Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept

Lucru individual
La tema: „Personalitatea infractorului.

Factorii care contribuie la formarea ei”

Disciplina: Criminologie

Departament: Drept Penal

Оглавление
1. Probleme privind personalitatea infractorului.........................................................................................3
1.1. Noţiunea şi conceptul de personalitate a infractorului.....................................................................3
2. Concepţii ale personalităţii infractorului..................................................................................................6
Concepţia criminalului antropologic........................................................................................................6
Concepţia biotipologică...........................................................................................................................6
Criminalul, un inadaptat social................................................................................................................7
Concepţia caracterologică.......................................................................................................................8
3. Factorii care contribuie la dezvoltarea personalităţii infractorului...........................................................9
1) Familia în care s-a născut infractorul.........................................................................................10
2) Vecinătatea................................................................................................................................11
3) Şcoala, mediul de muncă şi serviciul militar..............................................................................11
4) Trecerea la viaţa independentă şi familie proprie......................................................................12
5) Mediul de muncă, locuinţă, timp liber.......................................................................................12
3.1. Modalităţile de manifestare negativă în planul comportamentului personalităţii infracţionale.....12
Înstrăinarea ( alienarea).........................................................................................................................13
Frustrarea..............................................................................................................................................13
Inadaptarea...........................................................................................................................................14
Învăţarea................................................................................................................................................14
Concluzii....................................................................................................................................................16
Bibliografie................................................................................................................................................17

2
 1. Probleme privind personalitatea infractorului

1.1. Noţiunea şi conceptul de personalitate a infractorului

În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul
comun al acestora din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu.
Astfel, consider că înaine de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.
Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică
elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicăprii modalitaţilor de funcţionare ce
caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană.
Personalitatea infractorului_este unul din componentele principale ale obiectului de cercetare a
criminologiei. Din punct de vedere criminologic, anume personalitatea infractorului poartă în
sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, fiind veriga principală a întregului mecanism al
comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale ei care generează un astfel de
comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.
1.Criminologia foloseşte conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalităţii
umane.

În literatura de specialitate surprindem două viziuni asupra conceptului de personalitate umană.

Criminologii ruşi definesc personalitatea infractorului pornind de la conceptul filozofic de
personalitate umană. Conform acestei opinii, conceptul de personalitate umană fixează numai
trăsăturile ei sociale. Aşadar, personalitatea umană este imaginea socială a individului , adică
ceea ce a devenit în procesul dezvoltării sale sociale şi psihice .
Kuzneţova N.F. afirmă că personalitatea umană este sistemul trăsăturilor, proprietăţilor şi
calităţilor sociale şi psihice ale subiectului relaţiilor sociale şi este constituită din trei
componente sau subsisteme:
1. statutul social al personalităţii (apartenenţa persoanei la un anumit grup social, grup social-
democrafic: sexul, vîrsta, studiile, starea civilă, etnia etc);
1. rolul şi funcţiile sociale ale personalităţii;
2. caracteristica moral-psihologică, reflectă atitudinea personalităţii faţă de valorile sociale
şi funcţiile sociale exercitate.1
În literatura criminologică română personalitatea umană este examinată într-o accepţiune largă
ca unitate bio-psiho-socială. Astfel, afirmîndu-se că adaptarea la lume şi societate a fiinţei umane
depinde într-o măsură importantă de componenta biologică a individului şi este operată de
sistemul nervos central.
Pentru cunoaşterea în totalitate a tuturo circumstanţelor unei infracţiuni concrete, nu este
sufucientă doar analiza elementelor obiective ale infracţiunii ci şi studierea particularităţilor
psihice ale individului.
Prin natura lor preponderent biologică se caracterizează astfel de componente ale personalităţii
ca:
 Aptitudinile însuşiri ale individului care condiţionează reuşit acestuia în viaţă sau a căror
lipsă explică nereuşita în desfăşurarea unor activităţi fizice sau intelectuale . Aptitudinile
se formează sub influenţa factorilor ereditari şi a condiţiilor de mediu.
Aptitudinile de bază sunt moştenite, iar cele superioare sunt dobîndite în procesul
învăţării şi perfecţionării individului. Deşi aptitudinile se formează sub influenţa de
1 Gheorghe Gladchi, Criminologie generală, Museum 2001
3
 mediu , factorul ereditar este puternic de la predecesorii săi, individual moştenind
anumite particularităţii sau predispoziţii anatomo fiziologice, favorabile pentru
dezvoltarea vanumitor aptitudini.
Pentru criminologi, aptitudinile reprezintă un anumit interes, deoarece neluarea în
consideraţie a lipsei sau a slabei dezvoltări de atitudini în cadrul alegerii unei profesii,
poate avea consecinţe grave, inclusive recurgerea la comportamente criminale.
 Temperamentul sau aşa numita fire a omului, indică capacitatea acesteia şi felul de a
corespunde la stimuli interni şi externi . Temperamentul se exprimă prin capacitatea de
încadrare, autocontrol şi evaluare pe o scară de valori care începe de la susceptibilitate şi
impulsivitate, ajungînd pînă la stabilirea calmului de sine. Temperamentul are o
provenienţă mult mai ereditară şi este caracterizat drept latura dinamică a activităţii
nervoase şi a comportamentului fiind distinctiv pentru fiecare individ.
Cea mai veche clasificare a temperamentelor a fost făcută de Hipocrate în secolul IV
î.e.n, aceasta fiind exprimată în următoarele tipuri de temperament:
1.Tipul holeric- sunt persoane impulsive, explosive, puternice şi nestăpînite;
2. Tipul flegmatic - sunt perosoane lente, rezistente , capabile stăpînite;
3. Tipul sangvinic - sunt persoane vioaie, mobil, echilibrate;
4. Tipul melancolic - sunt persoane sensibile şi uşor inhibabile.
Psihologul modern, Eugen Florea, a preluat ideile lui Hipocrate, adăugînd cîteva tipuri
precum:
- Amorf;
- Nervos;
- Sanguin;
- Holeric;
- Apatic;
- Flegmatic;
- Pasionat.
Trăsăturile de temperament pot da naştere unor acţiuni determinate de:
- Individualism;
- Egoism;
- Lene;
- Lăcomie;
- Invidie;
- Răutate.
Toate acestea fiind în acţiune cu alţi factori criminogeni, pot da naştere de acte
infracţionale.
 Caracterul- cuvîntul ,,caracteristici” este utilizat pentru prima oară la descrierea
particulariăţilor individuale ale omului, a fost folosit pentru prima oară de cărtre filosoful
Teofrast în secolul IV-III î.e.n. Astfel, de la bun început, cuvîntul character desemna ceea
ce reflect individualitatea socio morală a individului. Caracterul formîndu-se pe parcursul
dezvoltării personalităţii, este opus ca accepţiune temperamnetului care are o provenienţă
ereditară şi este caracterizat de particularităţile organismului. În secolul XX, caracterul
este perceput nu doar ca particularităţi dar şi trăsături ale unei personalităţi integre.

