Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

Lucru individual
La tema: „ Proprietatea comună în devălmășie a soților ”

Disciplina: Dreptul Familiei

Chișinău, 2018
 Cuprins

1. Noțiuni introductive privind tematica proprietății comune în devălmășie a

soților.

2. Proprietatea comună în devălmășie.

3. Proprietatea personală a soţilor.

4. Împărţirea bunurilor comune.

5. Întrebări frecvente care apar la desfacerea căsătoriei.

6. Concluzii.

7. Bibliografie.
 1. Noțiuni introductive privind tematica proprietății comune în devălmășie a
soților
Familia constituie o celulă de bază a societății, în baza căreia au apărut statul și dreptul. Odată
cu încheierea căsătoriei, între soți apar o mulțime de raporturi sociale atît personale cît și
patrimoniale.

Relațiile patrimoniale, sunt o totalitate raporturi care apar între soți în legătură cu bunurile ce
le aparțin cu drept de proprietate privată și în special cu dreăptul de dispoziție a acestor și în
legătură cu acordarea întreținerii unuia dintre soții celuilalt.

Prin urmare, asupra bunurilor soților se instiruie un regim legal, acesta fiind prevăzut în art. 19
din Codul Familiei, în care este prevăzut expres faptul că bunurile dobîndite de către soți în
timpul căsătoriei sînt supuse proprietății comune în devălmășie.

Dacă să ne referim la acest aspect cu privire la proprietatea comună în devălmășie a soților, din
punct de vedere istoric, de pe timpul conducerii lui Burebista și Decebal, putem menționa faptul
că căsătoria la geto-daci se încheia prin cumpărarea soției de către bărbat, de la părinții fetei. Cu
cît era mai frumoasă fata, cu atît prețul era mai mare. Prețul cel mai mare nu-l oferea decît un om
bogat, prefigurîndu-se astfel șansa ca o fată frumoasă, dar de condiție socială modestă , să devină
soția unia dintre membrii aristocrașiei tribale (tarabostes).

Familiile fetelor urîte sau ușuratice, din contra, trebuiau ele să plătească bani –zestre (dotă), ca
să le ia de soții. Astfel că dota devenea proprietatea personală a soțului.1

În ceea ce ține de încheierea căsătoriei în spațiul românesc, un regim special îl aveau ofițerii
care doreau să se căsătorească. Ofițerii nu se puteau căsători decît cu fete înstărite, prin ordinul
ministrului de Război din 1927 care stabilea că ofițerii se puteau căsători numai cu fete care
aveau o dotă de peste un milion de lei. De asemenea, aceștea nu aveau dreptul la proprietate
proprie, ci doar la cea care era dobîndită în devălmășie, aceasta fiind drept comună.

2. Proprietatea comună în devălmășie

Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor se distinge prin aceea că aparţine nefracţionar
soţilor şi are ca obiect bunuri comune nefracţionate în materialitatea lor. Ea apare ca modalitate a
dreptului de proprietate care aparţine persoanelor fizice.
Această instituție este prevăzută și în Codul Civil al RM care prevede că bunurile dobîndite de
către soți în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmășie dacă în conformitate cu
legea sau contractual încheiat între ei, nu este stailit un alt regim juridic pentru aceste bunuri.2
Proprietatea comună în devălmăşie sînt toate bunurile dobîndite de către soţi în timpul
căsătoriei.
Potrivit regimului proprietăţii comune în devălmăşie, soţii au două categorii de bunuri: comune
ambilor soţi şi proprii fiecăruia dintre ei. Art. 20 Codul Familiei, prevede proprietatea în
devălmăşie a soţilor.

1
Note de curs. Istoria dreptului Românesc. Gr. Pîrțac, I. Pascalu, V.Bujor. Chișinău 2013.
2
Codul Civil al RM, Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86.
 În acest articol sunt elucidate şi obiectele posibile a fi proprietate comună în devălmăşie şi
anume:
a)bunurile mobile şi imobile (construcţii, terenuri de pămînt, mijloace de transport, mobilă,
covoare, tehnică de uz casnic etc);
b)valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din instituţiile
financiare sau societăţile comerciale;
c)alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor comune.

Un rol important în determinarea proprietăţii comune în devălmăşie îl are data de la care

veniturile soţilor devin proprietate comună devălmaşă. Conform legislaţiei muncii şi protecţiei
sociale, dreptul de a primi salariul, pensia sau indemnizaţia o are salariatul, pensionarul sau cel
îndreptăţit să primească indemnizaţia şi nicidecum soţul.

