UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DREPT PENAL

LUCRUL INDIVIDUAL
LA DISCIPLINA
RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN DREPTUL PENAL

Chişinău, 2021
 Sarcini propuse:

1. Regimul juridic al drepturilor omului garantate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.
2. De studiat decizia Marei Camere a Curții Europene cu privire la
admisibilitatea cererii 48787/98 Ilie Ilașcu contra Moldovei și Federației
Ruse.
3. De studiat și de făcut rezumatul la următoarea cauză: Ghimp și alții c
Moldova din 30 octombrie 2021
4. De indicat obligațiile negative și pozitive ce revin statelor de a proteja
dreptul la viață în temeiul art.2 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
1. Regimul juridic al drepturilor omului garantate de Convenția Europeană a Drepturilor
Omului
Ideea drepturilor omului a preocupat continuu umanitatea pe parcursul istoriei. Primele
idei filozofice asupra drepturilor omului au apărut în antichitate. Conceptul drepturilor omului îşi
are sorgintea în teoria dreptului natural, teorie care a fost fundamentată în ţări cum ar fi Anglia,
Franţa, Olanda şi nu numai, iar ca etapă istorică este cea aparţinând secolelor al XVII-lea şi al
XVIII-lea. Potrivit teoriei mai sus amintite omul este liber de la natură, el trebuind să se bucure
în societate de drepturi şi libertăţi care îşi au originea chiar în natura umanã. Primele documente
constituţionale au apărut în Anglia, “Magna Charta” –dată de Ioan fără de Ţară, la 15 iunie 1215,
baronilor şi episcopilor englezi- având din acest punct de vedere o prioritate absolută asupra
tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume, în decursul timpurilor, în această materie.
Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente privind drepturile
omului: “Petiţia drepturilor” din 7 iunie 1628, “Habeas Corpus Act” din 26 mai 1679 şi “Bill of
rights” din 13 februarie 1689. La actele constituţionale engleze , care reflectă, parţial, conceptul
drepturilor omului astfel definit, se adaugă Declaraţia de independenţă din 1776 a fostelor
colonii engleze din America de Nord şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, proclamată
de Revoluţia franceză din 1789.1 In Franţa, la 26 august 1789, Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului înscrie în primul său articol ideea că “oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în
drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe egalitatea comună”, stabilind ca scop al
oricărei asociaţii politice apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului: libertatea,
proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi. “Declaraţia drepturilor din statul
Virginia”, din anul 1776 enunţase, de altfel, cu alte cuvinte, această idee, consacrând principiul
că “toţi oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi
înnăscute”. “Declaraţia de independenţã a S.U.A.” , din 14 iulie 1776 subliniază şi ea cã
“oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile;
printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”.

Documentul cel mai important elaborat de Consiliul Europei în legătură cu drepturile

omului este Convenția E.D.O., semnată la 04 noiembrie 1950 la Roma, care a întrat în vigoare la
03 septembrie 1953. Spre deosebire de Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția
E.D.O. este un instrument juridic obligatoriu pentru statele părți. Ea nu numai recunoaște
drepturile individuale, ci le ridică la rang de categorie juridică și, pentru prima dată în dreptul
internațional, le conferă un regim de protecție. După cum a menționat Curtea E.D.O. în hotărârea
sa din 23 martie 1995 în cauza Loizidou c. Turcia, Convenția E.D.O. este un ”instrument
constituțional al ordinii publice europene” care prevede un ansamblu de reguli percepute ca
fundamentele pentru societatea europeană și care se impun membrilor săi.
 Drepturile și libertățile garantate de Convenția E.D.O. sunt fundamentale ca fiind cele
mai ”importante” sau ”esențiale” sau ”determinate” pentru viața individului în societate, sunt
considerate ca atare și protejate prin mecanismul de apărare a lor instituit de Convenție.

Indiferent de conținutul lor drepturile și libertățile omului reglementate de Convenția

E.D.O. nu au același regim juridic. Exercițiul unor din aceste drepturi poate fi circumstanțiat sau
chiar limitat în funcție de alte interese generale sau individuale ce au a fi luate în considerație.
Ele presupun exercițiul lor în cadrul unor relații sociale. De aceea ele pot fi limitate pentru a
proteja unele valori colective sau alte drepturi recunoscute individului. Din acest punct de vedere
unele drepturi garantate de Convenția E.D.O. și protocoalele adiționale la ea sunt considerate
intangibile iar altele ca drepturi ce admit limitarea lor de către state.

Drepturile intangibile sunt acele drepturi care nu pot fi suprimate, suspendate sau
limitate sub nici o formă, denumite și drepturi absolute. Art. 15 alin. (2) din Convenția E.D.O.
direct prevede care sunt acele drepturi de la care nu se îngăduie nici o derogare. Acestea sunt:
dreptul la viață (art. 2), dreptul de a nu fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante (art. 3), dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire, de a nu fi
supus muncii forțate sau obligatorii (art. 4), dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7) și
dreptul de a nu fi judecat și condamnat de mai multe ori pentru aceeași faptă penală (art. 4 a
Protocolului nr. 7 la Convenția E.D.O.)

