Drept Constituțional - Unitățile 1-4

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI
INSTITUŢII POLITICE I
Ediție revizuită și adăugită
CURS ID/FR
BENONE PUŞCĂ
IULIAN GEORGEL SAVENCO

GEORGEL
Editura Universitară Danubius, Galaţi

2015
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorilor. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară Danubius este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111/2006)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PUŞCĂ, BENONE
Drept constituţional şi instituţii politice I, Editie revizuita si adaugita Curs
ID/FR / Benone Puşcă. - Galaţi : Editura Universitară Danubius, 2015
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-533-374-1
1. Iulian Georgel Savenco
342.9(498)(075.8)
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
Drept constituţional şi instituţii politice 2

CUPRINS
1. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT

1.1. Noțiuni generale despre drept........................................................................................... 8
1.2. Apariţia disciplinei dreptului constituţional ...................................................................... 9
1.3. Definiţia dreptului constituţional ................................................................................... 11
1.4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional ................................................................. 13
1.5. Raporturile şi normele de drept constituţional ............................................................... 14
1.6. Noţiunea de instituţie politică......................................................................................... 16
1.7. Subiectele raportului de drept constituţional ................................................................... 17
1.8. Locul dreptului constituțional în sistemul de drept ......................................................... 21
Rezumat ............................................................................................................................... 24
Teste de autoevaluare ........................................................................................................... 24
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ............................................................. 25
Bibliografie minimală ........................................................................................................... 25
2. CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI DIN PERSPECTIVĂ DIACRONICĂ ŞI

SINCRONICĂ
2.1. Teoria Constituţiei ......................................................................................................... 27
2.2. Constituţiile române ....................................................................................................... 38
Rezumat ............................................................................................................................... 69
Teste de autoevaluare ........................................................................................................... 70
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ............................................................. 70
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2..................................................................... 70

3. CONSTITUŢIONALITATE, STAT ŞI CETĂŢENIE
3.1. Statul. Elementele constitutive ale statului ..................................................................... 72
3.2. Aspecte constituționale privind structura de stat. Forma de guvernământ ....................... 81
3.3. Suveranitatea ................................................................................................................. 89
3.4. Cetăţenia română ........................................................................................................... 90
Rezumat ............................................................................................................................. 105
Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 105
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ........................................................... 106
Bibliografie minimală ......................................................................................................... 106
4. DREPTURI, LIBERTĂŢI ŞI ÎNDATORIRI FUNDAMENTALE ALE

CETĂŢENILOR
4.1. Cadrul legal al drepturilor fundamentale ...................................................................... 107
4.2. Principalele categorii de drepturi şi libertăţi ................................................................. 110
4.3. Avocatul Poporului ...................................................................................................... 133
Rezumat ............................................................................................................................. 139
Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 139
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ........................................................... 140
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4................................................................... 140
Bibliografie minimală ......................................................................................................... 140
Bibliografie (de elaborare a cursului)

INTRODUCERE
Modulul intitulat Drept constituţional şi instituţii politice I se studiază în anul I

şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului constituţional.
Obiectivele cadru pe care ţi le propun sunt următoarele:
 definirea dreptului constituţional ca disciplină juridică;

 rezumarea istoricului Constituţiilor României.
 identificarea elementelor componente ale statului;
 asumarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului;
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Dreptul constituţional ca ramură de drept
- Constituţiile României din perspectiva diacronică şi sincronică
- Constituţionalitate, stat şi cetăţenie
- Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
In prima unitate de învăţare, intitulată Dreptul constituţional ca ramură de
drept, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor competenţe specifice:
- să defineşti dreptul constituţional după reguli ştiinţifice;
- să identifici elementele raportului juridic de drept constituţional;
- să enumeri principalele izvoare formale ale dreptului constituţional;
- să raportezi dreptul constituţional la instituţiile politice existente,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare,
Constituţiile României din perspectiva diacronică şi sincronică, vei
achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe:
- să compari constituţiile române reliefând evoluția
constituționalismului în România;
- să relaţionezi textele constituţiilor cu regimul politic;
- să elaborezi un text de comentariu al constituţiei actuale,
care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi tema de control
corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Ca sa îţi evaluez gradul de
însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o temă de control, care după corectare o
vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru
modulele următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare,
Constituţionalitate, stat şi cetăţenie, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele
oferite, noi competenţe:

- să identifici elementele componente ale statului și modul în care
acestea sunt reflectate de Constituția țării noastre;
- să rezumi condiţiile de dobândire a cetăţeniei române;
- să dezvolţi într-un text de o pagină ideea interdependenţei dintre stat şi
cetăţenie.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată
Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor, vei dobândi, odată
cu cunoştinţele oferite, noi competenţe:
- să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu
explicaţiile corespunzătoare;
- să descrii unul dintre drepturile cetăţeneşti cu aplicaţie la un caz
concret;
- să dezvolţi într-un eseu corelaţia dintre Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi legislaţia română;
- să rezumi într-un text de o pagină modul în care Avocatul Poporului
apără drepturile și libertățile persoanelor fizice în raporturile acestora
cu autoritățile publice.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi testele propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două teme de control
pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei răspunde în
scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resursele
suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi
competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare
şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare
vei apela la tutorele indicat.
Stabilirea notei finale: răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - 70%;
activităţi seminar/laborator/lucrări practice/proiect etc. - 10%; teme de control
- 20%.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate și rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi a temelor de control. Doar în acest fel vei putea
fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.

1. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE
DREPT
1.1. Noțiuni generale despre drept....................................................................................8

1.2. Apariţia disciplinei dreptului constituţional .............................................................9
1.3. Definiţia dreptului constituţional............................................................................ 11
1.4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional ........................................................ 13
1.5. Raporturile şi normele de drept constituţional ...................................................... 14
1.6. Noţiunea de instituţie politică .................................................................................. 16
1.7. Subiectele raportului de drept constituţional .......................................................... 17
1.8. Locul dreptului constituțional în sistemul de drept ................................................ 21
Rezumat........................................................................................................................... 24
Teste de autoevaluare ..................................................................................................... 24
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ................................................... 25
Bibliografie minimală ..................................................................................................... 25
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
- să defineşti dreptul constituţional după reguli ştiinţifice;
- să identifici elementele raportului juridic de drept constituţional;
- să enumeri principalele izvoare formale ale dreptului
constituţional;
- să raportezi dreptul constituţional la instituţiile politice existente.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Benone Puşcă Dreptul constituţional – o componentă a ştiinţelor juridice
1.1. Noțiuni generale despre drept

Omul nu poate trăi decât în societate, iar societatea pretinde omului,
respectarea anumitor principii juridice și norme de conviețuire socială.
(Ionescu, 2007, p. 16; Varga, 2007, p. 1) Tocmai necesitatea acestor
principii constituie izvorul dreptului și rațiunea sa de a exista. Noțiunea de
„drept” cuprinde un domeniu extrem de vast și foarte greu de definit,
deoarece dreptul își face apariția în societate, iar ideea de drept variază în
raport cu dezvoltarea acestei societăți și cu gradul ei de civilizație. Juriștii
care au încercat să dea o definiție noțiunii de drept, s-au lovit – de la
început – de o dificultate de neînvins, și anume diversitatea domeniilor
dreptului care făcea imposibilă precizarea unui sens unic. (Negulescu &
Alexianu, 1942, pp. 4-5).
În literatura noastră juridică mai veche, s-a considerat că dreptul nu este
decât un ansamblu de reguli de conduită impuse de puterea publică,
vizând să asigure ordinea în societate (Dongoroz, 1939, p. 139) sau ca un
sistem de norme de acțiune socială, rațional armonizate și impuse de
societate (Popa, 1996, p. 45-46). Profesorii Ioan Ceterchi și Momcilo
Luburici au definit dreptul ca sistem al normelor stabilite sau recunoscute
de stat, a căror respectare obligatorie este garantată de forța coercitivă a
statului. Profesorul Ioan Muraru, definește dreptul ca fiind „totalitatea
regulilor de conduită, instituite sau sancționate de stat, reguli ce exprimă
voința poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată
de bunăvoie și, în ultimă instanță, prin forța coercitivă a statului”
(Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 4).
Distincția dintre dreptul public și privat se caracterizează prin principiile
diferite care guvernează dreptul aplicabil statului de cele ale dreptului
aplicabil particularilor. În timp ce dreptul public însumează acele reguli
care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanți și dintre
aceștia și guvernați, precum și raporturile dintre state, dreptul privat
cuprinde reguli care reglementează raporturile dintre particulari1 (Deleanu,
1996, pp. 43-44). Dreptul public este dominat de interesul general și are
două caracteristici importante, care îl disting de dreptul privat. Astfel, „în
raporturile de drept public, întotdeauna unul dintre subiecte este statul”
(Ionescu, 2007, p. 26), pe când în raporturile de drept privat pot fi și doi
indivizi. În raportul juridic aparținând dreptului public, se urmărește
interesul general al societății (alegerea parlamentului, desemnarea șefului
statului, numirea guvernului, adoptarea unei legi, semnarea sau ratificarea
unui tratat etc.). În raportul juridic de drept privat, fiecare parte urmărește
un interes personal (contractul de muncă, contractul de asigurare a vieții,
contractul de închiriere a unei locuințe etc.).
Distincția dintre dreptul public și privat prezintă o importanță deosebită din
următoarele considerente:
1
Această diviziune îşi găseşte o aplicaţie care variază de la o epocă la alta, în raport cu fazele prin care a trecut viaţa st atului.
Ideea de drept public a apărut cu atât mai clară şi mai puternică, cu cât statul a fost mai organizat. În Roma antică, unde
organizarea statului a atins o mare perfecţiune, dreptul public şi-a găsit o importantă dezvoltare. În epoca feudală, când
statul devine dintr-o organizaţie legală, una absolutistă şi arbitrară, dreptul public cedează pasul dreptului privat, pentru
ca, în epoca modernă, posterioară Revoluţiei Franceze, dreptul public să-şi reia vechiul rol, care tinde să devină din ce în
ce mai important şi mai covârşitor asupra dreptului privat (G. Alexianu, ed. cit., p. 13).
a) drepturile publice, fie că aparțin statului, fie că aparțin cetățenilor, diferă

de drepturile private. În dreptul privat, oricine poate să fie titular al unui
drept, în timp ce atunci când este vorba de drepturi publice, nu oricine
poate să le exercite. Așa, de exemplu, nu oricine are drept de vot, legea
stabilind anumite condiții. Titularul unui asemenea drept nu-și poate
înstrăina dreptul, nu-l poate pierde prin prescripție, dar poate să fie decăzut
printr-o condamnare penală. Aceste distincții provin din împrejurarea că
viața colectivității, reprezentată prin drepturile publice, este considerată ca
indispensabilă pentru toată lumea.
b) regulile de drept privat au o precizie mai mare decât regulile de drept
public, care sunt mai puțin determinate;
c) în dreptul public, constatăm regimul constrângerii, pe care nu-l găsim
decât foarte rar în materie de drept privat. În dreptul privat, găsim sancțiuni
precise: nulități, reziliere, daune (Negulescu & Alexianu, 1942, p. 17). Fără
îndoială, sunt și alte distincții între drepturile publice și drepturile private.
În România, autorii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial făceau
distincție între dreptul public și privat, potrivit argumentelor teoriei clasice.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, se renunță la distincția amintită
pentru că, potrivit ideologiei marxiste, impusă și în științele juridice,
„nimic nu este privat în această societate”, motivat de faptul că „în
societatea socialistă proprietatea privată este înlocuită cu proprietatea
obștească, iar relațiile dintre clase nu mai sunt relații de exploatare, ci
relații de ajutor reciproc” (Vrabie, 1999, p. 19). După revoluția din
decembrie 1989, s-a revenit la distincția între dreptul public și privat, în
acest sens fiind reglementări clare și precise.
Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept, și anume: „dreptul
internațional public, dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul penal, iar dreptul privat cuprinde: dreptul civil, dreptul
comercial etc.” (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 5).
1.2. Apariţia disciplinei dreptului constituţional

În procesul apariției și dezvoltării dreptului, ca unul din principalele
mijloace de realizare a intereselor și voinței guvernanților, disciplina
dreptului constituțional se formează la sfârșitul secolului al XVIII-lea,
după ce curentul revoluționar, dezlănțuit în 1789, a dus la elaborarea
primelor constituții scrise pe continentul european.
Pentru prima dată, instituirea unor catedre universitare, având ca obiect
studiul constituției, a fost preconizată în Franța în anul 1791, dar conceptul
clasic de „drept constituțional” este de origine italiană. Prima catedră de
drept constituțional apare în Italia la Ferrara în 1797, fiind încredințată lui
Giuseppe di Luiza, iar apoi în Franța, în 1834 (Călinoiu & Duculescu,
2008, p. 30).
Catedra de drept constituțional creată la Paris în 1834 a funcționat sub
această titulatură până în 1852, când, în urma loviturii de stat a lui Ludovic
Napoleon, a fost desființată, dar a fost reînființată după instaurarea celei
de-a treia Republici. Titulatura de „drept constituțional” s-a menținut până

la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, când a fost înlocuită
cu cea de „drept constituțional și instituții politice”.
Termenul de drept constituțional s-a răspândit în restul Europei o dată cu
elaborarea diferitelor constituții scrise. În unele state precum Germania,
Austria și Rusia, termenul de drept constituțional a fost înlocuit cu cel de
„drept de stat” (Drăgan, 1998, p. 32).
În țările române s-au predat, ca și în Franța, elemente de drept
constituțional și elemente de drept administrativ reunite, sub denumirea de
“drept public”. Primul curs de drept public a fost ținut în limba franceză la
Academia Mihăileană din Iași, în 1837 (de francezul G. Maisonnabe). Mai
târziu, după înființarea Universității din Iași, Simion Bărnuțiu a predat
„Dreptul public al Românilor”. De asemenea, la Facultatea de la Cluj sau
Legea supremă
la academiile de la Sibiu și Oradea, s-au predat Dreptul public sau științe
(Constituţia) a de stat.
statului român
a fost Noțiunea de drept constituțional apare foarte curând. Astfel, în 1864, A
influenţată de Codrescu publica un curs sub denumirea de Drept constituțional, iar în
cea franceză.
1881, la Brăila, Christofor I. Suliotis, își publică cursul intitulat Elemente
de drept constituțional.
Încetățenirea conceptului de drept constituțional se consideră însă, odată cu
predarea și publicarea la Facultatea de drept din Iași a cursului de Drept
constituțional al profesorului Constantin Stere (1903) și la Facultatea de
Drept din București a cursului de Drept constituțional al profesorului
Constantin Dissescu (1915).
Între cele două războaie mondiale, disciplina dreptului constituțional a fost
definitiv consacrată în facultatea de drept din țara noastră. Astfel, au fost
publicate cursuri valoroase ale unor redutabili profesori printre care se
numără: G. Alexianu, Drept constituțional, București, 1926; P. Negulescu,
Curs de drept constituțional român, București, 1927; G. Alexianu, Curs de
drept constituțional, vol. I-III, București, 1930-1937; I. Vântu, Curs de
drept constituțional, 1939-1940; C. G. Rarincescu, Curs de drept
constituțional, București, 1940; G. Alexianu, Principii de drept
constituțional, București, 1945-1946 și 1947; I. Gruia, Curs de drept
constituțional, București, 1945-1946 și 1947. Profesorii P. Negulescu și G.
Alexianu au publicat în 1942, un „Tratat de drept public” în două volume
(Drăgan, 1998, p. 33).
După instaurarea dictaturii comuniste în țara noastră, noțiunea de drept
constituțional a fost părăsită un timp și înlocuită cu denumirea de drept de
stat. S-a considerat că această denumire prezintă un cadru mai potrivit de
expunere a problemelor legate de constituție, permițând cercetarea lor nu
numai prin prisma prevederilor acesteia, ci și a celor cuprinse în alte
izvoare de drept.
Denumirea disciplinei „drept de stat” nu încorporează în sfera ei de
cercetare toate normele juridice privitoare la raporturile sociale ce se nasc
în procesul organizării şi funcţionării organelor administraţiei publice, a
instanţelor judecătoreşti şi a parchetului. După câţiva ani s-a revenit la
denumirea de „drept constituţional”, considerându-se mai potrivită.
După 22 decembrie 1989 denumirea dată acestei discipline în programele

facultăţilor de drept din România este de Drept constituţional şi instituţii
politice.
Sarcina de lucru 1
Explică în trei fraze modul în care dreptul constituţional francez a
influenţat constituirea disciplinei corespunzătoare din dreptul românesc.
1.3. Definiţia dreptului constituţional

După cum am arătat mai sus, sistemul dreptului este format din mai multe
ramuri de drept, fiecare având principii proprii, specifice obiectului ei de
reglementare juridică, limitate la o anumită sferă de relaţii sociale.
În definirea dreptului constituțional ca ramură a dreptului unitar existent într-
un stat, sunt exprimate în literatura juridică mai multe păreri2. Unii autori
definesc dreptul constituțional ca fiind alcătuit din norme juridice care
reglementează forma statului, organizarea, funcționarea și raporturile dintre
puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului etc. În
unele definiții, sunt incluse drepturile și libertățile omului și cetățeanului 3. Sunt
autori care consideră că dreptul constituțional reglementează relațiile sociale
care apar în procesul organizării și exercitării puterii și, în sfârșit, alți autori
susțin că relațiile sociale reglementate de dreptul constituțional sunt cele care
apar în înfăptuirea puterii.
Analizând normele juridice aparţinând altor ramuri ale dreptului public (drept
administrativ, drept financiar ş.a.) vom constata că şi aceste norme
reglementează unele relaţii sociale din domeniul exercitării puterii. Ceea ce
deosebeşte însă normele de drept constituţional de celelalte norme ale altor
ramuri ale dreptului public este faptul că relaţiile sociale reglementate de
normele dreptului constituţional sunt relaţii sociale din domeniul consacrării
2
Paul Negulescu şi George Alexianu definesc dreptul constituțional ca fiind “ansamblul de reguli şi principii după care se
organizează şi se guvernează un stat”. (1942, pp. 3-4).
3
Ion Deleanu, “încercând sinteza criteriului material şi a celui formal”, defineşte dreptul constituţional ca fiind acela care
formulează în principii, organizează în proceduri şi consolidează în instituţii regimul politic al unei ţări, prin norme specific
adoptate de organul legiuitor. (ed. cit., p. 56)
fundamentale a formelor politice şi juridice de organizare şi înfăptuire a

puterilor statului şi anume: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească. (Ionescu, 2008, p. 30).
Obiectul dreptului constituţional constă în reglementarea organizării şi

funcţionării statului şi ale organelor sale şi anume: parlament, guvern, instanţe
judecătoreşti şi a raporturilor dintre acestea, a raporturilor între stat şi
cetăţean, precum şi a drepturilor şi îndatoririlor acestuia (Deleanu, 1991, pp.
9-12).
Definirea dreptului constituţional necesită o conturare mai exactă a noţiunilor
Corelează de „organizare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat. Relaţiile sociale dintre cele
obiectul cu trei puteri ale statului – legislativă, executivă şi judecătorească – alcătuiesc
definiţia prima categorie de relaţii sociale, reglementate prin normele dreptului
dreptului constituţional. Normele care reglementează aceste relaţii sociale consacră
constitu- structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului.
ţional! Dreptul constituțional se ocupă de organizarea întregii vieți a statului, el
determină structura statului, organizează și proteguiește viața individuală,
influențează toate celelalte ramuri ale dreptului, le fixează cadrul de dezvoltare
(Negulescu & Alexianu, 1942, p. 20). Ceea ce trebuie reținut însă este faptul că
nu toate relațiile sociale reglementate prin norme constituționale sunt relații
exclusive de drept constituțional, unele dintre ele au o dublă natură juridică,
adică sunt reglementate în același timp și de alte ramuri de drept (Deleanu,
1991, p. 54). Prin urmare, în obiectul dreptului constituțional vor fi cuprinse
două categorii de relații, și anume: „1) relații cu o dublă natură juridică, adică
acele relații care, fiind reglementate și de alte ramuri de drept, sunt
reglementate în același timp și de către constituție, devenind implicit și
raporturi de drept constituțional; 2) relații specifice de drept constituțional,
care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept
constituțional” (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 20).
Pe
Pe baza celor expuse, putem defini dreptul constituţional ca ramură principală
a dreptului românesc care reglementează, prin normele sale, relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a
puterii.
Sarcina de lucru 2
Identifică 5 elemente distinctive ale obiectului Dreptului constituţional în
raport cu obiectul Dreptului civil.

1.4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional

Din ansamblul izvoarelor dreptului, trebuie să identificăm care sunt
izvoarele formale (juridice) ale dreptului constituțional. „Criteriile în
măsură să ajute la identificarea izvoarelor formale ale dreptului, sunt:
autoritatea publică emitentă și conținutul normativ al actului.” (Muraru
& Tănăsescu, 2011, p. 27)
Teoria juridică actuală recunoaşte calitatea de izvoare ale dreptului
constituţional formelor dreptului scris, exprimate în actele normative ale
organelor legiuitoare4. Trebuie să arătăm de la început că nu toate
izvoarele dreptului, explicate de teoria juridică contemporană, sunt
izvoare de drept constituţional. În primul rând, trebuie să observăm că
sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative
adoptate de autorităţile publice direct reprezentative. În al doilea rând,
aceste acte normative trebuie să reglementeze relaţii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii.
Sunt izvoare ale dreptului constituţional actele care reglementează
relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterilor în stat: Constituţia şi legile de modificare a
Constituţiei, legile ca acte normative ale Parlamentului, Regulamentele
Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale
(Teodoroiu, 1998, pp. 29-30).
Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei sunt principalele
izvoare ale dreptului constituţional, pentru că ele reglementează toate
problemele fundamentale care, prin obiectul lor specific, aparţin
dreptului constituţional.
Legea ca act normativ al Parlamentului ocupă al doilea loc în sistemul
izvoarelor dreptului nostru. Prin conţinutul şi importanţa relaţiilor sociale
pe care le reglementează legile, ca acte normative ale Parlamentului, sunt
principalele izvoare ale dreptului constituţional. Vom observa însă că nu
toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional. Unele dintre ele sunt
izvoare ale altor ramuri de drept. Aşa de exemplu, codul penal este izvor
de drept pentru dreptul penal, codul civil pentru dreptul civil, codul
muncii pentru dreptul muncii etc. Ceea ce trebuie să reţinem este aceea
că legile sunt izvoare de drept constituţional în măsura în care
reglementează relaţii fundamentale din domeniul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele,
legile electorale, legea cetăţeniei etc.
Regulamentele de organizare şi funcţionare ale Parlamentului sunt şi
ele izvor de drept constituţional, întrucât ele sunt acte normative prin care
sunt reglementate relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar
sunt trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei Deputaţilor,
4
I. Ceterchi ş.a., ed. cit., p. 11, defineşte noţiunea de izvor de drept în sensul că, prin izvoare de drept, înţelegem forma de
exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat.
Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei

Deputaţilor şi Senatului.
Ordonanţele Guvernului pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă,
îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Domeniul reglementării va
fi însă stabilit prin legea de abilitare a Guvernului.
Tratatul internaţional este un alt izvor de drept constituţional.
Pentru a fi izvor de drept constituţional, tratatul internaţional trebuie să
fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat de către Parlament şi
să privească reglementarea unor relaţii sociale specifice dreptului
constituţional.
Din examinarea dispozițiilor constituționale (art. 11 și art. 20 din
Constituția României) rezultă cinci reguli și anume: a) tratatele ratificate
de Parlament fac parte din dreptul intern; b) obligația statului de a le
respecta întocmai și cu bună credință; c) eliminarea contradicțiilor dintre
tratatele internaționale la care România vrea să adere și Constituție prin
revizuirea acesteia din urmă; d) interpretarea și aplicarea dispozițiilor
constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor în concordanță
cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte
tratate; e) prioritatea reglementărilor internaționale în cazul unor
neconcordanțe între acestea și reglementările interne privitoare la
drepturile fundamentale ale omului. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 32)
Constituţia României acordă tratatelor internaţionale o atenţie sporită.
Sarcina de lucru 3
Selectează trei dintre izvoarele formale ale dreptului
constituţional şi descrie-le în câte o frază distinctă de 3-5 rânduri.
1.5. Raporturile şi normele de drept constituţional
Raportul juridic reprezintă o relație socială reglementată de norma juridică,

între subiecte de drept care apar ca titulare de drepturi subiective și obligații
juridice corelative, relație susceptibilă de a fi apărată pe calea coercițiunii
statale. (Safta, 2014, p. 33)
R
aporturile de drept constituțional, fiind raporturi sociale, obiectul lor îl

formează activitatea oamenilor, a colectivelor și a organelor. Nu orice
activitate socială poate forma însă obiectul raporturilor de drept constituțional,
ci numai acele activități care se referă la principalele aspecte ale vieții social-
politice și exercitării statale a puterii. Ceea ce caracterizează raporturile de
drept constituțional față de alte raporturi juridice, este faptul că acestea sunt
raporturi sociale ce intră sub incidența unei norme juridice constituționale.
Cu toate că majoritatea raporturilor de drept constituțional sunt purtătoare ale
acestui atribut, trebuie precizat că există și raporturi de drept constituțional al
căror temei nu îl constituie o normă constituțională, ci alte norme juridice –
care emană de la alte organe ale puterii și în condițiile altor proceduri. Pornind
de la această constatare, în legătură cu sursele normative ale raporturilor de
drept constituțional, este necesară o distincție, și anume: în timp ce normele
constituționale au întotdeauna vocația de a crea, stinge sau modifica un raport
de drept constituțional, „celelalte norme nu sunt susceptibile a se realiza prin
raporturi de drept constituțional decât dacă reglementează raporturi sociale
ce au calitatea de a fi elemente constitutive ale unei anumite activități
fundamentale ce se desfășoară în stat, și anume activitatea de instaurare,
menținere și exercitare statală a puterii”. (Muraru, 1998, p. 18)
Prin urmare, dacă ne referim la criteriul hotărâtor de delimitare a raporturilor
de drept constituțional de celelalte raporturi juridice, raporturile de drept
constituțional pot fi definite ca fiind acele raporturi sociale reglementate
sau sancționate de o normă juridică în care oamenii, fie individual, fie
organizați, participă ca titulari de drepturi și obligații ce apar în cadrul
activității de instaurare, menținere și exercitare statală a puterii.
Problema care se pune este aceea de a ști dacă toate normele de drept
constituțional sunt susceptibile să dea naștere, să modifice sau să stingă
raporturi juridice și, în al doilea rând, dacă normele de drept constituțional au
întotdeauna ca obiect de reglementare raporturi sociale ce aparțin dreptului
constituțional. Luarea în discuție a acestei probleme este cu atât mai necesară,
cu cât s-a afirmat de către unii autori că normele constituționale nu fac parte, în
totalitatea lor, din dreptul constituțional. Astfel, se afirmă că normele cuprinse
în Constituție ce au ca obiect: organizarea administrativă, drepturile și
libertățile cetățenilor, dreptul de proprietate – altele decât cele politice, nu fac
parte din dreptul constituțional, deoarece relațiile reglementate sunt relații
specifice altor ramuri de drept. (Ceterchi, 1970, p. 339)
Trebuie reţinut, în legătură cu primul aspect al acestei probleme, că legea
fundamentală constituie, ca act normativ, o alcătuire unitară de norme juridice.
Or, după cum se ştie, normele juridice reglementează relaţiile sociale, care
devin astfel relaţii juridice. Deci afirmaţia potrivit căreia dispoziţiile
constituţionale privitoare la baza socială nu ar avea ca obiect reglementarea
unor relaţii sociale nu apare întemeiată. Este adevărat că asemenea dispoziţii au
şi caracter de consacrare, dar acest caracter nu este de natură să estompeze
natura de norme juridice a dispoziţiilor respective. Chiar dacă prin asemenea
dispoziţii sunt consacrate unele realităţi social-economice şi politice, se
stabilesc totodată şi anumite reguli.

În ceea ce priveşte al doilea aspect al problemei, răspunsul nu poate fi, după

părerea noastră, decât afirmativ, în sensul că toate normele constituţionale
reglementează raporturi de drept constituţional, raporturi sociale care aparţin
acelei forme fundamentale de activitate a statului care este instaurarea,
menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Este adevărat că, aşa cum am arătat,
nu toate raporturile sociale reglementate prin norme constituţionale sunt
raporturi exclusive de drept constituţional, unele din ele fiind, în acelaşi timp,
şi raporturi specifice altor ramuri ale dreptului. Astfel, raporturile sociale
născute în legătură cu unele din drepturile fundamentale ale cetăţenilor,
organizarea şi funcţionarea organelor din administraţia publică devin, prin
reglementarea lor, raporturi de drept constituţional, dar sunt în acelaşi timp şi
raporturi juridice ce aparţin altor ramuri ale dreptului cum ar fi: dreptul
administrativ, dreptul muncii, dreptul civil, dreptul familiei etc.
Este evident faptul că reglementarea unor astfel de raporturi sociale se face, în
primul rând, prin Constituţie, iar normele dreptului administrativ, ale dreptul
civil sau ale altor ramuri de drept nu fac altceva decât să dezvolte aceste
reglementări de principiu, fundamentale (Iancu, 2004, p. 21).
1.6. Noţiunea de instituţie politică

Prin instituţie, în general, se înţelege forma de organizare a raporturilor sociale,
repetate şi tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate şi
oglindind caracterul istoric al orânduirii societăţii respective5. În legătură cu
definirea instituţiei politice s-au purtat şi încă se poartă discuţii. Cunoscutul
politolog şi jurist francez Maurice Duverger a susţinut că noţiunea generală de
instituţie se defineşte prin două elemente: un element structural şi un element
de credinţă (Duverger, 1973, p. 21).
Profesorul Cristian Ionescu consideră că folosirea noțiunii de „instituție
politică” în cursurile de drept constituțional este pe deplin îndreptățită,
deoarece, ca ramură a sistemului de drept, aceasta reglementează raporturile
sociale fundamentale din domeniul cuceririi și exercitării puterii politice. Cu
alte cuvinte, dreptul constituțional stabilește modul de organizare și
funcționare, atribuțiile instituțiilor prin intermediul cărora se exercită puterea
politică. În limbajul comun, noțiunea de instituție desemnează organizațiile
care au un statut, reguli de funcționare și acționează pentru realizarea anumitor
nevoi sociale. Modelul tipic de organizație este statul.
Fii atent la Conceptul de instituție are accepții particulare în sociologie, politologie și

diferenţele știința dreptului. În sociologie, termenul de instituție desemnează regulile de
influențare și control social al comportamentelor individuale, modelele
de percepţie!
specifice și stabile de organizare și desfășurare a interacțiunilor între indivizi și
grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori și interese
cu importanță esențială pentru menținerea colectivităților politice (Ionescu,
2007, pp. 31-32). În mod obișnuit, sociologia este considerată drept știința
societății, respectiv știința conviețuirii și relațiilor dintre oameni (Albuț, 1993,
5
Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Române, 1958. Genoveva Vrabie (1999, p. 30) defineşte instituţiile
politice ca fiind „forme organizaţionale create de oameni în vederea realizării unor interese, atingerii unor scopuri. Ele sunt
modele de relaţii sociale, relativ stabile şi permanente”.
p. 7). În politologie, termenul de instituție este circumscris organismelor

învestite cu autoritatea de a exercita puterea politică. Dreptul constituțional
limitează instituția socială la autoritățile instituite prin textele constituționale,
la modul lor de organizare, de funcționare și la interferența lor în procesul de
exercitare a puterii politice.
Instituțiile politice, spre deosebire de cele cu caracter cultural, religios etc., sunt
create în scopuri ce au legătură cu instaurarea sau exercitarea statală a puterii, cu
participarea la putere, la conducerea societății (Vrabie, 1999, p. 33). Așa de
exemplu, sunt instituții politice parlamentul, guvernul, partidele politice. În sens
larg, conceptul de instituție politică se raportează în principal la stat, organismele
de guvernare (parlament, președinte de republică sau monarhie, guvern, prim-
ministru) și partide politice.
Pornind de la definiţia noţiunii de instituţie, în general, instituţiile politice pot

fi definite ca fiind acele organisme învestite cu autoritatea de a exercita
puterea politică.
Sarcina de lucru 4
Identifică 3 moduri distincte de raportare la putere ale instituţiilor politice.
1.7. Subiectele raportului de drept constituţional

Atribuirea calității de subiect de drept în anumite raporturi juridice, presupune
recunoașterea – de către stat – a capacității juridice, adică a posibilității de a fi
titular de drepturi și obligații și de a le exercita nemijlocit. Doctrina de
specialitate reține două trăsături specifice raporturilor juridice de drept
constituțional și anume: 1) „unul din subiecte este totdeauna deținătorul
puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ; 2) subiectele acționează în
raporturile juridice ce apar în procesul de instaurare, menținere și exercitare
a puterii”. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 24)
În raporturile de drept constituțional, ca în oricare raport juridic, părțile
participante pot fi numai oamenii care se prezintă fie ca subiecte de drept
individuale, fie ca subiecte de drept colective.
Ca subiecte de drept individuale ale raporturilor de drept constituțional, oamenii
pot apărea fie ca persoană fizică care intră în diferite relații reglementate de
normele dreptului constituțional (în cadrul raporturilor de cetățenie, al
raporturilor de drept electoral etc.), fie ca persoană ce îndeplinește anumite
funcții în cadrul unui colectiv sau al unui partid (deputatul în raport cu

parlamentul, organul legiuitor) în care a fost ales sau cu alegătorii din
circumscripția electorală în care a fost ales. Ca subiecte colective de drept
constituțional, oamenii pot apărea sub diverse forme (popor, stat, organe ale
statului etc.). Sfera subiectelor de drept constituțional este foarte largă. De
aceea, în legătură cu delimitarea acestei sfere și cu clasificarea subiectelor de
drept constituțional, în literatura juridică de specialitate au fost emise mai multe
opinii. Unii autori susțin că poporul nu poate avea calitatea de subiect al
raporturilor juridice, pe considerentul că poporul și națiunea sunt categorii
politice și nu juridice (Ceterchi, 1970, p. 372). Aceiași autori sunt dispuși să
recunoască poporului calitatea de subiect de drept numai în dreptul
internațional.
După opinia noastră subiectele de drept constituţional trebuie să cuprindă:
a) poporul;
b) statul ca întreg;
c) organele statului;
d) partidele politice;
e) cetăţenii şi alte persoane fizice;
f) asociaţiile de orice fel;
g) sindicatele.
Poporul ca subiect al raporturilor de drept constituțional este constituit din

totalitatea cetățenilor statului român. Constituția consacră faptul că
suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum
și prin referendum [art. 2 (1)]. De aici rezultă că poporul este deținătorul
întregii puteri în stat. Termenul de popor apare în articolele 2 și 4 ale
Constituției, care arată că suveranitatea națională aparține poporului și că statul
are ca fundament unitatea poporului român, patria comună și indivizibilă a
cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de origine etnică, de limbă, de religie, de
sex, de opinie și de apartenență politică, de avere sau de origine socială.
Poporul este deținătorul suveranității naționale. El este sursa principală a
tuturor drepturilor și obligațiilor. Nici un grup și nici o persoană, se arată în art.
2 (2) al Constituției, nu-și pot atribui exercitarea suveranității în nume propriu.
În condițiile statului democratic român, dreptul este expresia intereselor și a
voinței poporului.
Între popor și statul de drept, democratic și social român există o legătură
inseparabilă, statul având ca fundament unitatea poporului român și
solidaritatea cetățenilor săi. Acesta este sensul celor exprimate în Constituție
[art. 2 (1)], că poporul își exercită puterea prin organele sale reprezentative și
prin referendum.
Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituțional în calitatea sa de
purtător al suveranității poporului. În art. 1 (3) al Constituției, se arată că
România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului,
drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane,
dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor

democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989,
și sunt garantate, iar în articolul 6 (1) se arată că statul recunoaște și garantează
persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la
dezvoltarea și la exprimarea identității etnice, culturale, lingvistice și
religioase. În vederea realizării acestor țeluri, se stabilesc raporturi de drept în
care statul apare direct ca unul din subiectele de drept constituțional. Așa de
exemplu, statul este un subiect de drept constituțional în raportul de cetățenie.
Și părțile componente ale statului pot fi subiecte ale raportului de drept
constituțional. Spre exemplu, în statele federale, în cadrul raporturilor ce se
stabilesc între federații și statele membre, unul din subiecte este statul federal
(în întregime), iar celelalte subiecte sunt statele, părți componente ale
federației.
În literatura de specialitate unii autori au susținut că, în cadrul statului unitar,
unitățile administrativ-teritoriale (părți ale teritoriului statului) pot fi subiecte
ale raporturilor de drept constituțional. Într-o opinie, se consideră că unitățile
administrativ - teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituțional.
Susținându-se că și părțile componente ale statului sunt subiecte de drept
constituțional, se arată că și unitățile administrativ-teritoriale apar ca subiecte
ale raporturilor de drept constituțional, atunci când se procedează la
organizarea administrativ-teritorială. O asemenea opinie nu este întemeiată,
deoarece în niciun raport juridic, nu apare ca participant teritoriul sau unitatea
administrativ-teritorială, ci numai organele de conducere ale acestor unități.
După părerea noastră, o asemenea susținere nu este întemeiată deoarece,
potrivit prevederilor constituționale, statul are ca fundament unitatea poporului
român și solidaritatea cetățenilor săi (art. 4)6. Dacă ne limităm să subliniem că
raportul juridic este o relație socială, este suficient pentru a ajunge la concluzia
că, într-un raport juridic, nu pot avea calitatea de participanți decât oamenii,
considerați individual sau colectiv, nu și unitățile administrative. (Deleanu,
1996, p. 27)
Organele statului pot fi subiecte ale raportului de drept constituțional în toate
cazurile în care relația la care participă este reglementată de o normă a
dreptului constituțional. Desigur, în cele mai multe raporturi de drept
constituțional, apar ca subiecte de drept organele puterii. Așa de exemplu,
organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept
constituțional, cu condiția ca raportul juridic la care participă să fie de drept
constituțional. Și celelalte autorități ale statului (executive, judecătorești) pot fi
subiecte ale raporturilor de drept constituțional numai dacă participă la un
raport juridic pe linia exercitării puterii de stat. Organele puterii pot constitui
ambele subiecte ale raporturilor de drept constituțional sau pot apărea numai ca
unul din subiectele raporturilor respective, celălalt subiect fiind un alt organ al
puterii, o organizație politică sau o persoană fizică.
Cetăţenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituțional fie în calitate
de persoană fizică, membru al societății noastre care participă la instaurarea,
menținerea sau exercitarea puterii de stat, fie în calitate de persoană învestită
6
Completarea alin. 1 din art. 4 al Constituției cu referire la solidaritatea cetățenilor asigură, pe de o parte, fundamentul social
al unității poporului ca și al statului însuși, iar, pe de altă parte, corespunde unui principiu de bază al Uniunii Europene și al
democrațiilor occidentale în care solidaritatea, pe temeiul unor valori comune, este de esența vieții în comun a oamenilor.
cu anumite funcții într-un partid politic sau organ de stat, sau organizați pe
circumscripții electorale.
În prima ipostază, cetățenii apar ca subiecte ale raportului de drept
constituțional în numeroase cazuri, în legătură cu exercitarea drepturilor
sociale, politice, economice, culturale și în toate celelalte domenii ale vieții
publice.
În cea de-a doua ipostază, sunt numeroase raporturi de drept constituțional în
care cetățenii pot fi subiecte de drept dacă sunt învestite cu o anumită calitate
care rezultă din o funcție pe care o dețin într-un organ al puterii (deputat,
senator) sau al unui partid politic.
În ultima ipostază, cetățenii apar ca subiecte ale raportului de drept
constituțional cu ocazia alegerilor parlamentare sau prezidențiale organizate pe
circumscripții electorale.
Şi străinii, ca și persoanele fără cetățenie, pot fi subiecte ale raporturilor de
drept constituțional. De exemplu, străinul care solicită acordarea cetățeniei
române se află într-un raport de drept constituțional până la aprobarea cererii
sale. Aceeași situație se poate întâlni și în cazul cererii de azil politic în țara
noastră a unui cetățean străin. 7
Partidele politice ocupă un loc important în sistemul democrației din societatea
românească. Definind esența activității lor, Constituția (art. 8) stabilește că
partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile prevăzute
de lege. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor,
respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și
principiile democrației. În condițiile dezvoltării democrației statului nostru,
rolul partidelor politice în viața publică, în definirea și exprimarea voinței
cetățenilor se amplifică și ele apar ca subiecte de drept constituțional într-un
număr tot mai mare de raporturi de drept constituțional.
Subiectele de drept menționate au un atribut indispensabil, ce le conferă
calitatea de a fi participante la un raport de drept constituțional, acela că ele
participă în relații sociale specifice unei anumite forme fundamentale de
activitate a statului, și anume la activitatea de instaurare, menținere și exercitare
a puterii.
7
A se vedea și (Deaconu, 2011, p. 26)
Sarcina de lucru 5
Selectează şi descrie în fraze minimale (3) modalitatile in care statul apare
ca subiect al raporturilor de drept constitutional
1.8. Locul dreptului constituțional în sistemul de drept

În sistemul dreptului nostru, ca, de altfel, în toate sistemele de drept din statele
democratice, competența de a stabili norme juridice aparține atât
Parlamentului, cât și unui număr de organe cum sunt: Guvernul României,
celelalte organe centrale și locale. Indiferent care ar fi organul de la care
emană, aceste norme sunt obligatorii pentru subiectele raporturilor juridice pe
care le reglementează. Aceasta nu înseamnă că toate normele juridice
aplicabile pe teritoriul României, au aceeași forță juridică. Potrivit Constituției
noastre, anumite norme juridice trebuie să fie conforme cu alte norme juridice,
deci au o forță juridică inferioară acestora din urmă.
Pornind de la acest considerent, vom constata că, în fruntea ierarhiei normelor
juridice în vigoare, se află Constituția, legea fundamentală a României.
Aceasta are forța juridică cea mai mare, deoarece dispozițiile tuturor celorlalte
acte normative trebuie să i se conformeze. (Rusu, 2004, p. 34)
După Constituție, în ierarhia normelor juridice, urmează imediat legile și
ordonanțele guvernului emise în baza delegării legislative. În această ordine
descrescândă, urmează actele celorlalte organe centrale și locale.
Locul pe care îl ocupă normele constituționale în ierarhia normelor juridice
determină poziția dreptului constituțional în cadrul sistemului general al
dreptului nostru. Pentru că Constituția constituie, în același timp, și izvorul
principal de drept constituțional, este firesc ca această ramură de drept să
determine conținutul normelor celorlalte ramuri de drept, al căror izvor de
drept îl constituie diferite legi ordinare, cum sunt, de pildă, Codul penal pentru
dreptul penal, Codul civil pentru dreptul civil, Codul muncii pentru dreptul
muncii etc. Întrucât aceste legi ordinare trebuie să fie conforme Constituției,
rezultă că ramura de drept care le cuprinde va fi determinată de dreptul
constituțional. (Vrabie, 1999, p. 26)
Cu alte cuvinte, dreptul constituțional este ramura fundamentală a dreptului
român, poziția sa conducătoare în cadrul sistemului de drept al României fiind
determinată de obiectul și conținutul normelor sale, de importanța relațiilor

sociale pe care acestea le reglementează8. Reglementând relațiile sociale

fundamentale, dreptul constituțional constituie baza tuturor reglementărilor
juridice în statul nostru. (Muraru & Tănăsescu, 2002, p. 44)
În normele dreptului constituțional, își găsesc fundamentarea toate ramurile de
drept. Prin urmare, dreptul constituțional apare ca factor de structură al
întregului sistem de drept, prin aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri
ale dreptului trebuie să fie conforme cu normele cuprinse în Constituție. În
acest sens, poate fi acceptată afirmația că toate celelalte ramuri ale dreptului
sunt, într-un fel, o continuare a ramurii dreptului constituțional.
Toate normele cuprinse în Constituție abrogă ori modifică implicit normele
cuprinse în celelalte acte normative, dacă și în măsura în care acestea contravin
dispozițiilor Constituției. Cerința conformității cu dispozițiile Constituției nu
vizează numai conținutul celorlalte acte normative, ci și activitatea și măsurile
concrete, care, de asemenea, nu pot fi decât conforme cu dispozițiile legii
fundamentale (Deleanu, 1996, p. 50). În numeroase împrejurări, emiterea unor
acte individuale ori promovarea unor măsuri concrete poate fi făcută și în
legătură nemijlocită cu o anumită dispoziție a Constituției, fără a mai fi nevoie
de intervenția altei norme, interpusă între dispoziția constituțională și actul
individual. În alte cazuri, aplicarea unei dispoziții constituționale implică o
detaliere și explicitare, printr-un act normativ inferior, a modului în care
prevederea din actul fundamental urmează a fi aplicată. Unele dispoziții ale
Constituției au, fără îndoială, valoarea unor principii, dar și acestea sunt tot
norme juridice, urmând același tratament ca oricare alte norme ale legii
fundamentale.
Modalități de realizare a normelor dreptului constituțional
În sistemul nostru de drept, legile și celelalte acte normative subordonate lor
trebuie să fie conforme Constituției și, de aici, consecința că, ori de câte ori
organele competente emit norme juridice, conținutul acestora urmează să fie
stabilit cu respectarea dispozițiilor constituționale. Rezultă, deci, că normele
constituționale se impun ca norme obligatorii cu ocazia elaborării legilor și a
celorlalte acte normative elaborate de organele puterii competente. Nu numai
activitatea normativă a organelor puterii trebuie să se desfășoare în
conformitate cu principiile Constituției, ci și activitatea de aplicare, prin acte
individuale și măsuri concrete a actelor normative.
În unele cazuri, normele constituționale sunt formulate în termeni foarte
generali și, din acest motiv, organele chemate să le aplice sunt în situația de a
face acte individuale sau de a lua măsuri concrete pe baza acestor norme. În
aceste situații, normele constituționale, pentru a putea obliga organele
respective să ia măsuri concrete, presupun o prealabilă reglementare, pe cale de
lege ordinară sau alte acte normative subordonate legilor, a unor condiții de
amănunt în vederea transpunerii lor în practică. (Drăgan, 1998, p. 33)
În acest context, normele dreptului constituțional pot fi divizate în norme cu
aplicație mijlocită și norme cu aplicație nemijlocită. Astfel, în toate cazurile în
care punerea în aplicare presupune o reglementare în amănunt, pe calea unei
8
Obiectul raporturilor de drept constituţional îl constituie relaţiile sociale ce apar în cadrul activităţii de instaurare, menţinere
şi exercitare a puterii; conţinutul raporturilor de drept constituţional se exprimă în drepturile şi obligaţiile pe care le a u
participanţii la aceste raporturi.
legi ordinare (sau hotărâre a guvernului conținând norme cu putere de lege),

este vorba de reguli constituționale cu aplicație mijlocită. Așa, de exemplu,
norma cuprinsă în Constituție, în sensul că statul ocrotește căsătoria și familia
și apără interesele mamei și copilului, este reglementată în amănunt de Codul
familiei în vederea transpunerii ei în practică.
În situația în care, pentru a putea fi aplicate cazurilor concrete, principiile
constituționale nu au neapărată nevoie de a fi precizate printr-o lege ordinară
(sau o hotărâre a guvernului cu putere de lege), este vorba de reguli
constituționale cu aplicație nemijlocită. Între regulile constituționale cu
aplicație nemijlocită și cele de aplicație mijlocită nu există nicio deosebire din
punctul de vedere al obligațiilor pe care le stabilesc în sarcina organelor de stat
în vederea activității lor normative. Ambele categorii de reguli constituționale
stabilesc directive obligatorii pentru activitatea normativă a organelor de stat.
De aceea, dacă o lege ordinară de punere în aplicare nu există încă,
Parlamentul, elaborând o asemenea lege, este dator să reglementeze
respectivele raporturi sociale în conformitate cu normele constituționale.
Aceeași situație este și în cazul activității normative a Guvernului României.
În cazul în care legile sau alte acte normative sunt depășite, ele trebuie
considerate abrogate din chiar momentul punerii în aplicare a Constituției.
În concluzie, Constituția este un act normativ deosebit de important atât din
punct de vedere politic, cât și juridic. Faptul că ea este principalul izvor al
dreptului constituțional influențează poziția pe care această ramură de drept o
are în cadrul general al sistemului nostru de drept, iar regulile celorlalte ramuri
de drept trebuie să fie conforme cu principiile și normele dreptului
constituțional.
Sarcina de lucru 6
Descrie în câteva fraze diferențele dintre normele cu aplicație mijlocită și
normele cu aplicație nemijlocită.

