Drept Constitutional Si Institutii Politice Unitatea IV

4.
PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI PUTEREA

JUDECĂTOREASCĂ
4.1. Noţiunea de putere executivă ................................................................................... 95

4.2. Preşedintele României .............................................................................................. 96
4.2.1. Funcţiile instituţiei preşedinţiale ....................................................................... 96
4.2.2. Alegerea preşedintelui ....................................................................................... 97
4.2.3. Atribuţiile Preşedintelui României.................................................................... 99
4.2.4. Actele Preşedintelui României ......................................................................... 100
4.3. Guvernul României ................................................................................................ 101
4.3.1. Organizarea Guvernului României ................................................................. 101
4.3.2. Atribuţiile Guvernului ..................................................................................... 102
4.3.3. Funcţionarea Guvernului ................................................................................ 104
4.3.4. Actele Guvernului ............................................................................................ 105
4.3.5. Raporturile Parlamentului cu Guvernul ........................................................ 106
4.3.6. Delegarea legislativă ........................................................................................ 107
4.4. Puterea judecătorească .......................................................................................... 108
4.4.1. Noţiunea de justiţie. Înfăptuirea justiţiei ........................................................ 108
4.4.2. Organele care înfăptuiesc justiţia.................................................................... 108
4.4.3. Sistemul de funcţionare a instanţelor judecătoreşti ....................................... 109
4.4.4. Principiile constituţionale privitoare la funcţionarea instanţelor judecătoreşti
în România................................................................................................................. 110
4.4.5. Statutul judecătorilor şi procurorilor ............................................................. 112
4.4.6. Ministerul Public ............................................................................................. 114
4.5. Curtea constituțională ............................................................................................ 117
4.5.1. Organizarea Curții Constituționale ................................................................ 117
4.5.2. Competența Curții Constituționale ................................................................. 117
4.5.3. Plenul Curții Constituționale........................................................................... 119
4.5.4. Statutul judecătorilor Curții Constituționale ..................................................... 119
Rezumat......................................................................................................................... 120
Teste de autoevaluare ................................................................................................... 121
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ................................................. 121
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4 .......................................................... 121
Bibliografie minimală ................................................................................................... 122
Benone Puşcă Puterea executivă şi puterea judecătorească
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să corelezi atribuţiile preşedintelui cu cele ale executivului;
 să argumentezi funcţionarea guvernului ca putere executivă;
 să integrezi puterea judecătorească între celelalte puteri ale
statului.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
Drept constituţional şi instituţii politice 94

4.1. Noţiunea de putere executivă

Puterea executivă se definește ca o funcție distinctă a statului, alături de cea
legislativă și judecătorească (Vida, 1994, p. 29). Această putere este
nominalizată în știință și legislație fie prin expresia de „puterea executivă”, fie
prin cea de „autoritate administrativă”, fie prin cea de „administrație de stat”
(Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 243). Între doctrinarii de drept constituțional și
doctrinarii de drept administrativ, nu există întotdeauna puncte de vedere
convergente în ceea ce privește noțiunea de „putere executivă”. În concepția
unor doctrinari de drept constituțional, administrația reprezintă acțiunea puterii
executive, bazată pe procedee de putere publică (Deleanu, 1996, vol. II, p. 330).
Alți doctrinari consideră că administrația de stat și executivul reprezintă o
unitate structurală unică, în ale cărei sarcini intră întregul conținut al funcției
executive.
Concluzia ce se desprinde din aceste opinii, deși nuanțate diferit, este aceea că
puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcții administrative, fără ca, prin
aceasta, să se confunde cu administrația publică sau să se limiteze la conducerea
acesteia. Cu alte cuvinte, trebuie reținut că puterea executivă sau executivul
desemnează acea funcție a statului care implică executarea legii. Această
funcție statală înglobează activități diverse, în rândul cărora intră exercitarea
funcției de șef al statului, coordonarea acțiunii administrației publice pentru
punerea în aplicare a legii, desfășurarea unor acțiuni directe de aplicare a legii
sau de organizare a aplicării legii, de impulsionare a procesului legislativ și
conducere generală a statului. (Vida, 1994, p. 30)
Din punct de vedere structural, se poate face distincţie între executivul
monocratic şi executivul dualist.
Executivul monocratic se caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de
către o singură entitate statală, unipersonală. Aceasta poate purta denumirea de
rege, preşedinte, în cazul republicilor parlamentare şi prezidenţiale, sau poate fi
un dictator.
În decursul istoriei, executivul monocratic a înregistrat şi forme colegiale, cum
ar fi, de exemplu, sistemul consulilor romani, Directoratul Constituţiei anului
III în Franţa şi, în epoca contemporană, Consiliul Federal Elveţian. Monocraţia
executivului contemporan excelează în regimurile politice prezidenţiale, unde
este redus la preşedintele statului sau a ţării. Cea mai reprezentativă formă a
regimurilor prezidenţiale o constituie regimul politic instaurat prin Constituţia
din 1787 în Statele Unite ale Americii care, în art. 2, prevede că puterea
executivă este exercitată de către preşedinte.
Executivul dualist, specific regimurilor politice parlamentare, se caracterizează
prin faptul că funcţia executivă este încredinţată şefului statului şi unui organ
colegial – guvernul –, care au atribuţii pe care le exercită relativ autonom.
Regimurile parlamentare sunt, prin esenţa lor, dualiste, pentru că ele dispun de
un şef de stat, desemnat de parlament, şi de un guvern care are în fruntea sa un
prim-ministru, care exercită funcţia de şef al executivului.
În sistemul constituțional românesc, executivul este dualist: Președintele
României care este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat
și Guvernul desemnat de Parlament, alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți

membri stabiliți prin lege organică. Această organizare bicefală a executivului
în România, face ca autoritatea publică unipersonală – Președintele României –
să exercite funcția de șef al statului, iar organul colegial – Guvernul – să poarte
întreaga răspundere în fața Parlamentului pentru exercitarea funcției executive.
Dacă Președintele României este un organ unipersonal, Guvernul este un
organ colegial. Acest caracter colegial rezultă nu doar din componența sa, ci
și din modul de lucru și de adoptare a actelor juridice date în competența sa.
(Deaconu, 2012, p. 265)
Sarcina de lucru 1
Analizați executivul monocratic comparativ cu cel dualist și prezentați
avantajele și dezavantajele fiecăruia.
4.2. Preşedintele României

4.2.1. Funcţiile instituţiei preşedinţiale
Potrivit Constituției, Președintele României reprezintă statul român și este
garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. El
veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților
publice. În acest scop, președintele exercită funcția de mediere între puterile
statului, precum și între stat și societate [art. 80(1) și (2)].
Pentru definirea funcției de Președinte al României – învestit cu exercitarea
unor atribuții inerente acestei instituții politice și administrative, important de
reținut este faptul că el nu dispune de o putere absolută în realizarea funcțiilor
sale. Aceste funcții fiind funcții proprii puterii executive, exercitarea lor este
împărțită între Președintele României și Guvern, ambele autorități aflându-se
sub control parlamentar. (Vida, 1994, p. 38)
Prima dintre funcțiile instituției președințiale, și anume funcția de
reprezentare, derivă din caracterul „reprezentativ” al Președintelui României
în raporturile cu alte state sau organisme internaționale. În numele României,
președintele încheie tratate internaționale, după ce acestea au fost negociate de
Guvern, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și
aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice
(art. 91). Pe plan intern, Președintele, ca ales al națiunii, participă la exercitarea
suveranității naționale. (Deleanu, 2001, vol. II, p. 333)

Cea de a doua funcție a Președintelui României se realizează în calitatea sa de

garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a
țării. În exercitarea acestei funcții, Președintele României își manifestă
aptitudinile prin mijloace de acțiune prevăzute în Constituție, sub un control
parlamentar specific. Astfel, Președintele este comandantul forțelor armate și
îndeplinește funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, el
poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau
totală a forțelor armate, iar în caz de agresiune armată îndreptată împotriva
țării, ia măsuri de respingere a agresiunii sau instituie, potrivit legii, starea de
asediu sau starea de urgență. În calitatea sa de garant al Constituției,
Președintele României veghează la respectarea acesteia. Atunci când constată
că Parlamentul adoptă legi contrare Constituției, poate cere, înainte de
promulgare, reexaminarea legii în Senat și în Camera Deputaților, sau poate să-
și exercite dreptul de a sesiza Curtea Constituțională cu privire la
neconstituționalitatea legilor adoptate de Parlament. Președintele României
numește candidatul la funcția de prim-ministru, miniștrii, judecătorii, precum
și persoanele care îndeplinesc alte funcții stabilite de lege, sub semnul rigorilor
statului de drept.
A treia funcție exercitată de Președintele României, este funcția de mediere
între puterile statului, precum și între stat și societate. În acest scop,
Președintele înlesnește colaborarea autorităților publice, aplanează sau previne
relațiile tensionate dintre acestea, tranșează eventualele divergențe care se pot
manifesta între autoritățile publice și diferite segmente ale structurii sociale de
pe o poziție de neutralitate.1
4.2.2. Alegerea preşedintelui