Tot la fel şi în cazurile cînd unuia dintre soţi îi aparţine o cotă-parte în capitalul social al unei
societăţi comerciale, numai el poate primi dividendele şi veniturile din activitatea de
antreprenoriat.

În calitate de temei pentru apariţia proprietăţii comune în devălmăşie servește căsătoria

încheiată în forma prevăzută de lege, adică înregistrată la oficiul de stare civilă.

Încetarea căsătoriei duce la încetarea proprietăţii comune în devălmăşie. Codul Familiei

(art. 20 alin. 5) prevede că instanţa judecătorească este în drept să declare bunurile dobîndite de
unul dintre soţi în perioada separaţiei de fapt a soţilor proprietate a soţului care le-a dobîndit.

Cu privire la data desfacerii sau încetării căsătoriei, distingem mai multe situaţii:

1. Căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, deces constatat fizic.
Din momentul constatării fizice a morţii unuia dintre soţi, bunurile dobândite de
soţul supravieţuitor sunt bunuri proprii. Această soluţie se impune întrucât bunurile respective nu
sunt dobândite în timpul căsătoriei.

2. Căsătoria încetează prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.

Bunurile dobândite până la data morţii declarată prin hotărârea judecătorească bunuricomune, iar
cele dobândite după această dată sunt bunuri proprii.Dacă cel declarat mort se dovedeşte a fi în
viaţă şi obţine anularea hotărârii declarative de moarte, comunitatea de bunuri se consideră că nu
a încetat să existe.În cazul în care fostul soţ s-a recăsătorit, între data declarării judecătoreşti a
morţii celuilalt soţ şi momentul obţinerii anulării acestei hotărâri comunitatea de bunuri din
prima căsătorie există până în momentul încheierii noii căsătorii.

3. Căsătoria se desface prin divorţ.

În cazul căsătoriei desfăcută prin divorţ, comunitatea de bunuri există până la data la care
hotărârea de divorţ a rămas definitivă, întrucât căsătoria se consideră desfăcută de la această dată
(art. 39, C. familiei).

4.Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare.

 În acest caz, căsătoria este desfiinţată cu efect retroactiv, considerându-se, că soţii nu au avut
nicicând această calitate. De aici rezultă că ei nu au putut avea bunuri comune.

În cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt, bunurile dobândite de ei sunt bunuri comune.
Această soluţie este justificată prin faptul că bunurile respective sunt dobândite în timpul
căsătoriei şi că legea nu face nici o derogare în privinţa acestora. De această situaţie se ţine cont,
însă, la stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.În raporturile
patrimoniale dintre concubini, nu operează regimul comunităţii de bunuri, ci sunt aplicabile
dispoziţiile privind proprietatea comună pe cote -părţi (în măsura în care ea există şi este
dovedită).

De remarcat faptul că, în cazul concubinajului, dovada proprietăţii comune pe cote-părţi se

face în raport de fiecare bun în parte şi nu în raport de totalitatea bunurilor (ca în cazul soţilor).

3. Proprietatea personală a soţilor

Regimul legal al bunurilor soţilor presupune că soţii au în proprietate nu numai bunuri
comune, dar şi bunuri personale. Proprietate personală este aceea care aparţine numai unuia
dintre soţi şi care dispune de ea independent de celălalt soţ.

Art. 22 Codul Familiei, prevede proprietatea personală a soţilor :

(1) Bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei şi bunurile primite
în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite de către unul dintre soţi în
timpul căsătoriei, sînt proprietate personală a fiecăruia dintre soţi.
(2) Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia
bijuteriilor de preţ şi altor obiecte de lux, sînt proprietate personală a soţului care le foloseşte,
indiferent de timpul şi modul de dobîndire.

Pentru determinarea unui bun ca fiind proprietate personală a unuia dintre soţi în primul
caz urmează ca să fie concretizată data la care a fost dobîndit bunul. Dacă această dată este
anterioară datei la care a fost încheiată căsătoria, acest bun va avea calitatea de bun personal.

Conform art. 23 Codul Familiei, bunurile ce aparţin unuia dintre soţi pot fi recunoscute ca fiind
bunuri comune de către instanţa judecătorească. Aceasta poate fi, dacă se va constata că în
timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi
ori în urma muncii numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor (reparaţie
capitală, reconstrucţie, reutilare, reamenajare etc). Instanţa judecătorească trebuie să constate că
îmbunătăţirile sau reparaţiile capitale, efectuate în timpul căsătoriei, au dus la transformarea
bunului şi la sporirea valorii lui esenţial. Dacă reparaţia bunului personal s-a făcut ca urmare a
uzurii normale determinate de folosirea lui în comun, cheltuiala nu reprezintă bun comun,
deoarece a fost necesară şi obişnuită în căsătorie şi nu reprezintă o creştere a valorii bunului.

