DREPTUL LA VIAȚĂ ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR

OMULUI
JURISPRUDENȚĂ REPREZENTATIVĂ

" În realitate, avortul este o înfrângere a omului şi a societăţii civile. Prin el este
sacrificată viaţa unei fiinţe umane de dragul unor bunuri de mai mică valoare,
invocându-se adesea motive inspirate din lipsa de curaj şi de încredere în viaţă...
Aceasta este una din urmările cele mai îngrijorătoare ale materialismului teoretic şi
practic care, eliminându-l pe Dumnezeu, sfârşeşte prin a elimina şi omul".

25 decembrie 1986. Papa Ioan Paul al II-lea

CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL INTERNAŢIONAL AL
DREPTURILOR OMULUI

1. Noţiunea şi trăsăturile Dreptului internaţional al drepturilor omului.

1.1 Precizări de ordin terminologic. Drepturile omului - definiție, context

aplicare.
Drepturile omului sunt drepturi pe care omenii le au în virtutea faptului că sunt oameni,
indiferent de sex, rasă, naţionalitate etc., fiind separate de drepturile pe care oamenii le au prin
lege. De aceea, drepturile fundamentale  ale omului sunt inalienabile, neputând fiind retrase sau
restricționate.
 Astfel, drepturile omului sunt intrinseci ființelor umane, inalienabile (unele dintre ele în
limita legilor) si aplicabile in mod legal.  
In principiu, ideea de drepturi ale omului și de respectare a acestora este pusă în relația
individ – stat, dar au început să apară discuții și privind respectarea drepturilor omului de către
organizații, companii și chiar la nivel individ – individ.1
Deşi, drepturile omului sunt intriseci oamenilor cu caracteristicile menţionate, sunt şi
drepturi codificate în convenţii, coduri, legi etc. Şi aici apare o delimitare care, cel puţin în limba
romană este mai greu de redat. Vorbim atât de „drepturile omului – human rights”, dar şi de

1
A se vedea / adevarul.ro/international/foreign-policy/totul-despre-drepturile-omului-foarte-scurta-introducere-
1_5346e9880d133766a8ac6e34/index.html

1
 drepturile omului în sensul legilor şi anume „drepturile omului – human rights law sau
internaţional human rights law”.
Pentru că nu există această delimitare lingvistică în limba română, oarecum dată şi de sistemul
nostru legal care tinde să nu se refere foarte mult la „drepturi naturale”, nu avem o separaţie clară între
concept şi dreptul internaţional al drepturilor omului. De aceea, trebuie făcută o distincţie între ceea ce
poate fi discutat ca fiind drepturile omului şi ceea ce ar putea aparţine şi drepturile omului
codificate prin diverse convenţii şi legi.
Conceptul de drepturile omului este relativ nou (raportat la istorie umană), dar au fost
încercări de-a lungul timpului de creare a unor „drepturi” care să aparţină doar oamenilor prin
virtutea faptului că sunt oameni, să fie universale şi aplicate în mod egal tuturor oamenilor. Din
cauza structurii istoriei de până acum – războaie, cuceriri, sclavie – este greu de definit acele
încercări ca începuturile conceptului de drepturile omului, dar pot fi luat în considerare astfel.
Unele dintre primele idei de conferire a unor drepturi egale sau a unor drepturi pe care azi le
denumim drepturile omului au apărut în lumea islamică, odată cu sharia.
Astfel, unul din primele documente despre care putem spune că a inclus drepturi ale
omului a fost Magna Carta, urmate de declaraţiile de drepturi din Anglia, Statele Unite ale
Americii şi Franţa.
Un mobil puternic care a dus mai departe ideea de drepturile omului legiferate au fost
convenţiile din domeniul dreptului umanitar - Convenţiile de la Geneva şi protocoalele
adiţionale.
Cel mai important document în istoria drepturilor omului este Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, un document ce promovează o serie de drepturi umane, civile, sociale şi
economice ce ar trebuie să reprezinte baza stabilităţii şi libertăţii în lume.

1.2 Protecţia internaţională a drepturilor omului manifestată prin promovarea 

Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în
Constituțiile statelor membre.

Modul în care sistemele juridice stabilesc relaţia dintre dreptul

internaţional şi dreptul naţional a fost influenţat de diverşi factori, între care

tradiţiile juridice ale statelor învecinate, experienţa istorică individuală şi nivelul de

integrare internaţională a sistemului dat. În cea de-a doua jumătate a secolului

2
trecut, o preeminenţă certă a dreptului internaţional asupra reglementărilor

naţionale s-a impus ca tendinţă evidentă a dezvoltării juridice în Europa. 2

Nivelul înalt de solidaritate a statelor europene în ceea ce priveşte protecţia drepturilor

fundamentale, manifestat prin promovarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, cu titlu de Constituţie europeană în materie, respectiv
integrarea largă a unui număr de 27 de state în cadrul Uniunii Europene au influenţat abordările
naţionale ale relaţiei dintre dreptul naţional, dreptul internaţional şi dreptul Uniunii Europene.
 Un număr semnificativ de constituţii ale statelor europene acordă un primat evident
dreptului internaţional. Regulile constituţionale relevante nu sunt, totuşi, absolut uniforme în
această privinţă.
Astfel, unele acceptă primatul dreptului internaţional în general 3, altele în materie
de drepturi ale omului4 sau în ipotezele în care dreptul internaţional produce efect direct 5. Multe
2
A. Frowein, The Implementation and Promotion of International Law through National Courts, în International
Law as a Language for International Relations, Proceedings of the United Nations Congress on Public International
Law, 13-17 martie 1995, Kluwer Law International, Haga, 1996, p. 87 „Cei care lucrează în domeniul dreptului
internaţional pot remarca, cu satisfacţie, că normele constituţionale care conferă tratatelor prevalenţă asupra
dreptului naţional au devenit tot mai numeroase în ultimii ani". Dacă multă vreme doar constituţiile Olandei şi
Franţei cuprindeau astfel de reguli – luate în serios, chiar în aceste ţări, doar în ultimii ani – noile constituţii
redactate în anii ‘70 în Spania şi Portugalia şi multe dintre noile constituţii din Europa de Est cuprind norme exprese
de acest tip. Salutăm această împrejurare.
3
De exemplu, paragraful 2 al articolului 122 al Constituţiei Albaniei: „Un acord internaţional care a fost ratificat
prin lege este superior în raport cu legile naţionale care nu sunt compatibile cu el”. Sau paragraful 4 al articolului 5
al Constituţiei Bulgariei: „Orice instrumente internaţionale care au fost ratificate prin procedura instituită pe cale
constituţională, care au fost promulgate şi au intrat în vigoare, şi care vizează Republica Bulgaria, vor fi
considerate parte a dreptului naţional. Ele vor prevala asupra oricărei legislaţii naţionale contrare”. Sau articolul
134 din Constituţia Croaţiei: „Acordurile internaţionale încheiate şi ratificate în concordanţă cu Constituţia şi
publicate devin parte a ordinii interne de drept a Republicii şi, ca efecte juridice, vor prevala asupra acestuia.
Dispoziţiile lor pot fi modificate sau abrogate doar în condiţiile şi modul specificate de ele însele, sau conform
regulilor generale de drept internaţional”. Sau paragraful 1 al articolului 28 din Constituţia Greciei: „Regulile
general recunoscute de drept internaţional, ca şi convenţiile internaţionale, de la momentul în care sunt ratificate
prin lege şi produc efecte în condiţiile stipulate, vor forma parte integrantă din dreptul intern al Greciei şi vor
prevala asupra oricăror dispoziţii legale contrare.” Sau paragraful 2 al Constituţiei Poloniei: „Un acord
internaţional ratificat în baza unui consimţământ anterior exprimat prin lege va prevala asupra legilor dacă un
astfel de acord nu poate fi conciliat cu dispoziţiile acestor legi.” Sau paragraful 4 al articolului 15 al Constituţiei
Rusiei: „Normele universal recunoscute ale dreptului internaţional, ca şi tratatele şi acordurile Federaţiei Ruse vor
fi parte componentă a sistemului juridic al acesteia. Dacă un tratat internaţional sau un acord al Federaţiei Ruse
stabileşte alte norme decât cele instituite prin lege, se vor aplica regulile cuprinse în acordul internaţional.” Sau
articolul 8 al Constituţiei Sloveniei: „Legile şi reglementările vor fi în concordanţă cu principiile de drept
internaţional general acceptate şi cu tratatele care leagă Slovenia.” 
4
Articolul 10 al Constituţiei Cehiei: „Acordurile internaţionale în materie de drepturi ale omului şi libertăţi
fundamentale la care Republica Cehă s-a obligat devin imediat obligatorii şi prevalează asupra legii”.  Sau
paragraful 2 al articolului 20 din Constituţia României: „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele
privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile”. Sau articolul 11 al Constituţiei Slovaciei: „Tratatele internaţionale în materia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale care au fost ratificate de Republica Slovacă şi promulgate conform legii prevalează
asupra normelor de drept intern, dacă asigură într-o mai mare măsură drepturile şi libertăţile constituţionale.”
5
Articolul 94 al Constituţiei Olandei: „Reglementările legale în vigoare în Regat nu se vor aplica dacă punerea lor
în executare contravine dispoziţiilor tratatelor obligatorii în raport cu toate persoanele sau rezoluţiilor instituţiilor
3
dintre ele cuprind dispoziţii explicite referitoare la prioritatea regulilor generale de drept
internaţional şi a tratatelor internaţionale, iar unele se referă la aceasta în mod implicit5.
Cel mai adesea, dispoziţiile de acest tip reglementează raportul între normele generale
ale dreptului internaţional respectiv (sau numai tratatele internaţionale) şi normele de drept
intern. Dispoziţiile explicite, care reglementează relaţia dintre dreptul internaţional şi
constituţiile însele, nu sunt atât de numeroase.
Este extrem de posibil să se poată reliefa existenţa unui larg consens al unui

număr semnificativ de state europene în care dreptul internaţional prevalează

asupra reglementărilor naţionale. Totuşi, afirmaţia nu este, în mod necesar, valabilă

în privinţa relaţiei dintre dreptul internaţional şi constituţiile naţionale. Constituţiile

sunt privite ca fiind gardianul principal al valorilor şi aşteptărilor naţionale

fundamentale, iar statele sunt extrem de precaute şi restrictive atunci când

stabilesc raportul între propriile constituţii şi dreptul internaţional.

1.3. Drepturile omului și Uniunea Europeană.

Europa şi Uniunea Europeană sunt o excepţie importantă de la ceea ce am menţionat

până acum prin existenţa sistemului intern al Uniunii Europene şi a Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
Un principiu deosebit de important al Uniunii.Eoropene. este că acesta se angajează să
susțină democrația și drepturile omului în relațiile sale externe, în conformitate cu principiile
libertății, democrației, respectării drepturilor omului, a libertăților fundamentale și a statului de
drept. Uniunea Europeană urmărește să integreze preocupările legate de drepturile omului în
toate politicile și programele sale și dispune de diferite instrumente politice în acest domeniu,
pentru acțiuni specifice – inclusiv finanțarea proiectelor specifice prin intermediul instrumentelor
sale financiare.
Membrii Uniunii Europene, odată cu aderarea, adoptă automat şi un set de norme şi
regulamente existente deja în acest sistem. Odată cu acestea, ţările membre UE se angajează să
respecte anumite drepturi ce trebuie ratificate în legea internă (naţională) a statului, astfel aceste
norme fiind aplicate şi respectate, orice încălcare a lor atrăgând după sine „pedeapsa”, fie că
vorbim de amenzi, anumite restricţionări sau închisoarea.

internaţionale.”

4
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului are la bază, ca şi UE, tot un tratat – Convenţia
Europeană Drepturilor Omului, prin care statele semnatare s-au angajat să respecte anumite
drepturile şi au acceptat jurisdicţia Curţii, astfel acceptând şi dând voie Curţii să se implice în
treburile interne ale statului („jurisdicţia statului”) prin asigurarea de către această că drepturile
din Convenţie sunt respectate.

Bineînţeles, altă diferenţă importantă faţă de o jurisdicţie naţională este faptul că

sesizarea trebuie să provină de la victimă, neexistând autosesizarea sau sesizarea din partea
procuraturii.
La nivel internaţional mai putem vorbi de Curtea Inter-Americană a Drepturilor
Omului şi Curtea Penală Internaţională.
Tratatele în materia drepturilor fundamentale nu reduc nivelul de protecţie a drepturilor
omului garantat de dreptul naţional.6 Similar, articolul 53 din Carta Drepturilor Fundamentale în
Uniunea Europeană prevede: „Nicio dispoziţie din prezenta cartă nu va putea fi interpretată în
sensul că restrânge sau aduce atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
recunoscute, în sfera lor respectivă de aplicare, de dreptul Uniunii Europene, de dreptul
internaţional şi de angajamentele internaţionale la care sunt părţi Uniunea, Comunitatea sau
toate Statele Membre, inclusiv Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi constituţiile statelor membre”.7 

1.4. Contextul și aplicarea Drepturilor fundamentale ale omului în Dreptul

internațional.

În perspectivă istorică, drepturile omului apar iniţial ca o limitare internă a puterii

suverane.  Mai târziu, ele au fost declarate şi protejate la nivel internaţional.
În mod evident, s-ar fi dovedit contraproductiv ca standardele internaţionale în
materia drepturilor omului să reducă eventualele standarde naţionale mai ridicate. Asupra unei
6
In acest sens, Articolul 53 din Convenţia europeană a drepturilor omului stipulează: „Nicio dispoziţie din
prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului sau libertăţilor
fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei Părţi Contractante sau oricărei alte convenţii la
care această parte contractantă este parte”. 
7
Aceste dispoziţii de drept internaţional sunt reflectate de constituţiile unora dintre ţări. Paragraful 2 al articolului
20 din Constituţia României dispune: „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privind drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Articolul 11 din
Constituţia Slovaciei prevede: „Tratatele internaţionale în materia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
care au fost ratificate de Republica Slovacia şi promulgate în forma legală prevalează asupra dreptului naţional, cu
condiţia să protejeze într-o mai mare măsură drepturile şi libertăţile constituţionale”.

5
dispoziţii constituţionale care oferă drepturilor fundamentale un nivel superior de protecţie nu
poate prevala o dispoziţie din tratat care le garantează într-o mai mică măsură. Un stat
contractant, a cărui constituţie prevede un nivel superior de protecţie, nu va încălca, prin aceasta,
o obligaţie internaţională care îi impune o protecţie mai scăzută.
Dincolo de contextul ierarhiei legale, mecanismele internaţionale de protecţie
a drepturilor omului stipulează o anumită armonizare a drepturilor omului recunoscute în plan
naţional la nivel global sau regional. Dezvoltarea internă a drepturilor omului în statele parte
la Convenţia europeană a drepturilor omului a jucat un rol important în
interpretarea Convenţiei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 
După cum se ştie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului interpretează Convenţia ca pe
un instrument viu.
Tendinţa generală de evoluţie a drepturilor fundamentale în cadrul sistemelor interne ale
Statelor Parte a avut, în unele cazuri, o importanţă decisivă în determinarea conţinutului
drepturilor şi libertăţilor8. Curtea Europeană a Drepturilor Omului facilitează transgresarea
limitelor naţionale de către răspunsurile sociale oferite nevoilor umane, acestea devenind, în
acest mod, relevante în plan european. 
Astfel, elementele principale utilizate de Curte în interpretarea Convenţiei sunt
tendinţele generale de dezvoltare în cadrul sistemelor interne ale Statelor Părţi, dezvoltarea
juridică şi politică din cadrul Consiliului Europei şi jurisprudenţa Curţii înseşi. Acest fapt nu
sugerează, totuşi, dorinţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de a impune o uniformitate
absolută în materia drepturilor fundamentale în toate Statele Părţi. Dacă nu poate fi decelată o
tendinţă generală de evoluţie în cadrul acestora, dacă Consiliul Europei păstrează tăcerea şi dacă,
în fine, aspectul în discuţie generează diferenţe culturale şi religioase în cadrul Statelor Membre,
acestora le va fi concedat un spaţiu legal limitat – o marjă de apreciere – în scopul ca
interpretarea dreptului să fie ajustată aşteptărilor naţionale.9
Drepturile omului par să eludeze o ierarhie juridică strictă şi generală. Tratatele
internaţionale şi organizaţiile internaţionale care protejează drepturile omului instituie standarde

8
„Curtea nu poate decât să fie surprinsă în mod pozitiv de faptul că dreptul intern al marii majorităţi a Statelor membre ale
Consiliului Europei a evoluat şi continuă să evolueze, împreună cu instrumentele internaţionale relevante, către o recunoaştere
juridică deplină a maximei „mater semper certa est” (Marckx vs. Belgia, CEDO, 13 iunie 1979, par. 41. În Christine Goodwin:
“În consecinţă, Curtea acordă o mai mică importanţă lipsei unui mod comun de rezolvare, în Europa, a problemelor juridice şi
practice în discuţie, remarcând existenţa clară şi de necontestat a unei tendinţe internaţionale care continuă să se afirme nu
numai în favoarea acceptării sociale din ce în ce mai pronunţate a transsexualilor, dar şi în favoarea recunoaşterii noii identităţi
sexuale post-operatorii a acestora” (Christine Goodwin vs. The United Kingdom, 11 iulie 2002, par. 85)
9
Rezultă că întrebarea când începe dreptul la viaţă trebuie plasată în cadrul marjei de apreciere despre care Curtea consideră, în
general, că trebuie recunoscută Statelor în această sferă, în pofida unei interpretări evolutive a Convenţiei, instrument viu care
trebuie interpretat în lumina condiţiilor prezente (...) ʺRaţiunile acestei concluzii rezidă, în primul rând, în aceea că problema
acestei protecţii nu a fost rezolvată în majoritatea Statelor Membre însele, în particular în Franţa, unde aceasta constituie încă
un subiect de dezbatere, şi, în al doilea rând, în faptul că nu există un consens la nivel european, în privinţa definiţiei ştiinţifice şi
juridice a începutului vieţii” (Vo vs. Franţa, 8 iulie 2004, par. 82),
6
internaţionale şi un anumit grad de armonizare a drepturilor omului recunoscute în plan naţional.
Constituţiile naţionale pot să protejeze standarde mai înalte ale drepturilor omului, ca şi anumite
caracteristici ale drepturilor fundamentale rezultând din împrejurări precum experienţa istorică
naţională sau contextul cultural şi religios.
Așadar, putem afirma că, noţiunea de drepturi fundamentale are două accepţiuni.10
Ea desemnează, mai întâi, pe plan substanţial, drepturile şi libertăţile ce aparţin
individului, care formează primatul ontologic al fiinţei umane în societate şi în grupul din care
face parte.
Pe plan formal apoi, drepturile fundamentale sunt drepturi şi libertăţi care se impun
puterii legislative, executive şi jurisdic-ţionale, pentru că ele sunt protejate de constituţia statului
şi tratatele la care acesta este parte. Drepturile fundamentale au cunoscut o evoluţie ascendentă,
putându-se vorbi de adevărate generaţii de drepturi.

2. Categorii de drepturi ale omului. Criteriile de clasificare a Drepturilor și

libertăţilor fundamentale ale omului.

2.1. Categorii de drepturi ale omului. Criterii de clasificare.

Necesitatea unei clasificări a unei ordine în gruparea şi enumerarea drepturilor
fundamentale au apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de
drepturi şi mai ales prin constituţii. În literatura de specialitate s-au făcut multe clasificări. Cea
mai autorizată clasificare, pentru vremea sa, se consideră cea dată de Pollegrino Rossi, în timpul
când în Franţa se forţa învăţământul dreptului constituţional.
Astfel, el distrugea trei categorii de drepturi: private; publice; politice. O altă
clasificare des întâlnită este cea care prezintă drepturile fundamentale sub două grupe: egalitatea
civilă; libertatea individuală.11
Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii şi anume: libertăţile
primordiale sau primare; libertăţi secundare sau complemetare.12
Prima categorie a formează inviolabilităţile, adică acele drepturi fundamentale, care
asigură viaţa, posibilitatea de mişcare a individului, asigură siguranţa sa fizică, a domiciliului
său. În această categorie se includ dreptul la viaţă, inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea
domiciliului, dreptul la libera circulaţie, dreptul la căsătorie, la ocrotirea familiei şi copilului.