Potrivit normelor constituţionale, Preşedintele României este ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat [art. 81 (1)]. Validarea alegerii
Preşedintelui României se face de Curtea Constituţională, în plenul său. În
cazul alegerii unei autorităţi publice, validarea este un lucru firesc. Este necesar
să se verifice că cel ales îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a ocupa
demnitatea respectivă, că toate fazele şi operaţiile electorale s-au desfăşurat în
strictă conformitate cu legea.
Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea
de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. În cazul în care nici unul
dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de
scrutin între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi
obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare
număr de voturi. Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al
României decât cel mult două mandate. Acestea pot fi succesive [art. 81 (4)].
Validarea care privește deputații și senatorii, apare ca o măsură firească și
pentru șeful de stat, din moment ce și acesta este ales tot prin vot universal,
egal, direct, secret și liber exprimat.
1
A se vedea și (Valea, 2014, pp. 142-143)
Candidatul a cărui alegere a fost validată, de Curtea Constituţională, potrivit

art. 82 (2) al Constituţiei, depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţă comună, următorul jurământ:
„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi
materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr
democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
Durata mandatului Președintelui României este de 5 ani și se exercită până la
data depunerii jurământului de Președintele nou ales. [art. 83 (1)]2. Mandatul
Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război
sau de catastrofă [art. 83 (3)].
Important este de reținut faptul că, în timpul mandatului, Președintele
României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă
funcție publică sau privată. Președintele României se bucură de imunitate, și
nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului.
Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, pot hotărî punerea sub
acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puțin
două treimi din numărul deputaților și senatorilor. Competența de judecată
aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției,
Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și
de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor,
după consultarea Curții Constituționale. Propunerea de suspendare din funcție
poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se
aduce neîntârziat la cunoștința Președintelui.
Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile
se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui. [art.95 (3) din
Constituția României]
În caz de demitere din funcție, de demisie, de imposibilitate definitivă de
exercitare a atribuțiilor sau de deces, se declară vacantă funcția de Președinte al
României. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției
de Președinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou
Președinte.
În situația în care funcția de Președinte devine vacantă, ori dacă Președintele
este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și
exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului
sau de președintele Camerei deputaților [art. 97 (1)]. Aceștia vor exercita
atribuțiile Președintelui, mai puțin cele cu privire la adresarea de mesaje
Parlamentului și la dizolvarea acestuia.
2
Până la revizuirea Constituţiei din 2003, mandatul Preşedintelui României a fost stabilit la 4 ani. Decalarea alegerilor
preşedinţiale de alegerile parlamentare a devenit o necesitate pentru viaţa politică românească, mărirea cu un an a mandatului
Preşedintelui României faţă de mandatul Parlamentului fiind necesară pentru a menţine continuitatea instituţiei preşedinţiale
în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.
4.2.3. Atribuţiile Preşedintelui României

În calitatea sa de reprezentant al statului român, de garant al independenței
naționale, Președintele României este învestit cu importante atribuții. 3
Atribuțiile principale stabilite – prin Constituție – pe seama Președintelui
României, pot fi grupate în două categorii: atribuții pe plan intern și atribuții pe
plan internațional.
Atribuțiile pe plan intern ale Președintelui României, sunt următoarele:
numirea guvernului; atribuții în domeniul apărării; conferă decorații și titluri de
onoare; acordă gradele de mareșal, de general și de amiral; numește în funcții
publice, în condițiile prevăzute de lege; acordă grațierea individuală; poate să
dizolve Parlamentul după consultarea președinților celor două Camere și a
liderilor grupurilor parlamentare; poate cere poporului să-și exprime, prin
referendum, voința cu privire la problemele de interes național, după
consultarea Parlamentului; adresează Parlamentului mesaje cu privire la
principalele probleme politice ale națiunii; consultă Guvernul cu privire la
problemele urgente de importanță deosebită.
În domeniul apărării, Președintele României, în calitatea sa de comandant al
forțelor armate și de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, are
atribuții importante, prevăzute în art. 92 din Constituție. Astfel, el poate
declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau
generală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărârea
Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la
adoptare.
În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele României ia
măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștința
Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, acesta
urmează a fi convocat de drept în cel mult 24 de ore de la declararea agresiunii.
Cât privește măsurile excepționale, în art. 93 din Constituție se arată că
Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de
urgență, în întreaga țară ori în unele localități, și solicită Parlamentului
încuviințarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 4
de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe
toată durata acestora.
În legătură cu atribuția Președintelui privind dizolvarea Parlamentului,
conform dispozițiilor art. 89 din Constituție, această măsură poate fi luată doar
după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor
parlamentare, dacă Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru
formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai
după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Acesta nu poate
fi, însă, dizolvat în ultimele șase luni ale mandatului Președintelui, și nici în
timpul stării de asediu sau al stării de urgență.
3
A se vedea pe larg (Gilia, 2010, pp. 216-219)
4
Conform art. 92 alin. 3, Parlamentul este convocat în 24 de ore, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării.
Reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele

României. Atribuțiile Președintelui României în domeniul politicii externe,
sunt următoarele: încheie tratate internaționale în numele României, negociate
de Guvern și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil;
acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României, la propunerea
Guvernului; aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice. [art. 91 (1), (2) și (3)]
Prezidarea ședințelor Guvernului, la care participă Președintele României,
atunci când se dezbat probleme privind politica externă, apărarea țării,
asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații,
dobândește semnificația majoră a problemelor de o deosebită importanță de
interes național.
Trebuie să facem o precizare cu privire la prezidarea ședințelor Guvernului, la
cererea primului ministru. Atunci când aprecierea necesității prezidării ședinței
guvernului aparține primului-ministru, această apreciere nu determină o
obligație imperativă pentru Președintele României de a recurge la exercitarea
atribuției menționate. Dimpotrivă, atunci când această apreciere aparține
președintelui, prezidarea ședinței de către acesta trebuie înscrisă ca obligație
pentru Guvern. În cazul în care Președintele României prezidează ședința
Guvernului, el nu poate avea, după părerea noastră, decât un drept de vot
consultativ.
4.2.4. Actele Preşedintelui României

Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete, care
se publică în Monitorul Oficial al României.
Deși art. 100 al Constituției nu face nici o precizare cu privire la caracterul
actelor juridice emise de Președintele României, trebuie să admitem că ele pot
avea caracter normativ sau caracter individual.
Au caracter normativ, de exemplu, decretele cu privire la instituirea stării de
asediu sau starea de urgență, în întreaga țară, ori în unele localități. Într-o
asemenea situație, se solicită Parlamentului încuviințarea măsurii luate, ceea ce
întărește susținerea noastră cu privire la caracterul normativ al unor astfel de
decrete. Exemplele privind emiterea unor decrete prezidențiale cu caracter
normativ, pot continua. Să examinăm mai pe larg natura acestor din urmă
decrete. Actul prin care se declară starea de urgență, este un act cu caracter
incontestabil normativ, deoarece, prin stabilirea unor reguli derogatorii de la
dispozițiile legilor în vigoare, anumite atribuții sunt transferate temporar din
competența unor organe ale puterii executive și puterii judecătorești, asupra
organelor militare, care pot primi și dreptul de a introduce unele măsuri pe care
cele două puteri nu le pot aplica în mod obișnuit.
Credem, de asemenea, că decretele emise de Președintele României cu privire
la încheierea tratatelor internaționale, înființarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice și mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate,
sunt acte cu caracter normativ.

În exercitarea atribuțiilor prevăzute prin Constituție, unele decrete

prezidențiale au caracter individual. În această categorie, pot fi incluse
decretele privind conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare; acordarea
gradelor de mareșal, de general și de amiral; numirea în funcții publice, în
condițiile prevăzute de lege; acordarea grațierii individuale.
Ținând seama că, într-un stat de drept, în care sistemul normativ se bazează pe
principiul supremației legii, este evident că și decretele prezidențiale trebuie să
fie emise pe baza legilor și în conformitate cu acestea.
Cerința conformității decretelor prezidențiale cu legea, rezultă din faptul că
Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Așa se explică faptul că
decretele prezidențiale, emise în exercitarea atribuțiilor în anumite domenii,
cum ar fi în domeniul politicii externe, domeniul apărării sau în cazul instituirii
stării de asediu sau stării de urgență trebuie să fie supuse ratificării sau, după
caz, aprobării Parlamentului.
În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite nu numai acte
juridice, dar, și acte cu caracter exclusiv politic. Asemenea acte pot fi mesajele
cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, pe care le adresează
Parlamentului.
Mesajul este un act politic prin care Șeful statului adresează Parlamentului
opiniile sale privind principalele probleme politice ale națiunii. Mesajul e o
modalitate de comunicare între Președinte și Parlament. (Gilia, 2010, p. 222)
Sarcina de lucru2
Corelează cele trei funcţii ale instituţiei prezidenţiale cu necesitatea
modificării Constituţiei şi explică în 3 paragrafe distincte (9-12 rânduri
fiecare) ce disfuncţii trebuie corectate.
4.3. Guvernul României

4.3.1. Organizarea Guvernului României
Alături de Președintele României, Guvernul reprezintă al doilea element al
puterii executive, pe care Constituția îl definește în art. 102 (3) ca fiind alcătuit
din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică.
Președintele României desemnează, potrivit dispozițiilor art. 103 (1) al
Constituției, un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării
partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o
asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. La rândul său,
candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la

desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii
liste a guvernului. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 247)
Programul și lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în
ședință comună, când, cu votul majorității deputaților și senatorilor, se acordă
încredere Guvernului.
După acordarea votului de încredere, primul-ministru, miniștrii și ceilalți
membri ai Guvernului, vor depune individual, în fața Parlamentului României,
jurământul de credință, dată de la care începe exercitarea mandatului pentru
Guvern în întregul său și pentru fiecare membru în parte.
Guvernul este alcătuit din prim-ministru și miniștri. Guvernul este un organ
colegial, care își desfășoară activitatea potrivit principiului conducerii colective.
În consecință, fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți
membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia. Guvernul
răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Potrivit art. 2 al Legii nr. 90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor5, pot fi membri ai guvernului persoane
care au cetăţenia română, domiciliul în România şi se bucură de exerciţiul
drepturilor electorale. Nu pot fi membri ai guvernului persoane cu dublă
cetăţenie. Membrii guvernului pot fi deputaţi sau senatori, însă, nu pot
îndeplini o funcţie de reprezentare profesională cu caracter naţional, o altă
funcţie publică de autoritate sau o funcţie ori activitate profesională salarizată
în cadrul regiilor autonome, societăţi comerciale sau altor organizaţii ori unităţi
cu scop lucrativ6.
Funcția de membru al Guvernului devine vacantă prin deces, demisie, ca urmare
a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate și în alte cazuri
prevăzute de lege. De asemenea, funcția unui ministru încetează și în cazul
revocării acestuia.7 Până la numirea noului membru al guvernului, atribuțiile
acestuia vor fi exercitate de primul-ministru sau de un ministru interimar,
desemnat de Președinte, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de
cel mult 45 de zile.
4.3.2. Atribuţiile Guvernului

