Aspecte teoretice şi practice privind contractul de mandat

Plan de expunere

Capitolul I Noţiuni introductive

Secţiunea I Conceptul de mandat

A. Reprezentarea şi mandatul
B. Definiţia şi natura juridică a mandatului
C. Funcţiile mandatului civil

Secţiunea a II-a Evoluţia istorică a reglementărilor privitoare la

reprezentare şi contractul de mandat

A. Perioada antică
B. Perioada medievală
C. Perioada modernă

Capitolul II Contractul de mandat în reglementarea Codului

civil

Secţiunea I Mandatul cu reprezentare

A. Reglementarea şi noţiunea contractului de mandat

B. Formarea contractului de mandat
- Caractere juridice
- Forma contractului de mandat
- Dovada contractului de mandat
- Capacitatea părţilor
- Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare
- Obiectul şi întinderea mandatului
C. Efectele contractului de mandat
- Obligaţiile mandatarului
 - Pluralitatea mandatarilor
- Obligaţiile mandantului
D. Încetarea contractului de mandat
- Încetarea prin voinţa părţilor a contractului
- Încetarea contractului din cauze independente de voinţa
părţilor
- Efectele încetării contractului

Secţiunea a II-a Mandatul fără reprezentare

A. Noţiune şi natură juridică

B. Admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale contractului de
interpunere (prête-nom)
C. Raporturile mandatarului prête-nom cu mandantul
D. Raporturile mandantului cu terţii
E. Raporturile mandatarului prête-nom cu terţi
F. Cazul contractelor care se încheie intuitu personae

Capitolul III Contractul de mandat reglementat de alte acte normative

Secţiunea I Mandatul civil reglementat în acte normative de drept civil

A. Contractul de asistenţă juridică reglementat de Legea nr. 51/1995

pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
B. Mandatul cenzorilor şi reprezentarea convenţională a asociaţilor în
Adunarea Generală a asociaţilor unei societăţi agricole şi alte forme de
asociere în agricultură, reglementat de Legea nr. 31/1990

Secţiunea a II-a Mandatul civil reglementat în acte normative de drept

comercial

2
 A. Reprezentarea convenţională a acţionarilor în Adunarea Generală
a acţionarilor reglementată de Legea nr. 31/1990

Capitolul IV Contractul de mandat în dreptul internaţional privat român

Secţiunea I Aspecte privind părţile contractului de mandat cu element de

extraneitate

A. Persoana fizică străină

B. Persoana juridică străină

Secţiunea a II-a Forma contractului de mandat cu element de extraneitate

A. Forma exterioară
B. Forma de redactare a procurii

Secţiunea a III-a Condiţiile de fond şi efectele contractului de mandat cu

element de extraneitate

A. Lex voluntatis
B. Determinarea legii contractului în cazul în care părţile nu
şi-au exprimat voinţa
C. Domeniul de aplicare a legii contractului

Capitolul V Concluzii şi propuneri de lege ferenda

3
 Abrevieri

C.civ. -Codul civil

C.com. -Codul comercial
C.fam. -Codul familiei
C.pen. -Codul penal
C.proc.civ. -Codul de procedură civilă
C.S.J. -Curtea Supremă de Justiţie
C.D. -Culegere de decizii
dec. civ. -decizie civilă
Ed. -Editură
J.N. -Justiţia Nouă
L.P. -Legalitatea Populară
op. cit. -opera citată
p. -pagina
R.R.D. -Revista Română de Drept
secţ. civ. -secţia civilă
sent. civ. -sentinţă civilă
Trib. -Tribunal
Trib. Jud. -Tribunalul judeţean
Trib. Supr. -Tribunalul Suprem

4
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Secţiunea I – Conceptul de mandat

