PROIECT DIDACTIC

al cursului (prelegerii)
(6ore)
Autor:
Cebotari Valentina, conf. universitar,
Doctor în drept.

1. Tema: Regimul legal al bunurilor soţilor.

2. Obiectivele:
 să reproducă noţiunea de regim juridic al bunurilor soţilor;
 să explice importanţa stabilirii regimului matrimonial;
 să identifice regimul matrimonial legal;
 să elucideze esenţa proprietăţii comune în devălmăşie;
 să stabilească modul de exercitare a dreptului de proprietate în
devălmăşie;
 să determine proprietatea personală a soţilor;
 să identifice cazurile de recunoaştere a bunurilor personale ca fiind
comune;
 să elucideze procedura de împărţire a proprietăţii comune în
devălmăşie în mod benevol;
 să identifice procedura de împărţire a proprietăţii comune în
devălmăşie în instanţa de judecată;
 să determine datoriile soţilor şi modalitatea de stingere a acestora.

3. Bibliografia:
1. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi
completată.– Chişinău, 2014,
2. Filipescu Ion P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti, : Editura
ALL, 1996, p.1-10;
3. Crăciunescu C-M. Regimuri matrimoniale. Bucureşti; ALL
Beck, 2000, 173 p.;
4. Banciu A. A. Raporturile patrimoniale dintre soţi potrivit
noului Cod civil. Bucureşti, Hamangiu, 2011, 181 p.;
5. Florian E. Dreptul familiei. – Cluj-Napoca. Lumina lex, 2003,
6. Aniţei N.-C.,Convenţia matrimonială în dreptul internaţional
privat român. Bucureşti, C.H.Beck, 2013. 183p.;
7. Vasilescu P. Regimuri matrimoniale.Parte generală.-Bucureşti,
Rosetti, 2003
8. Бондов С. Н. Брачный договор. Москва.Юнити – Дана.
2000. 95 р;
9. Функ Я.И. Брачный договор. 2-е издание. Минск: Амалфея.
2003.

4. Teze principale:
 Noţiuni generale privind raporturile patrimoniale dintre soţi;
 Regimul legal al bunurilor soţilor-regim al comunităţii de bunuri;
 Proprietatea în devălmăşie a soţilor;
 Proprietatea personală a fiecăruia dintre soţi;
 Recunoaşterea de către instanţa judecătorească a proprietăţii personale a unuia dintre
soţi ca fiind comună:

1
  Particularităţi la determinarea regimului juridic al unor categorii de bunuri;
 Împărţirea proprietăţii în devălmăşie în mod benevol;
 Împărţirea proprietăţii comune de către instanţa judecătorească:
 Datoriile soţilor şi importanţa regimului matrimonial pentru creditorii lor.

5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de interes
al unor masteranzi:
 Deosebirea şi asemănarea dintre contractul matrimonial şi
contractele civile;
 Mandatul tacit reciproc;
Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie aspra cotei –părţi din capitalul
social al societăților comerciale
.
, 1. Aspecte generale privind regimul matrimonial legal.

Potrivit doctrinei din domeniu, totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre
soți cu privire la bunurile lor și cele ce se stabilesc între soți, pe de o parte, și terțe persoane, pe de
altă parte, privind, de asemenea, bunurile soților, constituie regimul juridic matrimonial1.
Regulile care definesc funcționarea unui regim matrimonial pot fi stabilite prin lege sau
prin voința părților, pe cale contractuală. Libertatea soților de a decide prin clauze contractuale cu
privire la natura juridică a bunurilor lor și la modul de gestionare a acestor bunuri este mai largă
sau mai restrânsă, în funcție de concepția care fundamentează această instituție în fiecare sistem de
drept2.
De-a lungul timpului, statutul patrimonial al soţilor a fost reflexia sistemului de stat şi de
drept al vremii, fiecare dintre aceste sisteme avînd faţă de instituţia familiei o atitudine proprie.
Codul Familiei din 2001 reglementează două tipuri de regimuri matrimoniale şi anume, regimul
legal care este unul de comunitate şi regimul contractual care se stabileşte prin încheierea de către
soţi a unui contract matrimonial ce cuprinde prevederi îndreptate spre modificarea regimului legal
după cum le dictează soţilor interesele lor patrimoniale.
În cadrul regimului legal patrimoniul conjugal se formează din două mase patrimoniale de
bunuri, supuse unor regimuri juridice diferite: bunuri proprii fiecăruia dintre soţi şi bunuri comune
ambilor soţi.
Regimul matrimonial legal al bunurilor soților reglementat de legislația Republicii Moldova
poate fi numit regim de comunitate restrânsă, deoarece devin comune doar bunurile dobândite în
timpul căsătoriei. El se aplică soților ori de câte ori aceștea nu întocmesc un contract matrimonial,
considerându-se că regimul legal corespunde voinței prezumate a lor, constituind un contract tacit.
Cu toate că posibilitatea încheierii contractului matrimonial a fost legiferată de apoape douâzeci de
ani, regimul contractual nu a luat amploare, fiind încheiat de un număr mic de cupluri căsătorite.

1
Filipescu I.P. Tratat de dreptul familiei, ed.VII-a, București, Ed. All Beck, 2002,p.46
2
Duță C.R. Raporturile patrimoniale dintre soți la confluența dispozițiilor Codului familiei și noului Cod civil.
București, Universul juridic, 2012. p.72

