul cînd nu este
semnată dar conţine datele necesare.
Opoziţia la căsătorie poate fi făcută şi de funcţionarul de stare civilă, care a constatat personal
că există impedimente la încheierea căsătoriei prin întocmirea unui proces-verbal şi refuzul scris
pentru încheierea căsătoriei.
Opoziţia la căsătorie se poate face în perioada de timp cuprinsă între data depunerii declaraţiei
de căsătorie şi momentul încheierii căsătoriei.
În conformitate cu art. 12 Codul Familiei şi art. 35 Legea privind actele de stare civilă
încheierea căsătoriei se face în termen de o lună de la data depunerii declaraţiei de căsătorie la
oficiul de stare civilă. Curgerea termenului de o lună începe în ziua următoare după depunerea
declaraţiei. Dacă ultima zi a termenului de o lună este ziua de duminică sau o zi care în
conformitate cu legea în vigoare este zi de odihnă, încheierea căsătoriei se stabileşte pentru ziua de
lucru prima după ziua de odihnă.
Termenul de o lună de zile poate fi redus la cererea persoanelor care doresc să se căsătorească
de către şeful oficiului de stare civilă. Reducerea termenului se poate face în cazuri excepţionale
(art. 12 alin. 2 Codul Familiei). Legislaţia în vigoare nu defineşte aceste cazuri, menţionîndu-se
doar cîteva din ele ca exemplu. De aici conchidem că şeful oficiului stare civilă este în drept să
reducă termenul de o lună de zile conform propriilor convingeri, analizînd situaţia concretă şi
reieşind din practica care s-a creat în acest domeniu. Astfel, reducerea termenului de încheiere a
căsătoriei este posibilă în cazurile: unui pericol pentru viaţa unuia sau a ambilor viitori soţi,
graviditatea miresei, naşterea copilului în urma concubinajului, necesitatea plecării unuia dintre
viitorii soţi într-o deplasare de serviciu peste hotare care nu poate fi amînată etc. Toate aceste
12
temeiuri urmează să fie confirmate printr-o cerere depusă de viitorii soţi cu anexarea documentelor
necesare. De exemplu, graviditatea se confirmă printr-un certificat medical, naşterea unui copil –
prin certificatul de naştere al copilului, deplasarea – prin foaia de deplasare.
Termenul de încheiere a căsătoriei poate fi redus la maximum şi căsătoria încheiată în ziua
depunerii declaraţiei de căsătorie.
Încheierea căsătoriei este un eveniment solemn şi, de cele mai dese ori, este sărbătorit public,
respectiv şi cei ce se căsătoresc pot pretinde ca aceasta să aibă loc într-o zi anumită. În acest scop,
legislaţia (art. 12 alin. 3 Codul Familiei) permite majorarea termenului pentru încheierea căsătoriei
pînă la două luni de la data depunerii declaraţiei de căsătorie. Pentru aceasta nu este necesar de a
depune careva acte adăugătoare, este de ajuns dorinţa celor ce vor să se căsătorească şi acordul
şefului oficiului de stare civilă care stabilesc în comun data şi ora pentru încheierea căsătoriei.
Căsătoria se încheie de către organul de stare civilă în a cărui rază teritorială domiciliază unul
dintre viitorii soţi sau părinţii acestora (art. 32 din Legea privind actele de stare civilă). Căsătoria se
poate încheia în afara sediului organului de stare civilă (acasă, la spital etc.) dacă, din motive
temeinice, unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se prezenta personal la organul de
stare civilă. Locul unde s-a încheiat căsătoria (cu adresa concretă) precum şi motivele se vor indica
în actul de căsătorie la rubrica “Menţiuni”.
Pînă la momentul fixat pentru încheierea căsătoriei cei ce au depus declaraţia pot refuza să se
căsătorească. Refuzul de a încheia căsătoria nu produce careva efecte juridice pentru persoanele
care au depus declaraţia de căsătorie, deoarece încetează numai raportul administrativ dintre
persoane şi oficiul de stare civilă, iar raportul de căsătorie nici nu a luat naştere.
În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei funcţionarul de stare civilă procedează în felul
următor:
– identifică viitorii soţi;
– constată că sînt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există impedimente la încheierea
căsătoriei;
– constată că nu există opoziţii la căsătorie sau că acestea nu sînt întemeiate;
– aduce la cunoştinţă viitorilor soţi drepturile şi obligaţiile lor de soţi şi de părinţi;
– ia consimţămîntul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;
– declară căsătoria încheiată şi întocmeşte actul de căsătorie care se semnează de viitorii soţi
şi de funcţionarul de stare civilă;
– eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
Aricolul 35 alin. 4 din Legea privind actele de stare civilă prevede că căsătoria se încheie în
prezenţa viitorilor soţi, de aceea aceştea sînt obligaţi să fie prezenţi în faţa funcţionarului de stare
civilă, la sediul oficiului de stare civilă pentru a-şi da consimţămîntul personal şi în mod public.
13
Alineatul cinci al aceluiaşi articol prevede că la dorinţa viitorilor soţi căsătoria se oficiază în mod
solemn.
După cum s-a menţionat, pentru încheierea căsătoriei este necesar acordul de voinţă al
viitorilor soţi. Acest acord este exprimat de două ori: 1) la depunerea declaraţiei de căsătorie la
organul de înregistrare a actelor de stare civilă; 2) în procedura încheierii căsătoriei în faţa
funcţionarului de stare civilă, acest acord fiind întărit prin semnătura celor ce se căsătoresc în actul
de căsătorie.
Acordul de voinţă al viitorilor soţi dat în momentul încheierii căsătoriei şi întocmirea actului
de căsătorie formează componenţa juridică a momentului din care ia naştere raportul juridic de
căsătorie.
Dacă nu este respectat măcar unul din elementele încheierii căsătoriei, aceasta se consideră că
nici nu a fost încheiată. De exemplu, căsătoria a fost încheiată nu la oficiul de stare civilă şi nici la
primărie, dar într-o instituţie care conform legii nu are atribuţii în acest domeniu. La fel, cununia
religioasă nu produce efecte juridice şi se consideră că o astfel de căsătorie nici nu a existat.
Legislaţia în vigoare prevede unele cazuri neordinare de înregistrare a căsătoriei. Astfel, art.
39 din Legea privind actele de stare civilă prevede: “Persoanele care s-au aflat în relaţii de căsătorie
consensuală în perioada de pînă la 8 iulie 1944 le pot legaliza prin încheierea căsătoriei în modul
stabilit” în acest caz căsătoria se va considera valabilă de la data menţionată de persoanele în cauză
în declaraţia de căsătorie. Data întemeierii căsătoriei consensuale se înscrie la rubrica “menţiuni”
din actul de căsătorie şi pe cîmpul de jos al certificatului de căsătorie. În cazul în care una dintre
persoanele care s-au aflat în relaţii de căsătorie consensuale pînă la 8 iulie 1944 a decedat sau a fost
dată dispărută în timpul războiului, căsătoria poate fi înregistrată numai pe baza unei hotărîri
judecătoreşti privind constatarea existenţei unor asemenea relaţii între persoanele respective, cu
indicarea datei în care au început. La rubrica “menţiuni” din actul de căsătorie se înscriu şi datele cu
privire la hotărîrea judecătorească. În toate aceste cazuri înregistrarea căsătoriei are loc la oficiul de
stare civilă.
Articolul 40 al Legii privind actele de stare civilă reglementează încheierea căsătoriei cu o
persoană condamnată sau arestată. În acest caz căsătoria se încheie în modul stabilit de legislaţie, de
către funcţionarul organului de stare civilă din raza teritorială a penitenciarului sau izolatorului de
anchtă penală, în incinta instituţiei respective. Data, ora şi locul încheierii căsătoriei se coordonează
în prealabil cu administraţia penitenciarului sau cu anchetatorul care execută dosarul.