Celelalte drepturi pot fi limitate de către statele contractante în scopul protejării securității
colective, a ordinii, sănătății sau moralei publice sau a drepturilor și libertăților altor persoane.
Aceste restricții sunt expres prevăzute în articolele Convenției și protocoalele adiționale la ea,
care garantează aceste drepturi. De exemplu, art. 9§1 din Convenția E.D.O. prevede dreptul
oricărei persoane la libertatea de gândire, de conștiință și religie, iar în §2 al acestui articol este
expres indicat că acest drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute
de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru siguranța publică,
protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților
altora. Asemenea restricții sunt prevăzute și la drepturile garantate de art. 8, 10, 11 ale
Convenției E.D.O., art. 2 al Protocolului 4 la Convenția E.D.O., etc. Din prevederile normelor
Convenției E.D.O. care reglementează drepturile menționate rezultă că pentru limitarea lor
statele trebuie să respecte 3 condiții esențiale: 1. restrângerea să fie prevăzută de legea națională
în materie; care trebuie să fie accesibilă și previzibilă; 2. să urmărească un scop legitim, adică fie
să urmărească protejarea unor interese de ordin general fie să apere drepturile și libertățile altora;
3. limitările aduse exercițiului acestor drepturi trebuie să fie necesare într-o societate
democratică, adică limitarea recunoscută și aplicată trebuie să fie proporțională cu scopul legitim
urmărit prin instituirea ei. Unele drepturi por fi supuse unor restricții specifice, raportate strict la
condițiile lor de exercitare. De exemplu, art. 6 din Convenția E.D.O. limitează dreptul la
publicitatea dezbaterilor judiciare ca unul din componentele dreptului la un proces echitabil sau
dreptul la libertatea de întrunire și de asociere garantat de art. 11 din Convenția E.D.O. este
compatibil cu restrângerile impuse în exercitarea lui de către membrii forțelor armate, ai poliției
sau ai administrației de stat. De asemenea art. 15§1 al Convenției E.D.O., în caz de război sau de
alt pericol public ce amenință viața națiunii, permite statelor contractante să ia măsuri care
derogă de la obligațiile prevăzute de Convenție, în măsură strictă în care situația o cere cu
condiția că aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul
internațional. În aceste cazuri art. 15§2 din Convenție nu admite nici o derogare de la drepturile
intangibile. O altă limitare care poate fi adusă drepturilor omului de către state este prevăzută de
art. 5 din Convenția E.D.O. Astfel art. 57§1 din Convenția E.D.O. permite oricărui stat în
momentul semnării Convenției sau al depunerii instrumentului său de ratificare, să formuleze o
rezervă în legătură cu o dispoziție anume a Convenției, în măsură în care o lege atunci în vigoare
pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziție. Din art. 57§1 din Convenția E.D.O.
direct rezultă că rezerva trebuie să corespundă la 2 condiții: 1. Rezerva trebuie să vizeze o lege
concretă în vigoare pe teritoriul statului la momentul formulării ei; 2. Rezerva trebuie să vizeze o
normă concretă a Convenției E.D.O.

Sarcina 2. De studiat decizia Marei Camere a Curții Europene cu privire la admisibilitatea

cererii 48787/98 Ilie Ilașcu contra Moldovei și Federației Ruse

Caracterul obiectiv al drepturilor omului garantate de Convenția E.D.O. nu admite

statelor la semnarea și ratificarea Convenției E.D.O. să formuleze rezerve cu caracter general.
Formularea rezervelor la Convenție este prevăzută de art. 57 din Convenția E.D.O. Prin rezervă
la ratificarea Convenției E.D.O. se înțelege o declarație a statului formulată la ratificare prin care
se declară că o lege în vigoare la momentul ratificării nu corespunde cu dispozițiile unei norme
din Convenție și această lege va fi aplicată în continuare pe un anumit timp până la aducerea ei
în conformitate cu Convenția E.D.O. De exemplu, la ratificarea Convenției E.D.O. prin hotărârea
Parlamentului nr. 1298 din 24.07.1997, Republica Moldova a formulat o rezervă la art. 4 din
Convenție, având drept efect păstrarea posibilității aplicării pedepsei penale în formă de muncă
corecțională fără privațiune de libertate, așa cum era prevăzut de art. 27 din Codul penal, și
respectiv, a pedepsei administrative în formă de muncă corecțională, așa cum este prevăzut de
art. 30 din Codul cu privire la contravențiile administrative. Rezerva a produs efect pe parcursul
unui an de la data întrării în vigoare a Convenției pentru Republica Moldova. Art 57 alin. (1) din
Convenția E.D.O. nu autorizează rezerve cu caracter general.