Rezumat
Ca ramură a ştiinţelor juridice, Dreptul constituţional datează în spaţiul
românesc din 1864 şi vizează totalitatea normelor şi instituţiilor juridice ce
reglementează raporturile sociale circumscrise puterii. Dreptul constituţional
cercetează categoriile şi legităţilor ce stau la baza dezvoltării fenomenelor
juridice, iar ca subiecte ale raporturilor de drept în conţinut sunt vizate:
poporul, statul şi organele lui, partidele politice, cetăţenii, străinii, asociaţiile
şi sindicatele. Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt actele care
reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterilor în stat şi anume: constituţia şi legile de modificare a
constituţiei, legile ca acte normative ale Parlamentului, Regulamentele
Parlamentului, Ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.
Teste de autoevaluare
1. La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului nostru, titulatura de „drept
constituţional” a fost înlocuită cu cea de:
a. drept constituţional şi instituţii politice;
b. drept de stat;
c. drept administrativ.
2. Definirea dreptului constituţional necesită o conturare mai exactă a

noţiunilor de:
a. „organizare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat;
b. „organizare” şi „corelare” a puterilor în stat;
c. „desfăşurare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat.
3. Care din următoarele acte sunt izvoare ale dreptului constituţional:

a. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte
normative ale Parlamentului, tratatele internaţionale, Regulamentele
Parlamentului, hotărârile Guvernului;
b. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte
normative ale Parlamentului, Regulamentele Parlamentului, ordonanţele
Guvernului, tratatele internaţionale;
c. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte
normative ale Guvernului, Regulamentele Parlamentului, ordonanţele
Guvernului, tratatele internaţionale.
4. Care din următoarele legi nu este izvor al dreptului constituţional?

a. codul civil;
b. legea electorală;
c. legea cetăţeniei.
5. Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional:

a. în calitatea sa de purtător al suveranităţii poporului;
b. datorită forţei de constrângere de care dispune;

c. datorită organelor administraţiei publice.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1.a; 2. a; 3. b; 4. a; 5. a
Bibliografie minimală
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, ed. 14, vol. 1, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011 (p.1-37);
Benone Puşcă, Iulian Savenco, Drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Universitară Danubius, Galați, 2014 (p. 9-41);
Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Universul Juridic,
Bucuresti, 2015 (p.9-34);
Daniela Valea, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul
Juridic, București, 2014 (p.5-14);
Marieta Safta, Drept constituțional și instituții politice, Teoria generală a

dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, vol.I, Editura Hamangiu,
București, 2014 (p.1-64).

2. CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI DIN PERSPECTIVĂ
DIACRONICĂ ŞI SINCRONICĂ
2.1. Teoria Constituţiei ...................................................................................................... 27

2.1.1 Ce este Constituţia? Forţa juridică a Constituţiei ................................................... 27
2.1.2. Deosebirea dintre constituție și alte legi ............................................................... 29
2.1.3. Constituția cutumiară și constituția scrisă ............................................................. 30
2.1.4. Modurile de adoptare a Constituţiei ..................................................................... 33
2.1.5. Revizuirea Constituţiei. Constituţiile rigide şi constituţiile suple .......................... 35
2.2. Constituţiile române ................................................................................................... 38
2.2.1. Apariţia Constituţiei în România .......................................................................... 38
2.2.2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ....................................................... 41
2.2.3. Constituţia României din 29 iunie 1866 ............................................................... 43
2.2.4. Constituţia României din 29 martie 1923 ............................................................. 45
2.2.5. Constituţia României din 28 februarie 1938 ......................................................... 48
2.2.6 Dezvoltarea constituţională a României în perioada 1944-1948............................. 51
2.2.7. Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948 ................................ 54
2.2.8 Constituţia din 24 septembrie 1952 ....................................................................... 56
2.2.9. Constituţia din 21 august 1965 ............................................................................. 57
2.2.10 Regimul constituţional din România după Revoluţia din Decembrie 1989 ........... 59
2.2.11. Constituţia României din 8 decembrie 1991 ....................................................... 61
2.2.12 Controlul Constituționalității Legilor ..................................................................65
Rezumat ............................................................................................................................ 69
Teste de autoevaluare ........................................................................................................ 70
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare .......................................................... 70
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2 ................................................................. 70
 să compari constituţiile române spre a evidenţia adoptarea lor la
spiritul timpului;
 să relaţionezi textele constituţiilor cu regimul politic;
 să elaborezi un text de comentariu al constituţiei actuale.

Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică
2.1. Teoria Constituţiei
2.1.1 Ce este Constituţia? Forţa juridică a Constituţiei

Termenul de constituție își are sorgintea în cuvântul latin „constitutio” care, în
limba română se poate traduce prin „așezare cu temei” sau „organizare” și a
fost întrebuințat din perioada antică a istoriei. Astfel, este cunoscută din
perioada Romei Antice denumirea de „constituții imperiale”1, legi prin care
împăratul stabilea anumite reguli obligatorii de la care nu se putea deroga, sau
se mai poate vorbi, tot din perioada antichității, de constituțiile lui Solon și
Licurg care, însă, la vremea aceea, nu au fost constituții propriu-zise, ci
reprezentau, fiecare în parte, seturi de legi care priveau unele aspecte ale
organizării statelor atenian și spartan.
În Evul Mediu, unele state au inclus în documente scrise anumite reguli
fundamentale privind raporturile între guvernanți și guvernați, care urmau să
prevaleze față de cutumele existente, precum și față de comportamentul –
ulterior semnării acestora – al monarhilor.2 În Evul Mediu, cuvântul constituție
era folosit, în unele state, pentru a o delimita de simple legi sau statute. În
lucrările politice sau juridice inspirate de principiile dreptului natural, a fost
preferat termenul de lege fundamentală, în loc de constituție, termen folosit cu
predilecție pentru a desemna acte ale puterii statale cu o forță juridică
superioară. (Esmein, 1909, pp. 503-507)
Termenul de constituție – cu sensul de lege fundamentală – a intrat în
vocabularul juridic în perioada revoluțiilor economico-sociale de la mijlocul
secolului al XVIII-lea, prin acesta desemnându-se o lege fundamentală, în care
sunt înmănuncheate normele de bază ale organizării statului și, în plus, o serie
de drepturi și libertăți3. (Vrabie, 1999, p. 106)
Noțiunea de constituție – în accepțiunea apropiată de aceea de azi – a fost
folosită, mai întâi, în Statele Unite ale Americii, la 1787 și, mai apoi, în Franța
în 1791, precedată, la 1789, de Declarația franceză a drepturilor omului și
cetățeanului, în care se preciza: „Orice societate în care garanția drepturilor
nu este asigurată, nici separația puterilor stabilită, nu are constituție” 4.
În România, profesorul Constantin Dissescu, care în 1915 a încetățenit dreptul
constituțional la Facultatea de Drept din București, a definit constituția ca fiind
1
În perioada principatului (secolele I-III e. n.), constituţiile imperiale erau edictate în patru forme principale (edict, decret,
rescript, mandat) şi nu aveau formal forţa juridică a legii. Ele deveneau obligatorii prin forţa imperiumului, a puterii
administrative sau militare superioare cu care împăratul (princeps) era învestit. În perioada dominatului, constituţiile
imperiale dobândesc importanţa legii şi uneori sunt denumite chiar leges, fără a avea însă semnificaţia unor legi fundamentale
(Benditer, Muraru, ed. cit. p. 23). Solon, ales prim arhonte al Atenei în anul 594 î.e.n, a promulgat o serie de legi referitoare
la organizarea statului, împărţind populaţia în patru clase, după venit.
2
În acest sens, amintim Magna Charta Libertatum din 1215, Bula de Aur emisă de regele maghiar Andrei al II-lea, Bill of
Rights din 1629 ş.a.
3
Constituţia este acel act juridic prin care se reglementează organizarea societăţii. În Europa, până în secolul al XVIII-lea,
legile de organizare ale statului se numeau legi fundamentale. Abia în Contractul social al lui Rousseau găsim întrebuinţată
expresia Constituţie pentru desemnarea legilor fundamentale (Paul Negulescu, George Alexianu, ed. cit, Tom I, p. 106). În
plan doctrinar şi legislativ, au fost considerate, cronologic, ca trăsături principale care caracterizează naşterea şi dezvol tarea
constituţionalismului european: principiul separaţiei puterilor în stat; proclamarea, promovarea, apărarea şi garantarea
drepturilor fundamentale, inalienabile ale omului; definirea şi asimilarea noţiunii de stat de drept; apariţia şi dezvoltarea
modelului european de control al constituţionalităţii legilor. (Vasilescu, 1998, p. 16)
4
Prima constituţie scrisă din lume, este constituţia americană din 1787, care, în preambulul său, arată că: „Noi, poporul
american, în vederea asigurării unei uniuni mai perfecte, stabilirii justiţiei, asigurării liniştei interioare, asigurării
binefacerilor pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta constituţie” (Muraru & Tănăsescu, 2002, p. 50).
„organizarea exercițiului suveranității” (Planiol, 1925). Dezvoltând această

noțiune, profesorul Paul Negulescu (1927, p. 117; pp. 209-214) a definit
constituția ca fiind „o normă care cuprinde principiile referitoare la
organizarea statului și la raporturile de echilibru în diferitele puteri ale
statului”, precum și drepturile omului.
Sensul pe care-l avea, în acea perioadă, noțiunea de constituție, nu diferă în
mod esențial de cel actual, prin constituție înțelegându-se o culegere de norme
scrise care stabilesc și reglementează principiile guvernării și, în primul rând,
separația puterilor și un număr de drepturi și libertăți individuale 5.
Constituția a fost creată pentru a exprima o nouă ideologie politică și juridică,
ideologie care a fost determinată de transformările economice și sociale ce s-au
conturat de la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Pentru a căpăta însușirile unei legi fundamentale, Constituția trebuie să
întrunească anumite condiții de fond și de formă.
În ceea ce privește condițiile de fond ale legii fundamentale, trebuie ținut
seama că dispozițiile constituționale reglementează, în primul rând, raporturile
politice, indiferent care ar fi obiectul acestora și domeniul vieții politice. Cu
alte cuvinte, dispozițiile constituționale concretizate în acte de natură
legislativă, executivă, diplomatică, financiară ș.a. (referitoare la organizarea și
exercitarea puterii) au un preponderent caracter politic. Caracterul politic al
dispozițiilor constituționale este obiectivat în norme juridice care le conferă
obligativitate generală, căpătând astfel caracter normativ. Caracterul
normativ al dispozițiilor constituționale reprezintă o altă condiție de fond a
Constituției, care decurge din necesitatea de a conferi caracter general –
obligatoriu normelor politice, precum și de a asigura respectarea acestora sub
sancțiunea legii. Trebuie reținut faptul că legea fundamentală nu este un simplu
act politico-juridic cu caracter normativ, ci ea are și un caracter juridic
suprem, ceea ce, desigur, o deosebește de o lege ordinară 6.
În literatura juridică românească, profesorii Tudor Drăgan și Ion Deleanu
definesc constituția ca fiind acea lege care, având forță juridică superioară
celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile social
economice, cât și ale organizării și funcționării statului bazat pe aceasta,
garantează material drepturile fundamentale cetățenești și stabilește
obligațiile corespunzătoare acestor drepturi. 7
5
Ion Deleanu în ed. cit., p. 260 consideră că „Constituţia este aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Ea se
situează inevitabil la joncţiunea dreptului cu politica”, iar în tratatul său intitulat „Instituţii şi proceduri constituţionale”,
2006, p. 212, defineşte constituţia ca fiind actul juridic normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de
reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii, norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice. Charles Cadaux în
Droit constitutionnel et institutions politiques, Cujas, Paris, 1973, p. 179, arată că “Constituţia este aşezământul politic şi
juridic fundamental al unui stat”.
6
Cristian Ionescu, ed. cit., p. 112. “Legea supremă a oricărui stat – Constituţia – este un act politico-juridic fundamental,
inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de
organizare şi de funcţionare ale puterilor statului şi raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a
societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale”.
7
În literatura de specialitate se face uneori distincţia între constituţie – în sens material – şi constituţie – în sens formal. În
sens material, constituţia reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale cuprinse în diferite acte normative, indiferent de natur a şi
forma lor, care reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea organismelor statului care exercită puterea politică. În
sens formal, constituţia este un document scris, adoptat după o procedură specială şi solemnă, care conţine dispoziţii legale
referitoare la instituirea şi exercitarea puterii şi a căror forţă juridică este superioară celorlalte norme de drept. (Cadart, 1979,
p. 119)
2.1.2. Deosebirea dintre constituție și alte legi

În stabilirea conceptului de constituție, s-au conturat în timp o serie de
elemente definitorii, de conținut, de procedură și forță juridică.
Constituţia nu se deosebeşte din punct de vedere al formei ei de celelalte legi,
toate legile fiind emanaţia organului legislativ, după o procedură dinainte
stabilită în acest scop.
Există însă între constituţie şi celelalte legi, suficiente şi esenţiale deosebiri
care conduc la clasificarea legilor în două categorii:
a) legi constituţionale şi
b) legi ordinare.
În primul rând, constituția se deosebește de celelalte legi din punctul de vedere
al conținutului său, deoarece ea cuprinde reglementările fundamentale ale
organizării și funcționării statului, precum și reglementarea drepturilor,
libertăților și a îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor. Cu alte cuvinte,
reglementează relațiile sociale fundamentale și care sunt esențiale pentru
instaurarea, menținerea și exercitarea puterii.
Legile ordinare, chiar dacă au ca obiect de reglementare problemele mai sus
arătate, nu fac decât să detalieze și să concretizeze, în spiritul lor, principiile
constituționale. În al doilea rând, legile constituționale se deosebesc de cele
ordinare, din punctul de vedere al procedurii urmate pentru adoptarea sau
modificarea lor.
În al treilea rând, legile constituționale se deosebesc de cele ordinare din
punctul de vedere al forței lor juridice. Această distincție poate fi privită într-
un dublu sens: pe de o parte, ea semnifică faptul că adoptarea sau modificarea
constituției conduce, în mod implicit, la adoptarea, modificarea sau chiar
abrogarea unor legi ordinare în concordanță cu principiile stabilite sau
modificate, iar pe de altă parte, o lege ordinară nu poate modifica sau abroga o
lege constituțională. Cu alte cuvinte, constituția este o lege supremă din punct
de vedere juridic – în raport cu toate celelalte legi. Obligația de a o respecta
revine tuturor, inclusiv organelor puterii. (Pușcă & Pușcă, 2007, p. 128)
În unele definiții, nu lipsește ideea stabilității constituției ca trăsătură ce o
distinge de alte legi și care justifică întreaga clasificare a constituțiilor în
constituții rigide și constituții suple sau flexibile.
Și, în sfârșit, o altă deosebire ce există între constituție și celelalte legi este cea
privind momentul intrării în vigoare, și anume după ce a fost aprobată de
popor prin referendum, în timp ce celelalte legi intră în vigoare la data
publicării lor sau la o dată prevăzută expres în text.
De Unul dintre aspectele esențiale ale forței juridice superioare pe care constituția
reţinut! o are față de celelalte legi îl reprezintă instituirea „controlului
constituționalității legilor”, în baza căruia se organizează verificarea
conformității cu constituția, atât a fiecărei legi, în totalitatea ei, cât și a fiecărei
prevederi dintr-o lege, și drept consecință, înlăturarea legii sau a dispoziției
dintr-o lege, a căror neconformitate cu constituția a fost constatată.

Controlul constituționalității legilor apare, astfel, ca o garanție juridică a

respectării constituției, ca unul din mijloacele cele mai eficiente de asigurare a
aplicării legii fundamentale a statului în conducerea întregii vieți a societății,
precum și de verificare a măsurii în care conducerea generală a societății, ce se
înfăptuiește prin legi, este conformă cu normele înscrise în constituție.
(Esplugas & Euzet, 2006, p. 95)
Sarcina de lucru 1
Formulează trei argumente prin care demonstrezi că legea supremă,
Constituţia, este cupola întregii legislaţii a unui stat.
2.1.3. Constituția cutumiară și constituția scrisă

În practica constituţională a lumii contemporane există două forme principale
ale constituţiei: constituţii cutumiare şi constituţii scrise.
Conținutul constituțiilor cutumiare este format din obiceiuri, tradiții, practici
care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise. 8 Constituțiile cutumiare
Important! reglementează modul de organizare și funcționare a organismelor de
Înainte de a fi guvernare, raporturile dintre aceste organisme și dintre ele și cetățeni (Ionescu,
codicele, a 2007, p. 116; Deleanu, 1996, p. 266). Până în secolul al XVIII-lea, când s-a
existat „legea cristalizat noțiunea de constituție și s-a impus necesitatea materializării ei,
pământului”. organizarea politică a diferitelor state s-a realizat prin cutume, aproape în
exclusivitate. Pe măsura consolidării procesului de organizare politică,
obiceiurile și tradițiile constituționale, transmise din generație în generație,
acceptate de guvernanți și popor au fost adaptate noilor condiții istorice și
codificate. Codificarea a fost generată de trei factori: 1) centralizarea politică;
2) afirmarea unității naționale; 3) dezvoltarea procesului de instituționalizare
într-o formă modernă, corespunzătoare principiului suveranității poporului și
principiului separației puterilor în stat.
Centralizarea puterii în mâinile monarhului presupunea, pe de o parte, reguli
mai stricte și mai clare decât cutuma, mai ales în raporturile între șeful statului
și nobili. Pe de altă parte, atât nobilimea cât și alte pături sociale invocau
dreptul de a lua parte sau de a fi reprezentate la luarea deciziilor în organele
8
Obiceiurile juridice sunt reguli de conduită sociale care, deşi nu emană de la organele statului competente să legifereze, sunt
considerate totuşi obligatorii, pentru că, fiind expresia convingerii unei colectivităţi umane, sunt consacrate ca obligatorii
printr-o practică îndelungată şi constantă. Dacă în cele mai multe ţări europene, obiceiul juridic este privit ca o categor ie
unică, în Anglia se face deosebire între obiceiul juridic propriu-zis (common law) şi aşa-numitele “convenţii constituţionale”
(conventions). Convenţiile constituţionale sunt practici constante care, însă, nu sunt susceptibile de a fi aplicate cu ajutorul
forţei de constrângere a statului (Tudor Drăganu, ed. cit., p. 42).
centrale. Aceste schimbări nu puteau fi introduse în condițiile păstrării cutumei

constituționale, iar puterea centrală nu putea aștepta formarea unei noi cutume.
Afirmarea unității naționale a însemnat afirmarea rolului națiunii ca deținătoare
suverană a puterii, dar modalitățile de exercitare practică a puterii de către
națiune nu se regăseau în cutuma constituțională. De aceea, reprezentanții
națiunii au militat pentru înlocuirea cutumei cu dispoziții scrise, dispoziții care
puteau reglementa și alte probleme sociale.
„Dezvoltarea procesului de instituționalizare a puterii, concentrarea și
specializarea ei au presupus formarea unui aparat care să exercite puterea
politică potrivit unor reguli precis stabilite. Instituționalizarea puterii a permis
un control eficient din partea populației asupra celor care exercitau puterea în
numele națiunii, precum și divizarea puterilor.” (Ionescu, 2007, p. 118)
Constituția cutumiară este o constituție flexibilă, dar și imprecisă și în
„continuă mișcare” (Deleanu, 1996, p. 267) pentru că, asemenea oricărei
cutume, ea s-a format în timp, fără a întruni condiții speciale de formă.
„Doctrina constituțională a considerat că însăși ideea de cutumă presupune,
inițial un element de incertitudine” (Ionescu, 2007, p. 120) și, de aceea, cerința
unei constituții scrise a fost puternic resimțită în Europa medievală, cu excepția
Angliei. Evoluția cutumei constituționale în Anglia s-a desfășurat paralel cu
formarea trăsăturilor de temperament social-politic, proces în care respectul
față de lege nu este numai un principiu de drept, ci și o trăsătură de
comportament social al individului. Azi, mai întâlnim constituții cutumiare în
marea Britanie, Israel, Noua Zeelandă. (Valea, 2014, p. 17)
Constituția cutumiară reprezintă rezultatul, experiența practicii și tradiției în
domeniul relațiilor sociale fundamentale statale ale unui popor, cristalizate
de-a lungul timpului. Principiile astfel desprinse au căpătat în timp o
puternică rezonanță în conștiința colectivă, fiind respectate întocmai ca legile
scrise. (Safta, 2014, p.66)
Începând cu secolul al XVIII-lea, regimul constituțional cutumiar a fost
considerat necorespunzător deoarece, așa cum precizează doctrina juridică,
„regulile cutumiare nu erau clar definite, erau incerte, incomplete și în
continuă mișcare”. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 49)
Cerința unei constituții scrise a fost puternic resimțită, pe considerentul că ea
oferă certitudine, claritate, precizie, stabilitate și securitate instituțiilor
politice.9 Apariția constituției scrise a fost și un rezultat al luptei burgheziei
aflată în ascensiune economică și politică împotriva absolutismului feudal. Or,
o constituție scrisă nu putea să apară decât pe fondul înlăturării relațiilor de
producție feudale, deci al unei revoluții. 10 Dacă aceasta este regula constatată
în majoritatea statelor lumii, practica constituțională engleză este diferită,
9
„Ideea că normele constituţionale trebuie cuprinse în legi scrise şi sistematice, s-a născut din convingerea că numai o
constituţie scrisă, prin precizia şi claritatea ei, putea fi o armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii absolute. Se
consideră că acest scop va fi realizat din momentul în care drepturile individuale vor putea fi clar diferite şi, deci, fiind
cunoscute, vor putea fi apărate.” (Tudor Drăganu, ed. cit., vol. I, p. 9).
10
La sfârşitul secolului XVIII, constituţia scrisă apare ca cel mai puternic instrument de continuare a guvernului autocrat şi
cel mai serios fundament al democraţiei ce încearcă să se instaureze şi care pretinde – ca principiu esenţial al existenţei sale –
ideea de legalitate. Instituirea constituţiei scrise este de esenţa regimului republican şi nu poate fi concepută de doctrină decât
că apără o naţiune întreagă…” (Paul Negulescu, George Alexianu, op. cit., - Tomul I, p. 112).
pentru că evoluția feudalității engleze este deosebită de cea din Europa

continentală. Astfel, feudalii din Anglia, slabi față de rege, au trebuit să se
unească cu burghezia, urmărind ca, prin limitarea puterilor regale, să asigure
libertățile cetățenești. Toate cuceririle dobândite în această privință, s-au făcut
prin contracte încheiate între rege și baroni, așa cum găsim în Magna Charta
Libertatum, între Ion fără Țară și reprezentanții nobilimii. În Europa
continentală însă, cum ar fi, de exemplu, în Franța, regele era slab față de marii
feudali, ca: ducii de Burgundia, de Normandia, de Aquitania, de Bretania etc.
Din această cauză, regele Franței a trebuit să se unească cu burghezia – ca să
poată lupta cu succes contra feudalilor care erau prea puternici.
Practica constituțională engleză a influențat puternic pe filozofii secolului al
XVIII-lea (Jean Jacques Rousseau, Voltaire, Montesquieu), care, entuziasmați
în fața ideilor de libertate și legalitate, au transplantat și generalizat aceste idei
pe continent. Ei au înfățișat pericolul pe care îl poate reprezenta pentru viața
statului, instituirea puterii legislative ca putere determinantă. Prin urmare,
pentru a preîntâmpina o asemenea situație, ei au conceput o limitare a puterii
legislative prin instituirea unor norme, cărora să li se dea forță superioară, care
să nu mai poată fi schimbate tot așa de ușor ca și legile ordinare și care să aibă
precădere asupra legilor ordinare, în sensul ca acestea să nu poată depăși cadrul
fixat de legile superioare și nici să nu le poată modifica. (Negulescu &
Alexianu, 1942, p. 109)
Unele state americane, mai avansate din punct de vedere al gradului de
ascensiune și de emancipare politică a burgheziei decât statele europene, au
reușit să-și declare la 4 iulie 1776, independența, după care s-au constituit într-
o Confederație transformată, apoi, în Uniune de state. Fructificând filozofia
politică revoluționară a Europei, Uniunea statelor americane a adoptat prima
Constituție scrisă în anul 1787. Unele state americane eliberate de sub
dominația engleză, își adoptaseră deja constituții proprii înainte de adoptarea
constituției federale din 1787.
În Europa, prima constituție scrisă este cea adoptată în Franța în anul 1791.
Desigur, pot fi avute în vedere și alte afirmații, potrivit cărora Suedia posedă o
constituție elaborată în 1634, iar Polonia, din 3 mai 1791, după care a urmat
cea a Franței, în noiembrie 1791.
După victoria revoluției franceze de la 1789, au fost adoptate constituții în mai
multe state europene, iar constituția scrisă a devenit nu numai legea
fundamentală a unui stat, ci și documentul politico-juridic care asigură o mai
mare stabilitate și securitate instituțiilor politice, precum și o garanție
împotriva arbitrariului guvernanților. În constituție au fost înscrise drepturile și
îndatoririle cetățenești, garanțiile împotriva tiraniei și abuzului de putere.
În Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, adoptată de revoluționarii
francezi la 26 august 1789, în art. 16 se arată că: „Orice societate în care
garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor stabilită, nu are
Constituție”.
Practica și doctrina constituțională consideră că este aproape imposibil ca o
constituție scrisă să stabilească toate regulile care cârmuiesc organizarea
politică a societății, raporturile între organismele guvernante.

În această situație, apar probleme de interpretare și se recurge la cutume. „Deși

cutuma are un caracter istoric, în prezent, în domeniul practicii parlamentare
sunt întrunite condițiile apariției unor cutume constituționale.” (Ionescu,
2007, p. 124) Dacă constituția scrisă nu reglementează suficient de clar o
instituție politică, se apelează la cutume pentru a se completa lacuna sau pentru
a clarifica conținutul unei dispoziții constituționale, fără a contraveni, însă,
textului constituțional pe care îl dezvoltă.
În țara noastră, se mai păstrează încă atitudinea reticentă față de valoarea
constituțională a cutumei, dar odată cu creșterea importanței studiilor de știință
politică în studiul dreptului public, cutuma va fi abordată cu mai multă atenție.
(Dănișor, 2003, p. 251)
Teoria constituțională clasică – îmbrățișând ideea unei constituții scrise și
rigide, răspândită în cea mai mare parte a democrațiilor occidentale – exclude
ideea cutumei constituționale. Această concepție riguroasă nu este, însă,
acceptată de toți autorii, existând opinia că dreptul trebuie adaptat în
permanență la schimbările intervenite în viața socială. 11
Pe de altă parte, doctrina recunoaște un anumit loc cutumei, chiar în cadrul
constituțiilor de tip clasic. Astfel, în sistemul constituțional francez, se admite
concepția că pot fi validate prin referendum unele texte, care, deși contravin
Constituției, au un efect pozitiv asupra guvernării12.
Sarcina de lucru 2
Identifică şi rezumă în trei fraze diferenţele dintre cutumă şi
constituţia scrisă.
2.1.4. Modurile de adoptare a Constituţiei

Constituțiile se deosebesc de legile ordinare prin modul lor de adoptare, care
poate fi diferit de la un stat la altul, ori de la o perioadă la alta în cadrul
aceluiași stat, în funcție de stadiul dezvoltării economice, sociale și politice, și
de ideologia dominantă în momentul adoptării constituției, de raporturile
sociale. Sociologul român Dimitrie Gusti scria că scopul unei constituții este
11
“Instinctul de conservare al oamenilor, dorinţa de libertate ce răsare ca o necesitate de neînlăturat în sufletul fiecărui om, îi
fac pe aceştia ca, odată cu proclamarea principiilor şi realizarea instituţiilor noi, să creeze şi măsuri de garanţie că ele nu vor
fi abuzive şi vor respecta limita competenţei fixate, că vor observa regulile de drept” (Negulescu & Alexianu, ed. cit., Tomul
I, p. 110).
12
În legătură cu rolul şi locul cutumei constituţionale într-un sistem juridic bazat pe clasificarea generală a normelor de drept,
pot fi distinse două situaţii: cutuma contra legem şi cutuma praeter legem. Cutuma praeter legem este destinată să
completeze legea constituţională. Acceptarea acestor două genuri de cutumă nu poate contraveni textului constituţional pe
care îl dezvoltă. Cutuma nu poate să modifice sau să înlocuiască o dispoziţie constituţională scrisă şi precisă. Ea nu -şi pierde
valoarea juridică, chiar dacă nu este aplicată o perioadă îndelungată. (Pactet, 1983, p. 68)
acela „de a formula politic și juridic în mod solemn psihologia socială, starea
economică, dezideratele dreptății sociale și aspirațiile etnice ale națiunii”13.
(Gusti, 1990, p. 21)
În dreptul constituțional clasic, după modul lor de adoptare, constituțiile sunt
de mai multe feluri, și anume: a) constituția acordată, b) statutul plebiscitar, c)
pactul sau constituția pact, d) constituția convenție, e) constituția referendum și
f) constituția parlamentară. Să le analizăm pe rând.
a) Constituția acordată este o constituție pe care monarhul o acordă supușilor
săi în virtutea tezei că regele deține plenitudinea puterilor, iar autoritatea regală
reprezintă o „delegare acordată de Providență”. Este o emanație a puterii
absolute a monarhului, care recunoaște anumite drepturi fundamentale
cetățenilor sau unor categorii sociale și stabilește modul de exercitare a puterii
de stat. Pe plan politic, constituția acordată stabilește un sistem intermediar
între monarhia limitată și regimul parlamentar. Au fost, astfel, adoptate
Constituția Franței de la 1814, dată de Ludovic al XVIII-lea14, Constituția
Piemontului și Sardiniei din 4 martie 1848, Constituția Japoneză de la 1889
etc. Aceste constituții erau de fapt, un fel de acte de capitulare a monarhului
față de burghezie.
b) Statutul plebiscitar se întocmește de către șeful statului și se supune spre
aprobare poporului, în mod global. Prin plebiscit, cetățenii cu drept de vot nu
pot spune decât „da” sau „nu” cu privire la întregul proiect de constituție. Prin
acest procedeu, „suveranitatea populară nu este activă, ci pasivă”, ea nu
decide, ea acceptă, în condițiile în care este dificil de a face altfel (Muraru &
Tănăsescu, 2011, p. 53). Exemple de asemenea constituții, sunt: Constituția
anului al VIII-lea din Franța, Constituția Italiei de la 1848, Statutul lui Cuza și
Constituția de la 1938 din România.
c) Pactul sau constituția pact este rezultatul acordului ce se realizează între
monarh și parlament. Pactul s-a folosit atunci când, profitându-se de o
conjunctură favorabilă, s-au putut impune șefului statului anumite condiții.
Asemenea constituții au fost Constituția franceză de la 1830 și cele române de
la 1866 și 1923.
d) Constituția convenție se întocmește de către o adunare special aleasă în
acest scop, denumită la început convenție, iar mai târziu adunare constituantă,
care este formată din deputați aleși de către cetățenii cu drept de vot,
constituția rezultată apărând ca o convenție între toți membrii societății. 15
13
I. Deleanu (1996, p. 275) arată că „Deşi metodele întrebuinţate pentru a se ajunge la o nouă constituţie sunt diverse şi
muabile, totuşi având drept criteriu doctrina politică incorporată în constituţie, pot fi considerate următoarele forme: 1.
Formele monocratice, atunci când organizarea constituţională este expresia emanaţiei de voinţă a unei singure persoane,
monarh sau şef de stat. 2. Formele democratice, adică formele de esenţă profund populară, precum: a) Convenţia; b)
Constituirea poporului însuşi în instanţă constituţională supremă, ceea ce însă, în condiţiile contemporane, pare a fi aproape
irealizabilă; c) Referendumul constituţional sau democraţia semidirectă, adică îmbinarea deliberării reprezentative cu o
consultare populară de tipul referendumului, pentru validarea constituţiei. 3. Forme mixte, rezultate din combinarea celor
două forme deja descrise: monocraţie – democraţie”.
14
Preambulul acestei constituţii se exprimă astfel: “Am recunoscut că dorinţa supuşilor noştri de a avea o Chartă
constituţională era expresia unei nevoi reale; dar, cedând acestei dorinţe, am luat toate precauţiunile ca această Chartă să
fie demnă de noi. Din aceste cauze şi prin liberul exerciţiu al autorităţii noastre regale, am acordat şi acordăm, facem
concesie şi dar supuşilor noştri, atât pentru noi cât şi pentru urmaşii noştri şi pentru totdeauna, Charta constituţională care
urmează”.
15
Cuvintele „constituţie” şi „convenţie” vin din America, unde constituţiile care s-au dat în statele uniunii, începând cu 1776,
şi Constituţia Statelor Unite au fost opera convenţiilor. (Muraru, ed. cit., p. 56).
Convenția avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat și competența

puterii constituante. Exemple de asemenea constituții, sunt: cele franceze de la
1791, 1848 și 1875 și Constituția germană de la 1919.
e) Constituția referendum constă în elaborarea și adoptarea proiectului de
constituție de către o adunare constituantă și supunerea proiectului spre
ratificare alegătorilor, care pot – prin „da” sau „nu” – să hotărască adoptarea
sau respingerea proiectului. Exemple de asemenea constituții sunt cele
franceze din 1793, 1795 (a anului III), de la 1946 și cea a României din 1991. 16
Acest tip de constituție a fost considerat un mijloc pentru manifestarea
suveranității naționale, că poporul singur poate decide și că el este deasupra
Parlamentului.
f) Constituția parlamentară. După Al Doilea Război Mondial, adoptarea
constituțiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente, mai ales în țările din
estul Europei după discutarea publică a proiectului. În acest mod au fost
adoptate constituțiile țării noastre din 1948, 1952 și 1965. 17 Extinderea
referendumului, ca modalitate de participare directă a cetățenilor la guvernare,
a determinat folosirea sa în adoptarea constituțiilor, fiind considerat mijlocul
cel mai democratic de adoptare a unei constituții sau a unei legi (Muraru &
Tănăsescu, 2011, p. 55).
În ceea ce privește Constituția României din 1991 facem precizarea că aceasta
a fost adoptată de Adunarea Constituantă și aprobată prin referendum.
2.1.5. Revizuirea Constituţiei. Constituţiile rigide şi constituţiile suple

După cum se știe, constituția reflectă nevoile specifice momentului adoptării,
dar și puterea de previziune a adunării constituante care trebuie să țină seama
de posibila evoluție a relațiilor sociale, de necesitatea unei direcționări a vieții
politice. Dar oricât de mare ar fi puterea de previziune a celor care contribuie
la elaborarea proiectului și a celor care adoptă conținutul normativ al
constituției, este posibil ca această constituție să nu mai corespundă exigențelor
societății la un anumit moment istoric, datorită problemelor noi care apar și
care cer alte soluții. Această circumstanță, de fapt, conduce indubitabil fie la
revizuirea sau abrogarea unor articole ale constituției, fie la completarea
constituției cu noi articole. „Uneori, nu este vorba de adaptarea constituției la
nevoile create de evoluția relațiilor sociale și nici de găsirea unor noi soluții
juridice de rezolvare a problemelor existente, ci doar de perfecționarea
reglementărilor privind organizarea autorităților publice, garantarea
drepturilor și libertăților cetățenilor etc.” (Vrabie, 1992, pp. 183-184)
O constituție își afirmă virtuțile nu numai prin „forța ei intrinsecă de a dura,
dar și prin disponibilitatea ei de a se remula pe relieful facticității sociale, în
continuă mișcare”18. Prin urmare, orice constituție este supusă revizuirii,
16
A se vedea și (Deaconu, 2011, p. 49)
17
Adoptarea constituţiilor s-a realizat folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică
a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu o majoritate calificată. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 55)
18
Rousseau spunea că: „este contra naturii corpului social de a-şi impune legi pe care să nu le poată revoca, dar nu este,
nici contra naturii, nici contra raţiunii, ca el să poată revoca aceste legi cu aceeaşi solemnitate cu care le-a stabilit”.
(Considérations sur le gouvernement de la Pologne).
indiferent care ar fi forma, pentru că un popor are întotdeauna dreptul de a

reexamina, corecta și de a schimba propria constituție.
Față de importanța politică și juridică a constituției, de locul ce îl ocupă în
sistemul dreptului, este imperios necesar de a ști cine are inițiativa revizuirii
sale, precum și care este procedura ce trebuie s-o urmeze cel care are acest
drept. În acest context, se impun unele precizări. Mai întâi, trebuie să reținem
că dreptul de a revizui constituția aparține aceluiași organ care a adoptat-o. În
al doilea rând, autoritatea competentă să revizuiască constituția diferă după
felul constituției. În al treilea rând, procedura de revizuire a constituției este, de
principiu, asemănătoare celei de adoptare19.
În literatura de specialitate, se face deosebire între constituțiile flexibile și cele
rigide – în funcție de modul în care acestea pot fi modificate. Din punct de
vedere al revizuirii, constituțiile se pot împărți în două mari categorii:
constituții rigide și constituții suple sau flexibile.
Constituțiile rigide se caracterizează prin aceea că stabilesc o procedură
greoaie, care complică formele în care li se pot efectua modificări pe parcursul
timpului cât se află în vigoare, în scopul păstrării cât mai neschimbate a acelor
norme și principii stabilite inițial.
În acest sens, constituția franceză din anul 1791 prevedea o procedură potrivit
căreia nu putea fi modificată timp de 10 ani, iar constituția Statelor Unite ale
Americii hotăra că nu poate fi adusă nici o modificare anumitor prevederi
decât după scurgerea unui termen de 21 de ani de la data adoptării ei20.
O procedură extrem de greoaie era prevăzută și pentru modificarea constituției
României de la 1866, care consta din următoarele etape:
- puterea legiuitoare trebuia să declare că este absolut necesară modificarea
anumitor prevederi ale constituției, precis nominalizate;
- declarația trebuia să fie citită și aprobată în ședința publică a adunării
legiuitoare de 3 ori, din 15 în 15 zile, după care adunările legiuitoare se
dizolvau de drept;
- urmau să fie făcute noi alegeri cu toată procedura electorală, iar adunările nou
constituite în prezența a cel puțin 2/3 din totalul deputaților și 2/3 din totalul
deputaților prezenți la ședință, puteau să efectueze modificările textelor
anterior precizate, dar numai cu acordul expres al regelui.
O procedură greoaie de modificare a legii fundamentale era prevăzută și în art.
129 al Constituției României din 1923.
S-au exprimat opinii în sensul că, o constituție o dată stabilită, nu mai poate fi
modificată. Asemenea interdicții au cuprins și Constituția franceză din 5
octombrie 1958, Constituția italiană din 1948. La fel, Constituția Greciei din
1975 prevede că „nici o modificare a constituției nu este permisă în mai puțin
de 5 ani de la revizuire”.
19
Sub imperiul Constituţiilor din 1866 şi 1923, dreptul de iniţiativă pentru revizuire aparţinea deopotrivă atât Regelui cât şi
Parlamentului; în Constituţia din 1938, dreptul de iniţiativă este conferit numai Regelui. Parlamentului îi este rezervat numai
un rol de consultare prealabilă şi de indicare a textelor de revizuit (Negulescu, Alexianu, ed. cit., p. 137). În legătură cu
argumentul pro şi contra interdicţiilor de revizuire, a se vedea (Pactet, 1983, p. 76)
20
Art. 139 al Constituţiei italiene şi art. 89 al Constituţiei franceze, interzic revizuirea având ca obiect forma republicană de
guvernământ.
Aceste prevederi urmăresc „să realizeze o anumită stabilitate a Constituției,

pentru că adoptarea unei legi fundamentale este, prin ea însăși, o reformă
profundă.” (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 56)
Constituția stabilește unele domenii în care nici o inițiativă de revizuire nu
poate fi primită, iar rezultatele sale se produc în timp și, deci, trebuie să se
asigure o asemenea stabilitate.
Potrivit art. 152 din Constituție, nu pot forma obiectul revizuirii caracterul
național, independent, unitar și indivizibil al statului, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic
și limba oficială. De asemenea, nu pot să fie primite inițiativele de revizuire
care urmăresc suprimarea drepturilor și libertăților publice sau a garanțiilor lor.
Faptul că actuala Constituție a României este o constituție rigidă, rezultă și din
condițiile de revizuire a ei care sunt destul de complicate. Astfel, potrivit art.
150, revizuirea poate fi inițiată de Președintele României la propunerea
Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau senatorilor,
precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care
inițiază revizuirea să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în
fiecare din aceste județe sau în municipiul București să fie înregistrate cel puțin
20.000 de semnături în sprijinul inițiativei de revizuire. Odată inițiativa luată,
revizuirea se face potrivit unei proceduri speciale, reglementate de art. 151 al
Constituției. Astfel, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de
Camera Deputaților și de Senat cu o majoritate absolută de două treimi. Dacă
textul adoptat de cele două camere este diferit, se ajunge la procedura de
mediere. În cazul în care, prin procedura de mediere, nu se ajunge la un acord,
acestea, în ședință comună hotărăsc cu votul a cel puțin trei pătrimi din
numărul membrilor lor. În sfârșit, revizuirea trebuie aprobată prin referendum,
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii
de revizuire.
Constituția României din 1991 și-a dovedit în timp valoarea, statornicind
principiile și mecanismele interne ale sistemului politic. Astfel, după 12 ani,
într-un nou context politic, de pace socială, de confruntare democratică între
idei, de solidaritate civică, a apărut cerința revizuirii ei. Legea de revizuire a
Constituției României nr. 429/2003 a fost adoptată de Camera Deputaților și de
Senat în ședințele din 18 septembrie 2003 și aprobată prin referendumul
național din 18-19 octombrie 2003, ale cărui rezultate au fost confirmate prin
Hotărârea Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003.21
Constituțiile flexibile spre deosebire de constituțiile rigide care, așa cum am
arătat instituie o procedură severă în vederea unor eventuale și ulterioare
modificări, constituțiile flexibile pot fi modificate și prin legi ordinare, deci,
fără a necesita o procedură deosebită.22
Exemple de asemenea constituții sunt: Constituția nescrisă engleză, care dă
dreptul coroanei și celor două camere de a modifica sau de a abroga orice lege
21
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 2 noiembrie 1991, a fost
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei
prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
22
„O constituţie flexibilă este o constituţie în virtutea căreia orice lege, oricare ar fi ea, poate fi legal modificată cu aceeaşi
uşurinţă şi în acelaşi mod de unul şi acelaşi corp” (Dicey, 1902, p. 112).
– inclusiv legile cu caracter constituțional23; Constituțiile franceze de la 1814 și

1830, prin care puterea legislativă era încredințată regelui, cele două camere
(Camera Pairilor și Camera Deputaților) rezumându-se la rolul de a prezenta
regelui propuneri în vederea elaborării sau modificării legilor, inclusiv a
acelora cu caracter constituțional.
Unul din aspectele privind ușurința sau lipsa de ușurință cu care o prevedere
constituțională poate fi modificată este quorumul cerut pentru adoptarea acestei
măsuri. În unele situații, se cere o majoritate calificată de 2/3 din numărul total
de membri, alteori 2/3 din numărul deputaților prezenți la dezbaterea
modificării propuse și, în fine, mai rar, votul majorității simple de o jumătate
plus unu din numărul total al membrilor.
Sarcina de lucru 3
Corelează principiile de redactare ale constituţiilor rigide cu
regulile democraţiei şi enumeră 3-5 avantaje ale acestui tip de
constituție.
2.2. Constituţiile române
2.2.1. Apariţia Constituţiei în România

În Ţările Române datorită dominaţiei turceşti şi în special a monopolului impus
în ce priveau relaţiile comerciale, dezvoltarea economică, socială şi politică au
fost mult întârziate faţă de alte state europene precum Olanda, Anglia, Franţa,
Italia, fapt care a condus la o prelungire în timp a relaţiilor de tip feudal în
detrimentul celor de tip capitalist. Abia după pacea de la Kuciuc-Kainargi de la
1774, în urma căreia privilegiile turcilor au fost mult slăbite, se poate vorbi de
oarecare avânt luat în dezvoltarea activităţilor comerciale de export şi de
import, iar mai apoi când prin pacea de la Adrianopol din 1829 monopolul
turcesc a fost integral desfiinţat, economia de tip capitalist s-a dezvoltat din ce
în ce mai mult devansându-le oarecum pe cele de tip feudal.
O primă încercare de elaborare a unei constituţii, rămasă, e drept, în faza de
deziderat, a fost Proiectul de constituţie al Moldovei din anul 1822 în care s-a
încercat organizarea puterilor în stat şi chiar separaţia funcţiilor constituţionale
realizată într-o formă embrionară.
23
În Anglia, una din consecinţele ce derivă din principiul domniei legalităţii, este că domeniul dreptului constituţional este
format din legi ordinare. Cu alte cuvinte, nu se face nici o distincţie între legi constituţionale şi ordinare, şi unele şi altele
având aceeaşi forţă juridică. (Negulescu, Alexianu, ed. cit., p. 110).
Acest proiect de Constituţie al Moldovei, fără să fi ajuns în faza de promulgare,

rămâne în istoria dreptului românesc ca un act constituţional care reflectă
preocuparea oamenilor de cultură şi a politicienilor de a pune bazele juridice de
organizare, înfăptuire şi realizare a unui ansamblu de norme care să
reglementeze aspectele esenţiale ale dezvoltării democratice a Ţărilor Române
în contextul european al vremii.
Prin Regulamentele organice din Moldova şi Ţara Românească s-au creat
instituţii tipice de natură constituţională cum sunt de exemplu Parlamentele
unicamerale denumite Obicinuite Obşteşti Adunări, în care însă nu aveau acces
decât persoanele din clasele privilegiate şi care aveau atribuţii de legiferare.
Potrivit Regulamentelor se stabileşte că domnii Moldovei şi Ţării Româneşti
„se vor alege de către boierii întruniţi în Adunarea Obştească Extraordinară
care se va aduna în oraşul de căpetenie al Principatului”,
domnul urmând a se alege pe toată viaţa lui (art. 26 din Regulamentul Ţării
Româneşti şi art. 27 din Regulamentul Moldovei).
Domnul, potrivit ambelor regulamente, era deţinătorul puterii executive cu
atribuţii de şef de stat. El guverna în baza vechilor pravile şi a obiceiurilor dacă
acestea nu contraveneau normelor stabilite în Regulamentele Organice, numea
şi revoca membrii „consiliului administrativ” compus din ministrul de interne,
ministrul de finanţe şi marele Postelnic.
Împreună cu Obicinuita Obştească Adunare, Domnul exercita şi puterea
legislativă, Regulamentele Organice stabilind că legile puteau fi adoptate
numai în baza acordului comun al acestora. Iniţiativa legislativă putea porni de
la miniştri sau de la Domnitor. Adunarea lua decizii cu majoritate absolută dar
Domnul avea un drept de veto, putând să trimită legile înapoi Adunării cu
amendamentele sale care dacă nu erau acceptate făceau inoperantă decizia
Adunării, Domnul având întotdeauna ultimul cuvânt.
Sarcina de lucru 4
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri specificitatea legislaţiei
din Principate înainte de Unirea din 1859.
Actul Unirii celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească de la 24

ianuarie 1859 sub domnia unică a lui Alexandru I. Cuza a creat premisele unei
şi mai rapide şi profunde transformări în cadrul societăţii româneşti, înlocuirea
anacronicelor relaţii feudale cu cele capitaliste, în special prin intermediul
reformelor iniţiate de către Domnitor cu ajutorul primului său ministru, M.