2
 Se consideră, atât în doctrină, cât și în practica judiciară din țară, că regimul matrimonial legal
coincide cel mai perfect pentru soții care au încheiat o căsătorie bazată pe afecțiune și respect
reciproc. Comunitatea de bunuri constituie o măsură de ocrotire a intereselor patrimoniale, ale
soților, dezvoltă spiritul de solidaritate dintre ei, le acordă posibilitatea de rezolvare a problemelor,
apărute în căsătorie, de comun acord.
În cazul când relațiile patrimoniale dintre soți sunt supuse reglementării regimului legal, acestea
vor fi guvernate de dispozițiile prevăzute în Capitolul 5 art.19-26 Codul familiei, întitulat ”Regimul
legal al bunurilor soților”.
Astfel, art. 19 Codul familiei prevede ” (1) Bunurile dobândite de câtre soți în timpul căsătoriei
sunt supuse regimului proprietății în devălmășie.
(2) Regimul legal al bunurilor soților acționează în măsura în care nu este modificat de
contractul matrimonial”.
2. Prorietatea comună în devălmășie a soților.
Codul civil al Republicii Moldova, în art. 567 alin.1 prevede ” In cazul în care dreptul de
proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre ele să fie titularul unei
cote-părți ideale din bunul comun, proprietatea este comună în devălmășie”. Doctrina juridică
dfinește comunitatea patrimonială a soților în felul următor ”proprietatea comună devălmașă
reprezintă o formă a dreptului de proprietate comună, ce se particularizează prin aceea că titularii
săi nu au determinată nici măcar o cotă-parte ideală, matematică din dreptul de proprietate asupra
unor bunuri nefracționate în materialitatea lor”3.
Legislaţia în vigoare utilizează în art.20 alin.1 Codul familiei expresia de „bunuri dobândite de
către soţi în timpul căsătoriei”, motiv pentru care apare necesitatea efectuării unei analize în
privinţa, noţiunii de dobândire, criteriului temporal al momentului dobândirii bunurilor, calităţii de
soţ a dobânditorului şi noţiunii de bunuri.
Noţiunea de dobândire. Faţă de împrejurarea că în art.19 Codul familiei se foloseşte expresia
„bunuri dobândite” în timpul căsătoriei, fără nici o altă precizare se poate considera că a dobândi, în
înţelesul acestui text de lege, înseamnă a deveni titularul unu drept real sau de creanţă prin
intermediul unor acte sau fapte juridice ori în puterea legii, în temeiul oricărui mod derivat sau
originar, prevăzut de legea civilă.4 Deci, conform art.509 Cod Civil bunul devine comun fie că a fost
dobândit printr-un mod de dobândire originar (accesiunea, uzucapiunea), fie printr-un mod de
dobândire derivat ( act juridic, succesiune, prin efectul unui act administrativ, prin hotărâre
judecătorească dacă este una translativă de proprietate).
Trebuie de menţionat, că reieşind din conţinutul art.22 alin.1 Codul familiei , bunurile vor fi
catalogate ca fiind comune ambilor soţi, doar dacă vor fi dobândite în baza actelor juridice cu titlu
oneros, fiindcă cele dobândite prin acte juridice cu titlu gratuit (prin dar, moştenire sau în baza altor
3
Pop L.Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale. București, Ed. Lumina Lex, 1996, p.176
4
Dumitru Lupulescu. Dreptul de proprietate comună. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.273.

3
convenţii gratuite) sunt bunuri proprii, decât dacă soţii nu au dispus altfel printr-un contract
matrimonial.
O modalitate de dobândire a bunurilor comune este şi dobândirea fructelor de către posesorul de
bună credinţă.5 Dacă în privinţa fructelor bunurilor comune doctrinarii au acceptat unanim că sunt şi
ele comune, în legătura cu fructele bunurilor proprii opiniile sunt controversate. Unii doctrinari sunt
de părerea că constituie bunuri comune atât fructele provenite de la bunurile comune ale soţilor, cât
şi cele provenite de la bunurile proprii. Fructele bunurilor proprii sunt considerate comune, deoarece
acestea nu sunt cuprinse în enumerarea limitativă a bunurilor personale, la fel au o individualitate
proprie, nu sunt obţinute în mod gratuit şi nu micşorează substanţa bunului care le-a produs, spre
exemplu chiria încasată în timpul căsătoriei de la un imobil, proprietate exclusivă a unuia dintre soţi. 6
Alţi autori susţin că fructele provenite de la bunuri proprii rămân a fi proprii ca efect al accesiunii, cu
excepţia cazului când fructele bunurilor proprii sunt rezultatul muncii comune a ambilor soţi, în
asemenea caz ele devenind bunuri comune7. Ideea dată rezultă şi din conţinutul art.502 Cod civil,
potrivit căruia tot ceea ce produce bunul revine proprietarului dacă legea nu prevede altfel, adică
fructele provenite din bunurile proprii fiecărui soţ sunt proprietate personală. Dat fiind faptul că
enumerarea bunurilor personale este exhaustivă şi de strictă interpretare, ne raliem celei dintâi opinii,
potrivit căreia fructele ce provin de la bunurile proprietate personală a soţilor fiind culese în timpul
căsătoriei aparţin ambilor soţi cu drept de proprietate comună în devălmăşie.
Bunul devine comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soţi sau prin munca unuia dintre
aceştia, faptul dat rezultă din conţinutul art.20 alin.4 Codul familiei care prevede că „dreptul la
proprietate comună în devălmăşie se extinde inclusiv şi asupra soţului care nu a avut un venit
propriu, deoarece s-a ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive
întemeiate”.
Bunul devine comun neavând nici o relevanţă, dacă în actul de achiziţie au fost indicaţi ambii
soţi sau doar unul dintre ei. Bunul devine comun chiar şi atunci când dreptul de proprietate asupra
unui bun imobil este înregistrat doar pe numele unui soţ. Faptul dat reiese din art.39 alin.(1) din
Legea cadastrului bunurilor imobile nr.1543 din 25.02.1998 8, din conţinutul căruia rezultă că
neînscrierea în registrul bunurilor imobiliare a datelor despre celălalt soţ nu condiţionează pierderea
de către acesta a dreptului de proprietate asupra bunurilor achiziţionate sau construite în timpul
căsătoriei.

5
Ion. P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei, ediţia a VI-a revăzută şi completată. Bucureşti: All
Beck, 2001, p.52.
6
Pisarenco O.. Dovada aparteneţei bunurilor soţilor, partea I. Revista Naţională de Drept nr.7 2013, p.36.
7
D. Rizeanu, D. Protopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, Bucureşti : Editura
Ştiinţifică, 1959, p.36-37
8
În Monitorul Oficial din 21.05.1998 nr.44-46.