Cererea a fost repartizată fostei Prime Secţiuni a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului

Curţii). Prima Secţiune a comunicat cererea guvernelor pârâte la 4 iulie 2000. Observaţiile scrise
cu privire la admisibilitatea cererii au fost prezentate Curţii la 24 octombrie 2000 de către
Guvernul Republicii Moldova, la 14 noiembrie 2000 de către Guvernul Federaţiei Ruse şi la 2
ianuarie 2001 de către reclamanţi. La 20 martie 2001, Camera Primei Secţiuni s-a desesizat în
favoarea Marii Camere, fără ca vreo parte să prezinte vreo obiecţie (articolul 30 al Convenţiei şi
articolul 72 al Regulamentului Curţii). Printr-o decizie adoptată la 4 iulie 2001, Marea Cameră a
declarat cererea admisibilă după o audiere cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei, care a
avut loc la 6 iunie 2001 (articolul 54 § 4 al Regulamentului Curţii). La audierea respectivă,
Guvernul Republicii Moldova a declarat că doreşte să-şi retragă observaţiile sale din 24
octombrie 2000 sau cel puţin acea parte din ele care se referă la responsabilitatea Federaţiei
Ruse. HOTĂRÂREA ILAŞCU ŞI ALŢII c. MOLDOVEI ŞI RUSIEI. În decizia sa cu privire la
admisibilitate, Curtea a decis că chestiunile cu privire la faptul dacă responsabilitatea şi
jurisdicţia Republicii Moldova şi cele ale Federaţiei Ruse ar putea fi angajate în conformitate cu
prevederile Convenţiei şi dacă Curtea este competentă ratione temporis de a examina pretenţiile
reclamanţilor, sunt strâns legate de fondul cauzei şi, de aceea, ea a decis să le examineze odată cu
fondul cauzei.

În declaraţia Republicii Moldova din instrumentul de ratificare a Convenţiei depus la 12

septembrie 1997, aceasta a statuat că Moldova ar fi „incapabilă să garanteze respectarea
prevederilor Convenţiei în privinţa omisiunilor şi faptelor comise de către autorităţile
autoproclamatei republici nistrene în cadrul teritoriului de facto controlat de aceste autorităţi
până la soluţionarea definitivă a conflictului din regiune”. Chiar dacă Curtea, în decizia sa cu
privire la admisibilitatea cererii, a constatat că declaraţia nu reprezintă o rezervă valabilă în
sensul articolului 57 al Convenţiei, nu există nici un motiv de a pune la îndoială că declaraţia a
reprezentat o reflectare precisă a situaţiei de facto existente la data ratificării Convenţiei.

Într-un fel, rezerva teritorială făcută de Moldova la ratificarea Convenţiei, pledează în

favoarea recunoaşterii existenţei unui „vacuum legal” în regiune, un fel de „gaură neagră” în
spaţiul legal european, mai ales că o astfel de constatare ar putea fi însoţită de recunoaşterea
faptului că Republica Moldova nu exercită un control de facto asupra teritoriului respectiv. Eu
sunt mulţumit că fac parte din majoritate, cel puţin la acest subiect, şi anume că Republica
Moldova are jurisdicţie, chiar dacă numai în termeni limitaţi ai conceptului de „jurisdicţie … în
ceea ce priveşte obligaţiile sale pozitive” (punctul 1 al dispozitivului hotărârii). Totuşi, eu
consider că preponderenţa principiului teritorial, unde termenul de „jurisdicţie” în sensul
articolului 1 al Convenţiei se aplică pe deplin Republicii Moldova, responsabilităţii şi obligaţiilor
sale faţă de reclamanţi, chiar dacă acestea sunt de facto limitate (a se vedea paragraful 313). În
orice caz, Transnistria nu este un teritoriu al nimănui sau o terra nullius, în termenii dreptului
internaţional, comunitatea internaţională continuând să considere Transnistria ca o parte
integrantă a Republicii Moldova. Însuşi faptul că Moldova a făcut o rezervă în ceea ce priveşte
Transnistria, când a ratificat Convenţia, dovedeşte că pe parcursul unei perioade îndelungate de
timp ea nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale faţă de acest teritoriu. A accepta contrariul ar însemna a
oferi un dar de nepreţuit tuturor separatiştilor din lume prin a le permite să spună că pentru prima
dată o jurisdicţie internaţională a recunoscut că o parte a teritoriului unui stat este în afara
jurisdicţiei autorităţilor sale centrale. Eu regret doar faptul că majoritatea a recunoscut Republica
Moldova ca fiind responsabilă, numai începând cu anul 2001 şi ulterior, în pofida faptului stabilit
că, după anul 1994, în special, după aderarea la Consiliului Europei în anul 1997, Moldova nu a
luat nici o măsură pentru a obţine rejudecarea sau eliberarea reclamanţilor. În această privinţă,
sunt de acord cu majoritatea argumentelor din opinia separată a Judecătorului Casadevall şi a
colegilor care s-au alăturat lui. Problema jurisdicţiei „extrateritoriale” este mult mai complexă.
Eu cred cu fermitate că Curtea ar trebui să urmeze tradiţiile „jurisprudenţei conceptelor”, cu alte
cuvinte, să pornească de la ideea că conceptele fundamentale ale dreptului pozitiv contemporan
au fost elaborate de generaţii de jurişti şi nu ar trebui să fie puse în discuţie decât în cazuri
excepţionale. Aceasta a fost, de altfel, poziţia unanimă a Curţii în cauza Bankovic and Others:
„Prin urmare, Curtea consideră că articolul 1 al Convenţiei trebuie analizat astfel, încât să
reflecte această ordinară şi fundamentală noţiune teritorială de jurisdicţie, o altă bază a
jurisdicţiei este excepţională şi necesită o justificare specială, în circumstanţele particulare ale
fiecărui caz în parte”