Deşi art. 23 Codul Familiei foloseşte expresia "bunurile pot fi recunoscute proprietate
în devălmăşie", de fapt comun devine numai sporul de valoare calculat prin diferenţa dintre
costul bunului la intrarea în căsătorie şi costul bunului la momentul partajării patrimoniului
soţilor.

4. Împărţirea bunurilor comune

Împărţirea bunurilor comune se poate face, în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi
sau la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi. Potrivitart. 25 din C. Familiei,
bunurile comune pot fi împărţite în timpul căsătoriei la cererea oricăruia dintre soţi.

Pentru aceasta trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

Să existe motive temeinice în acest sens. Existenţa motivelor temeinice este apreciată de
instanţa judecătorească (de exemplu: abandonarea forţată a domiciliului comun din cauza relelor
tratamente, a alungării; vârsta avansată şi starea de boală a unuia dinsoţi). Împărţirea bunurilor
comune se face în timpul căsătoriei, adică în intervalul cuprins între momentul încheierii
căsătoriei şi momentul în care oricare din soţi a introdus o acţiune în divorţ. Dacă unul dintre soţi
a intentat acţiunea de divorţ, partajul are loc în cadrul acestei acţiuni conform art.25.

Împărţirea bunurilor comune se poate face, dacă există motive temeinice, numai prin
hotărâre judecătorească. Prin urmare, convenţiile de partajare a bunurilor comune în timpul
căsătoriei sunt lovite de nulitate absolută. Pentru acțiunea de nulitate a convenției încheiate între
soț, fără acordul celuilalt soț, art.21 alin.4 din Codul Familiei stabilește un termn de prescripție
de 3 ani din momentul cînd celălalt soț a aflat despre încheierea acesteia.

În doctrină şi în practică s-a exprimat opinia conform căreia dreptul de acţiune al soţilor pentru
împărţirea bunurilor comune are caracter personal, ceea ce înseamnă că poate fi exercitat numai
de către aceştia.

Acţiunea pornită de către un soţ nu poate fi continuată, după decesul acestuia, de către
moştenitori.

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este de competenţa instanţei în a cărei rază
teritorială se află domiciliul comun al soţilor, unde sunt şi bunurile supuse partajului.Pot fi
supuse partajului numai bunurile comune existente în momentul în care se face împărţirea.

Valoarea luată în calcul la efectuarea partajului bunurilor comune ale soţilor, este aceea din
momentul introducerii acţiunii de partaj.

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei are caracter definitiv. Bunurile astfel
împărţite devin bunuri proprii iar bunurile rămase neîmpărţite, ca şi cele care se dobândesc
ulterior, sunt bunuri comune.

Bunurile dobîndite de fiecare dintre soţi din mijloacele indicate în art. 20 Codul Familiei
sînt comune. Excepţie este cazul cînd soţii încheie un contract matrimonial imediat după
împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie.
 Atît în timpul căsătoriei, cît şi după desfacerea ei patrimoniul soţilor se poate împărţi în baza
unui acord. Legislaţia în vigoare nu prevede expres forma acordului încheiat de soţi în vederea
împărţirii bunurilor comune. Deci, el poate fi încheiat verbal, în formă scrisă sau în formă scrisă
şi autentificată notarial. Dacă se împart bunuri imobile, atunci acordul trebuie să fie încheiat în
formă scrisă şi autentificat notarial.

La împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din

aceasta, instanţa judecătorească reiese din principiul egalităţii dintre bărbat şi femeie şi consideră
că părţile soţilor sînt egale (art. 26 Codul Familiei).

Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea devălmaşă a

soţilor, ţinînd cont de interesele unuia dintre soţi şi de interesele copiilor minori; ori numai de
interesele unuia dintre soţi; ori numai de interesele copiilor minori. Majorarea cotei-părţi a
unuia dintre soţi poate avea loc în cazul cînd prin împărţirea patrimoniului în părţi egale
interesele copiilor minori pot fi lezate. Articolul 57 alin. 3 Codul Familiei prevede că copilul nu
are drept de proprietate asupra bunurilor părinţilor, adică la partajarea bunurilor comune copiii
minori nu participă.