4
 Psihologia contemporană, afirmă că caracterul înseamnă totalitatea însuşirilor psihice şi
morale ale individului, manifestate în comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile sale
faţă de sine şi faţă de alţii, faţă de societate, faţă de valorile sale.
Astfel, trăsăturile psiho-morale exercită o influenţă puternică asupra modului de a gîndi
de a acţiona şi în general asupra modului de a simţi al persoanei. Caracterul se înscrie ca
una din trăsăturile de bază ale omului, desemnînd o ierarhizare şi organizare a tuturor
tendinţelor ,emoţiilor şi sentimentelor.
Sunt cunoscute 2 tipuri de caractere în dependenţă de faptul cum trăsăturile individuale
ale individului au tendinţe de a se exprima sau invers, de a se interioriza.
- Personalitatea extrovertului se caracterizează prin aceea că este orientate spre lume,
este ataşată de oameni, deschisă pentru o comunicare cu cei din jur;
- Personalitatea introvertului se caracterizează prin orientarea tipică a conştiinţei către
propriul eu cu tendinţe de a se închide în sine, negliînd lumea exterioară.
Nu se poate afirma cu certitudine că unul sau alt tip este predispus spre săvîrşirea unei
infracţiuni. Caracterul este influenţat de temperament şi aptitudini, dar este determinat şi
de condiţiile şi factorii în care trăieşte şi se dezvoltă individul.
2. Personalitatea infractorului este un produs al procesului de socializare în care are loc
învăţarea şi asimilarea de către individ a valorilor, normelor, dispoziţiilor, modelelor de conduită
caracteristice societăţii respective, comunităţii sau grupului social. Socializarea poate fi pozitivă
sau negativă.
Procesul de formare a personalităţii este un proces interacţionist şi nu se desfăşoară sub
influenţa unilaterală a factorilor sociali. Aşadar, personalitatea este o consecinţă a interacţiunii
dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factorii endogeni) şi
ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).
Relaţiile sociale formează decisiv personalitatea individuală creînd atît imaginea ei socială
generală, cît şi proprietăţile şi trăsăturile ei moral-psihologice (viziunile, convingerile, orientările
valorice, aşteptările, proprietăţile intelective şi volitive).
Ansamblul respectiv de proprietăţi şi trăsături caracterizează personalitatea infractorului şi
determină comportamentul infracţional al acesteia. Deci, personalitatea umană este produsul
epocii în care trăieşte şi pe care omul o reflect la nivelul conştiinţei, actionând totodată
constructive dar şi distructiv asupra sa.
3. Personalitatea infractorului se caracterizează prin orientare anti socială şi este socialmente
periculoasă. Personalitatea infractorului, de regulă se deosebeşte de cea a altor cetăţeni prin
orietarea anti-socială şi pericolul social. Pericolul social al personalilităţii reprezintă prin sine
sistemul ei de interese şi motive criminogene care au generat comportamentul infracţional
respectiv.
Orientarea antisocială (criminogenă) a personalităţii determină conţinutul pericolului ei social
şi al compartimentului ei infracţional. Gradul pericolului social diferă la diverse tipuri de
infractori sau infractori concreţi. El este determinat nu numai de caracterul faptei, dar şi de locul
pe care îl deţine comportamentul infracţional şi motivaţia sa în întregul sistem de calităţi
personale şi al conduitei subiectului. Deci, gradul de pericol social al infractorului este
determinat de raportul dintre trăsăturile negative şi pozitive ale personalităţii acestuia.
Totodată, ţin să menţionez că trăsăturile distincte ale personalităţii infractorului nu sunt
caracteristice tuturor persoanelor care comit infracţiuni. De exemplu, infracţiunile săvîrşite din
imprudenţă ori infracţiunile cu un pericol social redus. Pericolul social al personalităţii se

5
formează, de regulă, pînă la momentul săvîrşirii infracţiunii. Apariţia treptată a unui astfel de
pericol se manifestă în comportamentul antisocial concret al persoanei - delictele disciplinare,
contravenţiile administrative, acţiunile amorale care nu au încă un caracter infracţional. Totodată,
după ispăşirea pedepsei, persoana, nefiind infractor, continua a fi socialmente periculoasă.
4. În criminologie personalitatea infractorului este o noţiune mai cuprinzătoare decît cea
juridico-penală, incluzînd ansamblul trăsăturilor, însuşirilor, calităţilor persoanei care a comis o
infracţiune. Personalitatea infractorului este acel ansamblu de trăsături ale lui care permit
relevarea raporturilor, sistemelor şi lanţurilor cauzale ale infracţiunii şi criminalităţii.
5. Conceptul de personalitate are un caracter strict determinat în timp şi relativ. Aceasta se
explică prin faptul că criminalizarea sau dezcriminalizarea faptelor este determinată de legislator.
Poate fi vorba de personalitatea infractorului din momentul săvîrşirii de către o anumită persoană
a unei infracţiuni şi pînă în momentul ispăşirii de către ea a pedepsei.
Sunt mai multe definiţii în literatura de specialitate cu referire la , astfel aceasta fiind
infractorului este o sinteză a trăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate,
definitorii pentru individul care a comis o infracţiune" .
Narcis Giurgiu (1992)479 scrie că: "Personalitatea infractorului trebuie înţeleasă ca o sinteză a
tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de stabilitate şi care atribuie o identitate de
sine inconfundabilă individului criminal, prin atitudinea de antisociabilitate". Deci, conform
acestei definiţii personalitatea infractorului diferă de personalitatea noninfractorului prin
atitudinea de antisociabilitate generată de sinteza tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale.
Altă definiţie este propusă de savanţii ruşi Kudriavţev V.N., Kuzneţova N.F., Antonian M.,
Eminov V.E.: "Personalitatea infractorului reprezintă ansamblul trăsăturilor psihice negative
definitorii ale personalităţii infractorului de o anumită orientare criminală".