Parlamentul în hotărârea nr. 1298 din 24.07.1997 privind ratificarea Convenției E.D.O. a
făcut o rezervă conform căreia ”Republica Moldova a declarat că nu va putea asigura respectarea
dispozițiilor Convenției în ce privește omisiunile și actele comise de organele autoproclamatei
republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele până la soluționarea definitivă a
diferendului din această zonă.” Curtea E.D.O. în decizia din 04.07.2001 cu privire la
admisibilitatea cererii nr. 48787/99 depusă de Il. Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei a considerat
această rezervă nevalabilă. În opinia Curții E.D.O. o rezervă este cu caracter general dacă: a) ea
nu este formulată în legătură cu dispoziție concretă a Convenției; b) ea este formulată într-un
mod care nu permite de a-i defini sfera de aplicare. La concret, Curtea E.D.O. a recunoscut
nevalabilă rezerva R. Moldova în cauza Il. Ilașcu și alții din motivul: a) rezerva nu se referă la
nici o dispoziție concretă a Convenției; b) ea nu se referă la o lege specifică în vigoare în R.
Moldova. Această rezervă indică la faptul că ea are o aplicabilitate generală, care nu este limitată
la o dispoziție concretă a Convenției, însă este limitată în spațiu și timp, al cărui efect ar fi de a
priva de protecția Convenției, total și pentru o perioadă nedeterminată, persoanele care se află pe
acest teritoriu. Recunoscând ca nevalabilă această rezervă, Curtea E.D.O. a examinat cererea
depusă de Il. Ilașcu și alții pe fond și prin hotărârea din 08 iulie 2004 a recunoscut ca încălcate
mai multe drepturi ale lui Il. Ilașcu și altor 3 reclamanți garantate de Convenția E.D.O., iar
responsabilitatea pentru încălcarea lor a fost pusă pe seama R. Moldova și F. Ruse.

Sarcina 3. De studiat și de făcut rezumatul la următoarea cauză:

a) Ghimp și alții c Moldova din 30 octombrie 2021

Cu privire la fondul cauzei:

Reclamanţii au invocat că decesul lui Leonid Ghimp a survenit în rezultatul maltratării la

care a fost supus în Comisariatul de poliţie a sectorului Ciocana la 10 decembrie 2005. Ei şi-au
exprimat dubii cu privire la opinia medicală a doctorului I.C. şi raportul întocmit de subalternii
săi după reexaminarea cauzei, invocînd că constatările lor nu s-au bazat pe examinarea
cadavrului victimei şi nu au fost demonstrate ştiinţific. De asemenea, reclamanţii au susţinut că
ar fi fost imposibil pentru Leonid Ghimp să lucreze fizic sîmbătă, 10 decembrie 2005 şi să
servească bere cu prietenii săi dacă suferea de astfel de probleme serioase cum este o ruptură
parţială a intestinului. Reclamanţii au afirmat că era bine cunoscut faptul că perforaţiile
gastrointestinale constau în durere severă a abdomenului care se intensifică prin mişcare, greaţă,
vomă, febră şi frisoane. Reclamanţii, de asemenea, au atras atenţia Curţii la comportamentul
colaboratorilor de poliţie care au falsificat procesul-verbal de reţinere a lui Leonid Ghimp.
Potrivit celor declarate de reclamanţi, un astfel de comportament implică o atenţie sporită şi
instanţele judecătoreşti trebuiau să fie mai prudente în acceptarea versiunii lor al evenimentelor.
În cele din urmă, reclamanţii au susţinut că investigaţia circumstanţelor decesului victimei nu a
fost una eficientă în sensul Articolului 2 din Convenţie. Guvernul nu a prezentat careva
comentarii cu privire la fondul cauzei, dar numai a susţinut poziţia instanţelor judecătoreşti
naţionale, în conformitate cu care reclamantul a suferit o leziune fatală pînă la arest.

Aplicarea principiilor C.E.D.O.:

Leonid Ghimp apare să fi fost rănit şi a decedat după ce a fost reţinut pentru o noapte la
Comisariatul de poliţie a sectorului Ciocana. Astfel, cade în sarcina Guvernului să prezinte o
explicaţie plauzibilă a decesului său. Achitînd colaboratorii de poliţie, instanţele judecătoreşti
naţionale sau bazat pe opinia medicală a comisiei de medici-legişti, în conformitate cu care
leziunea corporală fatală a fost cauzată lui Leonid Ghimp pînă la reţinere, şi anume între orele
6.35 la 9 decembrie şi 6.35 la 10 decembrie 2005. În conformitate cu depoziţiile relevante ale
martorilor, care nu au fost contestate, Leonid Ghimp a plecat la serviciu aproximativ la ora 8
sîmbătă dimineaţa din 10 decembrie 2005 şi între acea perioadă de timp şi 6.35 seara el nu a avut
careva accidente sau vreo lovitură violentă, urmare a cărora ar fi putut suferi vreo leziune. Prin
urmare, urmărind logica opiniei medicale pe care s-a bazat Guvernul, leziunea corporală fatală
trebuia să-i fi fost cauzată pînă la ora 8 dimineaţa la 10 decembrie 2005, ceea ce semnifică că
Leonid Ghimp s-ar fi început ziua din 10 decembrie 2005 deja cu o ruptură de intestin. Curtea
consideră că chiar şi fără o mărturie a expertului în acest sens, o astfel de opinie ar părea
incompatibilă cu modul în care victima şi-a petrecut ziua de 10 decembrie 2005. Într-adevăr,
potrivit unor declaraţii necontestate ale martorilor, pe parcursul primei părţi a zilei Leonid
Ghimp a îndeplinit muncă fizică grea, inclusiv a încărcat un camion şi mai tîrziu a servit băuturi
în compania mai multor colegi de serviciu în trei locuri diferite, inclusiv în două baruri pînă
seara tîrziu. Mai mult, nicio persoană cu care acesta a avut contact, inclusiv colaboratorii de
poliţie, nu au observat careva semne de boală la el. În pofida acestora, instanţele judecătoreşti
naţionale au admis fără nicio rezervă opinia medicală pe care s-a bazat partea apărării în proces.