Exercitând conducerea generală a administrației publice pe întreg teritoriul
țării, Guvernul exercită numeroase atribuții, dintre care unele, și anume cele
principale, sunt stabilite prin Constituție, iar altele prin legi ordinare și
regulamentul de funcționare a celor două Camere ale Parlamentului.
Potrivit prevederilor art. 102 al Constituției, Guvernul asigură realizarea
politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a
administrației publice.
În domeniul politicii interne, Guvernul are următoarele atribuţii:
5
Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare.
6
Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.
7
Potrivit art. 102 (3) din Constituţie, pot face parte din Guvern şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
- stabilește măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii

interne a țării;
- organizează și asigură executarea legilor;
- conduce, coordonează și controlează activitatea ministerelor și a
celorlalte organe centrale și locale ale administrației publice;
- ia măsuri în vederea asigurării ordinii publice, apărării intereselor țării
și ocrotirii drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor;
- elaborează proiectul bugetului de stat;
- înființează organe de specialitate, cu avizul Curții de Conturi;
- elaborează proiecte de legi și le supune spre aprobare Parlamentului;
dezbate propunerile legislative care privesc activitatea executivă, primite din
partea Parlamentului;
- aprobă programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și
domenii de activitate, și le supune spre aprobare Parlamentului; aprobă balanța
comercială și de plăți externe, precum și planurile de încasări și plăți în
numerar;
- aprobă programele pentru modernizarea capacităților de producție ce se
realizează prin subvenții de stat;
- stabilește măsuri pentru introducerea și dezvoltarea mecanismelor
economiei de piață, în condițiile prevăzute de lege;
- asigură reorganizarea activității economice, potrivit cerințelor
economiei de piață, precum și adoptarea măsurilor de privatizare a unor
activități, în condițiile prevăzute de lege;
- elaborează sistemul de impozite și taxe cuvenite bugetului centralizat al
statului, și le supune spre adoptare Parlamentului;
- organizează desfășurarea, în bune condiții, a alegerilor pentru
Președintele României, Parlament și organele administrației publice locale. 8
Guvernul, primul-ministru și ceilalți membri ai guvernului îndeplinesc orice
alte atribuții prevăzute de lege.
Miniștrii coordonează, sub conducerea nemijlocită a primului-ministru,
realizarea politicii guvernamentale într-o ramură sau domeniu de activitate, în
care scop conlucrează cu miniștrii ce răspund de îndeplinirea acestei politici în
cadrul ministerelor pe care le conduc. Miniștrii, la rândul lor, asigură aplicarea,
în condițiile legii, a politicii guvernului în ramura sau domeniul de activitate al
ministerului ori organelor centrale de specialitate pe care-l conduc și răspund
de activitatea acestora în fața Guvernului.
În domeniul politicii externe, Guvernul are următoarele atribuţii:
- stabileşte măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii
externe a ţării;
- negociază tratate internaţionale;
- exercită conducerea generală în domeniul relaţiilor cu alte state.
În cadrul reglementării activității Guvernului, Constituția a instituit
răspunderea politică solidară a membrilor numai în fața Parlamentului.
8
A se vedea și (Valea, 2014, pp. 159-160)
Potrivit Constituției, primul-ministru are obligația de a coordona activitatea

membrilor Guvernului, respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea,
prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la
politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate (art. 107). Primul-ministru
reprezintă Guvernul în relațiile cu Parlamentul, Președintele României și în
raporturile internaționale.
În cazul în care Primului-Ministru îi încetează funcția – pentru cazurile
amintite la ceilalți membri ai Guvernului (art. 106 din Constituție) sau este în
imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile – Președintele României va desemna
un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini
atribuțiile primului-ministru până la formarea noului Guvern.
Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă
primul-ministru își reia activitatea în Guvern.
4.3.3. Funcţionarea Guvernului

Potrivit dispozițiilor art. 110 (1) al Constituției, Guvernul își exercită mandatul
până la data validării alegerilor parlamentare generale. Din această dispoziție a
legii fundamentale, rezultă că Guvernul funcționează pe durata unei legislaturi
a Parlamentului.
Din art. 24-26 ale Legii nr. 90/2001, privind organizarea și funcționarea
Guvernului României, rezultă că activitatea Guvernului se desfășoară în
ședințe, iar hotărârile și ordonanțele se adoptă în prezența majorității
membrilor săi, prin votul deschis al celor prezenți.
Guvernul se întrunește săptămânal, sau de câte ori este nevoie, la convocarea
primului-ministru sau a unui ministru de stat, desemnat de acesta. La ședințele
guvernului pot participa, în calitate de invitați, conducători ai unor organe de
specialitate din subordinea Guvernului ori a ministerelor și orice alte persoane
a căror prezență se apreciază a fi utilă. Hotărârile adoptate de Guvern, cu
excepția celor care, potrivit legii, constituie secret de stat, precum și
ordonanțele, se publică în Monitorul Oficial.
Pe lângă primul-ministru, funcționează un aparat de lucru. Guvernul are un
Secretariat General, condus de secretarul general al guvernului, cu rang de
ministru, care participă la ședințele acestuia, precum și la ședințele biroului
executiv.
Pe lângă Guvern funcționează, ca organe centrale de specialitate ale
administrației publice, comisii naționale și alte organe asimilate acestora, cum
sunt departamente, agenții, oficii, secretariatele și subsecretariatele de stat.
Departamentele sunt structuri organizatorice, fără personalitate juridică și
fără unități subordonate, aflate în subordinea primului ministru, având rol de
coordonare și sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu
atribuțiile Guvernului. (Deaconu, 2012, p. 272)
Membrii Guvernului sunt solidar răspunzători pentru activitatea Guvernului și
hotărârile și măsurile luate de acesta. De asemenea, fiecare membru al
Guvernului este răspunzător și pentru propria sa activitate.

În alin. 2 al art. 110 al Constituției, sunt prevăzute situații când mandatul

Guvernului poate să înceteze. O primă situație este aceea, când Guvernul este
demis ca urmare a retragerii de către Parlament a încrederii acordate. O a doua
situație de încetare a mandatului Guvernului poate avea loc dacă primul-
ministru a demisionat, a fost revocat, a decedat, precum și în alte cazuri
prevăzute de lege. În asemenea cazuri Președintele României desemnează un
candidat pentru funcția de prim-ministru și numește alt Guvern, pe baza
votului de încredere acordat de Parlament.
4.3.4. Actele Guvernului

În îndeplinirea atribuțiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe, acte
producătoare de efecte juridice.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
Forța juridică a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului este determinată de
atribuțiile pe care acest organ le are, și anume de organizarea executării legilor.
În consecinţă, hotărârile şi ordonanţele Guvernului nu pot modifica, suspenda
sau abroga legile adoptate de Parlament şi nici decretele emise de Preşedintele
României, ci trebuie să fie conforme cu acestea.
Ca orice act normativ, hotărârile și, respectiv, ordonanțele Guvernului pot fi
caracterizate pe baza cuprinsului lor, subliniind că ele stabilesc reguli de
conduită generale și obligatorii, susceptibile de a fi sancționate prin forța de
constrângere a statului.
Potrivit art. 108 al Constituției, hotărârile 9 și ordonanțele Guvernului se
semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația
punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României.
În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, acestea se emit în temeiul unei legi
speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.
Important de reținut este faptul că hotărârile normative se caracterizează prin
aceea că sunt emise în domenii privind raporturi sociale deja reglementate
printr-un act al Parlamentului, astfel încât dispozițiile lor se limitează să
stabilească condiții de amănunt în vederea punerii în aplicare a acestui act, fără
să-l modifice, suspende sau să-l abroge. Este posibil ca o hotărâre normativă a
Guvernului să reglementeze raporturi interne privitoare la organizarea și
funcționarea aparatului său. În această ipoteză, în măsura în care lipsește o
reglementare pe cale de lege, nu există nici un impediment de ordin
constituțional ca unele raporturi sociale interne să fie reglementate printr-o
hotărâre normativă a Guvernului. (a se vedea și Valea, 2014, p.166)
9
Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.
4.3.5. Raporturile Parlamentului cu Guvernul

Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului
parlamentar al activității lor, sunt obligate, potrivit art. 111 al Constituției, să
prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat
sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. În
situația în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor
bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea
informării este obligatorie.
Fiecare membru al Camerei Deputaților sau al Senatului are dreptul de a cere,
prin intermediul Guvernului, de la organele centrale ale administrației publice,
printr-o petiție scrisă adresată președintelui Camerei Deputaților sau, după caz,
al Senatului, orice acte sau dosare, precum și alte informații utile pentru
activitatea sa.
Guvernul poate refuza satisfacerea petiției în cazul în care aceasta privește
secrete de stat de importanță deosebită, cum ar fi, de exemplu, cele referitoare
la apărarea țării.
Important de reținut este faptul că membrii Guvernului au acces la lucrările
Parlamentului. Aceasta exprimă realizarea unei suple separări a puterilor și,
respectiv, posibilitatea unei colaborări între puterea legiuitoare și cea
executivă, fiecare autonomă în exercitarea atribuțiilor, în scopul de a crea un
echilibru funcțional. Dacă Parlamentul solicită prezența membrilor Guvernului,
participarea lor este obligatorie.
Fiecare deputat sau senator poate adresa întrebări sau interpelări membrilor
Guvernului. Întrebarea sau interpelarea constă într-o cerere, prin care se
solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale
activității sale interne sau externe și, respectiv, de a răspunde dacă un fapt este
adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul înțelege să comunice
Parlamentului actele ori informațiile solicitate de deputat sau senator, sau dacă
are intenția de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
În situaţia în care se constată că Guvernul nu confirmă competenţa scontată în
soluţionarea problemelor de interes naţional, Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al
deputaților și senatorilor și se comunică Guvernului la data depunerii.
Moțiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în
ședința comună a celor două Camere. Dacă moțiunea de cenzură a fost
respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția, în aceeași
sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își
angajează răspunderea asupra unui program, a unei declarații de politică
generală sau a unui proiect de lege.
În situația în care Guvernul nu a fost demis, ca urmare a angajării răspunderii,
Președintele României poate cere reexaminarea legii adoptate, dezbaterea
cererii făcându-se tot în ședința comună a celor două Camere.