Kogălniceanu, precum reforma agrară, reforme politico-administrative şi
culturale şi alte măsuri însemnate care au contribuit la dezvoltarea economico-
socială a ţării. Pe lângă aceste reforme în perioada de domnie a lui Alexandru
Ioan Cuza au fost adoptate o serie de acte normative de o foarte mare
importanţă cum este Codul civil de la 1865, în vigoare în cea mai mare parte şi
în zilele noastre, precum şi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, act
constituţional de care ne vom ocupa în continuare.
Problemele organizării statale şi guvernării celor două Ţări Române care, de
altfel, au creat premisele formării statului Român unitar, au fost reglementate
prin două documente deosebit de importante.
Tratatul de la Paris din 18/30 martie 1856 încheiat de cele şapte mari puteri
ale Europei prin care Principatele Române erau puse sub protecţia statelor
semnatare, dar rămâneau în continuare sub suzeranitatea Porţii Otomane,
stabilea că nici una din aceste puteri nu avea dreptul de a se amesteca în
treburile interne ale Principatelor. Prevederi mai amănunţite privind
organizarea şi atribuţiile organelor de stat s-au adus prin Convenţia de la Paris
din 7/19 august 1858 potrivit căreia în fiecare Principat puterile publice se
realizau de către un Domnitor şi o Adunare Electivă, iar pentru problemele de
interes comun celor două Principate se înfiinţa o Comisie Centrală cu sediul la
Focşani.
Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată
la Paris la 7/19 august 1858, prevedea în art. 1 că:
„Principatele Moldovei şi Valahiei constituite de acum sub denumirea de
Principatele Unite Moldavia şi Valahia, rămân puse sub suzeranitatea M.S.
Sultanului”.
După înfăptuirea Unirii principatelor, s-a constatat că sistemul de administraţie
impus de Convenţia de la Paris creează probleme deosebit de mari pentru
conducerea ţării, introducerea reformelor şi pentru stabilitatea guvernamentală,
toate acestea datorate în special prevederilor electorale cuprinse în Anexa la
Convenţie, care dădea drept de vot unui număr foarte mic de cetăţeni în funcţie
de avere.
În scopul îmbunătăţirii şi adaptării legislaţiei la condiţiile concrete economice
şi sociale ale statului, deja numit în interior România, Alexandru Ioan Cuza a
trecut la întocmirea unui proiect de constituţie care la 17 septembrie 1863 a
fost înaintat guvernului francez după ce în prealabil fusese prezentat
reprezentanţilor puterilor garante la Constantinopol. Proiectul de constituţie
cuprindea 58 de articole în 6 titluri, iar în altă variantă 67 articole, redactat în
parte după Constituţia Franceză din 1852. Proiectul de constituţie nu a fost însă
agreat de puterile garante care au tergiversat întrunirea Conferinţei care ar fi
putut să se pronunţe asupra sa.

2.2.2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

În primăvara anului 1864, o dispută între puterea executivă, domn şi guvern, pe
de o parte, şi puterea legislativă, Adunarea Generală, pe de altă parte, a
provocat o criză politică.
Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a propus o lege agrară care s-a lovit
însă de împotrivirea Adunării Generale. La 10 aprilie 1864, Adunarea Generală
a dat vot de blam guvernului. În asemenea situaţie guvernul trebuia să
demisioneze sau să propună domnitorului dizolvarea Adunării şi organizarea
de noi alegeri pe baza aceleiaşi legi electorale. Guvernul, susţinut de domnitor,
nu a demisionat şi nici Adunarea nu a fost dizolvată, ceea ce a declanşat criza
constituţională, deoarece colaborarea dintre puterea executivă şi puterea
legislativă a fost blocată.
Sub pretextul sărbătoririi Paştelui, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a amânat
lucrările Adunării Generale până la 2 mai 1864. La redeschiderea lucrărilor
Adunării, aceasta a fost însă dizolvată prin Decretul nr. 517. Prin acelaşi decret,
domnitorul a supus aprobării poporului Statutul dezvoltător al Convenţiei din
7/19 august 1958, pe care istoria l-a consacrat sub denumirea de „Statutul lui
Cuza”. Statutul nu a intrat însă automat în vigoare odată cu aprobarea lui prin
plebiscit, deoarece el trebuia să fie aprobat şi de puterile garante care
elaboraseră Convenţia din 7/19 august 1858. Alexandru Ioan Cuza a reuşit să
convingă puterile garante, care, cu unele rezerve, şi-au dat acordul prin
Protocolul Conferinţei de la Paris din 16/28 iunie 1864.
Statutul lui Cuza era o dezvoltare a Convenţiei de la Paris din 1858 şi aducea
modificări importante acestei Convenţii care era un act impus de către puterile
străine. Odată cu Statutul au fost supuse plebiscitului o nouă lege electorală şi
legea rurală, toate aprobate de către electorat cu majoritate indiscutabilă
(Muraru, 2008, p. 84).
Trebuie să reţinem că „Statutul lui Cuza” şi Legea electorală au constituit de
fapt prima Constituţie a României, deoarece cuprind reglementări ale unor
relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii.
Prin Statut s-au dezvoltat unele prevederi ale Convenţiei de la Paris dar
totodată s-au făcut şi schimbări importante ale acesteia, conducând astfel la
crearea unui cadru constituţional al dezvoltării Principatelor Române.
Prin Statutul dezvoltător, deşi se menţine principiul separaţiei puterilor în stat,
puterea executivă capătă o mai mare arie de atribuţii. Puterea legislativă se
exercită în colectiv de către cele două camere, respectiv Adunarea Electivă şi
Camera Ponderatoare cum s-a numit iniţial, iar mai apoi Senat, iniţiativa
legislativă aparţinând Domnului care pregătea proiectele legilor cu ajutorul
Consiliului de Stat. Proiectele de legi erau supuse dezbaterilor Adunării
Elective şi Senatului, după aprobare se supuneau sancţiunii Domnului care
avea dreptul de a refuza sancţionarea.
O deosebire clară între prevederile Statutului dezvoltător şi cele ale Convenţiei
Reţine se referă la reglementarea dreptului pentru puterea executivă, realizată în
deosebirea! principal de către Domnitor, de a legifera pe calea Decretelor - Legi în
perioadele de timp cât Senatul şi Adunarea Electivă nu se aflau în sesiune de
lucru, urmând ca la reluarea activităţii acestora, actele normative astfel emise

să fie supuse ratificării.
În ce priveşte Adunarea Electivă, ea era formată din deputaţi aleşi în baza noii
legi electorale care a fost aprobată prin plebiscit odată cu Statutul dezvoltător,
preşedintele adunării fiind numit anual de către Domn dintre deputaţii aleşi, iar
vicepreşedinţii şi chestorii erau aleşi de Adunare.
Durata unei legislaturi era de 7 ani, Domnul fiind acela care convoca Adunarea
şi tot el putea să-i prelungească sesiunile, ori să convoace Adunarea în sesiuni
extraordinare.
Rolul Senatului a crescut considerabil în raport cu Adunarea Electivă, în
principal, prin faptul că dacă un proiect de lege era votat în Senat fără a suferi
modificări era automat supus sancţionării de către Domnitor, dacă însă
proiectul era amendat de Senat el era restituit Adunării Elective.
În fine, cu privire la Statutul lui Cuza în literatura de specialitate există opinii
diferite în a aprecia dacă acesta a fost sau nu o constituţie în sensul ştiinţific al
dreptului sau numai un act cu caracter constituţional.
O primă teorie este aceea potrivit căreia Statutul dezvoltător împreună cu
Legea electorală reprezintă o constituţie, pe considerentul că împreună
stabilesc norme care reglementează raporturile fundamentale referitoare la
organizarea statală, separaţia puterilor în stat precum şi unele drepturi politice.
Autorii care au aderat la această părere îşi continuă argumentarea cu faptul că
ulterior adoptării acestor acte normative, care, de bună seamă, au fost deosebit
de importante, au fost emise în baza lor şi alte acte normative de esenţă
constituţională care le-au întărit caracterul de constituţie. Unul din punctele de
reazem fiind acela că în art. 17 al Statutului se foloseşte cuvântul constituţie
atunci când se face referire la obligaţia funcţionarilor publici de a depune
jurământul.
Punctul de vedere al altor autori diferă esenţial de al celor dintâi în sensul că
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris nu poate fi tratat ca o constituţie
„ci numai ca un act cu caracter constituţional” deoarece nu are în cuprinsul
său întreg ansamblul de reguli şi principii esenţiale care să-i confere
caracteristicile unei constituţii în sens ştiinţific. Părerea noastră este că cele
două acte normative luate (fie şi) separat reglementează aşa cum am mai arătat
relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii, deci se poate reţine că „Statutul lui Cuza” şi Legea
electorală au constituit de fapt prima Constituţie a României.
În argumentarea acestui punct de vedere putem menţiona că prima constituţie
din lume, Constituţia Statelor Unite ale Americii din 1787 nu conţinea în textul
iniţial dispoziţii cu privire la drepturile şi libertăţilor cetăţeneşti. Aceste
dispoziţii au fost introduse începând cu cele zece amendamente aduse
constituţiei în 1791. Mai mult, Constituţia franceză adoptată în 1958, cât
priveşte drepturile cetăţenilor, face trimitere la Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului adoptată în 1789, confirmate şi completate prin preambulul
Constituţiei din 1945 şi Declaraţia Universală a drepturilor omului din 1948.

Sarcina de lucru 5
Selectează din curs 5 argumente pentru care Statutul lui Cuza este în
mod evident prima Constituţie a României.
2.2.3. Constituţia României din 29 iunie 1866

În urma loviturii de stat din 11/23 februarie 1866, Cuza a fost obligat să abdice
şi să plece în exil. După abdicarea lui Cuza, s-a constituit o locotenenţă
domnească care a reluat vechea doleanţă a Adunărilor Ad-Hoc de a aduce pe
tron un prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare din Europa apuseană. Prin
Decretul nr. 569 din 30 martie 1866, locotenenţa domnească l-a propus pe
principele Carol-Ludovic de Hohenzollern şi a chemat naţiunea să-şi exprime
adeziunea printr-un plebiscit.
La 8 mai 1866, prinţul Carol a sosit în ţară şi la 10/12 mai 1866 a depus
jurământul în faţa Parlamentului.
La mai puţin de două luni de la depunerea jurământului noului domn,
Adunarea Constituantă a votat şi adoptat o nouă constituţie la 29 iunie 1866,
inspirată din Constituţia belgiană din 1831, una din cele mai liberale din
Europa, adaptată la realităţile vieţii româneşti. Constituţia a fost promulgată de
Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1866, data
publicării ei în Monitorul oficial.
Constituţia cuprindea 133 articole grupate în 8 titluri astfel: I. Despre teritoriul
României; II. Despre drepturile românilor; III. Despre puterile statului; IV.
Despre finanţe; V. Despre puterea armată; VI. Dispoziţii generale; VII.
Despre revizuirea constituţiei ; VIII. Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
În constituţie se proclamă o serie de principii inspirate de actele constituţionale
ale revoluţiei de la 1789 din Franţa, principii referitoare la „libertăţile şi
drepturile fundamentale ale cetăţeanului, la suveranitatea naţională, la
guvernământ, respectiv, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială,
unicitatea şi indivizibilitatea statului etc.”. Chiar în primul articol Constituţia
consacră că „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil
sub denumirea de România”.
Unele principii deşi cuprinse în textul constituţiei de la 1866 nu şi-au găsit o
aplicare practică deplină, rămânând într-o fază declarativă. Aşa de exemplu,
deşi se consacră principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, normele
electorale cuprinse în titlul III şi dezvoltate pe larg în legea electorală adoptată
la 28 iulie 1866, încălcau acest principiu în mod vădit, prin faptul că în vederea
organizării alegerilor de deputaţi, corpul electoral era împărţit în patru colegii,
după origine socială şi avere (Puşcă, 2007, p. 181).
Din colegiul I făceau parte cei care aveau un venit de peste 300 galbeni; din
colegiul al II-lea făceau parte proprietarii rurali cu venit între 100-300 galbeni;
din colegiul al III-lea făceau parte comercianţii şi industriaşii, ofiţerii în

retragere, profesorii şi pensionarii; din colegiul IV care era cel mai numeros,
făceau parte toţi cei care nu puteau dovedi veniturile care aveau dar „plăteau o
dare oricât de mică”; aceştia, pătura săracă a ţării, participau în mod indirect la
alegerea deputaţilor în sensul că 50 de alegători desemnau un delegat, iar toţi
delegaţii dintr-un judeţ, adunaţi la oraşul reşedinţă de judeţ alegeau câte un
deputat al colegiului IV.
Pentru alegerea senatorilor, electoratul din fiecare judeţ al ţării era organizat în
numai două colegii: colegiul I compus din proprietarii de fonduri funciare cu
un venit anual de cel puţin 300 galbeni şi colegiul al II-lea format din
proprietarii de imobile din judeţ cu un venit mai mic de 300 galbeni.
Deputaţii erau aleşi pe patru ani, iar senatorii pe opt ani, însă jumătate din
senatori se reînnoiau la patru ani.
În lumina Constituţiei puterile în stat erau organizate pe baza principiului
separaţiei în legislativă, executivă şi judecătorească.
Puterea legislativă se exercita, potrivit art. 32, în colectiv de către Domnitor şi
Reprezentanţa Naţională care se compunea din Senat şi Adunarea Deputaţilor;
orice lege trebuia adoptată cu acordul tuturor celor trei ramuri ale puterii
legiuitoare. Constituţia recunoştea Domnitorului dreptul de a sancţiona şi
promulga legile, precum şi dreptul de a refuza sancţionarea acestora temporar,
până când Adunarea existentă sau cea nou aleasă după dizolvarea celei dintâi
se va pronunţa. În cazul în care Adunarea nouă păstrează opinia celei vechi,
Domnitorul era obligat să sancţioneze şi să promulge legea respectivă. Până la
modificarea din martie 1900, dreptul la iniţiativă legislativă aparţinea mai
multor instituţii (Guvern, Senat, Adunarea Deputaţilor) inclusiv unui grup de
cel puţin şapte deputaţi.
Puterea executivă era încredinţată Domnitorului care participa şi la
exercitarea puterii legislative. În ce privea Consiliul de Miniştri, acesta în
întregul său şi fiecare ministru în parte, nu erau titulari ai puterii executive
decât în situaţia de excepţie a morţii Domnitorului până la depunerea
jurământului de către succesorul acestuia. Potrivit principiilor monarhice,
persoana Domnitorului era inviolabilă, iar miniştrii erau răspunzători. Ei
contrasemnau actele emise de Domnitor şi erau deplin responsabili pentru
legalitatea şi oportunitatea acestora. Capitolul al II-lea din titlul II al
Constituţiei reglementa puterea judecătorească, în condiţiile în care fusese
desfiinţat Consiliul de Stat prin legea din 12 iulie 1866, atribuţiile acestuia
fiind împărţite altor organe printre care şi celor judecătoreşti.
Puterea judecătorească se exercita de curţi şi tribunale. Hotărârile şi
sentinţele lor se pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele
Domnitorului (art. 36). Se poate concluziona că în constituţia de la 1866 era
reglementat în principal modul de organizare şi funcţionare a puterii legislative
şi a celei executive, rezumându-se cu privire la puterea judecătorească să-i
stabilească câteva principii ale independenţei sale. Trebuie menţionate
dispoziţiile art. 110 care stabilea că până la adoptarea legii cerute de articolul
102, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are puterea de a caracteriza delictul şi de
a determina pedeapsa; deci prin această dispoziţie s-au dat atribuţii legislative
organelor judecătoreşti. Administraţia publică locală s-a reglementat enunţiativ
în art. 106 şi 107 ale Constituţiei din 1866, iar mai apoi, prin legile speciale din
1882 şi 1884 s-au pus bazele unui aparat administrativ cu scopul de a realiza
activitatea executivă în toate unităţile teritoriale. Aparatul de stat local se
compunea din prefecţi, subprefecţi şi primari care se aflau sub conducerea
Ministerului de Interne. Prefectul era numit prin decret regal, la propunerea
ministrului de interne, subprefectul era numit de ministrul de interne, iar
ceilalţi funcţionari locali erau numiţi de prefect.
În mecanismul sistemului administraţiei locale, un rol deosebit îi revenea
primarului, care potrivit legii din 31 martie 1864 privind organizarea
comunelor rurale, se alegea odată cu membrii consiliului comunal. După
adoptarea constituţiei de la 1866, prin legea din 5 aprilie 1874 s-a stabilit ca
primarul să fie numit de către prefect (art. 81), iar prin legea din 1882 s-a
schimbat încă odată modalitatea de desemnare a primarului, în sensul că, acesta
se alegea de către consiliul comunal, dar se confirma de către prefect.
Sarcina de lucru 6
Explică “raţiunile” pentru care Constituţia din 1866 a împărţit
alegătorii în cele patru colegii.
2.2.4. Constituţia României din 29 martie 1923

Unirea tuturor românilor proclamată la Alba Iulia la 1 decembrie 1918,
alcătuirea noului stat pe baze cu totul noi, făceau ca vechiul cadru al
Constituţiei din 1866 să nu mai corespundă împrejurărilor existente. Pe de altă
parte, se cerea ca în legea fundamentală să se introducă toate angajamentele pe
care şi le luase statul român prin convenţii internaţionale şi tratate de pace,
angajamente care aveau valoarea unor norme constituţionale. De asemenea, era
necesar să se procedeze la alcătuirea noilor legi de unificare, dar acest lucru nu
se putea realiza atâta vreme cât nu exista o lege fundamentală care să fixeze
cadrul general în limitele căruia să fie adoptate noile reglementări ce se
impuneau. Prin urmare, transformările care s-au produs în viaţa social-
economică şi politică a României au necesitat şi consfinţirea acestora pe plan
juridic, realizat prin adoptarea noii Constituţii.
S-au alcătuit astfel, încă de la începutul anului 1922, patru proiecte de
constituţii dintre care însă a fost promulgat cel întocmit de partidul liberal care
a preluat puterea în acel an.
Proiectul de constituţie a fost votat de Camera Deputaţilor la 26 martie şi de
Senat la 27 martie şi publicat în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923.

Această constituţie este modificarea şi completarea vechii Constituţii de la

1866.
Referitor la constituţia din 1923, unii autori au considerat că metoda de
adoptare a ei a fost neconstituţională deoarece s-a încălcat procedura stabilită
în Titlul VII, art. 128, în care pentru revizuirea constituţiei se cereau îndeplinite
mai multe operaţiuni cum ar fi: precizarea articolelor ce urmează a se revizui
sau modifica, dezbaterea în cele două camere a propunerilor, întocmirea unui
raport la propunerile acceptate, citirea acestora în fiecare adunare de două ori
în intervalul de 15 zile şi altele.
Se poate observa cu uşurinţă că din punctul de vedere al condiţiilor de
modificare, constituţiile din 1866 şi 1923 au fost constituţii rigide, cuprinzând
reguli deosebit de complicate, după a căror îndeplinire se puteau aproba
schimbări ale acestora.
Constituţia din 1923 a adus modificări constituţiei din 1866, atât structural, în
sensul că a îmbogăţit-o cu 10 articole, cât şi din punctul de vedere al
conţinutului, prin aceea că s-au adăugat şapte articole noi, 20 articole au fost
modificate radical sau înlocuite, altele 25 au fost reformulate sau au primit
adăugiri, iar 76 articole au rămas în întregime neschimbate şi preluate integral
în noua constituţie.
Constituţia din 1923 a fost şi este considerată ca fiind cea mai democratică
constituţie, datorită în special drepturilor şi libertăţilor largi recunoscute
cetăţenilor, introducerea votului universal şi a altor norme cu caracter de
principii constituţionale, care o aşezau alături de cele mai democratice
constituţii în vigoare la acea dată.
Ca şi Constituţia precedentă, Constituţia din 1923 avea 8 titluri: I. Despre
teritoriul României; II. Despre drepturile românilor; III. Despre puterile
statului; IV. Despre finanţe; V. Despre puterea armată; VI. Dispoziţii
generale; VII. Despre revizuirea constituţiei; VIII. Dispoziţii tranzitorii şi
suplimentare.
Din conţinutul acestor titluri pot fi extrase principiile care au stat la baza
elaborării constituţiei, principii al căror democratism nu mai trebuie dovedit,
simpla enumerare a acestora fiind suficientă: declaraţia libertăţilor şi
drepturilor românilor, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie;
egalitatea în societate şi în faţa legii a tuturor românilor, fără deosebire de
naştere sau de clasă socială; garantarea proprietăţii de orice natură şi a
carenţelor asupra statului; naţionalizarea zăcămintelor miniere; principiul
legalităţii; principiul descentralizării administraţiei.
O omisiune a Constituţiei din 1923 este aceea că nu se declară în nici un text al
său principiul independenţei şi suveranităţii statului Român, ci numai că
„Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil” (art. 1).
Explicaţia ar putea fi dată de faptul că la 1866 când s-a adoptat constituţia, deja
studiată, România nu era încă independentă, evenimentul însă s-a realizat în
1877, iar mai târziu prin Tratatul de la Berlin s-a recunoscut pe plan
internaţional această independenţă.

Organizarea puterilor în stat nu diferă cu mult de cea statuată în Constituţia din

1866, cu unele modificări ori adăugiri cu privire la atribuţiile Regelui, a vârstei
minime a deputaţilor şi senatorilor etc.
Potrivit art. 34, „Puterea legislativă se exercită în colectiv de către rege şi
Reprezentanţa naţională”. La rândul său Reprezentanţa naţională se compunea
din două camere, respectiv Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Legile propuse a fi
adoptate trebuiau să întrunească sufragiul acestor 3 ramuri ale puterii.
Puterea executivă potrivit art. 39 era încredinţată Regelui „care o exercită
prin Constituţiune”.
Rolul Regelui ca sferă de atribuţiuni a sporit substanţial, el putând să numească
miniştri, dar şi să-i revoce din funcţii, sancţiona sau refuza să sancţioneze legile
votate în cele două Camere, avea conducerea armatei, exercita dreptul de a
încheia cu statele străine convenţii şi tratate referitoare la comerţ, navigaţie şi
„altele asemenea” (art. 88). Constituţia, în art. 98 consacră principiul
responsabilităţii ministeriale, potrivit căruia miniştrii puteau fi urmăriţi pentru
actele lor, la cererea Regelui, sau a celor două Camere.
Puterea judecătorească se exercita de către organele ei specifice, hotărârile se
pronunţau în baza legii şi se enunţau în numele Regelui. Organul suprem al
justiţiei era Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi numai aceasta, în plenul său
avea dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe
acelea care cuprindeau dispoziţii contrare Constituţiei.
O noutate a Constituţiei din 1923 faţă de cea din 1866 a fost înfiinţarea unui
Consiliu Legislativ care avea ca atribuţii: de a ajuta în mod consultativ
întocmirea şi coordonarea legilor, emanate fie de la puterea executivă, fie din
iniţiativă parlamentară şi participa la întocmirea regulamentelor generale în
vederea punerii în aplicare a legilor.
Consiliul Legislativ trebuia în mod obligatoriu consultat la întocmirea
proiectelor de legi, cu excepţia acelora referitoare la creditele bugetare. Avizul
Consiliului Legislativ era însă consultativ, deoarece dacă în termenul fixat nu
îşi dădea avizul, potrivit art. 76, alineatul 2, adunările puteau trece la
dezbaterea şi aprobarea proiectelor de legi respective. Organizarea şi
funcţionarea Consiliului Legislativ s-a concretizat în baza dispoziţiei
constituţionale, printr-o lege specială la 26 februarie 1925 (Puşcă, 2007, p.
190).
Deşi se aseamănă mult cu Constituţia din 1866 nu numai în conţinut ci şi
prin modul de formulare a textelor, Constituţia din 1923 este mai
democratică. Astfel, Constituţia din 1923 acordă drepturi şi libertăţi mai
largi, înlocuieşte sistemul electoral cenzitar cu un sistem electoral
democratic, drepturi civile femeilor stabilite pe baza deplinei egalităţi a
celor două sexe, drepturi egale fără deosebire de credinţe religioase, de
origine etnică şi de limbă etc. Caracterul democratic al Constituţiei din
1923 a determinat, de altfel, repunerea sa în vigoare după 23 august 1944.

Sarcina de lucru 7
Enumeră şi descrie cinci elemente de noutate aduse de Constituţia
din 1923.
2.2.5. Constituţia României din 28 februarie 1938

Luptele dintre numeroasele partide politice pentru cucerirea puterii, pe de o
parte, modul cum partidele ajunse la putere au înţeles să-şi îndeplinească
misiunea, pe de altă parte, au determinat o stare de spirit în ţară care nu se
putea îndrepta cu mijloacele constituţionale existente.
În acest context, în cursul anului 1938, Regele Carol al II-lea a instaurat o
dictatură personală, consacrată pe plan juridic prin Constituţia din 28 februarie
al aceluiaşi an.
Proiectul de Constituţie, redactat de către Istrate Micescu a fost supus la 24
februarie 1938 plebiscitului popular. Aşa-zisa consultare populară, plebiscitul
din 24 februarie 1938, nu a putut reprezenta aprobarea naţiunii, pentru că a fost
organizat în mod nedemocratic, sub stare de asediu, cu vot deschis, oral şi cu
listă separată pentru opozanţi, care se expuneau la repercusiuni şi deci voinţa
populară era viciată. Alegătorii au fost solicitaţi să se pronunţe numai asupra
faptului că iau la cunoştinţă şi că sunt de acord cu proiectul, aşa cum rezultă
din textul art. 100 al Constituţiei. După plebiscit, desfăşurat în condiţii speciale
care nu permiteau manifestarea voinţei efective a alegătorilor şi fără asigurarea
secretului votului (se făcea pe liste separate, după cum se vota pentru sau
contra), Constituţia a fost promulgată la 27 februarie şi publicată în Monitorul
Oficial în 28 februarie 1938.
Această Constituţie care se compunea din 8 titluri cu numai 100 de articole,
poate fi caracterizată ca fiind cea mai nedemocratică Constituţie din România,
până la acea dată, datorită mai multor considerente, cum ar fi: renunţarea la
votul universal, restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi altele.
În art. 29 se păstrează formula declarativă că toate puterile emană de la naţiune,
dar, care nu le poate exercita decât prin ”delegaţiune”. Regele, potrivit art. 30,
era proclamat ca fiind „capul statului”, calitate în care el exercita toate puterile
politice şi deci singurul organ prin care naţiunea îşi exercita puterile sale ca
efect al delegaţiunii.
Puterea legislativă aparţinea Regelui care o exercita împreună cu parlamentul
compus din două camere. Regele avea iniţiativă legislativă, avea iniţiativa
revizuirii Constituţiei, sancţiona şi promulga legile, sancţiunea regală fiind
condiţia de validare a legii. Totodată, regele putea emite decrete cu putere de
lege în orice domeniu, în timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în
sesiune, putea dizolva adunările, putea declara războiul şi încheia pacea.
Senatul cuprindea senatori numiţi de rege, din senatori de drept (moştenitorul
tronului de la 18 ani, patriarhul, şefii celorlalte confesiuni recunoscute) precum
şi din senatori aleşi. Camera deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi prin
scrutin uninominal.
Cum am mai arătat, votul universal a fost înlăturat şi înlocuit cu dreptul de a
vota acordat numai cetăţenilor care trebuiau să îndeplinească următoarele
condiţii: să aibă vârsta de 30 de ani împliniţi şi să facă parte din una din
ramurile de activitate prevăzute de art. 61 (agricultura şi munca manuală;
comerţul şi industria; ocupaţii intelectuale).
În ce priveşte validarea alegerilor şi verificarea titlurilor membrilor celor două
camere, acestea nu se mai făceau de însăşi aceste adunări ci de către Înalta
Curte de Casaţie conform art. 50, fapt care denotă încă o dată marginalizarea
instituţiei parlamentare în raport cu puterile asumate de rege.
În virtutea art. 32 din Constituţie, regele era singurul deţinător al puterii
Reţine! executive pe care o exercita personal şi prin intermediul guvernului său.
Miniştrii erau numiţi de către rege şi erau răspunzători numai faţă de el din
punct de vedere politic. Miniştrii răspundeau, de asemenea, pentru actele emise
de rege şi pe care fiecare, în domeniul său de activitate, le contrasemna pe
considerentul că regele era declarat inviolabil. Tot regele în sistemul
Constituţiei de la 1938 era în mod real şi deţinătorul puterii judecătoreşti,
deoarece judecătorii erau numiţi de el, iar hotărârile se executau în numele său.
În ce priveşte principiul separaţiei puterilor în stat, deşi declarativ erau
menţionate cele trei puteri, se poate vorbi de o adevărată „confuziune” a
acestora, în persoana regelui care era titularul tuturora în calitate de „cap al
statului”. Constituţia de la 1938 a avut o perioadă de existenţă foarte scurtă,
până la 5 septembrie 1940, când a fost suspendată, trecându-se la guvernarea
ţării printr-o serie de decrete sau acte cu caracter constituţional.
Suspendarea Constituţiei din 1938
Nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea României
„să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi „să transmită
Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit hărţii
alăturate”, a produs un dezastru naţional.
Întrucât agresiunea Uniunii Sovietice provocase reacţia în lanţ a vecinilor
revizionişti ai României, Ungaria şi Bulgaria care aveau pretenţii teritoriale
asupra ţării noastre, pentru a evita un posibil război pe două fronturi, s-au
iniţiat tratative la Craiova cu Bulgaria, spre a asigura astfel frontiera de sud a
ţării, cedându-i Cadrilaterul, care fusese încorporat României prin pacea de la
Bucureşti din 28 iulie 1913. La tratativele de la Turnu Severin cu Ungaria s-a
propus un schimb de populaţii pentru soluţionarea diferendului. Eşecul
tratativelor a provocat intervenţia Germaniei şi Italiei, care, prin Dictatul de la
Viena din 30 august 1940, au obligat România să cedeze Ungariei partea de
nord a Transilvaniei.
Fiind convins că dezastrul ţării se datorează în principal politicii personale
iresponsabile a lui Carol al II-lea, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional
Ţărănesc, se întâlneşte la 1 septembrie 1940 la Ploieşti cu generalul Ion

Antonescu care evadase, cu ajutorul prinţesei Alice Sturza de la mânăstirea
Bistriţa, unde fusese internat din ordinul lui Carol al II-lea. Cei doi, Iuliu
Maniu şi Ion Antonescu, au stabilit ca peste patru zile să se prezinte împreună
la rege şi să-i ceară abdicarea, după care să formeze un guvern de uniune
naţională, compus din membri ai Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului
Naţional Liberal, cu generalul Ion Antonescu la ministerele de interne şi de
război. Tulburările provocate de mişcarea legionară şi presiunile Legaţiei
germane, care avertizează că de instabilitatea politică din ţară se pot folosi
anumite state vecine, avertisment ce implica şi o ameninţare, determină o
turnură neprevăzută a evenimentelor.
Regele Carol al II-lea, cuprins de panică, îl convoacă pe generalul Ion
Antonescu la Palat la 4 septembrie 1940 şi-i încredinţează mandatul de formare
a unui nou guvern prin Decretul-lege nr. 3051 din 4 septembrie 1940. A doua
zi, prin Decretul-lege nr. 3052 din 5 septembrie 1940, Regele suspendă propria
sa Constituţie din 27 februarie 1938 şi dizolvă Corpurile legiuitoare. În aceeaşi
zi, prin Decretul-lege nr. 3053 investeşte pe Preşedintele Consiliului de
Miniştri, generalul Ion Antonescu, cu depline puteri în conducerea statului. Tot
prin acest decret se reduc în mod substanţial prerogativele regale. Astfel, regele
exercită doar următoarele prerogative: a) este capul oştirii; b) are dreptul de a
bate monedă; c) conferă decoraţiunile române; d) are dreptul de graţiere,
amnistie şi reduceri de pedepse; e) primeşte şi acreditează ambasadorii şi
miniştrii plenipotenţiari; f) încheie tratate; g) modificarea legilor organice,
numirea miniştrilor şi subsecretarilor de stat, se va face prin decrete-regale
contrasemnate de Preşedintele Consiliului de Miniştri.
Generalul Ion Antonescu continuă, în aceeaşi zi, consultările, în vederea
alcătuirii noului guvern, cu şefii celor două partide tradiţionale, pe de o parte, şi
cu şefii mişcării legionare, pe de altă parte. Toţi cereau abdicarea lui Carol al
II-lea. În urma cererii celor trei formaţiuni politice, generalul Ion Antonescu îl
somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta cedează şi
semnează actul de abdicare la 6 septembrie 1940.
Prin Decretul nr. 3064 din 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu
constată succesiunea la Tronul României a Marelui Voievod de Alba-Iulia, fiul
lui Carol al II-lea care devine pentru a doua oară rege al României, sub numele
de Mihai I, acelaşi pe care îl purtase şi între anii 1927-1930. Suspendarea
Constituţiei din 1938, ca şi toate actele de natură fundamentală care au urmat
de la acea dată au dobândit o consacrare fundamentală prin faptul că ele au fost
supuse ratificării plebiscitare din 2 martie 1941.
Despre perioada 1940-1944, în care România a fost angrenată din plin în
desfăşurarea celui de al II-lea război mondial, mai întâi alături de puterile
Aliate, se poate concluziona că nu a funcţionat un sistem constituţional,
organele legislative au fost dizolvate, s-a abandonat principiul separaţiei
puterilor aşa cum, de regulă, se realizează guvernarea în regimurile dictatoriale,
însă nu trebuie trecute cu vederea condiţiile istorice cu care se confrunta la
acea dată ţara noastră.

2.2.6 Dezvoltarea constituţională a României în perioada 1944-1948

Decretul constituţional nr. 1626 din 2 septembrie 1944
Pentru că înfrângerea Germaniei devenise evidentă, regele Mihai I, cu sprijinul
şefilor partidelor istorice, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional
Ţărănesc, Constantin I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal,
cooptându-l şi pe Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social
Democrat, iar ulterior, la cererea expresă a puterilor aliate, asociindu-l şi pe
Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul minusculului Partid Comunist din
România, formând împreună Blocul Naţional Democrat, realizează actul de la
23 August 1944, prin care mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat şi se revine
la regimul constituţional dinainte de 27 februarie 1938.
De asemenea, în vederea reaşezării vieţii politice, sociale şi juridice în
coordonate legale, elaborarea unei noi constituţii fiind imposibilă, s-a recurs la
elaborarea şi adoptarea unor acte cu caracter constituţional, caracterizate astfel,
deoarece acestea, aşa cum vom arăta în continuare, conţineau
„reglementări fundamentale ale unor raporturi privitoare la instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii de stat” (Muraru, 2008, p. 90).
Decretul constituţional nr. 1626 din 2 septembrie 1944 privind „Fixarea
drepturilor Românilor în cadrul Constituţiunii din 1866 şi cu modificările
Constituţiunii din 29 martie 1923”.
Guvernul Sănătescu aflat la cârma executivului în acea perioadă a optat pentru
o soluţie de tranziţie în vederea reinstaurării unui regim de guvernare
democratic, apelând la repunerea în vigoare, cu unele excepţii, a Constituţiei
din 1923, recunoscută ca fiind cea mai democratică. Acest fapt s-a realizat prin
Decretul nr. 1626 din 2 septembrie 1944 prin care s-au abrogat toate decretele
din cursul anului 1940 referitoare la prerogativele regelui şi instaurarea
Preşedintelui Consiliului de Miniştri cu puteri depline.
Prevederile cuprinse în acest decret, care au caracter constituţional, pot fi
grupate în trei principale categorii:
- norme referitoare la drepturile şi libertăţile individuale, cuprinse în art. 1 care
prevede că:
„Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 29 martie
1923”;
- norme privind organizarea de stat, precizându-se că puterile statului vor fi
exercitate după regulile Constituţiei din 1923 (titlul III) însă cu prevederea
excepţiilor din art. 3 prin care Consiliul de Miniştri era împuternicit să
organizeze printr-un decret special reprezentanţa naţională precum şi aceea că
până la convocarea noii reprezentanţe naţionale puterea legislativă să fie
exercitată de către rege, prin decrete, la propunerile Consiliului de Miniştri.
De aici se poate trage concluzia că singurul organ care putea avea iniţiativă
legislativă era Consiliul de Miniştri, atribut care, alături de cele privind puterea
executivă şi chiar judecătorească (inamovabilitatea magistraţilor urma să se
stabilească prin decret al Consiliului de Miniştri) făceau din acesta organul
suprem al puterii de stat;

- normele referitoare la puterea judecătorească cuprinse în art. 4 din decret,

menţin desfiinţarea juriului şi stabilesc ca printr-un viitor act normativ să se
precizeze condiţiile în care magistraţii beneficiază de principiul
inamovibilităţii.
Prevederile Decretului –lege nr. 1626/1944 au fost completate prin prevederile
Decretului nr. 1849 din 11 octombrie 1944 . Acest Decret pentru „Adăugire de
alineat nou la finele art. 4 din Înaltul Decret Regal nr. 1626 din 31 august
1944” statorniceşte că „Legile speciale vor prevedea condiţiile în care vor
putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice
formă, au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat
împotriva Naţiunilor Unite”.
Emiterea acestui decret a răspuns, pe de o parte din punct de vedere politic
clauzei stipulate în Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, semnată la
Moscova la data de 11 septembrie 1944 potrivit căreia trebuiau judecate şi
pedepsite persoanele care se făceau vinovate de crime de război şi de dezastrul
economic al ţării, iar pe de altă parte, unor raţiuni de ordin juridic, în sensul că
trebuiau înlăturate prevederile din Constituţia din 1923 care interziceau
pedeapsa cu moartea, confiscarea averilor şi înfiinţarea de tribunale
extraordinare.
Ori, acest decret, fiind numai un act de „adăogire” al Decretului nr. 1626/1944,
a fost considerat ca intrat în vigoare retroactiv, la data de 31 august 1944, odată
cu Decretul 1626, prin care s-a repus în vigoare Constituţia din 1923,
adăugându-i-se şi excepţia referitoare la neaplicabilitatea prevederilor mai sus
arătate.
Legea pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare
La 6 februarie 1945, guvernul Rădescu, ca efect al Convenţiei de armistiţiu şi
al existenţei pe teritoriul ţării al mai multor minorităţi naţionale, a adoptat
Legea nr. 86 pentru „Statutul Naţionalităţilor Minoritare” denumit de alţi
autori „Statutul naţionalităţilor”.
Prin această lege se stabileşte principial egalitatea în faţa legii a tuturor
cetăţenilor români indiferent de rasă, naţionalitate, religie şi limbă, care se
bucură în mod egal de aceleaşi drepturi politice şi civile.
Legea interzicea în mod expres cercetarea originii etnice a cetăţenilor, stabilind
că toţi cetăţenii pot accede la funcţii publice sau exercita orice profesiuni,
admiţându-se folosirea limbii materne, publicaţii în limbile minorităţilor
naţionale şi învăţământ de toate gradele în limba maternă.
Se proclamă libertatea deplină a practicării cultelor religioase recunoscute de
stat, fără a se face nici o distincţie între cetăţeni din acest punct de vedere
(Puşcă, 2007, p. 201).
Decretul nr. 2218 din 15 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative
Am arătat mai înainte că prin Decretul nr. 1626 din 2 septembrie 1944 se
stabilea obligaţia Consiliului de Miniştri ca printr-un decret să se organizeze
Reprezentanţa naţională. În vederea punerii în aplicare a acestei dispoziţii, a
fost adoptat Decretul cu caracter constituţional nr. 2218/1946 ale cărei
principale dispoziţii au fost:
- exercitarea puterii legislative se face în colectiv de către rege şi Reprezentanţa

naţională;
- Reprezentanţa naţională este formată dintr-o singură cameră, denumită
Adunarea Deputaţilor.
Se remarcă deci, renunţarea la cea de a doua cameră, respectiv la Senat, ceea ce
reprezenta o derogare de la prevederile Constituţiei din 1923;
- se stabilea că alegerile pentru Adunarea Deputaţilor urmau să se facă prin vot
universal, acordat tuturor cetăţenilor care au împlinit vârsta de 21 de ani,
inclusiv femeilor care potrivit art. 2 alin. final aveau totodată şi dreptul de a fi
„alese în Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii”;
- un alt principiu consacrat în Decretul nr. 2218/1946 era şi acela al votului
universal, egal, direct şi secret.
Din modul cum reglementează exercitarea puterii legiuitoare, rezultă că
Decretul nr. 2218/1946 menţine principiul separaţiei puterilor în stat.
Deşi acest decret este un decret de organizare a Reprezentanţei Naţionale, el
delimitează totuşi competenţa acesteia, atunci când prin art.17 stabileşte că
Adunarea Deputaţilor nu poate revizui Constituţia. Acest lucru se putea face
numai conform regulilor de revizuire stabilite de Constituţia din 1923 şi
„numai de către o Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă special în acest
scop”.
Legea nr. 560 din 15 iulie 1946 privind alegerile pentru Adunarea Deputaţilor
În aceeaşi zi cu Decretul nr. 2218 a fost adoptată şi Legea nr. 560 din 15 iulie
1946, privind alegerile pentru Adunarea Deputaţilor.
Legea prevedea dreptul de a alege şi a fi ales pentru toţi cetăţenii cu precizarea
că pentru a alege trebuia să fi împlinit 21 de ani, iar pentru a fi ales 25 de ani.
Ea a stabilit procedura alegerilor, modul de repartizare a mandatelor pe baza
reprezentării proporţionale, precum şi cazurile de incapacitate,
incompatibilitate şi nedemnitate.
Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, privind constituirea Statului Român în
Republica Populară Română
Prin acest act normativ, e drept de natură constituţională, s-a marcat un
moment deosebit din punct de vedere istoric, dar mai ales politic, prin aceea că
a început în mod efectiv instaurarea regimului socialist în ţara noastră, regim
inspirat şi impus din afară, care, după cum se cunoaşte, a durat până în
decembrie 1989.
Legea nr. 363 din 1947 grupează mai multe categorii de dispoziţii menite să
înlăture principiul separaţiei puterilor în stat, netezind astfel calea pentru
instaurarea unui regim de dictatură de tip socialist. Astfel în art. 1 al Legii se
declară că Adunarea Deputaţilor ia act de abdicarea regelui pentru el şi urmaşii
săi. Se poate interpreta că prin aceasta a încetat nu domnia unui monarh ci a
instituţiei monarhiei. Prin art. 2 al legii se abrogă Constituţia din 1866 cu
modificările din 1923 precum şi acelea aduse prin Decretul nr. 1626 din 1944;
ceea ce în mod firesc a dus şi la desfiinţarea tuturor dispoziţiilor privitoare la
organizarea puterilor în stat. Legea proclamă în art. 3 că România este

republică populară şi astfel denumirea statului a devenit Republica Populară

Română. Referitor la puterea legislativă, în art. 4 se stabileşte că aceasta
„va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi până la
constituirea unei adunări legislative constituante, care se va face la data care
se va fixa de Adunarea Deputaţilor”.
În mod expres Legea defineşte Adunarea Deputaţilor ca fiind organul suprem
al puterii de stat, ei subordonându-i-se toate celelalte organe ale statului. Din
analiza textului art. 4 reiese în mod evident renunţarea la principiul separaţiei
puterilor în stat, cu atât mai mult cu cât în art. 6 se vorbeşte şi de „exercitarea
puterii executive” pe care însă o subordonează total Adunării Deputaţilor,
executivului revenindu-i mai corect termenul de „activitate” şi nu de „putere”.
Pentru perioada de timp dintre dizolvarea Adunării Deputaţilor până la intrarea
în vigoare a constituţiei adoptate de Marea Adunare Constituantă, Legea
363/1947 a înfiinţat ca organ de exercitare a puterii executive un prezidiu al
Republicii Populare Române format din cinci membri. Tot la 30 decembrie
1947, Adunarea Deputaţilor a votat şi Legea nr. 364, prin care a numit membrii
Prezidiului Republicii Populare Române, care urmau să deţină puterea
executivă până la adaptarea noii constituţii. Atribuţiile Prezidiului au fost
stabilite prin Decretul nr. 3 din 8 ianuarie 1948 şi erau oarecum similare
acelora ale unui şef de stat. Astfel, Prezidiul convoca Adunarea Deputaţilor în
sesiuni ordinare sau extraordinare, semna legile şi dispunea publicarea lor în
Monitorul Oficial, exercita dreptul de graţiere, numea şi revoca membrii
guvernului. Unele atribuţii de natură executivă sunt exercitate de Consiliul de
Miniştri, care devine organ subordonat Prezidiului. De asemenea, Decretul nr.
3/1948 stabilea stema, steagul şi capitala.
Sarcina de lucru 8
Identifică elementele nedemocratice din legislaţia anilor 1944 -1947
şi explică-le din prisma statutului de ţară ocupată de către trupele
sovietice (15-20 rânduri).
2.2.7. Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948

Elaborarea Constituţiei din 1948 se realizează în condiţiile în care în urma
abolirii monarhiei se proclamase republica populară. În baza art. 4 din Legea
nr. 363 din 1947, Adunarea Deputaţilor a adoptat Legea nr. 32 din 24 februarie
1948 prin care s-a autodizolvat, stabilindu-se în acelaşi timp organizarea de
alegeri pentru o nouă adunare legislativă constituantă. Data alegerilor s-a fixat
pentru ziua de 28 martie 1948 iar convocarea Marii Adunări Naţionale pentru 6
aprilie 1948 (Muraru, 2008, p. 95)..