Bibliografie

1. Albu I. Căsătoria în dreptul român. – Cluj-Napoca: Dacia, 1988.

14
 2. Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996.
3. Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996.
4. Florian E. Dreptul familiei. Cluj-Napoca: Lumina Lex, 1997.
5. Гражданское право. Учебник. Часть I / Под ред. Сергеева А. П. и Толстого Ю. К. –
Москва: Проспект, 1998.
6. Lupşan G. Dreptul familiei. Note de curs. – Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1996.
7. Lupulescu D. Drept civil. Introducere în drept civil. – Bucureşti: Lumina LEX, 1998.
8. Матвеев Г.К. Советское семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1985.
9. Нечаева А. М. Семейное право. Курс лекций. – Москва: Юристъ, 1999.
10. Нечаева А. М. Брак, семья, закон. – Москва, 1984.
11. Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971.
12. Советское семейное право / Под ред. В. А. Рясенцева. – Москва: Юридическая
литература, 1982.
13. Stănoiu A., Voinea M. Sociologia familiei. – T.U.B., 1983.
14. Pînzari V. Căsătoria în legislaţia Republicii Moldova. – Bălţi: Presa universitară bălţeană,
2002.
15. Pricop A. Căsătoria în dreptul românesc. – Bucureşti: Lumina Lex, 1993.
16. Пчелинцева Л. М. Семейное право России. – Москва: Норма, 2002.
17. Terre F., Fenouillet D. Droit civil. Les personnes. La famille. Les
e
incapacités: 6 edition. – Paris: Dalloz, 1996.
18. Vlahide P. C. Repetiţia principiilor de drept civil. – Bucureşti: Europa NOVA, 1994.
19. Фисенко Л. А. Семейное право Российской Федерации. Учебник. – Ростов-на-Дону:
Феникс, 2001.
20. Florian E., Pînzari V., Căsătoria în legislaţia României şi a Republicii Moldova.- Cluj-
Napoca. Sfera Juridică, 2006.
21.
Declararea nulităţii căsătoriei