4.3.6. Delegarea legislativă

Potrivit dispozițiilor legii fundamentale, Parlamentul poate adopta o lege
specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu
fac obiectul legilor organice.
Delegarea legislativă constituie o excepție întemeiată pe condiții speciale
derivând din existența unor necesități insurmontabile de reglementare având
caracter previzibil, dar pe care Parlamentul nu le poate satisface. (Deaconu,
2012, pp. 279-280)
Abilitarea Guvernului este stabilită pentru un anumit domeniu de activitate și
pe o durată de timp bine determinat. În anumite situații, legea de abilitare poate
cere ca ordonanțele adoptate de Guvern să fie supuse aprobării Parlamentului,
potrivit procedurii legislative, în termenul de abilitare stabilit.
În art. 115 (7) al Constituției, este prevăzut că aprobarea sau respingerea
ordonanțelor se face printr-o lege, în care vor fi cuprinse și ordonanțele ale
căror efecte au încetat pentru că nu au fost trimise în termenul prevăzut de
Parlament pentru adoptare.
Delegarea legislativă este mult comentată în doctrina juridică contemporană.
Unii doctrinari explică practica delegării legislative prin aceea că ușurează
activitatea legislatorului. Alți autori explică geneza preponderenței
executivului prin necesitatea întăririi rolului statului și a intervenției sale
eficace în activitatea economică și socială, ca urmare a complexității vieții
economice, ce reclamă măsuri energice și operative din partea statului.
Se știe că statul în care ordinea se realizează pe baza dreptului, este statul de
drept. Or, principiul fundamental de organizare a statului de drept este
separația puterilor, potrivit căruia în stat există trei puteri (triunghiul puterii) –
legislativă, executivă și judecătorească – fiecare autonomă în exercitarea
atribuțiilor, dar într-un permanent echilibru funcțional, de natură să garanteze
că niciodată una din ele nu va uzurpa suveranitatea națiunii și nu va conduce
statul potrivit voinței sale, arbitrare.
Un principiu important al statului de drept este și principiul responsabilității
ministeriale, potrivit căruia fiecare din organele statului răspund unele față de
altele într-un sistem și, în același timp, toate aceste organe și conducătorii
acestora sunt răspunzători pentru faptele săvârșite în exercitarea funcției lor.
Delegarea puterii de legiferare de către reprezentanţii naţiunii altor organe de
stat, conduce la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat. Este cunoscut
faptul că principiul separaţiei puterilor în stat presupune exercitarea celor trei
puteri de către organe distincte, care se controlează şi supraveghează reciproc,
asigurându-se un echilibru funcţional care garantează că nici unul din aceste
organe nu va reuşi să exercite toate prerogativele statului, după voinţa lui, în
mod arbitrar.
Desigur, este important ca raporturile care se stabilesc prin Constituție între
Parlament – ca organ al puterii legiuitoare și Guvern – ca organ al puterii
executive – să nu privilegieze Parlamentul în dauna Guvernului sau a puterii
judecătorești. Acest lucru, însă, după părerea noastră, în această perioadă de
tranziție a României, de echilibru funcțional al celor trei puteri, nu este posibil.
De aceea, considerăm că, pentru țara noastră, în acest moment, cel mai adecvat
sistem este acela în care rolul preponderent revine Parlamentului, ca organ
reprezentativ al națiunii, ceea ce, de altfel, rezultă indubitabil din studierea
atentă a dispozițiilor Constituției.
Sarcina de lucru 3
Corelează funcţiile guvernului cu cele ale preşedintelui şi argumentează
necesitatea sincronizării acestora în procesul de gestionare a actului
guvernării.
4.4. Puterea judecătorească

4.4.1. Noţiunea de justiţie. Înfăptuirea justiţiei
În teoria separației puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească.
Puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului, având
atribuții proprii ce sunt exercitate prin instanțele judecătorești și Ministerul
Public10.
Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte
drepturi şi interese legitime deduse judecăţii. Ministerul Public reprezintă, în
activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Prin justiție se înțelege ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești, precum
și sistemul de funcționare a acestor instanțe 11. În sensul Constituției, prin
„justiție” se desemnează activitatea de soluționare a litigiilor juridice prin
hotărâri, pe baza principiilor independenței judecătorilor și ale
contradictorialității, înfăptuită de instanțele judecătorești, constituite într-un
sistem, având în frunte Înalta Curte de Casație și Justiție.
4.4.2. Organele care înfăptuiesc justiţia

Potrivit art. 126 din Constituție, justiția se realizează prin Înalta Curte de
Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. 12
Constituția nu precizează, însă, care sunt instanțele judecătorești inferioare
10
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Monitorul Oficial al României nr. 827/13 septembrie 2005.
11
(Dicţionarul limbii române moderne, 1958, p. 440)
12
Art. 126 este reprodus conform Legii de revizuirea Constituţiei din 18 septembrie 2003.
Înaltei Curți de Casație și Justiție, lăsând legii organice, la care se referă,

libertatea de a veni cu reglementări proprii în această materie.
Ceea ce caracterizează instanțele judecătorești, este faptul că ele soluționează,
în primul rând, litigiile aduse lor spre judecare, întemeindu-se exclusiv pe lege
și pe actele normative subordonate acesteia. Constituția din 1991 subliniază, în
acest sens, că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. [art. 124
(3)]
Instanțele judecătorești, în temeiul independenței lor, nu pot primi ordine sau
îndrumări obligatorii de la instanțele ierarhic superioare sau de la organe ale
statului, cu privire la soluția pe care urmează să o adopte în cazurile concrete în
care hotărăsc. Pentru a feri pe judecători de influențe politicianiste, Constituția
din 1991 a instituit un organ special, și anume Consiliul Superior al
Magistraturii, care are un rol în procesul de definitivare, de promovare, de
transferare și de sancționare a lor, în scopul ca, o dată numiți de Președintele
Republicii – cu excepția celor stagiari – magistrații să nu fie dependenți de
executiv. În același scop, prin art. 40 (3) al Constituției, s-a prevăzut că
magistrații nu pot face parte din partide politice, iar articolul 125 (3) a adăugat
că funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau
privată, cu excepția funcțiilor din învățământul superior.
Sarcina de lucru 4
Argumentează triplu (3 fraze a câte 7-9 rânduri) avantajele ce decurg din
separaţia puterilor pentru actul de justiţie.
4.4.3. Sistemul de funcţionare a instanţelor judecătoreşti

Articolul 126 (1) din Constituție arată că justiția se realizează prin Înalta Curte
de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
1) Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art. 126 (3) asigură
interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești,
potrivit competenței sale. Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în 4
secții – Secția I civilă, Secția a II-a civilă, Secția penală, Secția de contencios
administrativ și fiscal și Secțiile Unite, cu competență proprie.
2) Curțile de Apel sunt instanțe cu personalitate juridică (în număr de 15) și
judecă: a) în primă instanță, cauzele date în competența lor prin lege; b) ca
instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă
instanță de tribunale și c) ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
3) Tribunalele funcționează în toate județele și în municipiul București și
judecă, în primă instanță, procesele și cererile date prin lege în competența lor.

Ca instanțe de apel, judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate

de judecătorii în primă instanță. Ca instanțe de recurs, judecă recursurile
împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care potrivit legii, nu sunt
supuse apelului.
4) Tribunale specializate sunt, conform art. 37 din Legea nr. 304/2004,
tribunale pentru minori și familie, tribunale de muncă și asigurări sociale,
tribunale comerciale, tribunale administrativ-fiscale. Ele sunt instanțe fără
personalitate juridică, organizate în județe și municipiul București, având, de
regulă, sediul în municipiul reședință de județ.
5) Instanțe militare, cu statut de unitate militară și cu indicativ propriu sunt:
tribunalele militare și Curtea Militară de Apel București (art. 56 din Legea nr.
304/2004).
6) Judecătoriile judecă toate procesele și cererile, în afară de cele date prin
lege în competența altor instanțe. Ele sunt instanțe de fond, cu competență
generală și funcționează în fiecare județ și municipiul București. Toate aceste
instanțe judecătorești își îndeplinesc atribuțiile potrivit competenței teritoriale
și materiale conferite de lege. Localitățile care fac parte din circumscripțiile
judecătoriilor din fiecare județ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea ministrului Justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
În cadrul judecătoriilor se pot înființa secții sau complete specializate,
obligatoriu pentru minori și familie.
În România, toate instanțele judecătorești, atât cele ordinare (judecătoriile,
tribunalele și curțile de apel), cât și cele speciale (instanțele militare),
constituie un singur sistem de organe, în fruntea căruia se găsește un organ
judecătoresc suprem – Înalta Curte de Casație și Justiție – care exercită
controlul general asupra activității lor. Atât instanțele ordinare, cât și cele
speciale, îndeplinesc aceleași sarcini prevăzute de Constituție și de legea de
organizare, înfăptuind puterea judecătorească.
4.4.4. Principiile constituţionale privitoare la funcţionarea instanţelor

judecătoreşti în România13
a) Principiul egalității tuturor cetățenilor în fața legii. Așa cum am mai
arătat când am analizat Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, toți
cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și
prin alte legi. Potrivit art. 16 al Constituției, cetățenii sunt egali în fața legii și a
autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Făcând aplicația acestui
principiu în domeniul activității jurisdicționale, art. 128 al Constituției și art. 7
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară precizează, de asemenea,
că „justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă,
naționalitate, origine etnică, limbă, religie, orientare sexuală, opinie,
apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte
criterii discriminatorii”.
b) Principiul publicității dezbaterilor. Prin publicitatea dezbaterilor
judecătorești, se înțelege dreptul părților dintr-un litigiu, precum și al
13
A se vedea și (Valea, 2014, p. 170).
publicului, de a asista la ședințele instanțelor. În art. 127 al Constituției, se