În perioada dintre dizolvarea Adunării Deputaţilor şi alegerea şi constituirea

Marii Adunări Naţionale, activitatea legislativă s-a exercitat de către Consiliul
de Miniştri, ale cărui acte urmau a fi supuse ratificării. Proiectul de constituţie
elaborat de către Consiliul Frontului Democraţiei Populare a fost supus
dezbaterii Marii Adunări Naţionale la 8 aprilie , iar la 13 aprilie a fost aprobat,
devenind astfel, prima constituţie de tip socialist a României.
Constituţia avea 105 articole în zece titluri.
În titlul I al Constituţiei se stabileşte forma de stat, respectiv Republică
Populară, esenţa puterii care „emană de la popor”, poziţia pe plan
internaţional, prin declaraţia unităţii, independenţei şi suveranităţii statului.
Al doilea titlu denumit „Structura social-economică” conţinea dispoziţii cu
privire la dreptul de proprietate şi la formele de proprietate menţionând expres
că mijloacele de producţie aparţin statului. Se recunoştea şi garanta
proprietatea particulară, acordând o protecţie specială proprietăţii agonisite prin
muncă şi economisire. Principiul inviolabilităţii şi sacralităţii proprietăţii
private era total suprimat şi se pregătea limitarea până la dispariţie a
proprietăţii private. Cea mai mare importanţă se acorda însă creării şi
dezvoltării proprietăţii socialiste, îndeosebi în industrie şi agricultură.
Se consacra principiul naţionalizării, precizându-se şi principalele categorii de
bunuri care urmau să treacă în proprietatea statului (bogăţii de orice natură ale
subsolului, pădurile, căile de comunicaţie, poşta, radioul, telefoanele, telegraful
etc.). S-a prevăzut şi posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Titlul al doilea al constituţiei a statuat la nivel de principiu economic
„planificarea economiei naţionale”.
În baza acestor prevederi constituţionale s-a trecut la realizarea lor în practică,
prin legi speciale, cum a fost naţionalizarea din 11 iunie 1948 precum şi
întocmirea planurilor economice şi alte măsuri de expropriere.
În titlul al treilea „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor” sunt
enumerate în mod declarativ şi garantate formal drepturile şi obligaţiile
cetăţeneşti, acestea din urmă fiind mai riguros urmărite în executarea lor.
Titlurile IV-VII ale constituţiei stabilesc organele puterii de stat. Organul
suprem al puterii de stat a devenit Marea Adunare Naţională, căreia i se
subordonează toate celelalte organe ale statului, renunţându-se la principiul
separaţiei puterilor în stat. Consiliul de Miniştri era format de Marea Adunare
Naţională şi răspundea faţă de aceasta, iar între sesiuni faţă de Prezidiu.
În ce priveşte organele locale, primăriile şi prefecturile au fost înlocuite cu
„consiliile populare locale” alese din patru în patru ani prin vot universal.
În Constituţia din 1948, s-au prevăzut o serie de reguli privind revizuirea de
asemenea manieră încât orice modificare să urmeze o procedură specială.
Ultimul titlu al constituţiei stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor
existente pentru a le pune de acord cu prevederile constituţionale (art. 105).
Organizarea judecătorească nu a putut fi transformată imediat, păstrându-se
sistemul instanţelor judecătoreşti preexistente, adică curtea supremă, curţile,
tribunalele şi judecătoriile populare. S-a făcut o inovaţie în sensul că în

compunerea instanţelor judecătoreşti, cu excepţia curţii supreme trebuiau să

intre şi asesori populari. Marea Adunare Naţională urma să elaboreze o nouă
lege de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti prin care să se
prevadă modul de numire şi îndepărtare a judecătorilor de orice grad.
Se poate concluziona că, această primă constituţie socialistă face parte din tipul
de constituţii relativ flexibile, lăsând posibilitatea introducerii de modificări,
oricând puterea considera că este necesar. Şi această constituţie, ca şi cele care
i-au urmat, erau aparent democratice, cuprinzând drepturi cetăţeneşti foarte
largi, dar numai în mod declarativ, practica dovedindu-le ca făcând parte din
categoria de constituţii „fictive” creând o discrepanţă evidentă între conţinutul
legii şi realitate.
2.2.8 Constituţia din 24 septembrie 1952

După intrarea în vigoare a Constituţiei din 1948, s-a trecut la consolidarea noii
puteri prin adoptarea unui nou fundament politic şi economic impus de statele
antihitleriste, state care au neglijat interesele României şi contribuţia sa militară
în cel de-al doilea război mondial.
Astfel, în 1950 s-au adoptat măsuri privind: noua organizare
administrativ-teritorială prin înfiinţarea sfaturilor populare ca organe locale
ale puterii de stat în unităţi administrative raionale şi regionale (după sistemul
sovietic); s-a înfiinţat Arbitrajul de Stat ca instanţă de soluţionarea litigiilor
dintre unităţile de stat; s-a creat Comisia de Stat a Planificării; s-a reorganizat
justiţia şi s-a înfiinţat procuratura. Statul a preluat comanda celor mai
importante activităţi din industrie, agricultură, comerţul intern şi extern, dar şi
din sfera organizării sociale, a aparatului de stat, a justiţiei şi procuraturii. În
aceste condiţii ale sporirii rolului statului, pe de o parte, şi a dictaturii politice a
Partidului Comunist Român, pe de altă parte, la numai patru ani de existenţă,
Constituţia din 1948 a fost înlocuită cu o alta, care să reflecte ascendenţa
rolului statului şi a partidului unic în viaţa politico-socială a ţării.
Proiectul de constituţie elaborat la 19 iulie 1952 a fost supus dezbaterii Marii
Adunări Naţionale şi în 24 septembrie 1952 a fost adoptat de către aceasta.
Dacă prin Constituţia din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare totală a
economiei naţionale şi o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii
economice a locuitorilor României, în Constituţia din 24 septembrie 1952,
predomină realizarea intereselor politice ale Partidului Comunist Român,
denumit încă Partidul Muncitoresc Român.
Constituţia are 115 articole sistematizate în 10 capitole şi începe cu un capitol
introductiv, în care se pune la baza existenţei statului român dependenţa de
Uniunea Sovietică. Chiar în cuprinsul articolului 3 este indicată explicit
dependenţa României de Uniunea Sovietică.
În această Constituţie se vorbeşte pentru prima oară despre proprietatea
socialistă (art.6), care a constituit mijlocul economic de aservire a cetăţeanului,
precum şi de „rolul conducător al partidului” (art. 86 alin. IV). Prin urmare, o
analiză a puterilor statului în această Constituţie este inutilă, de vreme ce
întreaga activitate a acestora era subordonată Partidului Muncitoresc Român.

De altfel, în capitolul privitor la drepturile fundamentale consacră desfiinţarea

pluralismului politic şi statorniceşte rolul de forţă politică conducătoare a unui
singur partid politic.
Pe parcursul a 13 ani cât a fost în vigoare, Constituţia din 1952 a suferit mai
multe modificări. O modificare mai amplă se face prin Legea nr. 1 din 25
martie 1961 pentru modificarea Capitolului III, precum şi a art. 43, 44 şi 75 din
Constituţie. Prin ea se modifică întreg Capitolul III al Constituţiei, „Organele
supreme ale puterii de stat” prin introducerea în structura executivă şi
legiuitoare a ţării a Consiliului de Stat, care înlocuieşte Prezidiul Marii Adunări
Naţionale, dar este independent de Marea Adunare Naţională şi are atribuţii
mult mai largi decât fostul Prezidiu.
Prin această modificare, Consiliul de Stat concentrează prerogativele
importante ale puterii executive şi ale puterii legislative, în dauna guvernului şi
a Marii Adunări Naţionale (Puşcă, 2007, p. 210).
2.2.9. Constituţia din 21 august 1965

În cei 13 ani scurşi de la adoptarea Constituţiei din 1952 până în 1965, în ţara
noastră s-au petrecut o serie de mutaţii în ce priveşte conducerea politică, prin
creşterea continuă a rolului conducător unic al tuturor aspectelor vieţii, însuşit
de către partidul comunist şi de conducătorii lui. Măsurile adoptate au condus
la extinderea proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie, cu mici
excepţii în ce privea gospodăriile ţărăneşti individuale din zonele rămase
necooperativizate şi ale unor mici ateliere meşteşugăreşti.
În agricultură printr-o campanie intensivă şi forţată s-a generalizat
cooperativizarea în primăvara anului 1962. Mai înainte, prin Decretul nr.
115/1959 s-au trecut în proprietatea statului şi alte categorii de terenuri
agricole, urmărindu-se lichidarea categoriei sociale înstărite a satelor –
chiaburii.
În cursul campaniei electorale din 1961 s-a făcut propunerea elaborării unei noi
constituţii care să reflecte schimbările intervenite în viaţa politică, socială şi
economică a ţării, iar Marea Adunare Naţională în sesiunea din martie a hotărât
înfiinţarea unei comisii pentru redactarea proiectului de constituţie. După ce s-a
finalizat într-o primă etapă un anteproiect pe bază de studii şi documentări,
Biroul Marii Adunări Naţionale a ales o comisie alcătuită din 42 deputaţi care
să întocmească proiectul propriu-zis. În această perioadă, între partidul
comunist din Uniunea Sovietică şi partidul comunist din Republica Populară
Chineză, au intervenit grave disensiuni.
La 22 aprilie 1964, plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român a adoptat Declaraţia cu privire la poziţia P.M.R. în
problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, prin care
comuniştii români încearcă să se emancipeze de sub tutela sovietică. Această
nouă atitudine impune şi schimbarea Constituţiei din 1952, care consacra în
textul ei dependenţa României de Uniunea Sovietică.
Comisia care a definitivat proiectul la 29 iunie 1965 şi care a fost publicat în
presă în vederea dezbaterii publice, a ţinut seama de noua atitudine. Ca urmare,
se renunţă la menţionarea Uniunii Sovietice în corpul Constituţiei şi se revine
la o formă tradiţională a redactării ei, în care drepturile omului sunt tratate la
Titlul II. Se observă o tendinţă spre o formulare mai liberală a dispoziţiilor

sale, dar încărcată de fraze grandilocvente.
La 21 august 1965, Marea Adunare Naţională, exercitând şi atribuţiile de
adunare constituantă a votat cea de a treia şi ultima constituţie de tip socialist a
României. Această constituţie a adus unele modificări vechilor prevederi ale
constituţiei din 1952 astfel: a schimbat denumirea statului din Republică
Populară în Republică Socialistă; a consfinţit, în art. 3, rolul conducător al
Partidului Comunist Român ca fiind „forţa politică conducătoare a întregii
societăţi”.
Constituţia din 1965 avea 121 articole sistematizate în 9 titluri: I. Republica
Socialistă România; II. Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor;
III. Organele supreme ale puterii de stat; IV. Organele centrale ale
administraţiei de stat; V. Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat;
VI. Organele judecătoreşti; VII. Organele procuraturii; VIII. Însemnele
R.S.R.; IX. Dispoziţii finale.
După adoptare Constituţia din 1965 a suferit unele modificări. Prima
modificare a avut loc prin Legea nr. 1/1968 pentru modificarea unor articole
din Constituţia Republicii Române. Principala modificare o constituie
reorganizarea administrativă a teritoriului prin reîmpărţirea ţării în judeţe (art.
15), înlocuindu-se regiunile şi raioanele care copiaseră sistemul sovietic, dar şi
desfiinţând în mod arbitrar unele judeţe tradiţionale. Cu această ocazie s-a
desfiinţat şi Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, care se împarte în trei
judeţe, Mureş, Harghita şi Covasna .
A doua modificare a avut loc prin Legea nr. 56 din 26 decembrie 1968 pentru
modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România şi se
referă la reglementarea modului de alegere a judecătorilor şi a procurorilor şefi
de judeţe. O altă modificare importantă a Constituţiei a avut loc prin Legea nr.
1 din 28 martie 1974 care a creat funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste
România ca organ suprem al puterii de stat, fapt care a netezit calea spre
dictatură. Ceea ce în constituţiile precedente reprezenta o dispoziţie specială,
anume modificarea Constituţiei, acum devine una din prerogativele obişnuite
ale Marii Adunări Naţionale: de a adopta şi a modifica Constituţia (art. 43 pct.
1). Această asimilare a constituţiei cu legile ordinare a făcut ca această
Constituţie să cunoască zece modificări şi şase republicări până la 22
decembrie 1989, mai mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României
din 1866 până în 1965.
Sarcina de lucru 9
Explică în trei fraze caracterul naţionalist – socialist al Constituţiei
din 1965.

2.2.10 Regimul constituţional din România după Revoluţia din Decembrie 1989
Acte normative tranzitorii cu caracter constituţional
Revoluţia din luna decembrie 1989, prin care regimul comunist dictatorial a
fost înlăturat, a condus la schimbări de esenţă în ceea ce priveşte sistemul
constituţional de organizare şi funcţionare a vieţii politice şi social-economice
din ţara noastră. Încă din primele zile ale revoluţiei s-a luat măsura dizolvării
structurilor politice ale vechiului regim, aşa cum erau ele prevăzute în
Constituţia din 1965, care însă în lipsa unui organ legislativ competent nu a
putut fi abrogată în întregime. Pentru evitarea unui vid legislativ generat de
lipsa unei constituţii, în perioada 22 decembrie 1989 – 21 noiembrie 1991, dată
la care a fost aprobată la Parlament noua constituţie a României, s-a recurs la
acte normative tranzitorii cu caracter constituţional.
Prin Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 a fost înfiinţat Consiliul
Frontului Salvării Naţionale ca organ suprem al puterii de stat investit cu
dreptul de a emite acte normative, numirea ori revocarea primului ministru şi
aprobarea membrilor guvernului, numirea şi revocarea preşedintelui Curţii
Supreme de Justiţie şi a procurorului general, numirea comisiei de elaborare a
proiectului noii constituţii, aprobarea bugetului de stat. Consiliul Frontului
Salvării Naţionale se compunea din 145 membri, avea un birou executiv format
din 11 membri – inclusiv preşedintele, vicepreşedinţi şi un secretar, care
exercitau atribuţiile Consiliului între sesiunile acestuia.
Din membrii Consiliului Frontului Salvării Naţionale s-au format şi comisii
de specialitate cum au fost: comisiile pentru reconstrucţie şi dezvoltare
economică, pentru agricultură, constituţională, juridică şi pentru drepturile
omului şi altele în număr total de 11. Preşedintele Consiliului Frontului Salvării
Naţionale îndeplinea şi funcţia de şef de stat.
În unităţile administrativ-teritoriale au fost înfiinţate consiliile teritoriale ale
Frontului Salvării Naţionale cu un număr impar de membri în funcţie de
statutul teritoriului, respectiv comună, oraş, municipiu sau judeţ. Aceste
consilii teritoriale răspundeau pe plan local de principalele activităţi de ordin
economic, cultural, apărarea ordinei de drept, sănătate, învăţământ, luând
hotărâri cu votul majorităţii simple a membrilor.
La baza măsurilor adoptate prin Decretul-lege nr. 2/1989 au stat o serie de
principii, enunţate în expunerea de motive a acestuia cum ar fi: instituirea unui
sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere;
alegerea conducătorilor politici pentru cel mult două mandate; restructurarea
economiei; libertatea cultelor; respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor ţării;
eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică
centralizată; promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea
tuturor sectoarelor economice; restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii
producţii ţărăneşti. Cât priveşte administraţia locală, ea îşi continuă activitatea
în structura pe care o avea la data adoptării decretului lege. Prin acest decret-
lege, denumirea de miliţie s-a schimbat în poliţie, iar organele de poliţie şi de
pompieri au fost subordonate direct Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi
consiliilor teritoriale ale acestuia.

Încă din primul articol al acestui act normativ s-a precizat că numele ţării este
România, iar „forma de guvernământ este republica”. Această prevedere cu
caracter constituţional nu poate fi emisă de o putere provizorie. Ea depăşea atât
prevederile Comunicatului din 22 decembrie 1989, care nu stabilise forma de
guvernământ, cât şi obiectul decretului-lege care avea un caracter
organizatoric, în special la nivel teritorial.
O altă măsură adoptată în această perioadă, în ideea instituirii unei democraţii
reale în România, a fost Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind
înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în
România, punându-se astfel în aplicare principiul pluralismului şi
pluripartidismului politic. Au fost stabilite şi condiţiile în care pot lua fiinţă
partidele politice, respectiv să aibă la data cererii de înregistrare un minim de
250 membri şi un statut-platformă. S-au reconstituit partidele politice istorice,
Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social-
Democrat, iar la 25 ianuarie 1990 Consiliul Frontului Salvării Naţionale a
publicat un comunicat prin care a anunţat că, la cererea minerilor din Valea
Jiului, a hotărât să participe la alegeri, ceea ce echivala cu transformarea sa în
partid politic, încetând să mai fie un organ reprezentativ al Revoluţiei. De
asemenea, s-au reglementat şi unele interdicţii privind înfiinţarea de partide
politice referitoare la: interzicerea partidelor cu caracter fascist, interdicţia
anumitor persoane de a putea face parte dintr-un partid politic (militarii,
judecătorii, procurorii, personalul Radioteleviziunii, funcţionarii publici din
administraţia publică de stat).
Decretul-lege nr. 81 din 10 februarie 1990 privind constituirea Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională a consfinţit participarea tuturor partidelor
politice la lucrările acestui organ cu caracter parlamentar, inclusiv a celor a
minorităţilor naţionale. În cele patru articole ale sale, Decretul-lege nr. 81/1990
stabileşte modificarea alcătuirii Consiliului, el urmând a fi organizat pe baze
paritare astfel: jumătate din numărul membrilor vor fi membri ai Consiliului
Frontului, iar cealaltă jumătate va fi formată din reprezentanţi ai partidelor,
formaţiunilor politice şi organizaţiilor minorităţilor naţionale participante la
înţelegerea din 1 februarie. Fiecare partid sau formaţiune politică putea
desemna câte cel mult 3 reprezentanţi (Puşcă, 2007, p. 218).
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a lucrat ca un veritabil parlament,
adoptând multe decrete-legi, de interes naţional. Astfel, Consiliul Provizoriu de
Uniune Naţională a adoptat la 14 martie 1990 Decretul-lege nr. 92 privind
alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Această lege, în
principal electorală, conţine şi dispoziţii cu caracter constituţional, menite să
reglementeze organizarea structurilor politice şi executive până la alegerea şi
constituirea noului organ legislativ. Primul capitol al Decretului-lege nr.
92/1990 prevede regula guvernării pe baza sistemului democratic pluralist,
precum şi principiul separaţiei puterilor în stat.
Se prevede modul de alcătuire a Parlamentului ce urmează a fi ales, respectiv o
alcătuire bicamerală format din Camera Deputaţilor şi Senat. De asemenea, se
prevede în Decret alegerea deputaţilor şi senatorilor precum şi a preşedintelui
prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat. Este introdus scrutinul de listă,
fapt ce a implicat declaraţia judeţelor ca circumscripţii electorale. În ce priveşte
reprezentarea minorităţilor naţionale în noul parlament, se prevede, fapt
inexistent în alte state, ca în cazul în care nu întrunesc numărul de voturi pentru

a avea cel puţin un mandat în Camera Deputaţilor, să li se atribuie de drept un
asemenea mandat.
În capitolul VI al Decretului-lege nr. 92 se prevede că parlamentul ales pe
sistem bicameral până la adoptarea noii constituţii va funcţiona ca organ
legislativ. Camera Deputaţilor şi Senatul vor lucra în paralel în vederea
dezbaterii şi adoptării legilor şi în plen în calitate de Adunare Constituantă în
vederea elaborării şi adoptării noii Constituţii a României. În capitolul VII se
stabilesc atribuţiile Preşedintelui României, în general restrânse, precum şi
posibilitatea suspendării şi demiterii acestuia.
Trebuie să precizăm că sistemul politic (constituţional) creat la noi după
alegerile de la 20 mai 1990, organizate în baza Decretului-lege nr. 92, se
prezenta ca un sistem al cărui fundament era nou, dar nu în totalitate, deoarece
alături de noile izvoare ale dreptului au continuat să fie în vigoare şi legi de
organizare a instanţelor judecătoreşti, legea de organizare a procuraturii etc.
2.2.11. Constituţia României din 8 decembrie 1991

După revoluţia din Decembrie 1989, care a înlăturat regimul dictatorial,
elaborarea şi adoptarea Constituţiei României a constituit o cerinţă imperioasă,
oglindind o etapă importantă în istoria politică a patriei noastre.
Ca urmare a alegerilor de la 20 mai 1990 a fost constituit noul Parlament al
României, într-o structură bicamerală: Camera Deputaţilor, cuprinzând 396 de
deputaţi şi Senatul, cuprinzând 119 senatori. Existenţa unei majorităţi foarte
largi în sprijinul partidului de guvernământ, Frontul Salvării Naţionale, şi a
unei opoziţii parlamentare relativ redusă, a facilitat promovarea concepţiei
partidului de guvernământ în legătură cu noua organizare politică şi
constituţională a ţării. Pe parcursul perioadei de timp ce s-a scurs de la 20 mai
1990 au intervenit unele schimbări în raportul politic din ţara noastră.
La 11 iulie 1990, a fost adoptat, în şedinţă comună, Regulamentul Adunării
Constituante, compus din preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii celor două
camere. În aceeaşi şedinţă a fost aleasă Comisia de redactare a Proiectului
Constituţiei României, alcătuită din deputaţi, senatori, specialişti în dreptul
constituţional şi alte discipline socio-umane.
Comisia de redactare a Proiectului de Constituţie a prezentat, într-o primă
etapă, principiile şi structura pe capitole a proiectului de Constituţie, după care
a fost redactat textul integral al fiecărui capitol, spre a fi supus dezbaterii şi
aprobării Adunării Constituante. Ca urmare, Comisia a redactat mai întâi
„Tezele pentru elaborarea proiectului Constituţiei”, Adunarea Constituantă
începând dezbaterea acestora la 13 februarie 1991. Dezbaterea în Adunarea
Constituantă a proiectului de Constituţie s-a făcut pe articole, cu respectarea
anumitor reguli.
Activitatea Constituantei nu s-a desfăşurat numai în legătură cu adoptarea noii
Constituţii, ci, în paralel au fost adoptate peste 150 de acte normative de cele
două Camere, care au lucrat separat. Aceste acte normative au reglementat
probleme esenţiale legate de trecerea la economia de piaţă, edificarea statului

de drept, protecţia socială şi ratificarea a numeroase convenţii internaţionale.

De asemenea, în această perioadă, au fost adoptate o serie de legi ordinare
importante, cum ar fi, de pildă, legile societăţilor comerciale, legea fondului
funciar, legea privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor
profesională, legea cetăţeniei române, legea siguranţei naţionale, legea
audiovizualului etc., care deşi cuprind unele dispoziţii controversate, s-au
înscris totuşi în cadrul edificării noilor instituţii ale statului nostru democratic
de drept.
Pentru realizarea misiunii sale din prima etapă, Comisia a avut libertate totală
în identificarea, alegerea şi motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de
contacte cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridice etc.,
atât din ţară cât şi din străinătate. De asemenea, Comisia a lucrat sub regula
discreţiei, până la predarea către Comitetul Adunării Constituante a principiilor
şi structurii proiectului de Constituţie.
Dezbaterea proiectului de Constituţie a început în ziua de 12 septembrie 1991,
textul în întregime fiind votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Din cei 510
membri ai Adunării Constituante au răspuns la apelul nominal 476. Un număr
de 20 deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul nominal prin corespondenţă.
Votul prin corespondenţă este ilegal şi neconstituţional, deoarece votul trebuie
exprimat în mod direct, în momentul votării, concomitent cu al tuturor, pentru
ca, pe de o parte, să fie în afară de orice îndoială libertatea exprimării lui, iar pe
de altă parte, pentru că parlamentul are dreptul să-şi schimbe opţiunea până în
momentul votării.
Constituţia a fost adoptată cu 414 parlamentari „pentru” şi 95 parlamentari
„contra”. Pentru Constituţie au votat deci mai mult de două treimi din numărul
total al membrilor Adunării Constituante. După adoptarea de către Adunarea
Constituantă, Constituţia a fost supusă referendumului naţional spre aprobare
în ziua de 8 decembrie 1991. De la data de 8 decembrie 1991, Constituţia din
21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată (art. 149).
Sarcina de lucru 10
Stabileşte corelaţii între schimbarea de regim politic din decembrie
1989 şi noua constituţie a României. Enumeră-le în 3-5 idei.

Conţinutul Constituţiei
Noua noastră Constituţie reglementează, pe baza unei concepţii unitare,
ansamblul relaţiilor din domeniul organizării puterii de stat, cuprinzând atât
norme referitoare la autorităţile publice şi raporturile dintre ele, cât şi norme
care consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, determinându-le
poziţia faţă de stat. Constituţia este structurată în 152 de articole care sunt
grupate în şapte titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni.
Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura
unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ. În articolul 1 alineat 3
al Constituției, se prevede că statul român e un stat de drept, democratic și social,
în care drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane,
dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate. Cu
privire la suveranitatea națională, Constituția arată că aceasta aparține poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum. În
legătură cu teritoriul, acesta este organizat, sub aspect administrativ, în comune,
orașe și județe. Tot în primul titlu, sunt dispoziții prin care se recunoaște și
garantează dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale la păstrarea, la
dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.
Sunt menționate dispoziții prin care este stabilită obligația statului de a sprijini
întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării și de a acționa pentru
păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice
și religioase, cu respectarea legislației statului ai căror cetățeni sunt. În acest
titlu există de asemenea dispoziții privitoare la partidele politice și sindicate, la
dobândirea și pierderea cetățeniei române, la relațiile internaționale ale
României, simbolurile naționale (drapelul României, ziua națională, imnul
național, stema țării și sigiliul statului), limba oficială a statului (limba română)
și capitala țării (municipiul București).
Al doilea titlu, denumit Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale,
stabilește, în capitolele I-III, principiile directoare în domeniul instituirii
drepturilor și libertăților fundamentale și garantarea lor. În capitolul IV este
reglementată instituția Avocatul Poporului, o instituție cu caracter special,
având drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Titlul III, denumit: Autoritățile Publice, cuprinde șase capitole și este astfel
structurat, încât să reflecte concepția constituantei cu privire la distribuirea
competențelor între principalele categorii de organe care dețin exercițiul
puterilor în stat și raporturile dintre ele. Astfel, primul capitol cuprinde
normele referitoare la Parlament, organizarea, funcționarea și sarcinile
acestuia. Capitolul II cuprinde norme ce reglementează instituția Președintelui
României, stabilind rolul acestuia, alegerea, competența și raporturile sale cu
celelalte organe constituționale. Capitolul III cuprinde norme care
reglementează compoziția, investitura, incompatibilități și actele Guvernului.
Un capitol aparte, Capitolul IV, este consacrat raporturilor Parlamentului cu
Guvernul și care reglementează obligația Guvernului și a celorlalte organe ale
administrației publice să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera
Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul
președinților acestora. De asemenea, în Capitolul IV este reglementat dreptul
parlamentarilor de a pune întrebări și de a adresa interpelări, de a retrage

încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură,
delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanțe în domenii care nu fac
obiectul legilor organice.
Capitolul V, Administrația publică, reglementează administrația publică centrală
de specialitate și administrația publică locală, iar Capitolul VI cuprinde norme
referitoare la Autoritatea judecătorească, reglementând: 1) Instanțele judecătorești;
2) Ministerul Public și 3) Consiliul Superior al Magistraturii.
Un titlul distinct, Titlul IV, denumit Economia și finanțele publice, cuprinde
norme referitoare la economia de piață, proprietate, sistemul financiar, bugetul
public național, impozite și taxe, Curtea de Conturi.
Titlul V, Curtea Constituțională, reglementează controlul constituționalității
legilor. Titlul VI, Revizuirea Constituției, reglementează inițiativa revizuirii,
procedura și limitele sale, prin care se urmărește garanția fermă a respectării
voinței poporului – exprimată prin referendum – de aprobare a legii fundamentale
căruia trebuie să i se supună însuși Parlamentul. Ultimul titlu, Titlul VII, purtând
denumirea Dispoziții finale și tranzitorii, cuprinde reguli referitoare la intrarea în
vigoare a Constituției, conflictul temporar de legi, instituțiile existente și
instituțiile viitoare.
Revizuirea Constituţiei României din 1991
După cum se știe, Constituția României este o constituție rigidă și acest lucru
rezultă din condițiile de revizuire 24 a ei, care sunt destul de complicate și care
presupun acțiunea mai multor factori de inițiativă.
Potrivit art. 146 (1) din Constituția din 1991, revizuirea putea fi inițiată de: 1)
Președintele României, la propunerea Guvernului; 2) o pătrime din numărul
deputaților sau senatorilor; 3) de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot,
cu condiția ca cetățenii care inițiază revizuirea Constituției să provină din cel
puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în
municipiul București să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în
sprijinul acestei inițiative.
Inițiativa revizuirii Constituției a aparținut parlamentarilor și în baza Hotărârii
nr. 23/2002 a Camerelor Parlamentului a fost aprobată Comisia pentru
elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției 25. În luna
aprilie 2003, Comisia a redactat prima variantă de revizuire a Constituției din
1991, pe baza propunerilor făcute de Guvern, partidele politice și diferite
organizații nepolitice. (Iancu, 2011, p. 149)
Acest prim proiect a fost verificat de Curtea Constituțională care, prin Decizia
nr. 148 din 16 aprilie 2003, a constatat că proiectul a fost inițiat cu respectarea
prevederilor Constituției. Proiectul legii de revizuire a fost dezbătut și adoptat
de cele două Camere ale Parlamentului, apoi datorită unor diferențe de
24
Constituția României impune anumite limitări care trebuie respectate în cazul declanșării procedurii de revizuire – art.
152 (2), art. 152 (3). (Valea, 2014, p. 20)
25
Monitorul Oficial nr. 453 din 27 iunie 2002.
redactare a fost supus procedurii de mediere în perioada 2 septembrie - 8

septembrie 2003.
Legea de revizuire a Constituției a fost adoptată de cele două camere în ședință
comună pe data de 18 septembrie 2003 și a fost supusă referendumului
desfășurat în perioada 18-19 octombrie 200326. Urmare referendumului, Legea
de revizuire a fost aprobată și a căpătat nr. 429/2003, iar Constituția revizuită a
fost republicată, după ce, în prealabil, rezultatul referendumului a fost
confirmat prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 de Curtea
Constituțională. Publicarea hotărârii de confirmare a rezultatelor referendumului
s-a făcut pe data de 29 octombrie 2003, dată când a intrat în vigoare Legea nr.
429/2003 de revizuire a Constituției din 1991. Conținutul revizuirii Constituției
privește trei importante domenii și anume: modificări aduse drepturilor și
libertăților cetățenilor; modificări aduse în vederea integrării și aderării
României la structurile europene și euroatlantice și modificări referitoare la
organizarea și funcționarea unor autorități și instituții publice, pe care le vom
analiza pe larg ulterior.
2.2.12 Controlul Constituționalității Legilor

Supremația Constituției. „Prin supremația Constituției, înțelegem un ansamblu
de reguli care asigură acesteia poziția supremă în sistemul tuturor actelor
normative ale statului” (Benditer & Muraru, 1982, p. 29). Prin urmare,
Constituția are o valoare juridică superioară față de orice altă normă de drept și
în consecință toate actele normative adoptate de Parlament și Guvern, precum
și actele emise de celelalte autorități publice, trebuie să se conformeze
normelor și principiilor constituționale. (Ionescu, 2007, p. 160)
Comparativ cu celelalte acte normative ale statului, constituția se bucură de o
mai mare stabilitate. În acest scop, au fost instituite reguli speciale cu privire la
modul de elaborare și adoptarea ei, precum și procedura de revizuire, cuprinse
în fiecare constituție. (Pușcă & Pușcă, 2007, p. 232)
„În sistemul constituțional românesc, normele constituționale nu sunt ținute să
respecte strict textele constituției, deoarece, prin intermediul lor, se revizuiește
legea fundamentală” (Ionescu, 2007, p. 161). Prin urmare, norma
constituțională este o excepție de la principiul supremației constituției.
Desigur, aceasta nu înseamnă că o normă constituțională poate contraveni
dispozițiilor constituționale, ea trebuie să se încadreze ordinii constituționale
existente. În același timp, fiind normă fundamentală care reglementează relații
sociale esențiale, respectarea ei constituie o condiție fundamentală a legalității.
Dar constituției, având o valoare juridică și politică superioară tuturor
celorlalte acte normative, trebuie să i se asigure supremația. Conceptul de
supremație a Constituției este astăzi unanim acceptat, însă, el rămâne o simplă
declarație de intenții, dacă n-ar fi acoperit de instituții care să-i dea expresie.
Pentru asigurarea supremației constituției, doctrina și practica constituțională
au creat o instituție juridică eficientă, și anume: controlul constituționalității
legilor. (Alexianu, 1930, p. 220)
26
Conform Legii nr. 375/2003 pentru organizarea și desfășurarea referendumului național privind revizuirea Constituției,
publicată în M.Of. nr.171/22.09.2003.
a) Necesitatea controlului constituționalității legilor. Forța juridică supremă

a constituției implică existența unor mecanisme de control ale conformității
legilor cu constituția. Instituirea controlului constituționalității legilor este
necesară, deoarece garantează că legea fundamentală se va manifesta ca act
normativ cu forță juridică supremă.
În literatura de specialitate s-au adus argumente atât pentru a demonstra
necesitatea controlului constituționalității legilor, cât și pentru imposibilitatea
instituirii lui.
Pentru argumentarea necesității controlului, s-a susținut de către unii autori că
legiuitorul este și el supus greșelii și că inexistența controlului
constituționalității legilor ar lăsa loc instabilității juridice, că rezervând
exclusiv parlamentului dreptul de a aprecia constituționalitatea legilor, s-ar
ajunge la confundarea judecătorului cu partea și excluderea noțiunii de control.
Imposibilitatea controlului constituționalității legilor a fost argumentată
plecând de la ideea că nu se poate admite ca un alt organ să controleze
parlamentul care reprezintă poporul, și răspunde numai în fața acestuia, că
însuși parlamentul, cu ocazia adoptării legilor, exercită acest control și deci, nu
mai trebuie exercitat acest control de către un alt organ. (Deleanu, 1991, pp.
21-23)
Trebuie să arătăm că ideea necesității controlului constituționalității legilor a
fost admisă încă de la începutul secolului trecut, când s-au manifestat eforturi
în sensul rezolvării unor probleme legate de stabilitatea autorităților de stat
competente să efectueze acest control, procedura efectuării controlului și
măsurile ce pot fi luate după realizarea controlului.
Legea neconstituțională trebuie anulată, ea nu poate obliga nicio autoritate
publică să o aplice și nu poate obliga niciun cetățean să i se supună. În acest
context, unii autori susțin că parlamentul reprezintă voința națională numai
dacă activitatea sa se exercită în cadrul determinat de constituție. De aceea, în
toate statele moderne s-a organizat un astfel de control al constituționalității
legilor.
b) Modalități de realizare a controlului constituționalității legilor
Majoritatea doctrinarilor au ajuns la concluzia necesității efectuării controlului
constituționalității legilor. În ceea ce privește stabilirea modalităților de
realizare a acestui control, există o mare diversitate de opinii.
Într-o primă opinie, ar exista trei modalități de control: controlul parlamentar,
controlul politic și controlul jurisdicțional.
Într-o altă opinie, căreia ne raliem și noi, ar exista două modalități de control,
și anume:
- controlul realizat printr-un organ politic și
- controlul exercitat printr-un organ jurisdicțional27.
Controlul constituționalității legilor exercitat printr-un organ politic a fost
prevăzut, prima dată, în Constituția franceză de la 1795. Acest control se
27
Există şi alte concepţii cu privire la modalităţile de realizare a controlului constituţionalităţii legilor, şi anume: 1) controlul
prin opinia publică; 2) controlul politic şi 3) controlul jurisdicţional (vezi Genoveva Vrabie, ed. cit., p. 198).
exercita de către Senat, care avea sarcina de a aprecia dacă o lege este
constituțională, după adoptarea ei de către corpul legislativ dat înaintea
promulgării.
Senatul putea decide anularea actelor neconstituționale la sesizarea de către un
organism denumit Tribunal, care avea sarcina să se pronunțe asupra proiectelor
de lege sau de către guvern. Senatul nu a fost eficient datorită regimului politic
napoleonian, în care nici o autoritate publică nu i se putea opune împăratului.
(Ionescu, 2007, p. 198)
În țara noastră, Statutul lui Cuza (art. 12) stabilea că legile constituționale sunt
puse sub ocrotirea corpului ponderator.
În statele de tip socialist, parlamentul fiind considerat organul suprem căruia
toate celelalte organe trebuia să i se subordoneze, controlul constituționalității
legilor nu era îngăduit. Unii autori consideră că acest control nu ar prezenta
nici un fel de garanție, pentru că parlamentul face legea și, deci, ar fi un
autocontrol. (Aubert, 1967, pp. 165-169)
Controlul constituționalității legilor exercitat printr-un organ jurisdicțional este
încredințat fie unui ansamblu de tribunale, fie unui singur tribunal care se află
în vârful ierarhiei instanțelor ordinare (exemplu: România, conform
Constituției din 1923, Elveția), fie unor tribunale speciale denumite tribunale
sau curți constituționale (exemplu: Austria, Italia, Germania, România,
conform Constituției din 1991 etc.).
Controlul constituționalității legilor s-a impus în practica multor state și este
realizat de către organele judecătorești.
Dreptul organelor judecătorești în verificarea conformității legii cu constituția
se justifică prin teoria separației puterilor în stat, potrivit căreia în stat sunt trei
puteri, exercitate de organe diferite, având o anumită interdependență și dreptul
de control reciproc. Astfel, puterea judecătorească controlează puterea
legislativă și puterea executivă, la rândul ei puterea executivă poate controla
celelalte două puteri.
Puterii judecătorești îi revine misiunea de a controla dacă legiuitorul a acționat
în limitele competenței sale constituționale. Controlul poate fi realizat, după
caz, fie pe cale de excepție, fie pe cale de acțiune. Dreptul de a sesiza poate
aparține fie numai unor organe de stat (exemplu Franța) 28, fie atât unor organe
cât și cetățenilor (exemplu Germania, Spania, Austria, Elveția).
În unele state, controlul poate fi efectuat numai înainte de promulgarea legii, în
altele controlul se efectuează a posteriori, iar în altele controlul se efectuează
înainte și după adoptarea legii. După cum am văzut, în multe state europene,
controlul constituționalității legilor este realizat de instanțe speciale, de
tribunale sau curți care au în competența lor nu numai acest control, ci și alte
atribuții privind realizarea unui echilibru în funcționarea autorităților publice.
28
În Franţa, acest organism, investit cu controlul preventiv al constituţionalităţii legilor, poartă denumirea de Consiliul
Constituţional şi este compus din nouă membri al căror mandat durează 9 ani şi nu poate fi reînnoit. Trei membri sunt numiţi
de Preşedintele Republicii, trei de Preşedintele Adunării Naţionale şi trei de Preşedintele Senatului. Consiliul Constituţional
se reînnoieşte (1/3 din numărul membrilor) din trei în trei ani. În afară de cei nouă membri numiţi, sunt membri de drept foşti
preşedinţi de republică. Preşedintele Consiliului este numit de Preşedintele Republicii (Quermonne, 1983, p. 378).
c) Controlul constituționalității legilor în țara noastră

Prima prevedere juridică în domeniul controlului constituționalității legilor în
țara noastră, o întâlnim în „Statutul lui Cuza” din 1864 care, în art.12, arăta că
Senatul și legile constituționale sunt puse sub ocrotirea corpului ponderator.
Constituția României din 1866 nu cuprindea o astfel de prevedere, însă
Constituția din 1923 prevedea, în art. 103, că numai Curtea de Casație, în
Secțiuni unite, are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a declara
inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituției.
Constituțiile din 1948 și 1952 nu au prevăzut un control explicit al
constituționalității legilor, motivându-se că acest control se realizează de către
comisiile permanente ale Marii Adunări Naționale, care aveau în competența
lor avizarea proiectelor de legi.
Constituția din 1965 a prevăzut explicit controlul constituționalității legilor, cu
efecte erga omnes, de regulă ulterior, dar putând să se realizeze și anterior –
când era vorba de proiectele de legi și de decretele normative ale Consiliului de
Stat și era exercitat totdeauna de un organ politic (Prisca, 1977, p. 56). De
asemenea, Regulamentul de funcționare al Marii Adunări Naționale a
reglementat explicit acest control al constituționalității legilor. Potrivit acestor
acte normative, existau două categorii de control: a) controlul
constituționalității legilor adoptate de Marea Adunare Națională și b) controlul
constituționalității decretelor ce conțineau norme cu putere de lege, adoptate de
Consiliul de Stat, și al hotărârilor Consiliului de Miniștri. În ambele cazuri,
pregătirea lucrărilor cu privire la control era încredințată Comisiei
constituționale și juridice a Marii Adunări Naționale, comisie formată din
deputați și din specialiști în domeniul dreptului constituțional.
După Revoluția din decembrie 1989, concomitent cu procesul de adoptare a
unei constituții, s-a discutat revenirea la sistemul controlului judiciar exercitat
de Curtea Supremă. Soluția adoptată, însă, de Adunarea Constituantă a fost
aceea de a încredința exercitarea controlului Curții Constituționale. Pentru
adoptarea unei asemenea soluții, s-a avut în vedere, pe de o parte, experiența în
acest domeniu a unor state din Europa, cum ar fi: Austria, Italia, Germania,
Franța etc., iar pe de altă parte s-a avut în vedere contenciosul constituțional
care impune crearea unui organ specializat.
Potrivit art. 146 și 147 din Constituția României, controlul constituționalității
legilor este atât un control anterior, cât și unul posterior.
Controlul anterior se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de
promulgarea acestora la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre
președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau
cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire
a Constituției; de asemenea, se pronunță asupra constituționalității tratatelor
sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două
Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de
senatori. Controlul anterior adoptării legilor (a priori), mai este denumit și

control prealabil sau preventiv și se exercită în faza de proiect al legii. Acest

control este mai mult o garanție de legalitate a proiectelor de acte normative.
Controlul posterior este controlul constituționalității legilor și ordonanțelor
Guvernului, în cazul în care, în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj
comercial s-au ridicat excepții de neconstituționalitate (art. 146 lit. d).
Una din problemele care se pune, este aceea de a ști dacă organul nou creat
pentru efectuarea controlului constituționalității legilor are putere de decizie.
Potrivit prevederilor art. 147 (4), deciziile Curții Constituționale sunt
obligatorii și au putere numai pentru viitor. De aici, se poate deduce o singură
interpretare, și anume aceea a obligativității deciziilor Curții Constituționale.
Deci, în situația în care se constată neconstituționalitatea unei legi, aceasta,
legea, nu poate fi aplicată în viitor. În cazurile de neconstituționalitate
constatate, legea se trimite spre reexaminare Parlamentului de către Curtea
Constituțională care este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru
punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale [art. 147 (2)].
Sarcina de lucru 11
Prezintă în cateva rânduri (9-12) modalitățile de exercitare a
controlului de constituționalitate în țara noastră.
Rezumat
În vederea reaşezării vieţii politice, sociale şi juridice în coordonate legale,
elaborarea unei noi constituţii fiind imposibilă, s-a recurs la elaborarea şi
adoptarea unor acte cu caracter constituţional. După abolirea monarhiei şi
proclamarea republicii populare, în România au fost adoptate Constituţiile din
1948, 1952 şi 1965 care au consacrat principiul naţionalizării exproprierii,
dictaturii politice a Partidului Comunist Român şi limitarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale a cetăţenilor. Revoluţia din luna decembrie 1989 a
condus la schimbări de esenţă în ceea ce priveşte sistemul constituţional de
organizare şi funcţionare a vieţii politice şi social economice din ţara noastră.
Pentru evitarea unui vid legislativ generat de lipsa unei constituţii, în perioada
22 decembrie 1989-21 noiembrie 1991, dată la care Parlamentul a aprobat
noua constituţie a României, s-a recurs la acte normative tranzitorii cu
caracter constituţional.

1. Termenul de constituţie îşi are sorgintea în cuvântul latin „constitutio”
care în limba română se poate traduce prin:
a. aşezare cu temei;
b. constituant;
c. adunare generală.
2. Noţiunea de constituţie – în accepţiunea apropiată de cea de azi – a fost

folosită pentru prima dată:
a. în Italia în 1698;
b. în SUA în 1787;
c. în Franţa în 1791.
3. Constituţia cutumiară este o constituţie:

a. fixă;
b. precisă;
c. flexibilă.
4. Prin care procedeu se consideră că „suveranitatea populară nu este activă

ci pasivă”:
a. prin plebiscit;
b. prin acordarea constituţiei de către monarh;
c. prin încheierea unui pact între monarh şi Parlament.
5. Constituţiile suple pot fi modificate:

a. numai prin legi constituţionale;
b. prin legi ordinare;
c. numai prin referendum.

1.a; 2.b; 3. c; 4.a, 5.b
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

Consultând bibliografia indicată la finalul unităților de învățare elaborează un
eseu de 2/3 pagini privind evoluția sistemului electoral prin analiza
comparativă a constituțiilor române din 1866, 1938, 1991.
N.B. Lucrarea va fi transmisă pe platforma Danubius Online potrivit

termenelor prevăzute, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin platformă.


Editura Universitară Danubius, Galați, 2014 (p. 74 -153);
Bucuresti, 2015 (p.34-160);

București, 2014 (p.64-136).

3. CONSTITUŢIONALITATE, STAT ŞI CETĂŢENIE
3.1. Statul. Elementele constitutive ale statului ..................................................................72

3.1.1. Noțiunea de stat ................................................................................................... 72
3.1.2. Elementele constitutive ale statului ...................................................................... 72
3.2. Aspecte constituționale privind structura de stat. Forma de guvernământ .................... 81
3.2.1. Considerații generale privind formele de guvernământ ......................................... 81
3.2.2. Structura de stat ................................................................................................... 84
3.2.3. Forma de guvernământ a ţării noastre................................................................... 87
3.2.4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil .......................................................... 87
3.3. Suveranitatea .............................................................................................................. 89
3.3.1. Suveranitatea de stat ............................................................................................ 89
3.3.2. Suveranitatea poporului ....................................................................................... 90
3.3.3. Suveranitatea națională ........................................................................................ 90
3.4. Cetăţenia română........................................................................................................ 90
3.4.1. Noțiunea de cetăţenie ........................................................................................... 90
3.4.2. Natura juridică și principiile reglementării cetățeniei române ............................... 92
3.4.3. Modurile de dobândire a cetăţeniei române .......................................................... 94
3.4.4. Procedura acordării cetăţeniei .............................................................................. 98
3.4.5. Pierderea cetăţeniei române ............................................................................... 100
Rezumat .......................................................................................................................... 105
Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 105
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ........................................................ 106
- să identifici elementele componente ale statului și modul în care
acestea sunt reflectate de Constituția țării noastre;
- să rezumi condiţiile de dobândire a cetăţeniei române;
- să dezvolţi într-un text de o pagină ideea interdependenţei dintre stat şi
cetăţenie.

Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
3.1. Statul. Elementele constitutive ale statului
3.1.1. Noțiunea de stat

Noțiunea de stat este folosită în mai multe sensuri, însă, din punct de vedere
semantic, noțiunea de stat s-a format din verbul latin statuo, care înseamnă “a
pune, a așeza, a întemeia”. Sintagma Status civitas exprima, în Imperiul roman,
modul de guvernare a Cetății. Romanii au folosit două noțiuni referitoare la
stat, și anume: res publico – pentru perioada Republicii și imperium – pentru
perioada imperiului. (Vrabie, 1999, p. 55) (Ionescu, 2007, p. 39)
Trăsăturile moderne care definesc în prezent statul nu erau reunite în totalitate
nici în cadrul Imperiului roman, nici în cadrul altor state existente în acea
vreme, pentru că statul antic se caracterizează prin confuzia între monarhul
ereditar și prerogativele sale de conducere, prin centralizarea excesivă a
puterii, prin metode despotice de guvernare.
Noțiunea de stat s-a format relativ recent, fiind folosită pentru prima dată de
Machiavelli (1469-1527) care, în lucrarea sa Principele, spunea că „Toate
statele, toate stăpânirile care au avut și au autoritate asupra oamenilor, au
fost și sunt sau republici, sau principate”. (Machiavelli, 1995)
Constantin Dissescu (1915, p. 429) a definit statul ca o “unitate alcătuită din
reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma
guvernanților și guvernaților”, iar George Alexianu a definit statul ca “o
grupare de indivizi, reuniți printr-o legătură națională, ocupând un teritoriu
determinat și fiind guvernați de o putere superioară voințelor individuale”
(Alexianu, 1926, p. 88). In aceeași percepție a conceptului de stat, Anibal
Teodorescu l-a definit ca “formă superioară de societate omenească investită
cu putere exclusivă de comandă asupra colectivității de indivizi așezați pe un
teritoriu determinat, ce-i aparține în propriu”. (Teodorescu, 1929, p. 24)
Caracterul instituționalizat al statului rezultă din faptul că statul este o
organizație umană ce are la bază un ansamblu de reguli de drept (norme
juridice), organizație în cadrul căreia se desfășoară activități în vederea
realizării unor scopuri (interese) sociale generale și determinate. (Valea,
2014, p. 26)
3.1.2. Elementele constitutive ale statului

Din perspectivă sociologică, statul apare ca un grup uman fixat pe un teritoriu
determinat, în care este stabilită și menținută de către o autoritate învestită cu
puterea de constrângere, o ordine socială, politică și juridică (Hauriou, 1968, p.
90). Prin urmare, statul apare ca o grupare de indivizi având un grad ridicat de
organizare și stabilitate, care ocupă un teritoriu determinat geografic și
recunoscut politic, asupra căreia o autoritate publică exercită prerogative de
comandă sau de putere publică. (Ionescu, 2007, p. 18)
In epoca contemporană, susține profesorul Cristian Ionescu (2007, p. 50),
trăsăturile care conferă specificitate fenomenului statal, „potrivit doctrinei
politice și sociologice actuale, sunt: a) legitimitatea investirii organelor
statului cu atributele puterii politice; b) structurarea puterii și exercitarea ei
de un aparat de guvernare specializat și autonomizat față de restul populației;

c) stabilirea unor raporturi precise între instituțiile de guvernare, pe baza
principiului separației puterilor; d) exercitarea legitimă de către stat a
dominației și constrângerii, precum și funcționarea eficientă a mecanismelor
de conducere; e) comportamentul politic al Guvernului, exprimat prin
impunerea – de către acesta – a dominației, a puterii de comandă și a
autorității publice; f) comportamentul social al indivizilor, exprimat prin
supunerea față de autoritatea statului”.
Sarcina de lucru 1
Descrie într-un eseu de o pagină care sunt elementele constitutive
ale statului.
A. Teritoriu. Natura juridică a teritoriului

Teritoriul este acea parte a globului pământesc asupra căruia un stat își exercită
suveranitatea exclusivă, alcătuită din sol, subsol și coloana aeriană de deasupra
solului și apelor (Pușcă & Pușcă, 2007, p. 77). Împreună cu populația ce-l
locuiește, teritoriul reprezintă totodată o însemnătate esențială pentru
organizarea politică și dezvoltarea social-economică a oricărei comunități
umane. El este condiția indispensabilă a delimitării spațiale și a acțiunii
independente a fiecărui stat în raport cu celelalte state, ca subiect suveran al
dreptului internațional.
Indiferent de locul unde este situat din punct de vedere geografic, solul –
principalul element constitutiv al teritoriului – este alcătuit din uscatul aflat sub
suveranitatea unui stat. Subsolul, atât terestru, cât și cel acvatic, intră în
componența teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică
internațională, statul având dreptul de a dispune exclusiv asupra sa.
Spațiul acvatic este alcătuit din apele interioare și din marea teritorială. Apele
interioare pot fi: râuri, lacuri și canale, apele porturilor, ale radelor și ale băilor
maritime. Marea teritorială cuprinde fâșia maritimă, de o anumită lățime,
situată de-a lungul litoralului unui stat și supusă suveranității lui.
În dreptul internațional, nu s-a ajuns încă la un acord asupra distanței până la
care se întinde marea teritorială în raport cu solul unui stat. Așa de exemplu,
întinderea mării teritoriale este stabilită de unele state la 3 mile, iar de altele la
12, 15, 20, 30, 50, 70, 100, 150 și chiar 200 de mile. România, prin Legea
nr.17/1990, preluând prevederile Convenției din 1982 privind dreptul mării,
consacră, în art.2, lățimea mării teritoriale la 12 mile marine. (Pușcă & Pușcă,
2003, p. 127; Drăgan, 1998, p. 192)

Statul exercită asupra apelor interioare jurisdicția sa deplină, având dreptul de

a reglementa, prin legi interne: navigația, exploatarea hidroenergetică și a
resurselor naturale, măsurile de protecție a mediului înconjurător, de protecție
împotriva inundațiilor etc. În ceea ce privește apele de frontieră, fiecare stat
exercită drepturile sale suverane numai asupra sectorului de apă care se află pe
teritoriul său, iar problemele privind navigația, exploatarea și utilizarea
resurselor acestora sunt reglementate prin acorduri, încheiate între statele
riverane. (Popescu, 1994)
În cazul apelor curgătoare, delimitarea frontierei are loc, de obicei, ținând
seama de limita mediană, adică de linia stabilită la mijlocul distanței dintre cele
două maluri. În cazul apelor stătătoare, frontiera este reprezentată, de obicei,
prin o linie dreaptă care unește punctele de frontieră opuse de la malurile celor
două state riverane (Drăgan, 1998, p. 192). Potrivit OUG nr. 105/2001,
frontiera de stat a României, ca și regimul ei, se stabilesc prin lege sau
convenții internaționale. În ceea ce privește fluviile internaționale, adică cele
care curg sau separă teritoriile a două sau mai multe state, fiind navigabile
până la vărsarea lor în mare sau ocean, se consideră că fiecare stat își exercită
suveranitatea asupra porțiunii din fluviu care traversează teritoriul, cum este
cazul Dunării. Dacă fluviul internațional formează frontiera dintre România și
un alt stat, suveranitatea statului nostru se extinde, în principiu, până la linia
talvegului – adică linia care se obține prin unirea punctelor unde apa este cea
mai adâncă.
Regimul fluviilor internaționale, spre deosebire de regimul juridic al apelor
interioare, implică recunoașterea principiului libertății de navigație. (Pușcă &
Pușcă, 2003, p. 135)
Spațiul aerian este constituit din coloana aeriană de deasupra solului și
spațiului acvatic al unui anumit stat, până la înălțimea unde începe spațiul
cosmic. Fără îndoială, cheia de boltă a tuturor acestor elemente ale teritoriului
de stat, o constituie solul – în funcție de care se determină spațiul acvatic și
aerian, care aparțin jurisdicției unui stat.
Pe lângă aceste elemente ale teritoriului de stat, dreptul internațional
contemporan recunoaște ca o prelungire a teritoriului statului zona economică
exclusivă și platoul continental, fără să le integreze însă în însuși teritoriul
acestuia (Drăgan, 1998, p. 193). Prin zonă economică exclusivă se desemnează
o fâșie de mare de cel mult 200 mile, începând de la liniile de bază luate în
considerare pentru calcularea lățimii mării teritoriale, fâșie în care statele
riverane pot revendica drepturi suverane în ceea ce privește explorarea,
exploatarea, conservarea și gestiunea resurselor naturale, biologice sau
nebiologice ale solului și subsolului mării. În limitele acestei zone, statele
riverane își pot asuma și un drept de jurisdicție în soluționarea litigiilor
privitoare la construirea și utilizarea diferitelor instalații.
Platoul continental este format din fâșia de sol (împreună cu subsolul ei) care
se găsește dincolo de marea teritorială a unui stat, până la o anumită adâncime.
Convenția de la Geneva asupra dreptului mării din 1958, care a fost urmată, în
1982, de Convenția de la San-Domingo, a prevăzut că platoul continental este
alcătuit din fundul mării și subsolul adiacent lui, situat dincolo de marea
teritorială până la o adâncime de 200 m sau chiar depășind această limită, până

acolo unde adâncimea apelor permite exploatarea resurselor naturale ale

acestor regiuni submarine. Convenția citată recunoaște aceste drepturi numai
statului riveran, care poate explora platoul continental și exploata bogățiile lui
naturale.
Constituția României din 1991, art. 136(3), consacră regula că resursele
naturale ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietății publice.
Legea nr. 17/1990 consacră și categoria juridică de zonă contiguă a României.
Această zonă este formată, potrivit legii, din fâșia de mare adiacentă mării
teritoriale, care se întinde spre largul mării până la o distanță de 24 mile
marine, măsurată de la liniile de bază stabilite în conformitate cu prevederile
legale.
Natura juridică a teritoriului. Cu privire la natura juridică a teritoriului, s-au
conturat diverse concepții.
O primă concepție asupra naturii juridice a teritoriului, apărută în orânduirea
feudală, a fost cea care a considerat teritoriul o proprietate de drept privat a
monarhului, și, de aceea, la moartea acestuia putea fi împărțit. Teoriile feudale
cu privire la natura juridică a teritoriului, denumite teorii patrimoniale,
confundau suveranitatea asupra teritoriului cu proprietatea asupra pământului.
(Vrabie, 1999, p. 66)
O concepție care a luat naștere în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost
așa-numita teorie a teritoriului-obiect. Potrivit acestei concepții, raportul
dintre stat și teritoriu nu ar putea fi considerat ca un imperium, adică un drept
de a comanda, pentru că suveranitatea – fiind o autoritate – nu se poate exercita
decât asupra persoanelor. (Deleanu, 1996, pp. 41-42) Or, dreptul statului
asupra teritoriului are ca obiect un lucru, ceea ce înseamnă că teritoriul este un
obiect al unui drept real de suveranitate. Trebuie precizat, însă, că deși dreptul
statului asupra teritoriului era considerat un drept real, el nu era asimilat, pur și
simplu, cu dreptul de proprietate, statul neavând asupra teritoriului toate
prerogativele pe care, în mod obișnuit, le are un proprietar față de bunul său, ci
doar anumite drepturi limitate. Teoria “teritoriului obiect” era tributară unei
concepții civiliste, patrimonialiste cu privire la teritoriu. (Vrabie, 1999, p. 67)
O altă concepție asupra naturii juridice a teritoriului, a fost teoria teritoriului-
subiect, în care teritoriul nu mai este privit ca un obiect asupra căruia statul își
exercită anumite drepturi reale, ci ca un element constitutiv al personalității
juridice a statului, alături de populație și de puterea publică.
O teorie formulată mai recent în literatura juridică, este teoria teritoriului-
limită. Această teorie pleacă de la ideea că teritoriul statului nu este niciun
drept real al statului, nicio parte componentă a personalității acestuia, ci pur și
simplu este un cadru în limitele căruia statul își exercită puterea de a comanda
voințele individuale. Statul nu exercită un drept de proprietate asupra
teritoriului, ci numai o putere de a comanda asupra persoanelor ce locuiesc în
interiorul frontierelor lui.
O concepție apropiată de teoria “teritoriului-limită” este teoria competenței.
Această teorie, în varianta școlii normativiste (H. Kelsen), susține că teritoriul
statului nu ar fi decât cadrul spațial, determinat de ordinea juridică
internațională, în care ordinea juridică națională este autorizată să se aplice.
Potrivit concepției lui Kelsen, teritoriul nu constituie decât o „expresie
figurată”, deoarece statul poate să-și exercite „competența” și asupra

teritoriului altor state.
Pentru a nega legătura dintre suveranitate și teritoriu, în această teorie se
afirmă că, în anumite cazuri, statul își exercită atribuțiile și în afara teritoriului
său și că un stat poate să exercite în afara teritoriului său cel mult o competență
fără să-și extindă, însă, suveranitatea.
Constituția României proclamă, în art. 3 (1), că teritoriul statului român este
inalienabil. Acest principiu constituțional trebuie conjugat cu cel formulat la
art. 2 (1) al legii fundamentale, potrivit căruia „poporul își exercită puterea
prin organele sale reprezentative” și că “suveranitatea națională aparține
poporului”.
Consacrarea de către Constituție a principiului inalienabilității teritoriului
României, duce la consecința că modificările frontierei de stat nu se pot efectua
decât printr-o modificare a legii fundamentale. O reglementare printr-un act
normativ inferior Constituției va putea interveni numai pentru a consacra,
printr-o descriere amănunțită, situația existentă a acestor frontiere. Principiul
inalienabilității implică interzicerea, de către Constituție, a luării oricărei
măsuri de natură să implice recunoașterea – în folosul altui stat – a unor
atribuții de putere pe o porțiune a teritoriului statului nostru. (Vrabie, 1999, p.
68)
Un alt principiu consacrat în Constituția țării noastre este indivizibilitatea.
Potrivit art. 1 din Constituție, România este “un stat unitar și indivizibil”.
Integritatea teritoriului este un corolar al suveranității teritoriale a statului care
implică obligația, pentru celelalte state, de a nu-i aduce atingere. Orice
modificare a teritoriului, făcută prin ignorarea voinței poporului, aduce
atingere suveranității acestuia, constituind o încălcare flagrantă a normelor și
principiilor dreptului internațional.
Organizarea administrativă a teritoriului
La început, când statul, în formele sale embrionare, avea o competență
teritorială redusă la o cetate sau la o feudă de mică întindere, organizarea
administrativ-teritorială nu era necesară. În orânduirea feudală organizarea
administrativ-teritorială era înfăptuită în scopul apărării intereselor feudalilor, a
privilegiilor lor personale și a legăturilor de familie. Unitățile administrativ-
teritoriale erau formate din teritorii unite pe baza legăturilor personale și a
raporturilor de suveranitate și vasalitate. Granițele acestor unități se schimbau
foarte des și, în cele mai multe cazuri, numai orașele puteau constitui unități
administrativ-teritoriale, în timp ce satele formau, în limitele unui domeniu
feudal, sfera teritorială a administrației personale a feudalului respectiv. Din
timpul lui Alexandru cel Bun și al lui Mircea cel Bătrân, sunt cunoscute, în
Moldova și Muntenia, unități administrativ-teritoriale ca: județul sau ținutul,
orașul sau târgul și comuna, care au fost create de domnitori în scopuri
financiare, juridice sau militare.

Reforma administrativă înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza în anul
18641 a constituit un progres pentru acel timp, deoarece crea condiții pentru
acordarea unei autonomii mai largi unităților administrative locale.
Dezvoltarea capitalismului în România, în ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea și primele decenii ale secolului XX, a dus la numeroase modificări ale
legii administrative. Astfel, legilor din 1864 – legea comunală și legea pentru
înființarea consiliilor județene – li s-au adus 25 de modificări. În urma
schimbărilor teritoriale survenite după Primul Război Mondial, ca rezultat al
întregirii statului național unitar român, împărțirea administrativ-teritorială
stabilită în 1864 a fost extinsă și în provinciile alipite prin legea pentru
modificarea administrativă din 24 iunie 1925, căreia i-a urmat legea
administrativă din 1929. Aceste două legi mențin ca unități administrativ-
teritoriale: județul, plasa, comunele rurale și urbane.
Prin Decretul-lege pentru organizarea administrativă din 14 august 1938, s-a
introdus o nouă unitate administrativ-teritorială: ținutul. Prin înființarea
ținuturilor, care cuprindeau fiecare mai multe județe, întreaga administrație pe
plan local era asigurată de funcționari numiți de rege și de ministrul de interne.
În fruntea județelor erau numiți rezidenți regali.
Prin Legea nr. 577 din 21 noiembrie 1940, ținuturile au fost desființate,
revenindu-se la vechea împărțire administrativ-teritorială în: județe, plăși și
comune. Această organizare a rămas în vigoare până la reforma administrativă
din 1950, când, prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950, au fost stabilite ca
unități administrativ-teritoriale: regiunea, raionul, orașul și comuna. Această
organizare administrativ-teritorială s-a considerat a fi un cadru depășit în raport
cu transformările social-economice și politice ce s-au produs și, la 16 februarie
1968, a fost adoptată Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a
teritoriului României care menționa ca unități administrativ-teritoriale: județul,
orașul și comuna.
Unitățile administrativ-teritoriale din România2
În articolul 3 (3) Constituția stabilește că teritoriul este organizat – sub aspect
administrativ – în comune, orașe și județe și că, în condițiile legii, unele orașe
sunt declarate municipii3.
Județul este unitatea administrativ-teritorială alcătuită din orașe și comune, și
are rolul de verigă intermediară în cadrul organizării administrative a
teritoriului4. Organele de stat din județe au legături directe cu organele centrale
de stat. Delimitarea celor 41 de județe s-a făcut astfel, încât fiecare din acestea
să fie echilibrate ca suprafață, număr aproximativ egal de locuitori și potențial
economic. Suprafața medie a unui județ este de aproape 6.100 km2, iar numărul
mediu al locuitorilor – de peste 450.000. Au fost constituite, însă, și județe care
au o suprafață și un număr de locuitori diferite de proporțiile medii, în funcție
1
Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene din 31 martie 1864 şi legea comunală din aceeaşi dată.
2
A se vedea pe larg (Muraru & Tănăsescu, 2013, pp. 74-76).
3
„Municipiul” nu este o unitate administrativ-teritorială distinctă, aşa cum rezultă din prima teză a articolului reprodus.
4
S-a propus consacrarea în Constituţia României a încă două alte unităţi: „plasa”, ca verigă intermediară între comună şi
judeţ, şi „provincia”, care să cuprindă mai multe judeţe. O asemenea organizare administrativ-teritorială ar fi fost de natură să
accentueze birocratizarea administraţiei locale, să amplifice costurile acesteia – acoperite prin impozite şi taxe locale.
de condițiile naturale, de starea căilor de comunicații și de legăturile dintre

localități.
În funcție de importanța economică, socială și politică și de perspectivele de
dezvoltare, au fost stabilite orașele reședință de județ în care își au sediul
autoritățile publice județene.
Orașul este unitatea administrativ-teritorială alcătuită fie dintr-o singură
localitate urbană, fie din mai multe localități, dintre care cel puțin una este
localitate urbană.
Ca unitate administrativ-teritorială de bază și ca sistem social-economic și
geografic, orașul are două componente:
a) componenta teritorială – intravilanul, care reprezintă suprafața de teren
ocupată sau destinată construcțiilor și amenajărilor (de locuit, social-culturale,
industriale, de depozitare, de producție, de circulație, de recreare, de comerț
etc.) și extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al orașului;
b) componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de
populație și activitățile economice, sociale și politico-administrative ce se
desfășoară pe teritoriul localității.
Orașele care prezintă o însemnătate deosebită în viața economică, social-
politică și cultural-științifică a țării sau care au condiții de dezvoltare în aceste
direcții, sunt declarate municipii.
Municipiul București este asimilat, sub aspectul regimului juridic, cu județul.
Fiind capitala țării, Municipiul București are o organizare proprie, distinctă;
este organizat pe șase sectoare. Fiecare sector are un organism propriu, care se
subordonează organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordonează
organelor centrale de stat.
Comuna reprezintă unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde
populația rurală reunită prin comunitatea de interese și tradiții, alcătuită din
unul sau mai multe sate, în funcție de condițiile economice, social-culturale,
geografice și demografice. Satele în care își au sediul autoritățile publice ale
comunei, sunt sate de reședință.
Potrivit Legii nr. 2/1968, orașele și comunele care, datorită condițiilor
climaterice, hidrografice sau așezării lor, prezintă importanță pentru ocrotirea
sănătății și asigurarea odihnei cetățenilor, sunt organizate ca stațiuni balneo-
climaterice. Stațiunile balneo-climaterice nu constituie unități administrativ-
teritoriale distincte de cele prezentate mai sus.
Satele și cătunele. Legea administrației publice locale (Legea nr. 215/2001),
stabilește posibilitatea formării comunelor din unul sau mai multe sate. 5
5
Potrivit art. 20 (2) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale (republicată).
Sarcina de lucru 2
Formulează trei argumente în favoarea afirmaţiei că actuala împărţire a
teritoriului României în judeţe nu mai corespunde stadiului actual de
dezvoltare.
B. Populația
Populația este definită ca fiind totalitatea locuitorilor unei țări (ai unei regiuni,
ai unui oraș etc.).6 Prin urmare, nu există stat fără populație, după cum nu
poate exista stat fără teritoriu. Prin definiție, statul este o societate umană
organizată, o societate stabilizată în interiorul unor frontiere permanente
(Auber, 1967, p.350). Așadar, atunci când se va stabili o relație permanentă
între populație și teritoriu, atunci statul va putea să se nască. Cu alte cuvinte,
populația și teritoriul sunt elemente condiție a constituirii statului.
În cadrul populației de pe teritoriul unui stat se găsesc, în general, două
categorii de locuitori: locuitori care au aceeași cetățenie (cei mai numeroși) și
locuitori care nu au calitatea de cetățean al statului respectiv, denumiți străini.
Calitatea de cetățean desemnează apartenența individului la un anumit stat.
Această apartenență este determinată în mod suveran, de către stat, pe anumite
criterii: jus sanguinis sau jus loci. Străinii sunt persoanele care au altă cetățenie
decât cea a statului în care locuiesc. În această categorie intră și persoanele fără
cetățenie (apatrizii). Dintre aceste trei categorii, numai cetățenii se bucură de
drepturi depline. O altă categorie nesemnificativă este formată de persoanele
având dublă cetățenie. (Ionescu, 2007, p. 56)
În stadiul actual al evoluției umanității se consideră, în general, că suportul
statului este națiunea, prin națiune înțelegându-se un ansamblu de așezări
omenești, între locuitorii cărora există o legătură de solidaritate cu un caracter
particular, pentru definirea căruia sunt două teorii care își dispută supremația.
După o primă teorie, ceea ce leagă pe membrii unei națiuni, ar fi un număr de
factori materiali, cum sunt, mai ales: comunitatea de origine, de limbă, de rasă,
de obiceiuri, faptul de a locui o unitate geografică mărginită prin granițe,
creează o puternică solidaritate între indivizi, dar, ele nu sunt suficiente pentru
a da naștere unei națiuni. (Drăgan, 1998, p. 128)
A doua teorie vede temelia solidarității naționale într-un număr de factori
spirituali, printre care se numără, în special, comunitatea de tradiții, de
amintiri, de aspirații și mai ales, o voință de a trăi împreună.
6
Dicționarul limbii române moderne, 1958, p. 642.
Datorită unor împrejurări speciale, nu întotdeauna aceste elemente pot fi

întrunite fără ca națiunea să fie afectată. Astfel, până la reunificarea din
octombrie 1990, cele două state germane au format o singură națiune, deși
unele elemente nu au fost întrunite (comunitatea de viață economică). De
asemenea, românii din Basarabia și Bucovina de Nord, împreună cu cei din
România, constituie un element etnic unic. Cele două state coreene cuprind
împreună o singură națiune.
Toate aceste exemple arată cât de relativă poate fi această noțiune. Trebuie
reținut, însă, faptul că națiunea presupune o incontestabilă unitate sociologică a
populației indiferent de rasă, limbă sau credință, dar nu o uniformitate
absolută. Așa de exemplu, națiunea română s-a format înainte de unirea celor
două principate românești și, apoi, a urmat formarea statului național unitar
român, în 1918.
Plecând de la realitatea incontestabilă că Unirea din 1918 s-a înfăptuit prin
libera manifestare de voință a majorității covârșitoare a locuitorilor teritoriului
țării, exprimată în temeiul principiului naționalităților, atât Constituțiile noastre
din 1923 și 1938, cât și actuala Constituție [art.1 (1)] au subliniat că România
este un stat național. Ideea de stat național nu exclude existența, pe teritoriul
lui, a unor populații de altă naționalitate decât cea care s-a constituit într-un
stat propriu în temeiul principiului naționalităților.
Mergând pe linia tradițiilor poporului român – de bună înțelegere cu locuitorii
de altă naționalitate de pe teritoriul țarii noastre și a reglementărilor
internaționale, Constituția României, a prevăzut, în art. 6 (1) că: „Statul
recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale
dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice,
culturale, lingvistice și religioase”.
C. Puterea de stat
Dacă celor două elemente, populația și teritoriul, despre care am vorbit în
paragrafele anterioare, li se adaugă elementul „puterea de stat”, ne găsim în
fața unui organism numit „stat”. Prin urmare, elementul esențial care dă naștere
statului este apariția, în viața populației așezate pe un teritoriu determinat, fie a
unor guvernanți având în frunte un monarh sau un grup limitat de persoane, fie
a unui sistem de organe cărora li se atribuie capacitatea de a lua măsuri
obligatorii, susceptibile de a fi impuse cu ajutorul forței de constrângere.
Noțiunea de putere de stat, ca element constitutiv al statului (cel de-al treilea
element), exclude ideea oricărei alte puteri superioare acesteia. În stat nu poate
exista o altă putere superioară puterii de stat.
În fiecare țară, puterea de stat îmbracă trăsături specifice, deosebindu-se de la o
etapă la alta, dar dincolo de aceste deosebiri, ea are caracteristici generale
proprii, ce pot fi întâlnite în toate societățile organizate în stat. (Vrabie, 1999,
p. 71)

3.2. Aspecte constituționale privind structura de stat. Forma de

guvernământ
3.2.1. Considerații generale privind formele de guvernământ
În sens constituţional, prin formă de guvernământ se înţelege modul de

organizare a unui stat în funcţie de condiţiile specifice de constituire a
organelor centrale ale statului, în special a organului care îndeplineşte
funcţia de şef al statului.
În decursul evoluției istorice, începând cu primul tip istoric sclavagist, statele

au cunoscut mai multe forme de guvernământ. Ceea ce trebuie observat, este
faptul că, în principiu, statele cu un regim politic prezidențial sau
semiprezidențial au ca formă de guvernământ republica, iar cele cu un regim
politic parlamentar pot avea ca formă de guvernământ republica sau monarhia
(Iancu, 2011, p. 411). Cele mai frecvente și, totodată, cele mai importante
forme de guvernământ pe care istoria le-a cunoscut, sunt: monarhia și
republica.
a) Monarhia
Este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea atribuțiilor de șef al
statului revin unei persoane desemnate, de regulă, pe baze ereditare. Din
definiție rezultă că, pentru această formă de guvernământ, caracterul ereditar al
șefului statului nu este considerat definitoriu. Potrivit unei concepții general
încetățenite, o monarhie poate fi electivă, cu condiția ca șeful statului să fie
ales pe viață. În acest sens, s-a vorbit de „monarhia electivă” a Poloniei sau a
Sfântului Imperiu Roman. În Țările Române, până la sfârșitul sec. al XVIII-lea,
domnitorii au fost desemnați potrivit unui sistem electiv-ereditar, iar mai târziu
au fost fie aleși, fie numiți de Poarta Otomană dintre boieri sau dintre fanarioți.
Monarhia, în diferitele ei variante, a fost cea mai veche și cea mai răspândită
formă de guvernământ în trecut. Începând cu monarhiile despotice ale
antichității sclavagiste și până la monarhiile parlamentare actuale, diferitele
forme specifice pe care statele monarhice le-au îmbrăcat pot fi grupate în două
categorii principale: monarhiile absolute și monarhiile constituționale.
Monarhia absolută este forma predominantă în statele de tip istoric sclavagist
și feudal și se caracterizează prin faptul că, în aceste forme de guvernământ,
monarhul dispunea de puteri discreționare 7. Monarhiile absolute au fost forma
cea mai cunoscută de organizare a statelor în epoca anterioară revoluției
franceze și au dăinuit până în secolul XX. Absolutismul monarhic a fost
practicat până în timpurile foarte apropiate nouă. Astfel, la începutul secolului
al XX-lea, existau încă în Europa două imperii absolute: Imperiul Rus și
Imperiul Otoman. (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 63)
7
Paul Negulescu, George Alexianu definesc monarhia absolută ca fiind „acea formă de stat unde monarhul întruneşte în
persoana sa toate puterile statului; atotputernicia sa nu are nici o limită, face tot ce vrea şi oricum vrea”. (ed. cit., p. 94)
Monarhia constituțională (limitată) este o formă de guvernământ, în cadrul

căreia puterile de care dispune monarhul sunt îngrădite legal de o constituție 8.
Monarhia constituțională (limitată) apare în perioada revoluțiilor burgheze ca o
formă impusă de burghezie pentru a pune stavilă puterii absolute a monarhului
prin intermediul constituției. De aici și denumirea de monarhie constituțională.
Monarhia parlamentară dualistă este, de asemenea, o formă a monarhiei
constituționale. Ea este caracteristică perioadei de consolidare a burgheziei,
care urmărește limitarea participării aristocrației funciare la conducerea
statului, fără a renunța definitiv la colaborarea cu ea. În monarhia dualistă,
parlamentul își aroga unele prerogative care îl situau pe o poziție egală cu cea
deținută de monarh. (Muraru & Tănăsescu, 2013, p.63) Așa de exemplu,
introducerea dublei responsabilități a miniștrilor față de parlament și rege a dus
la instituirea controlului parlamentar asupra guvernului.
Monarhia parlamentară contemporană este întâlnită astăzi în unele țări
dezvoltate, cum sunt Anglia, Belgia, Olanda și țările scandinave (Bendeter &
Muraru, 1982, p. 67; Ionescu, 2007, p. 117). Menținerea instituției monarhiei
în aceste țări se explică prin tradițiile istorice și particularitățile specifice de
dezvoltare ale țărilor respective. Doctrina juridică europeană afirmă că
monarhia are astăzi mai mult un caracter simbolic. Faptul însă că formal, din
punct de vedere legal, monarhul mai păstrează unele prerogative importante,
cum ar fi, de exemplu, dreptul de dizolvare a parlamentului, dreptul de numiri
în funcții superioare, dreptul de a refuza semnarea unor legi, demonstrează că
el poate interveni, în anumite cazuri, direct în rezolvarea evenimentelor
politice pentru salvarea unei crize de regim.
Sarcina de lucru 3
Rezumaţi în 5-7 rânduri aspectele specifice ale unei forme de
monarhie prezentate anterior.
b) Republica
Este acea formă de guvernământ în care atribuțiile de șef al statului sunt
îndeplinite de un organ ales, de regulă, pentru o perioadă de timp determinată 9.
8
Aceiaşi autori definesc monarhia constituţională ca fiind „acea formă de stat, în care şeful suprem, Monarhul, are puteri
limitate prin legea fundamentală…”. Ei consideră că monarhia constituţională se apropie foarte mult de aceea a unei
Republici, pentru că întreaga viaţă politică se desfăşoară cu respectul normelor constituţionale.
9
I. Muraru (ed. cit., 2013, p. 63) defineşte republica ca fiind „acea formă de guvernământ în care, aşa cum se spune,
cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat, denumit de regulă preşedinte”; Genoveva Vrabie
defineşte republica prin aceea că puterea supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat (ed. cit., p. 101); Paul
Forma republicană de guvernământ este rar întâlnită în Antichitate și

feudalism, în schimb este forma de guvernământ preponderentă a timpurilor
moderne și, mai ales, a celor contemporane. Republica este organizată pe
principiile guvernării reprezentative și șeful statului este ales prin sufragiu
universal (Vrabie, 1999, p. 137). În general, republicile sunt fie republici
parlamentare, fie republici prezidențiale.
Republica parlamentară se caracterizează prin aceea că președintele republicii
este ales de parlament pe o perioadă determinată. Președintele are dreptul de a
numi pe primul ministru din rândul partidului majoritar care, la rândul său,
supune parlamentului componența guvernului. Guvernul aprobat de parlament
răspunde în fața acestuia. Rolul președintelui statului este, din punctul de
vedere al reglementării legale, inferior celui pe care îl deține parlamentul.
Asemenea formă există astăzi în Italia, Austria, Germania, Grecia, Israel,
Turcia etc.10
Republica prezidențială este acea formă de guvernământ în cadrul căreia
președintele are o poziție egală cu parlamentul. Fiind ales direct de către toți
cetățenii cu drept de vot sau de către un corp electoral, președintele de
republică nu este subordonat parlamentului. În unele republici prezidențiale,
președintele republicii îndeplinește și atribuțiile de șef al guvernului. El îi
numește pe membrii guvernului, care sunt răspunzători numai în fața lui.
Exemplu de republică prezidențială sunt Statele Unite ale Americii, diferite
state sud-americane. În forma de guvernământ republicană, funcția de șef de
stat poate fi îndeplinită fie de către o singură persoană, fie de către un organ
colegial”. (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 64)
Diferența dintre monarhia constituțională și republică, așa după cum s-a putut
observa, este foarte mică; pe când șeful statului, în monarhia constituțională,
deține tronul în baza eredității, al alegerii, sau al sistemului electivo-ereditar,
șeful statului într-o republică este un președinte, ales totdeauna pe termen
scurt, de popor. (Negulescu & Alexianu, 1942, p. 94)
Aceste forme de clasificare a republicilor trebuie, însă, privite în raport de
specificul, de particularitățile organizării interne a fiecărui stat, determinate ca
atare prin dispozițiile constituției.
Sarcina de lucru 4
Enumeraţi în 10 rânduri asemănările şi deosebirile existente între cele
două forme de guvernământ (republica şi monarhia)
Negulescu şi George Alexianu: „Republica este forma de stat în care guvernul aparţine poporului în întregime; acesta îl
exercită prin reprezentanţii săi”. (ed. cit., p. 94).
10
A se vedea pe larg și (Valea, 2014, p. 44).
3.2.2. Structura de stat

În literatura din țara noastră, problemele privind noțiunea și formele structurii
de stat erau tratate până acum în cadrul capitolului referitor la „forma de stat”.
În doctrina juridică românească, s-a opinat că forma de stat reprezintă o
categorie complexă, având ca elemente constitutive: structura de stat, forma de
guvernământ și regimul politic. (Deleanu, 2003, p. 130)
Prin noțiunea structurii de stat, se înțelege organizarea puterii de stat, în
ansamblul ei, în raport cu teritoriul. 11 Structura de stat formează obiect de
cercetare atât pentru dreptul internațional public, cât și pentru dreptul
constituțional. „Dreptul internațional public este interesat de cercetarea
structurii de stat, îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de
drept internațional. Pentru dreptul constituțional, interesul științific constă în
faptul că teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de stat este
organizarea puterii în raport cu teritoriul și că dreptul constituțional
reglementează relațiile sociale ce apar în procesul instaurării, menținerii și
exercitării puterii” (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 65).
Pornind de la noțiunea structurii de stat, trebuie reținut că puterea de stat poate
fi organizată în mod unitar pe întreg teritoriul statului sau poate avea o
organizare mai complexă. Aceste deosebiri stau la baza clasificării statelor în
state unitare sau simple și în state federative sau compuse12.
Ținând seama de faptul că noțiunea de structură are semnificația de alcătuire
sau organizare internă a unui corp și că unitățile administrativ-teritoriale nu
sunt părți constitutive ale statului, în concepția noastră noțiunea de structură de
stat cuprinde numai statul unitar și statul federal. În ceea ce privește
asociațiile de state, acestea fiind forme ale uniunilor interstatale, nu pot fi
cuprinse în noțiunea de structură de stat pentru că ele, asociațiile de state, nu
constituie un stat nou.
Statul unitar sau simplu este acel stat care se prezintă sub forma unei
formațiuni statale unice. În cadrul statului unitar, puterea de stat suverană –
legislativă, executivă și judecătorească – este exercitată și realizată – pe plan
suprem – printr-un organ legiuitor unic, un guvern unic, un organ suprem
judecătoresc unic, fiind stabilită, de asemenea, și o cetățenie unică a statului.
Deși statul este unitar, teritoriul său este organizat pe plan local, într-un număr
de unități administrative constituite într-o anumită ierarhie, subordonate
organelor centrale și își desfășoară activitatea, prin propriile organe, în
condițiile legii. (Deleanu, 2003, p. 90)
Structura unitară a statului presupune un ansamblu unic de instituții și puterea
de control a autorităților centrale asupra autorităților locale (Ionescu, 2007, pp.
65-66). Prin urmare, statul unitar are o singură constituție și o legislație
uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un singur parlament,
un singur șef al statului și un guvern unic, un singur sistem de organizare
11
Cristian Ionescu consideră că din punct de vedere conceptual, prin structura de stat se înţelege modul de organizare a
puterii în raport cu teritoriul statului (ed. cit., vol. I, p. 64); Ion Rusu (2004, p. 190) defineşte structura de stat ca fiind
organizarea puterii de stat în anumite limite.
12
A se vedea și (Valea, 2014, p. 40).
judecătorească a căror competență se extinde pe întregul teritoriu al statului.

(Cadoux, 1973, pp. 101-102)
Exercitarea puterii, din punct de vedere teoretic, presupune concentrarea
acesteia la un centru unic de decizie. Din punct de vedere practic, conducerea
centralizată prezintă avantajul că actele parlamentului și ale guvernului se
aplică unitar pe întreg teritoriul statului. De asemenea, conducerea centralizată
presupune și dreptul de control al centrului asupra modului în care îi sunt
respectate deciziile și posibilitatea de îndreptare a actelor care nu sunt
conforme cu ordinele autorităților centrale. Într-un sistem centralizat, numai
organele centrale sunt abilitate să ia măsuri legislative și administrative pentru
întreg teritoriul statului. (Debbasch, 1989, p. 198) Centralizarea nu exclude
crearea, la nivel local, a unui aparat funcționăresc care să faciliteze raporturile
centrului cu cei administrați.
Statul federativ sau compus este o formațiune statală alcătuită din mai multe
state membre, în care acestea își transferă o parte a atribuțiilor puterii lor de
stat asupra statului federativ, păstrându-și o anumită independentă, și care sunt
unite între ele prin raporturi de drept intern. În statul federativ, există câte un
rând de organe de vârf ale federației, ce au competență (în limitele precizate
prin Constituție) asupra întregului teritoriu și asupra întregii populații din
federație, precum și câte un rând de organe de vârf ale fiecărui stat membru al
federației, care își exercită competența în raport de teritoriul și populația sa.
Persoanele de pe teritoriul federației au o dublă cetățenie: cetățenia statului
federativ și cetățenia statului membru al federației.
Statul federativ este subiect distinct de drept internațional, în timp ce statele
federate se află în relații de complementaritate cu statul federativ. Fiecare stat
federat are o ordine constituțională proprie, consacrată în constituția sa. Sub
rezerva respectării constituției statului federativ, fiecare stat federat are o
legislație proprie, emanând de la organele sale cu competență normativă, are
organe proprii legiuitoare, administrative și de justiție. „Raporturile dintre
statele membre ale federației sunt raporturi de drept intern, federația formând
o uniune de drept constituțional spre deosebire de asociațiile de state care
formează uniuni de drept internațional și în care raporturile dintre state sunt
raporturi de drept internațional.” (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 67)
Forma de stat federativă este întâlnită la mai multe state. Așa, spre exemplu, în
continentul american au structură federativă Statele Unite, Canada, Brazilia,
Argentina, Venezuela, Mexic etc., iar în Europa sunt state federative
Germania, Rusia, Elveția, Iugoslavia, iar în Asia și Oceania, India, Australia.
De la început facem precizarea că asociațiile de state nu sunt forme ale
structurii de stat, ci sunt forme ale vieții internaționale constituite pe baza
tratatelor internaționale, statele membre păstrându-și independența și intrând în
raporturi de drept internațional. Principalele forme ale asociațiilor de state sunt:
uniunea personală, uniunea reală și confederația. 13
13
Ion Deleanu consideră că asociaţiile de state sunt forme agregative asemănătoare federaţiilor. Ele sunt totuşi deosebite de
acestea prin faptul că nu dau naştere unui stat nou (ed. cit., p. 101).
Sarcina de lucru 5
Explică în trei fraze ordinea constituţională a statului federativ.
Asociațiile de state, spre deosebire de federații (state compuse), prin unirea lor
nu formează un nou stat care să-și exercite puterea pe întreg teritoriul statelor
asociate, ci constituie o formă a uniunilor interstatale. (Vrabie, 1999, p. 93)
a) Uniunea personală rezultă din asocierea a mai multe state care au comun
un monarh sau șeful statului. Uniunea personală a fost consecința alegerii unui
șef de stat comun sau a succesiunii la tron. În istorie sunt cunoscute asemenea
uniuni personale cum ar fi: Austria și Spania; Belgia, Olanda și Luxemburg;
Țările Române sub Mihai Viteazul; Peru, Columbia și Venezuela sub
conducerea sud americanului Simon Bolivar.
b) Uniunea reală este o asociație de state în care au nu numai un șef de stat
comun ci și anumite organe de stat comune. Aceste organe de stat comune
sunt, de obicei, în domeniul armatei, finanțelor, afacerilor externe etc. Exemple
de uniuni reale cunoscute în istorie, sunt: Principatele Unite, între 1859 și
1862; Austria și Ungaria între anii 1867-1918; Norvegia și Suedia între anii
1815-1905, în prezent Țările membre ale Commonwealth-ului și Emiratele
Arabe.
c) Confederația de state este forma de asociație de state determinată de
obiective identice, în domeniul relațiilor internaționale, al apărării și în
domeniul economic. Confederația are un organism comun, numit dietă sau
congres care adoptă hotărâri cu unanimitate de voturi.
Deși confederația de state este mai puternică decât uniunea personală sau reală,
este instabilă pentru că principiul unanimității nu poate fi întotdeauna
îndeplinit. În istorie, se cunosc următoarele confederații: Confederația Statelor
Unite ale Americii de Nord, între anii 1778-1787; Confederația germanică,
între anii 1815-1871; Confederația elvețiană, între anii 1815-1848,
Confederația Țărilor de Jos, creată în 1580, care a devenit stat unitar în 1795 și,
mai nou, Comunitatea Statelor Independente prin dezintegrarea Uniunii
Sovietice, cele 12 state ale Comunității, constituind o confederație de state14.
Confederația de state are la bază tratatul internațional și constituie o etapă spre
realizarea statului federal.
14
Statele se grupează în confederaţii, precizează J.F. Aubert, atunci când încheie un tratat, în virtutea căruia ele remit unor
organe colective exercitarea unora din competenţele lor. Acestea sunt, mai ales, întreţinerea unei armate, conducerea relaţiilor
internaţionale, conducerea războiului etc. (1967, p. 197). Vezi şi Cristian Ionescu, ed. cit., p. 82.
3.2.3. Forma de guvernământ a ţării noastre

Exprimând tendințele ce au loc în structura social-politică a societății noastre
după Revoluția din decembrie 1989, Constituția a statuat, în articolul 1 (2), că
forma de guvernământ a statului român este republica.
Ideea instaurării unei forme de stat republicane s-a afirmat în țara noastră de la
jumătatea secolului al XIX-lea, fiind formulată de unele cercuri revoluționare
din 1848. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a apărut o impresionantă
literatură antimonarhică, mai ales după instaurarea la tron a dinastiei de
Hohenzollern în 1866, care a avut un adânc răsunet în mase. Însuflețite de
cuvântul înflăcărat al unor gânditori înaintași, ca: Simion Bărnuțiu, Bogdan-
Petriceicu Hajdeu, Constantin C. Bacalbașa, Al. Gh. Radovici, Alexandru
Vlahuță, Constantin Mille, George Pann, N.D. Cocea, Tudor Arghezi și mulți
alții, ideea republicană s-a răspândit în sfere din ce în ce mai largi.
După Al Doilea Război Mondial au apărut statele socialiste care, în majoritatea
lor, purtau denumirea de republică populară. Pe măsura dezvoltării socialiste,
ele și-au schimbat denumirea în republică socialistă.
Înlăturarea monarhiei și instaurarea formei de stat republicane a fost posibilă în
condițiile create de insurecția armată, răsturnarea dictaturii militare și cucerirea
puterii prin forță de către partidul comunist. În aceste condiții istorice a fost
înlocuită monarhia, la 30 decembrie 1947, și proclamată Republica Populară
Română – ca formă de guvernământ a statului socialist român.
După trecerea a peste patru decenii de dictatură comunistă, Revoluția din
decembrie 1989 a proclamat statul democratic de drept, care are la bază
principiul separației puterilor.
3.2.4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil

Reglementând forma structurii de stat, Constituția țării noastre (art. 1) prevede
că România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil,
ceea ce înseamnă că, pe teritoriul României, conducerea de stat se înfăptuiește
prin intermediul unui singur organ legiuitor, un guvern și un organ suprem
judecătoresc, că membrii societății au o singură cetățenie, iar teritoriul este
organizat într-un sistem unic de unități administrativ-teritoriale (județe, orașe și
comune).
Caracterul național al statului nu exclude populația care este de altă
naționalitate, ci urmărește să sublinieze originile istorice ale statului și ale
națiunii române. (Deaconu, 2012, p. 101)
Procesul de formare a statului național unitar român a început cu dubla alegere
a lui Al. I. Cuza, în 1859, ca domn al Moldovei și al Țării Românești, când a
luat naștere uniunea reală a celor două țări române. În 1862, creându-se organe
supreme unice pentru ambele state, uniunea reală a fost transformată în stat
unitar.
Constituirea unei formațiuni statale ca stat unitar depinde de condițiile istorice
concrete, de factorii specifici locali, în rândul cărora o însemnătate deosebită o
are ponderea în structura populației și așezarea geografică a populației de altă
naționalitate, dar, mai ales, depinde de profunzimea democratismului acelui

stat, de modul în care el se preocupă și rezolvă problema naționalităților
conlocuitoare.
Existența problemei naționalităților în diferite state este rezultatul dezvoltării
istorice; această problemă a apărut odată cu formarea statelor naționale
independente, și este determinată de existența – în cadrul statelor naționale – a
unor populații, mai mult sau mai puțin numeroase, de altă naționalitate.
Visul de secole al tuturor românilor de a se constitui într-un singur stat s-a
realizat odată cu unirea Moldovei și Munteniei și, apoi, a Transilvaniei la
1918, prin hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia. Acest lucru a însemnat
pasul hotărâtor spre consolidarea unității statului nostru, a suveranității sale.
Structura de stat unitară, națională a României a fost consacrată în Constituția
din 1923, în cuprinsul căreia (art. 1) se spune că România „este un stat
național și indivizibil”.
În ceea ce privește caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat
încă de Constituția din 1866, acesta privește toate cele trei elemente
constitutive ale statului și anume: teritoriu, populație și puterea de stat.
Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituție, iar forma unitară
corespunde conținutului statului precum și compoziției naționale a poporului
român. (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 79; Vrabie, 1999, p. 132)
Sarcina de lucru 6
Argumentează în 10-12 rânduri de ce România este stat naţional, unitar şi

indivizibil.