10
https://legeaz.net/dictionar-juridic/drepturi-fundamentale

11
idem
12
idem
7
 A doua categorie o formează drepturile social-economice şi culturale, adică acele
drepturi care asigură dezvoltarea materială şi culturală a persoanei, permiţând acesteia să
participe la viaţa socială. În această categorie vom include: dreptul la muncă, dreptul la odihnă,
dreptul la învăţătură, dreptul la asigurarea materială şi bătrâneţe, boală sau incapacitate de
muncă, drepturi tinerilor la asigurare din partea statului a condiţiilor necesare dezvoltării
aptitudinilor lor fizice şi intelectuale, dreptul la proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un
nivel de trai decent, dreptul de a te bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o
poţi atinge.
O a treia categorie de drepturi o formează drepturile exclusive politice, adică drepturile
care prin conţinutul lor pot fi folosite numai pentru participarea cetăţenilor la conducerea
statelor, la guvernare şi anume drepturile electorale.
A patra categorie o formează drepturile social-politice, adică a cele drepturi care pot fi
exercitate de cetăţeni, la alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor materiale, cât şi în
scopul participării lor la conducerea de stat şi anume: libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului,
libertatea presei, dreptul de asociere la grevă, libertatea întrunirilor, mitingurilor şi
demonstraţiilor, secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, dreptul la informaţie
(informare).
A cincea categorie o formează drepturile garanţii, adică dreptul de petiţionare şi dreptul
celui vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat de a cere organelor
competente, în condiţiile prevăzute de lege, anularea actului şi repararea pagubei.

2.2. Inviolabilitățile ale Drepturilor omului

In categoria inviolabilităţilor Drepturilor onului, menţionăm: dreptul la viaţă;

inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la libera circulaţie, dreptul la
căsătorie, la ocrotirea familiei şi a copiilor.
Dreptul la viaţă implică în primul rând, că nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod
arbitrar. Interzicerea pedepsei cu moartea exprimă tendinţa dominantă existentă azi în lume.
Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin
natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficientă.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în articolul 3: „orice om are
dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei13

13
Ioan Muraru „ Drept constituţional şi instituţii politice”, Bucureşti, 1991, p. 72 și urm
8
 3. Drepturile şi libertăţile omului  sau  Drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor?

Deseori, întâlnim sintagma de „drepturi şi libertăţi ale omului” şi pe cea de „drepturi

şi libertăţi ale cetăţenilor”. Ambele sunt corecte însă. Distincţia dintre ele, constă în titularul
dreptului. În cazul drepturilor şi libertăţilor omului, titularul este omul văzut în calitatea sa de
fiinţă umană. Nu are importanţă dacă el este cetăţean, străin sau apatrid. Toate drepturile şi
libertăţile îi sunt protejate şi garantate indiferent de apartenenţa la un stat sau nu. În cazul
drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, titularul este omul văzut în ipostaza sa de cetăţean.
Totdeauna sfera drepturilor şi libertăţilor omului este mai mare decât cea a drepturilor şi a
libertăţilor cetăţeanului.

Sunt utilizate în practică şi sintagmele de „drepturi şi libertăţi” şi „drepturi şi libertăţi

fundamentale”. Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt, la rândul lor, drepturi şi libertăţi.
Ceea ce deosebeşte drepturile şi libertăţile fundamentale de restul drepturilor şi libertăţilor este
că ele sunt înscrise în textul legilor fundamentale ale statelor. Selectarea pentru înscrierea în
textul legii fundamentale, din rândul categoriei mari a drepturilor şi a libertăţilor pe care o
persoană le are, reprezintă voinţa puterii constituante. Nu există o regulă cu privire la selecţia
catalogului drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Fiecare stat în parte şi fiecare putere constituantă au libertatea de a selecta dintre toate
drepturile şi libertăţile acele drepturi şi libertăţi care să fie înscrise în Constituția proprie.

4. Caracterul universal și indivizibil al Drepturilor Omului.

Caracterul universal al drepturilor şi libertăţilor umane se exprimă şi în stabilirea unui

standard minim pe care toate statele trebuie să-l accepte şi să-l transpună în legi şi de la care nu
se admit derogări decât prin legi şi prin raţiuni de ordine publică, bine precizate.
Egalitatea în drepturi constituie o altă trăsătură a reglementărilor din acest domeniu.
Declaraţia universală şi pactele drepturilor omului prevăd că toate persoanele sunt egale
în faţa legii şi au dreptul la protecţia legii. Legea trebuie să interzică orice discriminare şi să
garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi eficientă contra oricăror discriminări, mai ales a
celor pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, avere, naştere – domenii în care în societăţile anterioare s-au manifestat
cele mai mari inegalităţi. Egalitatea în drepturi este unul din drepturile cele mai importante,
fundamentul însuşi  al garantării drepturilor omului.14
14
Jean Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
9
 În cadrul acestei concepţii de ansamblu îşi găsesc locul o serie de reglementări specifice
privind drepturile şi libertăţile femeilor, ale copiilor şi tineretului, ale persoanelor de altă rasă ori
culoare, ale persoanelor care fac parte din rândul minorităţilor, ori care vizează înlăturarea
discriminărilor şi crearea condiţiilor pentru ca acestea să poată beneficia de drepturi egale cu
ceilalţi membri ai societăţii.
Egalitatea înseamnă, însă, nu numai eliminarea  discriminărilor, ci şi a privilegiilor. În
lumina acestor considerente este inadmisibilă pretenţia de a se acorda străinilor un regim
privilegiat şi folosirea unor asemenea pretenţii ca pretext pentru acţiuni de constrângere
împotriva altui stat sau pentru alte acte de încălcare a drepturilor sale suverane. În acelaşi timp,
sunt inadmisibile discriminările practicate faţă de străini cum ar fi cele împotriva emigranţilor,
dar şi pretenţiile de a se acorda un regim special, privilegiat unor grupuri de persoane care
locuiesc pe teritoriul unui stat, în raport cu alte părţi ale populaţiei sale, cum se mai întâmplă în
domeniul protecţiei minorităţilor, dincolo de limitele fireşti ale drepturilor lor specifice.15
Indivizibilitatea şi interdependenţa drepturilor omului sunt avute în vedere în toate
reglementările, pentru că nu mai există astăzi drepturi în sine, cum ar fi cele politice,
influenţează în mod obligatoriu exerciţiul altor drepturi, cum ar fi cele civile, economice, sociale,
culturale, după cum garantarea unui drept se încadrează în garanţiile fundamentale ale exercitării
celorlalte drepturi.
Realizarea unui raport armonios între om şi societate caracterizează, de asemenea,
reglementările internaţionale privind drepturile omului, între afirmarea acestor drepturi şi
societatea în care ele se exercită în fapt existând o strânsă legătură, după cum realizarea
drepturilor  în afara unor obligaţii faţă de societate nu este posibilă, numai în cadrul comunităţii
putându-se realiza dezvoltarea liberă şi deplină a persoanei umane. „Declaraţia universală a
drepturilor omului” nu omite să facă şi menţiunea că orice om are îndatoriri faţă de societate,
faţă de alte persoane şi faţă de comunitatea din care face parte.
Așadar, dreptul la viaţă, pe lângă celelalte drepturi fundamentale ale omului, constituie
un atribut inalienabil al persoanei umane şi este un principiu esenţial în sistemul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale apărate prin Convenţia europeană în materie, viaţa fiind însăşi condiţia
necesară pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi. Însă, în ciuda afirmării
caracterului absolut16 şi a valorizării incontestabile a acestui drept, sunt admise anumite limitări
şi subzistă unele incertitudini referitoare la frontierele dreptului la viaţă, textele internaţionale
enunţând dreptul la viaţă dar nedefinind viaţa.

15
Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului – Comentariu pe articole, vol. I, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2005,
16
Jean Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 89
10
 Prima condiţie pentru a deţine drepturi este de a fi recunoscut ca om, ca persoană.17.
În mod deosebit, problema începutului protecţiei dreptului la viaţă este dificilă şi
delicată, deoarece nu există nicio definiţie ştiinţific incontestabilă cu privire la începutul vieţii.

17
Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Ed. All Beck, Bucureşti 2001
11
 CAPITOLUL II

CONCEPTUL DE DREPT LA VIAȚĂ. CONȚINUT, DELIMITĂRI ȘI SFERĂ

DE APLICARE

1. Prezentare generală.
Dreptul la viata, garantat oricarei persoane, este primul drept subiectiv reglementat de
Conventie. El reprezinta "valoarea suprema pe scara drepturilor omului in plan
international"1, iar protejarea sa constituie "una dintre valorile fundamentale ale
democratiilor care fac parte din Consiliul Europei". Respectarea dreptului la
viata este o preconditie a exercitarii tuturor celorlalte drepturi. Astfel, statul este obligat nu
numai "sa se abtina de la a lua viata in mod intentionat", ci trebuie sa ia toate masurile
necesare protejarii vietii.
In Art. 2 din Convenșie se stipuleaza clar garanteaza protectie oricarei persoane
impotriva mortii provocate intr-o maniera arbitrara. Initial, aceste prevederi nu interziceau
recurgerea la pedeapsa cu moartea daca aceasta era prevazuta de lege. In 1983, a fost
adoptat Protocolul nr. 6 care aboleste pedeapsa cu moartea in timp de pace, ea
continuand sa fie aplicabila in timp de razboi. Prin adoptarea, in 2002, a Protocolului nr. 13 a
fost abolita pedeapsa cu moartea in orice situatii pe teritoriul tuturor statelor semnatare,
membre ale CoE.

2. Titularul dreptului la viata

Art.2 garanteaza dreptul la viata al oricarei persoane fizice, umane. Acest drept

nu este absolut; el prevede anumite exceptii, precum: executarea unui condamnat la moarte
(pedeapsa aplicata pana in 2002), legitima aparare, arestarea sau evadarea unei persoane detinute
si reprimarea unei insurectii.

2. Sfera de aplicare a dreptului la viață

Protectia dreptului la viata este garantata de Sistemul european de protectie a drepturilor

omului oricarei persoane, din momentul nasterii si pana la decesul acesteia. Prin deces
trebuie sa se inteleaga moartea fizic constatata, nu si declararea pe cale judecatoreasca a mortii
sau a disparitiei unei persoane. Cv.E.D.O. garanteaza dreptul la viata, fara insa a stabili de cand
incepe protectia acestei valori fundamentale. Daca art. 4 al Conventiei

12
americane a drepturilor omului (Cv.A.D.O.) stipuleaza ca dreptul la viata trebuie protejat
din momentul conceptiei Cv.E.D.O - la fel ca toate celelalte instrumente internationale de
protectie a drepturilor omului protejeaza fiinta vie, nu si pe cea care urmeaza sa se nasca.

Din jurisprudenta initiala a Curtii rezulta ca CEDO a refuzat sa se pronunte daca dreptul
la avort este recunoscut de Conventie si, implicit, daca dreptul la viata este garantat pentru
copilul nenascut, lasand acest domeniu la aprecierea discretionara a statului. 2 In 1980,
jurisprudenta Curtii a fost completata cu argumente suplimentare referitoare la aceasta protectie.

In cauza X c. Marii Britanii, reclamantul sustine ca decizia instantei nationale de

autorizare a

intreruperii de sarcina, data sotiei fara consimtamantul sau, este contrara dispozitiilor
art.2. Analizand conditiile de admisibilitate, Comisia (fosta Comisie a Drepturilor Omului -
functionala pana tn 1998/1999) a concluzionat ca dorinta reclamantului de a deveni tata a fost
afectata de decizia instantei nationale - conferindu-i calitatea de victima. Analiza fondului cauzei
a permis Comisiei sa constate ca termenul de "orice persoana" nu este clar stabilit de Conventie.
Din dispozitiile Cv.EDO rezulta ca acest termen poate privi numai o fiinta nascuta, nu
si un copil conceput. Prin urmare, Comisia a retinut faptul ca art. 2 garanteaza viata oricarei
persoane, dar nu este aplicabil pentru protectia copilului care se va naste.

3. Continutul dreptului la viata

Art. 2 protejeaza dreptul la viata - in sensul de a trai, ca drept civil si politic, si nu

dreptul la o viata decenta, ca drept economic si social. Prin decizia din 13 decembrie 1979,
CEDO a statuat, cu valoare de principiu, ca protectia garantata de art.2 nu are nicio legatura cu
problemele legate de calitatea vietii sau cu felul in care o persoana alege sa traiasca.

4. Obligatiile ce revin statelor in temeiul art.2

 Art. 2 instituie obligatia generala de a respecta dreptul la viata -
obligatie negativa de abtinere, de a nu aduce atingere acestui drept, adica de a nu cauza moartea
unei persoane, cu exceptia situatiilor precizate in cel de-al doilea paragraph al textului.

 Art. 2 impune obligatia pozitiva de a proteja dreptul la

viata garantat prin textul Conventiei, obligatia de a adopta toate masurile de ordin practic ce se
impun pentru protectia indivizilor aflati in jurisdictia Statelor parti.

13
 5. Limitari aduse dreptului la viata

Art.2 alin.2 dispune ca atunci cand cauzarea mortii intervine ca urmare a recurgerii la
forta, ea nu este considerata o incalcare a dreptului la viata. Aceste limitari nu aduc nicio
atingere dreptului la viata ca drept fundamental, absolut si intangibil.
Romania nu a fost condamnata de CEDO pentru incalcarea art. 2. Cea mai relevanta
cauza ramane totusi Gheorghe Ursu c. Romaniei.

In conformitate cu prevederile art.3. din Convenție, INTERZICEREA TORTURII

~ art. 3 Cv. ~

Art.3 reglementeaza interzicerea torturii ca prohibitie absoluta. In cauza Al-Adsani c.

Marii Britanii, CEDO a recunoscut ca "interzicerea torturii a devenit o regula imperativa de
drept international".

Definitie :

Documentul de referinta, la nivel mondial, pentru definirea torturii il reprezinta Conventia ONU
in materie:

"orice act prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinta
puternica fizica sau psihica, in special cu scopul de a obtine de la ea sau de la o terta
persoana informatii sau marturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terta
persoana l-a comis, sau este banuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni
asupra ei, sau de a intimida sau a face presiuni asupra unei terte persoane, sau pentru orice
alt motiv intemeiat pe orice forma de discriminare, atunci cand o asemenea durere sau
suferinta este provocata de un agent al autoritatii publice sau de orice persoana care
actioneaza cu titlu official ori la instigarea sau cu consimtamantul ei expres sau tacit."

Prin urmare, orice durere sau suferinta deosebita, fizica sau mentala, reprezinta acte de
tortura daca:

 acestea sunt produse cu intentie;

 cel care le produce este un agent al fortei publice sau o persoana care actioneaza
la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al acestuia;
14
  scopul aplicarii unor asemenea acte consta in obtinerea unor informatii sau marturii,
aplicarea unei pedepse pentru un act comis de victima sau de catre o terta persoana,
sau exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terte persoane.

Sfera de aplicare

Pentru a intra in sfera de protectie a art. 3, un rau tratament aplicat unei persoane trebuie sa
atinga un anumit grad de gravitate. Prin urmare, intensitatea suferintelor la care este supusa
victima determina aplicarea art.3. De ex., in decizia Soering c. Marii
Britanii judecatorul european apreciaza ca asteptarea indelungata a executarii pedepsei capitale
de catre un condamnat la moarte constituie un tratament care depaseste pragul fixat pentru
aplicarea art. 3

Cauza Tomasi c. Frantei stabileste ca "fata de o persoana privata de libertate, orice folosire a

fortei fizice a carei necesitate nu este determinata in mod strict de comportamentul respectivei
persoane aduce atingere demnitatii umane si constituie, in principiu, o violare a dreptului
garantat de art.3". Integritatea fizica a oricarei persoane este garantata in mod absolut chiar si
in situatii de lupta impotriva terorismului sau a crimei organizate. In cauza Selmouni c Frantei,
CEDO a statuat ca orice folosire a fortei impotriva unei persoane aflate intr-o situatie de
inferioritate, intrucat este privata de libertate, este interzisa si intra in sfera de aplicare a art. 3.

Acest principiu se aplica si in cazul brutalitatilor comise de politie cu prilejul

unei arestari(Rehbock c. Sloveniei) si al violentelor comise asupra detinutilor de personalul din
sistemul penitenciar (Labita c. Italiei). Astfel, CEDO recurge la rasturnarea sarcinii probei,
aplicand prezumtia de cauzalitate prin care afirmatiile reclamantului sunt considerate probate, cu
exceptia cazului in care statul parat aduce o proba contrara.

Deosebirea dintre tortura si tratamente inumane si degradante este determinata

de intensitatea durerii provocate, a suferintelor produse victimei, precum si de vointa
deliberata a celui care, detinator al puterii publice, produce o suferinta deosebita victimei.

Judecatorul european considera ca disparitia unei persoane reprezinta un tratament inuman si

degradant produs rudelor, iar incendierea voluntara a caselor victimelor de catre fortele de
ordine reprezinta un tratament inuman (Moldovan c. Romaniei, Selcuk c. Turciei). Curtea a
decis in cauza Cipru c. Turciei ca autoritatile turce impun cipriotilor greci care traiesc in nordul
insulei, in virtutea originii etnice si a religiei lor, conditii de viata umilitoare si contrare

15
respectului demnitatii umane, calificand discriminarea astfel practicata drept tratament
degradant. In plus, Curtea a admis ca pentru situatii in care valoarea totala a unei pensii si a
altor prestatii sociale, in cazul in care este insuficienta pentru a mentine un nivel minim de trai,
poate fi invocata in fata CEDO ca o incalcare a art. 3. (Lariosina c. Rusiei).

5. Obligatiile ce revin statului in temeiul art.3

 Obligatia de a respecta interdictia impusa de art. 3, o obligatie esentialmente negativa

de a nu aplica rele tratamente persoanelor aflate in juristictia statului parte.

 Obligatia de a proteja integritatea fizica a persoanelor lipsite de libertate datorita

situatiei de vulnerabilitate in care se afla. Curtea a decis in cauza Ilhan c Turciei ca
absenta ingrijirilor medicale timp de 36 de ore reprezinta ca o incalcare a art. 3,
calificandu-se drept tortura.

 Obligatia de a indeplini/garanta integritatea fizica a persoanei.

In cauza A c. Marii Britanii judecatorul european a stipulat ca statul are obligatia de a lua toate

masurile necesare pentru prevenirea supunerii persoanelor aflate sub jurisdictia sa la tratamente
contrare art. 3 "chiar daca acestea sunt administrate de catre particulari". Astfel, Curtea decide
protectia femeilor si a copiilor impotriva relelor tratamente aplicate de rude. Autoritatile
nationale, prin serviciile sociale, au obligatia de a lua masurile necesare prevenirii unor
asemenea acte sau de a le face sa inceteze. In mod similar, administratia penitenciarelor
trebuie sa ia masurile necesarre prevenirii maltratarii unui detinut de carte alti detinuti (Pantea c.
Romaniei).

16
 CAPITOLUL III

CONSIDERATII PRIVIND EVOLUTIA REGLEMENTARII DREPTURILOR

OMULUI , INCLUSIV DREPTUL LA VIAȚĂ

1. Drepturile fundamentale ale omului reflectate în sistemul de Drept european.

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului a fost iniţiat de Consiliul Europei,

organizaţie interguvernamentală regională creată în 1949 de un grup de state din Europa
occidentală angajate în apărarea libertăţilor individuale şi democraţiei. Acest sistem îşi are
izvorul în două acte juridice:

a) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

b) Carta socială europeană.

a) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Semnată la 4 noiembrie 1950 de către toate statele membre ale Consiliului Europei şi
intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, Convenţia instituie un mecanism juridic de garantare
internaţională a drepturilor şi a libertăţilor consacrate, alcătuit dintr-o Curte Europeană
a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg. Drepturile garantate de către Convenţie au
cunoscut o largă extindere în timp. 7Titularul drepturilor şi libertăţilor consacrate
de Convenţie este orice persoană aflată sub jurisdicţia statelor părţi la Convenţie, cetăţenia
persoanei neavând nicio relevanţă. Catalogul drepturilor garantate de Convenţie a fost extins prin
protocoale adiţionale la aceasta.18

b) Carta socială europeană

A fost deschisă spre semnare la Torino la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26

februarie 1965. La 5 mai 1988 a fost încheiat un Protocol adiţional la Cartă, prin acesta lărgindu-
se lista de drepturi. Ea a fost elaborată sub auspiciile Consiliului Europei şi
completează Convenţia care garantează numai drepturile civile şi politice, stabilind un sistem
european regional de protecţie pentru drepturile economice şi sociale. Carta proclamă o listă de
19 categorii de drepturi şi principii, incluzând dreptul la muncă, la condiţii prielnice de muncă,
dreptul la muncă în condiţii de siguranţă, dreptul la remuneraţie echitabilă, la organizare şi la

18
A. Drzedczewski, La prévention des violations des droits des droits de l’homme: les mécanismes de suivi du
Conseil de l’Europe, în Revue trimestrielle des droits de l’homme, 2000, p. 385 şi urm.