§ 1. Noţiunea de căsătorie nulă şi cauzele de nulitate. § 2. Subiectele dreptului la acţiunea de

declarare a căsătoriei nule. § 3. Efectele nulităţii căsătoriei

§ 1. Noţiunea de căsătorie nulă şi cauzele de nulitate

15
 Conform art. 41 Codul Familiei, poate fi declarată nulă căsătoria cu încălcarea prevederilor
art. 11, 13, 14 sau 15 Codul Familiei, sau căsătoria încheiată de unul sau ambii soţi fără intenţia de
a crea o familie (căsătoria fictivă).
Orice căsătorie încheiată la organele de înregistrare a actelor de stare civilă se prezumă că a
fost încheiată cu respectarea legii şi, deci, este valabilă. Această prezumţie poate fi înlăturată numai
de către instanţa judecătorească. Nulitatea căsătoriei este o sancţiune care se aplică în urma
nerespectării, de către cei ce se căsătoresc, a unora dintre cerinţele prevăzute de lege cu privire la
încheierea căsătoriei.
În doctrină, nulitatea căsătoriei se prezintă în două accepţiuni. 81 Prima este bazată pe cazul
cînd ambii soţi sau unul dintre ei au acţionat la încheierea căsătoriei ştiind că încalcă legislaţia. În
acest caz, declararea căsătoriei nule este o măsură a răspunderii juridice familiale. A doua este
cazul cînd ambii soţi nu au cunoscut şi, deci, nu este culpa lor, existenţa impedimentului la
încheierea căsătoriei (de exemplu, cei ce au încheiat căsătoria nu cunoşteau faptul că sunt rude de
sînge în gradul prohibit de lege). Aici declararea căsătoriei nule este calificată ca o măsură de
ocrotire împotriva comportamentului ilicit obiectiv.
Căsătoria poate fi declarată nulă în cazurile expres prevăzute de lege atunci cînd se încalcă
normele care reglementează cele mai importante principii ale legislaţiei familiale ca monogamia,
libertatea consimţămîntului sau cerinţele înaintate faţă de persoanele ce se căsătoresc, cum ar fi
vîrsta matrimonială, lipsa capacităţii de exerciţiu sau prezenţa anumitor relaţii de familie între ei
(adopţia, curatela, rudenia).
Încălcarea condiţiilor de formă la încheierea căsătoriei nu serveşte drept temei pentru
declararea nulităţii acesteia. Astfel, dacă căsătoria a fost încheiată cu nerespectarea, fără motive
întemeiate, a termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei de căsătorie, sau înregistrarea a
avut loc în altă localitate decât la domiciliul celor ce se căsătoresc ori a părinţilor lor, sau
identificarea viitorilor soţi s-a făcut în baza altor acte decât buletinele de identitate a persoanelor
faţă de funcţionarul de stare civilă care a înregistrat căsătoria, urmează să fie aplicate sancţiunii
disciplinare, dar validitatea căsătoriei nu se pune la îndoială.
În doctrină, întîlnim teoria „căsătoriei inexistente”82 potrivit căreia, atunci cînd unei căsătorii
îi lipseşte unul dintre elementele sale esenţiale şi cînd, pentru această situaţie, nu este prevăzută în
lege sancţiunea nulităţii căsătoriei, această căsătorie este inexistentă, dar nu nulă. Drept exemplu ar
putea servi înregistrarea căsătoriei în baza actului de identitate al altei persoane sau înregistrarea
încheierii căsătoriei de către o persoană care nu avea împuternicirile funcţionarului de stare civilă.

81
Антоколъская М.В., op. cit., р. 125.
82
Filipescu I., op. cit., p. 178; Гражданское право. Частъ III, p. 327.
16
 Căsătoria poate fi declarată nulă dacă nu sunt respectate condiţiile de fond stabilite de
legislaţie pentru încheierea ei. Aici sunt incluse atît condiţiile cît şi impedimentele enumerate de
Codul Familiei.
Acţiunea pentru declararea căsătoriei nule este imprescriptibilă. În funcţie de clasificarea
utilizată, în dreptul civil deosebim:
– nulitatea absolută, care sancţionează căsătoria încheiată cu nerespectarea cerinţelor legii,
fapt pentru care se aduce atingerea intereselor generale ale societăţii;
– nulitatea relativă, care se aplică pentru sancţionarea căsătoriei încheiate prin vicierea
consimţămîntului unuia dintre viitorii soţi (eroare, dol, violenţă).
Să analizăm în detaliu cauzele de nulitate prevăzute de art. 41 Codul Familiei.
Lipsa consimţămîntului viitorilor soţi, or acesta nu a fost exprimat cu respectarea condiţiilor
de formă necesară (art. 11 Codul Familiei). Soţii trebuie sa-şi dea consimţămîntul personal şi în
mod public, să răspundă afirmativ la întrebarea funcţionarului de stare civilă dacă se căsătoresc de
bună voie şi conştient. Daca cel puţin unul dintre viitorii soţi nu cunoaşte limba în care are loc
oficierea căsătoriei, precum şi în cazul în care unul sau ambii viitori soţi sunt surdomuţi, răspunsul
trebuie să fie dat cu ajutorul interpretului (art. 35 alin. 6 din Legea privind actele de stare civilă).
Poate fi considerată lipsă de consimţămînt răspunsul negativ al unuia dintre viitorii soţi la
întrebarea funcţionarului de stare civilă în privinţa încheierii căsătoriei; lipsa unuia dintre viitorii
soţi în momentul încheierii căsătoriei; consimţămîntul a fost viciat prin eroare, prin viclenie sau prin
violenţă cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ. Viciul de consimţămînt poate fi în cazul cînd
persoana a consimţit să se căsătorească, dar din cauza stării sănătăţii nu putea să conştientizeze
acţiunile sale şi să le dirijeze (se afla în stare de ebrietate, sub acţiunea drogurilor sau a unei boli
grave). Lipsa consimţămintului liber exprimat încalcă principiul întemeierii familiei pe căsătoria
liber consimţită între un bărbat si o femeie care are la bază dragostea şi afecţiunea reciprocă,
precum şi libertatea persoanei.
Căsătoria a fost încheiată între persoane care nu au atins vîrsta matrimonială prevăzută de art.
14 Codul Familiei care este de 18 ani atît pentru femei cît şi pentru bărbaţi. Vîrsta matrimonială
poate fi redusă, dar nu mai mult decât cu doi ani în baza deciziei autorităţii administrative publice
locale. În lipsa unei astfel de decizii, căsătoria poate fi declarată nulă, dacă aceasta o necesită
interesele soţului minor. Conform art. 43 alin. 2 Codul Familiei, instanţa judecătorească poate
refuza declararea nulităţii căsătoriei, dacă aceasta o cer interesele minorului sau dacă nu există
acordul lui pentru încetarea căsătoriei. Temei pentru acest refuz poate fi: împlinirea între timp de
către soţul minor a vîrstei legale pentru încheierea căsătoriei; soţia a dat naştere unui copil sau a
rămas însărcinată etc.