3.3. Suveranitatea
Suveranitatea constituie una din trăsăturile puterii de stat: de a fi supremă în
raport cu oricare altă putere socială existentă în limitele sale teritoriale și
independentă față de puterea oricărui alt stat sau organism internațional 15.
Suveranitatea poate fi definită ca o putere de drept, primară, necondiționată și
supremă, orientată spre satisfacerea interesului general și consimțită de
națiune.
Suveranitatea este o putere de drept, aceasta semnifică faptul că statul nu este
un simplu fenomen de forță; este originară, deoarece ea este sursa ordinii
juridice; este necondiționată, deoarece nu decurge din nici o normă
exterioară; este supremă în sensul că nicio autoritate în stat sau în afara lui nu
îi este superioară. (Dănișor, 2007, pp. 65-66)
Deși este o noțiune unitară în esența ei, suveranitatea implică totuși două
elemente componente: suveranitatea externă și suveranitatea internă (Vrabie,
1992, p. 65; Dissescu, 1915, p. 398)16. Ea face o joncțiune între dreptul
constituțional și dreptul internațional.
a) Suveranitatea externă. Această componentă semnifică independența
absolută a statului și a fost exprimată ca principiu, pentru prima oară, de Jean
Bodin în 1576, în lucrarea De la République.
Potrivit acestei concepții, statul este eliberat de orice subordonare față de o
putere exterioară lui. Bodin arată că suveranitatea este absolută, perpetuă și
individuală. Perpetuitatea se afirmă prin situarea suveranității deasupra
indivizilor ce o exercită, iar indivizibilitatea, prin faptul că suveranitatea se
raportează la un singur titular, individual sau colectiv (Dănișor, 1997, p. 25).
b) Suveranitatea internă. Această componentă semnifică dreptul statului de a-
și organiza puterea publică și anume: dreptul de a legifera, de a înfăptui
justiția, poliția. Cu alte cuvinte, este vorba de supremația de stat care se
concretizează în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii
pentru toți cetățenii săi și de a le asigura aplicarea.
Suveranitatea nu este un privilegiu al anumitor state, ci o condiție reciprocă de
existență comună, o necesitate obiectivă ce rezultă din faptul că statele se
manifestă ca atare, adică ca entități suverane, într-un sistem de relații
internaționale ce au la bază principiul suveranității.
3.3.1. Suveranitatea de stat

Prin suveranitatea statului se înțelege însușirea puterii de stat de a fi supremă
pe teritoriul statului și de a fi independentă față de puterea oricărui stat,
însușire exprimată în dreptul statului de a-și rezolva liber treburile interne și
externe, cu excluderea oricărui amestec al altor state și cu respectarea
15
Cu privire la definirea acestei noţiuni în literatura contemporană de la noi, vezi: (Dissescu, ed. cit., p. 124; Deleanu, ed.
cit., p. 124; Vrabie, 1992, p. 64; Gicquet, 1991, pp. 88-91).
16
Saint Girons defineşte suveranitatea: „dreptul ce îl are un popor, de a fi, după Dumnezeu, singur stăpân pe destinele sale”.
(Manuel de droit constitutionnel, p. 9).
drepturilor corespunzătoare ale acestora și a regulilor general admise ale

dreptului internațional17.
Așa cum rezultă din definiția dată suveranității de stat, rezultă două trăsături
esențiale, și anume: prima trăsătură este aceea că suveranitatea de stat este
supremă în raport cu oricare altă putere socială existentă într-o țară la un
moment dat, și a doua trăsătură a suveranității este independența unui stat față
de puterea oricărui alt stat, sau organism internațional.
Suveranitatea de stat în țara noastră se reliefează ca fiind exclusivă, indivizibilă
și inalienabilă, ea fiind deplină, atotcuprinzătoare și neînstrăinabilă.
3.3.2. Suveranitatea poporului

Suveranitatea poporului trebuie înțeleasă ca supremația sa, supremație
exprimată în dreptul poporului de a decide asupra sorții sale, de a stabili linia
politică a statului și alcătuirea organului lui, precum și dreptul de a-și exercita
puterea prin organele sale reprezentative și prin referendum [art. 2 (1) din
Constituție].
3.3.3. Suveranitatea națională

Prin suveranitatea națională, se înțelege dreptul la autodeterminare și la
dezvoltarea independentă a fiecărei națiuni, indiferent dacă posedă sau nu o
organizare proprie în stat (Drăganu, 1972, p. 128) 18 În situația în care națiunea
și-a creat un stat propriu, suveranitatea națională se împletește cu cea de stat,
acționând ca un tot unitar. Dacă o națiune nu și-a făurit propriul său stat,
suveranitatea ei va fi temeiul de drept internațional al luptei duse pentru a se
constitui într-un asemenea stat.
3.4. Cetăţenia română
3.4.1. Noțiunea de cetăţenie

Noțiunea de cetățenie poate fi examinată în două accepțiuni. În primul rând,
noțiunea de cetățenie este utilizată pentru a defini o instituție juridică, adică o
grupă de norme juridice care reglementează relațiile ce se stabilesc între
persoanele fizice și stat. În al doilea rând, noțiunea de cetățenie este folosită
pentru a caracteriza condiția juridică a persoanelor care au calitatea de
cetățeni19. Această a doua accepțiune este importantă din punctul de vedere al
dreptului constituțional. În acest sens, se vorbește de „cetățenia” unei persoane,
de „dobândirea și pierderea cetățeniei”. „Considerând cetățenia din punctul de
17
A se vedea: (Popescu, 1968, pp. 41-43)
18
A se vedea și (Muraru & Tănăsescu, 2013, p. 61).
19
Cuvântul „cetăţean” provine din latineşte: civis romanus. Cetăţeni romani erau consideraţi numai acele persoane care
aveau dreptul de a lua parte la adunările populare din forum şi participau, în modul acesta, direct la rezolvarea treburilor
publice. Ei aveau depline drepturi politice, ceea ce romanii numeau jus honorum, jus sufragii. În perioada târzie a Imperiului
Roman, cetăţenia îşi pierde din conţinutul juridic, romanii devenind supuşi ai împăratului. În perioada care a urmat
destrămării Imperiului Roman, de-a lungul întregii epoci feudale, condiţia juridică a populaţiei se exprimă prin instituţia
supuşeniei.
vedere al subiectului ei, ea apare ca o situație juridică (un statut), termen prin
care se desemnează un complex de drepturi subiective și obligații ale unei
persoane.” (Drăgan, 1998, p. 132)
Constituția, în art. 5 (1), precizează doar că „cetățenia română se dobândește,
se păstrează sau se pierde în condițiile prevăzute de legea organică”.
Cetățenia română este reglementată, in extenso, prin Legea nr. 21/1991, care a
abrogat reglementările anterioare20.
În reglementarea actuală, instituția cetățeniei române nu mai este o instituție
care să aparțină în exclusivitate dreptului constituțional ci este o instituție
complexă care integrează elemente specifice mai multor ramuri ale dreptului 21.
Desigur, cetățenia este o instituție, mai ales, de drept constituțional, deoarece:
a) ea este o expresie a suveranității puterii politice. Statul stabilește statutul
juridic al cetățenilor săi; b) numai cetățenii români au dreptul de a participa la
exercitarea puterii în formele instituționalizate ale democrației directe
(sufragiul, referendum-ul, inițiativa legislativă populară) sau ale democrației
reprezentative (alegerea și exercitarea prerogativelor ca membru în consiliul
local, ca primar, ca deputat sau senator, ca Președinte al României) (Deleanu,
1996, p. 350).
În definirea cetățeniei, doctrina este diferită. Așa de exemplu, cetățenia a fost
definită de unii autori, ca fiind „situația juridică rezultând din apartenența
unei persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că aceasta
are plenitudinea drepturilor și obligațiilor reciproce, prevăzute de Constituție
și celelalte legi, inclusiv drepturile politice, obligația de fidelitate față de
patrie și cea de apărare a ei” (Drăgan, 1998, p. 132).
Cetățenia este considerată de alți autori „acea calitate a persoanei fizice ce
exprimă relațiile permanente social-economice, politice și juridice dintre
persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa la statul român și atribuind
persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și
îndatoririlor prevăzute de Constituția și de legile României” (Muraru &
Tănăsescu, 2011, p. 115).22
Într-o altă opinie se consideră că „cetățenia română exprimă legătura
principală și statornică între statul român și o persoană fizică, în baza căreia
aceasta participă la diferite proceduri legale prin care exprimă voința
suverană a poporului și beneficiază de drepturile și libertățile fundamentale pe
care i le garantează statul, care, în același timp, îi impune anumite îndatoriri
fundamentale”. (Ionescu, 2003, p. 580)
Dacă pornim de la concepția reflectată de art. 1 (1) din Legea cetățeniei, în
sensul că „Cetățenia română este legătura și apartenența unei persoane fizice
la statul român”, ajungem la două constatări de netăgăduit: 1) cetățenia
exprimă un ansamblu de drepturi și obligații care formează „statutul juridic” al
cetățeanului; 2) aceste drepturi și obligații au un caracter juridic. (Deleanu,
1996, p. 352)
20
Legea nr. 21/1991, legea cetăţeniei române, republicată (M. Of. nr. 576 din 13.8.2010), cu completările și modificările
ulterioare.
21
Unele aspecte ale acestei instituţii de drept constituţional privesc, însă şi ramurile dreptului internaţional (public şi privat),
dreptul familiei etc.
22
A se vedea și (Safta, 2014, p. 136).
Sarcina de lucru 7
Consultând bibliografia indicată la finalul unităţii de învăţare, definiţi

noţiunea de cetăţenie, aşa cum este aceasta formulată în legislaţia
românească şi în cea europeană.
3.4.2. Natura juridică și principiile reglementării cetățeniei române

Mult timp, instituția cetățeniei nu a constituit obiect de preocupare și cercetare
în literatura juridică de specialitate. În ultima vreme, însă, unele aspecte ale
cetățeniei au suscitat o mai mare atenție din partea cercetătorilor de drept
constituțional. O primă problemă care s-a pus, a fost aceea de a ști dacă
noțiunea de cetățenie se aplică numai persoanelor fizice sau bunurilor,
ajungându-se la concluzia că este, în sens propriu, aplicabilă numai
persoanelor fizice.
Autorul francez H. Capitant (1930, p. 343) în lucrarea Vocabulaire juridique,

consideră cetățenia ca „Legătura care unește un individ, un grup sau anumite
bunuri la un stat anumit”. Desigur, această concepție este neștiințifică,
deoarece pornește de la ideea că raporturile juridice ar putea lua naștere între
bunuri și persoane, pe de o parte, și pentru că pune pe plan de egalitate
persoanele cu bunurile, pe de altă parte. Este cunoscut faptul că omul este
subiect al raporturilor juridice nu numai pentru că el este supus legilor naturii
și legilor de dezvoltare a societății, ci și pentru faptul că el este producător și
purtător al relațiilor sociale. Mai târziu, unii teoreticieni s-au pronunțat, însă cu
totul diferit. Aubry și Rau consideră, pe bună dreptate, că numai persoanele
fizice pot să aibă cetățenie. Este unanimă părerea că noțiunea de cetățenie
poate fi examinată în două accepțiuni, și anume: accepțiunea politică și
juridică. Charles Rousseau definește cetățenia ca legătura politică și juridică
permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Această legătură se
exprimă în totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană, și
statul al cărui cetățean este.
În doctrina juridică contemporană, unii autori consideră că instituția cetățeniei

este de domeniul dreptului civil. Această opinie se întemeiază pe unele
principii ale dreptului roman și ale dreptului francez, unde instituția cetățeniei
era, până în 1927, reglementată de Codul civil.
În doctrina germană s-a dezvoltat teoria formulată de Paul Laband, potrivit

căreia, cetățenia, ca legătură dintre stat și individ, ar avea natura unui contract
tacit sinalagmatic. Criticând această teorie a naturii contractuale a cetățeniei,
alți autori, printre care și Paul Negulescu, consideră că acordarea cetățeniei nu

este decât un act unilateral de putere publică, a cărui urmare este faptul că
„individul se obligă să facă tot ceea ce statul va voi să-i impună. Statul dă
ordine și cetățeanul e dator la supunere” (Negulescu, 1927, p. 84; Drăganu,
1998, p. 189), concepție care nu poate fi acceptată.
Nu poate fi acceptată concepția potrivit căreia cetățenia ar însemna crearea

unui statut de supușenie a individului față de stat, exprimat într-un ansamblu
de obligații pe care statul le impune individului.
Instituția juridică a cetățeniei nu trebuie confundată cu instituția drepturilor și

îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor. Normele care reglementează
cetățenia, stabilesc condițiile în care unei persoane i se recunoaște statutul de
cetățean, în temeiul căruia el are toate drepturile și îndatoririle pe care statul le
fixează cetățenilor săi. Unele drepturi și îndatoriri privesc în mod exclusiv pe
cetățeni, nu se extind și asupra unor persoane care nu au statut de cetățean al
acestui stat.
Prin urmare, se poate observa că, în explicarea naturii juridice a cetățeniei

„există o relativă dificultate, deoarece apartenența unei persoane la un anumit
stat poate avea mai multe cauze: nașterea, înfierea, autorizarea cererii
adresată autorităților statale de către o persoană fizică”. Dar, indiferent care
este izvorul de drept al cetățeniei, trebuie reținut că acesta este un raport juridic
al cărui conținut este reglementat în Constituție și în alte legi. (Ionescu, 2007,
p. 580)
Principiile stabilesc reguli generale și esențiale cu privire la modul de

dobândire și exercitare a calității de cetățean român (Deleanu, 1996, p. 353)
(Ionescu, 2007, p. 580; Iancu, 2011, p. 164). Aceste reguli generale și esențiale
privitoare la cetățenie, sunt prevăzute în Constituție și în alte legi, în primul
rând în Legea cetățeniei române nr. 21/1991.
La aceste reglementări trebuie adăugate cele din Legea nr. 396/2002 privind
ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6
noiembrie 199723. După cum se știe, tratatele ratificate de către Parlament (în
cazul nostru Convenția), fac parte din dreptul intern (art. 11 și 20 din
Constituție).
Pornind de la reglementările de mai mare generalitate juridică, pot fi
considerate principii care stau la baza cetățeniei române, printre altele,
următoarele24:
a) Consacrarea egalității cetățenilor români „fără deosebire de rasă, de
naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenență politică, de avere sau de origine socială” [art. 4 (2) din
Constituție]. Egalitatea astfel consacrată în Constituția României garantează
înfăptuirea statutului politic și juridic al cetățenilor români.
b) Cetățenia se dobândește pe baza principiului ius sangvinis, astfel că,
indiferent de locul nașterii sale, copilul dobândește automat cetățenia română,
23
Monitorul Oficial nr. 490 din 9 iulie 2002.
24
A se vedea și (Valea, 2014, p. 54).
dacă ambii părinți sunt cetățeni români sau numai unul dintre ei are cetățenie
română.
c) Ca o consecință a caracterului unitar al statului, cetățenii români au, de
regulă, o singură cetățenie, dar potrivit legii române pot dobândi o a doua
cetățenie.
d) Cetățenia română nu se dobândește și nici nu se pierde prin căsătorie, iar
schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce efecte asupra cetățeniei
române a celuilalt soț sau asupra cetățeniei copiilor.
e) Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere
[art. 5 (2) din Constituție]. În acest fel se exprimă ideea de permanență a
identității naționale, precum și dreptul omului la o naționalitate, mai presus de
legile statului. 25
3.4.3. Modurile de dobândire a cetăţeniei române

În lume, dobândirea cetățeniei cunoaște două sisteme: jus sangvinis (dreptul
sângelui), potrivit căruia copilul devine cetățeanul unui stat dacă se naște din
părinți ce au cetățenia statului respectiv (amândoi sau numai unul) și jus loci
(dreptul locului), când copilul devine cetățeanul unui stat dacă se naște pe
teritoriul statului respectiv.
În Anglia și S.U.A., sistemul „dreptul locului” este aplicat sub rezerva
îndeplinirii anumitor condiții pentru copiii străinilor născuți pe teritoriul lor.
Pentru copiii născuți fie în țară, fie în străinătate, din cetățeni ai acestor state, se
aplică însă sistemul „dreptului sângelui” (jus sangvinis).
În țara noastră, a fost adoptat ca mod originar de dobândire a cetățeniei sistemul
care are la bază principiul jus sangvinis, el fiind “expresia legăturii dintre
părinți și copii, a continuității neîntrerupte pe pământul strămoșesc a
generațiilor care au luptat pentru împlinirea idealurilor de libertate socială și
națională”. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 123) Potrivit legii cetățeniei
române, pot fi deosebite patru moduri în care cetățenia română poate fi
dobândită. Aceste patru moduri de dobândire a cetățeniei sunt: a) dobândirea
cetățeniei române prin naștere; b) dobândirea cetățeniei române prin adopție; c)
dobândirea cetățeniei române prin repatriere; d) dobândirea cetățeniei române
prin acordarea la cerere.
Dobândirea cetăţeniei prin naştere
Legea nr. 21/1991 reglementează, în primul rând, situația cea mai frecventă din
punctul de vedere al dobândirii cetățeniei române prin naștere, și anume aceea
în care ambii părinți ai copilului sunt cetățeni români, iar acesta s-a născut pe
teritoriul statului nostru (Drăganu, 1998, p. 136). În acest sens, art. 5 (1) al
Legii cetățeniei, prevede: „copiii născuți pe teritoriul României, din părinți
cetățeni români, sunt cetățeni români”.
Dând expresie egalității dintre sexe și având drept principiu al dobândirii
cetățeniei legătura de sânge, Legea cetățeniei române previne orice
25
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 15 că: a) „orice individ are dreptul la o naţionalitate”; b)
„nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de naţionalitatea sa, nici de dreptul de a-şi schimba naţionalitatea”.
discriminare de sex în stabilirea acestei legături. Astfel, în art. 5 (2) al legii, se

precizează că sunt, de asemenea, cetățeni români cei care s-au născut pe
teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinți este cetățean
român, precum și aceia care s-au născut în străinătate și ambii părinți sau
numai unul dintre ei are cetățenia română.
Legea cetățeniei române în noua formulare a art. 5 (3) stabilește că este
cetățean român copilul găsit pe teritoriul României, dacă nici unul dintre
părinți nu este cunoscut, până la proba contrarie, pornindu-se de la prezumția
relativă că cel puțin unul dintre părinți este cetățean român. Această dispoziție
pare, la cea dintâi privire, să consacre principiul jus loci, o dată ce atribuie
cetățenia română în funcție de teritoriul de stat, în limitele căruia a fost găsit
copilul. Articolul citat, însă, nu consacră principiul jus loci, ci creează o simplă
prezumție de cetățenie română, copilul s-a născut dintr-un părinte având
această cetățenie, prezumție care poate fi combătută cu dovada contrară.
Această concluzie se desprinde din dispoziția art. 30, potrivit căreia copilul
găsit pe teritoriul României pierde cetățenia română dacă, până la împlinirea
vârstei de 18 ani, filiația sa a fost stabilită față de ambii părinți de cetățenie
străină, desigur atunci când, potrivit legii naționale, copilul dobândește
cetățenia părinților sau cel puțin a unuia dintre ei. În temeiul dispozițiilor
legale citate, care permit dovada filiației și, prin aceasta, schimbarea cetățeniei
copilului găsit, concluzia care se impune este că art. 30 al Legii nr. 21/1991, s-
a mărginit să creeze o prezumție, iar nu să consacre principiul jus loci.
(Drăgan, 1998, p. 137)
Dobândirea cetăţeniei prin adopţie
Potrivit art. 6 al Legii nr. 21/1991, cetățenia română se dobândește de către
copilul, cetățean străin sau fără cetățenie, prin adopție, dacă adoptatorii sunt
cetățeni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Adoptarea acestei
soluții legislative se explică prin faptul că instituția adopției, așa cum este
reglementată în țara noastră, urmărește încadrarea cât mai deplină a unui copil
în familia adoptatorilor. În cazul în care numai unul din adoptatori este
cetățean român, cetățenia adoptatului minor va fi hotărâtă de comun acord, de
către adoptatori. În situația în care adoptatorii nu cad de acord, instanța
judecătorească competentă să încuviințeze adopția va decide asupra cetățeniei
minorului, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a
împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia. Dacă adopția se
face de către o singură persoană, iar aceasta este cetățean român, minorul
dobândește cetățenia adoptatorului. Articolul 7 al aceleiași legi stabilește că, în
cazul declarării nulității sau anulării adopției, copilul care nu a împlinit vârsta
de 18 ani, este considerat că nu a fost niciodată cetățean român, dacă
domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în
străinătate. În cazul desfacerii adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18
ani pierde cetățenia română pe data desfacerii adopției, dacă acesta domiciliază
în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. Prin
urmare, în situația în care adopția încetează, copilul minor își dobândește locul
în familia sa firească, revenind la cetățenia pe care a avut-o înainte de adopția
sa. Este necesar să precizăm că, prin Legea nr. 273/2004 privind procedura

adopției26, se stabilește că încuviințarea adopției este de competența instanțelor

judecătorești.
În ceea ce privește dobândirea cetățeniei române, de către copilul cetățean
străin sau fără cetățenie, prin adopție, trebuie observat că ne aflăm în prezența
unor acte juridice diferite, și anume: cetățenia adoptatului va fi hotărâtă de
comun acord, de către adoptatori. În situația în care adoptatorii nu cad de
acord, instanța judecătorească competentă să încuviințeze adopția va decide
asupra cetățeniei minorului. Prin urmare, în condițiile reglementărilor actuale,
adopția este o modalitate de dobândire de drept a cetățeniei române.
Sarcina de lucru 8
Formulează două argumente pentru care dobândirea cetăţeniei prin
naştere sau prin adopţie are valoare juridică imediată.
Redobândirea cetățeniei române

Legea cetățeniei române stabilește, în art. 10 din Legea 21/1991, că persoana
care a pierdut cetățenia română o poate redobândi, dacă își exprimă dorința în
acest sens.
Cetățenia română se poate acorda nu numai persoanelor care au pierdut această
cetățenie ci și descendenților acestora până la gradul II inclusiv și care cer
redobândirea ei, cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară
sau cu menținerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod
corespunzător condițiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b)–e) din Legea
21/1991.
Din aceste dispoziții, rezultă că persoana vizată este un fost cetățean român.
Fiind vorba de o persoană care a avut odată cetățenia română, calea
redobândirii acestei cetățenii este mai lesnicioasă, având în vedere posibilitatea
păstrării legăturilor ce au existat între ea și statul român.
Art. 10 al legii nu precizează dacă persoana care solicită redobândirea trebuie
să fie o persoană fără cetățenie sau o persoană care are o cetățenie străină,
întrucât alin. 3 al art. 10, care se referă la soțul celui (celei) care a solicitat
redobândirea cetățeniei, califică pe acesta (aceasta) ca cetățean străin sau fără
cetățenie. Desigur, aflată în străinătate, nu poate avea acolo decât fie o
cetățenie străină, fie statutul unei persoane fără cetățenie. Art. 10 (3) din Legea
cetățeniei române consacră un mod special de dobândire a cetățeniei de către o
persoană fără cetățenie sau cu o cetățenie străină, care locuiește în străinătate.
26
Art. 47 din Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind procedura adopţiei, republicată.
Este vorba de persoana care are calitatea de soț a celei (celui) care a solicitat
redobândirea cetățeniei. Această persoană poate cere acordarea cetățeniei
române în condițiile prevăzute de Legea 21/1991.
Dobândirea cetăţeniei române prin acordarea la cerere

Legea nr. 21/1991 stipulează un număr de condiții pe care trebuie să le
îndeplinească cumulativ persoana care solicită acordarea cetățeniei române.
Astfel, potrivit art. 8 din lege, cetățenia română poate fi acordată, la cerere,
cetățeanului străin sau persoanei fără cetățenie, care:
a) s-a născut și domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deși nu
s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condițiile legii pe teritoriul statului
român de cel puțin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit și conviețuiește cu
un cetățean român, de cel puțin 5 ani de la data căsătoriei;
b) dovedește, prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate față de statul
român, nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de drept sau a
securității naționale și declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acțiuni;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existență decentă, în
condițiile stabilite de legislația privind regimul străinilor;
e) este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în
străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român;
f) cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație
românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială;
g) cunoaște prevederile Constituției României și imnul național.
Interpretarea textului ce formulează prima din aceste condiții, conduce la
concluzia că suntem în prezența a două ipostaze, și anume: prima se referă la
situația persoanei care s-a născut pe teritoriul României și domiciliază aici; iar
cea de-a doua condiție se referă la situația persoanei care nu s-a născut în
România, pentru care se cere un domiciliu de cel puțin 8 ani, respectiv de cel
puțin 5 ani, în cazul în care este căsătorit cu un cetățean român.
Termenele menționate mai sus pot fi reduse până la jumătate în următoarele
situații:
a) solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internațional;
b) solicitantul este cetățeanul unui stat membru al Uniunii Europene;
c) solicitantul a dobândit statut de refugiat potrivit prevederilor legale în
vigoare;
d) solicitantul a investit în România sume care depășesc 1.000.000 de euro.
Se pune întrebarea dacă condițiile pentru cel care solicită acordarea cetățeniei
române, trebuie îndeplinite la data depunerii cererii sau la data acordării
cetățeniei. Modul de formulare a dispozițiilor legii nu permite o altă
interpretare, credem noi, decât că aceste condiții trebuie împlinite la data
depunerii cererii de acordare a cetățeniei. Desigur, neîndeplinirea duratei de
domiciliu sau a vârstei de 18 ani, nu împiedică reiterarea cererii la data când

aceste condiții ar fi împlinite. În ceea ce privește termenul fixat ca durată a
domiciliului, dacă la data depunerii cererii nu era îndeplinit, dar este îndeplinit
la data acordării cetățeniei, nu mai este necesară, după părerea noastră,
repetarea cererii. O asemenea cerință nu ar fi decât o formalitate în plus, lipsită
de obiect.
Copilul născut din părinți străini sau fără cetățenie și care nu a împlinit vârsta
de 18 ani, dobândește cetățenia română odată cu părinții săi. În cazul în care
numai unul dintre părinți dobândește cetățenia română, părinții vor hotărî, de
comun acord, cu privire la cetățenia copilului. În situația în care părinții nu cad
de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ținând seama de
interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, este
necesar consimțământul lui.
3.4.4. Procedura acordării cetăţeniei

Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetățeniei române se face
prin ordin al președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie, pe baza
propunerilor Comisiei pentru cetățenie (art. 12).
Cererea de acordare sau, după caz, de redobândire a cetățeniei române se face
personal sau prin mandatar cu procură specială și autentică, și va fi însoțită de
acte care dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege. Această cerere se
adresează Comisiei pentru cetățenie care verifică îndeplinirea condițiilor
pentru acordarea cetățeniei române.
Deși în lege nu sunt prevăzute care sunt actele doveditoare pe care trebuie să le
depună solicitantul, considerăm că, odată cu cererea, trebuie să depună dovada
domiciliului și a duratei lui, a vârstei, a locului de muncă sau a mijloacelor de
existență, declarația de renunțare la orice angajament, obligație de fidelitate
sau alt legământ față de un stat străin, cuprinzând și mențiunea de luare la
cunoștință a conținutului jurământului și angajamentul de a-l depune.
Dacă se constată lipsa unor documente necesare soluționării cererii,
președintele Comisiei solicită, prin rezoluție, completarea dosarului. În cazul în
care, în termen de cel mult 6 luni de la primirea solicitării, nu sunt transmise
actele necesare, cererea se va respinge ca nesusținută. (art. 15)
Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru
acordarea ori redobândirea cetățeniei, sau nu a fost promovat interviul,
Comisia, printr-un raport motivat, propune președintelui Autorității Naționale
pentru Cetățenie respingerea cererii. Se poate depune o nouă cerere după un
termen de 6 luni de la respingerea cererii anterioare.
Dacă solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport
în care va menționa întrunirea condițiilor legale pentru acordarea sau, după
caz, redobândirea cetățeniei, raport ce va fi înaintat președintelui Autorității
Naționale pentru Cetățenie.
Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie, constatând îndeplinite
condițiile prevăzute de lege, emite într-un termen ce nu va depăși 3 zile ordinul
de acordare sau de redobândire a cetățeniei române, după caz. Ordinul de
acordare sau de redobândire a cetățeniei române se comunică solicitantului,

prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în termen de 3 zile de la
data emiterii ordinului (art. 19, alin. 1). Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de
lege duce la respingerea prin ordin a cererii de acordare sau de redobândire a
cetățeniei.
Potrivit art. 20 cetățenia română se acordă sau se redobândește la data
depunerii jurământului de credință. Astfel, persoana căreia i se acordă cetățenia
română depune în termen de 3 luni de la data comunicării ordinului, în fața
ministrului justiției și a președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie sau
a unuia dintre cei 2 vicepreședinți ai autorității delegați în acest sens,
jurământul de credință față de România. Jurământul are următorul conținut:
„Jur să fiu devotat patriei și poporului român, să apăr drepturile și interesele
naționale, să respect Constituția și legile României”.
După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetățenie
română, care va fi întocmit în două exemplare, semnate de președintele
Autorității Naționale pentru Cetățenie, dintre care un exemplar va fi înmânat
titularului. (art. 20, alin. 4)
În situația în care copiii minori dobândesc cetățenie română odată cu părinții
sau cu unul dintre ei, aceștia vor fi înscriși în certificatul de cetățenie al
părinților și nu depun jurământ.
Persoanele care au obținut cetățenia română cu păstrarea domiciliului în
străinătate, vor depune jurământul de credință în fața șefului misiunii
diplomatice sau al oficiului consular al României din țara în care domiciliază 27.
Legea prevede și o anumită situație, și anume, aceea că în cazul în care copilul
devine major în timpul procesului de soluționare a cererii și până la data
dobândirii de către părinți a cetățeniei române. În această situație el va depune
jurământul și i se va elibera certificat de cetățenie distinct.
Conform art. 22 din Legea nr. 21/1991 modificată și completată, dovada
cetățeniei române se face cu cartea de identitate, pașaportul sau certificatul
constatator.
În trecut, un prim sistem de probațiune a cetățeniei a fost cel întruchipat prin
așa zisa posesiune de stat, constând în aceea că, în probarea cetățeniei, se putea
recurge la mijloacele de drept comun, pentru dovedirea unor circumstanțe
constante și neîndoielnice, care să evidențieze că persoana s-a comportat
întotdeauna ca cetățean român. Posesiunea de stat a cetățeniei române nu era,
evident, un mod de dobândire a acestei cetățenii, ci un mod de dovedire a ei. Și
în situația în care era dovedită, posesiunea de stat nu constituia decât o simplă
prezumție de naționalitate, care putea fi distrusă prin proba extraneității
persoanei.
Prima dovadă scrisă a calității de cetățean român a fost actul de încetățenire și
diploma emisă, în baza lui, persoanei încetățenite.
Cetățenia copilului până la vârsta de 14 ani, vârstă la care se eliberează cartea
de identitate, se dovedește cu certificatul său de naștere, însoțit de cartea de
identitate sau pașaportul oricăruia din părinți. Dacă copilul este înscris în
27
În acest caz, certificatul de cetăţenie română va fi eliberat de şeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular respect iv.
cartea de identitate sau pașaportul unuia din părinți, dovada cetățeniei se face
cu oricare din aceste acte.
În străinătate, actul valabil de trecere a frontierei, emis de autoritățile române,
face dovada că titularul său este cetățean român, afară de cazul în care acest act
cuprinde o mențiune contrară. În caz de nevoie, misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale României eliberează la cerere dovezi de cetățenie pentru
cetățenii români, aflați în străinătate.
Cu toate că, așa cum rezultă din textul Legii cetățeniei române, dovada
cetățeniei române se face cu cartea de identitate, pașaportul sau certificatul
constatator, nu poate fi exclusă ipoteza ca, provizoriu, această dovadă să se
facă și prin adeverință de identitate, din moment ce, până la eliberarea unei noi
cărți de identitate, persoanelor care au pierdut, li s-a deteriorat, distrus sau
sustras actul li se eliberează asemenea adeverințe.
Sarcina de lucru 9
Identifică motivele pentru care acordarea cetăţeniei la cerere este pretext
de dispută diplomatică.
3.4.5. Pierderea cetăţeniei române

Legea 21/1991 reglementează în art. 24 modalitățile de pierdere a cetățeniei
române, și anume prin: retragerea cetățeniei române; aprobarea renunțării la
cetățenia română; alte cazuri prevăzute de lege. Modalitățile de pierdere a
cetățeniei române au întotdeauna la bază un act juridic individual, emis de
organul de stat competent; în unele cazuri, pierderea cetățeniei române produce
efecte nu numai față de persoana în legătură cu care acel act a fost emis, ci și
asupra descendenților ei, în condițiile prevăzute de lege.
Retragerea cetăţeniei române
Articolul 25 al Legii nr. 21/1991, stabilește că cetățenia română se poate

retrage persoanei care:
a) aflată în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave, prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România
a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) dacă a obținut cetățenia română prin mijloace frauduloase;

d) este cunoscută ca având legături cu grupuri teroriste sau le-a sprijinit, sub orice
formă, ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol siguranța națională.
Din enunțarea ipotezelor de pierdere a cetățeniei române, rezultă că retragerea
cetățeniei române are un caracter strict personal și operează sub titlul unei
sancțiuni.
Caracterul strict personal al acestei măsuri și natura ei sancționatorie, rezultă
din precizările făcute în art. 26 al legii, unde se arată că pierderea cetățeniei
române nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei
căreia i s-a retras cetățenia.
Analizând situațiile ce pot conduce la aplicarea acestei sancțiuni, rezultă că
unele din ele vizează o persoană, cetățean român, ce se găsește în străinătate,
pe când altele vizează persoane care au obținut cetățenia română prin mijloace
frauduloase.
Faptele descrise în art. 25 al Legii nr. 21/1991, de natură să conducă la
retragerea cetățeniei române, trebuie să constituie manifestarea unei conduite
ilicite. Conduita ilicită se poate săvârși, sub aspect material, fie printr-o acțiune
constând în comiterea unui fapt prohibit, fie prin omisiunea săvârșirii unei
fapte prescrise de lege ca obligatorie. Atât acțiunea cât și inacțiunea, trebuie să
fi fost săvârșite cu vinovăție. Vinovăția este starea subiectivă ce caracterizează
pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării ordinii de drept. Ea exprimă
atitudinea sa psihică negativă față de interesele și valorile sociale proteguite
prin normele juridice.
Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării la cetăţenie
Potrivit art. 27 al Legii nr. 21/1991, pentru motive temeinice, Guvernul

României poate aproba renunțarea la cetățenia română.
Textul legii înscrie unele condiții speciale pentru ca cererea de renunțare la
cetățenia română să poată fi primită, și anume:
a) persoana care solicită renunțarea la cetățenie să aibă împlinită vârsta de 18 ani;
b) să nu fie învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori să aibă de executat o
pedeapsă penală;
c) să nu fie urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din țară
sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanții corespunzătoare
pentru achitarea lor;
d) persoana a dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă
cetățenie.
Condiția ca persoana care solicită renunțarea la cetățenia română să fi împlinit
vârsta de 18 ani, constituie expresia preocupării legii pentru asigurarea
deplinului discernământ necesar pentru aprecierea temeiniciei situațiilor care
pot determina introducerea unei cereri de renunțare la cetățenia română. Pe de
altă parte, Legea cetățeniei române stabilește că minorul, până la vârsta de 18
ani, urmează, de regulă, cetățenia părinților săi.

Cel care solicită renunțarea la cetățenia română, trebuie să îndeplinească

cerința de a nu avea de executat o pedeapsă penală, ca și aceea de a nu fi
învinuit sau inculpat într-o cauză penală. Din textul legii, rezultă că nu se pune
condiția ca persoana respectivă să nu fi fost niciodată învinuită sau inculpată
într-o cauză penală sau să nu fi executat vreodată o pedeapsă penală. Este
socotit „inculpat” persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală.
O altă cerință a legii pentru persoana care solicită renunțarea la cetățenia
română, este aceea de a nu avea obligații patrimoniale față de persoane fizice
sau juridice din țară.
Din articolul 27 lit. b al Legii cetățeniei române, rezultă că executarea
obligațiilor patrimoniale privește numai obligațiile față de creditorii din țară,
nu și obligațiile față de state străine sau persoane juridice și fizice aparținând
altor state, cu sediul sau domiciliul pe teritoriul acestora.
Pierderea cetățeniei române prin aprobarea renunțării, nu produce nici un efect
asupra cetățeniei soțului sau copiilor minori. Totuși, în cazul în care ambii
părinți obțin aprobarea renunțării la cetățenia română, iar copilul minor se află
împreună cu ei în străinătate ori părăsește împreună cu ei țara, minorul pierde
cetățenia română o dată cu părinții săi, iar dacă aceștia au pierdut cetățenia
română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru
a domicilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut
cetățenia română, pierde cetățenia română pe data plecării sale din țară. Aceste
dispoziții se aplică și în cazul în care numai unul din părinți este cunoscut sau
în viață. Copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, i se cere consimțământul.
(art. 28)
Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române
În cadrul modalităților de dobândire a cetățeniei române, s-a examinat ipoteza,

reglementată de lege, prin care minorul străin adoptat de un cetățean român
dobândește, pe această cale, cetățenia română. De această dată, se are în vedere
ipoteza în care copilul, cetățean român, este adoptat de un cetățean străin și
pierde cetățenia română pe această cale.
Art. 29 din Legea cetățeniei române, prevede că copilul minor cetățean român,
adoptat de un cetățean străin, pierde cetățenia română, dacă adoptatorul solicită
în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea cetățeniei adoptatorului de
către cel adoptat.
Deși legea, în principiu, admite și adoptarea majorului, dacă acesta a fost
crescut în timpul minorității sale de către adoptator, Legea cetățeniei române
derogă de la acest principiu, stabilind că numai minorul cetățean român pierde
această cetățenie, în cazul adopției sale de un cetățean străin. Aceasta înseamnă
că majorul cetățean român, dacă ar fi adoptat de un cetățean străin, nu pierde
cetățenia română. Legea prevede ca adopția să se facă de un cetățean străin. De
aici rezultă că adopția unui minor cetățean român nu poate fi înfăptuită de o
persoană fără cetățenie.
Art. 29 (3) al Legii cetățeniei române prevede că, în cazul declarării nulității
sau anulării adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat
că nu a pierdut niciodată cetățenia română.

În situația copilului găsit pe teritoriul statului român, acesta pierde cetățenia

română dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiația față de
ambii părinți, iar aceștia sunt cetățeni străini. Cetățenia română se pierde și în
cazul în care filiația s-a stabilit numai față de un părinte cetățean străin, celălalt
părinte rămânând necunoscut.
În ce privește procedura renunțării la cetățenia română potrivit art. 31 din
Legea 21/1991 cererea de renunțare la cetățenia română, însoțită de actele
doveditoare se depune la secretariatul tehnic al Comisiei sau la misiunile
diplomatice ori oficiile consulare ale României din țara în care solicitantul își
are domiciliul sau reședința. Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie
dispune, prin ordin, aprobarea sau, după caz, respingerea cererii de renunțare la
cetățenia română, pe baza raportului Comisiei, prin care aceasta constată
îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.
Pierderea cetățeniei române prin renunțare are loc la data eliberării adeverinței
de renunțare la cetățenia română, iar dovada renunțării la cetățenia română se
face cu adeverință eliberată de secretariatul Comisiei, pentru persoanele cu
domiciliul în România, ori de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale
României, pentru persoanele cu domiciliul sau reședința în străinătate, în baza
ordinului președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie. (art. 31, alin. 8)
În ce privește retragerea cetățeniei române potrivit art. 32 (1) orice autoritate
sau persoană care are cunoștință de existența unui motiv pentru retragerea
cetățeniei române poate sesiza, în scris, Comisia, având obligația să prezinte
dovezile de care dispune.
Sesizarea de retragere se va dezbate la termenul stabilit prin rezoluție de
Președintele Comisiei. Acesta va dispune totodată:
a) solicitarea punctului de vedere al autorităților competente cu privire la
îndeplinirea condițiilor legale privind retragerea cetățeniei;
b) invitarea persoanei care a formulat sesizarea, precum și a oricărei persoane
care ar putea da informații utile soluționării cererii;
c) citarea persoanei în cauză la domiciliul cunoscut sau, dacă acesta nu se
cunoaște, prin publicarea citației în Monitorul Oficial al României. (art. 32,
alin. 2)
Dacă se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege Președintele
Autorității Naționale pentru Cetățenie emite ordinul de retragere a cetățeniei
române, respectiv de respingere a sesizării de retragere a cetățeniei, în cazul în
care constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.
Pierderea cetățeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului
președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie de aprobare a retragerii
cetățeniei române.
Dubla cetățenie. Faptul că diferite state nu-și coordonează reglementările
legislative în materie de dobândire și pierdere a cetățeniei, ca și preocuparea de
a evita producerea unor situații în care copiii născuți dintr-un cetățean al lor ar
rămâne apatrizi, poate duce la consecința că o persoană este recunoscută, în
același timp, de două state diferite drept cetățean al lor (Drăganu, 1998, p.
150).
Dubla cetățenie este de natură să creeze complicații între state, mai ales în
ipoteza în care aceasta, dubla cetățenie, ar fi provocată de către un stat.
Problema se complică și mai mult dacă legile unor state permit acordarea
cetățeniei unei persoane care are deja cetățenia unui stat sau păstrarea
cetățeniei sale, cu toate că această persoană dobândește ulterior o nouă
cetățenie.
Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește, în art. 15, că „orice
persoană are dreptul la o cetățenie”.
Această soluție a dublei cetățenii a fost adoptată de legiuitorul român pentru
rezolvarea problemelor multor cetățeni români care, în perioada 1944-1989,
locuind în afara granițelor țării, au pierdut cetățenia română. De asemenea,
Legea cetățeniei române are la bază și considerente cu totul speciale, de natură
reparatorie pentru cetățenii cărora li s-a ridicat cetățenia fără voia lor sau
pentru motive care nu le sunt imputabile.
Este important să arătăm că soluția se justifică deplin, mai ales pentru faptul că
ea dă expresie principiului constituțional potrivit căruia „cetățenia română nu
poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere” [art. 5 (2)]. Astfel,
cetățenia română se poate acorda și persoanelor care au pierdut această
cetățenie și care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetățeniei străine. Menționăm
faptul că statele, în general, nu agreează dubla cetățenie în statele unitare,
pentru că această situație poate genera implicații nedorite.
Cetățenia europeană. Este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care
are naționalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în
statul respectiv. Cetățenia Uniunii Europene vine în completarea cetățeniei
naționale și nu o înlocuiește.
Străinii și apatrizii. Pe teritoriul țării noastre, există persoane care nu au
calitatea de cetățeni români. Aceste persoane cu cetățenie străină sau fără
cetățenie (apatrizi), se bucură de toate drepturile garantate de Constituția și
legile țării noastre, fiind lipsite numai de drepturile specifice condiției de
cetățean român.
Cetățenia de onoare. Cetățenia română cu titlu de cetățean de onoare se poate
acorda unor străini pentru servicii deosebite aduse țării și națiunii române, de
către Parlamentul României, la propunerea Guvernului 28, fără nici o altă
formalitate. Persoanele care au dobândit cetățenia de onoare29 se bucură de
toate drepturile civile și politice recunoscute cetățenilor români, cu excepția
drepturilor electorale și de a ocupa o funcție publică. (Safta, 2014, p. 142)
28
Cetăţenia română de onoare a fost acordată unor personalităţi încă din anii 1800, fapt care explică vechimea acestei
instituţii. Se poate vorbi despre cetăţenia oferită de Ţara Românească domnului Moldovei, Alexandru Ioan, care prin alegerea
sa şi ca domn al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1959), a întemeiat cetăţenia română, fiind primul cetăţean român. În continuare
Principatele Unite Române au oferit această calitate principelui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen; o cetăţenie de onoare
acordată ca recompensă s-a dat înainte de Unire de către Ţara Românească în 1841, generalului rus Pavel Dmitrievici
Kiseleff şi de Moldova, în 1958 lui Constantin Hurmuzachi. Printr-o lege, din 15 iulie 1917, se recunoaşte cetăţenia de
onoare generalului Henri Matihias Berthelot, şeful misiunii militare franceze din timpul primului război mondial, pentru
marile servicii aduse apărării naţionale a României.
29
Tudor Drăganu consideră că „cetăţenia de onoare, odată acordată, nu are nici un efect asupra statutului juridic al
cetăţeanului străin. El rămâne cetăţean al statului căruia i-a aparţinut înainte de acordarea cetăţeniei de onoare şi nu
urmează să fie considerat ca având o dublă cetăţenie. Prin urmare, el nu dobândeşte nici unul din drepturile specifice
condiţiei de cetăţean român”. (ed. cit., p. 150)
Încheind unele considerații asupra cetățeniei române, ținem să învederăm că,

dincolo de rigiditatea formelor juridice care inserează conținutul și formele de
manifestare a calității de cetățean român, „titlul de cetățean român constituie
întruchiparea desăvârșită a omului care, prin legatul spiritual față de
străbunii noștri, își consacră întreaga energie binelui și prosperității neamului
românesc”. (Deleanu, 1996, p. 163)
Rezumat
Teritoriul statului român organizat în judeţe, oraşe şi comune este
efectul unei deveniri istorice a textelor constituţionale şi se explică prin
forma de guvernare de la un moment dat. În corelaţie nemijlocită cu
teritoriul este cetăţenia dobândită prin naştere, adopţie sau repatriere,
dar şi la cerere, în cazuri speciale. Aspectele juridice ale pierderii
cetăţeniei, inclusiv ale renunţării la aceasta, sunt şi ele precizate de
legislaţia română.
1. Monarhia este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea

atribuţiilor de şef de stat revin:
a. unei persoane desemnate, de regulă, pe baze ereditare;
b. unei persoane desemnate prin alegere;
c. unui grup de persoane.
2. În cadrul monarhiei limitate puterile de care dispunea monarhul erau

îngrădite legal de:
a. constituţie;
b. parlament;
c. popor.
3. Republica prezidenţială este acea formă de guvernământ în cadrul căreia

preşedintele:
a. are o poziţie egală cu parlamentul;
b. are o poziţie superioară parlamentului;
c. are o poziţie inferioară parlamentului.
4. Care din următoarele state au structură federativă?

a. Argentina, Venezuela, Franţa;
b. Statele Unite, Canada, Germania;
c. Rusia, Elveţia, România.
5. Care din următoarele acte normative au desfiinţat „ţinutul” ca unitate

administrativ-teritorială?
a. Decretul-lege pentru organizarea administrativă din 14 august 1938;

b. Legea 577 din 21 noiembrie 1940;
c. Legea nr.5 din 6 septembrie 1950.

1.a; 2. a; 3. a; 4. b; 5. b
Editura Universitară Danubius, Galați, 2014 (p.153-190);
Bucuresti, 2015 (p.163-192; p.378-444);
București, 2014 (p.136-150).

4. DREPTURI, LIBERTĂŢI ŞI ÎNDATORIRI
FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
4.1. Cadrul legal al drepturilor fundamentale ................................................................... 107

4.1.1. Noţiunea de drepturi fundamentale .................................................................... 107
4.1.2 Reglementarea drepturilor fundamentale cetăţeneşti în ţara noastră ..................... 108
4.1.3. Natura juridică a drepturilor fundamentale ......................................................... 109
4.2. Principalele categorii de drepturi şi libertăţi.............................................................. 110
4.2.1. Consideraţii generale ......................................................................................... 110
4.2.2. Inviolabilităţi ..................................................................................................... 113
4.2.3. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale ......................................... 117
4.2.4. Drepturile şi libertăţile politice, social-politice ................................................... 124
4.2.5. Drepturile garanţii .............................................................................................. 129
4.2.5. Restrângerea drepturilor și libertăților cetățenești ............................................... 130
4.2.6. Îndatoririle fundamentale ................................................................................... 131
4.3. Avocatul Poporului .................................................................................................. 133
Rezumat .......................................................................................................................... 139
Teste de autoevaluare ...................................................................................................... 139
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ........................................................ 140
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4 ............................................................... 140
- să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, cu
explicaţiile corespunzătoare;
- să descrii unul dintre drepturile cetăţeneşti cu aplicaţie la un caz
concret;
- să dezvolţi într-un eseu corelaţia dintre Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi legislaţia română;
- să rezumi într-un text de o pagină modul în care Avocatul Poporului
apără drepturile și libertățile persoanelor fizice în raporturile acestora cu
autoritățile publice.

Benone Puşcă Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
4.1. Cadrul legal al drepturilor fundamentale
4.1.1. Noţiunea de drepturi fundamentale

În ştiinţa juridică, prin noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti se
înţelege acele drepturi care sunt garantate de însăşi Constituţia ţării, atât prin
măsuri de ordin juridic, cât şi prin stabilirea condiţiilor necesare pentru
exercitarea lor. Prin natura lor, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu sunt
concepute ca o categorie de drepturi deosebite de celelalte drepturi subiective.
Ca orice drepturi subiective, ele sunt puteri garantate de lege voinţei
subiectului activ al raportului juridic, în temeiul cărora acesta este în măsură, în
vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită
determinată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului juridic o anumită
comportare, care, la nevoie poate fi impusă acestuia cu sprijinul forţei de
constrângere a statului .
Deși nu au specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice, nici al
obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetățenilor își justifică pe deplin
existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi prin importanța
economică, socială, culturală și politică pe care o au. Constituind sâmburele
reglementării legale a tuturor celorlalte drepturi subiective, drepturile
fundamentale ale cetățenilor devin temelia juridică a ansamblului drepturilor
cetățenilor.
J. J. Rousseau, în lucrarea sa „Discurs asupra originii și fundamentarea
inegalității între oameni”, caracteriza drepturile fundamentale ca drepturi
esențiale pentru cetățeni, în favoarea libertății umane; că drepturile omului sunt
daruri ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge.
Drepturile fundamentale prezintă o mare importanță atât pentru cetățeni cât și
Reţine pentru stat, ele reprezintă baza pentru celelalte drepturi, sunt consacrate de
ideea! Constituție și sunt determinante pentru statutul juridic al cetățeanului.
Din acest punct de vedere, concluzia unanimă a teoreticienilor este că
drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale
pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera
dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite și garantate prin Constituție
și legi. 1
Noțiunea de îndatoriri fundamentale. Îndatoririle fundamentale sunt
obligațiile cele mai importante ale cetățenilor stabilite de Constituție, care
presupun o participare activă la realizarea scopurilor societății. Trebuie reținut
că îndatoririle fundamentale sunt în strânsă corelație cu drepturile
fundamentale ale cetățenilor; mai mult, ele se intercondiționează, îndatoririle
luând aspectul unor obligații privind asigurarea drepturilor cetățenești.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, din 10 decembrie 1948, și cele
două Pacte internaționale ale drepturilor omului, din 16 decembrie 1966,
1
„Prin noţiunea de drepturi fundamentale se desemnează acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru
dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului,
sunt garantate de însăşi Constituţie.” A se vedea şi I. Muraru & S. Tănăsescu (2011, p. 141) care arată că „drepturile
fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin
Constituţie şi legi”.
pornesc de la constatarea că omul are obligații față de alte persoane și față de

comunitatea din care face parte, și, deci, are răspunderea de a acționa pentru
promovarea și respectarea drepturilor recunoscute în aceste norme ale dreptului
internațional. Cele două Pacte internaționale ale drepturilor omului prevăd că
nici una din dispozițiile lor nu dă dreptul unui grup sau unei persoane de a
desfășura o activitate sau de a comite acte îndreptate spre distrugerea
drepturilor și libertăților altor persoane sau spre limitări ale acestora mai ample
decât cele prevăzute.
Trebuie să menționăm că „drepturile și libertățile omului sunt concepute într-o
strânsă legătură cu îndatoririle fiecărei persoane față de semenii săi și față de
comunitatea din care face parte cu respectarea drepturilor și libertăților
similare ale altor persoane”. (Pușcă & Pușcă, 2003, p. 183)
Ținând seama de cele de mai sus, se poate spune că îndatoririle fundamentale
sunt acele obligații esențiale ale cetățenilor înscrise în Constituție, pentru
realizarea intereselor societății.
4.1.2 Reglementarea drepturilor fundamentale cetăţeneşti în ţara noastră

Dispoziția constituțională, cadru ce reglementează întreaga reglementare a
statutului social-economic, politic și juridic al omului societății noastre, este
cea cuprinsă în art. 16 al legii fundamentale, în care se proclamă că „Cetățenii
sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără
discriminări”. Nici o îngrădire a acestor drepturi și nici o deosebire în
exercitarea lor nu sunt îngăduite. Prevederile constituționale cuprinse în Titlul
II trebuie, însă, corelate cu cele din art. 1 (3) al Constituției, în care se
precizează că „România este stat de drept, democratic și social, în care
demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a
personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori
supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor
Revoluției din decembrie 1989 și sunt garantate”.
Prevederile art. 1 (3) al Constituției constituie drept cadru și instrumente ale
realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Din aceste
prevederi, ce dau expresie unei incontestabile realități, pot fi desprinse câteva
principii, trăsături definitorii ale reglementării drepturilor, libertăților și
îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor.
Ceea ce caracterizează în mod deosebit această instituție, este principiul
universalității drepturilor și libertăților, principiu ce rezultă din prevederile
art. 15 al Constituției, care proclamă că „Cetățenii beneficiază de drepturile și
de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligații
prevăzute de acestea”.
Garantarea politico-juridică și socială a drepturilor și libertăților fundamentale
își găsește expresia în faptul că „România este patria comună și indivizibilă a
tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere
sau de origine socială” [art. 4 (2)].