2. Concepţii ale personalităţii infractorului

Concepţia criminalului antropologic
Printre precursorii şi fondatorii antropologiei criminale se înscrie C. Lombroso (1835-1909).
Ca medic, acesta a făcut cercetări ample de antropologie, antropometrie şi psihiatrie la spitale şi
penitenciare asupra unui numă de aproape 600 criminali, concentrîndu-şi atenţia asupra laturilor
anatomice şi morfologice ale criminalilor. I-au reţinut atenţia indeosebi aspectele de malformaţie
a părţilor corpului(membrelor, capului etc.). Primele constatări şi concluzii s-au concentrat şi
expus in lucrarea lui,,L'Uomo delinquente" (1876).
În esenţă el susţine: a) criminalul se caracterizează prin anomalii corporale (corp nedezvoltat,
diform), asemănător cu sălbaticii, cu strămoşii omului (atavic); b) degenerat, epileptic şi nebun.
Prin toate aceste trăsături, criminalul este un om aparte, este o "varietate biologică inferioară",
care se deosebeşte de omul necriminal. El a formulat ideea că unii oameni sunt înăscuţi
criminali. Pe aceste elemente (stigmate, atavism, nebunie).
Concepţia biotipologică
Cercetătorii în materie arată că indaptarea socială depinde şi de constituţia anatomică a omului,
de tipul de constituţie anatomică a acestuia. Este vorba de teoriile lui Kretschmer, Pende, Viola şi
alţii, şi de tipurile principale de criminali delimitate de aceştia.

După Kretschmer, tipurile biotipologice principale sunt:.

a) tipul picnic, caracteizat după forma corpului ca un tip scurt, larg gi gras;
6
 b) tipul atletic, inalt, muscular;
c) tipul astenic, cu înfăţişare de om slab, subţire.

Tipul picnic caută relaţiile cu oamenii şi cooperează mai uşor, pe cînd tipul astenic, dimpotrivă,
este rezervat, retras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni. Kretschmer susţine şi argumentează ideea
conform căreia constituţia tipologică influenfează şi orientează nu numai relaţiile şi adaptarea
socială, dar şi corelaţia între constituţie şi bolile psihice. Astfel, tipul picnic se inrboln6veqte într-
o proporţie mai mare de manie-depresie (58%),iar astenicul şi atleticul, într-o oarecare măsură,
se imbolnivesc de depresiune psihică şi schizofrenie (81%, respectiv 31%).
După Mohor şi Grundlach, se arată că tipul picnic comite anumite infracţiuni, iar tipul atletic şi
astenic alte tipuri de infractiuni:
Tip de infracţiuni Biotipul
picnic atletic astenic
Furt, tîlhărie 89,5% 84,2% 52%
Fals, escrocherie 10,5% 3,8% 22,7%
Crime contra naturii - 11% 20%
Recidivişti 94,8% 57,7% 56,8%

Criminalul, un inadaptat social

Pe linia concepţiilor biologice in criminologie este O. Kinberg, care susţine teoria inadaptării
sociale cu privire la criminal. Potrivit acesteia, orice persoană este inzestrată prin ereditate cu o
serie de dispoziţii biopsihice, care, în prezenţa unor condiţii de mediu normale, conduc la
adaptarea socială sau, in cazul unor factori psihici deficitari şi condiţii de mediu slabe, conduc la
inadaptarea socială (la crimă). Aceşti factori sunt factori bioconstituţionali, factori patologici şi
factori morali.
Factorii bioconstiţulionali, care formează nucleul personalităţii, sunt alcătuiţi din componenete
ereditare biopsihologice, cum sunt a) diferitele tendinţe şi emoţii (foame, sete etc.); b) tendinţe
psihice impulsive (frică, mînie, combatere, sexuale etc.); c) forme temperamentale de reacţii
diferite la stimulenţi exteni etc.; d) capacităţile de percepţie- memorie, inteligenţă şi altele.
Kinberg are in vedere, în procesul inadaptării sociale şi anumite variante patologice, cum sunt:
bolile mintale, debiliatea mintală, tulburări ale caracterului, stări psihopatice, precum şi unele
leziuni ale sistemului nervos provocate de unele boli organice ori de unele fraumatisme fizice ori
psihice.
Criminalul, personalitate psihopatică in criminologia actuală, unii autori susţin că întreaga
cercetare trebuie să se concentreze asupra criminalului om-normal. Criminalii "definiţi"
(anormali, cu anumite tulburări psihice), adică criminalii psihopaţi, nevrotici, debilii mintali,
bolinavi (psihotici) şi se lase la o parte. Acest punct de vedere ar putea fi valabil in parte numai,
sub raport juridic, unde se pune problema răspunderii penale, mai cu seamă pentru criminalii
psihotici.
Alţi autori, cum este Mannheimra, dimpotrivă, consideră că aceşti criminali sunt incluşi în
cercetarea criminologică. Ei alcătuiesc o grupă definită, anume psihopaţii;după unii autori, sunt
două grupe, psihopaţii şi psihonevroticii. Participarea acestora la criminalitate este mare. După
Mannheim, această participare este:2% psihotici, 4% psihotici "de margine", 1% alcoolici, 25%
tulburări sexuale, 29% psihonevrotici,5% tulburări de conduită, 5% debili mintali, 13% tulburări
psihopatice. În cazul delincvenţilor minori, cifrele sunt mai ridicate.
Concepţia caracterologică

7
 Caracterologia criminală are ca obiect de studiu această trăsătură psihică de bază a
criminalului, anume caracterul. Promotorii acestei ramuri sunt olandezii Heymans şi Wiersma şi
francezii R. Le Senne şi R. Resten, care, in lucrările lor, scot în evidenţă rolul caracterului psihic
în acţiunile şi activităţile criminale.
Caracterul, în sensul caracterologiei criminale, este un concept complex, alcătuit din mai multe
părţi constitutive, şi anume: emotivitate, activitate şi reconstituirea sau puterea de refacere a
energiei psihice cheltuite in timpul activităţii (,,retentissement"). În mă sura în care organismul
rebuie să crească, să se adapteze la viaţă.
La aceste părţi primare oarecum, se adaugă şi alte elemente psihice, superioare celor de mai
sus, anume: inteligenţa, capacitatea mintală, conştiinţa şi unele tendinţe vitale puternice, precum:
egoismul, altruismul şi în final, aşa-numitele dispoziţii suplimentare (detaşarea, sexualitatea sau
frigiditatea), sociabilitatea (seductivitatea, agresivitatea), tandreţe, interese, pasiune .
În sfîrşit, caracterului i se ataşează temperamentul, cu cele două tipuri ale sale, tipul extravertit
şi tipul introvertit.
După Resten sunt următoarele caracteristici temperamentale: 2
Tipuri Caracteristici Funcţii psihice, atitudini
Nervos emotiv, inactiv, primar intuiţie, extravertit
Sentimental emotiv,inactiv,secundar intuitie,extravertit
Coleric emotiv, activ, primar sentiment,extravertit
Pasional emotiv,activ, secundar sentiment,intravertit
Sanguin neemotiv, activ, primar gîndire,extravertit
Flegmatic neemotiv,activ secundar gîndire,extravertit
Amorf neemotiv, inactiv, primar senzaţii,extravertit
Apatic neemotiv, inactiv, secundar senzaţii , intravertit