17
negociere colectivă. Totodată, Carta proclamă dreptul la protecţie a copiilor, tinerilor şi femeilor
angajate, dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică, dreptul la ocrotirea sănătăţii,
la asigurări sociale, la pregătire şi îndrumare profesională.
Pe lângă aceste două tratate în care îşi are izvorul sistemul european de protecţie
a drepturilor omului, s-au adoptat o serie de alte documente internaţionale atât în cadrul
Consiliului Europei, cât şi în cadrul Uniunii Europene sau în cadrul Consiliului pentru Securitate
şi Cooperare în Europa, deoarece sistemul european cunoaşte o protecţie a drepturilor omului la
nivelul acestor trei instituţii. 

2. Documente internaţionale privind recunoașterea în sistemul european de Drept

a protecţiei a Drepturilor omului.

2.1. Carta de la Paris pentru o nouă Europă.

Un document european important în domeniul protecţiei drepturilor omului îl constituie
Carta de la Paris pentru o nouă Europă, adoptată la 21 noiembrie 1990. Carta reconsideră
dimensiunile colaborării europene în contextul schimbării raportului de forţe, prăbuşirii
sistemelor totalitare în Europa de Est şi trecerii la economia de piaţă. Ea efectuează, totodată, o
substanţială analiză a problemelor Europei, indicând căi şi direcţii în care trebuie acţionat pentru
a face posibil triumful marilor valori europene şi în primul rând a principiului
respectării drepturilor omului19.
Carta enunţă de la început cadrul fundamental schimbat al desfăşurării actuale a
raportului dintre statele europene şi ierarhizează în mod nou problemele colaborării
europene. Marile probleme pe care Carta de la Paris le enunţă sunt: drepturile omului,
democraţia şi statul de drept, libertatea economică şi responsabilitatea, relaţiile de prietenie între
statele participante, securitatea europeană. Totodată, se afirmă că libertatea şi pluralismul politic
sunt elemente necesare în realizarea obiectivului de dezvoltare a economiei de piaţă pentru o
creştere economică susţinută, prosperitate şi justiţie socială.
Astăzi catalogul drepturilor omului s-a extins şi s-a diversificat. Drepturile devin tot mai
numeroase pe măsură ce nevoile societăţii cresc, iar gradul de cultură al indivizilor sporeşte.
Astfel, drepturile, libertăţile şi îndatoririle omului devin din ce în ce mai numeroase odată cu
evoluţia democratică a societăţii umane, iar respectarea ori nerespectarea oricăruia dintre
principiile ce se găsesc în documentele internaţionale cu caracter universal sau regional ţine de
cultura fiecărui popor.

19
A se vedea M. A. Martin Estebanez, The OSCE and Human Rights, în lucrarea An Introduction to the
International Protection of Human Rights, Abo Akademi University, 2002, pp. 329-350.

18
 Caracterul universal al documentelor internaţionale adoptate sub egida ONU sau a
instituţiilor acestei Organizaţii în domeniul drepturilor omului a condus cu sine la adoptarea de
către statele membre ONU a unei legislaţii naţionale sau regionale care să detalieze regulile în
materia respectării drepturilor omului.

Adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului nu a adus cu sine

recunoaşterea caracterului juridic universal al drepturilor prevăzute în acest
document. Declaraţia este doar un document politic. Ea a devenit astăzi, mai de
grabă, o componentă a dreptului internaţional cutumiar, prevederile sale fiind
preluate şi dezvoltate în numeroase documente juridice interne şi internaţionale. 20

2.2. Carta drepturilor fundamentale semnată la Nisa.

Semnată la 7 decembrie 2000 în cadrul unei reuniuni solemne de către preşedintele
Parlamentului European, preşedintele în exerciţiu al Consiliului Uniunii Europene şi preşedintele
Comisiei Europene, Carta a reprezentat un moment important în evoluţia construcţiei
instituţionale a UE. Semnarea acestei Carte a arătat încă odată că respectul drepturilor
omului constituie regula fundamentală pe care se întemeiază colaborarea dintre state.
Carta drepturilor fundamentale semnată la Nisa nu a avut niciodată valoare juridică
obligatorie şi a însumat în cadrul unui singur document, pentru prima dată în istoria UE, întreaga
arie a drepturilor civile, politice, economice şi sociale ale persoanelor ce se regăsesc în mod legal
pe teritoriul UE. Carta nu făcea distincţie între cetăţeni şi necetăţeni.21

2.3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Eşecul UE în privinţa adoptării Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa a fost

surmontat relativ rapid de către statele membre ale Uniunii prin adoptarea în 2007 la Lisabona a
modificărilor la Tratatul privind Uniunea Europeană22 şi la Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene23. Mare parte din drepturile fundamentale prevăzute în Tratatul instituind
o Constituţie pentru Europa au fost preluate în Carta drepturilor fundamentale a UE.
20
A se vedea în acest sens: Convenţia privitoare la prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid din 9 decembrie
1948; Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951; Convenţia cu privire la statutul apatrizilor din
23 septembrie 1954; Convenţia cu privire la drepturile politice ale femeii din 20 decembrie 1952; Convenţia privind
lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului din 14 decembrie 1960; Convenţia privind eliminarea
tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1965; Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de
război şi a crimelor contra umanităţii din 26 noiembrie 1968; Convenţia cu privire la eliminarea şi reprimarea
crimelor de apartheid din 30 noiembrie 1973; Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude,
inumane sau degradante din 10 decembrie 1984; Convenţia privitoare la drepturile copilului din 20 noiembrie
1989 etc.
21
Pentru o analiză a importanţei preluării textului Cartei drepturilor fundamentale semnată la Nisa în
textul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, v. J.-C. Piris, The Constitution for Europe. A Legal Analisys,
Cambridge University Press, 2006, pp. 134-145.
22
Carta drepturilor fundamentale a UE este publicată în Jurnalul Oficial al UE, C 83 din 30 martie 2010 şi a fost
ratificată de către România prin Legea nr. 13 din 7 februarie 2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, semnat la
Lisabona la 13 decembrie 2007, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie
2008
19
 Astfel, pentru prima dată, un singur document conţine laolaltă toate drepturile prevăzute
în diferite reglementări comunitare şi internaţionale. Carta dezvoltă conceptul de cetăţenie a
Uniunii şi creează o zonă de libertate, securitate şi justiţie. Carta conţine un preambul şi 54 de
articole grupate în 7 capitole. Carta stabileşte aşadar un set de şase valori fundamentale ale
Uniunii Europene: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Ea îmbină, într-
un singur text, drepturile civile, politice, economice şi sociale de care beneficiază cetăţenii şi
persoanele din Uniune.
Această îmbinare fără precedent situează mai bine tradiţiile din care se reclamă
Uniunea. Este pentru prima dată când drepturile sociale coexistă, alături de drepturile clasice, în
acelaşi document, având acelaşi statut şi aceeaşi garanţie juridică. 24
În general, drepturile reglementate în Cartă se referă la orice persoană. Sunt însă şi
unele drepturi aplicabile doar anumitor categorii de persoane (copii, persoane cu handicap).25
Recunoscând schimbările ce au avut loc în societate, Carta nu reglementează doar
drepturile tradiţionale (dreptul la viaţă, dreptul la liberă exprimare sau acces liber la justiţie), ci şi
drepturi noi neincluse în Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale omului din 1950, precum dreptul la protecţia datelor sau bioetica.

3. Respectarea drepturilor fundamentale ale omului de către Curtea de Justiție a

U.E prin reglemetarile statuate în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
( T.F.U.E.)

Protecția drepturilor fundamentale ale omului, prin dispoziții juridice ale Uniunii
Europene a fost asigurată prin jurisprudența constantă a Curții de Justiție, încă din 1969. În
primul rând, Curtea de Justiție a respins toate acțiunile care priveau drepturile fundamentale pe
motivul că problemele de drept constituțional național nu au fost de resortul său. Ea a trebuit să
revină asupra poziției sale datorită principiului primeității (supremației) dreptului U.E. față de
dreptul național. Într-adevăr, această regulă de supremație se aplică numai în cazul în care
legislația U.E. este în măsură să garanteze protecția drepturilor omului echivalentă cu cea din
constituțiile naționale.26
23
Pentru o analiză a drepturilor fundamentale prevăzute în Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, v. M.
Tinc, L’article I-9 du Traitë ëstablissant une Constitution pour l’Europe, în lucrarea Le Traitë ëstablissant une
Constitution pour l’Europe. Analyses & Commentaires, Presses Universitaires de Strasbourg, 2005, pp. 349-361.
24
V. Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008, pp. 30-31.
25
Pentru o analiză a importanţei preluării textului Cartei drepturilor fundamentale semnată la Nisa în
textul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, v. J.-C. Piris, The Constitution for Europe. A Legal Analisys,
Cambridge University Press, 2006, pp. 134-145.
26
Punctul de plecare al acestei jurisprudențe este cazul „Stauder”, în care beneficiarul unei pensii victimă de război
a fost considerat că i s-a adus atingere la demnitatea personală și la principiul egalității, atunci când a fost obligat să-
20
 Curtea de Justiție a U.E. a stabilit, mai întâi, respectarea drepturilor fundamentale pe baza
unui anumit număr de articole ale tratatelor. Ea a plecat de la clasificarea mai multor interdicții
de discriminare, care au fost aplicații ale diferitelor aspecte ale principiului general de egalitate.
Curtea de Justiție a dezvoltat în mod constant elementele de bază ale protecției comunitare
a drepturilor fundamentale și le-a completat cu alte drepturi similare. În acest scop, Curtea a
recunoscut principiile generale de drept și le-a aplicat, inspirându-se din tradițiile constituționale
comune ale Statelor membre, precum și din convențiile internaționale privind protecția
drepturilor omului la care statele membre sunt părți.27
De prim rang dintre acestea este Convenția europeană a drepturilor omului, care a permis
să se determine conținutul drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și mecanismele de
respectare a lor. Pe această bază, Curtea a ridicat o serie de libertăți la rangul de drepturi
fundamentale ale Uniunii, și anume: dreptul la viață, dreptul de proprietate, libertatea de
exercitare a unei activități profesionale, inviolabilitatea domiciliului, libertatea opinie, drepturile
generale de personalitate, protecția familiei (dreptul de reîntregire a familiei pentru lucrătorii
emigranți), libertatea economică, libertatea de religie și de credințe, precum și un anumit număr
de drepturi procedurale fundamentale, cum ar fi dreptul de a fi înțeles, principiul
confidențialității corespondenței între avocat și client (cunoscut sub numele de "privilegiu
legal"), interzicerea sancțiunii duble, necesitatea de a motiva actele juridice ale Uniunii
Europene.
Datorită jurisprudenței Curții de Justiție, dreptul U.E. dispune de un vast fond de principii
ale statului de drept, apropiate drepturilor fundamentale. În acest context, principiul
proporționalității este de o importanță practică considerabilă. El comportă obligația de a evalua
diverse interese aflate în joc, care implică necesitatea și oportunitatea unei măsuri și excluderea
oricărui exces. Printre principiile generale de drept apropiate drepturilor fundamentale se
regăsesc principiile generale de drept administrativ și de proces echitabil, cum ar fi: principiul
și dea numele pentru a cumpăra "unt de Crăciun". În prima etapă, Curtea a estimat că indicarea numelui nu a fost
esențială, având în vedere dispozițiile Uniunii Europene, și că a fost, prin urmare, inutil să examineze motivul de
încălcare a unui drept fundamental; dar la sfârșitul judecății sale, Curtea a constatat, totuși, că respectarea drepturilor
omului făcea parte din principiile generale ale ordinii de drept a Uniunii Europene care a trebuit să le pună în
aplicare. Astfel, Curtea a recunoscut, pentru prima dată, existența unui sistem autonom de drepturi fundamentale în
Uniunea Europeană.
27
In acest sens a se vedea în acest sens: interdicția de discriminare pe motiv de naționalitate (art. 18 T.F.U.E.), lupta
împotriva discriminării bazate pe sex, rasă, origine etnică, religie, convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală
(art. 10 T.F.U.E.), egalitatea de tratament pentru bunuri și persoane în domeniul libertăților fundamentale: libera
circulație a mărfurilor (art. 34 T.F.U.E.); libera circulație a persoanelor (art. 45 T.F.U.E.): libertatea de stabilire de
reședință (articolul 49 T.F.U.E.); libertatea de prestare de servicii (art. 57 T.F.U.E.); libera concurență (arti. 101 și
urm. T.F.U.E.); egalitatea remunerării între femei și bărbați (art. 157 T.F.U.E.). Aceste libertăți fundamentale, care
garantează libertățile de bază ale vieții profesionale, pot fi considerate ca prevederi ale dreptului U.E. privind libera
circulație și exercitarea liberă a unei activități profesionale. De asemenea, sunt garantate libertatea de asociere (art.
153 T.F.U.E.), dreptul de petiție (art. 24 T.F.U.E.), precum și protecția secretelor în afaceri și secretul profesional
(art. 339 T.F.U.E.).

21
încrederii legitime, principiul neretroactivității sancțiunilor și interdicția de retragere sau de
revocare retroactivă a actelor care conferă drepturi sau beneficii, sau principiul dreptului la
apărare, care se aplică în procedurile administrative în fața Comisiei Europene și în procedurile
în fața Curții de Justiție.
Accentul este pus pe nevoia unei mai mari transparențe, care implică faptul că deciziile
trebuie să fie luate, pe cât posibil, în mod deschis și cât mai aproape de cetățeni. O consecință
importantă a acestei transparențe este că orice cetățean al U.E., precum și orice persoană morală
stabilită într-un Stat membru are drept de acces la documentele Consiliului și Comisiei
Europene. În plus, toate plățile efectuate din bugetul U.E. pentru persoanele fizice sau morale
trebuie să fie publicate. În acest scop, sunt create baze de date liber accesibile pentru toți
cetățenii Uniunii.

CAPITOLUL IV

22
 DREPTUL LA VIATA . CONTURAREA UNOR NOTIUNI, CA URMARE A
JURISPRUDENTEI C.E.D.O. SI C.J.U.E.

1. Dreptul la viaţă și la viață privată. Conturarea unor noţiuni, ca urmare a

jurisprudenţei C.E.D.O. şi C.J.U.E
Întrucât societatea este în permanentă schimbare, pentru a răspunde imperativelor unui
prezent dinamic, realităţilor vii, sunt promovate soluţii noi, sunt revizuite instituţii devenite
clasice, sunt puse în valoare principii recunoscute în plan internaţional, dar care nu au fost încă
implementate în spaţiul românesc.
Şi, cel mai important, se implementează dezlegările oferite de jurisprudenţă unor
noţiuni şi concepte noi, adaptând normele civile realităţilor de astăzi şi tendinţelor legislative
reformatoare manifestate în alte sisteme de drept. Implementarea acestor noi concepte presupune
operarea, în prealabil, a numeroase şi substanţiale modificări instituţionale, dar şi o atentă
revizuire a cadrului normativ special ce constituie astăzi izvorul de drept al acestei materii.

1.1.Concept și noțiune

Sintagmle - drepturile personalităţii, dreptul la viață și dreptul la viață privată -

reprezintă o creaţie a jurisprudenţei CEDO, noţiuni sedimentate, dar care se află într-o continuă
evoluţie, pe măsură ce drepturile omului se dezvoltă în – laboratorul - CEDO.
Din acest motiv, ori de câte ori este în discuţie unul dintre drepturile personalităţii, este
necesar să facem trimitere la jurisprudenţa CEDO. Examenul jurisprudenţei europene în această
materie demonstrează tendinţa Curţii de a transforma dorinţele omului în veritabile drepturi ale
omului şi ale personalităţii: dreptul la respectarea vieţii private; dreptul la demnitate; dreptul la
imagine; dreptul la onoare; dreptul la un proces echitabil; dreptul de a nu suferi tratamente
inumane; dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii; dreptul la nume; dreptul la prenume;
dreptul la grevă; dreptul la contracepţie şi avort; dreptul unui deţinut de a nu suporta tabagismul;
dreptul la electricitate; dreptul la libera orientare sexuală; dreptul la practicarea
sadomasochismului; dreptul de a avea copii; dreptul la fericire; dreptul la schimbarea de sex;
dreptul la timp liber; dreptul la educaţie; dreptul la divorţ; dreptul la autonomie etc. Însă, evoluţia
drepturilor personalităţii în cadrul Curţii a fost determinată şi de multiplicarea atingerilor aduse
vieţii private, progresele tehnice, ştiinţifice, ale medicinei în special28.
Drepturile personalităţii umane sunt atât de variate, întrucât, privite în mod individual,
ca o trinitate care nu poate fi descompusă - sufletul, corpul şi viaţa - fiinţa umană este unică şi nu
poate fi comparată cu alta. Personalitatea, prin unicitatea sa, deosebeşte o persoană de alta, evocă

28
www.idrept.ro
23
individualitatea, desemnând ceea ce diferenţiază o persoană de alta. De aceea, drepturile
personalităţii au constituit un subiect dezbătut din ce în ce mai mult. Spre exemplu, în doctrina
franceză29, se arată că drepturile personalităţii sunt inerente calităţii de fiinţă umană şi aparţin
fiecărui individ prin simplul fapt că este om. Indiferent din ce unghi sunt privite, în temeiul
acestor prerogative, fiecare persoană are dreptul la respectarea de către terţi a drepturilor
personalităţii30.
În literatura de specialitate, drepturile personalităţii au fost clasificate în două categorii:
drepturi care ocrotesc corpul uman şi funcţiile sale biologice şi psihice şi drepturi care ocrotesc
valori morale. În această ultimă categorie sunt încadrate dreptul la demnitate, dreptul la liberă
exprimare, dreptul la viaţă și dreptul la viață privată, dreptul la imagine.
În doctrina franceză s-a apreciat că drepturile personalităţii sunt la limita noţiunii de
drept subiectiv, având un domeniu de aplicare mai restrâns decât cel al drepturilor
fundamentale31.
Totuşi, drepturile personalităţii nu se confundă cu drepturile omului şi nici cu drepturile
fundamentale ale omului - care îşi au originea în dreptul natural.
Facem precizarea că, Dreptul personalității, ca drept al ființei umane, constituie
o noţiune relativ imprecisă, deoarece un număr mare dintre ele au fost recunoscute în dreptul
pozitiv şi au forţă obligatorie, iar altele aşteaptă sau sunt în curs de consacrare 32. Drepturile
fundamentale înglobează drepturi şi libertăţi caracterizate, după o accepţiune formală, prin
valoarea lor supralegislativă (izvorând din Constituţie şi tratate sau convenţii internaţionale), iar
după o accepţiune substanţială, prin importanţa valorilor protejate33 de autorităţile publice.
 Acest lucru este valabil şi pentru protejarea dreptului la imagine împotriva abuzurilor
din partea terţilor34.
Astfel încât, încercând să clarificăm noţiunea de - viaţă privată -, pornind de la
jurisprudenţa CEDO, prin prisma unor hotărâri de mare însemnătate în domeniu 35, prin care s-a

29
Malinvaud Ph., Introduction a l-étude du droit, Ed. Litec, Paris, 2008, p. 278
30
www.idrept.ro.
31
Ghestin J., Goubeaux G., Fabre-Magnan M., Traité du droit civil. Introduction générale, Ed. LGDJ Paris, 1994, p.
179.
32
Pentru dezvoltări a se vedea: Renucci J.-F., Traité de droit européen des droits de l-homme, Ed. LGDJ, Paris,
2007, p. 7; Favoreau Cl., Gaia P., Ghevontian R., Mélin-Soucremanien F., Pena-Soler A., Pfresmann O., Pini J.,
Roux A., Scoffoni G., Tremeau J., Droit des libertés fondamentales, Ed. Précis Dalloz, 2009, p. 15.
33
www.idrept.ro
34
A se vedea decizia în cauza Schüssel contra Austriei, nr. 42409/98, din 21.02.2002; Hotărârea din 16.03.2000, în
cauza Ozgur Gundem contra Turciei.
35
A se vedea cauzle: Vin Oosterwijk contra Belgia; Schüssel contra Austriei; Von Hannover contra Germaniei;
Petrina contra României.

24
adus următoarea interpretare noţiunii: dreptul la respectarea vieţii private este dreptul la
intimitate, dreptul de a trăi aşa cum doreşti, protejat de publicitate. 
Așadar, noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea
unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică şi morală ale acesteia. 
Garanţia oferită la art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este destinată,
în esenţă, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerinţe externe, a personalităţii fiecărui individ în
raport cu semenii săi.

1. Jurisprudența C.E.D.O privind respectarea și apărarea dreptului la viață.

Aspecte teoretice și practice.