prevede că: „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de
lege”. Excepțiile își găsesc justificarea în nevoia de a nu se aduce atingere
unor interese de stat, demnității sau vieții intime a unei persoane.
Caracterul public al dezbaterilor dă garanția cetățenilor că litigiile vor fi
soluționate cu respectarea întocmai a Constituției și a legilor. Pe de altă parte,
publicitatea dezbaterilor dă posibilitatea cetățenilor să controleze înfăptuirea
justiției și să poată semnala eventualele ilegalități săvârșite în cursul procedurii
juridice.
c) Principiul independenței judecătorilor. Constituția proclamă în art.
124 (3) că, în activitatea judiciară, „Judecătorii sunt independenți și se supun
numai legii”. Aceasta înseamnă că judecătorii sunt obligați să soluționeze
litigiile aduse lor spre judecare, întemeindu-se pe legi, fără să poată fi
influențați, în vreun fel, în hotărârea pe care o dau. În activitatea lor de
judecată, judecătorii nu pot primi ordine de la organele ierarhic superioare sau
aparținând altor organe ale puterilor de stat cu privire la soluția pe care
urmează să o pronunțe în cazurile pe care le soluționează. (Muraru &
Tănăsescu, 2013, p. 291) Judecătorul are o deplină independență în aprecierea
probelor și în stabilirea situației de fapt potrivit intimei sale convingeri, putând
să facă aplicația în raport de probele administrative la dosarul cauzei, a
dispozițiilor legale.
d) Principiul numirii judecătorilor. În literatura de specialitate, au fost
unii autori care s-au pronunțat pentru alegerea judecătorilor, motivând că
numai în acest fel se poate asigura înfăptuirea activității de judecată în
conformitate cu voința și interesele poporului, exprimate prin legi. Este
cunoscut faptul că justiția nu reprezintă nici majoritatea, nici minoritatea;
justiția reprezintă legea; ea trebuie să stabilească ce este legal și ce este ilegal.
Dacă am accepta principiul alegerii judecătorilor de către Parlament, ar
însemna să acceptăm principiul majorității alegătorilor parlamentari, care
exprimă, la rândul lor opinia electoratului, sau, cu alte cuvinte opinia publică.
Ori, după cum s-a constatat în decursul anilor, opinia publică este schimbătoare
și impresionabilă – după interesele momentului istoric. Judecătorul, însă,
trebuie să fie mai presus de interesele momentului, el nu trebuie să pună într-o
parte sau alta a balanței justiției, considerațiile „majorității” sau „minorității”,
ci el trebuie să aplice legea.
Potrivit art. 125 al Constituției, judecătorii sunt numiți de Președintele
României și sunt inamovibili. Prin legea de revizuire a Constituției din 2003,
se renunță la soluția mandatului de 6 ani pentru judecătorii de la instanța
supremă, în scopul înlăturării suspiciunilor de presiune politică ce s-ar putea
exercita asupra judecătorilor în scopul reînvestirii lor cu un nou mandat.
e) Principiul inamovibilității judecătorilor. Inamovibilitatea constă în
dreptul de a nu fi mutat, înlocuit sau destituit din funcție fără anumite garanții
legale. Aceasta asigură judecătorului independența, punându-l în afara
capriciilor guvernelor și influenței luptelor dintre partide, îi ridică demnitatea și

valoarea morală și, în acest mod, face din magistratură o adevărată putere în
stat.14
Acest principiu al inamovibilității, trebuie aplicat, însă, cu circumspecție,
pentru că, la adăpostul ei, s-ar putea perpetua ignoranța, indolența și
parțialitatea. De aceea, inamovibilitatea nu trebuie acordată decât atunci când
judecătorii au dat dovezi de netăgăduit că posedă, în adevăr, calitățile morale și
intelectuale indispensabile unui bun judecător.
Faptul că, în Constituție [art. 125 (1)] este înscris principiul inamovibilității,
constituie, pentru autoritatea judecătorească, o adevărată garanție de
independență față de celelalte două puteri ale statului – legislativă și executivă.
f) Principiul unității sistemului instanțelor judecătorești. Toate instanțele
judecătorești constituie un singur sistem de organe, în fruntea căruia se găsește
un organ judecătoresc suprem unic, care exercită controlul general asupra
activității lor. Pe de altă parte, atât instanțele ordinare, cât și cele speciale
îndeplinesc aceleași sarcini prevăzute de Constituție și de legea de organizare
judecătorească.
Necesitatea exercitării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unui control
general asupra activității tuturor instanțelor judecătorești, se justifică prin aceea
că unele hotărâri judecătorești pot fi nelegale și netemeinice. Controlul general
exercitat de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra activității tuturor
instanțelor judecătorești constituie o garanție că, în soluționarea litigiilor,
producerea unor erori va fi evitată. Căci, în orice societate, dreptatea e cel mai
sfânt lucru al omului și justiția este cea mai veche putere socială manifestată,
cu atât mai mult, ea este un lucru de căpetenie într-un stat constituțional de
drept, unde instanța judecătorească este chemată a fi nu numai păzitorul
drepturilor private, dar și garanția libertăților publice. (Dissescu, 1915, p. 676)
4.4.5. Statutul judecătorilor şi procurorilor

Potrivit art. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor, „Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de
judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării
intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și
libertăților cetățenilor” 15. Modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 „pun în
discuție sintagma „corpul magistraților” nu numai prin noua denumire a legii,
dar și prin regimul juridic al celor două categorii de magistrați”, și anume
judecători și procurori.
Din definiția legislativă a magistraturii rezultă că această categorie socio-
profesională – judecători și procurori – funcționează ca o structură distinctă,
guvernată de principii specifice activității judiciare.
În pofida faptului că cei ce alcătuiesc corpul magistraților îndeplinesc funcții
diferite, reprezintă o categorie unitară, membrii acestuia având un statut juridic
special compatibil cu funcția ce o au de îndeplinit. Unitatea corpului
magistraților rezultă și din faptul că fac parte din acesta toți magistrații,
14
A se vedea și (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 292)
15
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
indiferent de nivelul magistraturii, de ierarhia judiciară și de locul unde

funcționează magistratul și, de asemenea, din faptul că magistraților li se aplică
aceleași condiții generale și speciale pentru numire și avansare; ei se bucură de
aceleași drepturi și au aceleași îndatoriri.
Potrivit legii au calitatea de magistrați, judecătorii de la toate instanțele
judecătorești, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și
magistrații – asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Deși corpul magistraților reprezintă o categorie unitară, totuși, între magistrați
se disting trei clase, și anume: judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți.
Judecătorii sunt persoane, numite sau alese, care îndeplinesc atribuția de
înfăptuire a justiției. Procurorii sunt persoane care, făcând parte din Ministerul
Public, exercită atribuții de urmărire penală, în cadrul parchetelor de pe lângă
fiecare instanță judecătorească. Magistrații-asistenți sunt persoanele care, deși
nu participă la activitatea de judecată în cadrul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, sunt asimilați unora dintre judecători. Ei participă la ședințele de
judecată ale secțiilor, redactează încheierile și deciziile, îndeplinesc orice alte
sarcini încredințate de președintele Curții, de vicepreședinți sau de președintele
secției. (Deleanu, 2001, vol. II, p. 367)
Conform prevederilor legii, corpul magistraților este constituit într-o categorie
socio-profesională distinctă, având un statut juridic special. În cadrul corpului
magistraților, ierarhia funcțiilor de execuție se stabilește în raport cu nivelul
pregătirii și al vechimii, iar ierarhia funcțiilor de conducere se stabilește în
raport cu nivelul instanțelor și al parchetelor.
Pentru asigurarea unui climat de disciplină al magistraților, a fost înființat
Consiliul Superior al Magistraturii. Acesta se interpune, prin atribuțiile sale,
între puterea judecătorească, pe de o parte, și puterea legislativă și cea
executivă, pe de altă parte. (Deaconu, 2012, p. 369)
Acest organism are atribuţia, aşa cum am arătat mai înainte, de a propune
Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu
excepţia celor stagiari. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii
îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor, caz în care lucrările
sunt prezidate de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Sarcina de lucru 5
Explică modalităţile prin care statutul magistraţilor condiţionează
principiile de funcţionare a instanţelor judecătoreşti.