După cum rezultă din acest tabel, fiecare tip se caracterizează prin: a) trăire emoţională; b)
capacitate de a fi activ c) după efort, capacitate de refacere (primar, secundar). Totodată,
antrenează prezenta capacităţilor de cunoaştere (intuiţie, gîndire) şi, in final, atitudinea faţă de
lume (extravertit - spre lumea externă, introvertit - spre lumea interioară).
Tipul nervos, de exemplu, este emotiv, pasiv (inactiv), dar cu capacitate de refacere rapidă. Ca
proces de cunoaştere , el utilizează mai mult intuiţia, imaginaţia şi ca atitudine faţă de lume este
extravertit. Tipul sanguin se caracterizează prin aceea că este un tip rece, puţin emoţional, dar
activ, dinamic şi cu refacere rapidă după oboseală. Pe de altă parte, sanguinicul are o gîndire
activă şi îndreptată spre lumea exterioară, lumea reală.
Unele date statistice privind tipurile de caractere şi tipurile de crime:3
Tipuri Adulţi Minori Adulţi (după numărul de infracţiuni)
(în (în furturi violenţe ultraj diverse
general) general)
1.Nervos 31% 36% 38,5% 30% 30% 36%
2.Sentimenta 0 5% 0 0 0 0
l
3.Coleric 16% 5% 12% 30% 10% 18%
4.Pasional 2% 0 0 0 0 9%
5.Sanguin 12% 15% 1% 10% 15% 18%
6.Flegmatic 0 0 0 0 0 0

2 PROBLEME DE CRIMINOLOGIE ION OANCEA Copyright @ 1994,1998 - Editura EDUCATIONAL S.A

3 PROBLEME DE CRIMINOLOGIE ION OANCEA Copyright @ 1994,1998 - Editura EDUCATIONAL S.A
8
 7.Amorf 16% 25% 16% 20% 10% 18%
8.Apatic 22,5% 14% 27% 10% 35% 9%

Din datele de mai sus se constată că marea majoritate a infracţiunilor se comit de: tipul nervos
(31%),tipul coleric (16%),tipul sanguin (12%),tipul amorf (16%) şi tipul apatic (22%).Infracţiuni
mai puţine sau deloc se comit de celelalte tipuri (tipul sentimental, tipul pasional şi tipul
flegmatic). Aceştia din urmă sunt mai emotivi, mai puţin dinamici şi mai mult introvertiţi, ca
atitudine faţă de lume şi viaţă.
În concluzie, pot spune că am analizat atît de desfăşurat acest subiect, deoarece consider că
caracteristicile date ale perosnalităţii infractorului influenţează formarea personalităţii
infracţionale şi prin urmare ţin să analizez şi alţi factori atît exterior cît şi interiori.

3. Factorii care contribuie la dezvoltarea personalităţii infractorului

Este bine cunoscut faptul că factorii care stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot fi uşor
identificaţi, întrucît datorită interacţiunilor ce au loc permanent între factorii endogeni şi exogeni,
personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică, care se formează pînă în jurul vîrstei
de 22-25 de ani şi continuă să evolueze în timp. Pentru a înţelege infractorul şi fapta criminală,
trebuie cunoscută ereditatea şi apoi dezvoltarea omului respectiv.
În aceastlă problemă, înainte, exista disputa potrivit căreia unii susţineau că factorul decisiv
este ereditatea, iar alţii susfineau că este mediul social; primii susţineau factorii interni
(dispoziliile şi capacităţile înnăscute), ceilalţi factorii externi (condiţii de dezvoltare şi educare).
Primii erau de părere că omul devine ceea ce natura şi ereditatea l-au inzestrat, iar ceilalţi
considerau că acesta devine ceea ce societatea şi educaţia i-au dat. Astăzi, majoritatea
cercetătorilor subliniază atît rolul eredităţii, cît şi al mediuluill . Ereditatea nu poate crea fără
condiţii sociale, iar acestea sunt neputincioase fără predispoziţii innăscute, fără ereditate. ,,Toate
organismele, indeosebi oamenii, sunt rezultatul unei interacţiuni complexe ereditate-mediu" .
Majoritatea şcolilor şi concepţiilor criminologice s-au ocupat de studierea problemei
dezvoltării criminalului, astfel, concepţlile biologice s-au axat pe factorii biologici, concepţile
sociologice pe factorii sociologici, iar cele psihologice pe factorii psihologici. Cu timpul, s-a
ajuns la mai mulţi factori, dar reduşi. În opinia lui Seeling, aceşti factori sunt factorii sociali sau
de mediu şi factorii individuali.
În această lucracre voi expune mai multe opinii cu referitor la factorii care determină formarea
persoanlităţii infractorului, începînd cu cele 2 etape.
Geneza infracţiunii în sens larg cuprinde două etape:
1) formarea denaturată a personalităţii sub influenţa negativă a condiţiilor mediului social;
2) formarea şi funcţionarea mecanismului infracţiunii.

Dacă să vorbim despre prima etapă, putem afirma că sub influenţa mediului social are loc o
deformare, o dezmembrare a necesităţilor, a intereselor şi a sistemuli de valori a unei persoane
concrete. Acest fapt devine o premisă a motivaţiei faptei criminogene.
Dar legătura dintre formarea denaturată a personalităţii şi decizia de a săvîrşi o infracţiune nu
poartă un caracter inevitabil, ci doar unul probabil. Astfel, procesul de formare a personalităţii
prezintă interes pentru criminologie sub aspectul influenţei particularităţilor negative ale
mediului asupra naşterii motivului, a planificării săvîrşirii şi a deciziei de a săvîrşi infracţiunea.

9
 Formarea personalităţii infractorului este un process care se desfăşoară atît sub influenţa
factorilor endogeni cît şi exogeni. Nu poate fi subestimată importanţa nici a uneia din categorii,
din aceste 2, ambele fiind importante.