1.1. Scurtă prezentare a organizarii Curții.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instituita prin Convenţie în formă ei amendata
de Protocolu l nr. 11, este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor
contractante – în prezent 462. Nu există nici o restricţie în ceea ce priveşte numărul de judecători
de aceeaşi naţionalitate.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un termen
de şase ani. Mandatul a jumătate dintre judecătorii aleşi la primele alegeri a expirat după trei ani,
astfel încât să se asigure reînnoirea mandatului unei jumătăţi dintre judecători la fiecare trei ani.
Judecătorii îşi exercita funcţiile la Curte în nume propriu şi nu reprezintă nici un stat. Ei
nu se pot angaja în nici o activitate incompatibilă cu independenţa sau imparţialitatea lor sau cu
cerinţele unei funcţii permanente. Mandatul lor expira la atingerea vârstei de şaptezeci de ani.
Conform Regulamentului sau, Curtea este împărţită în patru secţiuni, a căror
componenta, stabilită pentru trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din punct de vedere geografic,
cât şi al reprezentării sexelor, ţinându-se cont, în acelaşi timp, de diferitele sisteme de drept ale
statelor contractante.
În fiecare secţiune sunt constituite camere în componenţa cărora intra şapte membri
după principiul rotaţiei, preşedintele secţiunii şi judecătorul ales din statul în cauză fiind prezenţi
de drept. Marea Cameră este alcătuită din şaptesprezece judecători. Preşedintele,
vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţiuni sunt membri de drept ai Mării Camere.
Orice stat contractant (cerere statală) său persoana care pretinde a fi victima unei încălcări
a Convenţiei (cerere individuală) poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin
care invocă o încălcare de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate prin
Convenţie. O notă informativă pentru reclamanţi şi formulare de cereri pot fi obţinute de
la Grefă.

25
 Procedura în faţa noii Curţi Europene a Drepturilor Omului este contradictorie şi
publică. Audienţele, care nu se ţin decât într-un număr redus de cazuri, sunt publice, cu excepţia
cazurilor când camera/Marea Cameră ia o altă decizie în situaţii excepţionale. Memoriile şi alte
documente înaintate Grefei Curţii de către părţi sunt, în principiu, accesibile publicului.
Reclamanţii individuali îşi pot prezenta ei înşişi cazul în faţa Curţii, dar o reprezentare
făcută de un avocat este recomandată, şi, în marea majoritate a cazurilor, chiar cerută expres,
odată ce cererea a fost comunicată guvernului în cauză. Consiliul Europei a pus în practică un
sistem de asistenta juridică pentru reclamanţi

1.2. Obligaţiile statelor privind respectarea dreptului la viaţă

Dreptul la viaţa este protejat prin lege. Jurisprudenţa Curţii în această privinţă a
evidenţiat că statele au atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive: nu trebuie doar să se
abţină de a provoca moartea "în mod intenţionat", dar trebuie să ia şi măsurile necesare pentru
protecţia vieţii prin responsabilitatea și responsabilizarea "pozitivă" a statului membru.36
Statele trebuie să intervină activ pentru garantarea dreptului la viaţa: de exemplu, în
materia luptei împotriva terorismului, statul trebuie, pe de-o parte, să-i sancţioneze pe cei
vinovaţi şi, pe de altă parte, să ia măsurile preventive corespunzătoare situaţiei generale.
Alte obligaţii pozitive pot viza crearea unui sistem judiciar independent şi eficient în
vederea stabilirii cauzei morţii şi a pedepsirii celor vinovaţi sau protecţia vieţii deţinuţilor faţă de
comportamentul criminal al colegilor de detenţie.37.

2. Frontierele dreptului la viaţă.

O altă problemă importantă pentru doctrină, dar şi pentru autorităţile de la Strasbourg a
fost determinarea frontierelor dreptului la viaţă. Când începe şi când se sfârşeşte dreptul la
viaţă? Există un drept de a muri?
În privinţa primei frontiere a dreptului la viaţă, ne confruntăm cu problema inexistentei
unei definiţii incontestabile din punct de vedere ştiinţific a începutului vieţii, deşi au fost
formulate diverse teorii. Întrebarea care rămâne valabilă este: viaţa fiinţei umane începe de la
naştere, sau de la concepţie? Textele juridice interne şi internaţionale nu conţin nici o
reglementare a acestei probleme, iar acest lucru poate avea consecinţe deosebit de grave: de
exemplu, în cazul manipulărilor genetice, al experimentelor pe embrionul uman sau al fertilizării
artificiale.
36
A se vedea art. 2 alin.1 al Convenţiei al CEDO.
37
De asemenea, statele au, în virtutea art. 1 şi 2 din Convenţie, obligaţia pozitivă de ordin procedural de a organiza
anchete efective împotriva celor care au adus atingere vieţii persoanei şi de a institui un sistem judiciar eficient care
să permită stabilirea răspunderii şi angajarea urmăririi penale împotriva vinovaţilor
26
 Cu privire la dreptul la viaţă al copilului nenăscut, într-o primă etapă jurisprudenţiala,
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a părut să dea şi fătului o "anumită personalitate"
independentă de cea a mamei, estimând că limitările întreruperilor voluntare de sarcina nu pot fi
considerate ca o violare a art. 8 ce garantează respectul vieţii private şi familiale. Curtea
Europeană a apreciat, totuşi, că nu este necesar să determine dacă Convenţia garantează un drept
la avort sau un drept la viaţa recunoscut fătului. În mod regretabil, judecătorii europeni nu s-au
pronunţat asupra dreptului la viaţă al copilului conceput, ceea ce a creat incertitudini asupra
acestei probleme, cu atât mai mult cu cât unele instante naţionale au luat poziţie în mod ferm.
Cât priveşte "ultima frontieră" a dreptului la viaţa sau "dreptul de a muri", problemă
rămâne una controversată. Legislaţiile europene abordează în mod diferit problema eutanasiei,
deşi toate sunt părţi ale CEDO. Curtea a arătat că articolul 2 nu poate fi interpretat, fără o
distorsiune de limbaj, că acordând un drept diametral opus, adică dreptul de a muri, de mâna
unui terţ sau cu asistenta unei autorităţi publice. Curtea a refuzat astfel orice interpretare
evolutivă a Convenţiei în cazul art. 2, apreciind că, "într-o chestiune atât de delicată, soluţia
trebuie să fie politică (prin revizuirea textului convenţional), iar nu judiciară."38

3. Restrângerile aduse dreptului la viaţă

3.1. Pedeapsa cu moartea

Convenția prevede patru ipoteze enumerate limitativ în care statul poate aduce atingere
dreptului la viaţă. Alin. 1 prevede posibilitatea execuţiei unei sentinţe capitale pronunţate de un
tribunal în cazul în care fapta săvârşită este pedepsită astfel de lege.39
Astfel, în versiunea originală a Convenţiei, pedeapsa cu moartea nu este interzisă, cu
condiţia respectării principiului legalităţii. Cu toate acestea, abolirea de facto a acestei pedepse
este consacrata prin ratificarea cvasi-unanima a Protocolului nr. 6, care aboleşte pedeapsa cu
moartea în timp de pace40. Menționăm în acest sens că, la 1 februarie 2004, 43 din cele 45 de

38
În acest sens, Curtea Europeană s-a pronunțat asupra dreptului de viață al embrionului uman, în cauza Evans c.
RU (2006). Cauza a avut o importanță majoră pentru reclamanta Natalie Evans, deoarece acesta, împreună cu
partenerul său J., au urmat un ciclu de fertilizare in vitro (FIV), după ce reclamanta a fost diagnosticată cu o stare
pre-canceroasă a ovarelor. Clinica a informat atât pe reclamantă, cât și pe partenerul său J. că își pot retrage
consimțământul oricând înainte de implantarea embrionilor în uterul reclamantei. Evans a întrebat dacă există și alte
mijloace pentru a-și fertiliza ovulele, pentru a se proteja în cazul în care partenerul își retrage consimțământul, însă
J. a asigurat-o că acest fapt nu se va întâmpla. În urma tratamentului au rezultat 6 embrioni. Ulterior, reclamanta
Evans a suferit operația de extirpare a ovarelor, iar singura sa șansă de a mai concepe copii fiind embrionii obținuți
prin tratamentul in vitro. Relația dintre reclamantă și J. s-a încheiat, iar acesta și-a retras consimțământul dat pentru
ca reclamanta să folosească embrionii.
39
Vezi și art 2 din Convenție și alin.1 din Convenție
40
Protocolul nr. 13, semnat la Vilnius în 2002 şi intrat în vigoare la 1 iulie 2003, prevede abolirea pedepsei cu
moartea în orice circumstanţe. Protocolul nr. 13 a intrat în vigoare la 1 iulie 2003
27
state membre ale Consiliului Europei erau părţi la Protocolul nr. 6 la CEDO, iar 2 state precum
Rusia şi Federaţia Serbia şi Muntenegru îl semnaseră, fără a fi devenit părţi.
În privinţa Protocolului nr. 13, la aceeaşi dată, depuseseră instrumentele de ratificare 22 de
state, iar 20 de state îl semnaseră. Rusia, Armenia şi Azerbaidjan nu au semnat Protocolul nr.
13.41

3.2.. Restrângerile dreptului la viaţa prevăzute de art. 2 alin.2 din Convenție.

Paragraful 2 al art. 2 din Convenție prevede celelalte trei ipoteze, în care moartea nu
este considerată ca fiind provocată cu încălcarea acestui articol, şi anume atunci când ea rezultă
din:
 recursul la forţa considerat că absolut necesar - pentru a asigura apărarea
persoanei împotriva oricărei violente ilegale;
 recursul la forţa absolut necesar pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a
împiedica evadarea unei peroane deţinute;
 recursul la forţa absolut necesar pentru a reprima, în conformitate cu legea, o
revoltă sau insurecţie.
Aceste excepţii de la un principiu atât de important că dreptul la viaţa sunt de cea mai
strictă interpretare. Textul arată că recursul la forţa trebuie să fie absolut necesar: aceasta
înseamnă că toate celelalte mijloace disponibile trebuie să fi fost epuizate. În plus, Comisia şi
Curtea au precizat că utilizarea forţei trebuie să fie strict proporţională cu realizarea scopului
autorizat.42

41
Aplicarea art. 2 din Convenţie de către Curtea europeană a drepturilor omului a determinat existenţa unei bogate
jurisprudenţe în acest domeniu: Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Orak c. Turcia (decesul persoanei arestate);
Hotărârea din 14 mai 2002, Cauza Semse Onen c. Turcia (anchetă privind decesul unei persoane); Hotărârea din 30
noiembrie 2004, cauza Oneryildiz c. Turcia (absenţa unei protecţii adecvate, apte să apere dreptul la viaţă);
Hotărârea din 20 decembrie 2004 , Cauza Makaratzis c. Grecia (neîndeplinirea de către stat a obligaţiei de a proteja
viaţa reclamantului), în Popescu, Corneliu, Liviu, Jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului (1999-2002),
Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 şi Popescu, Corneliu, Liviu, Jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului
(2004), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
42
Curtea aminteşte că obligaţiile pozitive enunţate de art. 2 din Convenţie implică, sub aspect procedural, obligaţia
pentru autorităţi de a instaura un sistem judiciar eficace şi independent care să permită stabilirea cauzei decesului
unui individ şi de a-i pedepsi pe cei vinovaţi (a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei [MC],
CEDO 2002,  §  51). A se vedea și Forma anchetei derulate poate varia în funcţie de circumstanţe fără a fi necesară
declanşarea urmăririi penale în toate cazurile (Mastromatteo împotriva Italiei [MC], nr. 37.703/97, paragrafele 90 şi
94 – 95, CEDO 2002 – VIII, şi Furdik împotriva Slovaciei (dec.), nr. 42.994/05, 2 decembrie 2008). Curtea
aminteşte că art. 2 nu implică nici dreptul de a declanşa o anchetă penală împotriva unui terţ sau ca acesta să fie
condamnat la sancţiuni de natură penală, nici o obligaţie de rezultat care ar presupune că orice urmărire penală
trebuie să se finalizeze printr-o condamnare (cf. mutatis mutandis, Perez vs Franţei [MC], nr. 47.287/99,  §  70,
CEDO 2004 – I). În această privinţă, când se pune problema anchetării unei neglijenţe, o cale judiciară civilă sau
disciplinară, singură ori paralelă cu o acţiune în faţa instanţelor penale, poate fi suficientă pentru a stabili
responsabilităţile în speţă şi, dacă se impune, pentru a obţine aplicarea sancţiunii civile necesare, precum plata de
despăgubiri (a se vedea, de exemplu, Calvelli şi Ciglio, § 51; Mastromatteo vs Italia [MC], nr. 37.703/97,
paragrafele 90 şi 94 – 95, CEDO 2002 – VIII, şi Furdik).

28
 Dincolo de a susţine sau nu pedeapsa cu moartea, considerăm că trebuie să existe
întotdeauna o echilibrare între gravitatea unei infracţiuni şi pedeapsa ce se aplică pentru
comiterea acesteia. În acest fel se atinge scopul instituit prin pedeapsă. Societatea poate dispune
de suficient de multe mijloace în afara pedepsei cu moartea, prin care să protejeze indivizii
împotriva infracţiunilor celor mai grave şi împotriva infractorilor celor mai periculoşi.
Pentru o mai mare eficienţă, trebuie să se analizeze atent adevăratele motive ce
determină creşterea criminalităţii pentru a o înlătura pe cât posibil. Se impune a fi eficientizată şi
activitatea poliţiei în găsirea criminalilor cărora e necesar să li se aplice sancţiuni severe.

4. Limita dintre dreptul la viața privată și interesul public observată prin prisma
jurisprudenței CEDO

 Mai întâi de toate, urmează să clarificăm noțiunea de „drept la viață privată”, pornind
de la jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului (în continuarea Curtea Europeană), prin
prisma unor hotărâri43
 Pentru a nu crea confuzii, urmează să menționăm că art. 8 din CEDO, care garantează
dreptul la viața intimă, are un caracter orizontal, semnificând că acesta protejează individul nu
doar de ingerințele arbitrare ale autorităților publice, statele urmînd a fi considerate responsabile
și de încălcările venite din partea persoanelor private. Astfel, statele pot adopta unele măsuri care
vizează respectarea vieţii private chiar şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi.44
Jurisprudența CEDO stabilește că se admite un amestec în viață a omului, măsura în
care acesta este prevăzut de lege45 şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Noțiunea de spațiu public pare a fi una destul de largă și abstractă. Comisia europeană
pentru democraţie prin drept, Comisia de la Veneția, definește într-o opinie spațiul public drept
un spațiu care poate fi accesat, în principiu, de către orice persoană, în mod liber, oricând și în
orice circumstanță.

43
În acest sens, a se vedea și cazurile Van Oosterwijk c. Belgia; Schüssel c. Austriei; Von Hannover c. Germaniei;
Petrina c. României, prin cae s-a adus următoarea interpretare a noţiunii: "dreptul la respectarea vieţii private este
dreptul la intimitate, dreptul de a trăi așa cum dorești, protejat de publicitate. Noţiunea de viaţă privată cuprinde
elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică şi morală ale
acesteia. Garanţia oferită la art. 8 din Convenţie este destinată, în esenţă, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerinţe
externe, a personalităţii fiecărui individ în raport cu semenii săi. ʺ                           
44
A se vedea Decizia în cauza Schüssel împotriva Austriei, nr. 42409/98 din 21 februarie 2002 privind protejarea
dreptului la imagine împotriva abuzurilor din partea terţilor
45
In acest sens vezi Conform Art. 8 alin. (2) din
29
 Prin urmare, pornind de la faptul că spațiul public poate fi accesat în mod liber de către
oricine și oricînd, persoana nu mai poate conta pe o intimitate absolută. Dreptul la respectul vieţii
private şi de familie nu se extinde asupra informaţiilor despre viaţa privată şi de familie obţinute
în locurile publice cînd persoana nu poate conta, în mod rezonabil, pe intimitate46
Cu toate acestea, nu se poate admite o privare totală a intimității persoanei chiar și în
spațiile publice unde totuși persoana speră la un anumit grad minim de intimitate.47
Într-o altă cauză,  Curtea a declarat capătul de cerere inadmisibil, menţionând, în
special, că reclamantul nu putea solicita o respectare absolută a vieţii sale private, având în
vedere că el însuşi s-a expus public.48
Pe de altă parte, Comisia de la Veneția a dat o definiție și spațiului privat. Astfel, în sens
material/fizic, sfera privată reprezintă un spațiu la care accesul poate fi restricționat de lege sau
de persoana care deține acest spațiu. În principiu, spațiile private nu sunt deschise publicului și
nu pot fi accesate de orice, oricînd și în orice circumstanțe. Regulile care guvernează aceste
spații țin de domeniul dreptului privat.
De asemenea, Comisia de la Veneția a menționat clar, fără echivoc, că, aspectele din
viața privată care au fost capturate întâmplător cînd se opera în spațiul public tot se pot supune
unei analize sub aspectul lezării vieții private. 

46
A se vedea și cauza Cauza Von Hannover împotriva Germaniei
47
În acest sens, este relevantă cauza Peck împotriva Regatului Unit. Obiectul cauzei îl constituie dezvăluirea de
către mass-media a unor imagini surprinse cu o cameră de televiziune cu circuit închis (CCTV) instalată pe stradă,
care îl înfăţişau pe reclamant cu un cuțit în mână, încercând să se sinucidă, fapt ce a condus la publicarea şi
difuzarea pe scară largă a imaginii sale. Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la respectarea vieţii private) din
Convenţie, deși ingerinţa era prevăzută de lege şi viza un scop legitim, anume prevenirea infracţiunilor, apărarea
ordinii, protecţia siguranţei publice şi protecţia drepturilor altora.
48
A se vedea și Cauza Minelli împotriva Elveţiei, pe scurt , speța se referă la apariţia într-o publicaţie săptămânală a
unui articol în care domnul Minelli, avocat şi jurnalist care a luat parte în mod frecvent la dezbateri publice în mass-
media, era calificat drept „braconier”, cu referire la activitatea sa de consilier în cadrul unui lanţ de supermarketuri.
Invocând art. 8, reclamantul s-a plâns că, prin utilizarea termenului „braconier” şi publicarea fotografiei sale în
articolul în cauză, a fost încălcat dreptul său la respectarea vieţii private.
30
 CAPITOLUL V
STATUTUL JURIDIC AL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI
DREPTUL LA VIAȚĂ

1. Consideraţii generale privind principiul distincţie intre combatanți si

populatia civilă
Un principiu fundamental de drept internaţional umanitar, este principiul distincţiei
dintre combatanţi şi populaţia civilă în cadrul conflictelor armate internaţionale, pentru a asigura
protecție eficientă populaţiei civile împotriva violenţelor pe care le presupun conflictele armate
interne şi internaţionale.
Trebuie să facem o ditinție intre distincţie între cele două categorii de persoanesi
anume: populația civilă și combatanți, după cum urmează:
31
  Populaţia civilă: - sunt persoane care nu sunt combatanţi şi nu iau parte la
ostilităţi, iar pentru a beneficia de protecție nu trebuie să se implice în ostilităţi şi mai mult, sunt
pedepsite dacă iau parte la acestea; - protecţia este oferită pentru că nu iau parte la ostilităţi;
 Combatanţii: - sunt membri ai forţelor armate, aceştia au dreptul de a participa la
ostilităţi şi nu sunt pedepsiţi pentru această participare; - protecţia este oferită atât în timpul
participării la ostilităţi, cât și după ce nu mai iau parte la ostilităţi Combatanții legali beneficiază
de statutul de prizonieri de război. Principiul distincţiei între combatanţi şi populaţia civilă
include şi obligaţia combatanţilor de a distinge între ei si populaţia civilă fie prin uniforma
militară în cazul forţelor armate regulate ale statelor, fie prin afişarea unui semn distinctiv în
cazul altor grupuri ce au acest statut.
Starea de beligeranță și efectele acesteia asupra tratatelor internaţionale. Ocrotirea vieții
cetațenilor statelor beligerante
Starea de beligeranţă produce, odată cu ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare,
efecte şi asupra tratatelor internaţionale, acestea constând, în raport cu conţinutul şi natura
tratatului, în: anularea, suspendarea aplicării şi menţinerea în vigoare.
Astfel, tratatele bilaterale încheiate între beligeranţi îşi încetează automat aplicarea, în
special cele cu caracter politic care au ca obiect raporturile specifice stării de pace, precum şi
tratatele de prietenie, alianţă, garanţie, şi altele. La fel şi cele cu caracter economic, cum ar fi
acordurile comerciale, de navigaţie sau de interes privat, care sunt suspendate până la încetarea
ostilităţilor, urmând a fi repuse în vigoare49, iar convenţiile poştale, telefonice ş.a. au
aplicabilitate atât în timp de pace, cât şi în timp de război. În sfârşit, Convenţiile de la Haga şi
Geneva de drept umanitar intră în vigoare la începutul ostilităţilor50.
Cât priveşte tratatele multilaterale la care sunt părţi atât state aflate în conflict, cât şi alte
state, pentru primele ele pot fi suspendate.
O asemenea posibilitate a fost prevăzută în articolul 58 din Convenţia de la Viena din
1969 cu privire la dreptul tratatelor. Potrivit dispoziţiilor Cartei Naţiunilor Unite şi ale Rezoluţiei
3314/XXIX a Adunării Generale a ONU, un stat care comite un act de agresiune nu este
autorizat să pună capăt unui tratat şi nici să-i suspende exercitarea dacă o astfel de măsură ar fi
de natură să-l avantajeze sunt excluse statele care se bucură de statutul de neutralitate veșnică.51.