S-a constat că este frapant faptul că instanţele judecătoreşti nu au întrebat medicii-legişti

în ce mod opinia lor putea fi compatibilă cu depoziţiile sus menţionate ale martorului şi nu a
încercat să clarifice dacă a fost cel puţin teoretic posibil pentru o persoană care suferea de o
ruptură a intestinului să se comporte în modul în care Leonid Ghimp s-a comportat la 10
decembrie 2005, fără a prezenta careva semne de boală. Cele menţionate nu reprezintă unica
întrebare la care instanţele judecătoreşti nu au încercat să găsească un răspuns. Medicul-legist
I.C. a făcut parte din prima comisie de experţi medici-legişti, care după ce au examinat cadavrul
victimei, au ajuns la o concluzie cu privire la posibila oră la care i-a fost cauzată leziunea fatală.
Cu doi ani mai tîrziu, din motive bine-cunoscute doar pentru el, medicul-legist I.C. s-a înfăţişat
la Curtea de Apel şi a exprimat o opinie care a atras după sine o un alt efect asupra acuzării celor
trei colaboratori de poliţie. Noua sa opinie a fost acceptată de Curtea de Apel fără a fi înaintate
întrebări despre motivele care l-au determinat pe medicul I.C. să-şi schimbe părerea după o
perioadă atît de îndelungată. Mai mult, judecătorii care au admis nouă opinie a lui I.C. nu au
considerat necesar să explice de ce ei au preferat această nouă viziune, şi nu raportul de autopsie
şi concluzia comisiei experţilor medicilegişti care au avut sarcina de a examina cadavrul
victimei. 51. Ulterior, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărîrea prin care acuzaţii au fost
achitaţi, şi care a fost bazată pe opinia medicului I.C. dispunînd rejudecarea cauzei. Hotărînd
astfel, Curtea Supremă nu a atras atenţia asupra problemelor fundamentale menţionate anterior,
dar numai la amănunte cum erau faptul că opinia unui singur medic-legist era insuficientă de a
combate constatările întregii comisii de experţi medici-legişti din 31 mai 2006. 52. Pe parcursul
următoarelor proceduri a fost efectuat un nou raport de expertiză medico-legală de o comisie de
medici-legişti, aparent cu scopul de a elimina deficienţa notată de Curtea Supremă. Comisia de
medici-legişti care a fost desemnată pentru efectuarea sarcinii era compusă din ierarhic
subordonaţi medicului I.C. Noua opinie exprimată de ei era în concordanţă sub toate aspectele
relevante cu cea exprimată de medicul I.C., pînă în măsura, că perioada estimată în raport era
exact aceeaşi ca şi în opinia medicului-legist I.C. La fel ca şi în cazul cu privire la opinia
medicului I.C., instanţele judecătoreşti nu au considerat necesar să explice de ce au preferat noul
raport, care s-a bazat numai pe examinarea documentelor medicale, şi nu raportul de autopsie şi
raportul iniţial bazat direct pe examinarea cadavrului victimei.

Apreciind credibilitatea explicaţiei Guvernului, Curtea consideră relevant să menţioneze

comportamentul colaboratorilor de poliţie pe parcursul procedurilor judiciare şi modul în care
instanţele judecătoreşti naţionale au tratat acel comportament. În acest sens, Curtea notează că
declaraţiile colaboratorilor de poliţie au fost incoerente şi uneori puţin plauzibile. În particular, ei
toţi şi-au schimbat depoziţiile cu privire la modul în care Leonid Ghimp a sosit la Comisariatul
de poliţie. Unul dintre ei, A.P., mai tîrziu a recunoscut că pe parcursul detenţiei faţă de Leonid
Ghimp a fost aplicată violenţa, dar şi-a retras declaraţiile ceva mai tîrziu, invocînd astfel de
motive cum ar fi oboseala şi foamea la momentul interogării. La o etapă avansată a procedurilor,
alt colaborator de poliţie acuzat, I.B., a prezentat o altă explicaţie posibilă pentru apariţia
leziunilor la Leonid Ghimp, afirmînd că pe parcursul interogării o masă ar fi căzut peste victimă
şi l-a lovit în regiunea stomacală. Acest comportament contradictoriu din partea colaboratorilor
de poliţie nu a fost apreciat de instanţele judecătoreşti sau luat în consideraţie la adoptarea
deciziei cu privire la acuzarea acestora. 54. Examinînd minuţios materialele cauzei, Curtea
consideră că modul în care instanţele judecătoreşti naţionale au apreciat circumstanţele cauzei
crează impresia unui observator independent că instanţele nu au încercat cu adevărat să elucideze
faptele speţei şi să descopere adevărul. Mai mult, Curtea nu este convinsă că prezenta cauză ar fi
fost de o atare complexitate încît să necesite o perioadă atît de îndelungată pentru a fi soluţionată.