A. Reprezentarea şi mandatul – Qui facit per alium est perinde ac si faciat

per se ipsum - "cel care lucrează prin altul este ca şi cum ar lucra prin el însuşi."
Această maximă exprimă cu precizie esenţa mecanismului reprezentării.
În teoria generală a dreptului civil, reprezentarea este considerată a fi
"procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentantul) încheie acte
juridice în numele şi pe seama altei persoane (reprezentatul), efectele actului
juridic astfel încheiat producându-se direct în persoana celui reprezentat."1
Esenţa acestei figuri juridice determină doar o aparentă derogare de la
principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. În realitate, reprezentatul
devine parte în actul juridic încheiat cu terţul, deşi nu a interacţionat efectiv cu
acesta din urmă; cel care, în schimb, îşi manifestă consimţământul faţă de terţ, în
scopul încheierii actului juridic, este reprezentantul. Chiar şi atunci când
reprezentantul şi terţul nu sunt în prezenţă, actul juridic încheindu-se după regulile
contractării între absenţi, reprezentatul va deveni titularul drepturilor şi obligaţiilor ce
rezultă din acel act. Condiţia fundamentală este ca toate cele trei subiecte
implicate să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la rolul îndeplinit de
reprezentant - acela de a acţiona în numele şi pe socoteala reprezentatului.
În cadrul acestui "triunghi juridic", reprezentantul are menirea să faciliteze
formarea legăturii juridice dintre reprezentat şi terţ. În sens metaforic şi nu strict
juridic, reprezentantul este un auxiliar, o prelungire obiectivă a reprezentatului,
un instrument tehnic prin care acesta din urmă poate participa la circuitul civil, fără
a ieşi, în mod direct, în evidenţă.
În lipsa procedeului reprezentării, reprezentatul nu ar fi capabil să încheie,
aproape în acelaşi timp, mai multe acte juridice cu terţe persoane prezente în

1
Boroi G., Drept civil. Teoria generală, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 229-231.

5
locuri diferite. În acest context, reprezentarea face ca spaţiul şi timpul să fie
obstacole pe deplin surmontabile în cadrul circuitului civil.
Valenţele practice ale reprezentării ar fi impus, probabil, reglementarea ei
distinctă în Codul civil român, astfel cum s-a procedat în Codul civil german sau în
Codul elveţian al obligaţiilor.
În România, legea civilă fundamentală a urmat modelul Codului civil francez,
neînţelegând să rezerve instituţiei reprezentării o secţiune aparte. Aceasta, întrucât
juriştii francezi consideră că raportul juridic de reprezentare constituie partea
exterioară a mandatului, 2 astfel încât şi Codul civil român evocă reprezentarea,
principial, în materia contractului de mandat.
Dintr-o perspectivă diferită, doctrina elveţiană, de pildă, apreciază că
reprezentarea constituie un mijloc auxiliar la încheierea unui alt act juridic, o formă
specială a naşterii manifestării de voinţă orientată spre încheierea unui act juridic.
De aceea, se impune reglementarea ei în mod separat de instituţia mandatului.
Teoria juridică a încercat să fundamenteze diferite maniere de caracterizare a
reprezentării, reţinând, în esenţă, că, la momentul încheierii actului juridic, partea
contractantă este reprezentantul, dar efectele juridice se răsfrâng asupra persoanei
reprezentatului. Consemnăm, totodată, o teorie "intermediară", elaborată de juriştii
Thol şi Koppen, în conformitate cu care, împuternicitul şi cel ce conferă
împuternicirea intră succesiv în relaţie cu terţul.
Indiferent de accentele care s-au pus în demersul ştiinţific de explicare a
instituţiei reprezentării, fundamentală rămâne ideea în temeiul căreia,
reprezentatul încheie actul juridic prin intermediul reprezentantului, concluzie
exprimată, la vremea sa, şi de către Savigny.
Sub aspect formal-juridic, reprezentarea se poate naşte din convenţia
părţilor, din dispoziţiile legii sau dintr-o hotărâre judecătorească.
Reprezentarea convenţională este legată de instituţia mandatului, contract
reglementat de articolul 1532-1559 Cod civil. Reprezentarea este evocată pe
parcursul acestor texte legale, ce-i drept, nu întotdeauna în formulări explicite.
2
Potrivit art. 32 din Codul elveţian al obligaţiilor, reprezentantul este acela care, în numele altuia, încheie un
contract sau acela care exprimă o voinţă ori prieşte o manifestare de voinţă al cărei efect se produce asupra altei
persoane. Nu intră în categoria reprezentanţilor acele persoane care nu exprimă şi nu primesc, ele însele, o
manifestare de voinţă, limitându-se doar la a sprijini una din părţi în vederea încheierii actului juridic – de
exemplu, notarii, registratorii, copiştii, traducătorii, curierii, recepţionerul care primeşte corespondenţa pentru
oaspeţii hotelului.

6
 Absenţa, în Codul civil, a unei corelaţii explicite şi, totodată, stricte între
cele două instituţii a determinat consacrarea în practică a mandatului fără
reprezentare, prin recursul la mecanismul simulaţiei. Această situaţie duce la
concluzia că reprezentarea nu este de esenţa mandatului, ci numai de natura
acestuia.
În consecinţă, contractul de mandat rămâne, până la o modificare de substanţă
a Codului civil, instituţia care înglobează reprezentarea, punându-i în valoare efectele
şi avantajele practice.