49
O asemenea soluţie fost prevăzută anterior şi de Tratatul de pace de la Versailles din 1919 (art. 282-287), precum
şi de Tratatele de pace de la Paris din 10 februarie 1947 cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria, prin care
Părţile aliate şi-au rezervat dreptul de a cere fie menţinerea tratatelor bilaterale suspendate (prin repunerea în vigoare
sau restabilirea integrală) sau a celor care erau anulate.
50
C. Rousseau, Le droit des conflicts armées, Edition A. Pedone, 1983, p. 33
51
Dintre statele neutre din Europa celui de-al doilea război mondial, Elveţia şi-a apărat cel mai bine neutralitatea
aeriană. Ea a doborât 229 de avioane militare străine, dintre care 65 până în 1944 iar celelalte în 1944; cel mai mare
număr de aparate doborâte au aparţinut SUA (161), urmate de Germania (42) şi Marea Britanie (13). Dintre acestea,
203 au fost internate, împreună cu cei 1641 de membri ai echipajelor între care erau 1514 americani, 74 germani şi
32
 2. Dreptul la viață și statutul prizonierilor de război.
Un prizonier de razboi reprezinta acel soldat (infanterist, marinar, aviator sau din
infanteria marina) care este inchis de o putere inamica in timpul sau imediat dupa un conflict
armat. Exista legi internationale care apara prizonierii de razboi de relele tratamente. Diferitele
natiuni au atitudini diferite fata de respectivele legi.
Conform prevederilor Conventiei a III-a de la Geneva din 1949 si ale Protocolului
aditional I rezulta ca intre notiunea de combatant si cea de prizonier este o relatie directa in
sensul in care numai combatantii pot avea statutul de prizonier cand sunt capturati de inamic.
Potrivit unui mai vechi principiu, prizonierii nu sunt sub autoritatea indivizilor sau a
armatei care i-a capturat, ci sub autoritatea puterii inamice.
Ei trebuie sa fie tratati tot timpul cu omenie, orice act sau omisiune ilicita care ar cauza
moartea sau ar pune in pericol sanatatea lor fiind interzise, nici un prizonier de razboi nu poate fi
supus mutilarilor fizice sau experientelor medicale sau stiintifice care nu ar fi justificate de
tratamentul medical necesar. Ei trebuie sa fie protejati tot timpul impotriva actelor de violenta
sau de intimidare si impotriva insultelor si curiozitatii publice. Prizonierii de razboi au dreptul la
respectarea persoanei lor, represaliile impotriva acestora fiind interzise.

3. Sistemul încălcărilor gravelor ale Convenţiei a III-a de la Geneva din 1949

Sistemul încălcărilor grave ale convenţiei, generează obligaţia statelor părţi de a
incrimina aceste fapte şi de a judeca sau preda unei părţi la Convenţie care vrea să-i judece pe
făptuitorii încălcărilor grave. Orice act sau misiune ilicită din partea puterii deţinătoare, care ar
cauza moartea sau ar pune, în mod grav, în pericol sănătatea unui prizonier de război aflat sub
puterea sa, este interzis şi va fi considerat o gravă încălcare a prezentei convenţii.
De asemenea, niciun prizonier de război nu va putea să fie supus unei mutilări fizice sau
unei experienţe medicale sau ştiinţifice, de orice natură ar fi, care nu ar fi justificată de
tratamentul medical al prizonierului şi care nu ar fi în interesul său. Măsurile de represalii contra
prizonierilor de război sunt interzise.
De asemenea, sunt prevăzute care sunt faptele ce reprezintă grave încălcări, şi anume,
unul dintre următoarele acte, dacă sunt comise împotriva unor persoane sau bunuri protejate de
Convenţie: omuciderea intenţionată; tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele
biologice; cauzarea, în mod intenţionat, mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii
fizice sau sănătăţii; constrângerea un prizonier de război să servească în forţele armate ale puterii
40 britanici. În 1942 şi 1943, URSS a internat două avioane americane care au aterizat forţat în Siberia după ce
efectuaseră atacuri asupra capitalei nipone; acest act a fost justificat de faptul că la acea dată sovieticii, deşi aliaţi ai
SUA în războiul contra Germaniei, nu se aflau totuşi în stare de război cu Japonia.
33
inamice; ipsirea de dreptul de a fi judecat, în mod regulat şi imparţial, potrivit prevederilor
prezentei Convenţii.
Drepturile şi obligaţiile prizonierilor de război în timpul captivităţii Prizonierii de
război nu pot fi transferaţi de puterea deţinătoare decât unei puteri parte la convenţie şi numai
dacă puterea deţinătoare s-a asigurat că puterea în cauză e doritoare şi în stare să aplice
convenţia.
Principiile care guvernează protecţia generală a prizonierilor de război:
 prizonierii de război trebuie trataţi uman în toate cazurile, împotriva lor nu pot fi
declanşate represalii;
 prizonierii de război trebuie trataţi cu respect faţă de persoana şi onoarea lor;
 prizonierii de război nu pot fi supuşi discriminării. Prizonierii de război sunt sub
autoritatea puterii inamice, şi nu a indivizilor sau a corpurilor de trupă care i-au capturat, iar
puterea deţinătoare este răspunzătoare de tratamentul care le este aplicat.
Prizonierii de război au dreptul, în toate împrejurările, la respectul persoanei şi onoarei
lor, urmând ca femeile să fie tratate cu toata consideraţia datorată sexului lor şi să beneficieze, în
orice caz, de un tratament tot atât de favorabil precum cel acordat bărbaţilor.

4. Metode de luptă interzise împotriva persoanelor și a vieții acestora.

Reglementări internaționale

4.1. Înfometarea civililor ca metodă de război include şi împiedicarea accesului la

asistenţa umanitară

Aceasta interdicție ste prevăzută de reglementarile interaționale 52, inclusiv protecţia

bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile cum ar fi proviziile alimentare şi zonele
agricole ca şi rezervele de apă.

4.2. Actele de teroare sau ameninţarea cu violenţa în scopul de a răspândi

teroarea în rândul populaţiei civile

Chiar dacă, în general, actele de violenţă asociate războiului au prin natura lor un anume
grad de teamă; interzicerea acestora, fiind stipulata in Convenție in mod expres53.

52
a se vedea art. 54 din Protocolul I din 1977, art. 14 din Protocolul II şi art. 8 din Statutul Curţii Penale
Internaţionale (CPI)
34
 4.3.. Ordinul de a nu lua prizonieri sau negarea cruţării

Aceasta are semnificaţia interzicerii conducerii ostilităţilor ameninţând adversarul că nu

va fi cruţat.54

4.5. Luarea de ostateci

Ea reprezintă o garanţie fundamentală pentru toate persoanele care se află în puterea

adversarului.55

4.6. . Interzicerea scuturilor umane

Utilizarea scuturilor umane este interzisă cutumiar în toate conflictele armate, în
conflictul armat internaţional fiind aplicabil art.56.
Dacă persoanele protejate de efectele războiului participă voluntar la constituirea unui
scut uman pentru ca obiectivele militare să nu fie atacate 57 atunci această acţiune poate fi
considerată „participare directă la ostilităţi”, pierzându-se imunitatea acordată, deşi în practică
este aproape imposibil să se determine dacă prezenţa civililor în apărarea unor obiective militare
este voluntară, accidentală sau forţată.
Dacă scuturile umane sunt compuse din persoane forţate să facă acest lucru, atunci ele
nu sunt considerate „participante directe la ostilităţi” iar adversarul trebuie să aplice principiul
proporţionalităţii.

53
Aceasta este statuată prin Cnvențiae, fiind prevăzută în art. 33 al Convenţiei a IV-a de la Geneva din 1949, art. 51
din Protocolul I şi art. 4 şi 13 din Protocolul II.
54
a se vedea art. 23 al Regulamentului Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907, art. 40 din Protocolul I, art. 4 din
Protocolul II şi art. 8 din Statutul CPI
55
a se vedea art. 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949, art. 75 din Protocolul I şi art. 4 din Protocolul II,
56
vezi și art. 51.7 din Convenție conform căruia prezenţa populaţiei civile nu poate fi utilizată pentru a pune la
adăpost obiectivele militare de operaţiunile combative şi nici pentru acoperirea acestor operaţiuni. Mai este
prevăzută de art. 23 şi 28 ale Convenţiilor a III-a şi a IV-a din 1949, de art. 12 din Protocolul I şi art.  8 din Statutul
CPI care interzice folosirea ca scut uman a prizonierilor, civililor din teritoriile ocupate şi personalului serviciului
sanitar
57
daca facem un exercițiu de memore, este cazul civililor pe podurile din Belgrad în timpul atacurilor NATO din
1999
35
 CAPITOLUL VI

AVORTUL
INTRE DISPUTA IDEOLOGICA SAU DREPTUL LA VIATA

1. Considerații generale. Noțiuni introductive.

Cuvântul - avort provine din latinescul avortus –a bortus -aboriri, care înseamnă a
împiedica naşterea.58
Așadar, din punct de vedere etimologic, cuvântul avort desemnează întreruperea
cursului unei sarcini şi eliminarea produsului de concepţie înainte ca acesta să poată supravieţui
în afara uterului mamei.59

58
M. Paraschiv, Femeia în Roma antică, Ed. Junimea, Iaşi, 1999, p. 96.
59
A.E. Franţ, Întreruperea cursului sarcinii. Repere juridice şi etice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p.16
36
 Dreptul la viaţă este un drept natural al omului şi se presupune că o expresie a acestuia
este şi dreptul de a da viaţă. Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu conţine
referiri privitoare la dreptul sau obligaţia de a procrea, s-a considerat că femeia poate opta pentru
întreruperea sarcinii.
Literatura de specialitate, consideră faptul că În ceea ce priveşte atitudinea faţă de avort,
se conturează două mari direcţii diametral opuse, respectiv pro-life, mişcarea anti-avort ce
militează pentru recunoaşterea dreptului la viaţă al fătului şi interzicerea practicilor avortive, şi
pro-choice, ce susţine avortul şi dreptul femeii de a dispune de propriul corp, de a decide când şi
dacă să procreeze, fără imixtiuni din partea statului sau a terţilor, considerându-se că -negarea
avortului legal şi sigur încalcă dreptul femeii la viaţă.60
Pe aceleaşi considerente, ale respectării dreptului la viaţă, însă a fătului, îşi
fundamentează susţinerile reprezentanţii pro-life. Orientarea dominantă în lume e aceea de a se
acorda prioritate intereselor mamei, atunci când acestea se află în conflict cu cele ale fătului,
acesta din urmă beneficiind de o protecţie limitată a statului în funcţie de stadiul de dezvoltare şi
alte circumstanţe obiective sau subiective.

2. Problematica avortului și aspectele pe care aceasta le implică. Ideologie și

teologie.

Dreptul la viaţă este un drept natural al omului şi se presupune că o expresie a acestuia

este şi dreptul de a da viaţă. Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu conţine
referiri privitoare la dreptul sau obligaţia de a procrea, s-a considerat că femeia poate opta pentru
întreruperea sarcinii.
Pe plan internaţional sunt state care interzic total avortul, unele care îl permit fără
îngrădiri şi state care înregistrează diferite grade de permisivitate a întreruperii sarcinii. Însă,
ceea ce frapează cel mai mult e lipsa de uniformitate a vârstei sarcinii până la care se acceptă
avortul, aceasta demonstrând faptul că subiectul este unul extrem de delicat, medicina nereuşind

60
M.A. Warren, Avortul, în Tratat de etică, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, p. 344.
37
să ofere o soluţie. În fond, oscilaţiile legislative sunt o dovadă a compromisului între viziunile
anti şi pro-avort. Avortul este permis până la 6 săptămâni în Maroc, 8 în Guyana, 10 în Slovenia
şi Cuba, 12 în Germania, Franţa, Cehia, Bulgaria, Ungaria, Grecia, 14 în Spania, 16 în Islanda,
18 în Suedia, 20 în Noua Zeelandă, 22 în Japonia, 24 în Marea Britanie, 28 în Coreea de Sud, iar
în cazul în care fătul are malformaţii sau viaţa mamei este în pericol, limita superioară se
extinde.
Susţinătorii pro-choice consideră ilogică tendinţa de a da un statut embrionului, care
este un agregat de celule refuzând în mod absolut ideea de persoană potenţială pentru embrion.
Atât timp cât viitorul copil nu are aspect umanoid, el poate fi considerat doar o bucată de carne
pe care mama o poate îndepărta din corp. Însă, din punct de vedere ştiinţific nu s-a constatat
existenţa unei secunde magice înainte de care fătul a fost o bucată de carne, iar după aceasta
devine fiinţă umană.
Unii spun că -fătul devine om separat de persoana mamei sale numai atunci când poate
avea existenţă de sine, adică o dată cu naşterea sa, iar femeia are dreptul să suprime viaţa fătului
chiar şi cu câteva secunde înainte de naştere.61
Biserica susţine teza conform căreia viaţa începe o dată cu zămislirea, înseamnă că
distrugerea unui viitor copil, oricând după concepere, echivalează cu uciderea unei fiinţe
omeneşti. Zigotul, embrionul, fătul, sunt stadii de evoluţie, ce necesită timp şi hrană pentru a
evolua în etapa următoare, evoluţia fiind una firească şi aceeaşi pentru fiecare dintre noi. De
aceea, -fiinţa umană ca unicat ne obligă la un respect absolut, de la concepţie până la moarte 62,
avortul fiind -păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului, împotriva familiei şi a
societăţii63.
O menire naturală a oricărei femei e aceea de a procrea, iar venirea pe lume a unui copil
a fost privită din cele mai vechi timpuri ca o binecuvântare de la Dumnezeu. În societatea
modernă însă se înregistrează mult mai multe avorturi faţă de numărul naşterilor, aceasta în
condiţiile în care numeroase metode contraceptive sunt disponibile şi gratuite. Susţinătorii
avortului consideră că întreruperea sarcinii este un drept al femeii, când, de fapt, este un abuz de
drept cu încălcarea drepturilor fătului, rezultând suprimarea vieţii acestuia. Acesta este motivul
pentru care biserica condamnă aceste practici, iar avortul în sine apare ca un act profund imoral,
deşi legal. Însă, -pentru statul liberal, justul este în acest sens prioritar faţă de bine64.

61
Kalamaras, Mitropolit de Nikopole, Teologie şi bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 20
62
Gh. Scripcaru, Teologie şi bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001, p. 45
63
N. Mladin, O. Bucevcchi, C. Pavel, I. Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Ed. Biserica Ortodoxă, Bucureşti,
1980, vol. II, p. 271.
64
D.C. Dănişor, Modernitate, liberalism şi drepturile omului, Ed. Symbol, Craiova, 2017, pct. 54.
38
 4. Clonarea umană și dreptul la viață
Aceasta reprezintă un subiect care naşte multiple controverse, unele din acestea cu
referire la dreptul la viaţă atât al persoanei originale, cât şi al clonei. 
Celulele stem obţinute cu ajutorul tehnicilor de clonare prin care a fost creată oaia Dolly
au potenţialul de a regenera organe şi ţesuturi deteriorate. Prin tehnica de clonare folosită
oamenii de ştiinţă americani au transformat celule epidermice umane în celule şuşă embrionare,
care se pot transforma la rândul lor în orice ţesut sau organ al corpului omenesc65
În prezent se cunoaşte doar faptul că au fost clonate animale, nefiind înregistrate date
despre finalizarea procedurii prin naşterea unui făt viu în cazul embrionilor umani. Pentru
experimente însă -s-au folosit ovule din care a fost extras ADN-ul. Apoi, în interiorul ovulului au
fost puse celule ale pielii şi s-a folosit un mic şoc electric pentru ca acestea să înceapă să se
dezvolte în embrioni. După ce embrionii s-au dezvoltat 5-6 zile din ei au fost obţinute celule
stem. În Marea Britanie legea prevede că embrionii clonaţi nu pot fi implantaţi în corpul unei
femei şi trebuie distruşi după cel mult 14 zile de la crearea lor. În alte ţări însă, nu există
asemenea prevederi-. Sunt ţări unde nu există legi împotriva clonării umane, de exemplu în
China.
În lipsa unor legi elaborate chiar de legiuitorul român, statul român a acoperit într-o
anumită măsură aceste lacune prin ratificarea Convenţiei Europene pentru protecţia drepturilor
omului şi a demnităţii umane faţă de aplicarea biologiei şi medicinii, adoptată în 1997 şi intrată
în vigoare în 1999, în cadrul Consiliului Europei şi a Protocolului adiţional la această Convenţie
referitoare la interzicerea clonării fiinţelor umane, semnată la Paris la 12 ianuarie 1998.
E obligaţia statului să intervină în scopul reglementării acestor procese. Dincolo de
utilitatea lor necontestată privind salvarea vieţii persoanei originale prin transplantul de organe
de la persoana clonă, totuşi ridică multe discuţii pe fond etic, moral, religios, juridic. Va
beneficia clona, care în fond este tot o fiinţă umană, de dreptul la viaţă? Va fi interzis sau nu
transplantul dacă persoana originală necesită pentru salvarea vieţii sale de inimă sau de ambii
rinichi sau de creier? Care va fi statutul juridic al clonei umane şi pe ce considerente
legale dreptul său la viaţă va fi subsidiar dreptului la viaţă al persoanei originale? Consider că
fiinţele semi-umane, himerele om-animal de care vorbeam în subcapitolul anterior nu vor fi
beneficiarele unui drept la viaţă, exceptând poate cazul organismelor cu creier uman, însă
lucrurile nu ar trebui să stea la fel şi cazul clonelor. Clonele, tocmai prin faptul că sunt copii
genetice ale unei fiinţe umane, îşi păstrează acest statut, chiar dacă este unul creat artificial, şi ar
trebui să li se recunoască dreptul la viaţă. Personal consider că himerele om-animal vor rezolva
65
www.clonarea.wikispace.

39
problema gravă a transplantului de organe, iar existenţa lor va ridica mult mai puţine dileme
etice şi juridice decât clonarea umană.

5. Bioetica - o nouă concepţie ştiinţifică asupra demnităţii umane într-societate

democratică. Dreptul la viață al ființei umane.

6. Valoarea vieţii în lumina poruncii a cincea a Decalogului. Ideologie și morală

creștină.