Faptul că drepturile și libertățile fundamentale sunt garantate sub formă de

drepturi și libertăți „ale cetățenilor”, nu trebuie să ducă la concluzia că
exercițiul tuturor acestor drepturi și libertăți este condiționat de calitatea de
cetățean, ci, dimpotrivă, numai exercitarea unora dintre drepturile și libertățile
fundamentale prevăzute de Constituție este condiționată de calitatea de
cetățean a subiectului de drept. Așa cum, de exemplu, este dreptul de a alege și
de a fi ales în organele reprezentative ale statului. În art. 16 (3) al Constituției:
se arată că: „Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate,
în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în
țară”.
Exercitarea altor drepturi și libertăți prevăzute de Constituție, nu este
condiționată de calitatea de cetățean. Astfel, în art. 18 al Constituției, se
prevede că „Cetățenii străini și apatrizii care trăiesc în România se bucură de
protecția generală a persoanelor și averilor, garantată de Constituție și de alte
legi”. Așa, spre exemplu, dacă cetățenii străini sau apatrizii aflați pe teritoriul
țării noastre sunt angajați, ei se bucură de garanția constituțională a drepturilor
asigurate cetățenilor români. Străinii și apatrizii au drepturile civile ale
cetățenilor români, ca și orice alte drepturi recunoscute de legile, tratatele,
convențiile internaționale sau acordurile încheiate cu România.
O prevedere deosebit de importantă este cea din art. 20, potrivit căreia
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi
interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă
există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au
prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția
sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. Acest articol stabilește în
mod expres poziția supralegislativă a tratatelor internaționale a drepturilor
omului la care România este parte și valoarea lor interpretativă
constituțională. (Safta, 2014, p. 158)
4.1.3. Natura juridică a drepturilor fundamentale

Drepturile fundamentale ale cetăţenilor îşi justifică existenţa ca o categorie
distinctă de celelalte drepturi prin importanţa lor economică, socială şi politică.
În literatura juridică de specialitate, natura juridică a drepturilor fundamentale
a suscitat un deosebit interes teoretic şi practic, ceea ce a condus la emiterea a
numeroase teorii.
Teoria drepturilor naturale (Locke, Grotius, Wolf, Puffendorf, Blokstone,
J.J. Rousseau) a fost cea mai răspândită teorie care consideră că libertăţile
publice au o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului pentru că
cetăţeanul le dobândeşte în calitate de om, sunt opozabile statului şi nu sunt
stabilite prin legi, contracte etc. Clasificând drepturile fundamentale ca fiind
drepturi absolute, adepţii acestei teorii le deosebea de alte drepturi care erau
creaţia societăţii, deoarece ele derivau din legile naturii.
O altă teorie a fost teoria individualistă (A. Esmein, H. Chenan, H.J. Laski)
care susţinea că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta este o
fiinţă reală, liberă şi responsabilă.
Există teorii care nu fac deosebire de natură juridică între drepturile individuale
şi celelalte drepturi subiective, toate drepturile fiind considerate o creaţie a
dreptului obiectiv. O asemenea teorie este teoria drepturilor reflexe. Conform
acestei teorii drepturile şi libertăţile sunt drepturi reflexe care provin din
autolimitarea puterii statului.
Din multitudinea teoriilor emise, se desprinde o trăsătură generală şi anume
aceea că între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi nu există nici o
deosebire. Pornindu-se de la teza că drepturile fundamentale sunt drepturi
subiective şi că aceste drepturi şi obligaţii nu pot exista decât în cadrul unui
raport juridic concret, se consideră că un asemenea raport este cetăţenia.
Cetăţenia exprimă un statut larg, incluzând totalitatea drepturilor ce revin
persoanelor care au calitatea de cetăţeni ai statului.
Cu privire la momentul nașterii drepturilor fundamentale, acesta are loc în
Reţine cadrul raportului juridic la îndeplinirea termenului sau condiției prevăzute de
teoriile lege. Așa de exemplu, la vârsta de 7 ani se naște dreptul la învățătură, iar
prezentate! dreptul la vot, la împlinirea vârstei de 18 ani. În ceea ce privește dreptul de vot,
acesta nu se poate manifesta dacă persoana este bolnavă psihic sau decăzută
din acest drept (Muraru & Tănăsescu, 2002, p. 158).
Importanţa drepturilor fundamentale rezultă şi din faptul că acestea sunt
înscrise în însuşi textul Constituţiei, care le învesteşte cu garanţii juridice
speciale. Dat fiind că normele constituţionale se află în vârful ierarhiei pe care
o constituie celelalte norme juridice, consecinţa este aceea că şi drepturile
fundamentale se ridică prin valoarea lor juridică deasupra tuturor celorlalte
drepturi subiective, care-şi trag din ele esenţa conţinutului lor.
Sarcina de lucru 1
Argumentează prin 3 fraze superioritatea teoriei pozitivismului juridic în
raport cu cea a dreptului natural.
4.2. Principalele categorii de drepturi şi libertăţi
4.2.1. Consideraţii generale

Drepturile şi libertăţile cetăţenilor ocupă un loc important în ansamblul
complex de realităţi şi deziderate care preocupă omenirea. Dacă examinăm
fiecare din punctele de vedere formulate de doctrina contemporană asupra
drepturilor şi libertăţilor, vom constata că sunt extrem de eterogene şi aceasta
datorită volumului mare de drepturi şi libertăţi consacrate în constituţiile
diferitelor state.

Prin urmare, „preocupările pentru promovarea și ocrotirea drepturilor și

libertăților cetățenești au depășit, în timp, limitele și granițele tradiționale, ca
o consecință firească a cursului istoric în care omenirea s-a angajat, îndeosebi
după cel de-al doilea război mondial, să pună capăt violenței, rasismului,
discriminării rasiale și inegalității dintre oameni” (Muraru & Tănăsescu,
2011, p. 150).
În acest context, instituția drepturilor și libertăților fundamentale a cunoscut o
dinamică deosebită, plină de semnificație. Evoluția instituției drepturilor și
libertăților fundamentale s-a exprimat prin existența a două mari categorii de
reglementări, și anume: reglementări interne și reglementări internaționale.
Marea problemă teoretică și practică este, însă, corelația dintre reglementările
internaționale și cele interne, și se pune problema de a ști cum trebuie abordată
această corelație și ce consecințe rezultă dintr-o asemenea abordare. În
literatura de specialitate, au fost exprimate interesante puncte de vedere. Astfel
se arată că pactele, convențiile, declarațiile și alte acte adoptate pe plan
internațional transpun în practică drepturile omului ținând seama de necesitatea
permanentă a armonizării cerințelor cooperării internaționale în acest domeniu
cu principiul suveranității statelor. Fără îndoială că aceste instrumente
internaționale obligă statele – părți de a lua măsuri legislative și de altă natură
pentru asigurarea realizării drepturilor și libertăților prevăzute în ele. Dar,
realizarea acestor drepturi și libertăți urmează să aibă loc prin reglementări de
drept intern.
Prin urmare, putem constata că “dominantă în ansamblul preocupărilor
teoretice, legislative și practice privitoare la drepturile omului, este ideea
potrivit căreia proclamarea și garantarea efectivă a acestora revine
reglementărilor juridice interne”. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 153)
Teoria și practica social-politică au determinat unele intervenții notabile ale
organismelor internaționale pentru promovarea, recunoașterea și protecția
drepturilor omului. Câteva din documentele adoptate prezintă interes și în
clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale din țara noastră. Astfel de
document internațional (de care am amintit mai înainte) în care se consacră
drepturile și libertățile fundamentale ale omului, este Declarația Universală a
Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie
1948. În Declarație, sunt proclamate: egalitatea tuturor oamenilor, dreptul la
viață, inviolabilitatea persoanei, dreptul la cetățenie, libertatea de gândire,
dreptul la vot universal, dreptul la muncă, dreptul de a înființa sindicate,
dreptul la învățătură etc. Declarația nu individualizează unele categorii de
drepturi și libertăți2.
La 16 decembrie 1966, Adunarea Generală O.N.U., a adoptat două pacte
internaționale ale drepturilor omului, și anume: Pactul internațional cu privire
la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire
la drepturile civile și politice.
2
Cu toate demersurile făcute de organismele internaţionale, în lumea contemporană continuă să subziste pericole pentru
libertăţile cetăţeneşti, precum: foamea, terorismul, impactul anumitor activităţi asupra mediului înconjurător, tortura şi
tratamentul umilitor şi degradant, utilizarea formelor de detenţie fără judecată etc. (a se vedea în acest sens Muraru &
Tănăsescu, 2011, pp. 150-151).
Aceste documente internaționale cuprind cele mai importante drepturi și

libertăți fundamentale ale omului, cu obligația statelor - părți de a le recunoaște
și garanta prin legislația lor internă.
În Titlul II al Constituției țării noastre, de la art. 22 până la art. 52, sunt
consacrate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.
Nominalizarea principalelor drepturi și libertăți este dificilă: unele drepturi și
libertăți sunt considerate universale, altele sunt considerate fundamentale, sunt
integrate altor ramuri de drept (de exemplu, drept administrativ, drept
comercial, dreptul civil etc.), altele sunt considerate ca aparținând – în
exclusivitate – dreptului constituțional (de exemplu drepturile electorale) sau și
dreptului constituțional (dreptul la muncă, dreptul la proprietate)3.
Studierea mai aprofundată a drepturilor și libertăților, necesită o grupare pe
baza unor criterii științifice, care să ușureze cunoașterea importanței și a
multiplelor aspecte pe care le prezintă fiecare din drepturile și libertățile
fundamentale exprimate în Constituție. Luând drept criteriu asemănarea
privind conținutul material, drepturile și libertățile au fost clasificate de unii
autori în următoarele categorii4:
a) drepturi individuale, care cuprind: dreptul la viață și la integritate fizică și
psihică; dreptul la informație; dreptul la învățătură; dreptul de vot; dreptul de a
fi ales; dreptul de asociere; dreptul la muncă și protecție socială; dreptul la
pensie; dreptul la grevă; dreptul la moștenire; dreptul de proprietate; dreptul la
petiționare;
b) libertăți individuale care cuprind: libertatea circulației și domiciliului;
libertatea conștiinței; libertatea de exprimare; libertatea întrunirilor. (Deleanu,
1996, p. 265 și urm.)
În literatura juridică de specialitate s-au făcut și alte clasificări ale drepturilor și
libertăților fundamentale, fără a exista o unanimitate de vederi. 5 Clasificarea
adoptată de noi ni se pare a fi mai indicată, deoarece se întemeiază pe un
criteriu obiectiv științific, care permite sistematizarea drepturilor și libertăților
în grupe omogene, ce cuprind, fiecare, totalitatea drepturilor și libertăților care,
având un conținut material asemănător, au o finalitate identică și se realizează
în aceeași sferă a activității umane.
O grupă aparte a drepturilor și libertăților fundamentale, o formează cea a
inviolabilității. În această grupă, intră: dreptul la viață; libertatea individuală;
inviolabilitatea domiciliului; dreptul la apărare; dreptul la libera circulație;
secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice; dreptul la ocrotirea vieții
intime, familiale și private.
Drepturile sociale, economice și culturale alcătuiesc o altă grupă de drepturi
care garantează individului posibilitatea de a obține mijloace indispensabile
nevoilor sale social-economice și culturale. În această grupă, intră: dreptul la
3
Ion Deleanu procedează la clasificarea şi nominalizarea principalelor drepturi şi libertăţi având drept criteriu modul lor de
exercitare, rezultând astfel: 1) drepturi şi libertăţi exercitate individual sau personal; 2) libertăţi exercitate în grup. În cadrul
primei categorii, autorul distinge, în subsidiar, între: a) drepturi şi libertăţi care ocrotesc persoana şi viaţa ei privată; b)
drepturi şi libertăţi care ocrotesc realizarea opţiunilor persoanei în viaţa ei şi în viaţa socială. (ed. cit., Tratat I, p. 204)
4
A se vedea și (Valea, 2014, pp. 72-74).
5
Profesorii I. Muraru și S. Tănăsescu prezintă unele consideraţii deosebit de interesante cu privire la clasi ficarea drepturilor
omului în drepturi individuale şi drepturi colective. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 154)
muncă și la protecție socială; dreptul la un nivel de trai decent; dreptul la

proprietate; dreptul la moștenire; dreptul la ocrotirea sănătății; dreptul la grevă;
dreptul la căsătorie; dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență; dreptul
persoanelor handicapate la o protecție socială.
Drepturile și libertățile politice sunt acele drepturi fundamentale care
garantează cetățenilor participarea la conducerea treburilor publice. În această
grupă, intră: dreptul de vot; dreptul de a fi ales; dreptul de asociere; libertatea
conștiinței; libertatea de exprimare; libertatea întrunirilor; dreptul de
petiționare; dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică; dreptul la
informație.
Sarcina de lucru 2
Explică modul în care cele trei categorii de drepturi, enunţate anterior, se
interferează şi contribuie la statutul demn al cetăţeanului.
4.2.2. Inviolabilităţi
a) Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

Articolul 22 (1) al Constituției, prevede că „Dreptul la viață, precum și dreptul
la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”.
Caracterul cuprinzător al acestei formulări constă în posibilitatea – garantată de
stat pentru fiecare cetățean – de a se dezvolta și acționa în deplină siguranță,
integritatea fizică și psihică fiindu-i puse sub ocrotire față de orice atingere.
Dând expresie unui astfel de înțeles, legea penală incriminează tocmai acele
fapte prin care se aduce atingere relațiilor sociale referitoare la viața și
integritatea fizică și psihică, atribute esențiale ale persoanei.
Aceasta demonstrează grija deosebită a legiuitorului față de ocrotirea
persoanei. Garantarea integrității fizice și psihice este reglementată și prin
dispozițiile alineatului 2 al art. 22, care privește ocrotirea persoanei din toate
punctele de vedere. Astfel, potrivit acestei dispoziții constituționale, nimeni nu
poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă, sau tratament inuman sau
degradant.
În structura art. 22 (3) al Constituției, este cuprinsă o prevedere de mare
valoare, și anume, aceea că pedeapsa cu moartea este interzisă.
b) Libertatea individuală. Alături de dreptul la viață și la integritatea fizică și
psihică, libertatea individuală cuprinde acele valori ale persoanei care se cer

apărate. În art. 23 (1) al Constituției, se arată că libertatea individuală și

siguranța persoanei sunt inviolabile.
Libertatea individuală privește libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se
putea comporta și mișca liber, de a nu fi ținut în sclavie sau în orice altă
servitute, de a nu fi reținut sau arestat decât în cazurile prevăzute de Constituție
și legi (Rusu, 2004, p. 140). Declarația Universală a Drepturilor Omului
prevede, în art.3, că orice ființă umană are dreptul la libertatea și la securitatea
sa. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966, a
arătat că „orice om are dreptul la libertate și la securitatea persoanei sale”.
Același document internațional continuă, în materia acestei reglementări,
precizând că „nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar și nimeni
nu poate fi privat de libertatea sa, decât pentru motive legale și în
conformitate cu procedura prevăzută de lege”.
Este cunoscut faptul că, pentru existența unui stat de drept, numai
recunoașterea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu este
suficientă; mai trebuie să fie stabilite anumite mecanisme și proceduri care să
garanteze respectarea acestor drepturi și libertăți, proclamarea lor în
Constituție ca și în legile speciale, având un caracter pur formal.
Garantarea persoanei față de acțiunea organelor de urmărire penală, este
prevăzută – în mod expres – în alin. (4) al art. 23, care stabilește că arestarea se
face în temeiul unui mandat emis de magistrat și numai în cursul procesului
penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru
cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca
durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile.
De asemenea, potrivit art. 23 (6) din Constituție instanța este obligată să
verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia
arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului,
dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă se
constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de
libertate.
Arestatul preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub
control judiciar sau pe cauțiune. Aceste dispoziții constituie garanția că
privarea de libertate nu poate avea loc decât dacă persoana a săvârșit o
încălcare a legii penale, adică o faptă care are un caracter socialmente
periculos.
c) Inviolabilitatea domiciliului. Acest drept fundamental asigură cetățenilor
posibilitatea de a-și folosi nestingheriți locuința, astfel încât nimeni să nu poată
pătrunde în domiciliul sau reședința lor, fără ca ei să consimtă la aceasta.
Conținutul acestui drept este consacrat în art. 27 al Constituției, care stabilește
că „Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau
rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane, fără învoirea acesteia”.
De la prevederile de mai sus, se poate deroga, prin lege, numai în următoarele
situații: a) pentru executarea unei hotărâri judecătorești sau a unui mandat de
arestare; b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică

sau bunurile unei persoane; c) pentru apărarea securității naționale sau ordinii
publice; d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii. 6
Perchezițiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat și pot fi efectuate numai în
formele prevăzute de lege. Perchezițiile în timpul nopții sunt interzise, afară de
cazul „infracțiunilor flagrante”.
Trebuie reținut că textul Constituției folosește, în definirea inviolabilității
domiciliului, termenul cu cea mai mare sferă, și anume de „domiciliu și
reședință”, așa cum, de altfel, doctrina de specialitate a precizat în mod
unanim.
d) Dreptul la apărare. Acest drept nu este numai un drept fundamental al
cetățenilor, dar constituie și un principiu al înfăptuirii justiției. În art. 24,
Constituția reglementează distinct acest drept fundamental cetățenesc. Dreptul
la apărare este garantat în tot cursul procesului, părțile având dreptul să fie
asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Aceasta înseamnă că persoana
în cauză se bucură de totalitatea prerogativelor pe care, potrivit legii, le au
justițiabilii pentru apărarea intereselor lor 7. Prin urmare, Constituția vizează
necesitatea respectării tuturor dispozițiilor care privesc un drept sau o facultate
a uneia din părți. În anumite situații, legea obligă autoritatea publică
competentă să desemneze, din oficiu, un avocat care să apere persoana în
cauză.
Asigurarea exercitării dreptului la apărare, este prevăzută și în acte
internaționale. Astfel, Pactul internațional cu privire la drepturi civile și
politice din 1966 precizează, în art. 14, paragraf 3, lit. d, că orice persoană
acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul să fie prezentă la proces și să
se apere ea însăși, sau să aibă asistența unui apărător ales de ea; dacă nu are
apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea și, ori de câte ori interesul
justiției o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are
mijloace pentru a-l remunera.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 1956 arată, în art. 6 pct.1, că
orice persoană care face obiectul unei cauze civile sau penale, are dreptul la un
proces just și deschis publicului, într-un termen rezonabil de rapid, în fața unui
tribunal independent și imparțial, creat prin lege.
e) Dreptul la libera circulație. Declarația Universală a Drepturilor Omului
prevede, în art. 13, că „Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și
de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat”. Potrivit prevederilor
art. 25 din Constituție, dreptul la libera circulație, în țară și în străinătate, este
garantat. Fiecărui cetățean, se arată în Constituție, îi este asigurat dreptul de a-
și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra,
precum și de a reveni în țară.
Trebuie reținut, însă, că libera circulație nu poate fi absolută, ea trebuie să se
desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții
6
A se vedea și (Valea, 2014, p. 75)
7
Dreptul la apărare într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei
posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. În
accepţiunea restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat. De aceea, textul legii
fundamentale [art. 24 (2)] vorbeşte de avocat ales sau numit din oficiu. (Muraru & Tănăsescu, 2011, pp. 168-169)
stabilite de lege. Aceste condiții urmăresc ocrotirea unor valori economice și

sociale, a drepturilor și libertăților fundamentale, protejarea siguranței
naționale, ordinii publice etc. Asemenea reglementări sunt înscrise în legile
fundamentale ale multor țări democratice. Așa de exemplu, Constituția Spaniei
arată că dreptul la libera circulație va putea fi limitat pentru alte motive decât
cele politice sau ideologice; Constituția Olandei prevede că orice persoană are
dreptul de a părăsi țara, în afara cazurilor prevăzute de lege.
Cât privește libera circulație a cetățenilor români în străinătate, este, de
asemenea, garantată prin permiterea emigrării și revenirii în țară. De altfel,
Constituția țării noastre valorifică o prevedere ce rezultă din documentele
juridice internaționale, în sensul că orice persoană este liberă să părăsească
orice localitate din țară, inclusiv propria sa țară. Documentele juridice
internaționale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul
de a intra în propria sa țară și că străinul aflat legal pe teritoriul unui stat nu
poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea
și dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun; el trebuie să aibă
posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării
sale și de a obține examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori
de către una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate,
fiind reprezentat în acest scop. (Muraru & Tănăsescu, 2002, p. 173)
f) Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private. Conținutul acestui

drept este consacrat în art. 26 (1) al Constituției, care stabilește că „Autoritățile
publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”. Aceasta
înseamnă că nimeni nu are dreptul să se amestece în viața personală a unui
cetățean, fiecare persoană fizică având posibilitatea să dispună de ea însăși,
dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri.
În reglementarea acestui drept, Constituția țării noastre a avut în vedere și
documentele internaționale în materie și anume Declarația Universală a
Drepturilor Omului, care, în art. 12, stipulează că nimeni nu va fi obiectul unor
imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, nici al unor atingeri ale
onoarei sau reputației sale.
Aceasta înseamnă că nici autoritățile publice, sub nici o formă, nu pot să aducă
atingere acestor valori8.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși, este unul din cele mai naturale,
inalienabile și imprescriptibile drepturi ale omului. Declarația de independență
a Statelor Unite (4 iulie 1776) arată că toți oamenii se nasc egali; ei sunt dotați
de Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi, se găsesc viața,
libertatea și căutarea fericirii, aceasta implicând și dreptul de a dispune de tine
însuți. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși, își găsește temeiul juridic și
în art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, potrivit
căruia nimeni nu poate fi supus torturii și unor pedepse sau rele tratamente,
8
Judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori,
fără să aducă vreun prejudiciu legii sau justiţiei. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 169)
inumane sau degradante, și, care interzice „ca o persoană să fie supusă fără
consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice”9.
Având ca obiect libertatea individuală, dreptul la viața intimă, familială și
privată face parte din grupa inviolabilității persoanei, grupă distinctă și extrem
de importantă a drepturilor fundamentale cetățenești.
Sarcina de lucru 3
Argumentaţi afirmaţia că dreptul la apărare, la libera circulaţie, la secretul
corespondenţei şi la ocrotirea vieţii intime vizează preponderent psihicul
cetăţeanului pe care legea îl ocroteşte.
4.2.3. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

a) Dreptul la muncă și protecție socială. Reglementat prin Constituție în art.
41, dreptul la muncă și protecția socială a muncii este unul din importantele
drepturi social-economice cu un conținut juridic complex.
Dacă analizăm consacrarea acestui drept în Declarația Universală a Drepturilor
Omului, vom observa că se folosește conceptul de drept la muncă. Astfel, în
art. 23, paragraf 1, se arată că „Orice persoană are dreptul la muncă, la libera
alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și
la ocrotire împotriva șomajului”. De asemenea, Pactul internațional relativ la
drepturile economice, sociale și culturale prevede, în art. 6 că statele părți
recunosc dreptul la muncă și că acesta cuprinde dreptul pe care-l are orice
persoană de a obține posibilitatea de a-și procura cele necesare vieții sale
printr-o muncă liber aleasă sau acceptată, precum și că statele părți vor lua
măsurile corespunzătoare pentru asigurarea acestui drept. Mai mult, unele
constituții consacră dreptul și obligația de a munci. De exemplu, Constituția
Spaniei stabilește că toți spaniolii au îndatorirea de a munci și dreptul la muncă
(art. 35), iar Constituția Franței stabilește că fiecare are îndatorirea de a munci
și dreptul de a obține un serviciu. Fără îndoială, exprimările constituționale și
documentele internaționale evocă importanța vitală a muncii pentru fiecare
cetățean, dar și pentru societate. În acest spirit, și constituantul român a pus în
valoare conceptul științific de drept la muncă, precum și importanța acestui
drept fundamental. Măsurile pe care trebuie să le ia statul pentru a asigura
deplina exercitare a dreptului la muncă, trebuie să includă orientarea și
pregătirea profesională a cetățenilor, elaborarea de programe, de măsuri și de
tehnici potrivite pentru o deplină folosire a forțelor umane.
9
Acest drept comportă anumite limite determinate de protecția celorlalți: examenul sănătății impus pentru anumite activități,
căsătorie; măsuri medicale pentru combaterea bolilor venerice; vaccinările obligatorii, etc. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p.
170)
Protecția socială a muncii este, de asemenea, un domeniu complex și de

importanță deosebită. Măsurile de protecție exprimă corelația strânsă dintre
dreptul la muncă și protecția socială a muncii, de care trebuie să se bucure
salariații10. Componentele dreptului la protecția socială sunt: securitatea și
igiena muncii; regimul de muncă al femeilor și tinerilor; instituirea unui salariu
minim pe economie; repausul săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea
muncii în condiții grele.
După opinia noastră, protecția socială a muncii trebuie tratată în Constituția
țării noastre ca un drept fundamental distinct, și nu ca un element component al
dreptului la muncă. La alin. 3 al art. 41, se prevede că durata normală a zilei de
lucru este, în medie, de cel mult 8 ore, iar la alin. 4, se arată că la muncă egală,
femeile au salariu egal cu bărbații.
O prevedere importantă din Constituția României – și anume, art. 41 (5) –
garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul
obligatoriu al convențiilor colective.
De asemenea, o prevedere deosebit de importantă este aceea din art. 50 al
Constituției, care garantează protecția socială a persoanelor cu handicap.
b) Dreptul la un nivel de trai decent. Complexitatea acestui drept,
dificultățile pe care statul le întâmpină, fac ca efortul acestuia să nu fie
suficient, ceea ce implică cooperarea internațională în vederea asigurării
condițiilor materiale și garantarea exercitării acestui drept fundamental. În
acest sens, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și
culturale, recunoscând dreptul fundamental pe care îl are orice persoană de a fi
la adăpost de foame, consideră că statele vor trebui să adopte, individual și prin
cooperare internațională, măsuri și programe pentru: îmbunătățirea metodelor
de producție; de conservare și distribuire a produselor alimentare în vederea
punerii în valoare și utilizarea resurselor naturale; pentru a asigura o repartiție
echitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile, ținând seama
de problemele care se pun atât țărilor importatoare, cât și țărilor exportatoare
de produse alimentare.
Formularea constituțională permite luarea tuturor acestor măsuri, permite
cooperarea internațională, colaborarea dintre autoritățile statale și asociații
neguvernamentale.
Prin nominalizarea anumitor sectoare care au legătură cu nivelul de trai decent,
Constituția, în art. 47 (2), reușește să ofere o paletă largă de drepturi, care
cuprinde: dreptul la pensie; la concediu de maternitate plătit; la asistență
medicală în unitățile sanitare de stat; la ajutor de șomaj și alte forme de
asistență socială prevăzute de lege.
c) Dreptul la ocrotirea sănătății. Dreptul la ocrotirea sănătății este un drept
fundamental cetățenesc reglementat în art. 34 al Constituției României, care
valorifică prevederile actelor internaționale în materia sănătății. Astfel, potrivit
art. 25, paragr. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice
persoană are dreptul la un nivel de viață corespunzător sănătății sale. Pactul
10
Constituţia României din 1923 prevedea, în art. 21, că „Libertatea muncii va fi apărată”. Constituţia italiană, cea din
1947, fixează principiile fundamentale, şi anume: „Republica recunoaşte dreptul cetăţenilor la muncă şi promovează
condiţiile care fac efectiv acest drept”.
internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale nominalizează

în art. 9 dreptul persoanei la securitate socială, iar în art. 12 dreptul persoanei
„de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală”. Așa cum rezultă
din prevederile actelor juridice internaționale în acest domeniu, realizarea
acestui drept implică obligațiile și eforturile statului pentru: scăderea
mortalității infantile, precum și dezvoltarea sănătoasă a copilului;
îmbunătățirea tuturor aspectelor igienei mediului și ale igienei industriale;
profilaxia și tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale și altele,
precum și lupta împotriva acestor maladii; crearea de condiții care să asigure
tuturor servicii medicale și un ajutor medical în caz de boală.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătății, Constituția stabilește obligații
corelative clare în sarcina statului, și anume de a lua măsurile ce se impun
pentru asigurarea igienei și sănătății publice. Firește, aceste măsuri trebuie să
înceapă cu asigurarea cadrului legislativ, deci a reglementării principalelor
domenii și aspecte privitoare la: organizarea asistenței medicale și a sistemului
de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare; controlul
exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte
măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale.
Dreptul la ocrotirea sănătății completează și întregește dreptul la muncă și
protecția socială a muncii, precum și unele componente ale dreptului la un
nivel de trai decent.
d) Dreptul la mediu sănătos. Dreptul la un mediu sănătos s-a impus începând
cu deceniul șapte al secolului XX. Acest drept se regăsește în constituțiile:
Poloniei, Finlandei, Elveției, care prevăd obligația puterilor publice: de a lua
măsuri contra efectelor negative ale degradării mediului natural, de a realiza o
politică care să garanteze securitatea ecologică a generațiilor prezente și
viitoare, de a proteja și ameliora calitatea mediului înconjurător.
Este un drept relativ nou, care face parte din categoria drepturilor “de
solidaritate”, alături de alte drepturi, cu un conținut la fel de important –
dreptul la pace, dreptul la dezvoltare. (Safta, 2014, p. 208)
Prin includerea dreptului la un mediu sănătos în Constituție (art. 35),
Parlamentul României a apreciat că atât statul, cât și parlamentarii, își pot
angaja răspunderea pentru realizarea sa.
Instituind un drept individual, căruia îi corespunde răspunderea corelativă a
statului referitor la refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și
crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții, prevederea
constituțională este mult mai fermă și constituie un element decisiv în
condițiile integrării în Uniunea Europeană.
e) Dreptul la învățătură. Declarația Universală a Drepturilor Omului, în art.
26 paragr. 1, prevede că „Orice persoană are dreptul la învățătură.
Învățământul trebuie să fie gratuit, cel puțin în ce privește învățământul
elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie accesibil
tuturor, accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor, pe baza
deplinei egalități în drepturi în funcție de merit”.
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale
stipulează că statele părți la pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană
la educație. Educația trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalității

umane, a simțului demnității și să întărească înțelegerea, toleranța și prietenia
între națiuni.
Constituția țării noastre, în mod firesc, stabilește în art. 32 formele
organizatorice prin care se realizează dreptul la învățătură, și anume:
învățământul general obligatoriu, învățământul liceal, învățământul
profesional, învățământul superior. Desigur, Constituția nu enumeră toate
formele de învățământ posibile, ci doar pe cele principale. Aceasta rezultă din
formularea „alte forme de instrucție și de perfecționare”, ceea ce permite, fără
îndoială, crearea și existența și a altor forme prin care dreptul la învățătură
poate fi realizat.
După cum se știe, în țara noastră trăiesc și își desfășoară activitatea și cetățenii
români de altă naționalitate. Potrivit art. 6 din legea fundamentală, statul român
recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale, dreptul
la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale,
lingvistice și religioase. Constituția stipulează, în art. 32 (3), că dreptul
persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța în limba lor maternă
și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalitățile de
exercitare ale acestor drepturi se stabilesc prin lege. Prin această formulare,
Constituția răspunde și cerințelor stipulate în Documentele Reuniunii de la
Copenhaga pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. din 1990, și anume: „Statele
participante se vor strădui să garanteze ca persoanele care aparțin
minorităților naționale, independent de faptul că ele vor trebui să învețe limba
sau limbile oficiale ale statului respectiv, să aibă posibilitatea să învețe limba
lor maternă sau să fie instruite în această limbă, precum și, dacă este posibil și
necesar, să o utilizeze în raporturile lor cu autoritățile publice, conform
legislației naționale în vigoare”.
Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale din
1966, în art. 13 paragr. 2, lit. a), b), c) propune gratuitatea, în mod progresiv, a
tuturor formelor de învățământ; desigur, pentru învățământul de stat. Pentru a
fi în concordanță cu reglementările internaționale, Constituția prevede că
învățământul de stat este gratuit. Folosind însă expresia „potrivit legii”,
reglementarea constituțională permite „stabilirea unor criterii și condiții care
să valorifice principiul la adevărata sa valoare juridică și morală”. (Muraru,
1998, p. 214)
Realizând necesitatea unei deschideri și în acest domeniu, legea fundamentală,
cum este firesc, prevede posibilitatea înființării de instituții de învățământ
particulare care își desfășoară activitatea în condițiile legii.
Dacă pentru învățământul particular, Constituția s-a mărginit să prevadă că el
se organizează și se desfășoară în condițiile legii, pentru învățământul de stat
ea a consacrat regula că acesta este gratuit, potrivit legii, ceea ce înseamnă că,
în cadrul acestei forme de învățământ nu pot fi percepute nici taxe de
frecvență, nici taxe de examene. (Drăganu, 1998, p. 169)
Dacă toate instituțiile de învățământ se înființează și își desfășoară activitatea
în condițiile legii, cât privește instituțiile de învățământ superior, constituția le
garantează autonomia universitară.

O componentă importantă a dreptului la învățătură este și învățământul

religios. Textul constituțional prevede că învățământul religios – în școlile de
stat – este organizat și garantat prin lege. Firește, învățământul religios va fi
organizat fără a contraveni principiilor ce rezultă din art. 29 din Constituție.
Într-o asemenea viziune, legea va trebui să prevadă că învățământul religios –
în școlile de stat – este facultativ. O asemenea prevedere exprimă deplina
libertate a credințelor religioase, dar și dreptul părinților sau tutorilor de a
asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori. (Rusu, 2004, p.
149)
Potrivit art. 13, în România, limba oficială este limba română și, prin urmare,
organizarea și desfășurarea învățământului trebuie să se realizeze în limba
oficială. Luând în considerare, însă, realitatea că în România există și cetățeni
români de altă naționalitate, Constituția stipulează, în art. 6, dreptul la
păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice
și religioase.
Corelând realitatea din România cu reglementările documentelor
internaționale, Constituția garantează dreptul persoanelor aparținând
minorităților naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi
instruite în această limbă.
Sarcina de lucru 4
Motivează într-un text de 5-10 rânduri cum interferează drepturile sociale
şi culturale cu demnitatea persoanei.
f) Dreptul la proprietate. Este unul din drepturile fundamentale social-

economice, cu un conținut precis stabilit în art. 44 și în art. 136 din Constituția
țării noastre din 1991. Potrivit art. 44 din legea fundamentală, „dreptul de
proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, conținutul și
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”. Prin urmare, exprimând
realitatea în sensul căreia nu există drepturi absolute, Constituția dă legii
posibilitatea de a stabili conținutul și limitele drepturilor reglementate prin art.
44.
Din confruntarea celor două articole citate (art. 44 și art. 136) rezultă că, în
spiritul lor, proprietatea este, în sistemul nostru de drept, de două feluri:
publică și privată.
Potrivit art. 136 (2) (3) și (4) al Constituției, proprietatea publică se
caracterizează prin faptul că aparține statului sau unităților administrativ-
teritoriale și este inalienabilă. Această definiție exclude din categoria
proprietății publice bunurile aparținând domeniului privat al statului, a căror

gestiune este supusă regulilor dreptului privat, astfel încât pot fi înstrăinate în
condițiile Codului civil.
Trebuie subliniat că alineatul 4 al art. 136 al Constituției apare prea categoric
formulat. Acest alineat prevede că: „Bunurile proprietate publică sunt
inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrarea
regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate sau
închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de
utilitate publică”.
Folosirea sintagmei „instituții de utilitate publică” nu este întâmplătoare, ea
evocă nu numai structuri aparținând domeniului public, ci și acele structuri de
sorginte privată care au scop nepatrimonial, de interes general, fiind declarate
prin hotărâre de Guvern sau prin lege „de utilitate publică”.
Faptul că legea fundamentală face distincție între proprietatea publică și cea
privată, duce la concluzia că dispoziția ei, potrivit căreia dreptul de proprietate
și creanțele asupra statului sunt garantate (art. 44), se referă la dreptul de
proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice altele decât statul sau
unitățile administrativ-teritoriale.
Constituția prevede în art. 136 alin. 5, că proprietatea privată este, în condițiile
legii, inviolabilă. Aceasta înseamnă că, o dată dobândit, în mod legal, un bun,
acesta face parte definitiv din patrimoniul proprietarului. Ținând seama că,
potrivit art. 15 (2) al Constituției, legea dispune numai pentru viitor, consecința
care se impune este aceea că legea nouă nu va putea modifica însuși conținutul
dreptului de proprietate dobândit conform legii vechi. În acest sens trebuie
interpretat art. 44 (1) al Constituției, potrivit căruia: „Dreptul de proprietate,
precum și creanțele asupra statului sunt garantate”.
În ceea ce privește exercițiul dreptului de proprietate privată, el este supus,
potrivit Constituției, la două limitări principale. Constituția prevede că, pentru
lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele
aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune
imputabile autorității [art. 44 (5)].
Dispozițiile constituționale amintite încorporează trăsăturile definitorii ale
instituției proprietății private. Proprietatea privată se constituie ca o categorie
economică și juridică pe care, timp de 45 de ani, dictatura comunistă a limitat-
o doar la mijloacele de consum individuale.
g) Libertatea economică. O asemenea libertate se regăsește înscrisă în foarte

multe constituții. În Constituția României, țară cu o economie de piață, bazată
pe libera inițiativă, în care dreptul de proprietate privată este garantat și ocrotit
în mod egal de lege, era firesc ca unul din drepturile fundamentale ale omului
să fie libertatea economică.
Dacă în reglementarea trecută, o asemenea libertate nu era normalizată în
capitolul privind drepturile și libertățile fundamentale, în Constituția revizuită
în 2003 a fost introdus un nou articol, și anume 45, care prevede că „Accesul

liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea

acestora în condițiile legii sunt garantate”.
h) Dreptul la moștenire. Potrivit art. 46 al Constituției, dreptul la moștenire

este garantat. El constă în dreptul de a dobândi bunuri ce au aparținut unor
persoane defuncte, de către moștenitori.
În temeiul acestei prevederi constituționale, cetățeanul român are dreptul de a
moșteni orice fel de bunuri, atât în țară cât și în străinătate deoarece textul
constituțional nu conține nici o limitare. Legislația noastră civilă prevede
numeroase garanții care asigură realizarea acestui drept fundamental.
Dreptul la moștenire este strâns legat de dreptul de proprietate. Instituția
moștenirii, urmând soarta proprietății, se concretizează printr-o creștere
cantitativă și valorică a obiectului transmisiunii succesorale în raport cu
creșterea proprietății private.
i) Dreptul la grevă. Prin natura sa, dreptul la grevă este atât un drept social-
economic, cât și un drept social-politic, încadrarea sa în una din cele două
categorii de drepturi ridicând, deseori, interesante probleme pentru cercetarea
științifică. Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelație cu alte drepturi și
libertăți, precum: libertatea negocierilor colective, libertatea întrunirilor,
dreptul de asociere și, mai ales, cu asocierea în sindicate (Muraru & Tănăsescu,
2011, p. 176). De altfel, potrivit art. 9 din Constituție, sindicatele contribuie la
apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și
sociale ale salariaților, iar potrivit art. 43 (1), greva are ca scop apărarea
intereselor profesionale, economice și sociale.
Din dispoziția constituțională sus menționată, două categorii principale de
limitări pot fi aduse exercitării dreptului la grevă.
Prima categorie de limitări rezultă din însuși scopul urmărit prin organizarea
grevelor, și anume pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă ale salariaților.
Prin urmare, consecința este că ele trebuie să aibă un caracter profesional.
Plecând de la această idee, legea fundamentală a prevăzut, în art. 43 (1), că
salariații au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale,
economice și sociale, ceea ce conduce la concluzia că grevele făcute în scop
politic sunt interzise. (Drăganu, 1998, p. 165) Astfel, greva poate fi definită ca
o modalitate de protejare a drepturilor și intereselor profesionale, economice
și sociale recunoscută numai salariaților. (Valea, 2014, p. 77)
Cea de a doua categorie de limitări ale dreptului la grevă este determinată de
considerente legate de necesitatea menținerii ordinii publice. În acest spirit, art.
43 (2) al Constituției prevede că legea stabilește condițiile și limitele exercitării
dreptului la grevă, precum și garanțiile necesare exercitării serviciilor esențiale
pentru societate.
j) Dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență. Pactul internațional
cu privire la drepturile economice, sociale și culturale ale persoanelor fizice
prevede cerința că, pentru garantarea protecției minorilor și tinerilor, statele

părți trebuie să stabilească limite de vârstă, sub care folosirea muncii salariate a
copiilor va fi interzisă și sancționată prin lege.
În concordanță cu aceste reglementări, art. 49 din Constituția României, prin
conținutul său, conturează un drept fundamental care poate fi intitulat: dreptul
copiilor și tinerilor la protecție și asistență. Pentru aceasta, legea fundamentală
prevede că statul acordă alocații de stat pentru copii și ajutoare pentru
îngrijirea copilului bolnav ori handicapat, urmărind ca, prin lege, să se
stabilească alte forme de protecție socială.
Pentru a răspunde cerinței ocrotirii minorilor și a garanta juridic acest lucru,
art. 49 (4), prevede că minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca
salariați. „Această interdicție valorifică, în planul legislației interne, o regulă
internațională în sensul căreia vârsta minimă de angajare într-o funcție
salarizată sau într-o muncă nu trebuie să fie inferioară vârstei până la care
școlarizarea este obligatorie.” (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 179)
O precizare se impune a fi făcută, și anume aceea că, din lectura Titlului II al
Constituției, se poate constata că multe drepturi și libertăți privesc tinerii. În
acest sens, pot fi menționate: dreptul la învățătură, dreptul la muncă, dreptul la
căsătorie și la întemeierea unei familii etc. Este și firesc ca legea fundamentală
să acorde o atenție deosebită copiilor și tinerilor, care constituie marele
potențial uman al societății. Pentru aceste categorii de persoane, Constituția
garantează un regim special de protecție și de asistență. De asemenea, în
Constituție se prevede obligația autorităților publice de a contribui la
asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică,
socială, economică, culturală și sportivă a țării.
Sarcina de lucru 5
Redactează un text argumentativ în sprijinul ideii că drepturile cu
incidenţă asupra standardului economic de viaţă trebuie garantate sau
ocrotite prin lege.
4.2.4. Drepturile şi libertăţile politice, social-politice

Sfera noțiunii de drepturi și libertăți politice se limitează la acele drepturi
fundamentale care au ca obiect participarea cetățenilor la conducerea statului,
la guvernare.
Procedând la o științifică sistematizare a drepturilor și libertăților
fundamentale, Constituția nu consacră sistemului electoral un capitol separat,

ci reglementează drepturile și libertățile politice, ca și problemele electorale în

titlul privitor la „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”.
Una din sarcinile ce revin cursului de drept constituțional este și aceea de a
analiza pe larg reglementarea legală a condițiilor în care cetățenii își exercită
drepturile politice.
Dat fiind că sfera noțiunii de „drepturi politice” se limitează la acele drepturi
fundamentale care au ca obiect exclusiv participarea cetățenilor la conducerea
statului, în această categorie sunt grupate următoarele drepturi: dreptul de a
alege reprezentanți în Parlament; dreptul de a alege pe Președintele Republicii;
dreptul de a vota în cadrul referendumurilor; dreptul de a iniția, în condițiile
stabilite de Constituție, adoptarea, modificarea sau abrogarea unei legi ordinare
sau organice; dreptul de a iniția în condițiile stabilite, revizuirea Constituției;
dreptul de a alege reprezentanți în consiliile locale și județene; dreptul de a
alege primari în comune și orașe; dreptul de a fi ales deputat sau senator,
președinte al republicii, membru în consiliile locale sau primar în comune și
orașe.
Pentru că cele mai multe dintre aceste drepturi se exercită prin intermediul
alegerilor, adeseori ele sunt desemnate printr-un singur termen, și anume:
drepturile electorale.
a) Drepturile electorale. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și
politice din 1966, a proclamat, în art. 25: „dreptul de a alege și a fi ales, în
cadrul unor alegeri periodice oneste, cu sufragiu universal și egal și cu scrutin
secret, asigurând exprimarea liberă a voinței alegătorilor”. Introducerea unui
asemenea text a fost anevoioasă, prevalând, în cele din urmă, argumentele
potrivit cărora dreptul de a alege și a fi ales sunt drepturi naturale ale omului de
a nu fi supus irevocabil unei puteri, pe care el o consideră arbitrară. Dreptul de
a alege este esențial nu numai pentru el, dar și pentru drepturile și libertățile
politice ale cetățenilor, caracteristice unei democrații. Corelativ dreptului de a
alege este dreptul de a fi ales.
Potrivit art. 36 al Constituției României, cetățenii au drept de vot de la vârsta
de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv. Exercitarea drepturilor
electorale constituie o expresie a manifestării suveranității naționale,
suveranitate care aparține poporului român. Constituția, în art. 36 (2),
nominalizează expres persoanele care sunt incompatibile cu calitatea de
alegător, și anume: debilii sau alienații mintali puși sub interdicție, precum și
persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea
drepturilor electorale.
Cetățenii cu drept de vot care au domiciliul în țară, pot fi aleși, dacă nu le este
interzisă asocierea în partide politice. Candidații, menționează Constituția, în
art. 37 (2), trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23
de ani, pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administrației
publice locale, și vârsta de cel puțin 33 de ani, pentru a fi aleși în Senat sau 35
de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României. (Pușcă & Pușcă,
2007, pp. 202-203)
Odată cu revizuirea Constituției în 2003, a fost introdus un nou articol privind
dreptul de a fi ales în Parlamentul European. Potrivit art. 38, în condițiile

aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii români au dreptul de a

alege și de a fi aleși în Parlamentul European.
b) Libertatea conștiinței. Declarația Universală a Drepturilor Omului
proclamă, în art.18, că orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a
conștiinței și a religiei. Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia
sau convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile
sale, individual sau în colectiv, atât în public cât și privat.
În concordanță cu reglementările internaționale, Constituția prevede, în art. 29,
că libertatea de exprimare a gândurilor și a opiniilor, precum și libertatea
credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Aceasta înseamnă că
nimeni, sub nici un motiv, nu poate fi constrâns să adere la o credință
religioasă ori să adopte o opinie, acestea fiind contrare convingerilor sale
(Rusu, 2004, p. 159). Așadar, din formularea textului legii fundamentale, se
constată că libertatea conștiinței are un conținut complex, ea încorporează mai
multe aspecte. În acest sens, sunt interesante formulările din Pactul
internațional relativ la drepturile civile și politice care, în art.18, consacră
dreptul persoanei la libertatea de gândire, de conștiință și de religie.
În formularea conceptului juridic de libertate a conștiinței, nu este lipsită de
interes menționarea teoriilor și exprimărilor juridice care s-au susținut și se mai
susțin încă. Astfel, dacă într-o concepție se consideră că libertatea religioasă
include și libertatea conștiinței, într-o altă concepție se consideră că libertatea
conștiinței și libertatea religioasă sunt două libertăți distincte. Teoria acceptată
este cea în sensul căreia libertatea conștiinței are o sferă largă, cuprinzând în ea
și libertatea religioasă (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 180). Se mai consideră
că există și libertatea cultelor, ca libertate distinctă. În această privință,
Constituția prevede: „Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit
statutelor proprii în condițiile legii”. Constituția mai adaugă apoi, în art. 29
(4), că: „În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau
acțiuni de învrăjbire religioasă”.
Consacrând separarea statului de biserică, Constituția garantează autonomia
cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea
asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri și orfelinate
[art. 29 (5)].
c) Libertatea de exprimare. Constituția garantează nu numai libertatea
conștiinței, ci și libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor, a credințelor
și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public [art. 30 (1)]. Cenzura de
stat este interzisă. Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.
Nici o publicație nu poate fi suprimată, dar libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la
propria imagine. De asemenea, se arată în art. 30 (7) al Constituției, sunt
interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune,
la ură națională, rasială, de clasă, religioasă, incitarea la discriminare, la
separatism teritorial, la violență publică, precum și manifestările obscene,
contra bunelor moravuri.

d) Libertatea întrunirilor. Exprimarea opiniilor are loc nu numai prin

intermediul presei, al radioului sau al televiziunii, ci și în cadrul întrunirilor, al
mitingurilor, al demonstrațiilor și procesiunilor de stradă (Drăgan, 1998, p.
184). Prin conținutul său această libertate se află într-o strânsă corelație cu
libertatea conștiinței, precum și cu libertatea de exprimare.
Reglementată de art. 39 din legea fundamentală, această libertate social-
politică este definită ca fiind „posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în
reuniuni private sau publice pentru a-și exprima gândurile, opiniile,
credințele”. (Muraru & Tănăsescu, 2011, p. 184)
Libertatea întrunirilor se poate exercita prin mai multe forme și mijloace, dar
dintre acestea, așa cum am amintit mai sus, Constituția enumeră doar
mitingurile, demonstrațiile și procesiunile. Diversitatea formelor și mijloacelor
prin care se poate realiza această libertate a determinat legiuitorul constituant
ca, după nominalizarea celor trei forme, să adauge expresia „orice alte
întruniri”. Desigur, legiuitorul constituant a avut în vedere și alte posibilități,
care pot să apară ulterior în exercitarea acestei libertăți.
Actele internaționale consacră această libertate fundamentală în Declarația
Universală a Drepturilor Omului (art. 20) și Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice (art. 21).
Ținând seama de aspectele reliefate în aceste documente internaționale,
Constituția română, exprimă că formele prin care se poate exercita această
libertate, „sunt libere” și se pot organiza „numai în mod pașnic, fără nici un fel
de arme”.
e) Dreptul de asociere. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și
politice, prevede că orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu
altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate și de a adera la ele, pentru
ocrotirea intereselor sale (art. 22).
Constituția României, în art.40, alin.1, reglementează că „Cetățenii se pot
asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de
asociere”.
Din cuprinsul acestor reglementări, rezultă că prin asocierea în partide politice,
se exprimă voința politică a cetățenilor, iar sindicatele contribuie la apărarea
drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale
salariaților.
Preocuparea legiuitorului constituant pentru buna funcționare și exercitare a
acestui drept fundamental, se realizează în următoarele reglementări. Astfel,
cât privește scopurile și activitatea, prin alineatul 2, sunt considerate
neconstituționale partidele sau organizațiile care militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității țării.
Prin urmare, rezultă că textul constituțional urmărește protejarea unor valori
politice, juridice și statale consacrate în primul titlu al legii fundamentale. De
aceea, asociațiile care atentează la aceste valori sunt neconstituționale.
Exercitarea dreptului de asociere este, însă, limitat pentru anumite categorii de
persoane. Astfel, potrivit alineatului 3, nu pot face parte din partidele politice,
judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii
activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici, stabilite prin
lege organică. Această dispoziție constituțională nu trebuie interpretată în sens

restrictiv, ca aducând atingere dreptului de asociere pentru anumite categorii de
funcționari, ci trebuie avut în vedere că asocierea acestora constituie un
impediment în buna funcționare a serviciilor publice. Explicația unei asemenea
interdicții – privind unele categorii de funcționari, trebuie căutată și în aceea că
serviciile publice nu au voie să facă nici o diferențiere pe motive politice sau
alte motive, celor cărora le prestează servicii. În majoritatea sistemelor
constituționale, se practică neutralitatea serviciilor publice, care înseamnă o
detașare a funcționarilor publici de problemele politice.
În fine, în legătură cu caracterul asociației, vom observa că potrivit legii
fundamentale, sunt interzise asociațiile cu caracter secret. Această dispoziție
constituțională [art. 40 (4)] urmărește protejarea valorilor democrației
constituționale.
f) Secretul corespondenței.
Prin secretul corespondenței, se înțelege dreptul cetățenilor de a comunica în
scris, inclusiv prin telegrame, cu alte persoane, fără ca aceste comunicări să
poată fi cunoscute sau interceptate de vreo altă persoană sau organ de stat.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice precizează, în art.
17, că nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în
viața particulară, în familia, domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri
ilegale aduse onoarei și reputației sale.
Repetând aceste prevederi, Constituția României stipulează, în art.28, că
„Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al
convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil”.
Din analiza conținutului art. 28 al Constituției, vom observa că titlul lui are
corespondent în reglementările documentelor internaționale (art. 12 din
Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 17 din Pactul internațional
cu privire la drepturile civile și politice).
Revenind la conținutul art. 28 din legea fundamentală, se poate observa că
legiuitorul constituant a lăsat posibilitatea unei interpretări largi a diverselor
forme de manifestare în viitor a corespondenței. Astfel, textul constituțional
exemplifică diverse mijloace de comunicare, cum sunt: scrisorile, telegramele,
convorbirile telefonice, iar apoi folosește exprimarea „alte trimiteri poștale”
ori „celorlalte mijloace legale de comunicare”. (Rusu, 2004, p. 168)
Prin corespondență, textul constituțional înțelege scrisori, telegrame, trimiteri
poștale, convorbiri telefonice și alte mijloace legale de comunicare, reușind
prin formularea dată să surprindă gama largă de forme și mijloace prin care
oamenii comunică între ei.