B. Definiţia şi natura juridică a mandatului - Dincolo de caracterul stabil al

definiţiei legale (articolul 1532 Cod civil), literatura de specialitate s-a remarcat prin
efortul de a furniza variante de explicitare a textului legii civile, în măsură să
surprindă nuanţe şi delimitări în raport cu alte instituţii. Fără a realiza o prezentare
exhaustivă a încercărilor de definire, subliniem că mandatul a fost privit:
 ca "un contract de binefacere, căci el se întemeiază pe amiciţie";
 ca "un contract prin care o persoană numită mandant însărcinează pe
altă persoană numită mandatar să facă ceva fără plată în folosul său, adică al
mandantului"3;
 ca "un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să
încheie acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant care îi dă
această împuternicire şi pe care îl reprezintă"4;
 ca un contract "în temeiul căruia o persoană, numită mandant,
împuterniceşte pe o altă persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei şi pentru
ea anumite acte juridice";
 ca "un contract în virtutea căruia o persoană numită mandatar se obligă să
facă ceva pe seama altei persoane, numită mandant, de la care a primit o împuternicire
în acest scop"5;

3
Tomulescu C. St., Drept privat român, TUB, Bucureşti, 1973, p. 294.
4
Deak Fr., Tratat de Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami 1999, p. 336.
5
Chirică D., Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 225.

7
 ca "un contract prin care o persoană, mandantul, însărcinează o altă persoană,
mandatarul, care acceptă să îndeplinească un act juridic, reprezentându-1"6.
Definiţiile sugerează, în sinteză, unele din caracterele juridice ale contractului
de mandat, cum sunt: ideea de reprezentare, consensualitatea şi gratuitatea (în
principiu). Articolul 1534 Cod civil consacră posibilitatea ca mandatul să fie
remunerat, numai că retribuţia vizează mai degrabă serviciile pe care mandatarul
le prestează pentru îndeplinirea mandatului, decât însuşi mandatul7.
A. Benabent critică definiţia legală a mandatului, întrucât aceasta trece sub
tăcere un element fundamental al oricărui contract de mandat, şi anume,
autonomia mandatarului şi inexistenţa subordonării sale faţă de mandant 8. Deşi,
în principiu, observaţia este întemeiată, considerăm că atributul menţionat suportă
o excepţie în acele raporturi juridice de mandat în care instrucţiunile frecvente emise
de mandant sunt necesare pentru o bună executare a afacerii încredinţate
mandatarului; este vorba despre contractele de mandat comercial, utilizate în
domeniul burselor şi al altor tipuri de pieţe organizate. În aceste cazuri, specializarea
mandatarului se dovedeşte a fi, mai ales, un element de informare şi consiliere la
îndemâna mandantului, iar, într-o mai mică măsură, un instrument de autonomizare a
activităţii desfăşurate de mandatar.
În ceea ce priveşte alte trăsături ale mandatului civil, menţionăm că el se poate
prezenta ca un contract simplu sau complex, după numărul operaţiunilor juridice pe
care le conţine; el poate fi cu executare imediată ori cu executare succesivă, în
funcţie de perioada de timp rezervată efectuării prestaţiilor.
De asemenea, contractul de mandat poate avea caracter negociabil, atunci când
părţile determină împreună, în mod liber, clauzele contractuale, dar se poate înfăţişa
şi ca un contract de adeziune, ori de câte ori una din părţi predetermină toate sau
majoritatea clauzelor, cealaltă parte având doar opţiunea de a adera sau nu la
conţinutul actului. Această ultimă ipostază poate fi întâlnită în cazul unui
mandatar profesionist care impune mandanţilor săi clauze fixe în executarea
contractului, bazându-se pe o anume specializare şi experienţa în încheierea actelor

6
H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Legons de droit civil, tome troisieme, quatrieme edition, deuxieme volume,
Principaux contrats, Edition Montchrestien, Paris, 1974, p.662.
7
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, ediţie îngrijită de D.
Rădescu, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 617.
8
A. Benabent, Droit civil. Les contrats speciaux, 2e edition, Montchrestien, Paris, 1995, p. 370.

8
juridice, pe caracteristicile relativ stabile ale domeniului în care activează sau pe
uzanţele segmentului respectiv din circuitul civil. Într-o asemenea situaţie,
mandatarul va opera, de regulă, cu contracte tipizate, simplificându-se procedura de
încheiere a contractului.
Reglementarea mandatului în Codul civil conferă contractului de mandat o
incontestabilă natură civilă.
Mandatul este o specie de act juridic civil, subsumându-se definiţiei
acestuia din urmă, de manifestare de voinţă efectuată cu intenţia de a genera efecte
juridice, în sensul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic civil
determinat9.
Mandatul este, mai exact, un act juridic bilateral, adică un contract,
având, în principiu, caracterul unui act dezinteresat.
Mandatul este un contract numit, tocmai pentru faptul că denumirea şi
reglementarea sa sunt conţinute în legea civilă fundamentală.
În fine, contractul de mandat include în structura sa acele componente
care, în mod obişnuit, intră în configuraţia actului juridic civil - capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza.