17
 Căsătoria a fost încheiată cu încălcarea art. 13 Codul Familiei, adică persoanele care s-au
căsătorit nu au fost supuse unui examen medical şi nu s-au informat reciproc despre starea sănătăţii
după cum prevede art.11 alin.2 Codul Familiei. Aceste prevederi au o importanţă majoră atunci cînd
unul dintre soţi, ştiind că este bolnav de o boală venerică sau de maladia HIV/SIDA, nu l-a anunţat
pe celălalt soţ şi astfel l-a pus în primejdie pe el şi pe viitorul copil. Transmiterea unei boli venerice
sau a maladiei HIV/SIDA de către o persoană care ştia că suferă de aceste boli formează
componenţa unor infracţiuni prevăzute de Codul Penal şi este pedepsită de lege. Mai mult, suntem
în prezenţa unui temei destul de grav pentru declararea căsătoriei nule. Din prevederile legale reiese
că căsătoria urmează a fi declarată nulă în toate cazurile cînd persoanele care s-au căsătorit nu au
fost supuse unui examen medical, pină la modificarea art. 13 Codul Familiei prin Legea nr.107 din
11 mai 2012 (în vigoare din 15 iunie 2012). . După această dată, considerăm, că lipsa examinării
medicale nu poate servi drept temei pentru declararea căsătoriei nule. O astfel de încălcare ar putea
fi alăturată la încălcările condiţiilor de formă pentru încheierea căsătoriei doar în cazul în care, deşi
examenul medical a fost solicitat el nu a avut loc.
Căsătoria a fost încheiată cu o persoană care este deja căsătorită (art. 15 alin. 1 lit. “a”
Codul Familiei). Această nulitate are ca scop apărarea principiului monogamiei, care este
caracteristic nu numai pentru ţara noastră, dar şi pentru majoritatea statelor cu religie ortodoxă.
Monogamia înseamnă că bărbatul sau femeia poate să se afle în acelaşi timp numai într-o singură
căsătorie. Ea este rezultatul dezvoltării raporturilor de căsătorie şi familie pe parcursul veacurilor,
un garant al sănătăţii soţilor şi copiilor lor, al dezvoltării personalităţii fiecăruia. Cerinţa înaintată de
lege este totodată o posibilitate de a reglementa relaţiile în domeniul căsătoriei şi familiei, este o
regulă pentru orice societate civilizată.
Rudenia. Deosebim rudenia de sînge şi rudenia civilă, care se creează în urma actului juridic
de adopţie. Poate fi declarată nulă căsătoria încheiată între rudele în linie dreaptă până la al IV-lea
grad inclusiv fraţi şi surori, inclusiv şi cei care au un părinte comun. Cu toate că legea şi doctrina
susţune că adopţia dă naştere la raporturile dintre părinţi, rudele acestora şi copiii de provenienţă şi
descendenţii lor, art. 15 alin. 1 lit. „c”, „d” Codul Familiei face o deosebire dintre rudenia de sînge
şi rudenia civilă, rezultat al adopţiei. Astfel, se consideră nulă căsătoria încheiată între adoptat şi
adoptator şi între adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă pînă la al doilea grad inclusiv.
Lipsa capacităţii de exerciţiu (art. 15 alin. 1 lit. “f” Codul Familiei) face imposibilă căsătoria
prin faptul că starea persoanei exclude manifestarea unui consimţămînt liber şi pentru consideraţii
de ordin biologic. Pentru ca o căsătorie să fie declarată nulă din acest motiv, trebuie ca cel puțin în
privința uneia să fie instituită o măsură de ocrotire judiciară cum ar fi: tutela, curatela sau ocrotire
provizorie și să lipsească autorizația prevăzută de lege la încheierea căsătoriei. Faptul că celălalt soţ
a cunoscut sau nu împrejurarea dată, nu are nici o importanţă şi nu duce la validarea căsătoriei.
18
Doar însănătoşirea persoanei, confirmată de rezultatul unei examinări medicale şi precum că
persoana este capabilă, poate duce la recunoaşterea căsătoriei ca valabilă cu condiţia că soţul care
a fost declarat capabil doreşte să continue căsătoria (art. 43 alin. 1 Codul Familiei).
Căsătoria încheiată între curatorul şi persoana minoră aflată sub curatela acestuia, în
perioada curatelei (art. 15 alin. 1 lit. “e” Codul Familiei), este lovită de nulitate absolută. Interdicţia
de a se căsători în perioada curatelei asupra unui minor are la bază consideraţii de ordin moral şi