Mai intâi de toate, trebuie să pornim de la premisa că „poruncile lui Dumnezeu îi arată
omului calea vieţii şi conduc la ea”. Ele sunt o manifestare ulterioară a iubirii lui Dumnezeu
pentru om: „Dumnezeu, care singur este bun, cunoaşte în mod perfect ceea ce este bun pentru
om şi în forţa însăşi a iubirii sale i-l propune în porunci”.66
Ca atare, constituie un aspect esenţial şi un element al Evangheliei la care nu se poate
renunţa, mai mult, se înfăţişează ca „evanghelie”, ca veste bună şi plină de bucurie.
În cele mai multe cazuri, se crede că doar a cincea poruncă are în vedere tutelarea
binelui vieţii, în timp ce celelalte porunci tutelează alte bunuri ale persoanei. Biserica de la
Roma, notează că întregul Decalog urmăreşte tutelarea binelui fundamental al vieţii: el se află în
slujba acestei ocrotiri, deoarece dezvăluie adevărul în care viaţa îşi află semnificaţia deplină.
Această viziune a Decalogului ca un tot, finalizat spre tutelarea deplină şi eficace a vieţii umane,
nu este un fel de rafinament intelectual, scop în sine, ci oferă un ajutor preţios în înţelegerea
dominantei culturi a morţii ca eclipsă difuză a valorii vieţii.
Legătura organică dintre porunca a cincea şi toate celelalte porunci presupune, printre
altele, că ea nu poate fi corect înţeleasă şi trăită corect decât în cadrul unei primiri sincere a
celorlalte porunci. Aşadar, ansamblul legii este cel care ocroteşte pe deplin viaţa omului.
Aceasta arată cât este de greu pentru om să rămână fidel poruncii de „a nu ucide” când
nu sunt respectate celelalte „cuvinte de viaţă”, de care această poruncă este legată. În afara
acestei perspective, porunca sfârşeşte prin a deveni o simplă obligaţie exterioară, căreia i se vor
căuta foarte curând limite, atenuări şi excepţii.
Numai în deschidere faţă de plinătatea adevărului despre Dumnezeu, despre om şi
despre istorie, cuvântul „să nu ucizi” ajunge să străbată ca un bine pentru om toate dimensiunile
şi relaţiile „Să nu ucizi” este porunca divină care sancţionează intangibilitatea naturală a

66
La începutul capitolului al III-lea al enciclicei Evangelium vitae, dedicat poruncii „să nu ucizi”, apare imediat
această optică: Porunca lui Dumnezeu nu este niciodată despărţită de iubirea lui: este întotdeauna un dar pentru
creşterea şi bucuria omului.
40
oricărei fiinţe umane. Dumnezeu a oferit omenirii creaţia, dar nimeni nu a fost pus ca „stăpân” al
omului, pentru că omul trebuie să rămână liber pentru relaţia sa cu Dumnezeu.
Cel care violează intangibilitatea umană îl ofensează pe Dumnezeu, pentru că orice
fiinţă umană este sacră, adică rezervată lui Dumnezeu, întrucât poartă imaginea sa şi trebuie să-şi
orienteze viaţa spre el.
Actuala răspândire a comportamentelor agresive a societății, poate corespunde unei
slăbiri a percepţiei unei oprelişti care, de altfel, aparţine legii naturale, adică este profund
înrădăcinată în însăşi natura raţională a omului.
Este evident că se ţine cont de dezbaterea asupra valorii absolute a unor principii ale
legii morale naturale care a dominat teologia morală din ultimii ani. Conform tezei susţinute de
unii moralişti, nu s-ar putea vorbi propriu-zis despre norme de valoare absolută, întrucât ele fie
că au un caracter nedeterminat şi în acest caz ar sluji numai ca indicatori de bunuri umane.
Cu alte cuvinte, normele legii morale naturale nu ar fi valide semper et per semper,
adică pentru toţi oamenii şi în fiecare caz şi circumstanţă, ci numai ut in pluribus, adică în
majoritatea cazurilor. Aceasta înseamnă recunoaşterea existenţei excepţiilor mai mult sau mai
puţin consistente de la preceptul concret despre care este vorba.
Pentru a ilustra o astfel de teză, s-a citat adesea a cincea poruncă. Expresia „să nu ucizi”
ar reprezenta mai ales o afirmare a faptului că viaţa în mod obişnuit este un bine pentru om, fără
a exclude însă contrariul, cel puţin în unele situaţii-limită. În orice caz, această expresie nu ar
trebui să fie luată ca o interzicere absolută, întrucât există circumstanţe în care este licit a ucide.
Conform acestei teze, legitima apărare, pedeapsa cu moartea şi războiul drept reprezintă excepţii
de la norma care opreşte omuciderea.
Principiul inviolabilităţii vieţii umane este de o importanţă fundamentală pentru
soluţionarea celor mai grave şi frecvente probleme morale în care este în joc viaţa. Însă porunca
a cincea din Decalog nu este fundamentul unic pe care se bazează afirmaţia sacralităţii şi
inviolabilităţii umane.
Din toată concepţia biblică, din Vechiul şi Noul Testament, cu privire la viaţa umană
izvorăşte ca o consecinţă de netăgăduit sacralitatea şi inviolabilitatea sa.
Dreptul la viaţă naşte în sarcina statului o obligaţie negativă de a nu face nimic de
natură să afecteze viaţa unei persoane în mod arbitrar şi o obligaţie pozitivă, de a asigura
protecţia persoanei.
Lato sensu, -protecţia vieţii ar implica şi asigurarea unor condiţii minime de existenţă şi
de viaţă decentă, protecţia mediului înconjurător şi asigurarea mijloacelor necesare pentru
ocrotirea sănătăţii cetăţeanului-30.

41
 30 Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 112.
Pentru respectarea eficientă a dreptului la viaţă al omului, consider că acesta nu ar trebui
privit stricto sensu. Statul ar trebui să se implice prin măsuri legislative adecvate nu numai
pentru asigurarea calităţii vieţii, dar şi pentru prelungirea ei, concentrându-se mai mult pe
prevenirea anumitor boli decât pe tratarea lor cum se întâmplă în prezent, pe asigurarea accesului
la servicii medicale de specialitate şi programe sociale menite să îi ajute pe cei fără posibilităţi
materiale, reducerea mortalităţii infantile, asigurarea unor condiţii decente de trai, măsuri
economice specifice pentru încurajarea culturilor ecologice iar pe plan internaţional interzicerea
eficientă a armelor de distrugere în masă şi limitarea conflictelor armate şi a terorismului.
Dreptul la viaţă are caracter esenţial şi apare ca o condiţie pentru garantarea tuturor
celorlalte. Deşi este un drept natural şi tratarea sa pare simplă la prima vedere, dreptul la
viaţă este un drept complex, ce încă naşte destule controverse, iar schimbările date de evoluţia
continuă a societăţii în mod paradoxal par să-i complice mai mult graniţele.

CAPITOLUL VII
EUTANASIA
PROBLEMATICA VIEȚII ȘI A MORȚII ASISTATE

1. Noțiune și cincept. Aspecte generale.

O problemă strict de morală, avortul (40 de zile pentru viaţă) a generat numeroase
comentarii şi dispute. În cadrul acestor comentarii s-a pomenit şi despre eutanasie. Deşi a fost
pomenit, am observat că acest concept nu este bine cunoscut.
Eutanasia ar putea fi definită cu tendinţa la exhaustiv ca fiind: un ansamblu de acţiuni
sau inacţiuni medicale, având suport etico-juridic şi fiind în interesul bolnavului, în sensul în
care duce la scurtarea suferinţelor unui bolnav care în momentul actual, din punct de vedere al

42
ştiinţei medicale nu beneficiază de un tratament etiologic, ci dimpotrivă, prognosticul este un
sfârşit apropiat şi inevitabil.  Chiar din aceste definiţii (mai există încă 80) observăm că eutanasia
este un concept extrem de complex, care se situează la răscrucea dintre viaţă şi moarte, dintre
liberul arbitru şi canoanele religioase, dintre terapeutică şi intervenţia voluntară pentru a induce
moartea.67
În majoritatea ţărilor legea este foarte clară. A ucide un pacient, chiar şi pentru a-i alina
suferinţa, este considerată omucidere. Din acest motiv, eutanasia este ilegală în Canada şi în
majoritatea ţărilor68.

2. Sfinţenia sau inviolabilitatea vieţii.

Viaţa umană are o valoare intrinsecă. Tradiţia iudeo-creştină susţine că omul a fost creat
după chipul lui Dumnezeu şi ca urmare, viaţa umană are demnitate, sfinţenie şi este inviolabilă.
În tradiţie, principiul conform căruia nimeni nu trebuie să ucidă este bazat pe această demnitate
şi sfinţenie.
Din punct de vedere nereligios, acest principiu s-ar baza pe demnitatea şi
inviolabilitatea vieţii umane, independent de existenţa lui Dumnezeu. 69
Acelaşi principiu a fost implementat şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
care susţine următoarele: “Dreptul fiecărui om la viaţa va fi protejat prin lege. Nici un om nu ar
trebui lipsit de viaţă intenţionat…”

67
?
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) propune următoarea definiţie: 1. moarte fără dureri; 2. metoda de
provocare de către medici a unei morţi precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma suferinţa grea
sau prelungită. O definiţie mai complexă aflată în circulaţie ar fi: Uciderea din milă a cuiva, pentru a-i suprima în
mod radical nişte suferinţe extreme, sau pentru a-i cruţa pe copii anormali, pe bolnavii incurabili sau pe bolnavii
psihici lipsiţi de angrenarea în realitate, de prelungirea unei vieţi de suferinţă (uneori pentru mulţi ani), care
reprezintă pe de asupra o povară grea pentru familie şi societate.
68
În prezent, numai în Ţările de Jos şi în Belgia eutanasia a fost legalizată. SAM este de asemenea legală în Ţările
de Jos şi în statul Oregon, UŞA. Elveţia a legalizat sinuciderea asistată chiar şi de către o persoană care nu aparţine
cadrului medical. Eutanasia, odată legalizata, va avea ca rezultat uciderea unor pacienţi care nu au dorit să moară.
Experienţa Ţărilor de Jos arată că eutanasia, odată legalizata, nu mai poate fi efectiv controlată. Eutanasia, iniţial
gândită pentru grupuri bine delimitate cum ar fi pacienţii cu boli în faza terminală, va fi practicată şi pe alte grupuri
de pacienţi incluzând persoanele în vârstă, persoanele cu handicap, persoanele cu probleme afective, persoane
invalide şi chiar copii sau nou-născuţi cu infirmităţi care nu pot cere eutanasia. Din experienţa Ţărilor de Jos, cel
puţin o mie de pacienţi, 1 incluzând copii şi nou-născuţi sunt ucişi în fiecare an fără consimţământul liber exprimat
şi/sau împotriva dorinţei lor.
69
Jurământul lui Hipocrate afirma acelaşi principiu: să nu prescrii un medicament mortal, să nu dai sfaturi care ar
putea provoca moartea nici să nu provoci un avort. Hipocrate a trăit în secolul al 5-lea IC şi deci principiul sfinţeniei
vieţii datează dinaintea învăţăturilor creştine. Declaraţia de la Geneva făcută de Asociaţia Medicală Mondială din
1948 susţine: “Voi acorda cel mai mare respect vieţii umane încă de la începuturile ei.”
43
 Principiul sfinţeniei sau al inviolabilităţii vieţii interzice uciderea intenţionată, dar nu
specifică faptul că viaţa trebuie menţinută cu orice preţ, de exemplu până la capăt în cazul
tratamentelor invazive sau agresive, cum ar fi ventilaţia asistată împotriva dorinţei pacientului
conştient sau în cazul în care tratamentele ar fi zadarnice, de exemplu chimioterapia agresivă
pentru cancerul avansat.
Doctorii trebuie să decidă dacă un tratament prescris este adecvat sau împovărător şi
neadecvat. Medicul îl va găsi, de obicei, pe cel potrivit făcând o analiză corectă în ceea ce
priveşte metodele folosite în tratament prin studierea tipului de tratament ce va fi utilizat, gradul
său de complexitate sau de risc, costurile şi compară aceste elemente cu rezultatele aşteptate,
luând în considerare şi starea de sănătate a persoanei bolnave şi resursele fizice şi psihice ale
acesteia. Refuzul, venit din partea pacientului, al unui tratament agresiv nu este considerat
sinucidere.
Moartea unei persoane, grăbită în mod intenţionat prin omiterea unor intervenţii
medicale- “eutanasie pasivă”- este complet diferită de omiterea tratamentului zadarnic sau
neadecvat. Actul de refuz sau de retragere a tratamentelor neadecvate (deoarece sunt neadecvate
şi zadarnice) este diferit de actul de omitere a tratamentului adecvat cu intenţia “activa” de a
grăbi moartea.

Diferenţa faţă de eutanasie constă în aceea că una din ele accepta principiul sfinţeniei
sau inviolabilităţii vieţii şi anume că viaţa unui pacient merita întotdeauna orice efort, indiferent
dacă tratamentul nu este întotdeauna considerat cel mai potrivit.

Legalizarea eutanasiei sau SAM-ului ar impune o presiune asupra celor bolnavi şi a

acelora care simt că datorită bolii, infirmităţilor şi a tratamentului scump, au devenit nefolositori
pentru societate şi în special pentru rude.70

Într-un studiu asupra bolnavilor în stare terminală, acei pacienţi cu nevoi de îngrijire
substanţiale erau mai predispuşi să se simtă o povară economică pentru ceilalţi. Acest grup era
mai predispus să se gândească la eutanasie sau SAM.71

Legalizarea eutanasiei sau SAM-ului va aduce modificări profunde în atitudinile

sociale faţă de boală, infirmităţi, moarte, vârsta înaintată şi rolul profesiei medicale. Odată ce

70
Acest lucru este arătat în exemplul următor, în Olanda o femeie în vârstă de 65 ani, suferindă de cancer incurabil,
a fost externata din spital. Doctorul ei a discutat despre eutanasie cu ea. Pacienta a refuzat eutanasia din motive
religioase. Totuşi, pe măsură agravării stării ei, a devenit din ce în ce mai bolnavă şi se consideră o povară pentru
soţul ei. Ca urmare, a cerut eutanasia şi a decedat. Cazul a fost raportat, dar procurorul nu a găsit nimic în neregulă.
Acest caz prezentat de Dr Peter Hildering, Preşedinte, Liga Medicilor Danezi într-o prezentare la House of Lords,
UK, 7 mai, 2003.
71
Emanuel EJ şi alţii. Înţelegerea economică şi alte poveri ale bolilor în faza terminală: experienta pacienţilor şi a
celor care i-au îngrijit. Analele de Medicină Internă. 2000; 132:451-9.
44
eutanasia este legalizata, va deveni din ce în ce mai mult o “opţiune de tratament” printre
celelalte tratamente medicale şi chirurgicale obişnuite. Pe măsură creşterii acceptării eutanasiei,
orice persoană cu pregătire medicală - nu neapărat şi finalizata - va considera eutanasia că o
metodă de tratament. Eutanasia va deveni acceptată pentru condiţii că depresie, stres, singurătate,
frică de îmbolnăvire sau frică de declin, dar şi pentru copiii sau adulţii cu infirmităţi. Eutanasia
ar deveni o parte din arsenalul de tratamente medicale pe lângă tratamentele medicale clasice
cum sunt tratamentul durerii, medicaţia anti-depresiva, radioterapie şi chimioterapie.72

3.Argumentele pro și contra eutanasiei.

In literatura de specialitate s-au purtat diverse controverse cu pivire la problematica

eutanasiei care a suscitat un real interes din partea societății civile și a factorilor decizionali.

Unii specialiști în materie, ca de exemplu: în Etică, bioetică medicală și Drept au fost si

sunt de părere că eutanasia poate fi privită ca o soluție, nu chiar dericită, pentru a stinge durerea
bolnavilor în faze de boală teminale oferindu-le o moarte liniștită.73

 Unele voci susțin si ca acest drept ar trebui totusi temperat prin obligatia de a nu
face rău altei persoane. Oamenilor ar trebui sa li se permita sa moara cu demnitate. Exista mari
diferente intre modurile in care fiecare vede conceptul de a trai si a muri in demnitate. Cele mai
comune umilinte care ar justifica eutanasia sunt: persoana devine o povara pentru ceilalti,
incapacitatea de a mai face fata activitatilor cotidiene, petrecerea ultimei perioade a vietii intr-un
spital sau camin.

Există de asemenea, mai multe argumente care susțin legalizarea eutanasiei din
următoarele considerente, datorităa următoarelor considerente:74 compasiunea umana care
consideră eutanasia ca o compasiune pentru persoana a carei viata a devenit de nesuportat;
dreptului de a muri al omului care are dreptul de a cere sfârșirea chinurilor, de a stinge suferința;
progresului social prin eugenie, dusă la paroxism de catre ideologia nazistă, prin care se propune
selecția și eliminarea oamenilor slabi și bolnavii și, nu în ultimul rând din necesități de ordin
economic în cazul persoanelor aflate în stare vegetativă persistenta, care implica costuri foarte
mari pentru ingrijirea medicala, ia sumele alocate in vederea ingrijirii acestor persoane ar putea i
realocate in alte scopuri medicale și sociale.

72
Dr Karel Gunning, doctor generalist olandez, susţine: “Odată ce accepţi că uciderea reprezintă o soluţie pentru o
singură problemă, mâine vei găsi sute de probleme pentru care uciderea poate fi privită ca o soluţie.”
73
In secolul al XVIII-lea, filozoful scoțian David Hume sustinea in eseul sau Despre sinucidere că, “intr-o societate
libera, oamenii ar trebui sa aiba dreptul sa aleaga modul in care vor sa moara”
74

45
 O altă parte a cercetatorilor este de partea cealaltă a baricadei, fiind in totalitate
impotriva sinuciderii asistate si eutanasiei.
Astfel, aceștia se bazează, de obicei, pe principiile etice si religioase cu privire la
sacralitatea vietii. Acest argument se bazeaza pe valorile religioase care considera viata sacra si
inviolabila. Conform acestui principiu, nici o persoană nu are dreptul de a lua viața altcuiva.
Legalizarea eutanasiei în cazurile medicale grave ar face din aceasta practică o rutină,
folosita pe scara larga. Oponentii eutanasiei arata faptul ca aceasta nu are justificare etica intrucat
in primul rand, datoria unui medic este de a nu face rau (primum non noccere) 75: așadar,
eutanasia este prea radicala ea distruge o problema in loc sa o rezolve.
Sfarsind viata pacientului, il priveaza pe acesta de speranta si de orice posibilitate de a
regreta sau de a se razgandi. In cazul durerilor intolerabile, ea distruge intregul sistem nervos in
loc sa distruga doar locul de perceptie a dureriiș eutanasia nu are justificatie etica - exista un
principiu etic al totalitatii care ingaduie sacrificarea unei parti de dragul intregului.76

4. Legislația internatțonală și problematica eutanasiei.

4.1.  Cazul Postma, declanșatorul procedurii de legalizare a eutanasiei.

  Cazul Postma77 a reprezentat un punct de pornire a Societății Olandeze pentru

eutanasia voluntară și a declanșat ample discuții în ceea ceea ce privește eutanasia voluntară,
discuții care 30 de ani mai târziu s-au materializat prin adoptarea unei legi care îi apăra pe
medicii practicanți ai eutanasiei.
În noiembrie 2000 este publicată o propunere legislativă denumită “Actul pentru
terminarea vieții la cerere și suicid asistat- proceduri revizuite”, iar în aprilie 2001, Legea
practicării eutanasiei și a suicidului asistat este adoptată de Parlamentul Olandei, dar intră în
vigoare doar printr-un Decret al Reginei Beatrix spre finele anului.

4.2. Cazul “turismului suicidar” al Elveției.

Un caz interesant îl reprezintă cel al Elveției, care este asociată cu ideea de “turism
suicidar” că urmare a articolului 115 din Codul Penal care legalizează suicidul asistat. Anual
75

76

77
După ce ani de-a rândul a militat pentru dreptul fiecărui individ la un sfârșit demn, Andries Postma se vede în
situația de a-și sprijini soția, Truus Postma, ambii medici generaliști, în eutanasierea mamei acesteia, grav afectată
de o hemoragie cerebrală care a lăsat-o paralizată, surdă și cu grave dificultăți de vorbire. Implorată în repetate
rânduri să îi pună capăt vieții, Truus îi administrează 200 miligrame de morfină mamei ei, provocându-i astfel
decesul. Conform Codului Penal, Truus Postma ar fi trebuit să execute o pedeapsă de 12 ani de închisoare. Cu toate
că este declarată vinovată de Curtea din Lewaardeen în 1973, ea primește doar o pedeapsă simbolică de o săptămâna
de închisoare cu suspendare și un an de supraveghere.
46
muribunzi din toată lumea vin în clinicile specializate din Elveția care garantează o moarte
demnă.78

  Legalizarea eutanasiei pune în balanța libertățile fundamentale ale omului și limitele

lor, religia și liberul arbitru, tradiția și concepțiile omului modern, invidul și societatea, dar mai
ales viață și moartea. Ce rol i se cuvine societății într-o alegere atât de personală a unui om? Este
eutanasierea o binefacere sau un nou business? Poate legislația reglementa exhaustiv un
asemenea fenomen? Dezbaterile vor continuă timp îndelungat până să se ajungă la o opinia
majoritară a statelor căci în această problemă atât de complexă pare că fiecare răspuns conduce
la o nouă întrebare.

4.3. Opinia Curții Europene a Drepturilor Omului

Deoarece la nivelul UE nu există o uniformitate a reglementării în ceea ce privește

dreptul la eutanasie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a soluționat de-a lungul timpului
cauze emblematice, care au permis conturarea opiniei acesteia cu privire la fenomenul eutanasiei
și al sinuciderii asistate.
Astfel, în cauza Haas contra Elveției,79Curtea a afirmat existența în articolul 8 al
Convenției. Hotărârea data în cauza Pretty contra Regat Unit 80
se face referire la art.2 al
Convenției.

4.4. Statele care au legalizat eutanasia și suicidul asistat.

În prezent, eutanasia este legală în Belgia, Olanda, Luxemburg, Columbia, Canada și

India, iar suicidul asistat în Elveția, Coreea de Sud, Japonia și în mai multă state din SUA.
Trebuie făcută distincție între aceste două practici întrucât suicidul asistat presupune că

78
Una dintre cele mai cunoscute clinici care practică suicidul asistat este Dignitas, deschisă la Zurich în 1998. Cea
mai controversată unitate medicală din toată lumea a operat peste 900 de eutanasii și a stârnit reacții acide ale
organizațiilor religioase care afirmă că nimeni nu are dreptul să ia viață altei persoane. Directorul Organizației
Dignitas s-a aparart, afirmând că alegerea modului și momentului morții unei persoane este “ultimul drept uman”.
O fostă angajată a clinicii a afirmat că Dignitas este doar “o bandă de producție a mortii”, iar obiectivul major este
obținerea unui profit cât mai mare. De altfel, prețul suicidului asistat nu este deloc neglijabil, acesta pornind de la
8000 de euro și crescând în funcție de situația financiară a pacientului.