C. Funcţiile mandatului civil - Evidenţierea funcţiilor mandatului civil are

scopul să sublinieze importanţa practică pe care legea civilă a înţeles să o atribuie
acestui contract, precum şi rolul jucat în ansamblul circuitului civil.
Mandatul îndeplineşte, înainte de toate, funcţia de încorporare a
mecanismului reprezentării. În dreptul nostru civil, reprezentarea se exprimă prin
voinţa părţilor mandatului, atunci când ea nu derivă direct din lege.
După cum arătam, reprezentarea nu este însă esenţială în configurarea
mandatului. Chiar dacă legea nu o spune expres, persoanele fizice şi persoanele
juridice pot utiliza mandatul şi într-o variantă ce nu implică reprezentarea, ceea ce
dovedeşte supleţea construcţiei legale a contractului de mandat.
Având în vedere posibilitatea aflată la îndemâna mandantului,
de a încheia într-un timp scurt o multitudine de acte juridice, fără a se deplasa la
9
Boroi G., Drept civil. Teoria generală, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998, p. 149.

9
locul unde se găsesc terţii contractanţi şi fără a le comunica, prin
corespondenţă sau alt mijloc de comunicaţie, voinţa sa de a contracta, mandatul se
distinge printr-o funcţie de dinamizare a circuitului civil.
Recursul la unul sau mai mulţi mandatari, înzestraţi cu
împuternicirea de a încheia acte juridice determinate sau chiar de a trata
totalitatea afacerilor mandantului, are darul să impulsioneze circuitul civil, să
multiplice numărul actelor juridice încheiate într-o anumită unitate de timp, să
faciliteze schimbul de valori patrimoniale între persoane care nu se cunosc,
asigurând joncţiunea mai rapidă dintre cerere şi ofertă. După cum s-a afirmat în
literatura de specialitate, comerţul ar fi condamnat la stagnare, dacă oamenii de
afaceri nu ar dispune de serviciile unor brokeri financiari, agenţi imobiliari sau ai
altor asemenea mijlocitori. Intermediarul specializat poate fi întâlnit în orice
societatea avansată, iar activitatea sa constituie o trăsătură esenţială a unei
economii dezvoltate.
În felul acesta, credem că nu exagerăm dacă afirmăm rolul mandatului de
veritabilă placă turnantă a circuitului civil.
Pentru tratarea afacerilor sale, mandantul nu înţelege să apeleze, de regulă, la
orice persoană; aceasta trebuie să fie înzestrată cel puţin cu o parte din calităţile pe
care le are mandantul însuşi, spre a-1 putea reprezenta şi a-i promova eficient
interesele în faţa terţilor. Mandatarul trebuie să fie o persoană aptă să ofere cel puţin
certitudinea eforturilor pe care le va depune în scopul obţinerii de avantaje
patrimoniale pentru mandant, chiar dacă nu va putea să garanteze succesul unei
afaceri determinate.
Aspectele de mai sus subliniază încrederea pe care mandantul o investeşte în
mandatar şi, în mod corelativ, loialitatea pe care acesta din urmă trebuie să o arate
faţă de mandant. În plus, este vorba şi de corectitudinea pe care mandatarul trebuie
să o manifeste în raport cu terţul contractant, înfăţişându-i calitatea sa de
reprezentant şi ajutându-1, astfel, să fie pe deplin edificat cu privire la persoana care
va deveni creditorul sau, după caz, debitorul.
În mod sintetic, aceste elemente de conduită juridică se
subsumează ideii de bună-credinţă care trebuie să domine circuitul civil. Din

10
această perspectivă, putem spune că mandatul îndeplineşte şi o funcţie de
potenţare a bunei-credinţe în raporturile juridice civile.

