UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT PRIVAT

TEST NR. 4

Pentru lucrare de control la disciplina “Dreptul Familiei”.

Subiectul I .Obiectul şi metoda de reglementare a dreptului familiei

1.3. A. și B. ,ambii divorțați și având fiecare câte un copil, au hotărât să locuiască împreună. După un
an în familia lor s-a născut Ionel, iar peste 5 ani ei au hotărât să se despartă. În perioada de
convețuire comună ei au construit o casă, au cumpărat un automobil și au fondat o societate
comercială.

Decideți care raporturi fac parte din raporturile familiale și în baza căror acte normative vor
soluționate litigiile:

a) Partajarea bunurilor,
b) Determinarea domiciliului copilului minor,
c) Plata pensiei de întreținere(numărul copiilor pentru care se va încasa pensia de întreținere și de la
care din părinți).
Soluționați litigiul în fond

Rezolvare:
A) In speta data in cazul în care nu se ajunge la un partaj voluntar al bunurilor comune, se va sesiza instanţa de
judecată, fie odată cu acţiunea de divorţ, fie după desfacerea căsătoriei. În acest caz, instanţa de judecată va stabili
cota fiecărui soţ, cotă ce se presupune a fi egală. Însă, în unele cazuri, instanţa judecătorească poate să se abată de
la principiul părţilor egale ale soţilor, având în vedere interesele copiilor minori sau interesele, ce merită atenţie, ale
unuia dintre soţi (art. 26 alin.2 din Codul familiei).

În urma desfacerii căsătoriei, apare problema împărțirii bunurilor comune ale soților.
Însă pentru a împărți aceste bunuri, este necesar de stabilit care sunt bunuri comune și care sunt bunuri personale.
Astfel, sunt comune şi aparţin cu drept de proprietate în devălmășie bunurile procurate din contul:

 veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din: activitatea de muncă, activitatea de întreprinzător, activitatea
intelectuală;

 premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de compensare (ajutor material,
despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);
  -altor mijloace comune.

În categoria de bunuri comune se includ și următoarele bunuri:

 bunurile mobile (ex. mobila, automobilul) şi imobile (ex. casa, cotele de teren);

 depunerile şi cotele de participaţie la capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile
comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor comune;

 bunuri dobândite în timpul căsătoriei, chiar dacă acestea sunt procurate sau depuse pe numele
unuia dintre soţi.

După stabilirea bunurilor comune este necesar de știut că bunurile comune aparţin în cote egale ambilor soţi, chiar
dacă unul dintre ei nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte
motive temeinice (ex. în timpul căsătoriei soţia era studentă şi nu avea un venit propriu sau pe motiv de sănătate
nu a fost angajată).
Se consideră a fi comune bunurile care au fost dobândite din ziua încheierii căsătoriei până în ziua încetării acesteia.
Există, totuși, situații când instanţa judecătorească este în drept, pe baza cererii soţului interesat care nu este
vinovat de desfacerea căsătoriei, să declare bunurile dobândite de către el în perioada cât soţii au condus gospodării
separate proprietate a acestuia. (De exemplu, până la înregistrarea divorţului, timp de 4 ani soţii nu au mai locuit
împreună. În această perioadă fiecare dintre ei a avut gospodărie separată, iar soţia şi-a cumpărat un automobil. În
acest caz, instanţa de judecată este în drept să declare automobilul ca fiind proprietatea soţiei, dacă aceasta nu se
face vinovată de divorţ.)

Mai este necesar de ținut cont de faptul că există și bunuri personale ale unui soţ, care nu fac parte din comunitatea
de bunuri, şi fiecare dintre soţi poate dispune liber de ele, fără a fi necesar consimţământul celuilalt soţ.

Avem trei grupuri de bunuri proprietate personală ale fiecărui soţ, și anume :

 bunuri dobândite de soţi înainte de încheierea căsătoriei (de ex., soţul a cumpărat un automobil până la
încheierea căsătoriei. După 18 ani de căsătorie soţii au divorţat. În această situație, automobilul cumpărat
de soţ înainte de căsătorie nu va fi supus partajului, indiferent de durata aflării soţilor în căsătorie.)

 bunuri dobândite de ei în timpul căsătoriei prin moștenire sau donaţie (donaţiile făcute de unul dintre soţi
celuilalt, atât înaintea căsătoriei, cât şi în timpul căsătoriei, vor fi bunuri proprii ale soţului căruia
i-au fost oferite)

 bunuri de folosinţă individuală.

Evidențiem faptul că sumele de bani economisite şi depuse la bancă sunt bunuri comune, chiar dacă la bancă apare
ca titular un singur soţ.  Deci, în cazul partajării averii, sumele de bani economisite şi depuse la bancă în timpul
căsătoriei se împart în mod egal.

Mai avem de elucidat o situație, și anume problema datoriilor soților, care datorii ale soţilor se consideră a fi
personale şi care comune?