4
 În practica judiciară s-a constatat că sunt comune şi prin urmare devin obiectul dreptului de
proprietate comună în devălmăşie, toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei independent
de natura mijloacelor cu care au fost dobândite – licită sau ilicită – Codul familiei nefăcând nici o
remarcă în sensul dat.9
Determinarea bunurilor ca fiind proprietate comună în devălmăşie se face în dependenţă de faptul
dacă acestea sunt dobândite în timpul căsătoriei, adică în cadrul intervalului de timp cuprins între
înregistrarea căsătoriei şi încetarea acesteia. Astfel, data dobândirii bunurilor care se determină în
dependenţă de momentul dobândirii bunurilor (momentul în care bunul sau dreptul asupra bunului
intră în patrimoniul ambilor soţi sau unui singur soţ), trebuie să se afle în timpul căsniciei.
În situaţia în care unul dintre soţi a dobândit un drept de creanţă, în temeiul căruia este îndreptăţit
să ceară transmiterea dreptului de proprietate, este problematică stabilirea momentului dobândirii,
care la rândul său generează dificultăţi în privinţa catalogării acestui bun la categoria bunurilor
comune sau proprii. În practica judiciară există multiple cazuri, când dreptul de creanţă la baza
căruia stă transmiterea dreptului de proprietate se dobândeşte înaintea căsătoriei, iar transmiterea
dreptului de proprietate asupra bunului are loc în timpul căsătoriei sau invers.
În cazul bunurilor cumpărate cu plata în rate de către unul dintre soţi, dreptul de proprietate se
dobândeşte pe data încheierii contractului de vânzare – cumpărare.10 Respectiv, bunurile
achiziţionate cu plata în rate anterior înregistrării căsniciei constituie bun proprietate exclusivă al
soţului cumpărător, chiar şi atunci când restul ratelor sunt achitate după încheierea căsniciei, din
mijloacele proprii. De faptul că restul ratelor sunt achitate după înregistrarea căsătoriei din contul
mijloacelor comune ale soţilor sau celor proprii ale celuilalt soţ, se va ţine cont la stabilirea cotelor
părţi. Aceeaşi idee este caracteristică şi bunurilor cumpărate în rate în timpul căsătoriei ce constituie
bunuri comune ale soţilor, şi plăţii restul ratelor după încetarea căsătoriei.
Bunurile dobândite cu împrumutul făcut de unul dintre soţi, sunt bunuri comune, dacă actul de
împrumut s-a produs în timpul căsătoriei şi sub condiţia că au fost împrumutate în interesul
familiei.11 Prin urmare, regimul juridic al bunurilor (propriu sau comun) dobândite prin intermediul
împrumutului contractat de unul dintre soţi, se stabileşte în dependenţă de data apariţiei creanţei.
În ceea ce priveşte uzucapiunea trebuie făcute unele precizări. Uzucapiunea reprezintă o
modalitate de dobândire a dreptului de proprietate prin exercitarea posesiunii asupra a unui bun
mobil pe o perioadă de 3-5 ani în condiţiile prevăzute de legislaţie. În doctrina de specialitate se
consideră că bunul va fi considerat comun, dacă data când termenul de prescripţie achizitivă a
început să curgă în timpul căsătoriei, deoarece uzucapiunea retroactivează şi deci uzucapantul este

9
Dumitru Lupulescu. Dreptul de proprietate comună..., p.273.
10
Ion. P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei..., p.119.
11
Olga Pisarenco. Regimul matrimonial al salariului, premiilor şi al altor plăţi salariale primite de către soţi. Revista
Institutului Naţional al Justiţiei, nr.2 (37), 2016, p.17.

5
considerat că a devenit proprietarul bunului din momentul când a făcut primul act de posesiune cu
intenţia de a dobândi proprietatea lui.12
Un rol important în determinarea proprietăţii comune a soţilor o are data la care veniturile devin
proprietate comună în devălmăşie. Într-o opinie dominantă în literatura de specialitate, salariul
neîncasat ce constituie o categorie juridică distinctă ce aparţine ramurii dreptului muncii, alcătuieşte
obiectul dreptului de creanţă şi este considerat ca fiind un bun propriu, iar salariul încasat adică cel
care se înfăţişează sub forma unei sume de bani, alcătuieşte obiectul dreptului de proprietate
comună în devălmăşie.13 Prin urmare salariul devine proprietate comună în devălmăşie din
momentul încasării lui, deoarece prin intermediul încasării acesta se transformă într-un bun corporal
susceptibil de a fi apropriat dreptului de proprietate. Pe cale de consecinţă, salariul devine
proprietate comună în devălmăşie a soţilor din momentul în care soţul îndreptăţit l-a primit.
Conform altei opinii doctrinare, veniturile soţilor devin comune din momentul calculării lor. În
concluzie, salariul obţinut de către oricare dintre soţi pe durata căsătoriei urmează a fi considerat
comun, fără a deosebi după cum se înfăţişează sub forma de creanţe neîncasate sau de sume de bani
încasate. De aceeaşi părere este şi autoarea Valentina Cebotari, după care salariul calculat pe care
soţul salariat trebuia să îl primească este un bun proprietate comună în devălmăşie.14
În doctrina de specialitate se susţine că calificarea dată este aplicabilă şi celorlalte venituri
realizate de către soţi în cadrul căsătoriei, cum ar fi dividendele din activitatea de întreprinzător,
pensiile, indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, inclusiv indemnizaţia pentru
îngrijirea copilului bolnav, indemnizaţia de maternitate şi altele. De asemenea se susţine că sumele
de bani încasate de oricare din soţi în timpul căsătoriei în temeiul dreptului la salariu, pensie şi alte
venituri constituie un bun comun, indiferent de faptul că dreptul dat s-a născut în timpul ori înainte
de încheierea căsătoriei.15
Referitor la persoana dobânditorului unica condiţie impusă de legislaţie pentru ca bunurile să
devină proprietate comună în devălmăşie, este aceea de a deţine calitatea de soţ în momentul
dobândirii bunurilor. Calitatea de soţi a dobânditorilor este decisivă pentru apariţia dreptului de
proprietate comună în devălmăşie, deoarece, în cazul în care soţii dobândesc cu altă persoană un
bun, dreptul lor asupra bunului se va înfăţişa sub forma dreptului de proprietate comună pe cote
părţi, adică dreptul lor de proprietate comună în devălmăşie al soţilor coexistă alături de dreptul de
proprietate comună pe cote părţi.16

12
Ion P. Filipescu. Tratat de dreptul familiei ..., p.53.
13
I.P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, M.I.Eremia. Încheierea căsătoriei şi efectele ei. Bucureşti: Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1981, p.110.
14
Valentina Cebotari. Noţiunea şi conţinutul regimului legal bunurilor soţilor. Conferinţa ştiinţifică „Integrare prin
cercetare şi inovare cu prilejul aniversării a 70 de ani a USM.
https://www.youtube.com/watch?v=0SKsqJky5zE (vizitat 11.10.2017)
15
Dumitru Lupulescu. Dreptul de proprietate comună..., p.265.
16
Dumitru Lupulescu. Dreptul de proprietate comună...,, p.275.