Astfel, Curtea a conchis că autorităţile au omis să efectueze o investigaţie eficientă a

circumstanţelor care au condus la decesul lui Leonid Ghimp. Suplimentar, Curtea constată că
sunt suficiente probe urmare a cărora poate fi conchis în afara oricărui dubiu rezonabil, că
Leonid Ghimp a decedat în urma leziunilor cauzate în timp ce se afla în custodia poliţiei. Astfel,
responsabilitatea Statului respondent este angajată.

Prin urmare, Curtea a hotărât:

1. Declară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte că a existat o violare a Articolului 2 din Convenţie sub aspectul material şi

procedural; 3. Hotărăşte

(a) că Statul respondent trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care
această hotărîre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele
sume, care vor fi convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării
hotărîrii:

(i) 50 000 EUR (cincizeci mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de prejudiciu
material în beneficiul primei reclamante;

(ii) 60 000 EUR (şaizeci mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de prejudiciu
moral în beneficiul primei reclamante;

(iii) 4,996 EUR (patru mii nouă sute nouăzeci şi şase euro) în comun tuturor reclamanţilor cu
titlu de costuri şi cheltuieli;

(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus pînă la executarea hotărîrii,
urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la
creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întîrziere, plus trei
procente; 4. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţie echitabilă.

Sarcina 4. De indicat obligațiile negative și pozitive ce revin statelor de a proteja

dreptul la viață în temeiul art.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Printre toate drepturile garantate omului, dreptul la viață este plasat pe primul loc și este
garantat fiecărei persoane prin dispozițiile art.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la viață este un atribut inalienabil al persoanei umane cu un caracter juridic absolut . nu
este altceva decât dreptul la a trăi și nu în sensul dreptului la o viață decentă, din textul art.2 al
Convenției Europene a Drepturilor Omului înțelegându-se garantarea dreptul la viața în sine și
nu dreptul la anumite condiții de viață.

Prevederile art. 2 din Convenția E.D.O. potrivit cărora ”dreptul la viața al oricărei
persoane este protejat prin lege” implică pentru stat nu numai obligația de a nu cauza, prin
agenții săi moartea unei persoane cu intenție, dar și obligațiunea de a lua toate măsurile necesare
care se conducă la protecția vieții.
 Din textul art.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se desprind atât obligații
negative, cât și pozitive ce le revin statelor în protejarea dreptului la viață. Acestea vor fi
enumerate mai jos.

1. Obligații negative (interdicții)

a) interdicția de a nu cauza intenționat moartea unei persoane prin agenții săi, cu excepția
situațiilor expres prevăzute în cel de-al doilea paragraf a textului art. 2 din Convenția Europeană
a Drepturilor Omului;

b) interzicerea pedepsei cu moartea;

c) interdicția pentru state de a nu pune persoanele aflate sub controlul lor în situații care
prezintă risc pentru viața acestora. Spre exemplu ar putea servi cauza Gezici c. Turciei (hotărârea
din 17 martie 1995).

2. Obligațiunea pozitivă a statului, constă din obligațiunea lui de a lua toate măsurile de ordin
legislativ, judiciar sau administrativ pentru protejarea efectivă a dreptului la viață, atunci când
persoana se află în fața unui risc real și iminent de a-și pierde viața sau ea decedează când se află
în detenție.

Prin urmare, obligațiunea pozitivă a statului de a proteja viața persoanei poate fi grupată în
următoarele categorii:

a) Obligațiunea de a incrimina faptele ce atentează la viața persoane ca infracțiune.

Prin obligațiunea dată se înțelege punerea în sarcina statelor incriminarea faptelor ce
atentează aspra vieții umane. Astfel trebuie creată o legislație penală concretă, care să
condamne comiterea atentatelor asupra persoanei săvârșite de către agenții statului și de către
persoane particulare și care se bazează pe un mecanism de aplicare efectivă a acestei
legislații, pentru a preveni, reprima și sancționa încălcările prevederilor art. 2 din Convenția
E.D.O.

b) Obligațiunea pozitivă a statului în cazurile în care utilizarea forței de către autorități a

dus la decesul unor persoane.

Din obligațiunea dată reiese că legea penală internă trebuie să fie aplicată în mod eficient,
iar în cazurile în care sunt implicați funcționarii sau organele de stat, de a asigura ca acestea vor
fi trași la răspunderea pentru decesele survenite sub responsabilitatea lor.