Secţiunea a II-a - Evoluţia istorică a reglementărilor

privitoare la reprezentare şi contractul de mandat

A. Perioada antică - În vechiul drept roman, principiul era acela că o persoană

nu poate angaja pe alta pentru a-i reprezenta interesele. Singura excepţie de la acest
principiu era prevăzută în materie delictuală. Astfel, în vechiul drept roman s-a admis
că greşeala sclavului dă victimei posibilitatea de a cere stăpânului fie să-1 predea pe
vinovat, fie să-i plătească o despăgubire 10. Totuşi, lăsând la o parte această excepţie,
vechiul drept roman nu cunoştea principiul reprezentării, ci pe cel al nereprezentării,
care pentru acea epocă avea avantajele lui, în sensul că părţile, cunoscându-se direct
şi personal, puteau să evite surprizele insolvabilităţii vreunui intermediar.
De-a lungul timpului, „principiul nereprezentării" a devenit incomod pentru că,
spre finele republicii, când producţia sclavagistă a luat un avânt impetuos iar comerţul
s-a dezvoltat pe arii tot mai întinse, acest principiu devenise o frână în încheierea
contractelor. El impunea lui pater familias să facă totul fără a putea fi ajutat. Pentru a
remedia acest lucru, dreptul roman a dezvoltat în mod progresiv soluţii în direcţia
persoanelor alieni juris, apoi a celor sui juris.
În cazul persoanelor alieni juris, adică acelea aflate sub puterea lui pater
familias, cum sunt fiii de familie sau sclavii, dreptul roman a recunoscut, în mod
progresiv, posibilitatea acestora de a dobândi drepturi sau obligaţii pentru stăpânul lor.
Această posibilitate a fost recunoscută atât în materie de posesie, cât şi de contracte.
Astfel, iniţial, s-a admis ca pater familias să-şi exercite posesia prin intermediul
persoanelor aflate sub puterea sa. El poseda animo suo dar corpore alieno.

10
Didier Ph., De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000, p. 36-37.

11
 Pater familias putea fi reprezentat de fiul de sub puterea sa în următoarele
situaţii: când îl împuternicise (inssum) să ducă la îndeplinire o afacere comercială
determinată, când îi dăduse însărcinarea să conducă un comerţ terestru în calitate de
administrator (institor) sau unul maritim în calitate de armator (exercitor) sau când
fiul, primind anumite bunuri (peculium), de la şeful familiei, le specula în activităţi
comerciale11. De asemenea, capul familiei putea fi reprezentat şi de sclavii de sub
puterea sa.
Terţii, cu care fiii sau sclavii tratau, aveau două acţiuni, una contra fiului sau
sclavului, iar alta contra lui pater familias. La început, aceste acţiuni nu au fost
recunoscute decât cu titlu special, adică ele nu au fost admise decât în anumite situaţii,
majoritatea comerciale. Astfel, acţiunea exercitoria era folosită contra stăpânului
navei dirijată de către unul din sclavii săi. În schimb, acţiunea institoria era folosită
contra stăpânului ce îşi angajase sclavul pentru comerţul terestru.
Aceste acţiuni, create spre finele republicii, purtau numele de „acţiuni cu calitate
adăugată" (adiecticiae qualitatis), iar cu ajutorul lor terţii ce contractaseră cu fiii de
familie sau cu sclavii puteau chema în judecată pe şeful familiei. De ce „acţiune cu
calitate adăugată"? În intenţia formulei (intenţia) era trecut numele fiului sau al
sclavului, căci el contractase cu terţul, iar în condamnarea (condamnatio) aceleiaşi
formule, numele şefului de familie (pater familias), deoarece asupra lui se răsfrângeau
efectele tranzacţiei încheiate. Se observă deci, că prin acest procedeu tehnic, şeful de
familie putea deveni debitor, prin efectul reprezentării sale în acte juridice prin
persoanele de sub puterea sa.
Pasul următor în direcţia admiterii reprezentării s-a făcut ceva mai târziu, când
pretorul a extins acţiunile (adiecticiae qnalitatis) şi la cazurile în care şeful familiei
era reprezentat de o terţă persoană (externea persona), şi nu de un fiu de familie sau
de un sclav. Prin efectele lor, aceste acţiuni se apropie de reprezentare. Ele se
îndepărtează de reprezentare prin aceea că dau o acţiune suplimentară terţului
contractant, dar fiul sau sclavul rămân angajaţi. Deci, nu poate fi vorba decât cel mult
de o reprezentare imperfectă, în concluzie, cele două tipuri de reprezentare prin terţe
persoane, ca şi prin persoanele aflate sub putere, nu erau forme de reprezentare
perfectă, deoarece reprezentantul rămânea şi el obligat alături de reprezentat.