79
A se vedea cauza Haas contra Elveției (nr. 31322/20 ianuarie 2011, care face referirela existența “unui drept al
individului de a decide prin ce mijloace și în ce moment se va încheia viață să, cu condiția că acesta să fie apt de a
ajunge liber la o decizie în această chestiune și de a acționă în concesinta” și a lansat ideea că statele au “o
obligație pozitivă de a adopta măsuri pentru a facilita actul sinuciderii cu demnitate”.
80
Vezi și cauza Pretty contra Regat Unit ( nr.2345/02, 29 aprilie 2002) clarifica nedumeririle în ceea ce
privește articolul 2, care garantează dreptul la viață, “care nu poate fi interpretat, fără o distorsiune a limbajului, că
acordând un drept diametral opus, și anume dreptul de a muri; nici nu poate creă un drept la autodeterminare în
sensul conferirii unei îndreptățiri a individului de a alege moartea în detrimentul vietii”.
47
pacientului să îi fie puse la dispoziție substanțele prin care el să își pună capăt vieții pe când
eutanasia se realizează prin administarea de către medic a respectivelor substanțe.

În concluzie, unul dintre dezideratele din domeniul dreptului este ca sistemul juridic
să corespundă  permanent nevoilor sociale şi să fie în acord cu dinamica relațiilor sociale.
Sistemul juridic nu mai trebuie să fie defazat față de realitate, de practică. Ca urmare, acest tip de
relații sociale care implică eutanasia trebuie să fie reglementat în mod corespunzător. Adversarii
acestei măsuri susțin că niciun cadru legal propus nu va putea înlătura abuzurile, dar care lege
poate elimina total abuzurile într‐un anumit domeniu?81
Eutanasia va fi un subiect actual atâta timp cât vor predomina acei factori care au adus‐
o în actualitate, atâta timp cât viața va da o luptă cu moartea şi durerea. Însă, până  va mai înceta
să mai fie de actualitate, va zdruncina sistemele religioase, practicile morale, gândirea filozofic,
într‐un cuvânt morala şi conştiința umană.82
În ciuda existenței unor state care permit eutanasia,  şi care au o experiență 
revelatoare referitoare la atitudinea în fața morții, pe fondul influențelor religioase, opinia
publică este scindată în grupul oponenților şi cel al susținătorilor.  
Însă, legislația medicală  prevede drepturile pacientului, precum  şi obligațiile
personalului sanitar, tinzând, printr‐o interpretare prea rigidă a principiilor lui Hipocrate să 
creeze o adevărată obsesie terapeutică alimentată de teama de sancțiunile penale  şi de
repercusiunile de ordin economic şi profesional. Suntem de părere că, în raport de alte legislații
ale statelor europene, legislația medicală română este departe de a satisface dezideratul
rigurozității reglementării unor situații limită  de genul celor referitoare la bolnavii în stare
terminală, la hrănirea  şi hidratarea artificială, la situațiile de întrerupere a procedurilor de
resuscitare sau de efectuarea a anumitor terapii care asigură supraviețuirea.
În acest context, medicul este determinat  şi obligat să  aplice un tratament sau o
procedură  medicală, în caz contrar putând răspunde penal. Obsesia terapeutică  tinde să  se
cronicizeze în absența unor intervenții legislative care să  țină  cont de voința  şi dreptul la
autodeterminare al pacientului

81
M.M. Pivniceru, F.D. Dăscălescu, op. cit. (Eutanasia...), p. 93.
82
V. Astărăstoaie, O. Stoica, Impactul învățământului bioetic asupra modului de percepție asupra unor noțiuni
controversate: eutanasia, în Revista Română de Bioetică, vol. 1, nr. 3/2003, p. 101.
48
 CAPITOLUL VIII

DREPTUL LA VIAȚĂ. CRIMELE IMPOTRIVA VIEȚII ȘI A UMANITĂȚII

CONVENȚII ȘI ORGANISME INTERNAȚIONALE

ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE

1. Preentare generală, noțiune și concept.

Crimele contra umanităţii sunt definite ca fapte grave de violenţă, comise pe scară largă
de către indivizi, fie că aceştia sunt sau nu agenţi ai statului, împotriva altor indivizi într-un scop
esenţialmente politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios.
Crimele contra umanităţii au apărut în cadrul dreptului internaţional penal după al
doilea război mondial, ca o reacţie la atrocităţile săvârşite de către naziştii germani şi militariştii
japonezi, în teritoriile ocupate, împotriva populaţiei locale şi, în cadrul lagărelor de exterminare,
a unor categorii largi de persoane pe motive naţionale, etnice sau rasiale.

49
 Ele au figurat pentru prima oară în actele constitutive ale tribunalelor de la Nürenberg şi
Tokio. Ulterior, alte acte politico-juridice internaţionale au interzis fapte ce se încadrează în
conceptul de crime împotriva umanităţii.
Printre acestea sunt de menţionat:
 Conventia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid;
 Declaraţia Naţiunilor Unite asupra interzicerii utilizării armelor nucleare şi
termonucleare, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 1653 (XVI) din 24
noiembrie 1961;
 Convenţia din 1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid;
 Declaraţia asupra protecţiei oricărei persoaneîmpotriva dispariţiilor forţate
(Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 47/133 din 18 decembrie 1992);
 Statutele tribunalelor internaţionale penale pentru fosta Iugoslavie, respectiv
pentru Ruanda, precum şi Statutul Curţii Penale Internaţionale.
Se poate observa că unele dintre faptele ce se încadrează în categoria crimelor împotriva
umanităţii figurează şi printre infracţiunile clasice de drept comun (omorul, tortura, violul,
lipsirea de libertate, obligarea la muncă forţată etc.).
Crimele împotriva umanităţii se deosebesc, însă, de infracţiunile de drept comun prin
unele trăsături proprii, în special prin gravitatea deosebită, caracterul de masă şi mobilul
săvârşirii lor.
Gravitatea deosebită a crimelor împotriva umanităţii este exprimată de aceea că prin
asemenea fapte se aduc atingeri importante vieţii, integrităţii corporale fizice şi mentale, valori
supreme ale fiinţei umane, într-un mod care pune în pericol existenţa biologică a mai multor
persoane, faptele grave de natura crimelor împotriva umanităţii fiind expresia unor palnuri
concertate, ele constituind acţiuni premeditate de anvergură.
Caracterul de masă al crimelor împotriva umanităţii se manifestă prin numărul mare de
victime pe care acestea le produc, asemenea crime fiind îndreptate împotriva populaţiei civile ca
atare, nu a unor indivizi, fie că se referă la o masă amorfă de indivizi, fie că lezarea priveşte
anumite grupuri, constituite în baza unor criterii precise care le delimitează de populaţia civilă în
general.
Mobilul săvârşirii crimelor împotriva umanităţii îl constituie, de regulă, o politică
deliberată şi urmărită consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri
de oameni, fie pentru că acestea ar constitui un pericol actual sau potenţial pentru cei ce iniţiază
asemenea fapte ori le săvârşesc, fie în baza unor convingeri, de regulă, cu caracter extremist, de
natură ideologică, etnică sau religioasă, ale autorilor sau inspiratorilor faptelor respective.
La incriminarea în concret a unor fapte de natura crimelor împotriva umanităţii, una sau alta
50
dintre trăsăturile care le caracterizează poate să prevaleze, dar, de regulă, cele trei trăsături
trebuie să fie întrunite cumulativ.
2. Genocidul
Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte penale incriminate potrivit dreptului
internaţional. Ea constă în distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane constituite ca entităţi
nationale, etnice, rasiale sau religioase. 83
Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid prevede in acest sens, în
art. I, următoarele: „ Părţile contractante confirmă că genocidul, fie că este comis în timp de pace sau în

timp de război, este o crimă internaţională, pe care ele se angajează să o prevină şi să o

pedepsească”.
Potrivit art. II al Convenţiei din 1948, genocidul constă într-unul din actele enumerate în
continuare, săvârşit cu intenţia de a distruge total sau parţial un grup naţional, etnic, rasial sau
religios ca atare:
a) Uciderea membrilor grupului;
b) Atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului;
c) Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează în mod
necesar distrugerea sa fizică totală sau parţială;
d) Măsurile vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
e) Transferul forţat dintr-un grup în alt grup.
Analiza definiţiei genocidului evidenţiază câteva elemente semnificative pentru
fizionomia juridică a acestei crime internaţionale.
Genocidul este caracterizat in primul rând prin intenţia de a distruge un grup uman, în
baza unor criterii. Prin acest element genocidul se particularizează în raport cu celelalte crime
împotriva umanităţii, apărând ca un caz agravat, calificat, de crimă împotriva umanităţii.
Intenţia calificată a autorului unei crime de genocid este de a distruge, fie în totalitate, fie parţial,
un anumit grup uman. Nu este, prin urmare, necesar, pentru a exista o crimă de genocid, ca prin

83
Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid prevede in acest sens, în art. I, următoarele:
„ Părţile contractante confirmă că genocidul, fie că este comis în timp de pace sau în timp de război, este o crimă
internaţională, pe care ele se angajează să o prevină şi să o pedepsească”
Potrivit art. II al Convenţiei din 1948, genocidul constă într-unul din actele enumerate în continuare, săvârşit cu
intenţia de a distruge total sau parţial un grup naţional, etnic, rasial sau religios ca atare:
a) Uciderea membrilor grupului;b) Atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului;
c) Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează în mod necesar distrugerea sa fizică
totală sau parţială;
d) Măsurile vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
e) Transferul forţat dintr-un grup în alt grup.
Analiza definiţiei genocidului evidenţiază câteva elemente semnificative pentru fizionomia juridică a acestei crime
internaţionale.

51
fapta săvârşită să se distrugă întotdeauna în întregime un grup uman, uneori aşa ceva fiind chiar
imposibil, dacă se are în vedere numărul adesea imens al indivizilor care compun un asemenea
grup. Distrugerea  parţială a grupului ca intenţie sau ca realizare în fapt este în aceeaşi măsură o
condiţie suficientă pentru existenţa infracţiunii de genocid, ca şi distrugerea integrală.
Convenţia din 1948 enumeră prrintre categoriile de persoane protejate împotriva actelor
de genocid grupurile naţionale, etnice, rasiale sau religioase.
La elaborarea convenţiei, s-a ridicat problema dacă nu ar fi nacesar ca, alături de cele
patru categorii, să figureze şi alte grupuri umane care de-a lungul istoriei au format obiectul unor
acterde reprimări masive cu intenţii de lichidare, cum ar fi grupările politice, sau dacă nu ar
trebui incriminat şi genocidul cultural sau ecocidul, dar pentru diverse motive compromisul
realizat în definirea genocidului a exclus asemenea elemente.
Convenţia din 1948 prevede în art. III că vor fi pedepsite actele de genocid dar şi
înţelegerea în vederea  comiterii genocidului, incitarea directă şi publică, precum şi complicitatea
la comiterea genocidului, ca şi tentativa de a comite acte de genocid.
Art. IV al aceleiaşi convenţii prevede că persoanele care au comis genocidul, deci autorii
faptelor, cei ce complotează în scopul comiterii unor asemenea acte, instigatorii şi complicii,
precum şi cei care încearcă  să comită crima de genocid, vor fi pedepsiţi indiferent de calitatea
lor, guvernanţi, funcţionari ori particulari, pentru subiectele crimei de genocid neimpunându-se o
calificare a acestora în sensul dreptului penal, o poziţie specială în raport de victimă sau de locul
pe care îl ocupă în angrenajul social.
Convenţia din 1948 cuprinde în art. V angajamentul statelor-părţi de a lua în cadrul
legislaţiei lor interne măsurile necesare  pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor convenţiei şi, în
mod deosebit, de a prevedea sancţiuni penale eficace care să lovească persoanele vinovate de
genocid sau de celelalte acte în legătură cu genocidul (asocierea în vederea comiterii faptei,
instigarea, complicitatea, etc.).
În ce priveşte judecarea crimei de genocid, Conventia prevede în art. VI că persoanele vinovate
de genocid sau de o faptă în legătură cu acesta vor fi aduse în faţa tribunalelor competente ale
statului pe teritoriul căruia s-a comis actul sau în faţa unei curţi penale internaţionale. O
asemenea curte penală specială nu a fost niciodată înfiinţată, dar genocidul figurează în prezent 
printre infracţiunile ce intră în competenţa Curţii Penale Internaţionale, înfiinţată în 1998.
Se stabilea astfel o competenţă  jurisdicţională alternativă, a statelor pe teritoriul cărora s-a comis
actul şi a unei curţi penale internaţionale. Aceasta nu exclude, desigur, competenţa şi a altor
state, în conformitate cu principiul represiunii universale.
3. Apartheidul

52
 Discriminarea rasială, unul din cele mai odioase aspecte ale discriminării în defavoarea
persoanei umane şi a popoarelor, practicată pe scară largă de-a lungul  istoriei, constituie astăzi o
încălcare gravă a principiilor şi normelor de drept internaţional.84
Ca urmare, la 21 decembrie 1965, a fost adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale
a O.N.U. şi deschisă spre semnare „ Convenţia internaţională asupra eliminării oricăror forme de
discriminare rasială”, în cadrul; căreia statele părţi condamnă orice formă de discriminare, în
special segregaţia rasială şi apartheidul, şi se angajează să prevină, să interzică şi să elimine pe
teritoriul lor practicilede această natură prin toate mijloacele de care dispun, inclusiv prin
incriminarea lor şi luarea unor măsuri de sancţionare penală.
La 30 noiembrie 1973, tot printr-o rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U. a fost
adoptată „ Convenţia internaţională privind eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid”, care a
intrat în vigoare în 1976.85
Crima de apartheid este definită ca acte inumane comise cu scopul de a institui sau de a
întreţine dominaţia unui grup rasial de fiinţe umane şi de a oprima în mod sistematic grupul
respectiv, inclusiv politicile şi practicile asemănătoare, de segregare şi discriminare rasială.86

84
Prin numeroase declaraţii şi rezoluţii, între care, Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării oricăror forme de
discriminare rasială, adptată în 1963, Adunarea Generală a O.N.U. a afirmat în mod solemn necesitatea de a se
elimina rapid toate formele şi toate manifestările de discriminare rasială în toate părţile lumii şi de a se asigura
protecţia şi respectarea persoanei umane.
85
Potrivit acestei convenţii (art. 1) , Apartheidul constituie o crimă împotriva umanităţii. Convenţia
declară în mod expres criminale organizaţiile, instituţiile şi persoanele care comit crima de apartheid,
stipulând că sunt pasibili de răspunderea penală internaţională, indiferent care ar fi motivul faptelor lor,
atât persoanele considerate pur şi simplu ca indivizi, cât şi membrii unor organizaţii şi instituţii sau reprezentanţii
statului, dacă aceştia comit una din faptele incriminate prin convenţie.
86
În cuprinsul Convenţiei se enumeră, limitativ, categoriile de acte inumane care constituie latura obiectivă a crimei
de aprtheid, dacă sunt săvârşite în condiţiile şi cu scopurile prevăzute în definiţia acesteia (art. 2):a) Refuzul, faţă de
un membru sau de membrii unui grup rasial, al dreptului la viaţă şi la libertate al persoanei umane prin recurgerea la
unul din următoarele acte: atentatul asupra vieţii, atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale, a libertăţii ori a
demnităţii sau supunerea la torturi, la pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, precum şi
arestarea arbitrară sau deţinerea ilegală a acestora;
b) Impunerea deliberată faţă de un grup rasial a unor condiţii de viaţă destinate să antreneze distrugerea lor fizică
totală sau parţială;
c)  Luarea de măsuri legislative sau de altă natură, destinate să împiedice un grup rasial să participe la viaţa politică,
socială, economică şi culturală a ţării şi să creeze în mod deliberat condiţii care să împiedice dezvoltarea deplină a
grupului în cauză, în special prin privarea de libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului;
d) Luarea de măsuri, inclusiv de ordin legislativ, vizând divizarea populaţiei după criterii rasiale, prin crearea de
rezervaţii sau ghetouri separate pentru membrii grupurilor rasiale, interzicerea călătoriilor între persoane aparţinând
unor grupuri rasiale diferite sau exproprierea bunurilor şi a fondurilor aparţinând unor asemenea grupuri sau
membrilor acestora;
e) Exploatarea muncii grupurilor rasiale, îndeosebi prin supunerea lor la  muncă forţată;
f) Persecutarea organizaţiilor sau a persoanelor prin privarea lor de libertăţi sau drepturi fundamentale pentru
motivul că se opun politicii de apartheid.
Statele părţi la convenţie se angajează să ia toate măsurile, de ordin legislativ sau de altă natură, necesare pentru a
împiedica încurajarea în orice mod a crimei de apartheid şi a altor politici segregaţioniste asemănătoare acesteia, ca
şi a practicilor de această natură, precum şi pentru a elimina orice asemenea încurajări.
53
 5. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII). Destramarea
unei națiuni.
Actele de cruzime şi bestialitate săvârşite de toate părţile combatante în conflictul care a
opus sârbii, croaţii şi musulmanii pe teritoriul fostei lugoslavii după 1991 a determinat Consiliul
de Securitate al O.N.U. să creeze un „Tribunal internaţional pentru a judeca persoanele
prezumate vinovate, responsabile de violările grave ale dreptului internaţional umanitar comise
pe teritoriul fostei lugoslavii după 1991 .

Ca punct de plecare găsim Rezoluţia 764 din 13 iulie 1992 a Consiliului de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin care se atrăgea atenţia că toate părţile aflate în conflict trebuie
să se conformeze obligaţiilor asumate potrivit dreptului internaţional umanitar şi că persoanele
care comit sau ordonă comiterea încălcărilor Convenţiilor de la Geneva sunt direct răspunzătoare
în mod individual pentru aceste încălcări12 . Prevederile acestei rezoluţii au fost reafirmate şi
dezvoltate printr-o alta – nr.771/13 august 1992. O rezoluţie ulterioară (nr.780/6 octombrie 1992)
dispunea formarea de către secretatul general al O.N.U. a unei comisii de experţi care să
analizeze datele furnizate din Iugoslavia asupra încălcărilor grave şi să întocmească un raport,
care a fost ulterior prezentat la 9 februarie 1993. Pe baza raportului, Consiliul de Securitate a
adoptat Rezoluţia nr.808/22 februarie 1993 prin care se hotăra înfiinţarea unui tribunal
internaţional13 , iar Secretarul General era rugat să prezinte propuneri concrete şi adecvate
pentru îndeplinirea rapidă şi efectivă a acestei hotărîri ţinînd seama inclusiv de sugestiile
prezentate de statelemembre ale ONU. Studiile efectuate de Secretarul General pentru crearea
unui asemenia tribunal au evidenţiat existenţa unor probleme deosebit de complexe de o natură
variată.

O primă problemă a constituit-o însăşi baza juridică pentru constituirea unui tribunal
special şi anume dacă un asemenia organism judiciar ar putea fi creat printr-o rezoluţie a
Consiliului de Securitate, organ eminamente 10 politic, fără atribuţii legate de problemele
jurisdicţionale. În al doilea rînd, era necesar de a pregăti o comisie specială în vederea pregătirii
unui astfel de proiect de constituire. Calea normală din punct de vedere juridic pentru
constituirea tribunalului trebuia să fie una convenţională: cea a încheierii unui tratat între state,
care să fie în prealabil negociat de un for internaţional adecvat (Adunarea Generală a ONU sau o
conferinţă internaţională special convocată), apoi supus semnării şi ratificării. Acest parcurs
firesc ar fi avut avantajul unei abordări şi examinări detaliate a tuturor problemelor ce se ridică în
legătura cu stabilitatea tribunalului şi ar fi permis statelor participante să-şi exercite voinţa lor
suverană, în special, dacă ele doresc sau nu să devină părţi la tratat. În practica relaţiilor
internaţionale de pînă acum s-a dovedit însă că toate încercările de acest fel au fost sortite
54
eşecului sau amînării sine die. Astfel, în raportul întocmit de Secretarul General al ONU
înfiinţarea tribunalului internaţional adhoc printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate se
justifică cu următoarele argumente:

1. Încălcări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii constituie o

ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale;

2. Răspunderea individuală a celor care au săvîrşit crime asupra căreia Consiliul de

Securitate a avertizat în repetate rînduri în legătură cu situaţia din fosta Iugoslavie;

3. Stabilirea unui tribunal internaţional ar contribui la îndeplinirea scopului de a pune

capăt unor asemenea crime (rol preventiv), la luarea unor măsuri efective pentru aducerea în faţa
justiţiei a persoanelor răspunzătoare (rol punitiv) şi ar contribui la restabilirea şi menţinerea
păcii;

4. Instituirea tribunalului s-ar încadra în categoriile măsurilor bazate pe aplicarea forţei

în conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU;

5. Tribunalul internaţional, avînd caracter judiciar, ar trebui să-şi exercite atribuţiile

independent de consideraţii politice, fără a se afla sub controlul Consiliului de Securitate cu
privire la îndeplinirea funcţiilor sale judiciare;

6. Consiliul de Securitate nu creează pentru tribunalul internaţional norme de drept

material pe care să le aplice, acelea fiind cele din dreptul internaţional penal. În act s-au ridicat şi
alte probleme, cum ar fi cea a caracterului selectiv al tribunalului ad-hoc, întrucît s-au comis
crime la fel de atroce ca în fosta Iugoslavie şi alte ţări în care au avut loc conflicte armate, sau
privind legea aplicabilă pentru că Protocolul al II-lea de la Geneva din 1977 referitor la
conflictele armate interne nu cuprinde menţiuni exprese referitoare la pedepsirea autorilor
crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii.