social, deoarece curatela este o instituţie a dreptului care are ca scop ocrotirea intereselor lui şi
ajutorul acordat pentru realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor de către minor.
Interdicţia de a se căsători curatorul cu minorul de sub curatelă există pe toată perioada
curatelei. Chiar dacă faptul s-a aflat după ce curatela a luat sfârşit, căsătoria este lovită de nulitate,
deoarece momentul aprecierii conformităţii actului juridic cu legea este acela al întocmirii lui, adică
la momentul încheierii căsătoriei.
Conform art. 15 alin. 1 lit. “g” Codul Familiei, va fi declarată nulă căsătoria încheiată între
persoanele condamnate la privaţiune de libertate în perioada cînd ambele îşi ispăşesc pedeapsa.
Acest impediment este mai mult o condiţie negativă de formă decât de fond, deoarece cei ce se află
în privaţiune de libertate nu au acces la organele de stare civilă pentru a depune o cerere de
încheiere a căsătoriei. Dacă admitem că cererea a fot depusă mai înainte ca ei să fie privaţi de
libertate, oricum ei nu se pot prezenta la oficiul de stare civilă pentru încheierea căsătoriei. Şi dacă
căsătoria a fost încheiată în lipsa unuia dintre viitorii soţi, aceasta se va considera o căsătorie
inexistentă.
Este nulă căsătoria încheiată între persoanele de acelaşi sex (art. 15 alin. 1 lit. “h” Codul
Familiei), datorită interesului general al societăţii ca fiind contrar scopului căsătoriei şi funcţiilor
familiei.
Legea menţionează deosebit un astfel de temei pentru nulitatea căsătoriei ca căsătorie fictivă.
Dacă la încheierea căsătoriei se urmăresc alte scopuri decât cele legale, adică altele decît
întemeierea unei familii, sîntem în prezenţa unei căsătorii fictive. În lipsa scopului întemeierii unei
familii, putem spune că căsătoria a fost încheiată numai de formă şi consimţămîntul exprimat în
vederea încheierii acesteia nu este sincer şi nu exprimă o voinţă reală de a crea raporturi de familie.
În practica judiciară de declarare a căsătoriei nule, căsătoriile fictive sunt cele mai frecvente cauze
de nulitate. De regulă, la încheierea căsătoriei fictive se urmăresc interese de ordin material sau de
alt ordin, cum ar fi dorinţa de a dobîndi: cetăţenia, dreptul la locuinţă, dreptul la succesiune, dreptul
la pensie, dreptul de migraţiune etc. Deci, se folosesc mijloace legale pentru a se obţine rezultate
ilegale. Căsătoria există numai în cazul în care soţii, ulterior, nu au convieţuit. În caz contrar,
înseamnă că nulitatea căsătoriei a fost confirmată prin stabilirea între părţi a raporturilor specifice
căsătoriei. Dacă în urma acestor raporturi s-au născut sau au fost concepuţi copii, căsătoria nu poate
19
fi declarată nulă pentru fictivitate. Noţiunea de căsătorie fictivă nu trebuie confundată cu noţiunea
de căsătorie inexistentă, despre care s-a vorbit mai sus, şi cu noţiunea de căsătorie încheiată din
interes material. Aceasta din urmă, spre deosebire de căsătoria fictivă, este îndreptată nu numai spre
primirea anumitor foloase de ordin material şi alt ordin, dar şi spre cererea unor raporturi conjugale
şi dobîndirea drepturilor şi obligaţiilor de soţi.
Instanţa judecătorească va declara căsătoria fictivă ca fiind nulă indiferent de faptul dacă
scopul întemeierii unei familii a lipsit la ambii soţi sau numai la unul dintre ei. Caracterul fictiv al
căsătoriei poate fi dovedit prin toate probele admise de legislaţia procesuală civilă, inclusiv proba
cu martorii (termenul de aflare în căsătorie, ducerea gospodăriei comune, bunuri comune, existenţa
sau lipsa copiilor comuni şi cauza acestui fapt, ceremonia căsătoriei, nunta, călătoriile comune ale
soţilor după nuntă, atingerea anumitor scopuri de către soţi, relaţiile sociale cu rudele celuilalt soţ
etc.).
La examinarea cauzei de declarare a căsătoriei nule este important ca instanţa judecătorească
să stabilească dacă ambii soţi sau numai unul dintre ei a avut intenţia de a încheia o căsătorie
fictivă.