Putem afirma că socializarea negativă diferă de socializarea pozitivă a personalităţii prin

conţinutul informaţiilor receptate şi valoarea acordată acestora de către subiect. În cadrul
procesului de socializare negativă subiectul asimilează cu preponderenţă informaţiile perturbante
care îi previn din mediul social. Sub acest aspect, atenţia criminologiei s-a orientat mai ales
asupra familiei, şcolii, microgrupurilor şi locului de muncă ca componente ale mediului
psihosocial care exercită o influenţă deosebită asupra formării personalităţii individului.
Un individ cu trăsături negative de caracter va fi deosebit de sensibil la informaţiile apte să-i
stimuleze aceste trăsături. Impactul informaţiilor perturbante este mai semnificativ atunci cînd
subiectul este tînăr, modificînd structura de personalitate mai ales la nivelul caracterului.
Prin urmare, ţin să comunic despre condiţiile de dezvoltare şi condiţiile de mediu ale
infractorului în devenire.
1) Familia în care s-a născut infractorul.
Familia de naştere este de mare importanţă pentru formarea şi dezvoltarea acestuia. Ea se
studiază pe multiple planuri. Un prim plan priveşte nivelul socioeconomic sau categoria socială
de provenienţă a criminalului.
Din cercetările facute in Franţa rezultă că : 3% dintre minorii recidivişti şi 4,5% dintre
recidiviştii adulţi provin din familii de mari industriaşi, mari comercianţi, inalţi intelectuali ori
funcţionari, profesiuni libere, 2% dintre minorii recidiviştii şi 13% din recidiviştii majori provin
din familii de ţărani, 22% dintre recidiviştii minori şi 22% din recidiviştii majori provin din
familii de mici functionary, 13% recidivişti minori şi 13,59% recidivişti majori provin din familii
de muncitori calificaţi, 29% minori recidivişti şi 21,68% recidivişti majori provin din familii de
muncitori specialist, 27% recidivişti minori şi 18,12% recidivişti majori provin din familii de
muncitori necalificati , 3% şi respective 0,97% provin din săraci, şomeri şi 3% şi 4,32% alţii. Din
aceste date putem concluziona că mulţi infractori provin din familii modeste.
Un alt plan este cel ce priveşte structura familiei, în sensul că se cercetează dacă este vorba de
o familie închegată, bine formată sau este vorba de o familie de o familie dezorganizată şi
disociată.
O familie este consideratră organizată, atunci cînd este încheiată legal, cînd sunt copii, soţii
sunt în viaţă şi cînd aceştia împreună îşi cresc copiii. O familie este dezorganizată atunci cînd
este slab structurată, cînd unul sau ambii soţi nu mai sunt în viaţă, cînd sunt divorţaţi, separate,
iar copii cresc în grija unui părinte sau la rude, vecini.
În criminologie sunt întreprinse o mulţime de cercetări în acestă directive. S-a constatat, după
cum arată J.Pinatel, că un procent de 58% din infractori provin din familii dezorganizate. El
arată ce 13% sunt copiii naturali, 4% ambii părinţi decedaţi, 18% un părinte decedat, 6 % părinţi
divorţaţi, 13% părinţi decedaţi, 13% părinţi separate. În cazul recidiviştilor sunt mai multe
familii dezorganizate, sau chiar sunt organizate, ele constituind un mediu nefavorabil de creştere
(ex: 13% familii imorale, cu multe neintelegeri, cu copii încredinţaţi altora spre creştere.)
În multe cazuri, copiii au schimbat de mai multe ori mediul de familie ori de viaţă ( ex: 14% în
două medii de viaţă, 13% în familie, înapoi in internat, 17% cu plecări successive din familie
etc.)
Un alt aspect al familiei tine de climatul afectiv şi educative. Creşterea copilului depinde de
afectivitatea părinţilor faţă de copii, de seriozitatea şi măsura acesteia; cercetarea arată că în
10
multe familii : lipsa de afectivitate(32%), antipatie (20%), exces de tandreţe, slăbiciune( 13%)…
Educaţia este deficient în familiile în care există imoralitate, delincvenţă, beţie etc.

A fost studiată şi poziţia minorului în familie, una care de multe ori este nefavorabilă. De
menţionat este faptul că nu se poate trece cu vederea situaţia copilului unic în families a cea a
celui mai mic copil.
În criminologia americană a fost studiată problema relaţiei dintre delincvenţă şi familie., astfel:
- în familiile în care sunt delincvenţi, minorii sau alţi membri ai familiei pot învăţa în
familie comportarea infracţională;
- părinţii determinînd locul geographic şi social al familiei, în mod indirect, determină şi
modelele de comportare ale minorului, modele existente în acel mediu dacă acesta este
un mediu delictual, minorul va avea modele delictuale de conduit care il vor influenţa;
- familia determină cercul de persoane faţă de care minorul leagă prietenie ori neprietenie,
modele de conduit pentru viitor;
- minorul poate fugi de la un mediu neplăcut fără de căldură şi atracţie, iar odată plecat de
acasă, va putea lega prietenii cu delincvenţi;
- minorul poate să nu găsească în familie educaţia necesară, familia neputînd se il înveţe ce
sunt infracţiunile şi cum să reziste la ele;
- există problema disciplinei, autorităţii şi supunerii faţă de părinţi;
- tensiune în familie: ostilitate, duritate, severitate , iritabilitate.
Dezorganizarea căminului familial şi influenţa ei criminogenă este mult cercetată în
criminologia modernă, astfel, se arată că 40% din delincvenţi provin din familii dissociate.
Cercetătorii englezi şi americani ( K.Burt, S. şi E. Glueck, Slawson) au facut studii între
delincvenşii monori şi nedelincvenţi şi au ajuns la concluzia că procentul delincvenţilor proveniţi
din familii dezorganizate este de două ori mai mare decît al nedelincvenţilor. Explicaţia constă în
faptul că în cazul familiior dezorganizate nu se poate efectua o disciplină şi supraveghere a
tinerilor , nu se manifestă afectivitatea şi educaţia necesară, copilul sau tînărul fiind expuşi
contactului cu mediul negative.
2) Vecinătatea
Vecinătatea constituie un mediu primar al copilului. Prin aceasta se înţeleg atît vecinii de
locuinţă, de stradă, cît şi grupurile de copii din regiunea respectivă. Au fost făcute în trecut
cercetări si au fost găsite corelaţiile între infracţionalitatea şi anumite cartiere, cu familii
îngrămădite, cu copiii străzii lispsiţi de supraveghere, cu vagabonzi, mediu parazitar, etc. Dacă în
cartier există localuri de petrecere şi jocuri de noroc neobservate şi necontrolate, atare situaţii pot
favoriza deviant socială, inclusiv infracţionalitatea.
3) Şcoala, mediul de muncă şi serviciul militar
Şcoala, mediul de muncă şi serviciul militar fiind instituţii de educaţie, instructive militară şi
de muncă, sunt niste structure în care copilul sau tînărul intră ocazional sau obligatoriu pe o
anumită perioadă.
Mulţi infractori au săvîrşit infracţiuni, abateri, au avut o conduită rea în timpul şcolarizării,
încă din şcoala primară ei nu au dat dovadă de adaptare şi integrare în şcoală, de disciplină şi
strpduinţă la învăţătură. Mai mult ca atît, inadaptarea a început devreme, din primele clase de la
vîrsta fragedă de 7 sau 9 ani. Inadaptarea şi lispa de integrare constau în: absenţe de la ore,
neascultare şi indisciplină, nu se pregătesc de lecţii, încăpăţînare şi comportare rea faţă de
profesori. Aceste comportamente sunt numite de J.Pinatel ,,atitudini predelictuale”.

