!

II
C
E
P
S
E
D
0
0
.0
0
4
E
T
S
E
P
.
E
ID
N
H
A
R
A
E

UL
D
IN

N
D
R

E
O

NJ
S
O
R

A
E

I M

PĂ
U
N
I
A
M
L
E
 C
1) MEDIUL DE VIAŢĂ:
• Peste tot (pe toate continentele), cu exceptia
Antarticii.
• Ei preferă să trăiască în regiunile
tropicale, păduri, peşteri, în regiunile alpine,
de stepă, localitățile umane, chiar și în bazinele
acvatice.
 2) ALCĂTUIREA CORPULUI:
  Anatomia păianjenilor include multe caracteristici în
comun cu alte arahnide.  Corpul este împărțit în
două regiuni, au opt picioare articulate, chelicere,
pedialpi, aripile și antenele lipsesc.
Păianjenii posedă, de asemenea, mai multe trăsături
care ii disting de alte arahnide. Toți păianjenii sunt
capabili să producă mătase de diferite tipuri,
utilizată pentru vânat. Chelicerele celor mai multor
specii conțin glande veninoase, iar veninul elaborat
de ele este injectat în pradă sau
inamic. Pedipalpii masculilor sunt specializaț în
transferul spermei la femele în timpul împerecherii.
Multe specii de păianjeni prezintă dimorfism sexual,
caracterizat prin deosebirele de dimensiuni și
culoare.
 3) LOCOMOŢIA:
Deși toate artropodele folosesc muşchii atașați de
interiorul exoscheletul pentru a se deplasa, păianjenii utilizează
presiunea hidraulică. Datorită presiunii picioarele se extind și se
contractă cu ajutorul unor mușchi aductori. Ca rezultat picioarele unui
păianjen mort nu se pot extinde și se ghemuiesc. În timpul mișcării
presiunea internă din picioare se mărește de 8 ori, în comparație cu
nivelul presiunii când păianjenul se află în repaus. Presiunea arterială
a picioarelor este cu succes utiliazată de către păianjenii săritori. În a
treia și a patra pereche a picioarelor are loc creșterea bruscă a
presiunii, de aceea acești păianjeni pot executa sărituri la distanțe de
50 de ori mai mari decât lungimea corpului.
Micrommata virescens
Majoritatea păianjenilor care vânează în mod activ, și nu construies
pânze, au smocuri dense de păr fin între ghearele din vârful
picioarelor lor. Aceste smocuri, cunoscut sub numele de scopulae, se
ramifică în peste 1000 de fire și mai subțiri. Această le permită să se
urce pe suprafeți vertical și plane, sau chiar pe plafon. Se pare că
aderența scopulae provine de la contactul lor cu straturi extrem de
subțire de apă de pe suprafețele obiectelor.
 4) DIGESTIA/HRĂNIREA:
Orificiul bucal se deschide anterior pe prosomă. El este înconjurat de buza
superioară, de lamele laterale chitinizate ale pedipalpilor și placa sternală mică.
Toate aceste strcuturi participă la fărămițarea cuticulei prăzii. În orificiul bucal se
deschid canalele glandelor salivare. Păianjenul injectează conținutul acestor glande
în pradă paralizată anterior cu veninul cheliceral. Organele interne ale prăzii sub
influența enzimelor încep să se descompună. Astfel, are loc digestia parțială și
extrabucală. Apoi, păianjenul aspiră conținutul lichifiat al prăzii până nu rămâne
doar cuticula. Orificiul bucal este urmat de un faringe musculos, cu funcție de
aspirație a hranei. Tubul digestiv continuă cu un esofag îngust care străbate masa
ganglionară și se deschide într-un stomac. Intestinul mediu formează invaginări
lungi laterale în prosomă ce măresc suprafața de absorbție, numite cecuri (în total 5
perechi, ce pătrund la baza membrelor locomotoare). În regiunea opistosomei,
intestinul prezintă diverticuli ramificați care formează, la rândul lor,
hepatopancreasul. Hepatopancreas este o glandă digestivă cu rol dublu: de secreție
a enzimelor și de absorbție a substanțelor nutritive. Ramificările hepatopancreasului
ocupă o bună parte din volumul opistosomei. Intestinul mediu este urmat de un rect
dilatat, în care se deschid tuburile lui Malpighi. Tubul digestiv se termină cu anusul.
 5) RESPIRAŢIA
Păianjenii respiră prin plămâni (saci pulmonari) și prin trahei.
Ambele sisteme sunt amplasate în opistosomă. Membrii
subordinului Mesothelae, infraordinului Mygaloporphae și
familiei Hypohilidae posedă două perechi de plămâni, una