Temei pentru majorarea sau micşorarea cotei-părţi a unuia dintre soţi pot servi interesele unuia
dintre soţi care merită atenţie. Astfel de interese pot fi: incapacitatea de muncă a unuia dintre soţi
şi reducerea veniturilor curente; unul dintre soţi se eschiva de la munca social utilă sau cheltuia
bunuri comune în dauna intereselor familiei (băuturi alcoolice, droguri, jocuri de hazard).
Motivele care stau la baza majorării sau micşorării cotei-părţi a unuia dintre soţi trebuie să fie
indicate în hotărîrea instanţei judecătoreşti.

După determinarea cotelor-părţi a fiecăruia dintre soţi, bunurile soţilor se impart la concret.
Obiectul de împărţire al patrimoniului soţilor îl constituie bunurile existente la momentul
partajului.

Răspunderea obligaţională a soţilor Condiţiile şi ordinea răspunderii soţilor pentru datoriile

(obligaţiile) lor sînt determinate de regimul juridic al bunurilor soţilor şi de felul obligaţiei.
Datoriile soţilor pot fi personale sau comune. Ele pot apărea din cauzarea de daune de către soţi
sau copiii lor minori, restanţa la pensia de întreţinere, obligaţiile născute din raporturile de
muncă, raporturile civile (împrumut bancar, gaj) etc.

Datorii personale sînt considerate acele datorii care au apărut pînă la căsătorie sau în timpul
căsătoriei, dar în legătură cu proprietatea personală a unuia dintre soţi şi nu sînt presupuse pentru
a fi folosite în interesul celuilalt soţ sau al întregii familii. Conform art. 24 Codul
Familiei, fiecare soţ răspunde pentru datoriile proprii cu bunurile proprietate personală a lui, în
cazul că bunurile personale ale soţului debitor nu sînt suficiente pentru acoperirea integrală a
creanţelor, creditorii lui pot cere împărţirea bunurilor comune şi satisfacerea creanţelor
din contul cotei-părţi care i-a fost determinată soţului debitor de către instanţa judecătorească.
Pentru datoriile comune soţii răspund cu bunurile care constituie proprietate comună în
devălmăşie a lor, iar dacă acestea nu acoperă creanţele, soţii răspund în mod solidar cu bunurile
care le aparţin cu drept de proprietate personală fiecăruia dintre ei. Conform art. 24 alin. 2 Codul
Familiei, soţii răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligaţiile care au fost asumate în
interesul familiei, fie şi numai de unul dintre ei, precum şi pentru repararea prejudiciului cauzat
ca urmare a săvîrşirii de către ei a unei infracţiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune
ale soţilor.

Principiile răspunderii obligaţionale a soţilor prevăzute de legislaţie în cazul existenţei

regimului leglal al bunurilor soţilor se aplică şi în cazul încheierii de către soţi a unui contract
matrimonial. Pentru datoriile personale soţii răspund cu proprietatea personală, iar pentru
datoriile comune -cu proprietatea comună în devălmăşie sau pe cote-părţi (reieşind din regimul
juridic al bunurilor stabilit de contractul matrimonial), dacă prevederile contractului matrimonial
nu stabilesc o altă modalitate.

5. Întrebări frecvente care apar la desfacerea căsătoriei

Cum pot ajunge soţii la o înţelegere privind împărţirea bunurilor dobândite în căsătorie?

Pasul 1. Soţii urmează să identifice care dintre bunuri sunt personale şi care comune.

Pasul 2. Soţii trebuie să determine concret bunurile ce urmează a fi partajate. Respectiv, urmează
să se facă o listă în care să fie incluse bunurile personale ale fiecărui soţ, acestea nefiind supuse
partajului, şi o altă listă, în care să fie incluse bunurile comune.

Pasul 3. După care soţii vor elabora o listă în care să arate ce bunuri vor fi transmise fiecărui soţ.

Pasul 4. Soţii se vor adresa unui notar. Se va explica notarului că s-a ajuns la o înţelegere cu
referire la partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei şi se va prezenta lista ce reflectă
modalitatea de partajare la care au ajuns soţii. La notar urmează a fi prezentate şi actele de
identitate ale ambilor soţi, certificatul de căsătorie, contractul de vînzare-cumpărare a bunului
imobil, precum şi alte acte ce dovedesc dobîndirea bunurilor incluse în listă.