11
 Un alt aspect este faptul că de la o vîrstă anumită, orice tînăr începe pregătirea profesională şi
activitatea profesională. Majoritatea tinerilor se adaptează uşor mediului de muncă, dar
infractorii prezintă şi in această privinţă unele semene şi trăsături specifice. Astfel, mulţii viitori
infractori, în tipul pregătirii profesionale şi mai apoi în muncă se dovedesc a fi inadaptabili.

Ei manifestă lipsă de interes pentru profesiune, de cele mai dese ori lipsesc de la programul de
muncă, îl întrerup ori îl schimbă. Intervenţiile şi sfaturile îndrumătorilor în muncă de cele mai
dese ori nu sunt luate în seamă. Mai mult ca atît, aceştia nu se împacă cu tovarăşii de muncă,
fiind posibilă săvîrşirea unor infracţiuni la locul de muncă.
4) Trecerea la viaţa independentă şi familie proprie
Au fost effectuate cercetări la acest capitol şi a fost constatat faptul că: criminalii fac acest pas
atunci cînd se mută de la părinţi, ori prea desvreme ori prea tîrziu, în comparative cu
noninfractorii de aceeaşi vîrstă. Pinatel arată că unii criminali încep viaţa independentă inainte de
17 ani (40 şi 50%), alţii intre 17 şi 18 ani (12 si 13%), iar alţii în jurul vîrstei de 20 de ani (20%).
Se pare că la infractori, tendinţa de a ieşi de sub tutela părintilor este mult mai puternică.
Formarea de familie proprie a fost cercetată de unii criminologi şi în această privinţă au fost
reţinute căteva tendinţe. Astfel, bărbaţii delincvenţi, crescuţi în 61 de familii disociate au format
29 de familii nedisociate, restul familii dissociate (8) ; la femei delincvente, crescute 21 de
familii dissociate au format 7 familii nedisociate, restul 14 familii erau dissociate.
Astfel, a fost concluzionat că la adaptarea la familie şi viaţă a delincvenţilor ieşiţi din familii
disociate, un procent ridicat circa 75% se adaptează normal şi doar unh procent de 10% se
dovedesc a fi inadaptabili.
5) Mediul de muncă, locuinţă, timp liber
Munca înseamnă conduita şi disciplina atît interioară cît şi exterioară a omului. De multe ori,
locul de muncă poate favoriza la oameni atitudini şi comportamnete negative. Mulţi infractori
(14%) au declarant că au învăţat viciul şi comportarea delictuală la locul de muncă. De exemplu,
munca la banda automată, munca în mare zgomot al maşinilor etc. poate tulbura sau slăbi
psihicuk omului. Munca în anumite localuri de consumaţie cum ar fi barurile, poate duce la
slăbirea caracterului moral al omului; munca brută în zgomotul instalaţiilor poate conduce la unii
muncitori la dezvoltarea agresivităţii etc. Munca în mediul de afaceri, în mediul comercial, unde
domneşte goana după cîştig, unde îmbogăţirea rapidă în urma speculaţiilor, influenţează negative
asupra conştiinţei unor oameni, slăbind respectful pentru legalitate şi pentru cinste. Astfel
oamenii încep a nu mai face distincţia dintre delictuos şi nedelictuos, începînd a comite
infracţiuni (falsuri, delapidări, înşelăciuni etc.) .

3.1. Modalităţile de manifestare negativă în planul comportamentului personalităţii

infracţionale
Modalităţile de manifestare negativă în planul comportamentului personalităţii infracţionale
sunt următoarele:
- Înstrăinarea ( alienarea );
- Frustrarea;
- Inadaptarea;
- Învăţarea.
Înstrăinarea ( alienarea)
Înstrăinarea ( alienarea) are loc atunci cînd individul se îndepărtează de modelul normativ
recunoscut şi acceptat ca normal, datorită dificultăţilor de integrare în sfera relaţiilor sociale. Ea

12
este manifestarea (stabilirea) unor astfel de relaţii (de conflict) dintre subiect şi societate , în
rezultatul cărora activitatea subiectului, el însuşi precum şi alţi indivizi, grupuri sociale sunt
conştientizate de el ca contrare lui însuşi.

Pentru prima dată noţiunea de alienare a fost utilizată de S. Freud în scopul explicării
dezvoltării patologice a personalităţii în mediul social străin şi duşmănos ei. Fenomenologic
înstrăinarea se exprimă prin pierderea de către subiect a simţului privind desfăşurarea reală a
evenimentelor sau depersonalizarea lui (pierderea individualităţii subiectului).
Înstrăinarea ce îmbracă o formă de exprimare a conduitei antisociale a individului, se
caracterizează prin aceea că îl întoarce pe individ împotriva societăţii şi a valorilor ocrotite prin
sisteme normative, pe calea convingerii, deprinderii şi a opţiunii contrare societăţii.
Psihologul german Erich Fromm, a menţionat în lucrările sale că alienarea individului se
manifestă sub 5 forme:4
- înstrăinarea de cel apropiat;
- înstrăinarea de muncă;
- înstrăinarea de necesităţi;
- înstrăinarea de stat;
- înstrăinarea faţă de sine însuşi.
Astfel de relaţii de conflict în grupuri sunt determinate de dereglarea conţinutului şi valorilor
activităţii în comun, de pierderea sentimentului de solidaritate, cînd individul îi percepe pe restul
membrilor ca pe nişte străini sau duşmani ai săi, respingînd totodată normele grupei, legile şi
dispoziţiile ei. Alienarea poate determina starea de antisociabilitate şi conduita antisocială a
individului.
Starea de antisociabilitate se exprimă pe trepte şi etape de nocivitate de la contestări nepermise,
abateri de la normele generale de convieţuire pînă la diverse infracţiuni. Alienarea este o condiţie
a stării de antisociabilitate şi nu conduce în mod necesar la aceasta.
Un alt moment marcant, este faptul că înstrăinarea sau alienarea nu duce întotdeauna la
comiterea faptelor infracţionale, deoarece, în unele cazuri poate să se manifeste chiar in mod
creator în diverse domenii precum: muzică, pictură, literatură etc.
Frustrarea
Frustrarea reprezintă o stare fizică a persoanei determinate de obstacole obiective invincibile
sau subiectiv altfel percepute în calea atingerii unui scop sau soluţionării unei probleme.
Cele mai frecvente cause ale frustrării sunt : eşecul, dezamăgirea socială, profesională şi
individuală, toate acestea reprezentînd o reactive generală de nemulţumire.
Deşi frustrarea nu este identică cu înstrăinarea, ea este strîns legată de aceasta şi poate exprima
una din cauzele şi componentele psihice ale înstrăinării. Dacă însă înstrăinarea se poate constitui
şi în lipsa unor sentimente de frustrare, atunci frustrarea nu se poate exprima decît printr-un
fenomen de înstrăinare, ca un proces în lanţ de transformări successive, debutînd cu un eşec şi
finalizînd cu un conflict.
Frustrarea este considerată o formă a stresului psihologic. Frustrarea este însoţită, de regulă, de
un ansamblu de emoţii negative: mînie, iritare, sentimentul vinovăţiei, sentimentul inferiorităţii
etc. Nivelul de frustrare este determinat de puterea şi intensitatea frustrantului, starea funcţională
a persoanei nimerită în situaţia de frustrare, precum şi de formare în procesul dezvoltării
personalităţii a unor modalităţi de reacţii emotive stabile faţă de greutăţile vieţii.