6
 Noţiunea de bun urmează a fi percepută în accepţiunea ei juridică reglementată în art.454 Cod
civil, conform căreia sunt considerate bunuri toate lucrurile susceptibile de apropriere individuală sau
colectivă, inclusiv şi drepturile patrimoniale, iar lucrurile reprezintă obiectele corporale în privinţa
cărora pot exista drepturi şi obligaţii civile. Aşadar, noţiunea de bunuri desemnează atât bunurile
corporale (mobile şi imobile), cât şi bunurile incorporale, adică drepturile reale (principale şi
accesorii), şi drepturile de creanţă, precum şi acţiunile privind drepturile patrimoniale.17
Potrivit reglementărilor legislative, dar şi opiniei unanim recunoscute de majoritatea
doctrinarilor din domeniul de specialitate, bunurile soţilor obiect al regimului matrimonial legal, sunt
clasificate în două mari categorii: bunurile comune ale soţilor şi bunurile proprii fiecăruia dintre soţi.
Conform art.20 Codul familiei , sunt proprietate în devălmăşie:
1. bunurile dobândite din contul: veniturilor obţinute de către fiecare soţ din activitatea
de muncă, activitatea de întreprinzător, activitatea intelectuală; premiilor, indemnizaţiilor şi altor
plăţi, exceptând cele cu caracter de compensare ( cum ar ajutorul material, despăgubirea pentru
vătămarea sănătăţii ş.a.); precum şi din alte mijloace comune;
2. bunurile mobile şi imobile, valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în
capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile comerciale, care au fost construite,
constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor comune, precum şi alte bunuri dobândite în
timpul căsătoriei, chiar dacă sunt procurate sau depuse doar pe numele unuia dintre soţi.
În doctrina de specialitate, cât şi în practica judecătorească română, este calificat ca bun comun
atât salariul, cât şi toate celelalte venituri obţinute în timpul căsătoriei, deoarece nu sunt cuprinse în
excepţiile limitative privitoare la bunurile proprii soţilor.18 Considerăm de cuviinţă în continuare să
analizăm semnificaţia termenului „venituri”. De regulă, prin „venituri” se înţeleg toate tipurile de
salarii şi premii ale soţilor, în formă bănească sau în natură, precum şi: veniturile obţinute de la
practicarea activităţii de întreprinzător, veniturile obţinute de la participarea în gestionarea
patrimoniului organizaţiilor obşteşti, dividendele de la acţiuni şi alte hârtii de valoare, procentele de
pe conturile bancare, veniturile obţinute în rezultatul folosirii proprietăţii sau terenurilor agricole, de
exemplu darea în arendă venit de plată de arendă, veniturile obţinute în rezultatul oricăror altor
temeiuri legale.19 Legislaţia civilă română conţine reglementări exprese şi directe privind veniturile
soţilor în art.341, aşadar „veniturile din activitatea de muncă, sumele băneşti cuvenite cu titlu de
pensie în cadrul asigurărilor sociale , precum şi altele asemenea, veniturile cuvenite în temeiul
dreptului de proprietate intelectuală constituie bunuri comune”. Concluzionăm, că omisiunea
legiuitorului nostru de a reglementa expres faptul dat, nu ne împiedică nicidecum să afirmăm că
veniturile sunt bunuri în sensul art.20 Codul familiei.

17
Adrian Pricopi. Căsătoria în dreptul român. Bucureşti: Lumina Lex. 1998, p.72.
18
Dumitru Lupulescu. Dreptul de proprietate comună ..., p.265.
19
Olga Pisarenco. Regimul matrimonial al salariului, premiilor şi al altor plăţi salariale primite de către soţi .., p.15.

7
 3. Exercitarea de către soți a dreptului de proprietate comună în devălmășie
Raporturile patrimoniale dintre soţi se bazează pe principiul egalităţii sexelor, de aceea în temeiul
art.21 alin.(1) Ccodu familiei, soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune.
Posesia ca atribut al dreptului de proprietate, constă în stăpânirea de fapt a unui bun. Ea cuprinde
un element obiectiv (corpus), care constă în deţinerea bunului şi un element subiectiv (animus),
voinţa de a poseda bunul pentru sine însuşi. Atributul de posesie asupra bunurilor comune este
exercitată de regulă, de către ambii soţi. În viaţa de zi cu zi există situaţii în care soţii sunt separaţi de
fapt, aşadar locuiesc şi duc gospodării separate sau unul dintre soţi spre ex. este declarat dispărut în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Deşi situaţiile enumerate nu pun capăt comunităţii de bunuri,
respectiv regula privind exercitarea posesiunii asupra proprietăţii comune de către ambii soţi nu
încetează a fi aplicată, totuşi posesia asupra bunurilor este exercitată doar de un singur soţ. 20
Exercitarea doar de către unul dintre soţi a posesiunii, generează un şir de consecinţe privind
exercitarea celorlalte atribute ale dreptului de proprietate. Aşadar, de regulă folosinţa nu poate fi
separată de posesie, deci pentru a folosi un anumit bun, este necesară posedarea lui, precum şi lipsa
posesiei îngreunează considerabil, dar nu face chiar imposibilă, efectuarea actelor de dispoziţie cu
privire la bunurile comun.
Atributul folosinţei, care intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate comună în
devălmăşie, dă soţilor în calitate de titulari al unui astfel de drept posibilitatea de a utiliza însuşirile
bunului pentru satisfacerea nevoilor de ordin patrimonial şi dobândirea în proprietate a fructelor. 21
Soţii au dreptul de a folosi bunurile comune potrivit destinaţiei acestora, fără a limita dreptul de
folosinţă a celuilalt soţ, conform art.568 Cod civil .
Legislaţia civilă în conţinutul art. 569 Cod civil prevede posibilitatea încheierii în mod egal, de
către soţi în calitate de proprietarii codevălmaşi a unor acte de conservare şi administrare în privinţa
bunurilor comune. În conformitate cu art.311 Codul civil, actul juridic de administrare înseamnă un
act prin care se realizează obişnuita punere în valoare a unui anumit bun sau patrimoniu, iar actul
juridic de conservare reprezintă actul prin care se urmăreşte preîntâmpinarea, adică luarea unor
măsuri de precauţie în scopul înlăturării posibilităţii pierderii unui drept subiectiv civil. La categoria
actelor administrative pot fi atribuite: perceperea fructelor şi a veniturilor aduse de bun; efectuarea de
reparaţii; valorificarea unor bunuri perisabile; întrebuinţarea bunurilor pentru satisfacerea nevoilor de
trai.22
Actele de dispoziţie după cum rezultă din art.311 Cod civil sunt actele care au ca rezultat ieşirea
unui drept din patrimoniu sau cu drepturi reale limitate. Prin interpretarea strictă, literală a expresiei
„soţii de comun acord dispun de bunurile comune în perfectă egalitate”, din punct de vedere juridic