11
Banciu M., Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 10.

12
 La începutul secolului al III-lea, sub influenţa jurisconsultului Papinian, s-a
admis că toţi cei care au contractat cu administratorul (procurator) unui proprietar
(dominus), în limitele administraţiei la care au fost împuterniciţi de către proprietar, îl
pot chema în judecată pe acesta. Acţiunea prin care se asigura acest fel de reprezentare
s-a numit - după exemplul celor care derivau din administrarea unui fond comercial
terestru - acţiunea cvasiinstitorie (actio quasi institoria).
Romanii au cunoscut însă în câteva cazuri o reprezentare perfectă. Acest tip de
reprezentare a fost admis în cazul tutelei şi curatelei, precum şi în ipoteza transferării
unei proprietăţi sau posesiuni; în prima situaţie, persoanele puse sub tutelă şi curatelă
deveneau singurii creditori şi debitori, după încetarea tutelei şi curatelei iar în cea
de-a doua dobândeau proprietatea sau posesiunea nu persoanele care au servit ca
intermediari, ci persoanele reprezentate care au primit respectivul lucru, în temeiul
unui just titlu12.
Deşi, în toate cazurile menţionate, reprezentarea avea, sub aspect practic, efecte
complete, totuşi ea nu se constituia într-o instituţie juridică independentă deoarece se
realiza printr-o serie de subterfugii procedurale.
Condiţionată de folosirea anumitor procedee tehnice, reprezentarea avea în dreptul
roman o existenţă oarecum subordonată acestor procedee. Ingeniozitatea tehnică care
făcea posibilă realizarea ei a pus în evidenţă importanţa acestei instituţii şi marea ei
eficienţă.

B. Perioada medievală - Preocupările juriştilor din evul mediu se concentrează,

cu precădere, asupra abordărilor din perspectiva dreptului natural. Accentul pus pe
esenţa dreptului natural se explica prin convingerea potrivit căreia, dreptul civil sau
motivaţia vieţii civile nu poate să lezeze drepturile naturale (Civilis ratio naturalia
iura corrumpere nonpotest).
Unul din juriştii cei mai reprezentativi de la sfârşitul acestei perioade,
olandezul Hugo Grotius (1583-1645), a formulat concluzii interesante privitoare la
problematica, mandatului. În lucrarea sa capitală "Despre dreptul războiului şi al

12
Hanga Vl., Drept privat roman, Note de curs, Universitatea Dimitrie Cantemir, Facultatea de Drept
Cluj, 1992, p. 106-107.

13
păcii" (De jure belii ac pacis), Grotius tratează, pe lângă teme fundamentale din
domeniul dreptului internaţional, şi aspecte din dreptul obligaţional.
Consimţământul, afirmă juristul olandez, poate fi interpus şi comunicat
printr-un agent13. Pornind de la principiul dreptului natural conform căruia, în
contracte trebuie să existe egalitate, astfel încât, în acele raporturi juridice în care o
persoană dobândeşte mai puţin, în favoarea ei se naşte un drept - Grotius
fundamentează dreptul mandatarului de a fi remunerat pentru serviciile aduse
mandantului, precum şi dreptul de a fi indemnizat pentru cheltuielile efectuate ca şi
pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului.
Tot pentru perioada evului mediu - în care notele definitorii ale
instituţiilor mandatului şi reprezentării continuă să fie întemeiate, în esenţă, pe
principiile dreptului roman -, C.C. Cătuneanu consemnează faptul producerii unei
extinderi a sferei de aplicabilitate a reprezentării. Astfel, o persoană dispunea
de posibilitatea de a se căsători ori a se lupta în duel prin intermediul unui
reprezentant.
Legiuirile civile din Muntenia şi Moldova nu rămân în afara preocupărilor de
reglementare a mandatului.
În acest sens, Codul Caragea prevedea că "Vechilet el se chiamă fapta
vechilului. Ear vechil este cel ce stă în locul stăpânului la veri o treabă...
Vechiletul se întocmeşte pe tocmeala stăpânului şi a vechilului, adică: unul să pună în
lucrare treaba, iar cel alt să primească cele lucrate. "
Codul Calimach dispunea în § 1347 că "Tocmeala prin care primeşte cine-
va asupra-i o treabă poruncită de altul, în numele aceluia, spre purtare de grije se
numeşte tocmeală împuternicire. "
Se observă, din cuprinsul textelor înfăţişate, faptul configurării mandatului în
corelaţie cu principiul reprezentării.

13
A se vedea H. Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii (trad. G. Dumitriu), Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, p.371.