§ 2. Subiectele dreptului la acţiunea de declarare a căsătoriei nule

Conform art. 42 Codul Familiei, dreptul de a cere declararea nulităţii căsătoriei îl au

următoarele persoane:
a) soţul minor, părinţii lui (tutorii), autoritatea tutelară , dacă căsătoria a fost încheiată de
către o persoană care nu a atins vîrsta matrimonială şi această vîrstă nu a fost redusă în modul
stabilit. Declararea nulităţii căsătoriei încheiate cu un minor se deosebeşte în dependenţă de faptul
dacă minorul a atins sau nu majoratul în momentul intentării acţiunii. Din conţinutul articolului dat
reiese că persoanele indicate mai sus pot înainta acţiunea de declarare a căsătoriei indiferent de
acordul soţului minor. Instanţa judecătorească va examina cauza reieşind din interesele soţului
minor şi conform art. 43 alin. 2 Codul Familiei va respinge cererea de declarare a nulităţii
căsătoriei, dacă acestea o cer interesele minorului sau dacă nu există acordul lui pentru încetarea
căsătoriei. Căsătoria poate fi declarată nulă contrar voinţei minorului în cazul cînd există o
primejdie pentru viaţa şi sănătatea lui (de exemplu, antrenarea minorului în activitatea criminală,
consumul de droguri şi alte substanţe cu efect narcotizant, determinarea la prostituţie etc.). La
examinarea cauzei de declarare a nulităţii căsătoriei încheiate cu un minor care nu atins vîrsta
matrimonială participă în mod obligatoriu reprezentantul autorităţii tutelare. După atingerea de
către soţul minor a vîrstei de 18 ani, dreptul de a cere declararea nulităţii căsătoriei îi aparţine
numai lui;
20
 b) soţul ale cărui drepturi au fost încălcate prin încheierea căsătoriei. În toate cazurile
viciului de consimţămînt, iniţiativa depunerii cererii cu privire la declararea căsătoriei nule îi
aparţine soţului a cărui drept de a-şi da consimţămîntul în mod liber a fost încălcat;
c) soţul care nu a ştiut despre existenţa impedimentelor la căsătorie, tutorele soţului în
privința căruia s-a înstituit măsura de ocrotire judiciară sub forma tutelei, soţul din căsătoria
precedentă nedesfăcută, alte persoane ale căror drepturi şi interese au fost lezate în urma
încheierii căsătoriei cu încălcarea prevederilor art. 15, precum şi autoritatea tutelară în cazurile
menţionate mai sus. Alte persoane pot fi moştenitorii oricăruia dintre soţi (de exemplu, copiii din
căsătoria anterioară) sau persoanele care au dreptul la pensie pentru pierderea întreţinătorului.
Examinarea cauzei privind declararea nulităţii căsătoriei încheiate cu o persoană incapabilă
are loc cu participarea obligatorie a reprezentantului autorităţii tutelare. El depune concluzia pe
dosar în vederea ocrotirii drepturilor soţului incapabil. Această concluzie este necesară îndeosebi în
cazul cînd tutorele nu manifestă activitatea necesară în ocrotirea persoanei incapabile. Acţiunea de
declarare a nulităţi căsătoriei poate fi înaintată şi de autoritatea tutelară, deoarece în acest caz el va
participa ca organ ce reprezintă interesele unei persoane incapabile şi ca organ care depune
concluzia pe dosar;
d) soţul de bună-credinţă în cazul în care a fost încheiată o căsătorie fictivă. În cazul în care
ambii soţi au înregistrat căsătoria fără intenţia de a întemeia o familie, ei nu sunt în drept să
intenteze o acţiune despre declararea nulităţii căsătoriei fictive. Nu are dreptul nici într-un caz să
înainteze cererea de nulitate soţul care a încheiat căsătoria fără intenţia de a întemeia o familie,
adică vinovatul de încheierea căsătoriei fictive.
După cum s-a menţionat, în fiecare caz concret, în dependenţă de cauza care duce la nulitatea
căsătoriei, este indicată persoana care poate înainta o cerere în instanţa de judecată. Din prevederile
legale rezultă că persoana care este capabilă de încheierea căsătoriei nevalabile, deoarece a cunoscut
cauza care duce la nulitate, nu poate intenta o acţiune în vederea declarării căsătoriei nule. La
depunerea cererii, judecătorul constată după cauza nulităţii căsătoriei invocată în cerere dacă
persoana face parte din cercul celor indicate în art. 42 Codul Familiei ca avînd dreptul la acţiune. În
caz contrar primirea cererii se refuză.
Cererea despre declararea căsătoriei nule poate fi înaintată şi după decesul soţului care s-a
aflat în o aşa căsătorie. Persoane cointeresate pot fi: soţia din căsătoria precedentă nedesfăcută,
părinţii celui decedat şi alte persoane. Problema apare, de regulă, în legătură cu succesiunea. Dacă
căsătoria va fi declarată nulă, patrimoniul va fi moştenit de soţia in căsătoria precedentă nedesfăcută
sau o parte mai mare le poate reveni copiilor, părinţilor decedatului, deoarece soţul supravieţuitor
din căsătoria nevalabilă va fi înlăturat de la succesiune.