20
Dumitru Lupulescu. Dreptul de proprietate comună..., p.314.
21
Sergiu Baieş, Roşca Nicolae. Drept civil. Drepturi reale principale ..., p.176.
22
Sergiu Baieş, Roşca Nicolae. Drept civil. Drepturi reale principale ..., p.177.

8
ar însemna că, nici unul dintre soţi nu ar putea să facă singur un act juridic cu privire la bunurile
comune, fiind necesară pentru perfectarea oricărui act, manifestarea de voinţă a ambilor soţi, fapt ce
ar îngreuna încheierea actelor juridice, provocând astfel nesiguranţă în raporturile juridice cu terţii,
care ar solicita de la soţul contractant mandatul primit de la celălalt soţ. 23 În scopul înlesnirii
încheierii actelor juridice de către soţi în privinţa bunurilor proprietate comună în devălmăşie şi
pentru a oferi siguranţă persoanelor terţe de bună credinţă, care intenţionează să contracteze cu unul
dintre soţi, legislaţia reglementează mandatul tacit reciproc. Mandatul tacit generează între soţi un
drept de reprezentare reciproc, ceea ce înseamnă că fiecare soţ acţionează atât în nume propriu, cât şi
ca reprezentant al celuilalt soţ. Cu alte cuvinte, soţii sunt îndreptăţiţi să exercite de sine stătător
drepturile de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie asupra comunităţii de bunuri, considerându-se că
celălalt soţ şi-a dat acordul. Fiecare dintre soţi nu poate exercita în nume propriu numai pentru partea
sa din bunurile comune, drepturile de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie, deoarece această parte nu
este determinată.24
În privinţa aplicării mandatului tacit reciproc dintre soţi în cazul în care aceştia sunt separaţi de
fapt, opiniile doctrinarilor s-au împărţit în două tabere: aşadar unii sunt de părerea că mandatul tacit
este aplicabil întrucât separaţia de fapt nu are ca efect încetarea căsătoriei, respectiv nici a
comunităţii de bunuri, pe când alţi doctrinari afirmă că în cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt,
consimţământul soţului privitor la actele de administrare, folosinţă şi dispoziţie, pe care le săvârşeşte
celălalt soţ, nu poate fi presupus, ci trebuie dovedit.25
Prezumţia mandatului tacit reciproc al soţilor nu este absolută, prin urmare este posibilă
răsturnarea acesteia prin proba contrară. Soţul care nu şi-a dat consimţământul privitor la săvârşirea
unui act asupra bunului proprietate comună în devălmăşie, are dreptul la înaintarea unei acţiuni în
justiţie pentru a cere declararea nulităţii actului. Cererea reclamantului va fi satisfăcută doar în cazul
în care se va dovedi că cealaltă parte a convenţiei a ştiut sau trebuia să fi ştiut că al doilea soţ este
împotriva încheierii convenţiei respective.26 Se consideră că cel ce încheie actul cu un soţ pentru
dobândirea unui bun comun trebuie considerat de rea–credinţă dacă a fost înconştiinţat de existenţa
opunerii din partea celuilalt soţ, înainte de încheierea actului. 27 Legislaţia stabileşte un termen de
prescripţie extinctivă de 3 ani pentru înaintarea unei acţiuni de declarare a nulităţii a convenţiei
încheiate de către unul dintre soţi în lipsa acordului celuilalt soţ. Curgerea termenului de prescripţie
începe din momentul în care celălalt soţ a aflat sau trebuia să afle despre încheierea unei asemenea
convenţii în lipsa consimţământului său.

23
Gheorghe Mâţu. Reprezentarea şi intermediera – instituţii fundamentale în dreptul privat. Chişinău: Notograf Prim,
2014, p. 197-198.
24
Ibidem, p.198.
25
Ion. P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei..., p.119.
26
Valentina Cebotari. Dreptul familiei ..., p.110.
27
Ion P. Filipescu. Tratat de dreptul familiei ..., p.127.