14
 C. Perioada modernă - Expansiunea relaţiilor de producţie capitaliste a
devansat legislaţia medievală, pretinzând noi forme de exprimare juridică, apte să
consacre şi să ocrotească proprietatea privată, oferind, în acelaşi timp, siguranţa
profitului.
În perioada modernă şi, mai cu seamă, începând cu secolul al XVIII-lea,
gândirea juridică, filozofică şi etică se remarcă prin strădania fundamentării teoretice
a proprietăţii şi contractului, considerate ca instituţii principale ale dreptului privat.
Nu trebuie să surprindă, din acest motiv, faptul că Immanuel Kant, în
Metafizica moravurilor, încercând o clasificare a contractelor, situează contractul
de împuternicire (mandatum) în categoria contractelor oneroase, dar ca o specie a
contractului de închiriere (locatio conductio). Contractul de împuternicire apare ca o
gestiune în locul şi în numele altuia. Kant precizează că atunci când se conduce
numai în locul, nu şi în numele celui reprezentat, ne găsim în prezenţa unei gestiuni
fără mandat (gestio negotii), iar atunci când se exercită în numele celuilalt, putem
vorbi de mandat14.
Juristul francez Pothier definea mandatul ca fiind contractul prin care unul
dintre contractanţi încredinţează celuilalt gestiunea uneia sau mai multor afaceri
pentru a o face în locul lui15.
Pe de altă parte, Troplong explica raţiunea pentru care mandatul a dobândit o
utilitate practică atât de largă. Natura, susţine Troplong, a determinat o mare
inegalitate între oameni, din punctul de vedere al inteligenţei, aptitudinilor şi
forţei. Ceea ce unii oameni nu pot să îndeplinească singuri, se poate realiza prin
intermediul unui prieten ajutător, folosind contractul de mandat.
Epoca modernă este, îndeosebi, etapa codurilor civile, a
codurilor comerciale şi, în primul rând, a monumentalului Cod civil francez.
Titlul al 13-lea al Codului civil reglementează contractul de
mandat. Articolul 1984 spune că mandatul sau procura este un act prin care
o persoană dă unei alte persoane împuternicirea de a face ceva pentru mandant şi în
numele său. Această definiţie legală a fost constant criticată, deoarece situează
accentul pe mandat privit ca instrumentum, în loc să adâncească dimensiunea
acestuia de negotim.
14
I. Kant, Metafizica moravurilor, în Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 138.
15
J. Huet, Trăite de droit civil. Les principaux contrats speciaux, L.G.D.J., 1996, p. 941.

15
 În cadrul dreptului civil francez, mandatarul acţionează în numele mandantului
pe care îl reprezintă. Cât priveşte procura, aceasta "se referă, în special, la partea
convenţiei prin care mandatarul acceptă puterea de a reprezenta mandantul." Important
este că puterea de reprezentare nu implică, în mod necesar, un mandat16.
Codul civil român, puternic marcat de litera şi spiritul Codului
civil francez, a generat ample analize juridice din partea doctrinei de drept civil, asupra
căreia vom insista în capitolele următoare.
Legat de conţinutul în sine al reglementării mandatului, asemănările cu
cele din Codul lui Napoleon sunt mai mult decât vizibile, fără a putea fi însă vorba de
o identitate.
O greu explicabilă distincţie este cea întâlnită în articolul 1537 teza a II-a
Codul civil român, în care, spre deosebire de textul omolog francez (articolul 1989
teza a II-a), se afirmă că puterea de a tranzacţiona o cuprinde şi pe cea de a face un
compromis, în vreme ce reglementarea franceză neagă această implicare. Doctrina a
considerat că nu putea fi vorba decât de "o eroare a copistului", neexistând nici un
temei obiectiv pentru a se devia de la prevederea Codului civil francez. Mai mult
decât atât, au existat chiar hotărâri ale instanţelor judecătoreşti în care s-a ignorat
conţinutul literal al articolului 1537 Codul civil român, aplicându-se soluţia raţională a
articolului 1989 Codul civil francez.
Este de menţionat că, iniţial, s-au formulat unele îndoieli referitoare la
precizia corelaţiei dintre mandat şi reprezentare, în sensul că din prevederile
articolului 1532 Codul civil român nu ar rezulta reprezentarea mandantului de către
mandatar.

CAPITOLUL II

16
G. Baudry-Lacantinerie, P. de Loynes, Commentaire theorique & pratique du Code civil, Libraire de la
societe du recueil G-al de lois et de arrets, Paris, 1896, p. 7-8.