21
 Conform art. 43 alin. 4 Codul Familiei, căsătoria nu poate fi declarată nulă după desfacerea ei,
cu excepţia cazurilor cînd a fost încheiată între rude a căror căsătorie este interzisă sau de către o
persoană care, la momentul înregistrări căsătoriei, se află într-o altă căsătorie. Declararea nulităţii în
aceste cazuri poate avea importanţă la partăjarea averii dobîndite în această căsătorie sau la
determinarea dreptului de întreţinere reciprocă a soţilor.
Articolul 43 alin. 1 Codul Familiei prevede că instanţa judecătorească poate recunoaşte
valabilă căsătoria dacă, în momentul examinării cauzei de nulitate, împrejurările care împiedicau
încheierea acesteia au dispărut. Astfel de împrejurări pot fi atingerea vîrstei matrimoniale de către
soţul minor, însănătoşirea persoanei incapabile şi declararea ei de către instanţa judecătorească ca
fiind capabilă, încetarea căsătoriei anterioare nedesfăcute în urma decesului etc. Recunoaşterea
căsătoriei nule ca fiind valabilă în doctrină se numeşte însănătoşire sau sanare. Legea nu indică,
spre deosebire de legislaţia anterioară, de la ce dată va fi valabilă căsătoria însănătoşită. În opinia
noastră, important este cauza care împiedică încheierea căsătoriei. De exemplu, dacă a fost încălcat
principiul monogamiei, căsătoria va fi valabilă din momentul desfacerii căsătoriei anterioare sau din
momentul decesului soţului din aceeaşi căsătorie; în cazul cînd căsătoria a fost încheiată cu o
persoană incapabilă, care ulterior s-a însănătoşit din momentul cînd printr-o hotărâre a instanţei
judecătoreşti persoana a fost declarată ca fiind capabilă; dacă căsătoria a fost încheiată între curator
şi persoana minoră de sub curatelă, căsătoria poate fi validată din momentul încheierii căsătoriei.
Nu toate împrejurările care împiedică încheierea căsătoriei pot dispărea. Astfel, rudenia de
sînge este un fapt juridic strîns legat de persoană şi dacă căsătoria a fost încheiată de rude între care
căsătoria este interzisă de lege, o aşa căsătorie nu poate fi recunoscută valabilă niciodată.
Căsătoria fictivă nu poate fi declarată nulă dacă la momentul examinării cauzei persoanele
care au încheiat această căsătorie au creat deja o familie. Dovadă a acestui fapt pot servi
următoarele momente: locuinţa comună, patrimoniu comun, cheltuieli comune, sprijinul moral şi
material reciproc, naşterea copiilor, educarea în comun a copiilor din altă căsătorie etc. Spre
deosebire de cazurile prevăzute în art. 43 alin. 1 Codul Familiei (cînd instanţa judecătorească poate
recunoaşte căsătoria valabilă, dar nu este obligată), în cazul căsătoriei fictive instanţa judecătorească
nu poate declara căsătoria nulă dacă a constatat că soţii au creat deja o familie. În fiecare caz
concret se analizează probele prevăzute de părţi, deoarece legislaţia nu prevede careva elemente
doveditoare că căsătoria nu este fictivă.
Declararea căsătoriei nule se deosebeşte esenţial de desfacerea căsătoriei. Prin divorţ poate fi
desfăcută doar căsătoria legală care a fost încheiată în conformitate cu prevederile legii. Nulă se
declară căsătoria încheiată cu încălcarea prevederilor legale. Drepturile şi obligaţiile soţilor la
desfacerea căsătoriei încetează pentru viitor, iar la declararea nulităţii – din momentul încheierii
căsătoriei.
22
 Pot cere desfacerea căsătoriei soţii şi tutorele soţului incapabil, pe cînd nulitatea o poate cere,
în anumite cazuri, orice persoană ale cărei drepturi au fost lezate.

§ 3. Efectele nulităţii căsătoriei

Conform art. 44 Codul Familiei, căsătoria declarată nulă de către instanţa judecătorească se
consideră ca atare din ziua încheierii căsătoriei ei şi nu dă naştere la drepturi şi obligaţii între soţi,
cu unele excepţii prevăzute de lege.
Nulitatea căsătoriei produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Astfel hotărîrea
instanţei de judecată cu privire la declararea căsătoriei nule operează retroactiv. Din punct de vedere
juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost niciodată căsătoriţi între ei. Drept rezultat soţii nu au avut
drepturi şi obligaţii personale şi patrimoniale care rezultă dintr-o căsătorie legală.
Soţul care şi-a schimbat numele de familie la încheierea căsătoriei nu-l poate purta după
declararea căsătoriei nule, deoarece nu este prevăzut expres în lege. Dacă declararea căsătorii nule
are loc înainte ca unul dintre soţi să fi împlinit vîrsta de 18 ani, el nu are capacitatea de exerciţiu,
căci se consideră că nu a fost căsătorit şi nu a avut această capacitate nici în trecut. Actele juridice
încheiate de el sunt supuse reglementărilor Codului Civil (art. 224).
Contractul matrimonial încheiat de soţii dintr-o căsătorie nulă este şi el nul din momentul
încheierii acesteia. Efectele nulităţii contractului matrimonial sunt reglementate de art. 219 Codul
Civil şi anume: fiecare parte trebuie să restituie tot ceea ce a primit în baza actului juridic nul, iar în
cazul imposibilităţii de restituire este obligată să plătească contravaloarea prestaţiei.
Pentru reglementarea situaţiei juridice a bunurilor dobîndite în căsătorie nulă, în lipsa
contractului matrimonial, se aplică prevederile Codul Civil, care reglementează proprietatea
comună pe cote-părţi. Regimul comunităţii de bunuri nu a putut avea loc, deoarece, după cum s-a
menţionat, nulitatea căsătoriei operează retroactiv.
Între soţi nu există obligaţia de întreţinere prevăzută de art. 82-83 Codul Familiei, deoarece ei
nu au avut niciodată calitatea de soţi.
Soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune conform prevederilor Codului civil. Aceasta
presupune că nulitatea se constată şi se declară după decesul unuia dintre soţi. La fel, soţul
supravieţuitor pierde dreptul la pensia de urmaşi şi alte plăţi care, conform legislaţiei în vigoare, i se
cuvin unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
De la regula generală care prevede că căsătoria nulă nu produce efecte juridice există unele
excepţii stipulate în art. 44 alin. 3 Codul Familiei. Aceste excepţii reglementează drepturile soţului
de bună-credinţă. Bună-credinţă înseamnă faptul de a nu fi cunoscut cauzele nulităţii căsătoriei.