Urmărirea penală trebuie să fie cât mai eficientă, iar la derularea acesteia statele trebuie să
respecte cerințe precum:
- Pornirea urmăriri penale din oficiu de îndată ce s-a aflat despre cauzarea morții unei persoane,
fără a lăsa în responsabilitatea rudelor defunctului această sarcină;

- Persoanele oficiale responsabile de efectuarea urmăririi penale trebuie să fie independente de

cele implicate eventual la decesul persoanei;

- Autoritățile să ia orice măsuri rezonabile de care ele dispun pentru a asigura obținerea probelor
referitoare la incident, la identificarea și pedepsirea persoanelor vinovate.

- Efectuare urmăririi penale să fie efectuată prompt și în termen rezonabil.

c) Obligațiuni pozitive ale statului de a proteja dreptul la viață a persoanelor private de

libertate.

Când vorbim despre persoanele private de libertate, ne referim la reținuți, arestați, deținuți,
internații în instituțiile psihiatrice. Respectiv, conform prevederilor Convenției Europene a
Drepturilor Omului persoanele care se află în custodia statului sunt într-o poziție vulnerabilă și
autoritățile statului sunt obligate să justifice tratamentul lor. Pe lângă această obligație pozitivă
materială în aceste cazuri autoritățile statului au și o obligație pozitivă procedurală de a efectua o
investigație oficială (urmărire penală oficială) eficientă pentru a stabili toate circumstanțele în
care a decedat deținutul, să identifice și să pedepsească persoanele vinovate în deces. (de
exemplu ar putea servi Ghimp și alții c. Moldovei (hotărârea din 30 octombrie 2012)).

d) Obligațiuni pozitive ale statului în cazurile de deces în cadrul serviciului militar obligatoriu.

e) Obligațiuni pozitive ale statului ce rezultă din art. 2 din Convenția E.D.O. de a proteja
dreptul la viață a unei persoane viața căruia este amenințată cu moartea de către persoane
particulare (neoficiale).

Curtea E.D.O. consideră că obligațiunea pozitivă a statului de a preveni realizarea unei

amenințări cu moartea din partea unei persoane particulare este valabilă pentru stat și
nerespectarea ei atrage responsabilitatea statului numai atunci când sunt întrunite următoarele
condiții:

- Persoana este amenințată cu moartea în mod real și direct;

- Autoritățile statului cunoșteau sau trebuia să cunoască la acel moment despre faptul că viața
unuia sau mai multor indivizi era amenințată în mod real și imediat prin actele criminale ale unui
terț;

- Autoritățile statului, în limitele competențelor lor, nu au luat măsurile care într-adevăr ar fi

înlăturat acest risc.
 f) Obligațiuni pozitive ale statului a situații care creează riscuri pentru viața persoanelor
provenite din anumite activități ale statului

De asemenea statul are obligațiunea pozitivă să ia măsuri necesare pentru a evita punerea în
pericol a vieții persoanelor prin neacordarea asistenței medicale pe care s-a angajat s-o facă
disponibilă populației în general.

Sarcina 5. De definit noțiunea de muncă forțată sau obligatorie interzisă de art.4/2

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și indicați situațiile exceptate de la
domeniul de aplicare a acestor munci.

Prin noțiunea de muncă forțată sau obligatorie interzisă în sensul art. 4 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului se înțelege ”orice muncă sau serviciu pretins unei persoane sub
amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care acea persoană nu s-a oferit de bună voie”
Formele de muncă forțată sau obligatorie interzise de Convenția O.I.M. sunt următoarele:
(a) ca mijloc de influență politică sau educațională sau în calitate de măsură de
pedeapsă pentru susținerea sau exprimarea opiniilor politice sau convingerilor
opuse
celor stabilite de sistemul politic, social sau economic;
(b) ca metodă de mobilizare și folosire a forței de muncă în scopurile dezvoltării
economice;
(c) ca mijloc de menținere a disciplinei de muncă;
(d) ca pedeapsă pentru participarea la greve;
(e) ca mijloc de discriminare pe motive de apartenență rasială, socială, națională
sau religioasă.
Ceea ce este esențial pentru munca obligatorie este că lucru se impune sub pericolul
penalizării și pentru efectuarea căruia o persoană nu s-a oferit în mod voluntar.
Curtea E.D.O. explică că prin ”munci forțate” se presupune o constrângere fizică sau
psihică.

Dacă ne vom referi la situațiile exceptate de la domeniul de aplicare a muncii forțate sau
obligatorii, le diferențiem pe următoarele:
a) Nu se consideră muncă forțată sau obligatorie orice muncă impusă în mod normal
unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art. 5 din Convenție sau în
timpul în care se află în libertate condițională.
 b) Nu se consideră muncă forțată sau obligatorie orice serviciu cu caracter militar sau, în
cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință în țările
în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului
militar obligatoriu. Munca depusă în mod normal pe timpul acestui serviciu nu este
considerată forțată sau obligatorie. Însă dacă munca impusă depășește situația muncii
normale ea poate să devină muncă forțată sau obligatorie interzisă de art. 4 §2 al
Convenției E.D.O.
c) Nu se consideră ”muncă forțată sau obligatorie” orice serviciu impus în situații de
criză sau de calamități care amenință viața și bunăstarea comunității. Prin termenul de
”comunitate” are înțelesul de ”întreaga națiune a unui stat”, iar cel de ”situații de
criză” sau de ”calamități” are sensul de situații extraordinare, temporare.
d) Nu se consideră, ”muncă forțată sau obligatorie” orice muncă sau serviciu care face
parte din obligațiile civile normale.