Sarcina de lucru 6
Redactează un text de 15-20 de rânduri prin care să explici unui
interlocutor imaginar care sunt drepturile şi libertăţile politice
fundamentale ale cetăţeanului.
4.2.5. Drepturile garanţii

a) Dreptul de petiționare. Dreptul de petiționare este un drept al cetățenilor
de a se adresa autorităților publice, unităților economice și altor organizații cu
sesizări, reclamații și cereri, acestea având obligația de a le primi, examina și
de a comunica soluțiile adoptate. Exercitarea dreptului de petiționare11 este o
modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o
colectivitate. (Drăgan, 1998, p. 185; Rusu, 2004, p. 300)
Acest drept fundamental reprezintă, prin urmare, o garanție a exercitării
efective a tuturor celorlalte drepturi și libertăți.
În condițiile art. 51 din Constituție, „cetățenii au dreptul să se adreseze
autorităților publice prin petiții formulate numai în numele semnatarilor”.
Din analiza conținutului art. 51 din Constituție, rezultă că orice petiție trebuie
semnată și să conțină datele de identitate ale petiționarului. Așadar, textul
constituțional nu privește și petițiile anonime, ceea ce îi conferă un evident
caracter moral.
Caracterul larg al reglementării constituționale din art. 51 (4) își găsește
expresia în obligația autorităților publice de a examina și de a răspunde la
petiții în termenele și condițiile stabilite potrivit legii. Aceste termene de
rezolvare sunt diferite, în funcție de nivelul statal la care se află autoritatea
publică sesizată. Termenele de rezolvare pentru autoritățile centrale sunt, de
regulă, mai lungi decât cele pentru autoritățile locale. Desigur, un rol important
în soluționarea petițiilor îl au funcționarii publici care se ocupă cu primirea și,
mai ales, cu rezolvarea lor și care trebuie să posede o pregătire corespunzătoare
pentru a le putea soluționa la timp și în spiritul legilor (Muraru & Tănăsescu,
2011, p. 188). Exercitarea dreptului de petiționare este scutită de taxe.
b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică. Temeiul

constituțional al răspunderii autorităților publice pentru vătămările produse
11
Cuvântul petiţie provine din limba latină, de la „petitio” care înseamnă cerere, plângere. Cererea este manifestarea
unilaterală prin care se solicită ceva, realizarea unui drept sau interes legal, de către o persoană. Plângerea est e reclamaţia pe
care o persoană o face împotriva unui organ public sau funcţionar care nu i-a satisfăcut un drept sau interes, la care persoana
consideră că era îndrituită.
cetățenilor prin încălcarea sau nesocotirea dreptului și libertăților acestora, este

art. 52. Această dispoziție constituțională subordonează exercitarea dreptului
persoanei vătămate de către o autoritate publică, următoarelor condiții:
1) Este necesar să se facă dovada vătămării unui drept subiectiv. Prin urmare,
vătămarea unui simplu interes nu va fi suficientă pentru ca garanția
constituțională să devină operantă.
2) Vătămarea dreptului subiectiv trebuie să fi fost cauzată de o autoritate
publică. Ținând seama de faptul că legea fundamentală include în Titlul III
„Autoritățile publice” atât Parlamentul, cât și Președintele Republicii,
Guvernul, administrația publică locală, instanțele judecătorești și ministerul
public, concluzia ce se impune este aceea că dispozițiile art. 52 sunt aplicabile
în cazul vătămărilor aduse drepturilor subiective ale persoanelor de oricare
dintre organele statului.
3) Vătămarea dreptului subiectiv să se fi produs printr-un act administrativ sau
prin nesoluționarea – în termenul legal – a unei cereri. Întrucât art. 52 al
Constituției admite că acte administrative pot emite nu numai autoritățile
(executive) administrative, ci și alte autorități publice, evident că garanția
constituțională – în această privință – devine operantă.
Sarcina de lucru 7
Defineşte în termeni personali şi explică expresia „persoană vătămată” în
raport cu textele de lege care prevăd drepturi exprese pentru acestea.
4.2.5. Restrângerea drepturilor și libertăților cetățenești

Constituția României, în art. 53, prevede că exercițiul unor drepturi sau al unor
libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz,
pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice,
a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale;
prevederea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit
de grav. Fără îndoială, restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care
a determinat-o și să nu atingă existența dreptului și a libertății.
Din formularea folosită de legiuitorul constituant, rezultă că poate fi restrâns
exercițiul oricărui drept înscris în Legea fundamentală și că restrângerea poate
fi operată prin lege. Desigur, sunt anumite drepturi constituționale care nu pot
fi restrânse. Astfel, art. 21 din Constituție prevede că orice persoană se poate
adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale

legitime, sau dreptul la apărare prevăzut în art. 24 din Constituție. Prin urmare,
acestea sunt drepturi a căror exercitare nu poate fi îngrădită 12.
Legiuitorul poate fi împuternicit, pentru motivele precis delimitate de
prevederile art. 53 din Constituție, să restrângă exercițiul unor drepturi și
libertăți care afectează buna desfășurare a procesului de guvernare. Aceste
restrângeri stipulate în Constituția României, au la bază unele documente
internaționale13.
Trebuie menționat faptul că, Constituția României abordează problematica
drepturilor și libertăților fundamentale într-o viziune sistemică, globală și,
totodată, integrală. Caracterul sistemic are în vedere drepturile și libertățile ca
un ansamblu coerent, specific statului democratic și de drept. Caracterul global
al drepturilor și libertăților fundamentale, constă în aceea că exercitarea
fiecăruia dintre drepturi este o condiție a exercitării celorlalte. Și, în sfârșit,
„caracterul integral al abordării constituționale a drepturilor pune în evidență
faptul că drepturile sunt consacrate și garantate în mod egal pentru toți
cetățenii”. (Ionescu, vol. II, 1997, p. 156)
4.2.6. Îndatoririle fundamentale

Asigurarea respectării legilor nu este posibilă decât în cadrul organizat al
statului. Organele legislative ale statului stabilesc ordinea de drept necesară
pentru desfășurarea normală a vieții sociale, organele executive iau măsuri
pentru respectarea ei, iar organele judecătorești intervin pentru restabilirea
legalității atunci când aceasta a fost încălcată. În scopul de a pune pe cetățeni
în situația de a se bucura efectiv de drepturile prevăzute de Constituție și de
legi, este necesar să se instituie în sarcina acestora un număr de îndatoriri,
destinate să apere statul ca garant al ordinii de drept. (Drăgan, 1998, p. 187)
Între drepturi și îndatoriri există o legătură indisolubilă, îndatoririle asigurând
și ele, prin conținutul lor dezvoltarea personalității umane, realizarea scopurilor
societății, cu alte cuvinte, nu pot exista drepturi cetățenești fără obligații
fundamentale corespunzătoare. (Muraru & Tănăsescu, 2002, p. 242)
Constituția proclamă și garantează cetățenilor cele mai largi drepturi și
libertăți, dar, în același timp, ea cere de la cetățeni îndeplinirea anumitor
îndatoriri. Îndatoririle fundamentale sunt înscrise în art. 54-57 ale Constituției.
Esența îndatoririlor fundamentale constă în aceea că, fiind egali în fața legii și
autorității publice, fără privilegii și fără discriminări, toți cetățenii au obligații
și sunt răspunzători de îndeplinirea lor.
a) Fidelitatea față de țară. Exprimată în textul Constituției într-o formulă
extrem de concentrată, fidelitatea față de țară presupune obligația cetățenilor
cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și a militarilor, să răspundă
de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor
depune jurământul cerut de lege. Această îndatorire înscrisă în art. 54 al
Constituției, se caracterizează prin obligația fiecărui cetățean, care deține o
12
Cristian Ionescu, op.cit., vol. II, p. 155.
13
In acest sens, a se vedea, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 10 şi art. 19; art. 2 din Protocolul nr. 4 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; art. 4 şi art. 18 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
etc.
funcție publică sau militară de a-și pune întreaga energie și capacitate în slujba
țării. După cum se poate observa, în intenția legiuitorului constituant a fost
găsirea unei formulări care să exprime obligația sacră a unor categorii de
cetățeni și a militarilor.
Încălcarea acestei îndatoriri atrage răspunderea juridică și aplicarea unor
sancțiuni, inclusiv de natură penală. (Safta, 2014, p. 249)
b) Respectarea Constituției și a legilor. La art. 1 (5) se menționează că „În
România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este
obligatorie”. Obligația de a respecta întocmai dispozițiile cuprinse în
Constituție și legi – adică totalitatea actelor juridice care alcătuiesc sistemul
nostru normativ – derivă din faptul că aceasta încorporează voința poporului
român, ridicată la rangul de decizie supremă.
În textul constituțional, se menționează expres atât obligația de a respecta
Constituția, cât și legile țării. Prin această redactare, legiuitorul constituant a
vrut să sublinieze importanța deosebită a Constituției, poziția supremă de act
normativ fundamental cu forță juridică superioară tuturor celorlalte acte
normative care sunt adoptate de celelalte organe ale statului. (Muraru &
Tănăsescu, 2002, p. 242)
c) Apărarea țării. Patria este o noțiune istorică, prin care se înțelege teritoriul
pe care s-a format și dezvoltat o anumită națiune, care și-a făurit statul său și
un mediu politic, social cultural și politic.
Apărarea patriei este o datorie sfântă a fiecărui cetățean, este o necesitate
istorică. Statornicind această obligație, Constituția, în art. 55 (1), precizează:
„Cetățenii au dreptul și obligația să apere România”. O consecință directă a
îndatoririi de apărare a patriei, este îndatorirea de a satisface serviciul militar.
La alin. 2 al aceluiași articol, Constituția prevede următoarele: „Condițiile
privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică”.
Pentru pregătirea în cadrul serviciului militar activ, se arată în Constituție,
cetățenii pot fi încorporați de la vârsta de 20 de ani și până la vârsta de 35 de
ani, cu excepția voluntarilor, în condițiile legii organice.
Constituția revizuită dă o nouă reglementare obligațiilor militare ale
cetățenilor. În acest sens textul articolului 55 din Constituție nu mai prevede
obligativitatea serviciului militar pentru bărbații, cetățeni români ci, în
perspectiva profesionalizării armatei, se dă în sarcina legii organice stabilirea
condițiilor privind îndeplinirea îndatoririlor militare.
d) Contribuții financiare. Art. 56 al Constituției înscrie pe seama tuturor
cetățenilor țării, obligația de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile
publice. Îndatorirea de a contribui prin impozite și taxe este unul din cele mai
largi concepte ce operează într-un stat de drept, în care populația participă la
satisfacerea nevoilor comune ale societății.
Sistemul legal de impunere trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale,
orice alte prestații fiind interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situații
excepționale. Desigur, prestațiile care ar exista în situații excepționale, se
referă la prestațiile în muncă care ar putea fi determinate de catastrofe sau
calamități naturale, unde se cere participarea efectivă a populației pentru
reducerea sau înlăturarea efectelor acestora.
e) Exercitarea cu bună-credință a drepturilor și libertăților. Potrivit art. 57

al Constituției, „Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și
exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să
încalce drepturile și libertățile celorlalți”.
Din textul sus menționat, rezultă că toți cetățenii patriei, români, străini și
apatrizi se bucură de un statut larg de drepturi și libertăți garantate de
Constituție și legi.
Acest text constituțional încheie un capitol din cadrul instituției drepturilor,
libertăților și îndatoririlor fundamentale tratat în titlul II al legii fundamentale a
României.
Instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor este o totalitate, un ansamblu
de norme juridice. Normele juridice care reglementează drepturile, libertățile și
îndatoririle fundamentale ale cetățenilor se constituie într-un sistem, dat fiind
faptul că ele au ca obiect o grupă unitară de relații sociale. Aceste norme
juridice reglementează, după cum s-a putut observa, relațiile fundamentale
dintre cetățean și stat.
Existența în societate a unui regim democratic autentic, bazat pe un ansamblu
de norme juridice consacrate de Constituție care să garanteze drepturile și
libertățile individului, este de natură să schimbe fundamental vechile raporturi
între acesta și stat.
Sarcina de lucru 8
Explică, într-un text argumentativ, diferenţa dintre îndatoririle
fundamentale ale cetăţeanului şi drepturile acestuia, aşa cum sunt garantate
de Constituţie.
4.3. Avocatul Poporului

Datorită complexității din ce în ce mai accentuate a vieții economice și sociale
de la nivelul statelor lumii, serviciile puterii legislative și administrației publice
au crescut semnificativ, ceea ce face ca cetățenii să intre în contact în fiecare
moment cu diferite autorități publice și structuri administrative, dar nu
întotdeauna se constituie într-o conlucrare care să contribuie la asigurarea
drepturilor și libertăților cetățenești. Ca urmare, unii cetățeni își pierd
încrederea în aceste structuri și în atari circumstanțe pot apărea conflicte
serioase, cât și disfuncțiuni în planul relațiilor cetățean – autoritate. Aceste
conflicte și disfuncțiuni nu pot fi rezolvate de instituțiile tradiționale de
protecție juridică a cetățenilor și de control a autorităților administrației
publice.

În acest context, după Primul Război Mondial s-a statuat instituția de apărător
al cetățeanului, generalizată atât la nivel național și regional, cât și la nivel
local. (Manda, 1997, p. 12)
Instituția Avocatului Poporului din România își are originea în Suedia, unde a
fost creată în urmă cu aproape două secole și funcționează astăzi în numeroase
țări de pe toate continentele sub diferite denumiri, având ca scop ocrotirea
drepturilor și libertăților cetățenilor. Această instituție, denumită Ombudsman
în Suedia, cu semnificația de împuternicit, a căpătat o largă popularitate în
deceniile de după al doilea război mondial. Astfel, în Germania a fost creat,
după exemplul suedez, un delegat parlamentar al apărării.
Marea Britanie a adoptat instituția sub denumirea de comisar parlamentar.
Sunt însă țări care i-au dat o denumire națională proprie. Așa, de exemplu, sunt
folosite denumirile de „mediator” în legislația franceză, „apărător al
poporului” în cea spaniolă sau „protector al cetățeanului” în cea din Canada.
De la crearea sa în 1809, instituția Ombudsmanului a trecut prin diferite
transformări în funcție de evoluția sistemului parlamentar suedez, precum și a
instituției drepturilor și libertăților cetățenești, în special datorită extinderii
acestora, de asemenea, ca urmare a afirmării tot mai accentuate a politicii
sociale a statului suedez. (Pușcă & Popescu, 1996, p. 221)
În țara noastră, instituția Avocatul Poporului a fost introdusă în Constituție ca
urmare a unor dezbateri deosebite, ce au avut loc în cadrul Constituantei și în
rândul specialiștilor. Această instituție a fost creată după modelul scandinav și
a altor state, în care există un organ independent, împuternicit să exercite
controlul privind aplicarea legilor și altor acte normative, în activitatea publică.
Constituantul român a optat pentru denumirea Avocatul Poporului,
considerând că este denumirea care exprimă cel mai clar rolul și
semnificațiile juridice ale acestei instituții. (Safta, 2014, p. 253)
Prevederile care reglementează instituția „Avocatul Poporului” sunt înscrise în
textele care alcătuiesc Capitolul IV din titlul II al Constituției României (art.
58, 59, 60).
Trebuie să menționăm, ab initio, că, în art. 152 din Constituția din 1991
nerevizuită, referitor la instituțiile viitoare, era necesar să se prevadă un termen
și pentru înființarea instituției Avocatul Poporului. Nestipularea expresă a unui
termen, așa cum s-a procedat cu privire la înființarea Curții Constituționale și a
Curții de Conturi, a condus la tergiversarea instituționalizării constituționale a
Avocatului Poporului, ceea ce, după părerea noastră, a facilitat accentuarea
unor disfuncționalități birocratice în România.
După mai bine de 5 ani de la aprobarea Constituției României, la 13 martie
1997, a fost adoptată Legea nr. 35 privind organizarea și funcționarea
instituției Avocatului Poporului. În art.1 din capitolul I intitulat Dispoziții
generale, se arată că instituția Avocatul Poporului are drept scop apărarea
drepturilor și libertăților cetățenești în raporturile acestora cu autoritățile
publice. Trebuie reținut că, în activitatea sa, Avocatul Poporului este
independent față de orice autoritate publică, iar în exercitarea atribuțiilor sale,
nu se substituie autorităților publice.

Autoritățile publice sunt obligate să comunice sau, după caz, să pună la

dispoziția Avocatului Poporului, în condițiile legii, informațiile, documentele
sau actele pe care le dețin în legătură cu cererile care au fost adresate
Avocatului Poporului, acordându-i sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor
sale.
Anual sau la cererea celor două Camere ale Parlamentului, Avocatul Poporului
prezintă rapoarte care trebuie să cuprindă informații cu privire la activitatea
instituției Avocatului Poporului. Rapoartele pot conține recomandări privind
modificarea legislației sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor și
libertăților cetățenilor.
Potrivit prevederilor art. 6 (1) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea și
funcționarea instituției Avocatul Poporului, Avocatul Poporului este numit pe
o durată de 5 ani de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună.
Mandatul Avocatului Poporului poate fi reînnoit o singură dată.14
Propunerile de candidați se fac de către birourile permanente ale Camerei
Deputaților și Senatului, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele
două Camere ale Parlamentului [art. 7 (1)]. Candidații vor fi audiați de
comisiile juridice din Camera Deputaților și Senat. Este numit Avocat al
Poporului candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi ale
deputaților și senatorilor prezenți. 15
În legătură cu numirea Avocatului Poporului, se impun unele precizări.
Constituția se referă la Avocatul Poporului atât ca instituție, cât și ca persoană
învestită cu anumite atribuții. Astfel, art. 58 (1) și (3) din Constituție se referă
deopotrivă la persoana ce va fi numită ca Avocat al Poporului, cât și la
organizarea și funcționarea instituției.
Mandatul de Avocat al Poporului începe de la data depunerii în fața
președinților celor două Camere ale Parlamentului, a următorului jurământ:
„Jur să respect Constituția și legile țării și să apăr drepturile și libertățile
cetățenilor, îndeplinindu-mi cu bună-credință și imparțialitate atribuțiile de
avocat al poporului. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.
Jurământul poate fi depus și fără formula religioasă. Refuzul depunerii
jurământului împiedică intrarea în funcție a Avocatului Poporului și deschide
procedura pentru o nouă numire în funcție.
Mandatul Avocatului Poporului încetează înainte de termen în caz de demisie,
revocare din funcție, incompatibilitate cu alte funcții publice sau private,
imposibilitatea de a-și îndeplini atribuțiile mai mult de 90 de zile, constatat
prin examen medical de specialitate, ori în caz de deces. Revocarea din funcție
a Avocatului Poporului, ca urmare a încălcării Constituției și a legilor, se face
la propunerea birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului, pe
baza raportului comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului.
Potrivit legii, demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a
funcției sau decesul se constată de către birourile permanente ale celor două
14
Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată (Monitorul Oficial nr. 277
din 15.4.2014) cu modificările și completările ulterioare.
15
Art.7 (3) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului.
Camere ale Parlamentului, în cel mult 10 zile de la apariția cauzei care

determină încetarea mandatului. (art.9, alin.1, 2, 3)
Avocatul poporului este asistat de adjuncți care asigură coordonarea exercitării
atribuțiilor instituției Avocatul Poporului, pe domenii de activitate, potrivit
Regulamentului de organizare și funcționare a instituției Avocatului Poporului.
Adjuncții Avocatului Poporului sunt numiți de către birourile permanente ale
celor două Camere ale Parlamentului pe durata mandatului, cu avizul
Comisiilor juridice. 16
Sarcina de lucru 9
Explică de ce Avocatul Poporului este o altfel de „instanţă” decât
profesia liberală a avocatului.
Atribuții
Dezvoltând conținutul dispoziției constituționale legea stabilește, în art. 13,
atribuțiile Avocatului Poporului, și anume:
- coordonează activitatea instituției Avocatul Poporului;
- coordonează activitatea de prevenire a torturii în locurile de detenție,
desfășurată prin Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenție;
- aprobă rapoartele de vizită întocmite în cadrul activității de prevenire a
torturii;
- aprobă recomandările care însoțesc rapoartele de vizită întocmite în
cazurile în care, în urma vizitelor efectuate, sunt sesizate neregularități;
- decide asupra petițiilor formulate de persoanele fizice lezate prin
încălcarea drepturilor sau libertăților acestora de către autoritățile
administrației publice;
- verifică activitatea de rezolvare legală a petițiilor primite și solicită
autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză încetarea
încălcării drepturilor și libertăților persoanelor fizice, repunerea în drepturi a
petiționarului și repararea prejudiciilor;
- formulează puncte de vedere, la cererea Curții Constituționale;
- poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea
legilor, înainte de promulgarea acestora;
- poate sesiza direct Curtea Constituțională cu excepția de
neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor;
- reprezintă instituția Avocatul Poporului în fața Camerei Deputaților, a
Senatului și a celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele
fizice sau juridice;
16
A se vedea și (Valea, 2014, p. 186)
- angajează salariații instituției Avocatul Poporului și exercită dreptul de

autoritate disciplinară asupra acestora;
- exercită funcția de ordonator principal de credite, atribuție pe care o
poate delega cu respectarea prevederilor legale privind finanțele publice;
- poate sesiza instanța de contencios administrativ, în condițiile legii
contenciosului administrativ;
- îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege.
Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor
lezate. Cererile adresate Avocatului Poporului trebuie să se facă în scris și să
indice numele și domiciliul persoanei lezate în drepturile și libertățile
cetățenești, drepturile și libertățile încălcate, precum și autoritatea
administrativă ori funcționarii publici în cauză.[art. 15(1) din Legea 35/1997].
Plângerile anonime ori cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor
cetățenești mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat
cunoștință despre faptele care fac obiectul plângerii nu se iau în considerare.
Nu fac obiectul instituției Avocatul Poporului cererile privind actele emise de
Camera Deputaților, de Senat sau de Parlament în plenul său, actele și faptele
deputaților și senatorilor, ale Președintelui României și ale Guvernului, precum
și ale Curții Constituționale, ale Președintelui Consiliului Legislativ și ale
autorității judecătorești, cu excepția legilor și ordonanțelor. [art. 15 (4)]17
În vederea realizării atribuțiilor ce îi revin, Avocatul Poporului a organizat 15
birouri teritoriale.18
Conducerile instituțiilor publice sunt obligate să permită, fără nici o restricție
Avocatului Poporului exercitarea atribuțiilor sale. În situațiile în care Avocatul
Poporului constată că soluționarea cererii cu care a fost sesizat este de
competența autorității judecătorești, se poate adresa, după caz, ministrului
justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Public sau
președintelui instanței de judecată, care este obligat să comunice măsurile luate
(art. 18).
De reținut este faptul că Avocatul Poporului are acces la documentele secrete
deținute de autoritățile publice, în măsura în care le consideră necesare pentru
soluționarea plângerilor care i s-au adresat, având obligația de a nu divulga sau
de a nu face publice informațiile sau documentele secrete la care a avut acces.
În exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări care nu
pot fi supuse controlului parlamentar.
Prin recomandările emise, Avocatul Poporului sesizează autoritățile
administrației publice asupra ilegalității actelor sau faptelor administrative [art.
21 (2)].
Avocatul Poporului are dreptul să facă anchete proprii, să ceară autorităților
administrației publice orice informații sau documente necesare anchetei, să
audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice
și de la orice funcționar care poate da informațiile necesare soluționării cererii.
17
Această excepţie (restrictivă) nu este justificată, prin prisma reglementărilor din alte ţări şi prin raportare la obiectul
contenciosului administrativ, cel puţin în privinţa unora dintre aceste autorităţi.
18
Sediile birourilor teritoriale ale instituţiei Avocatul Poporului sunt următoarele: 1. Alba Iulia; 2. Piteşti; 3. Bacău; 4.
Oradea; 5. Suceava; 6. Braşov; 7. Bucureşti; 8. Cluj-Napoca; 9. Constanţa; 10. Craiova; 11. Galaţi; 12. Iaşi; 13. Târgu Mureş;
14. Ploieşti; 15. Timişoara.
În situația în care Avocatul Poporului constată că plângerea persoanei lezate

este întemeiată, el va cere în scris autorității administrației publice care a
încălcat drepturile acesteia, să reformeze sau să revoce actul administrativ și să
repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația
anterioară. La rândul lor, autoritățile publice în cauză vor lua măsurile necesare
pentru înlăturarea ilegalităților constatate și îl vor informa despre aceasta pe
Avocatul Poporului. Dacă în termen de 30 de zile de la data sesizării,
autoritatea administrației publice sau funcționarul public nu înlătură
ilegalitățile comise, Avocatul Poporului se adresează autorităților
administrației publice ierarhic superioare, care sunt obligate să îi comunice, în
termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate. [art. 24]
Potrivit art. 25 Avocatul Poporului este îndreptățit să sesizeze Guvernul cu
privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administrației publice
centrale și al prefecților. Dacă Guvernul, în termen de cel mult 20 de zile, nu a
adoptat măsurile privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative
semnalate de Avocatul poporului, se comunică Parlamentului. Avocatul
Poporului aduce la cunoștință persoanei lezate modul de soluționare a cererii
sau se face public prin mijloace de informare în masă, cu consimțământul
persoanei interesate.
Dacă Avocatul Poporului constată lacune în legislație sau cazuri grave de
corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport președinților
celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului ministru.
Cu privire la statutul juridic al acestei instituții, rezultă din lege că Avocatul
Poporului nu se situează în cadrul nici uneia din cele trei autorități publice,
poziția sa, prin urmare, trebuie considerată independent de structura și
alcătuirea Parlamentului, chiar dacă prezintă rapoarte în fața celor două camere
ale Parlamentului.
Considerăm că instituția Avocatul Poporului va putea contribui la: instaurarea
statului de drept prin verificarea respectării legii în diversele compartimente
ale administrației publice; stimularea societății civile prin sprijinirea cetățenilor
în recunoașterea drepturilor și intereselor lor și avertizarea opiniei publice
asupra disfuncționalităților administrației și a modului lor de soluționare;
înlăturarea mentalităților de sorginte totalitară, în sensul stabilirii unor
raporturi de colaborare, sprijin și încredere reciprocă între autoritățile publice
și cetățean. Realizarea unui sistem cât mai eficace de garantare a drepturilor și
libertăților cetățenilor, reprezintă o preocupare de prim ordin pentru statul de
drept. Evident, nu trebuie nesocotit faptul că drepturile și libertățile cetățenilor,
oricât de bine ar fi protejate de stat continuă să aibă un caracter relativ,
conținând, prin concept, ideea de autolimitări. 19 Existența unor libertăți
absolute ar semnifica dispariția statului de drept și înlocuirea lui cu anarhia.
(Iliescu, 1991, p. 127)
19
Articolul 4 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 prevede ca limită a libertăţii fiecăruia, exercitarea
aceleiaşi libertăţi de către ceilalţi membri ai societăţii. Cu alte cuvinte, libertatea mea încetează acolo unde începe libertatea
altuia.
Sarcina de lucru 10
Identifică 5 modalităţi prin care avocatul poporului îşi exercită atribuţiile.
Rezumat
Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, protejate prin lege, sunt cele care

asigură buna funcţionare a statului, după principii democratice, apte să
garanteze cetăţeanului o existenţă demnă şi sigură. Instituţia Avocatul
Poporului va putea contribui la: instaurarea statului de drept prin
verificarea respectării legii în diversele compartimente ale
administraţiei publice, stimularea societăţii civile prin sprijinirea
cetăţenilor în recunoaşterea drepturilor şi intereselor lor.
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la:
a) 10 decembrie 1948;
b) 10 noiembrie 1948;
c) 10 noiembrie 1949.
2. Care din următoarele drepturi fundamentale a fost introdus în Constituţie

prin legea de revizuire din anul 2003?
a. libertatea de exprimare;
b. dreptul la apărare;;
c. dreptul la un mediu sănătos.
3. Constituţia nu consacră sistemului electoral un capitol separat, ci

reglementează problemele electorale separat în titlul privitor la:
a. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale;
b. Drepturile şi îndatoririle politice;
c. Drepturile şi libertăţile social-politice.
4. Instituţia Avocatul Poporului din România îşi are originea în:

a. Franţa;
b. Suedia;
c. Germania.
5. Avocatul Poporului este numit de Camera Deputaţilor şi Senat pe o

perioadă de:
a. 3 ani;
b. 4 ani;
c. 5 ani.

1.a; 2. c; 3. a; 4. b; 5. c
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4

Realizează o analiză comparativă (2/3 pagini) între principalele forme de
guvernământ (monarhie vs republică) ale țării noastre de-a lungul timpului.
Informaţia din curs va fi obligatoriu completată cu cea din bibliografia
indicată.
N.B. Lucrarea va fi transmisă pe platforma Danubius Online potrivit

termenelor prevăzute, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin platformă.
Editura Universitară Danubius, Galați, 2014(190-240);
Bucuresti, 2015 (p.195-322);
București, 2014(p.150-271).

Bibliografie de elaborare a cursului

Albu, C. (1993). Sociologie juridică. Iași: Editura Fundației „Chemarea”.
Alexianu, G. (1926). Dreptul constituțional. București.
Alexianu, G. (1930). Drept constituțional. București: Casa Școalelor.
Angelescu, C. (1935). Proiectul de Constituție al lui Cuza Vodă de la 1863. București.
Auber, J.-F. (1967). Traité de droit constitutionnel suisse, vol. I. Neuchatel: Editions Ides et
Colendes.
Avril, P., & Jean Gicquel, J. (1986). Lexique. Droit constitutionnel. Paris: PUF.
Banciu, A. (1996). Istoria vieții constituționale în România (1866-1991). București: Casa de
Editură și Presă „Șansa”.
Barthélemy, J. & Duez, Paul (2004). Traité de droit constitutionnel. Paris: Editions Panthéon
Assas.
Batiffol, H. (1971). Droit et politique. Archives de philosophie du droit, tome XVI.
Benditer, I., & Muraru, I. (1982). Drept constituțional. București: Ed. Didactică și
Pedagogică.
Burdeau, G. (1976). Droit Constitutionnel et institutions politiques. Paris: L.G.D.J.
Buzescu, A. (1943). Domnia în Țările Române până la 1866. București.
Cadart, J. (1979). Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. I. Paris: L.G.D.J.
Cadoux, C. (1973). Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. I. Paris: Cujas.
Cantacuzino, B.M. (1921). Elementele dreptului civil. București: Cartea Românească.
Călinoiu, C., & Duculescu, V. (2008). Drept constituțional și instituții politice, ediția a IV-a.
București: Lumina Lex.
Ceterchi, I. (1970). Teoria generală a statului și dreptului. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Ciobanu, D., & Duculescu, V. (1993). Drept constituțional român. București: Ed. Hyperion.
Ciobanu, V. M. (1996). Tratat de procedură civilă. București.
Cochinescu, N. (1994). O instituție a statului de drept: Ministerul Public. Dreptul, nr. 4, p. 9.
Constantinescu, M., & Muraru, I. (1997). Drept Parlamentar. București: Editura Gramar.
Dănișor, D.C. (1997). Drept constituțional și instituții politice. București: Editura Științifică.
Dănișor, D.C. (2003). Actorii vieții politice. Craiova: Editura Sitech.
Dănișor, D.C. (2007). Drept constituțional și instituții politice, Tratat, vol. I. București: C. H.
Beck.
Deaconu, Șt. (2011). Drept constituțional. București: C. H. Beck.
Deaconu, Șt. (2012). Instituții politice. București: C. H. Beck.
Debbasch, C. (1989). Science administrative. Administration publique. Paris: Dalloz.

Deleanu, I. (1991). Drept constituțional și instituții politice, vol. I. București.

Deleanu, I. (1991). Sancțiunea supremației constituției. Dreptul nr. 7-8, pp. 21-23.
Deleanu, I. (1996). Drept constituțional și instituții politice. Tratat, vol. I. București: Actami.
Deleanu, I. (2003). Instituții și proceduri constituționale în dreptul comparat și în dreptul
intern. Editura Servo-Sat.
Deleanu, I. (2003). Instituții și proceduri constituționale. Editura Servo Sat.
Dissescu, C. (1915). Dreptul constituțional. București: Editura Librariei SOCEC &Co si
Societatea anonima.
Dongoroz, V. (1939). Drept penal. București.
Drăganu, T. (1960). Câteva considerații asupra unor probleme referitoare la ratificarea
tratatelor internaționale. Studio Universitatis Babeș-Bolyai, Seria III jurisprudența, 71-72.
Drăganu, T. (1998). Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, Vol. I și II.
București: Lumina Lex.
Drăganu, T. I. (1992). Introducere în teoria și practica statului de drept. Cluj-Napoca:
Editura Dacia.
Duculescu, V. (1997). Constituția României – comentată și adnotată. București: Lumina Lex.
Duculescu, V., et al. (1996). Drept constituțional comparat. București: Lumina Lex.
Duguit, L. (1907). Manuel de droit constitutionnel. Paris.
Duverger, M. (1959). La Cinquième République. Paris: PUF.
Duverger, M. (1973). Sociologie de la politique. Paris: PUF.
Esmein, A. (1909). Elements de droit constitutionnel francais et compare. Paris: Sirey.
Esplugas, P., & Euzet, C. (2006). Droit constitutionnel. Paris: Ellipses.
Focșăneanu, E. (1998). Istoria constituțională a României. București: Ed. Humanitas.
Geamănu, Grigore (1965). Dreptul internațional contemporan. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Giani, D. (1882). Raportul și Proiectul majorității Comisiei parlamentare pentru organizarea
puterii judecătorești, București, 1882. București.
Gicquel, Jean & Hauriou, Andre (1985). Droit constitutionnel et institutions politiques. Paris:
Montchrestien.
Gilia, C. (2010). Manual de drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional
românesc. București: Hamangiu.
Grequel, J. (1986). Droit constitutionnel. Paris: P.U.F.
Gusti, D. (1990). Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor. București: Humanitas.
Hanga, V., & Jacotă, M. (1964). Drept privat roman. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Hauriou, A. (1968). Droit constitutionnel et institutions politiques. Paris: Ed. Monchrestien.
Hauriou, M. (1938). Précis élémentaire de droit constitutionnel. Paris.
Iancu, G. (2004). Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex.
Iancu, G. (2011). Drept constituțional și instituții politice. Ediția a 2-a. București: C.H. Beck.
Ionașcu, I. (1971). Relațiile internaționale ale României din acte și documente. București: Ed.
Politică.
Ionescu, C. (2004). Legile electorale pe înțelesul tuturor. București: Editura All Beck.
Ionescu, C. (2007). Instituții politice și drept constituțional. București: Universitară.
Ionescu, C. (2008). Tratat de drept constituțional contemporan. Ediția a 2-a. București: C.H.
Beck.
Laband, P. (1911). Das Staatsracht des deutschen Reiches. Tubingen.
Lenin, V. I. (1963). Opere complete, vol.17, ediția a II-a. București: Ed. Politică.
Machiavelli, N. (1995). Principele. București: Ed. Minerva.
Miculescu, P. (1998). Statul de drept. București: Lumina Lex.
Miga-Beșliu, Raluca (1997). Drept internațional public. București: Ed. All.
Muraru, I. & Tănăsescu, S. (2002). Drept constituțional și instituții politice. Ediția a X-a
revăzută și completată. București: Lumina Lex.
Muraru, I. & Tănăsescu, S. (2011). Drept constituțional și instituții politice. Volumul I, Ediția
a XIV-a revăzută. București: C.H. Beck.
Muraru, I. & Tănăsescu, S. (2013). Drept constituțional și instituții politice. Volumul II,
Ediția a XIV-a revăzută. București: C.H. Beck.
Muraru, I. (1998). Drept constituțional și instituții politice. București: Actami.
Negruț, V. (2004). Drept administrativ. București: Lumina Lex.
Negruț, V. (2008). Drept administrativ. București: Editura Didactică și Pedagogică.
Negulescu, P. (1934). Tratat de drept administrativ. București.
Negulescu, Paul; Alexianu, George. (1942). Tratat de drept public, vol. I. București: Casa
Școalelor.
Pactet, P. (1983). Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris: Mason.
Pipernea, E. (1997). Drept constituțional și instituții politice. Tg. Mureș: Editura D. Cantemir.
Planiol, M. (1925). Traite elementaire de droit civil. Ed. X, t. I.
Platon, I. (1994). Istoria dreptului românesc. București: Editura Sylvi.
Popa, N. (1996). Teoria generală a dreptului. București: Actami.
Popescu, D. et al. (1994). Drept internațional public. București: Casa de Editură și Presă
„Șansa” SRL.
Portelli, H. (1999). Droit constitutionnel. 3e édition. Paris: Dalloz.
Prélot, M. (1972). Institutions politiques et droit constitutionnel. Paris.
Prisca, N. (1970). Contribuții la studiul cetățeniei române. Extr. din: An. Univ. Buc., Șt.
juridice, an. 19, nr. 1.
Prisca, N. (1971). Drept constituțional. Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica.
Pritchett, C.H. (1977). The American Constitution. New York: McGraw-Hill Book Company.

Pușcă, B. & Pușcă, A. (2003). Drept internațional public. Galați: Editura Fundației
Academice „Danubius”.
Pușcă, B. & Pușcă, A. (2007). Drept constituțional și instituții politice. București: Editura
Didactică și Pedagogică.
Puşcă, B. & Savenco, I. (2014). Drept constituţional şi instituţii politice, Galați: Editura
Universitară Danubius.
Ripert, G. (1926). La Règle morale dans les obligations civiles. Paris: L.G.D.J.
Rousseau, J. (1957). Contractul social. București: Ed. Științifică.
Ruja, M. (1995). Natura juridică a Ministerului Public. Dreptul, nr. 4.
Rusu, I. (2004). Drept constituțional și instituții politice. București: Editura Lumina Lex.
Safta, M. (2014). Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria generală a dreptului
constituțional. Drepturi și libertăți. București: Editura Hamangiu.
Safta, M. (2015). Drept constituțional și instituții politice. Vol. II. Instituții politice.
București: Editura Hamangiu.
Selejan-Guțan, B. (2008). Drept constituțional și instituții politice. București: Hamangiu.
Speranția, E. (1936). Lecțiuni de enciclopedie juridică. Cluj: Tipografia „Cartea
Românească”.
Speranția, E. (1944). Introducere în filosofia dreptului. Sibiu.
Tănăsescu, E.S. (2004). Legile electorale. Comentarii și explicații. București: All Beck.
Teodorescu, A. (1929). Tratat de drept administrativ, vol. I. Ed. a 3-a. București: Institutul de
Arte Grafice „Eminescu” SA.
Teodorescu, A. (1935). Tratat de drept administrativ, vol. II. București: Institutul de Arte
Grafice „E. Mârvan”.
Teodoroiu, I. (1998). Drept constituțional și instituții politice. București: Editura Sylvi.
Valea, D. (2014). Drept constituțional și instituții politice – în dreptul român și în dreptul
comparat. București: Editura Universul Juridic.
Vasilescu, F. (1998). Constituționalitate și constituționalism. București: Editura Național.
Vida, Ioan (1994). Puterea executivă și administrativă publică. București.
Vida, Ioan (2011). Curtea Constituțională a României. Justiția politicului sau politica
justiției. București: Monitorul Oficial.
Vrabie, G. (1992). Drept constituțional și instituții politice contemporane. Iași: Editura
Fundația „Chemarea”.
Vrabie, G. (1999). Drept constituțional și instituții politice contemporane. Iași: Editura
Fundației „Cugetarea”.
***(1958). Dicționarul limbii române moderne. București: Editura Academiei.

Drept Constituțional - Unitățile 1-4

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Constituțional - Unitățile 1-4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

IULIAN GEORGEL SAVENCO

Editura Universitară Danubius, Galaţi

Editura Universitară Danubius este recunoscută de

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

1. Iulian Georgel Savenco

Tipografia Zigotto Galaţi

Drept constituţional şi instituţii politice 2

1. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT

1.2. Apariţia disciplinei dreptului constituţional ...................................................................... 9

1.3. Definiţia dreptului constituţional ................................................................................... 11

1.4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional ................................................................. 13

1.5. Raporturile şi normele de drept constituţional ............................................................... 14

1.6. Noţiunea de instituţie politică......................................................................................... 16

1.7. Subiectele raportului de drept constituţional ................................................................... 17

1.8. Locul dreptului constituțional în sistemul de drept ......................................................... 21

Teste de autoevaluare ........................................................................................................... 24

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ............................................................. 25

Bibliografie minimală ........................................................................................................... 25

2. CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI DIN PERSPECTIVĂ DIACRONICĂ ŞI

2.2. Constituţiile române ....................................................................................................... 38

Teste de autoevaluare ........................................................................................................... 70

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ............................................................. 70

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2..................................................................... 70

Drept constituţional şi instituţii politice 3

3.2. Aspecte constituționale privind structura de stat. Forma de guvernământ ....................... 81

3.3. Suveranitatea ................................................................................................................. 89

3.4. Cetăţenia română ........................................................................................................... 90

Rezumat ............................................................................................................................. 105

Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 105

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ........................................................... 106

Bibliografie minimală ......................................................................................................... 106

4. DREPTURI, LIBERTĂŢI ŞI ÎNDATORIRI FUNDAMENTALE ALE

4.2. Principalele categorii de drepturi şi libertăţi ................................................................. 110

4.3. Avocatul Poporului ...................................................................................................... 133

Rezumat ............................................................................................................................. 139

Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 139

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare ........................................................... 140

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4................................................................... 140

Bibliografie minimală ......................................................................................................... 140

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Drept constituţional şi instituţii politice 4

Modulul intitulat Drept constituţional şi instituţii politice I se studiază în anul I

Obiectivele cadru pe care ţi le propun sunt următoarele:

 definirea dreptului constituţional ca disciplină juridică;

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

Drept constituţional şi instituţii politice 5

Drept constituţional şi instituţii politice 6

1.1. Noțiuni generale despre drept....................................................................................8

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Drept constituţional şi instituţii politice 7

1.1. Noțiuni generale despre drept

a) drepturile publice, fie că aparțin statului, fie că aparțin cetățenilor, diferă

1.2. Apariţia disciplinei dreptului constituţional

de-a treia Republici. Titulatura de „drept constituțional” s-a menținut până

După 22 decembrie 1989 denumirea dată acestei discipline în programele

1.3. Definiţia dreptului constituţional

fundamentale a formelor politice şi juridice de organizare şi înfăptuire a

Obiectul dreptului constituţional constă în reglementarea organizării şi

Drept constituţional şi instituţii politice 12

1.4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional

Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei

1.5. Raporturile şi normele de drept constituţional