4.4.6. Ministerul Public

În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile
fundamentale ale cetățenilor [art. 131 (1) din Constituție].
Potrivit art. 131 (2) din Constituție, Ministerul Public își exercită atribuțiile
prin procurori constituiți în parchete 16 pe lângă fiecare instanță judecătorească,
sub autoritatea ministrului justiției. Deși Ministerul Public este independent în
relațiile cu celelalte autorități, el este integrat sistemului organelor
judecătorești, ministrul justiției exercitând controlul tuturor membrilor
Ministerului Public, putând să dea dispoziții, în condițiile prevăzute de lege.
Din prevederile art. 132 (1) din Constituție rezultă că principiile potrivit cărora
Ministerul Public își desfășoară activitatea sunt: legalitatea, imparțialitatea și
controlul ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Deși acest articol dă
expresie categorică principiului subordonării Ministerului Public față de
ministrul justiției, totuși, având în vedere faptul că această instituție face
obiectul unei secțiuni a capitolului VI al Constituției, Intitulat “Autoritatea
judecătorească”, în literatura juridică s-a pus problema de a ști dacă Ministerul
Public din țara noastră este organ de natură executivă sau judecătorească.
Într-o primă opinie, unii autori au susținut apartenența Ministerului Public la
“puterea executivă” (Vida, 1992, p. 289), motivând că, de vreme ce procurorii
își desfășoară activitatea “sub autoritatea ministrului justiției”, organ
esențialmente executiv, ei înșiși sunt agenți ai autorității executive. Desigur, în
cele din urmă, a triumfat tradiția românească, izvorâtă din teoria și practica
europeană, potrivit căreia procurorii se constituie într-un corp executiv sub
denumirea de Minister Public, organizat în cadrul Ministerului Justiției.
(Draganu, 1998, vol. II, p. 358)
Într-o a doua opinie, se susține că, întocmai ca și judecătorii, procurorii se
bucură de independență în activitatea lor și, prin urmare, se afirmă că
“autoritatea ministrului justiției” asupra procurorilor de pe lângă instanțele
judecătorești exprimă un raport administrativ, de aceeași natură ca raportul
dintre ministrul justiției și judecători (Cochinescu, 1994, p. 9). Cu alte cuvinte,
s-a susținut și argumentat apartenența Ministerului Public la puterea
judecătorească.
Potrivit unei a treia opinii, se consideră că Ministerul Public a fost conceput ca
un organ executiv, de nuanțe și caracter aparte de natura Ministerului Justiției,
numai că, legiuitorul organic a realizat un “compromis juridic care nu se
înscrie, însă, în principiile clasice ale statului de drept”. În aceste împrejurări,
se afirmă în continuare, s-a născut o instituție de putere unică în felul ei, de
natură executivă și judecătorească. (Ruja, 1995, p. 47; Ciobanu, 1996, pp. 65-
66)
16
Cuvântul “parchet”, utilizat azi de legile care reglementează organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, vine de la
substantivul utilizat în limbajul comun pentru a desemna piesa paralelipipedică din lemn, folosită la executarea unor
pardoseli, şi, prin extindere, şi pardoseala formată prin îmbinarea unor asemenea piese (Tudor Drăganu, ed. cit., vol. II, p.
356). Reaşezarea raporturilor dintre procurori şi judecători, pe de o parte, şi apărători şi părţi, pe de altă parte, a condus la
soluţia care să dea expresie egalităţii celor două “părţi” din procesul penal: statul, reprezentat de un procuror şi inculpatul,
reprezentat de un apărător (inculpat care se bucură de prezumţia de nevinovăţie până în momentul când decizia de
condamnare rămâne definitivă). Prin urmare, aşezarea procurorilor alături de reprezentanţii celorlalte părţi din proces,
exprimă, în fapt, poziţia acestuia în raport cu ceilalţi magistraţi (judecători) care sunt aşezaţi pe estradă.
Acest punct de vedere încearcă să definească rolul și locul Ministerului Public

în ansamblul organelor statului plecând de la formulările inițiale ale legii, în
sensul că ministrul justiției nu-și putea exercita autoritatea față de membrii
Ministerului Public decât prin intermediul procurorului general.(Drăganu,
1998, vol. II, p. 359)
Ministerul Public, așa cum a fost conceput de Constituția din 1991, este, în
activitatea judiciară, un auxiliar al instanțelor judecătorești. El face acte de
sesizare a acestora, de reprezentare în procese, de supraveghere și control a
unor organe administrative etc., adică acte cu caracter executiv. De altfel, art.
126 (1) al Constituției prevede categoric că justiția se realizează prin Înalta
Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin
lege. Ministerul Public nu face parte din ierarhia instanțelor judecătorești, așa
cum este definită de Constituție, și apare atât sub aspect organizatoric, dar și
din punct de vedere al obiectului activității desfășurate, ca un organ executiv.
În doctrina (Deaconu, 2012, p. 368) există și opinia potrivit căreia Ministerul
Public face parte atât din organizarea judecătorească, cât și din cea
administrativă.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea

exercitării a două funcții, și anume: 1) propune Președintelui României
numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția celor stagiari; 2)
îndeplinește rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. Consiliul Superior
al Magistraturii sprijină activitatea de judecată, fiind integrat sistemului
organelor care realizează justiția. El este alcătuit din 19 membri, din care: a) 14
sunt aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senat; b) 2
reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului, care se
bucură de înaltă reputație profesională și morală, aleși de Senat; aceștia
participă numai la lucrările în plen; c) ministrul justiției, președintele Înaltei
Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție.
Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, sunt următoarele:
a) propune Preşedintelui României, la recomandarea ministrului justiţiei,
numirea în funcţie a preşedintelui, vicepreşedintelui şi preşedinţilor de
secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b) propune Preşedintelui României, la recomandarea ministrului justiţiei,
numirea în funcţie a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie;
c) propune Preşedintelui României, la recomandarea ministrului justiţiei,
numirea în funcţie a celorlalţi judecători, cu excepţia celor stagiari;
d) dispune, la propunerea ministrului justiţiei, cu privire la promovarea,
transferarea, suspendarea din funcţie a judecătorilor, precum şi la
încetarea funcţiei acestora;
e) validează examenele de capacitate ale magistraţilor;
f) îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor;
g) dă aviz, la solicitarea ministrului justiţiei, cu privire la administrarea
judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi parchetelor.

Consiliul Superior al Magistraturii își desfășoară lucrările în prezența a cel

puțin două treimi din numărul membrilor săi și adoptă hotărâri cu majoritate
absolută. Lucrările sunt prezidate de ministrul justiției, dar acesta nu are
drept de vot. Dacă la ședința Consiliului Superior al Magistraturii participă
Președintele României, lucrările sunt prezidate de acesta. Atunci când
îndeplinește rolul de consiliu de disciplină, Consiliul Superior al
Magistraturii este prezidat de președintele Înaltei Curți de Casație și
Justiție.17
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Așa cum am arătat mai înainte, justiția în România se realizează prin Înalta
Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de
lege [art. 126 (1) din Constituție].
Înalta Curte de Casație și Justiție se compune din: președinte, 2 vicepreședinți,
4 președinți de secții și judecători. Este organizată în 4 secții – Secția I civilă,
Secția a II-a civilă, Secția penală, Secția de contencios administrativ și fiscal și
Secțiile Unite, cu competență proprie.
Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt independenți și se supun
numai legii.
Conducerea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție se exercită de
președintele Curții, ajutat de vicepreședinte. Președintele, vicepreședintele,
președinții de secții și ceilalți judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție
sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, făcută la recomandarea ministrului justiției.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin atribuțiile ce-i sunt conferite de lege, are
un rol fundamental în stat, constituind, alături de celelalte instanțe
judecătorești, puterea judecătorească ce funcționează independent de celelalte
două puteri ale statului.
Desigur, Înalta Carte de Casație și Justiție îndeplinește și alte sarcini, pe lângă
funcția jurisdicțională, îndeosebi de interpretare a legii în vederea aplicării ei
corecte și unitare pe întreg teritoriul țării 18, contribuind la apărarea și realizarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. De asemenea, realizează
importante sarcini de control asupra celorlalte autorități publice, contribuind
astfel la înfăptuirea principiului separației puterilor în stat.
Sarcina de lucru 6
Operează o distincţie între atribuţiile C.S.M. şi cele ale Î.C.C.J. şi explică
implicarea acestora în actul de justiţie (două paragrafe de câte 9-12 rânduri
fiecare).
17
A se vedea și (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 294)
18
Interpretarea şi aplicarea unitară a legii a fost încredinţată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 126 (3) din
Constituţie.
4.5. Curtea constituțională

4.5.1. Organizarea Curții Constituționale
Constituția României încredințează controlul constituționalității unei autorități
publice numite Curtea Constituțională. Aceasta este formată din 9 judecători
numiți pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a
mandatului, trei de către Camera Deputaților, trei de către Senat și trei de către
Președintele României. Membrii Curții Constituționale se reînnoiesc, la fiecare
trei ani cu câte o treime, procedeu ce permite îmbinarea experienței și
continuității cu noile tendințe (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 269)
Potrivit Legii nr. 47/1992 Curtea Constituțională este garantul supremației
Constituției, fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România. Ea
este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai
Constituției.
Curtea Constituțională are un președinte care este ales (în termen de 5 zile de
la înnoirea Curții) pentru o perioadă de 3 ani, prin vot secret și al cărui mandat
poate fi reînnoit.
Din cele menționate anterior observăm că spre deosebire de alte sisteme
politice legiuitorul român a ales să respingă orice interferență a politicului în
desemnarea președintelui Curții Constituționale, asigurând astfel independența
acesteia. (Vida, 2011, p. 50)
Potrivit art. 9 din Legea 47/1992 atribuțiile Președintele Curții Constituționale
sunt următoarele:
a) coordonează activitatea Curții Constituționale;
b) convoacă și prezidează ședințele Curții Constituționale;
c) desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege și stabilește
termenele de judecată;
d) reprezintă Curtea Constituțională în fața autorităților publice și a altor
organizații, române sau străine;
e) constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în
prezenta lege, și sesizează autoritățile publice care i-au numit, pentru ocuparea
postului devenit vacant;
f) îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege sau de Regulamentul de
organizare și funcționare a Curții Constituționale.[art.9 (1) din Legea 47/1992]
Președintele Curții este cel care supraveghează activitatea de ordonator de

credite a secretarului general al Curții Constituționale, el emite ordine în
exercitarea atribuțiilor de conducere administrativă.
4.5.2. Competența Curții Constituționale

Actele Curții Constituționale
Potrivit art. 11 din Legea nr. 47/1992 Curtea Constituțională pronunță decizii,
hotărâri și emite avize, după cum urmează:
A. Decizii, în cazurile în care:

a) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea

acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor
două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului
Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de
senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;
b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri
internaționale, înainte de ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia
dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați
sau de cel puțin 25 de senatori;
c) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la
sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar
sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și
ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial,
precum și a celor ridicate direct de Avocatul Poporului;
e) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile
publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor
două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al
Magistraturii;
f) hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui
partid politic.
B. Hotărâri, în cazurile în care:

a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și
confirmă rezultatele sufragiului;
b) constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și
Guvernului;
c) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea
referendumului și confirmă rezultatele acestuia;
d) verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de
către cetățeni.
C. Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcție a

Președintelui României.
Deciziile și hotărârile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Acestea, alături de avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul
Oficial al României.
Procedura controlului constituționalității
Curtea Constituțională poate fi sesizată (în scris și motivat) în cazurile expres

prevăzute de art. 146 din Constituție.
Din lectura textelor care stabilesc atribuțiile Curții, rezultă că în competența
acesteia intră, pe lângă controlul propriu-zis al unor acte ale Parlamentului și
Guvernului sau al constituționalității tratatelor sau al altor acorduri
internaționale ori al unor inițiative legislative exercitate de cetățeni și
verificarea constituționalității unor proceduri care nu au legătură cu procesul
legislativ. (Ionescu, 2008, p. 857)
4.5.3. Plenul Curții Constituționale