23
 În doctrină întîlnim noţiunea de căsătorie putativă, adică aceea care, deşi nulă, produce totuşi
unele efecte faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei83.
În scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor legale ale soţului de bună-credinţă, instanţa
judecătorească este în drept:
a) să-l oblige pe celălalt soţ la plata pensiei de întreţinere în temeiurile
şi ordinea prevăzută de art. 82-83 Codul Familiei;
b) la împărţirea bunurilor dobîndite în comun pînă la declararea nulităţii
căsătoriei să aplice regulile stabilite de art. 20, 25, 26 Codul Familiei privind proprietatea
comună în devălmăşie a soţilor. Aceste prevederi se aplică în cazul cînd ele sunt pentru
soţul de bună-credinţă mai favorabile decât normele ce reglementează proprietatea
comună pe cote-părţi;
c) să recunoască valabil, total sau parţial contractul matrimonial, dacă
aceasta corespunde intereselor soţului de bună-credinţă. Atît partajarea bunurilor după
regulile proprietăţii comune în devălmăşie, cît şi recunoaşterea valabilă a contractului
matrimonial se face numai la cererea soţului de bună-credinţă;
d) soţul de bună-credinţă este în drept să ceară, în modul stabilit de
legislaţia civilă, repararea prejudiciului moral şi material cauzat. Se consideră prejudiciu
consecinţele negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ale faptei ilicite, apărute
ca urmare a lezării drepturilor subiective patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale
persoanei.84 La repararea prejudiciului moral şi material se vor aplica prevederile
respective ale Codului Civil. Prejudiciul material cauzat urmează a fi repetat integral de
către soţul de rea-credinţă. Repararea prejudiciului moral se efectuează separat de
repararea prejudiciului material. Mărimea prejudiciului moral se determină de către
instanţa judecătorească într-o sumă bănească avîndu-se în vedere culpa soţului de rea-
credinţă caracterul retrăirilor morale şi fizice, consecinţele individuale pentru soţul de
bună-credinţă şi alte momente ce merită atenţie;
e) soţul de bună-credinţă, după declararea nulităţii căsătoriei, este în
drept să-şi păstreze numele de familie ales la încheierea acesteia. Acordul celuilalt soţ în
acest caz nu se cere.
În conformitate cu art. 44 alin. 5 Codul Familiei, declararea nulităţi căsătoriei nu afectează
drepturile copiilor născuţi din această căsătorie.
Constatînd nulitatea căsătoriei, instanţa judecătorească trebuie, în lipsa acordului părinţilor în
privinţa copiilor minori, să dispună căruia dintre ei urmează să-i fie încredinţaţi copiii şi cine trebuie

83
Filipescu I., op. cit., p. 194.
84
Bloşenco A. Răspunderea civilă delictuală. – Chişinău, 2002, p. 49.
24
să plătească întreţinerea pentru copii şi în ce mărime. Drepturile succesorale între copii şi părinţi
rămîn neatinse. Aşadar, în cazul declarării căsătoriei nule, faţă de copiii născuţi sau concepuţi în
această căsătorie se aplică materia divorţului.

Bibliografie

1. Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристь, 1996.

2. Bloşenco A. Răspunderea civilă delictuală. – Chişinău, 2002.
3. Ершова Н. М. Вопросы семьи в гражданском праве. – Москва, 1997.
4. Iovu O. Desfacerea căsătoriei prin divorţ // Revista de drept privat. – 2001. – Nr. 1.
5. Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996.
6. Гражданское право. Учебник. Часть I / Под ред. Сергеева А. П. и Толстого Ю. К. –
Москва: Проспект, 1998.
7. Харчев А. Г. Брак и семья в СССР. – Москва: Мысль, 1964.
8. Хазова О. А. Законодательство о разводе в капиталистических странах. – Москва,
1997.
9. Лебедев В. Фиктивный брак // Закон и жизнь. – 1996. – Nr. 2.
10. Lupşan G. Dreptul familiei. Note de curs. – Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1996.
11. Короткова Л. П., Вихров А. Л. Семья – только в рамках закона // Известия вузов.
Правоведение. – 1994. – Nr. 5-6; Тамчук Л. Фиктивный брак // Закон и жизнь. –
1994. – Nr. 3.
12. Короткова Л. П. Что таит фиктивный брак? // Государство и право. – 1993. – Nr. 8.
13. Матвеев Г. К. Советское семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1985.
14. Кузнецова И. Семья как объект философского и социального исследования. –
Ленинград: из-во Ленинградского Университета, 1974.
15. Нечаева А. М. Семейное право. Курс лекций. – Москва: Юристъ, 1999.
16. Нечаева А. М. Семья как сомостоятельный объект правовой охраны // Государство
и право. – 1996. – Nr. 12.
17. Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971.
18. Советское семейное право / Под ред. Рясенцева В. А. – Москва: Юридическая
литература, 1982.
19. Stănoiu A., Voinea M. Sociologia familiei. – T. U. B., 1983.
20. Пчелинцева Л. М. Семейное право России. – Москва: Норма, 2002.
21. Pînzari V. Dreptul familiei. – București: Universul juridic, 2015

25
26