Pasul 5. După primirea actelor prezentate de către soţi, notarul va elabora un proiect de contract
privind partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei şi va fi prezentat ambilor soţi pentru a
fi citit şi semnat.

Pasul 6. Dacă contractul se referă la partajarea unui bun imobil dobândit în timpul căsătoriei,
după semnarea şi autentificarea lui de către notar acesta urmează a fi prezentat la Organul
Cadastral Teritorial din raza teritorială unde se află bunul imobil. În temeiul contractului privind
partajarea bunului imobil, Organul Cadastral Teritorial va înregistra dreptul de proprietate şi va
face înscrierile în registrul bunurilor imobile. Respectiv, dreptul de proprietate asupra bunului
imobil sau a unei cote-părți din bunul imobil se dobîndeşte din momentul înregistrării în registrul
bunurilor imobile.

În ce condiţii se poate micşora sau majora cota-parte a unuia dintre soţi?

Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze cotele-părţi din proprietatea comună a

soţilor, ţinînd cont de interesele unuia dintre soţi și/sau de interesele copiilor minori. În fiecare
caz concret, instanţa va decide ţinînd cont de probele prezentate de părţi. Astfel, majorarea cotei-
părţi a unuia dintre soţi poate avea loc în cazul când , prin partajarea averii în părţi egale,
interesele copiilor pot fi lezate. De exemplu, dacă trei copii vor locui, după divorţul părinţilor cu
unul din ei, căruia i se va atribui o cotă egală cu a celuilalt, în casa de locuit. Respectiv, copiillor
li se vor înrăutăţi condiţiile de trai, în comparaţie cu cele avute până la divorţ. Ca urmare,
instanţa de judecată poate să ia în consideraţie acest lucru la împărţirea spaţiului locativ şi să
mărească cota-parte a soţului care va locui cu copiii.

Ca motiv pentru majorarea sau micşorarea cotei-părţi a unuia dintre soţi pot servi şi interesele
soţului care merită atenţie. Astfel de interese pot fi: incapacitatea de muncă a unuia dintre soţi şi
reducerea veniturilor curente în legătură cu aceasta; unul dintre soţi în timpul căsătoriei se
eschiva de la muncă şi cheltuia bunurile comune în dauna intereselor familiei (băuturi alcoolice,
droguri, jocuri de noroc etc.).

Care este termenul stabilit de lege pentru înaintarea cererii de partajare a averii comune
a soţilor?

Pentru împărţirea bunurilor comune ale soţilor a căror căsătorie a fost desfăcută, se stabilește un
termen de 3 ani. Prin urmare, după desfacerea căsătoriei, oricare dintre soţi poate cere partajarea
bunurilor într-un termen de 3 ani de la rămînerea definitivă a hotărârii de divorţ.

Cum va fi împărţită locuinţa construită ori cumpărată în credit?

În cazul locuinţei procurate ori construite în credit pot apărea următoarele situaţii:

• în timpul căsătoriei a fost achitată numai o parte din rate. În acest caz, locuinţa este bun comun
numai în măsura achitării acestor rate şi partea de locuinţă achitată va fi împărţită în mod egal,
dacă contractul matrimonial nu prevede astfel;

• în timpul căsătoriei, au fost achitate toate ratele. În asemenea situaţie, locuinţa este bun comun
şi va fi partajată în mod egal, dacă contractul matrimonial nu prevede aftfel.

Concluzii
În concluzie, pot menționa faptul că insituția familiei are un rol extrem de semnificativ în
societatea noastă, aceasta stînd la baza constituirii statului și dreptului.

Pe parcursul studierii disciplinei dreptului familiei, am sesizat faptul că familia are funcția
biologică, educativă, economică etc, de aceea este foarte important ca între membrii familiei să
fie constituite relații atît patrimoniale cît și personale, care ar contribui la realizarea eficientă a
acestor funcții.

Prin urmare pot menționa faptul că este un rol primordial îl are cunoașterea reglementărilor
privind proprietatea comună în devălmășie, pentru a evita toate divergențele care apar la
administrarea acesteia atît în timpul căsătoriei, dar și după desfacerea acesteia.
 Bibliografie
1. Note de curs. Istoria dreptului Românesc. Gr. Pîrțac, I. Pascalu, V.Bujor. Chișinău 2013.
2. Codul Civil al RM, Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86.
3. Note de curs Dreptul familiei. Dr.Valentina Cebotari. USM. Chișinău 2014
4. Codul familiei al RM, Publicat 26.04.2011 în M.O. nr.47-48
5. https://www.parajurist.md