Plenul Curții Constituționale, alcătuit din judecătorii Curții, îndeplinește
atribuțiile acesteia, prevăzute de Constituție și de lege, putând lua orice măsură
necesară pentru buna desfășurare a activității Curții. Cvorumul legal este de
două treimi din numărul judecătorilor, iar actele se adoptă cu votul majorității
judecătorilor, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, în care se prevede o
altă majoritate. (Vida, 2011, p. 50)
Soluțiile adoptate de Curtea Constituțională în exercitarea atribuțiilor
jurisdicționale se înscriu în condica ședințelor de judecată, iar în materie
administrativă se consemnează, pentru fiecare ședință în parte, într-un proces-
verbal pe baza căruia se emite o hotărâre, semnată de președintele Curții și
contrasemnată de secretarul general. Pentru exercitarea altor atribuții decât cele
jurisdicționale, Plenul se convoacă de președintele Curții Constituționale, din
proprie inițiativă sau la cererea scrisă a unui judecător. Convocarea se face cu
anunțarea ordinii de zi, care se adoptă în plen, la începutul ședinței 19.
4.5.4. Statutul judecătorilor Curții Constituționale
În activitatea lor judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în
exercitarea atribuțiilor lor și inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi trași
la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor.
(Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 269)
Persoanele care doresc să ocupe funcția de judecător la Curtea Constituțională
trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o
vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic
superior. Funcția de judecător este incompatibilă cu oricare altă funcție publică
sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior.
Pentru numirea judecătorilor este necesar acordul prealabil, exprimat în scris,
al candidatului. În cazul în care candidatul ocupă o funcție incompatibilă cu
aceea de judecător al Curții Constituționale sau face parte dintr-un partid
politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul candidatului de a demisiona,
la data numirii, din acea funcție sau din partidul politic al cărui membru este.
Judecătorii Curții Constituționale vor depune, în fața Președintelui României și
a președinților celor două Camere ale Parlamentului, următorul jurământ 20:
„Jur să respect și să apăr Constituția, îndeplinindu-mi cu bună-credință și fără
părtinire obligațiile de judecător al Curții Constituționale. Așa să-mi ajute
Dumnezeu!”
Potrivit art. 64 din Legea 47/1992 judecătorii Curții Constituționale sunt
obligați:
a) să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul
Constituției;
b) să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau
să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale;
19
Art. 52 (2) (3) din Legea nr. 47/1992.
20
Art. 63 din Legea 47/1992.
c) în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau

negativ, abținerea de la vot nefiind permisă;
d) să comunice președintelui Curții Constituționale orice activitate care ar
putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;
e) să nu permită folosirea funcției pe care o îndeplinesc în scop de reclamă
comercială sau propagandă de orice fel;
f) să se abțină de la orice activitate sau manifestări contrare independenței și
demnității funcției lor.
Mandatul de judecător al Curții Constituționale încetează21:

a) la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de
pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces;
b) în situațiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcției de
judecător mai mult de 6 luni;
c) în caz de încălcare a prevederilor art. 16 alin. (3) sau ale art. 40 alin. (3) din
Constituție, republicată.
Sarcina de lucru 7
Prezintă în 9-12 rânduri influența pe care o are Curtea Constituțională în
procesul de legiferare din țara noastră.
Rezumat
Prin justiţie se înţelege ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti,
precum şi sistemul de funcţionare a acestor instanţe. Puterea judecătorească
este separată de celelalte puteri ale statului (puterea legislativă şi puterea
executivă), având atribuţii proprii ce sunt exercitate prin instanţele
judecătoreşti şi Ministerul Public. Potrivit Legii nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, instanţele judecătoreşti în România constituie un sistem
din care fac parte: judecătoriile; tribunalele; curţile de apel; Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Toate instanţele judecătoreşti îşi îndeplinesc atribuţiile
potrivit competenţei teritoriale şi materiale conferite de lege. Principiile
constituţionale privitoare la funcţionarea instanţelor judecătoreşti în România
sunt: principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, principiul publicităţii
dezbaterilor, principiul independenţei judecătorilor, principiul numirii
judecătorilor, principiul inamovibilităţii judecătorilor, principiul unităţii
sistemului instanţelor judecătoreşti. Au calitatea de magistraţi judecătorii de la
toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă
acestea, precum şi magistraţii – asistenţi ai Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
Conform prevederilor Legii nr.304/2004, corpul magistraţilor este constituit
într-o categorie socio-profesională distinctă, având un statut juridic special.
21
Art. 67 din Legea nr. 47/1992.
Teste de autoevaluare
1. Potrivit Constituţiei, Preşedintele României reprezintă statul român şi este:
a) conducătorul Parlamentului;
b) garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale;
c) conducătorul Guvernului.
2. Validarea alegerii Preşedintelui României se face de:
a) Curtea de conturi;
b) Parlamentul României;
c) Curtea Constituţională.
3. Durata mandatului Preşedintelui României este de:
a) 5 ani;
b) 4 ani;
c) 8 ani.
4. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite:
a) decrete;
b) legi;
c) ordonanţe.
5. În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă:
a) hotărâri şi moţiuni;
b) hotărâri şi ordonanţe;
c) legi şi decrete.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. b; 2. c; 3. a; 4.a, 5. b.
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4

Prezintă într-un eseu de 2/3 pagini argumente pro și contra compatibilității
între mandatul de parlamentar și funcția de membru al Guvernului.
N.B. Lucrarea va fi transmisă pe platforma Danubius Online potrivit

termenelor prevăzute, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin platformă.

Bibliografie minimală
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Simina, Drept constituţional şi instituţii politice.
Ediţia 13, vol. II. Bucureşti: C. H. Beck, 2013;
Benone Puşcă, Iulian Savenco, Drept constituţional şi instituţii politice,

Editura Universitară Danubius, 2014;
Ștefan Deaconu, Instituții politice, Editura C.H.Beck, București, 2012;
Daniela Valea, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul
Juridic, București, 2014;
Marieta Safta, Drept constituțional și instituții politice. Instituții politice,
vol.II, Editura Hamangiu, București, 2015.

Bibliografie de elaborare a cursului

Albu, C. (1993). Sociologie juridică. Iași: Editura Fundației „Chemarea”.
Alexianu, G. (1926). Dreptul constituțional. București.
Alexianu, G. (1930). Drept constituțional. București: Casa Școalelor.
Angelescu, C. (1935). Proiectul de Constituție al lui Cuza Vodă de la 1863. București.
Auber, J.-F. (1967). Traité de droit constitutionnel suisse, vol. I. Neuchatel: Editions Ides et
Colendes.
Avril, P., & Jean Gicquel, J. (1986). Lexique. Droit constitutionnel. Paris: PUF.
Banciu, A. (1996). Istoria vieții constituționale în România (1866-1991). București: Casa de
Editură și Presă „Șansa”.
Barthélemy, J. & Duez, Paul (2004). Traité de droit constitutionnel. Paris: Editions Panthéon
Assas.
Batiffol, H. (1971). Droit et politique. Archives de philosophie du droit, tome XVI.
Benditer, I., & Muraru, I. (1982). Drept constituțional. București: Ed. Didactică și
Pedagogică.
Burdeau, G. (1976). Droit Constitutionnel et institutions politiques. Paris: L.G.D.J.
Buzescu, A. (1943). Domnia în Țările Române până la 1866. București.
Cadart, J. (1979). Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. I. Paris: L.G.D.J.
Cadoux, C. (1973). Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. I. Paris: Cujas.
Cantacuzino, B.M. (1921). Elementele dreptului civil. București: Cartea Românească.
Călinoiu, C., & Duculescu, V. (2008). Drept constituțional și instituții politice, ediția a IV-a.
București: Lumina Lex.
Ceterchi, I. (1970). Teoria generală a statului și dreptului. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Ciobanu, D., & Duculescu, V. (1993). Drept constituțional român. București: Ed. Hyperion.
Ciobanu, V. M. (1996). Tratat de procedură civilă. București.
Cochinescu, N. (1994). O instituție a statului de drept: Ministerul Public. Dreptul, nr. 4, p. 9.
Constantinescu, M., & Muraru, I. (1997). Drept Parlamentar. București: Editura Gramar.
Dănișor, D.C. (1997). Drept constituțional și instituții politice. București: Editura Științifică.
Dănișor, D.C. (2003). Actorii vieții politice. Craiova: Editura Sitech.
Dănișor, D.C. (2007). Drept constituțional și instituții politice, Tratat, vol. I. București: C. H.
Beck.
Deaconu, Șt. (2011). Drept constituțional. București: C. H. Beck.
Deaconu, Șt. (2012). Instituții politice. București: C. H. Beck.
Debbasch, C. (1989). Science administrative. Administration publique. Paris: Dalloz.

Deleanu, I. (1991). Drept constituțional și instituții politice, vol. I. București.