Astfel, a fost înfiinţat Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie prin
rezoluţia 827 a Consiliului de Securitate, adoptată la 25 mai 1993 pentru a judeca persoanele
presupus responsabile de 11 crime de război comise şi a violării dreptului umanitar comise pe
teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce urmează a fi stabilită de Consiliul de
Securitate la restabilirea păcii

Ratione materiae, Tribunalul, potrivit Statutului, judecă următoarele categorii de fapte:

1. Încălcări grave ale Convenţiilor de la Genva din 1949 (art.2);

2. Încălcările legilor şi obiceiurilor de război;

55
 3. Genocidul (art. 4) 4. Crimele împotriva umanităţii, evident altele decît genocidul
(art.5) . Conform articolelor de la 2 la 5 componente „ratione materiae" cuprinde crimele de
război şi crimelor contra umanităţii, inclusiv genocidul. Comparativ cu competenţa Tribunalelor
militare internaţionale de la Nurnberg şi Tokio, care s-a limitat numai la violări grave ale
dreptului de la Geneva, competenţa Tribunalului de la Haga se extinde şi asupra „dreptului de la
Haga, mergând chiar mai 14 departe .

Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional pentru Fosta Iugoslavie aplică normele

dreptului internaţional umanitar care fac parte neîndoielnic din dreptul internaţional cutumiar,
pentru a nu se contesta anumite norme ale convenţiilor scrise la care unele state nu sunt părţi.
Totodată, statele-membre ale ONU sunt obligate să coopereze şi să acorde asistenţă juridică
Tribunalului internaţional pentru identificarea şi cercetarea persoanelor vinovate, producerea de
dovezi, expedierea documentelor şi îndeosebi pentru arestarea şi aducerea în faţa Tribunalului a
persoanelor împotriva cărora s-a emis mandat de arestare sau de aducere (art.29). E de menţionat
că, în corespundere cu principiul general al dreptului penal „non bis in idem”, s-a indicat că
persoana achitată de către Tribunal nu poate fi judecată pentru aceeaşi faptă de către tribunalele
interne (naţionale). Prin urmare, Statutul crea un cadru flexibil activităţii Tribunalului, pe care o
identificăm ca fiind complexă datorită caracterului diferit şi controversat al cazurilor de
examinare. Este vorba de o activitate îndenlungată în vederea acumulării de probe, înaintării
învinuirii, arestării inculpaţilor şi desigur judecarea acestora. Menţionăm că, de la începerea
activităţii sale pînă în 2009, Tribunalul a condamnat 161 persoane pentru săvîrşirea unor
încălcări grave a dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii. Procedurile în
faţa Tribunalului vizează 53 de persoane acuzate. În particular, Camera de Apel examinează
apelurile formulate de dnii Enver Hadzihanovic, Sefer Halilovic, Momcilo Krajinsik, Amir
Kubura, Milan Martic, Naser Oric, Pavle Strungar, Dragan Zelenovic. În acelaşi timp, 2 persoane
au fost declarate vinovate şi condamnate în primă instanţă. O persoană a fost achitată de Camera
de Primă Insanţă. În privinţa a 26 de persoane este în curs procedura judiciară. 12 persoane sunt
în aşteptarea începerii procedurii judiciare şi 4 sunt date în căutare. Din cei 52 de condamnaţi: 8
sunt în aşteptarea transferului, 26 au fost transferaţi. Potrivit art. 11 bis din Regulile de procedură
şi de probe, au fost diferite jurisdicţiile naţionale 13 cazuri. Pînă în prezent au fost retrase actele
de acuzare în privinţa a 20 de persoane şi au fost achitate altele 7. Între timp, 7 persoane au
decedat pînă a se începe procesul în privinţa lor, 3 persoane – în detenţie pe parcursul şi o
persoană – în libertate provizorie după demararea procesului21 . Conform însă unei declaraţii
oficiale ale Preşedintelui acestui Tribunal, Theodor Meron, din 28 mai 2012, „din momentul
înfiinţării sale în 1993 Tribunalul a acuzat oficial 161 de oameni. În 126 de cazuri au fost

56
anunţate deciziile, 35 de cazuri sunt cercetate în continuare. O persoană aşteaptă începerea
procesului, 17 cazuri sunt în curs de examinare, 17 recursuri22 . 16 Cazurile Tadic, Blasic,
Erdemovie, Delie, Landrzo constitutie indubitabil pioneratul activităţii Tribunalului, însă
deosebit de controversat şi complex prin examinarea sa a fost renumitul caz „Milosevic”. Mai
bine de un deceniu s-au săvîrşit crime, nu s-au respectat drepturile şi libertăţile fireşti unui om, s-
au încălcat normele şi standartele internaţionale. Acuzaţia adusă fostului preşedinte iugoslav
cuprindea atrocităţi comise în Kosovo în 1999, în Croaţia în perioada 1991-1992 şi genocidul din
Bosnia în perioada 1992-1995. Toate aceste trei capitole acuzatorii au facut obiectul examinării
în cadrul unui singur proces începînd cu 12 februarie 2002. Arestat la 1 aprilie 2001, la Belgrad,
de autorităţile locale (banal, reţinerea are loc fiind învinuit de depăşirea atribuţiilor de serviciu),
Slobodan Milosevic, a fost deferit Tribunalului Internaţional pentru Fosta Iugoslavie pe 29 iunie
a aceluiaşi an. Pentru toate capitolele de acuzare a pledat „nevinovat”. Potrivit rechizitoriului, în
perioada 1 ianuarie – 20 iunie 1999 forţele armate ale FRI (Forţa Rapidă de Investigaţie) şi ale
Serbiei, cu încurajarea sau suportul acuzatului, au acţionat în direcţia executării unei campanii de
teroare şi violenţă asupra cetăţenilor albanezi din Kosovo. Operaţiile petrecute aveau ca obiectiv
înlăturarea din teritoriu a unei semnificative părţi din populaţia albaneză din Kosovo, pentru a
asigura controlul sîrb asupra provinciei.

Concluzionînd, menţionăm că Tribunalul Internaţional pentru pedepsirea crimelor

săvîrşite în conflictul izbucnit pe teritoriul fostei Iugoslavii s-a contituit şi şi-a început lucrările
prin studierea unui număr imens de dosare, eficienţa sa depinzînd, însă, de voinţa statelor-
membre ale ONU de a coopera cu acesta şi, fără îndoială de felul cum va evalua conflictul
fratricid din fosta Iugoslavie, mai ales în lumina ultimelor evenimente provocate şi iniţiate, de
data asta de albanezi. În pofida unor nereuşite, Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie, prin
contituirea şi funcţionarea sa a contribuit în mod esenţial la crearea şi dezvoltarea normelor
dreptului internaţional procesual penal şi a 18 celor care vizează organizarea jurisdicţiei
internaţionale producînd astfel acea relaţie imediată între necesităţile actuale reale în vederea
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale şi activitatea manifestată de state întru soluţionarea
problemelor de interes mondial. E remarcabil momentul legat de activitatea procesuală a
Tribunaluli ca rezultat al concordanţei normelor în materie – conciliere a marilor sisteme de
drept. Totodată, procedura tradiţională se face mai eficientă prin atenţia deosebită ce i se atribuie
instanţei Drepturilor Omului. În fine, sub influenţa acestui Tribunal a căpătat o amplificare
deosebită legislaţiei naţională în legătură cu cooperarea împotriva criminalităţii, asistenţa juridică
interstatală în vederea pedepsirii persoanelor culpabile.

57
 6. Genocidul din Rwanda. Grav atentat asupra dreptului la viață. Conflictul
Hutsu – Tutsi.

Atunci când ând vine vorba despre genocidul din Rwanda este atât de greu să-ţi găseşti
cuvintele. Este unul dintre cele mai negre capitole din istoria omenirii.
Pentru o sută de zile, una dintre cele mai frumoase ţări din lume supranumită şi „ţara
celor 1000 de coline” a încăput pe mâna diavolului. Deşi măcinat de conflicte, sărăcie, lipsă de
educaţie, secete, dictaturi şi probleme de tot soiul, continentul african nu mai văzuse niciodată
asemenea atrocităţi. Pentru cei ce nu ştiu, nu este vorba despre vreun eveniment din Evul Mediu,
ci de o nenorocire de care ne despart doar niște ani. În doar trei luni, au fost măcelăriţi peste
800.000 de oameni.
Îndoctrinarea a fost totală: vecinii s-au omorât între ei, doctori, profesori, intelectuali de
tot felul au apucat-o pe calea nebuniei şi au uitat că sunt fiinţe umane. Se spune că la sfârşitul
genocidului, unul din cinci rwandezi omorâse măcar un compatriot.
În cele 100 de zile apocaliptice au murit între 800.000 şi un milion de oameni, adică
10.000 de oameni pe zi, 400 pe oră şi 7 pe minut! Un masacru de asemenea proporţii nu ar fi
avut loc fără „ajutorul” necondiţionat al populaţiei.. Astfel, numărul criminalilor a crescut
enorm, ajungându-se la sfârşitul ostilităţilor să se estimeze că unul din cinci rwandezi a omorât
măcar un om!
Între 250.000 şi 500.000 de femei au fost violate, o mare parte dintre ele au fost
infestate cu HIV. Din aceste violuri s-au născut peste 20.000 de copii nedoriţi.
Drama acestor mame este de neimaginat, eu chiar sunt incapabil să-mi imaginez viaţa lor post-
genocid. Unele trăiesc doar pentru aceşti copii, altele îi urăsc de moarte deşi sunt conştiente că
bieţii copii nu au nicio vină.87
Peste ani, Clinton a recunoscut că a „evaluat prost situaţia” şi că dacă ar fi trimis la timp
5.000 de soldaţi putea salva viaţa a peste 500.000 de oameni. Chiar nu mai e nimic de comentat.
Oamenii au fost literalmente lăsaţi să fie măcelăriţi. Un episod sinistru s-a petrecut în primele
zile ale genocidului, când soldaţii belgieni ce apărau 2.000 de refugiaţi dintr-o şcoala au fost
evacuaţi. La poartă aşteptau miliţiile Interahamwe, care trăgeau la măsea şi cântau Hutu Power.
După ce belgienii au plecat, băieţii au intrat şi au ucis pe toţi cei aflaţi înăuntru. În ciuda lipsei
acute de personal, dar şi a imposibilităţii unei intervenţii în forţă, generalul Dallaire şi alţii din
UNAMIR au salvat zeci de mii de vieţi prin simpla lor prezenţă…În faţa Tribunalului
Internaţional, fostul prim ministru Kambanda a recunoscut că genocidul a fost discutat deschis în
şedinţele de partid, şi s-a ajuns la concluzia că “fără tutsi, toate probleme Rwandei vor fi

87
http://www.foundationrwanda.org/Testimonies.aspx
58
rezolvate”. Un rol important în planificarea genocidului l-au mai avut colonelul Theoneste
Bagosora (actualmente condamnat la închisoare pe viaţă), generalul Augustin Bizimungu sau
Jean Baptiste Gatete, primarul din Murambi.
Peste 2 milioane de oameni au fugit în Burundi, Tanzania, Uganda, dar grosul a luat
drumul Zairului. Responsabilii genocidului, cu complicitatea Franței, au reușit să fugă din țară.
esimțite, o nouă dictatură, de data asta tutsi, a ajuns la conducerea țării. Fostul lider al RPF și
actualul președinte al țării, Paul Kagame, a devenit din salvator, dictator, dar, ca în nenumărate
alte cazuri, are sprijinul lumii civilizate (cu excepția Franței, ce chestie!) în ciuda nenumăratelor
rapoarte ale ONG-urilor care îl blamează pentru stilul dictatorial în care conduce țara.
În Rwanda rănile nu s-au vindecat, lucrurile nu au revenit la normal …mulți dintre cei fugiți în
1994 încă nu s-au întors la casele lor, justiția se mișcă greu în cazul sutelor de mii (poate
milioanelor) de criminali din timpul genocidului, aproape fiecare rwandez a fost cumva afectat
de genocid.88
Astfel, Consiliul de Securitate, exprimându-şi serioasele preocupări în ceea ce priveşte
rapoartele indicând faptul că au loc acte de genocid şi acte de încălcare flagrantă, sistematică şi
răspândită a normelor de drept internaţional umanitar, înţelegând că această situaţie constituie o
ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, hotărât să pună capăt acestor crime şi să
întreprindă măsuri efective de a judeca persoanele responsabile.89

7. Genocidul din Cambodgia - regimul Khmerilor Roşii, Pol Pot

Perioada anilor 1975-1979, în cadrul căruia au fost executaţi aproximativ 1,7 milioane
de oameni (25% din populaţia acestei ţări), a fost una dintre cele mai cumplite atrocităţi pe scară
largă din secolul trecut. La fel ca în cazurile genocidului armean, genocidului de care s-a făcut
vinovată Germania Nazistă, sau drame asemănătoare de factură mai recentă, de genul masacrelor
din Timorul de Est, Guatemala, fosta Yugoslavie sau Rwanda, regimul Khmerilor Roşii condus
de Pol Pot a împletit ideologiiile extremiste cu animozităţile etnice şi dispreţul diabolic faţă de
fiinţa omenească pentru a da naştere la represiune, dezastru umanitar şi nenumărate crime.

88
Prima intervenţie a Naţiunilor Unite se observă chiar mai devreme de adoptarea Rezoluţiei 812 din 12 martie
1993, emisă la 3 zile după încetarea, la 9 martie, a acţiunilor militare dintre RPF şi RGF, rezoluţie prin care se
instituia UNOMUR. ONU avea doi trimişi speciali în cadrul negocierilor de la Arusha finalizate cu semnarea
Acordului de la Arusha din 4 august 1993: Isoa Tikoka (Fiji) – observator militar al ONU în cadrul negocierilor şi
Macaire Pédanou – observator politic. Prezenţa ONU în regiune a devenit vizibilă, ulterior, prin activitatea
ineficientă a UNAMIR.
89
Capitolul VII al Cartei Naţiunilor Unite, decide instituirea unui Tribunal Internaţional în scopul judecării
persoanelor respomsabile de înfăptuirea genocidului şi alte încălcări serioase ale dreptului umanitar internaţional
comise pe teritoriul Rwandei, precum şi rwandezii responsabili de aceste activităţi pe teritoriul statelor vecine în
perioada 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1994.

59
 Acţiunile şi măsurile regimului khmerilor roşii care intră sub incidenţa genocidului, au
început la scurt timp după ce acesta a luat puterea în anul 1975 din mâinile guvernului condus de
Lon Nol, şi au durat până în 1978, an în care regimul lui Pol Pot a fost înlăturat de la putere de
către vietnamezi.
Milioanele de crime au rezultat dintr-un climat politic brutal şi instabil, alimentat de
mari tensiuni sociale. Această atmosferă de nelinişte din ţară, a apărut imediat după
decolonizarea franceză a Asiei de sud-est, şi a continuat să devasteze regiunea până la finele
anilor 80.  
Evident, toţi cei care au avut vreo legătură cu regimul khmerilor roşii, cu deosebire
soldaţii acestui regim cumplit. Gherilele khmerilor roşii au luat naştere în anul 1960, sub
coducerea liderului Pol Pot, un individ şcolit în Franţa şi mare admirator al comunismului marca
Mao Zedong.
Prin urmare, scopul khmerilor roşii era acela de a reconstrui Cambodgia din temelii, mai
bine zis de la un ipotetic şi primitiv „An Zero”, în care absolut toţi cetăţenii să participe doar în
proiecte rurale, alături de respingerea cu obstinaţie a oricărei influenţe occidentale, fie ea chiar şi
de ordin tehnologic.

60
CONCLUZII.

Dreptul la viață este cel mai important drept al omului și este protejat prin lege aproape
in toata lumea.Acest drept este unul esențial, înscris în Declarația Universală a Drepturilor
Omului și în Legea fundamentală a statului - Constituția.
Pentru asigurarea dreptului la viață, statului îi revin obligații precum: crearea unui
mediu ambiant sigur, a condițiilor de ocrotire a sănătății și de securitate a vieții.
Totodată, statul, prin instituțiile sale - poliția, procuratura, judecătoria, serviciile
medicale și de asistență socială, de ocrotire a drepturilor copiilor - zădărnicește acțiunile ce pun
în pericol viața omului. Aceasta înseamnă că, într-un stat democratic, oricine nu respectă dreptul
altuia este tras la răspundere în fața legii.
Reglementarea expresă a dreptului la viață in legislatia internațioanal și in practica
CEDO are la bază prevederi care menționează faptele ce constituie încălcări ale dreptului la viață
privată, precum și mijloacele juridice pe care o persoană le are la dispoziție pentru apărarea
dreptului său la viață privată.
Protecția dreptului la viață privată este asigurată de art. 8 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, precum și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în
cauza Niemietz contra Germaniei că protecţia vieții private a unei persoane nu se limitează doar
la cercul său intim, ci include și timpul şi parcursul activităţii sale profesionale.
61
 Deși nici articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu definețte cu
precizie noțiunea de viață privată, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a cristalizat
ideea potrivit căreia dreptul la viață privată are ca și componente dreptul la viață privată
personală și socială și dreptul la un mediu înconjurător sănătos.
Așadar, este inclusă în sfera dreptului la viață privată personală protejarea identității
persoanei, dreptul la nume, protejarea informațiilor referitoare la sănătatea unei persoane, a
relațiilor personale și a libertății sale sexuale.
Astfel, s-a reținut în practica instanței europene că există o încălcare a dreptului la viață
privată, atunci când o persoană figurează într-un fişier al administraţiei fiscale cu cei care sunt
puşi în întârziere privitor la executarea obligaţiilor fiscale, în timp ce o procedură judiciară
privitoare la reducerea impozitelor este în curs, iar fişierul respectiv este accesibil publicului.
de incidenţă la cercul intim în care oricine îşi poate desfăşura viaţa personală după cum doreşte
și a exclude în întregime lumea exterioară a acestui cerc.
Respectul dreptului l viață poate să înglobeze, într-o anumită măsură, dreptul unui
individ de a crea şi dezvolta relaţii cu alte persoane. Mai mult, Curtea a considerat că nu există
nicio raţiune de principiu pentru a exclude din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată
activităţile profesionale sau comerciale, în condiţiile în care la locul de muncă majoritatea
oamenilor iau şi păstrează un contact cu lumea exterioară.
De multe ori este dificil de trasat o linie între viaţa profesională şi cea personală a
persoanei sau de distins între un act profesional şi unul privat. De aceea, Curtea a considerat că
articolul 8 din CEDO trebuie să garanteze protecţia unei persoane nu doar în cercul său intim, ci
şi în timpul şi parcursul activităţii sale profesionale.
De asemenea, Curtea a reţinut că uneori poate apărea chiar dăunător a se stabili
distincţii precise deoarece există situaţii când cineva poate desfăşura în locuinţa sa activităţi
profesionale, iar într-un birou sau local comercial, activităţi de ordin personal. Dacă s-ar atribui
un sens restrâns cuvintelor „home“ şi „domicile” utilizate în versiunea engleză, respectiv
franceză a art. 8 din Convenţie, s-ar crea o adevărată inegalitate de tratament în privinţa noţiunii
de viaţă privată prin a se refuza protecţia conferită de text celor care desfăşoară activităţi
profesionale la domiciliul propriu, de această protecţie urmând a beneficia numai cei care nu sunt
într-o asemenea situaţie, ceea ce ar fi contrar dispoziţiilor Convenţiei.
Chiar dacă sensul noțiunii de viață variază de la o epocă la alta sau de la un grup social
la altul, legislatia internațională in materie stabilește mijloace de apărare aplicabile în cazul
încălcării acestui drept, pe care instanțele de judecată sunt chemate să le aplice în funcție de
specificul fiecărei situații.

62
 LUCRAREA DE FAȚĂ NU ESTE CEA FINALĂ...EA VA
SUFERI MODIFICĂRI IN FUNCȚE DE CERINTELE D-LUI
PROFESOR...DACĂ SE VA CONSIDERA NECESAR.

63