9
 Reieşind din art.21 alin.2 Codul familiei, fiecare dintre soţi are dreptul de a încheia convenţii
prin care să dispună de bunurile proprietate comună în develmăşie, cu excepţia bunurilor imobile,
acordul celuilalt soţ fiind prezumat.
Din conţinutul normei date, deducem faptul că legiuitorul instituie o limită legală a mandatului
tacit reciproc în privinţa bunurilor imobile. Astfel, potrivit art.21 alin.5 Codul familiei, unul dintre
soţi nu poate în lipsa consimţământul expres al celuilalt soţ, să rezilieze contractul de închiriere a
spaţiului de locuit, să înstrăineze casa sau apartamentul sau să limiteze prin acte juridice dreptul la
locuinţă al celuilalt soţ. Deci la încheierea unor acte juridice având ca obiect bunuri imobile
proprietate comună în devălmăşie a soţilor, se cere în mod indispensabil consimţământul celuilalt
soţ, exprimat în formă scrisă şi autentificat notarial. Lipsa consimţământului unuia dintre soţi la
încheierea unui act juridic de dispoziţie cu privire la bunurile imobile comune nu poate suplinit nici
chiar prin hotărâre judecătorească.28
Deşi legiuitorul nu s-a pronunţat în sensul dat, doctrinarii din domeniul de specialitate afirmă că
mandatul tacit dintre soţi nu există şi în cazul actelor cu titlu gratuit între vii. Prin urmare ceea ce
priveşte actele de dispoziţie cu titlu gratuit nu pot fi făcute de unul dintre soţi decât cu
consimţământul expres al celuilalt soţ, indiferent, dacă aceste acte se referă la bunuri mobile sau
imobile.29 S-a hotărât astfel pentru că în cazul în care un soţ dispune în mod gratuit de un bun
comun, se ajunge la o micşorare a comunităţii de bunuri. Precizăm că acordul celuilalt soţ privind
realizarea unor acte cu titlu gratuit se referă la cele încheiate între vii, nu şi pentru cauză de moarte.
Ce ţine de cea de-a două categorie a actelor cu titlu gratuit, adică a celor dezinteresate prin care
se procură un folos material unei alte persoane fără micşorarea propriului patrimoniu, cum ar fi
împrumutul fără dobândă, comodatul, mandatul neremunerat etc., aceste acte pot fi săvârşite de
oricare din soţi în temeiul mandatatului tacit prezumat de lege. 30 La fel, interdicţia prevăzută pentru
actele cu titlu gratuit nu se referă la darurile manuale care prin valoarea lor redusă nu afectează
comunitatea matrimonială.31
4. Proprietatea personală a soților
Bunurile proprii sunt limitativ prevăzute de lege şi soţii nu pot prin act juridic ( cu exepţia
cazului cînd ei încheie un contract matrimonial prin care schimbă regimul legal) să prevadă că
anumite bunuri, care nu intră în categoria arătată în text, sunt proprii,deoarece s-ar restrînge
comunitatea de bunuri.
Articolul 22 Codul Familiei indică următoarele categorii de bunuri considerate proprii ale
fiecărui soţ:

28
Leonid Antohi, ş.a. Comentariul Codului civil al RM, ediţia I, Chişinău: Editura Arc, 2005, p.655.
29
Sergiu Baieş, Roşca Nicolae. Drept civil. Drepturi reale principale ...,, p.177.
30
Ibidem, p.323-324.
31
Cristina Popa Nistorescu. Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat. Bucureşti: All Beck, 2004, p.65

10
 – bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până la încheierea căsătoriei;
– bunurile primite în dar de unul dintre soţi;
– bunurile obţinute prin moştenire de către unul dintre soţi;
– bunurile obţinute în baza altor convenţii gratuite de către unul dintre soţi;
– lucrurile de uz personal(îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia
bijuteriilor de preţ şi altor obiecte de lux, indiferent de timpul şi modul de dobîndire.
Enumerarea categoriilor de bunuri personale din cuprinsul art.22 Codul Familiei avînd
caracter limitativ, este de strictă interpretare, orice act juridic prin care soţii ar urmări lărgirea
sferei acestor bunuri prin includerea şi a altor categorii, atrage sancţiunea nulităţii absolute,
fiindcă, implicit, s-ar restrînge domeniul comunităţii de bunuri. Criteriile avute în vedere de
legiuitor în determinarea categoriilor de bunuri proprii sunt: momentul dobîndirii în raport cu
încheierea căsătoriei, bunuri proprii în considerarea persoanei soţului titular al dreptului, în unele
formulări mai adăugîndu-se şi criteriul afectaţiunii bunului.32
Bunurile vor fi considerate comune numai dacă au fost dobîndite prin acte juridice oneroase,
pentru că, aşa cum stabileşte art.22 Codul Familiei, bunurile dobîndite în timpul căsătoriei prin
donaţie sau moştenire sunt proprii ale soţului dobînditor, afară numai dacă dispunătorul nu a
prevăzut că vor fi comune.
O problemă care a provocat discuţii ştiinţifice este aceea a compatibilităţii ideii de dobîndire
cu principiul subrogaţiei reale în materie de bunuri comune. Cu toate că subrogaţia reală nu este
reglementată de legea civilă, se admite unanim că, ori de câte ori în cuprinsul unui patrimoniu un
bun este înlocuit cu altul, acesta din urmă va avea afectaţiunea şi regimul juridic al bunului
înlocuit. Aceasta deoarece masa bunurilor comune nu înregistrează un spor, nu i se adaugă un plus
patrimonial, ci are loc numai o substituire de bunuri. Bunul nou devine deci comun ca efect al
înlocuirii, nu al dobândirii, prezumţia de comunitate doar confirmând rezultatul acestei operaţiuni.
Dacă am respinge mecanismul subrogaţiei reale s-ar putea îndreptăţi aparenţa eronată că masa
bunurilor comune s-a mărit prin dobândirea încă a unui bun; dar în realitate masa bunurilor a
rămas constantă.
Subrogaţia reală poate produce însă şi efecte parţiale; dacă bunul este dobândit în parte cu
surse proprii şi, în parte cu surse comune, în măsura corespunzătoare valorii incorporate, bunul va
fi propriu, iar în ceea ce rămâne, intră în comunitatea de bunuri. În practica judiciară, spre
exemplu, soţului care a contribuit la plata preţului unui imobil cumpărat în timpul căsătoriei cu
sume provenite din vînzarea unor bunuri proprii, proporţional acestei valori i se cuvine un drept
exclusiv asupra imobilului, iar restul intră în comunitatea ambilor soţi.