Deleanu, I. (1991). Sancțiunea supremației constituției. Dreptul nr. 7-8, pp. 21-23.
Deleanu, I. (1996). Drept constituțional și instituții politice. Tratat, vol. I. București: Actami.
Deleanu, I. (2003). Instituții și proceduri constituționale în dreptul comparat și în dreptul
intern. Editura Servo-Sat.
Deleanu, I. (2003). Instituții și proceduri constituționale. Editura Servo Sat.
Dissescu, C. (1915). Dreptul constituțional. București: Editura Librariei SOCEC &Co si
Societatea anonima.
Dongoroz, V. (1939). Drept penal. București.
Drăganu, T. (1960). Câteva considerații asupra unor probleme referitoare la ratificarea
tratatelor internaționale. Studio Universitatis Babeș-Bolyai, Seria III jurisprudența, 71-72.
Drăganu, T. (1998). Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Vol. I și II.
București: Lumina Lex.
Drăganu, T. I. (1992). Introducere în teoria și practica statului de drept. Cluj-Napoca:
Editura Dacia.
Duculescu, V. (1997). Constituția României – comentată și adnotată. București: Lumina Lex.
Duculescu, V., et al. (1996). Drept constituțional comparat. București: Lumina Lex.
Duguit, L. (1907). Manuel de droit constitutionnel. Paris.
Duverger, M. (1959). La Cinquième République. Paris: PUF.
Duverger, M. (1973). Sociologie de la politique. Paris: PUF.
Esmein, A. (1909). Elements de droit constitutionnel francais et compare. Paris: Sirey.
Esplugas, P., & Euzet, C. (2006). Droit constitutionnel. Paris: Ellipses.
Focșăneanu, E. (1998). Istoria constituțională a României. București: Ed. Humanitas.
Geamănu, Grigore (1965). Dreptul internațional contemporan. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Giani, D. (1882). Raportul și Proiectul majorității Comisiei parlamentare pentru organizarea
puterii judecătorești, București, 1882. București.
Gicquel, Jean & Hauriou, Andre (1985). Droit constitutionnel et institutions politiques. Paris:
Montchrestien.
Gilia, C. (2010). Manual de drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional
românesc. București: Hamangiu.
Grequel, J. (1986). Droit constitutionnel. Paris: P.U.F.
Gusti, D. (1990). Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor. București: Humanitas.
Hanga, V., & Jacotă, M. (1964). Drept privat roman. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Hauriou, A. (1968). Droit constitutionnel et institutions politiques. Paris: Ed. Monchrestien.
Hauriou, M. (1938). Précis élémentaire de droit constitutionnel. Paris.
Iancu, G. (2004). Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex.
Iancu, G. (2011). Drept constituțional și instituții politice. Ediția a 2-a. București: C.H. Beck.
Ionașcu, I. (1971). Relațiile internaționale ale României din acte și documente. București: Ed.
Politică.
Ionescu, C. (2004). Legile electorale pe înțelesul tuturor. București: Editura All Beck.
Ionescu, C. (2007). Instituții politice și drept constituțional. București: Universitară.
Ionescu, C. (2008). Tratat de drept constituțional contemporan. Ediția a 2-a. București: C.H.
Beck.
Laband, P. (1911). Das Staatsracht des deutschen Reiches. Tubingen.
Lenin, V. I. (1963). Opere complete, vol.17, ediția a II-a. București: Ed. Politică.
Machiavelli, N. (1995). Principele. București: Ed. Minerva.
Miculescu, P. (1998). Statul de drept. București: Lumina Lex.
Miga-Beșliu, Raluca (1997). Drept internațional public. București: Ed. All.
Muraru, I. & Tănăsescu, S. (2002). Drept constituțional și instituții politice. Ediția a X-a
revăzută și completată. București: Lumina Lex.
Muraru, I. & Tănăsescu, S. (2011). Drept constituțional și instituții politice. Volumul I, Ediția
a XIV-a revăzută. București: C.H. Beck.
Muraru, I. & Tănăsescu, S. (2013). Drept constituțional și instituții politice. Volumul II,
Ediția a XIV-a revăzută. București: C.H. Beck.
Muraru, I. (1998). Drept constituțional și instituții politice. București: Actami.
Negruț, V. (2004). Drept administrativ. București: Lumina Lex.
Negruț, V. (2008). Drept administrativ. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Negulescu, P. (1934). Tratat de drept administrativ. București.
Negulescu, Paul; Alexianu, George. (1942). Tratat de drept public, vol. I. București: Casa
Școalelor.
Pactet, P. (1983). Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris: Mason.
Pipernea, E. (1997). Drept constituțional și instituții politice. Tg. Mureș: Editura D. Cantemir.
Planiol, M. (1925). Traite elementaire de droit civil. Ed. X, t. I.
Platon, I. (1994). Istoria dreptului românesc. București: Editura Sylvi.
Popa, N. (1996). Teoria generală a dreptului. București: Actami.
Popescu, D. et al. (1994). Drept internațional public. București: Casa de Editură și Presă
„Șansa” SRL.
Portelli, H. (1999). Droit constitutionnel. 3e édition. Paris: Dalloz.
Prélot, M. (1972). Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris.
Prisca, N. (1970). Contribuții la studiul cetățeniei române. Extr. din: An. Univ. Buc., Șt.
juridice, an. 19, nr. 1.
Prisca, N. (1971). Drept constituțional. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.
Pritchett, C.H. (1977). The American Constitution. New York: McGraw-Hill Book Company.

Pușcă, B. & Pușcă, A. (2003). Drept internațional public. Galați: Editura Fundației
Academice „Danubius”.
Pușcă, B. & Pușcă, A. (2007). Drept constituțional și instituții politice. București: Editura
Didactică și Pedagogică.
Puşcă, B. & Savenco, I. (2014). Drept constituţional şi instituţii politice, Galați: Editura
Universitară Danubius.
Ripert, G. (1926). La Règle morale dans les obligations civiles. Paris: L.G.D.J.
Rousseau, J. (1957). Contractul social. București: Ed. Științifică.
Ruja, M. (1995). Natura juridică a Ministerului Public. Dreptul, nr. 4.
Rusu, I. (2004). Drept constituțional și instituții politice. București: Editura Lumina Lex.
Safta, M. (2014). Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria generală a dreptului
constituțional. Drepturi și libertăți. București: Editura Hamangiu.
Safta, M. (2015). Drept constituțional și instituții politice. Vol. II. Instituții politice.
București: Editura Hamangiu.
Selejan-Guțan, B. (2008). Drept constituțional și instituții politice. București: Hamangiu.
Speranția, E. (1936). Lecțiuni de enciclopedie juridică. Cluj: Tipografia „Cartea
Românească”.
Speranția, E. (1944). Introducere în filosofia dreptului. Sibiu.
Tănăsescu, E.S. (2004). Legile electorale. Comentarii și explicații. București: All Beck.
Teodorescu, A. (1929). Tratat de drept administrativ, vol. I. Ed. a 3-a. București: Institutul de
Arte Grafice „Eminescu” SA.
Teodorescu, A. (1935). Tratat de drept administrativ, vol. II. București: Institutul de Arte
Grafice „E. Mârvan”.
Teodoroiu, I. (1998). Drept constituțional și instituții politice. București: Editura Sylvi.
Valea, D. (2014). Drept constituțional și instituții politice – în dreptul român și în dreptul
comparat. București: Editura Universul Juridic.
Vasilescu, F. (1998). Constituționalitate și constituționalism. București: Editura Național.
Vida, Ioan (1994). Puterea executivă și administrativă publică. București.
Vida, Ioan (2011). Curtea Constituțională a României. Justiția politicului sau politica
justiției. București: Monitorul Oficial.
Vrabie, G. (1992). Drept constituțional și instituții politice contemporane. Iași: Editura
Fundația „Chemarea”.
Vrabie, G. (1999). Drept constituțional și instituții politice contemporane. Iași: Editura
Fundației „Cugetarea”.
***(1958). Dicționarul limbii române moderne. București: Editura Academiei.

Drept Constitutional Si Institutii Politice Unitatea IV

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Constitutional Si Institutii Politice Unitatea IV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4.

PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI PUTEREA

4.1. Noţiunea de putere executivă ................................................................................... 95

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Drept constituţional şi instituţii politice 94

4.1. Noţiunea de putere executivă

și Guvernul desemnat de Parlament, alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți

4.2. Preşedintele României

Drept constituţional şi instituţii politice 96

Cea de a doua funcție a Președintelui României se realizează în calitatea sa de

4.2.2. Alegerea preşedintelui

Candidatul a cărui alegere a fost validată, de Curtea Constituţională, potrivit

4.2.3. Atribuţiile Preşedintelui României

Reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele

4.2.4. Actele Preşedintelui României

Drept constituţional şi instituţii politice 100

În exercitarea atribuțiilor prevăzute prin Constituție, unele decrete

4.3. Guvernul României

candidatul pentru funcția de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la

4.3.2. Atribuţiile Guvernului

- stabilește măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii

Potrivit Constituției, primul-ministru are obligația de a coordona activitatea

4.3.3. Funcţionarea Guvernului

Drept constituţional şi instituţii politice 104

În alin. 2 al art. 110 al Constituției, sunt prevăzute situații când mandatul

4.3.4. Actele Guvernului

4.3.5. Raporturile Parlamentului cu Guvernul

Drept constituţional şi instituţii politice 106

4.3.6. Delegarea legislativă

4.4. Puterea judecătorească

4.4.2. Organele care înfăptuiesc justiţia

Înaltei Curți de Casație și Justiție, lăsând legii organice, la care se referă,

4.4.3. Sistemul de funcţionare a instanţelor judecătoreşti

Drept constituţional şi instituţii politice 109

Ca instanțe de apel, judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate

4.4.4. Principiile constituţionale privitoare la funcţionarea instanţelor

publicului, de a asista la ședințele instanțelor. În art. 127 al Constituției, se

Drept constituţional şi instituţii politice 111

4.4.5. Statutul judecătorilor şi procurorilor

indiferent de nivelul magistraturii, de ierarhia judiciară și de locul unde

Drept constituţional şi instituţii politice 113

4.4.6. Ministerul Public

Acest punct de vedere încearcă să definească rolul și locul Ministerului Public

Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea

Drept constituţional şi instituţii politice 115

Consiliul Superior al Magistraturii își desfășoară lucrările în prezența a cel

4.5. Curtea constituțională

Președintele Curții este cel care supraveghează activitatea de ordonator de

4.5.2. Competența Curții Constituționale

Drept constituţional şi instituţii politice 117

a) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea

B. Hotărâri, în cazurile în care:

C. Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcție a

Deciziile și hotărârile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Curtea Constituțională poate fi sesizată (în scris și motivat) în cazurile expres

4.5.3. Plenul Curții Constituționale

c) în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau

Mandatul de judecător al Curții Constituționale încetează21:

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4

N.B. Lucrarea va fi transmisă pe platforma Danubius Online potrivit

Drept constituţional şi instituţii politice 121

Benone Puşcă, Iulian Savenco, Drept constituţional şi instituţii politice,