4 Gheorghe Gladchi, Criminologie generală, Museum 2001

13
 Atît frustrarea cît şi alienarea sunt procese dezadaptive ce se exprimă prin depersonalizarea
indivizilor.

Inadaptarea
În raport de natura cauzelor care converteşte individul spre conduit antisocială, se înscrie şi
inadaptarea la cerinţele sociale impuse de formarea unei personalităţi normale.
Inadaptarea reprezintă o incapacitate a individului de a reacţiona armonios la stimulii mediului
social, precum şi de-aşi satisface propriile cerinţe, necesităţi, aspiraţii. La baza acestei
incapacităţi stau numai dificul tăţi de ordin psiho-fizic personal: carenţe (deficienţe), insuficienţe
(incapa citatea unui organ de a-şi îndeplini integral funcţiile), infirmităţi (defecte fizice),
incapacităţi de ordin individual, inclusiv caracteriale. Inadaptarea este generată, deci, de cauze
preponderent interne. Vocaţia de influenţare a socialului chiar dacă nu poate fi întotdeauna
neglijată, nu este întotdeauna esenţială, iar uneori poate lipsi cu desăvîrşire.
Criminologul suedez Olof Kinberg este autorul teoriei inadaptării sociale. Conform acestei
teorii printre premisele care pot conduce la inadaptarea socială sunt infirmităţile congenitale,
tulburările endocrine, inadaptarea psihologică, psihopatologică, diverse malformaţii organice ,
anomalii morfologice (ex. buza de iepure), disfuncţii psihice neurale etc. Autorul afirmă că
predispoziţiile biologice ori psihice prin ele însele nu sunt suficiente pentru declanşarea
comportamentului criminal, acesta depinzînd şi de coacţiunea unor factori sociali şi individuali.
Printre factorii individuali menţionăm surmenajul, afecţiunile cerebrale, dificultăţi legate de viaţa
sexuală, deficitul mintal etc. Factorii sociali mai importanţi fiind consideraţi situaţia economică
(sărăcia), alcoolul, stupefiantele, circumstanţe ale anturajului imediat, atmosfera socială, presa,
opinia publică etc.
Inadaptarea poate îmbrăca diferite forme: 5
1) dezadaptare fizică;
2) psihologică;
3) psihopatologică.
Unii autori disting inadaptarea absolută şi inadaptarea relative, utilizînd şi unele concept legate
de fenomenul de inadaptare, ca cele de ,,slabă adaptare”, ,,adaptare dificilă” sau
,,inadaptabilitate”.
Învăţarea
Învăţarea este o modalitate de asimilare a unui comportament infracţional. Învăţarea
comportamentului infracţional în cursul experienţei de viaţă a individului constituie cea mai
importată cale de formare a personalităţii infractorului.
Unul din primii care a elaborat teoria criminologică a instruirii a fost sociologul francez Gabriel
Tarde (1843-1904) care este considerat unul din fondatorii psihologiei sociale, fiind reprezentant
al orientării psihologice în sociologie. El considera că infractor poate deveni orice individ.
Infractori înnăscuţi nu există. Poate fi moştenită doar aptitudinea de a învăţa. Această
"predispoziţie" permite de a însuşi (asimila) orice tip de comportare - atît cel social - acceptabile
cît şi cele deviante, ilegale şi cu caracter infracţional.
Autorul formulează teoria tipului de infractori profesionişti şi teoria imitaţiei criminale.

G. Tarde a relevat trei legităţi principale ale instruirii prin imitaţie:

- mai uşor şi mai bine însuşesc comportarea unii de la alţii, indivizii care contactează
intens;

5 Igor A. Ciobanu, CRIMINOLOGIE, USM, Chişinău, Tipografia centrală 2011

14
 - imitaţia este deosebit de răspîndită în societate, străbătînd-o de la păturile cele mai
superioare pînă la cele mai inferioare. Tinerii imită pe cei mai mari, săracii pe cei bogaţi,
ţăranii pe aristocraţi. Criminalitatea tinerilor se bazează pe tendinţa lor de a se egala cu
cei mai în vîrstă, a săracilor - cu cei bogaţi, a bătrînilor - cu cei privilegiaţi;