Astfel, soţii pot avea două categorii de datorii: personale și comune. În consecinţă, există două categorii de creditori
(persoane cărora le datorează): personali și comuni. Datoriile personale ale unui soţ urmează a fi achitate din contul
bunurilor ce sunt personale. Dacă bunurile proprii ale soţului dator nu sunt suficiente pentru acoperirea datoriilor
personale, creditorii personali pot cere împărţirea bunurilor comune prin hotărîre judecătorească, însă numai în
măsura necesară acoperirii datoriei.

În acest caz acţiunea în justiţie se introduce împotriva ambilor soţi, astfel încât hotărârea să fie aplicată pentru ambii.
Datoriile comune ale soţilor se achită din contul bunurilor comune.

Concluzie:

Constatăm că partajarea bunurilor comune, ca urmare a desfacerii căsătoriei, este o acțiune complexă cu o durată
îndelungată. Prin urmare, în cazurile când este posibil, cel mai eficient ar fi partajarea acestor bunuri de comun
acord, cu consiliere din partea avocaților, evitând coridoarele instanțelor de judecată și economisind resursele
financiare ale ambilor soți. 

B) Articolul 63 din Codul familiei stipulează expres, că în cazul când părinţii locuiesc separat, domiciliul copilului care
nu a atins vârsta de 14 ani se determină prin acordul părinţilor. Dacă un atare acord lipseşte, domiciliul minorului se
stabileşte de către instanţa judecătorească, ţinându-se cont de interesele şi părerea copilului (dacă acesta a atins
vârsta de 10 ani). În acest caz, instanţa judecătorească va lua în considerare: ataşamentul copilului faţă de fiecare
dintre părinţi, faţă de fraţişi surori; vârsta copilului; calităţile morale ale părinţilor; relaţiile existente între fiecare
părinte şi copil; posibilităţile părinţilor de a crea condiţii adecvate pentru educaţia şi dezvoltarea copilului
(îndeletnicirile şi regimul de lucru, condiţiile de trai etc.). La determinarea domiciliului copilului minor, instanţa
judecătoreasă va cere şi avizul autorităţii tutelare teritoriale, în a cărei rază teritorială se află domiciliul fiecăruia dintre
părinţi. Disputele privind determinarea locului de domiciliu al copilului sunt unele dintre cele mai răspândite categorii
de litigii pe rol în instanțele de judecată. Un rezumat al practicii judiciare arată, că atunci când decide o schimbare în
locul de reședință al copilului, instanța trebuie să motiveze temeinic și să dea „motive serioase” pentru o astfel de
decizie, în special: îndeplinirea necorespunzătoare de către mama (tatăl) copilului a îndatoririlor părintești, condițiile
de viață nefavorabile pentru dezvoltarea,copilului,,calitățile,personale,ale,părinților.
C) Noile prevederi introduse în Codul Familiei exprimă cerinţele relaţiilor economice şi sociale din ultimul deceniu.
Pentru prima dată în Codul Familiei au apărut instituţiile contractului matrimonial, contractului privind plata pensiei de
întreţinere, drepturile copiilor minori, casele de copii de tip familial. În rest, au fost menţinute prevederile legislaţiei
anterioare, deoarece corectitudinea şi eficacitatea lor a fost confirmată de practică pe parcursul a treizeci de ani de
aplicare.

Subiectul II. Contractul matrimonial.

2.3.Vitalii şi Tatiana au hotărât să încheie un contract matrimonial trăind în concubinaj. În

conţinutul contractului ei au prevăzut regimul juridic al bunurilor dobândite de ei ca fiind unul
comun; au refuzat de la obligația de întreținere reciprocă; Tatiana se oligă să nu se încadreze în
câmpul muncii, dar să se ocupe de gospodăria casnică; dacă vor avea copii, în caz de divorţ,
aceştea vor locui cu mama; toate problemele vieţii de familie se vor soluţiona conform art. 16
Codul familiei de comun acord, fără adresare în instanţa de judecată.

Determinaţi dacă contractul produce efecte juridice și dacă da de la care dată.

Care din condiţiile enumerate în acest contract sunt legale și care contravin legislației.
Argumentaţi răspunsul.

Rezolvare:

Conform spetei de mai sus contractul matrimonial are la baza încheierea căsătoriei, în lipsa acesteia contractul nu
are putere juridică, întrucît contractul matrimonial încheiat îainte de căsătorie, în conformitate cu legislația în vigoare,
are putere juridică din momentul înregistrării căsătoriei la Oficiul Stării Civile.
Părţile nu sînt în drept să stipuleze în contractul matrimonial clauze care ar afecta capacitatea juridică sau de
exerciţiu a soţilor, dreptul lor de adresare în instanţa judecătorească pentru reglementarea relaţiilor personale dintre
ei, inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor dintre ei şi copiii lor, care ar limita dreptul soţului inapt de muncă la întreţinere,
care ar leza drepturile şi interesele legitime ale soţilor sau ale unuia dintre ei, precum şi clauze care contravin
principiilor şi naturii relaţiilor familial