32
Florian E. Dreptul familiei. – Cluj-Napoca, LIMES, 2003, p. 77.

11
 Conveţuirea faptică, concubinajul, nu conferă calitatea de soţ. În consecinţă, regimul juridic
al bunurilor dobîndite în timpul concubinajului, diferit de cel aplicabil soţilor, este guvernat de
dreptul civil; bunurile obţinute în perioada conveţuirii vor fi proprii sau comune ale ambilor
concubini, potrivit contribuţiei acestora la achiziţionarea fiecărui bun pretins comun, dar chiar
comune, bunurile nu le vor aparţine în devălmăşie, ci pe cote-părţi. Cît priveşte imobilul dobîndit
în perioada concubinajului, dacă numai unul dintre concubin figurează în actul de dobîndire,
celălalt concubin nu devine coproprietar, chiar dacă el a pus la dispoziţia celuilalt întreaga sumă
necesară achiziţionării bunului, dar îşi va putea valorifica dreptul de creanţă împotriva
concubinului în condiţiile dreptului civil.
Există totuşi o împrejurare în care comunitatea devălmaşă profită unei persoane căreia nu i
se recunoaşte calitatea de soţ. Este cazul căsătoriei putative, care deşi este recunoscută nulă
produce efecte pentru soţul de bună-credinţă. Potrivit art.44 alin.3 Codul Familiei “în cazul cînd
căsătoria este declarată nulă instanţa judecătorească, la cererea soţului de bună-credinţă este în
drept să aplice la împărţirea bunurilor dobîndite în comun pînă la declararea nulităţii căsătoriei,
regulile stabilite de art.20 (proprietatea în devălmăşie a soţilor), art.25 (împărţirea proprietăţii în
devălmăşie a soţilor), art.26 Codul Familiei (determinarea cotelor-părţi în proprietatea devălmaşă a
soţilor).
Pentru a deveni comune ambilor soţi, bunurile trebuie să fi fost dobîndite în timpul
căsătoriei, adică în perioada cuprinsă între încheierea şi , după caz, desfacerea, desfiinţarea sau
încetarea căsătoriei, chiar dacă momentul dobăndirii nu coincide cu intrarea efectivă a soţilor în
posesia acelui bun.
După cum rezultă din art.9 alin.2 Codul Familiei drepturile şi obligaţiile juridice ale soţilor
iau naştere din ziua înregistrării căsătoriei la organele de stare civilă. Desfacerea căsătoriei stinge
principalele efecte ale căsătoriei, printre care şi comunitatea de bunuri, la data rămînerii definitive
a hotărîrii judecătoreşti prin care s-a pronunţat divorţul.
Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii
prezumate a unuia dintre soţi. În acest ultim caz reperul final este data stabilită prin hotărîre ca
fiind cea a morţii, bunurile dobîndite ulterior, inclusiv în intervalul de timp cuprins între data
morţii prezumate şi rămînerea definitivă a hotărîrii, sunt proprii soţului supraveţuitor. Vor fi
supuse regimului matrimonial al comunităţii numai bunurile dobîndite în intervalul de timp
cuprins între cele două momente, de început şi de sfîrşit al efectelor căsătoriei.
Bunurile dobîndite anterior căsătoriei rămîn proprii, afară de cazul în care la dobăndirea
unora dintre acestea au contribuit ambii viitori soţi şi, deci, asupra acelor bunuri ei vor avea un
drept de proprietate comună pe cote-părţi, potrivit aportului efectiv al fiecăruia.

12
 Separaţia de fapt a soţilor nu ridică, prin ea însăşi, caracterul comun al bunurilor dobîndite în
această perioadă de fiecare dintre soţi, pentru că ei continuă să fie căsătoriţi, condiţie suficientă
pentru a asigura incidenţa prezumţiei de comunitate care nu presupune, neapărat conveţuirea
soţilor. Pe de altă parte, soluţia contrară ar oferi soţilor posibilitatea înlăturării prin voinţa lor a
dispoziţiilor imperative referitoare la comunitatea matrimonială, ceea ce nu poate fi admis.
Despărţirea de fapt, mai cu seamă dacă este de durată, nu rămîne fără ecou în plan
patrimonial, pentru că lipsa aportului unuia dintre soţi la constituirea masei comunitare va fi avută
în vedere la determinarea cotelor de contribuţie a soţilor dacă se va pune problema partajării
bunurilor acestora, fie în timpul căsătoriei, fie la desfacerea acesteia (art.20alin.5 Codul Familiei).
În unele situaţii, o perioadă oarecare de convieţuire faptică este urmată de căsătoria părţilor.
In astfel de cazuri, pentru a asigura calificarea corectă a bunurilor (ca aparţinînd uneia sau alteia
dintre părţi ori ca fiind comune în indiviziune sau în devălmăşie), este necesar să stabilim mai întîi
dacă momentul dobîndirii fiecăruia din bunurile aflate în discuţie este situat anterior încheierii
căsătoriei sau în timpul acesteia. Bunurile achiziţionate înainte de încheierea căsătoriei, în timpul
concubinajului, sunt, în principiu, bunuri proprii ale dobânditorului şi vor păstra acest caracter şi
după încheierea căsătoriei. Dacă una din părţi pretinde că anumite bunuri sunt comune, va fi ţinută
să facă dovada proprietăţii indivize, precum şi a contribuţiei sale în raport cu fiecare dintre acele
bunuri, în funcţie de care i se va stabili cota-parte cuvenită; această cotă-parte constituie bunul său
propriu33. Bunurile dobîndite de oricare dintre soţi după momentul încheierii căsătoriei sunt
comune, calitate ce nu trebuie dovedită (art. 19 Codul Familiei).
Datorită caracterului personal al dobîndirii, bunurile primite prin moştenire, legat sau donaţie
sunt proprii ale soţului gratificat, dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel.
Liberalităţile, adică legatele şi donaţiile, fiind făcute în considerarea persoanei gratificate,
vor urma voinţa dispunătorului; bunurile astfel transmise vor fi aşadar proprii sau comune, după
cum autorul a urmărit avantajarea numai a unuia dintre soţi sau a ambilor soţi.
In literatura de specialitate se apreciază că voinţa dispunătorului, în sensul caracterului comun
al bunului, nu trebuie să fie neapărat expresă, ea poate fi şi tacită, cu condiţia să rezulte în mod
neîndoielnic. Dovada manifestării de voinţă a dispunătorului se poate face prin orice mijloc de
probă , inclusiv prin proba cu martori şi prezumţii, din care să rezulte cu certitudine că s-a urmărit
gratificarea ambilor soţi. In lipsa unei atare dovezi şi în lipsa menţiunii exprese sau fără echivoc în
sensul că bunul transmis cu titlu gratuit va fi comun al ambilor soţi, acesta va fi considerat propriu,
în baza art. 22 alin. 1 Codul Familiei.
Manifestarea de voinţă a dispunătorului fiind hotărâtoare în calificarea bunului transmis,
practic sunt posibile următoare ipoteze:

33
E. Florian. Dreptul familiei.- Cluj-Napoca: LIMES, 2003, p. 91

13
 • liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, cu menţiunea expresă ca bunul să deveni comun -
bunul intră în comunitatea devălmaşă a soţilor.
• liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, dar fără menţiunea expresă ca bunul să devină
comun - acesta devine, de asemenea, comun în devălmăşie.
• liberalitatea a fost făcută unuia dintre soţi, dar cu menţiunea ca bunul să deveni comun -
şi de astă dată bunul va intra în comunitatea devălmaşă a soţilor.
• liberalitatea s-a făcut numai unuia dintre soţi, fără nici o altă menţiune - în această
situaţie, în principiu, bunul este propriu al soţului gratificat, însă cu posibilitatea, recunoscută
celuilalt soţ, de a dovedi că voinţa tacită a autorului liberalităţii a fost aceea de a avantaja ambii
soţi, iar dacă va izbuti să facă proba - bunul va fi comun în devălmăşie.
Caracterul în principiu propriu al bunului dobîndit printr-o liberalitate nu este influenţat de
sarcina care o poate afecta. În practica judiciară s-a decis că bunurile dobîndite de unul dintre soţi
prin moştenire testamentară sunt şi rămîn proprii chiar atunci cînd mobilul testatorului - exprimat
prin actul său de ultimă voinţă — a fost îngrijirea sa pînă la sfîrşitul vieţii şi suportarea de către
legatar a cheltuielilor de înmormîntare.
Împrejurarea că ambii soţi au contribuit din patrimoniul lor comun la întreţinerea
testatorului şi la acoperirea cheltuielilor de înmormîntare, nu conferă soţului nebeneficiar al
legatului decît dreptul de a se putea prevala de faptul contribuţiei sale cu ocazia determinării
cotelor cuvenite fiecărui soţ din masa bunurilor comune. În aceiaşi termeni se rezolvă şi chestiunea
calificării bunului dobîndit prin donaţie cu clauză de întreţinere a donatorului dacă, în fapt, la
întreţinerea dispunătorului au contribuit ambii soţi. Sesizăm că, liberalităţile cu sarcini, avînd
caracter parţial oneros, asigură calitatea de bun propriu a bunului testat sau donat, însă beneficiul
efectiv este în limita diferenţei dintre avantajul sarcinii şi valoarea bunului.
Potrivit jurisprudenţei Republicii Moldova, contribuţia părinţilor unuia dintre soţi la
dobîndirea în timpul căsătoriei a unui bun reprezintă o donaţie făcută în favoarea exclusivă a
copilului lor, afară de cazul în care dispunătorii au arătat în mod expres că urmăresc să avantajeze
pe ambii soţi, când bunul este considerat comun.
Imobilul cumpărat în timpul căsătoriei prin întrebuinţarea sumei de bani primită de soţie spre
exemplu, de la mama sa, deşi înscris în Registrul Bunurilor Imobile, ţinut de către Oficiile
Cadastrale Teritoriale ale RM, pe numele ambilor soţi, este bun propriu al soţiei; garnitura de
mobilă cumpărată cu plata preţului în rate în timpul căsătoriei este bunul propriu al soţiei, de vreme
ce ratele au fost achitate din sume primite de aceasta de la părinţii săi.
În ceea ce priveşte darurile de nuntă, adică acele bunuri care sunt dăruite oricăruia dintre soţi
cu ocazia celebrării căsătoriei, potrivit practicii judiciare, urmează a fi considerate comune, pe de o
parte fiindcă dobîndirea lor are loc în timpul căsătoriei, iar pe de altă parte pentru că se prezumă

14
intenţia dispunătorului de a contribui la constituirea unui început de patrimoniu comun al soţilor.
Se afirmă că ar fi excesiv să se pretindă în astfel de ocazii precizări exprese cu privire la intenţia
dispunătorului, în sensul că darul se face în considerarea unuia sau a ambilor soţi.
În ceea ce priveşte sumele mari dăruite unuia dintre soţi, autoturismele sau alte bunuri de
mare valoare oferite inclusiv cu ocazia nunţii, de părinţii soţilor sau de persoane fără nici o legătură
de rudenie cu acestea s-a decis că ele nu sunt daruri obişnuite, ci donaţii şi, respectiv, vor deveni
bunuri proprii. Aceeaşi situaţie se va menţine şi în cazul donaţiei unui imobil, indiferent de
valoarea lui, cât şi dacă bunul este donat de părinţii unuia dintre soţi, ulterior încheierii căsătoriei,
în afara prilejului serbării încheierii acesteia, fiind prezumat propriu al soţului donatar34.
În aceeaşi ordine de idei, împrejurarea că în fapt, cheltuielile pentru organizarea nunţii au
fost suportate diferenţiat de către părinţii soţilor, sau chiar exclusiv de către părinţii unuia dintre
soţi, nu influenţează drepturile soţilor asupra darurilor de nuntă. Aceste cheltuieli pot însă diminua
cuantumul „beneficiilor" ce vor rămîne în patrimoniul comun al soţilor, dacă există o înţelegere
prealabilă între părinţi şi copiii acestora (soţii) în sensul deducerii cheltuielilor ocazionate de
organizarea nunţii din valoarea darurilor obţinute; existenţa convenţiei în sensul arătat nefiind
prezumată, trebuie dovedită35.
Sunt aceste soluţii întru totul conforme dispoziţiilor legale în materie de bunuri ale soţilor?
Prin art. 22 alin, (1) al Codului Familiei al RM, sunt exceptate de la regula comunităţii donaţiile,
fără a distinge forma pe care o îmbracă (prin act autentic, donaţie simulată ori indirectă) sau
momentul şi prilejul realizării donaţiei în timpul căsătoriei.
Dacă am admite fără rezerve că darurile de nuntă, prin excepţie de la excepţie, sunt comune
ambilor soţi, de ce nu am conchide în acelaşi sens în privinţa darurilor făcute cu ocazia aniversării
căsătoriei?
Pe de altă parte, ar mai fi de observat că legiuitorul nu condiţionează calitatea de bun
propriu a bunului donat de persoana donatorului, după cum acesta este părinte ori o altă rudă, mai
apropiată sau mai îndepărtată în grad, sau o persoană fără legătură de rudenie cu vreunul dintre
soţi.
În concluzie, considerăm pe deplin întemeiată opinia potrivit căreia bunurile dobîndite prin
donaţie devin proprii ale soţului donatar, dacă dispunătorul nu a stipulat contrariul. Reiterăm
sublinierea că darurile obişnuite nu sunt supuse regimului liberalităţilor, ca urmare nici în materia
raporturilor dintre soţi nu pot fi asimilate donaţiilor, ele fiind absorbite de masa bunurilor
comune. .

34
E. Florian. Op.cit. pag. 95
35
Ibidem

15