Sarcina 6. De stabilit diferențele dintre tortură, tratament inuman ori degradant

interzise de art.3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de mai multe ori a menționat
că pentru a determina dacă un anumit tratament poate fi considerat tortură, trebuie să ia în
vedere distincția prevăzută în art. 3, dintre acest termen și cel de tratament inuman și degradant.
În textul art. 1 al Convenției E.D.O. ONU din 1984 pentru prevenirea torturii și altor
tratamente sau pedepse crude, inumane și degradante, prin termenul de tortură
înseamnă ,,orice fel de acţiune prin care se provoacă dureri sau suferinţe severe, fizice sau
mintale, sunt provocate intenţionat unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o
persoană terţă informaţii, confesiuni, de a o pedepsi pentru actul pe care ea sau o persoană terţă
l-a comis sau este bănuită de a-l fi comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra ei, sau
de a intimida sau a face presiune asupra unei persoane terţe, sau pentru orice alt motiv fondat
pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, dacă o astfel de durere sau astfel de suferinţe sunt
provocate de către un agent al funcţiei publice sau orice altă persoană acţionând cu titlu oficial
sau la instigarea acesteia sau cu consimţământul său expres sau tacit.(...)”
Actul de tortură se caracterizează prin următoarele semne calificative:
a) Tortura cauzează suferințe sau dureri fizice sau psihice deosebit de severe. Criteriul pe
care îl reprezintă calificativul ”sever”, prin natura sa este relativ și depinde de toate
circumstanțele concrete ale cazului, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice și psihice
și, în anumite cazuri – sexul, vârsta și starea sănătății victimei.
b) Actele de tortură se săvârșesc în mod intenționat.
 c) Actele de tortură se săvârșesc în scopul obținerii de informații sau mărturiilor,
pedepsirea, umilirea sau înjosirea persoanei.
d) Actele de tortură pot fi cauzate de un agent al forței publice sau de către o altă
persoană care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres sau tacit al acestuia.
Distincția dintre tortură și alte tipuri de tratamente se realizează prin intensitatea durerii
provocate, iar ca element subiectiv fiind vîrsta, sexul persoanei.

Prin tratament degradant este acel comportament care cauzează victimelor sentimente
de frică, anxietate și inferioritate, capabile să umilească și să înjosească victima, să înfrângă
rezistența fizică și morală a victimei și o determină să acționeze împotriva voinței sau
conștiinței sale.
Pentru a fi considerat un tratament ca fiind degradant, acesta trebuie să fie premeditat,
aplicat ore în șir, provocând leziuni corporale sau suferințe puternice. Acesta trebuie să aibă
caracter public al tratamentului la care persoana este supusă. De asemenea, tratamentul
discriminatoriu poate fi în principiu și un tratament degradant în cazul în care acesta atinge
nivelul de severitate, încât reprezenta o insultă la demnitatea umană.
Art. 3 din Convenția E.D.O. interzice nu numai tratamentele inumane sau degradante, ci,
distinct, și pedepsele care pot fi considerate inumane sau degradante.
Deosebirea tratamentelor inumane și degradante de pedepsele inumane și degradante,
constă din următoarele aspecte ale lor.
Tratamentul inuman sau degradant întotdeauna este rezultatul unei situații de fapt,
concretizate în producerea unor traume fizice și psihice de un anumit nivel, de către agenții
statului, sau în anumite situații, chiar de persoane particulare.
În ce privește pedepsele inumane sau degradante art. 3 din Convenția E.D.O. interzice
legiferarea de către stat a unor astfel de pedepse și aplicarea lor. În aceste cazuri Curtea E.D.O.
efectuează un control direct de corespundere cu Convenția E.D.O. a pedepsele ce sunt
prevăzute în legea națională.
Pedeapsa este considerată ca inumană dacă provoacă suferință de intensitate deosebită că
urmare a aplicării violenței fizice asupra unei ființe umane.
Pedeapsa este degradantă când elementul umilirii ființei umane este atât de sever încât
provoacă condamnatului sentimente de frică și inferioritate. Caracteristicele pedepselor
inumane și degradante sunt aceleași ca și cele stabilite de Curtea E.D.O. pentru tratamentele
inumane ori degradante.
În concluzie putem menționa că caracterul absolut al interzicerii torturii, pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante nu este o simplă afirmație retorică. El are importante
consecințe juridice și practice din punct de vedere a obligațiilor statelor ce rezultă din art. 3 al
Convenției E.D.O.

BIBLIOGRAFIE:

1. https://biblioteca.regielive.ro/proiecte/drept/drepturile-intangibile-ale-omului-96238.html
2. https://gov.md/sites/default/files/ilascu_and_others_v._moldova_and_russia_-
_romanian_translation_by_the_ministry_of_justice_of_the_republic_of_moldova.pdf
3. http://agent.gov.md/wp-content/uploads/2015/04/GHIMP-AND-OTHERS-RO.pdf