- în procesul imitării comportamentul precedent al individului îmbracă o nouă formă care

poate intensifica conţinutul lui vechi sau poate să-1 schimbe complet. Totodată,
comportamentul precedent este o bază pentru dobîndirea celui nou ;
Există trei modele de cercetare ale învăţării normelor şi modelelor de conduită de către
indivizi:
1. Formarea reflexului condiţionat clasic.
Modelul respectiv se bazează pe elaborarea reflexului condiţionat clasic care a fost descoperit
de fiziologul rus Pavlov I.P. (1849-1936). în procesul de învăţare un excitant este înlocuit prin
altul.
Hans Jiirgen Eysenk (1977)490 şi Gordon Trasler (1962)491 au elaborat teoria criminalităţii
bazată pe formarea reflexului condiţionat clasic. Conform acestei teorii comportamentul
infracţional este "natural" (ceva obiectiv) şi se consolidează la persoana, care se.comportă în
modul respectiv, dacă el îi aduce acesteia o satisfacţie nemijlocită. Prin intermediul pedepselor
primite repetat de la părinţi pentru comportarea rea, copiii se învaţă a evita conduita deviantă.
Astfel, principiul formării reflexului condiţionat: determinat de aptitudinea individului de a i se
forma reflexe condiţionate, care se transmit prin ereditate.
2. Formarea reflexului condiţionat instrumental.
Individul se învaţă pe baza succeselor şi insucceselor, fiind stimulat sau pedepsit. Deci,
subiectul însuşeşte totul ce-i aduce succes şi nu însuşeşte aceea ce-i aduce insuccese, dureri,
neplăceri. Această formă de instruire este de tip biheviorist. Dacă la formarea reflexului
condiţionat clasic persoana învaţă numai comportamentul social acceptabil, atunci la formarea
reflexului condiţionat instrumental ea învaţă atît forme acceptabile cît şi deviante ale conduitei.
La formarea reflexului condiţionat instrumental în calitate de excitanţi condiţionaţi sunt atît
pedeapsa cît şi stimularea şi lipsa pedepsei. Aşadar, eficienţa învăţării sporeşte atît în cazurile
cînd, ca răspuns la reacţia individului, urmează stimularea (excitant pozitiv), precum şi în
cazurile cînd, refuzînd să comită delictul, subiectul evită durerea sau altă excitare neplăcută
(excitant negativ). De exemplu, săvîrşirea furtului, jafului, tîlhăriei este motivată de recompensa
materială. Aceste infracţiuni sunt comise de minori de asemenea din necesitatea de a se confirma
social şi psihologic, de a-şi ridica prestigiul în faţa celora de o vîrstă cu ei sau a-şi spori
autoaprecierea. Frecvenţa producerii unor astfel de forme de conduită se reduce atunci cînd, după
reacţia celui ce învaţă, urmează pedeapsa, atunci cînd reacţia respectivă rămîne nestimulată sau
atunci cînd stimularea este anulată.
3. Teoria socială a instruirii.
Conform teoriei respective învăţarea individului este un proces spiritual activ, cognitiv, dirijat,
de prelucrarea experienţei de viaţă şi a cunoştinţelor. Comportamentul uman nu este o reacţie de
reflex (automată); la baza lui se află un proces activ în care rolul principal aparţine motivaţiei,
percepţiei şi proceselor complicate de gîndire. Teoria socială a instruirii a fost elaborată în
principal de Albert Bandura (1979)în baza proceselor cognitive ce se desfăşoară în creier între
impactul excitantului şi reacţia de răspuns faţă de el, adică fiind luate în considerare percepţiile,
amintirile, reprezentările, presentimentele şi aşteptările.

15
 Concluzii
De-a lungul timpurilor, omenirea luptă contra celui mai mare flagel al tuturor timpurilor numit
criminalitate. Criminalitatea apare ca rezultat al reacţiei sociale, a frustrărilor indivizilor fie din
cauza factorilor mediului înconjurător, fie a factorilor interni, ereditari . Subiecţi ai criminalităţii
sunt infractorii, criminalii.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, ce cuprinde moţiunea
psihosocială şi noţiunea juridico penală a infractorului. Am depistat că în literatura de
specialitate există mai multe definiţii ale acestui concept, deoarece conceptul de crimă ţine de
criminologie, care studiază fenomenul criminalităţii, pornind de la cauzele şi condiţiile care
favorizează acest fenomen, starea, structura, dinamica, măsurile de prevenire şi combatere,
respectiv ne axăm pe un domeniu mult mai larg în care s-ar include şi infracţiunile, subiect al
cărora este infractorul. În acest context se face o delimitare dintre criminal şi infractor, deşi sunt
practic acelaşi subiect, însă analizat din puncte diferite de vedere. Astfel infractorul în dreptul
penal este analizat mai mut din punct de vedere al componenţei de infracţiune, a sancţiunilor
aplicate, pe cînd în criminologie, acesta este analizat ca personalitate, ca factori care determină la
formarea acestei personalităţi, cum ar putea fi prevenită formarea unei astfel de personalităţi şi în
caz de s-a format deja o astfel de personalitate, cum ar putea fi ea depistată, corectată şi
resocializată.
Putem concluziona că personalitatea infractorului în sens criminologic, reprezintă ansamblul
trăsăturilor individuale biopsiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor sociale ale
omului, care în corelaţie cu alte condiţii impersonale, determină comiterea unei fapte, prevăzute
de legea penală.
În procesul studierii peronalităţii infractorului şi a factorilor care contribuie la formarea
personalităţii acestuia, am făcut cunoştinţă cu o mulţime de concepţii, din care pot fi deduşi
factorii ce contibuie la formarea perosonalităţii infractorului. Astfel pot spune că conform
concepţiei criminalului antropologic, un factor care contribuie la formarea personalităţii
infractorului apare încă la conceperea fătului, acestuia fiidu-i transmişi anumiţi stigamţi ai
crimei, care în prezenţa anumitor situaţii favorizante, pot conduce la producerea crimei. Aceşti
factori, sunt factorii de mediu, cei sociali care au fost menţionaţi în lucrare. Aş putea afirma că
personalitatea infractorului este rezultatul adunării fiecăreia din concepţia antropologică, a
personalităţii criminale, concepţiei biotopologice, carterologice care sunt umulate cu
modalităţile: frustrarea, inadaptarea, învăţarea, micromediul şi macromediul şi toţi factorii sociali
care acţionează ca un imbold.
Pot concluziona, că fiecare are om predispozispoziţii criminale. Personalitatea infractorului nu
reprezintă un nou tip al personalităţii umane, ci o personalitate obişnuită care se caracterizează
prin unele trăsături comportamnetale specifice. Specificul constă în prezenţa pericolului social al
infractorului. Deci, dacă nu există pericolul social de săvîrşire a infracţiunii, avem un om normal.
Personalitatea infractorului apare atunci şi unde a fost săvărşită infracţiunea.

Bibliografie

16
1. PROBLEME DE CRIMINOLOGIE ION OANCEA Copyright @ 1994,1998 - Editura
EDUCATIONAL S.A.
2. Gheorghe Gladchi, Criminologie generală, Museum 2001.
3. Igor A. Ciobanu, CRIMINOLOGIE, USM, Chişinău, Tipografia centrală 2011.
4. http://www.prouniversitaria.ro/carte/elemente-de-criminologie-generala/rasfoire/
5. http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/PUBLICATII/rccp_4_2015.pdf

17