anterioară și altă posterioară. Iar, majoritatea
păianjenilor araneomorfi respiră printr-o singură pereche de
plămâni și una de trahei. Trahele sunt mai bine adaptate le
deshidratare, reținând apa mai eficient. Dar se întâlnesc și Plămân în secțiune sagitală
păianjenii cu respirație exclusiv traheală – familia Caponiidae.
Plămânii sunt puternic vascularizați, au o structură lamelară
în care are loc schimbul de gaze dintre aer și hemolimfă.
Traheele reprezintă tuburi ramificate care transportă oxigenul
direct la organe și țesuturi, fără întermediul hemolimfei. Atât
plămânii, cât și traheile se deshid în exterior prin stigme
pulmonare și, respectiv, traheale. Stigmele pulmonare se află
în partea ventrală anterioară și laterală a opistosomii. Traheile
se unesc și se deschid doar printr-o singură stigmă situată în
partea posterioară a opistosomii, aproape de organele filiere.
6) CIRCULAȚIA
Inima este de formă tubulară, alcătuită dintr-o singură cameră, situată
dorsal în opistosomă. Ea este prevăzută cu 3 – 4 osteole care împiedică
revenirea sângelui venos înapoi la organe. Inima este înconjurată de
pericard. Sitemul circulator este de tip deschis. Anterior este prelungită
de o aortă ramificată care trece prin pețiol și furnizează sânge țesuturilor
din prosomă. Inima pompează sângele prin artere în lacunele dintre
organe numite sinusuri. Aici are loc eliminarea oxigenul și primirea
dioxidului de carbon. După acesta sângele ajunge în pericard și din nou
în inimă prin osteole.
Hemolimfa (sângele) conține ca pigment respirator hemociană, cu
funcție similară hemoglobinei. Hemocianina conține doi atomi
de cupru de care se leagă oxigenul și conferă o nunață albăstruie
7) EXCREȚIA
Excreția se realizează prin 1 - 2 perechi de tuburile lui Malpighi,
puternic ramificate, ce se deshid în rectul dilatat. Produsul de
excreție al păianjenilor este guanina, fiind eliminată în formă
de cristale. Astfel are loc prevenirea deshidratării. La nivelul
prosomei excreția are loc prin nefrocite. În afară de acestea, o parte
a substanțelor excretoare sunt utilizate la producerea firelor de
mătase sau colorație.
 8) ÎNMULȚIREA
Păianjenii se reproduc sexual și sunt animale unisexuate, fecundația este
internă. Dimorfismul sexual se manifestă prin colorație și dimensiuni. Masculii sunt
mai mici și de culori mai variate. Organele genitale masculine sunt: 2 testicule,
continuate de 2 spermiducte care se unesc și se deschid ventral pe opistosomă. La
femele sistemul sexual este reprezentat de 2 ovare, de la care pornesc 2 oviducte,
ce se unesc și se deshid prin orificiul genital. La unele specii lângă orificiul genital
femel este situat un receptacul, în care masculul depune sperma. Împerecherea
nu implică depunerea unui spermatofor sau copulație directă. Masculii transferă
sperma cu ajutorul pedipalpilor. Pedipalpul posedă un bulb care inițial este introdus
în orificiul genital propriu masculului. Apoi, bulbul umplut cu spermă este introdus
în epiginul femel. Acest proces a fost descris pentru prima dată în anul 1678 de
Martin Lister. În 1843 a fost relevat faptul că masculii țes o pânză specială în care
este picaturată sperma care, la rândul său, este preluată de bulbul pedipalpilor.
Structura aparatului copulator variază în mod semnificativ între masculii de specii
diferite. În timp ce tarsului extins al pedipalpilor la Filistata hibernails formează doar
un fel sferă cu un duct spiralat orb, membrii genului Argiope au o structură extrem
de complexă.
Când un mascul detectează semne de apropiere a unei femelă, el verifică dacă ea
este din aceeași specie și dacă e pregătită să se împerecheze.
9) ANIMALE ÎNRUDITE
 Scorpionul
 Căpușa
 Acarienii
Și altele...
10) IMPORTANȚA
Arahnidele sunt in general folositoare deoarece se hrănesc cu
insecte dăunătoare, iar puține specii de scorpioni si păianjeni
sunt periculoși. Moliile si capușele infectează oamenii și
animalele și plantele domestice, răspândind astfel diverse boli.