16
 CONTRACTUL DE MANDAT ÎN REGLEMENTAREA
CODULUI CIVIL

Secţiunea I - Mandatul cu reprezentare

A. Reglementarea şi noţiunea contractului de mandat - Omul nu este în

măsură să-şi rezolve singur toate problemele, motiv pentru care apelează la alte
persoane numite mandatari. Prin intermediul mandatarului, omul reuşeşte să
îndeplinească anumite activităţi pe care el, datorită unor împrejurări, nu le poate
face singur. Astfel, mandatul a fost considerat un contract de binefacere, pentru că se
întemeiază pe amiciţie. Din acest motiv, art. 1534 C.civ. prevede că, în principiu,
mandatul este gratuit (mandatum, nisi gratuitum, nullum est, nam originem ex officio
atque amiciţia trahif). Atât la romani, cât şi în vechiul drept francez, mandatul era,
în esenţa sa, gratuit. În spiritul Codului civil, mandatul este gratuit prin natura sa, şi
nu prin esenţa sa.
Raporturi juridice specifice mandatului se pot crea nu numai în temeiul unui
contract, ci şi în temeiul legii în cazuri anume prevăzute. Astfel, cu titlu de exemplu
amintim: art. 35 alin. (2) C. fam. prezumă existenţa unui mandat tacit reciproc între
soţi în cazul în care atributele legate de administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunurilor comune sunt exercitate doar de unul dintre aceştia; la rândul său, art. 155
alin. (1) C. fam. prevede că în cazul instituirii unei curatele se aplică regulile de la
mandat; art. 36 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice dispune că raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele
sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin
lege, actul de înfiinţare sau statut.
Cuvântul mandat are mai multe accepţiuni, dar se va avea în vedere doar acel
sens care rezultă din Codul civil. Astfel, cuvântul mandat poate însemna

17
împuternicirea dată mandatarului de către mandant; în acest sens, este sinonim cu
termenul procură17.
La rândul său, termenul procură are şi el două înţelesuri: în primul rând,
împuternicirea dată mandatarului, iar în al doilea rând, însuşi actul constatator al
împuternicirii (instrumentum). Astfel, Codul de procedură civilă reglementează
reprezentarea părţilor în cadrul judecăţii (art. 67 şi urm.), noţiunea de procură având
atât înţelesul de împuternicire, cât şi pe cel de înscris (art. 68).
Cuvântul mandat mai are şi alte înţelesuri. În materie penală, mandatul de
aducere este un act procedural emis de organul de urmărire penală sau de instanţa de
judecată, în temeiul căruia o persoană este adusă în faţa organului emitent (un
învinuit, un martor sau un expert). Tot în materie penală întâlnim mandatul de
arestare, care constă în ordinul scris dat de un organ judiciar pentru arestarea unui
învinuit, inculpat sau condamnat.
Mandatul poştal este scrisoarea (formular-tip) pentru expedierea banilor sau a
coletelor prin poştă; mandatul de deputat este împuternicirea dată de alegători celor
aleşi, pentru a-i reprezenta în parlament; în materie comercială, mandatul mai poate
însemna ordinul de plată pe care creditorul îl dă debitorului său.
În principiu, mandatul este un contract cu titlu gratuit, legea neinterzicând ca
mandatarul să fie remunerat, dacă există stipulaţie expresă în acest sens. Deci,
legiuitorul prezumă numai gratuitatea mandatului. Dacă, însă, mandatarul este un
profesionist, prezumţia de gratuitate nu operează. Astfel, în cazul mandatului conferit
unei persoane în cadrul şi în limitele profesiunii sale - când, de pildă, mandantul
recurge la serviciile avocatului pentru că nu are cunoştinţele necesare pentru a
încheia personal actul juridic proiectat -, caracterul oneros al contractului este
subînţeles, gratuitatea urmând a fi stipulată expres18.
Spre deosebire de mandatul civil, mandatul comercial este întotdeauna oneros.
În consecinţă, în practica judiciară mai veche s-a decis că persoana care lucrează la
constituirea şi organizarea unei societăţi, chiar dacă ar face parte dintre membrii ei
fondatori, are dreptul la o indemnizaţie din partea societăţii, pentru aceste servicii,

17
I. Stoenescu, Gr. Porumb, Drept procesual civil român, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1966, p.
139; V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 65.
18
C. Turi a n u. Curs de drept civil. Contracte specia/e, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000, p.
108.

18
deoarece o asemenea afacere este comercială şi, în comerţ, mandatarul este
salariat19.
Mandatul comercial este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat
printr-o sumă fermă sau forfetară ori sub forma unui procent calculat prin raportare
la cifra de afaceri. Chiar dacă părţile nu au prevăzut în contract plata sau modalităţile
de plată, mandantul datorează remuneraţia. În absenţa unei stipulaţii contractuale,
remuneraţia este stabilită de instanţa de judecată. Astfel, mandatul comercial fiind cu
titlu oneros, nu poate fi revocat în mod unilateral.
Reprezentarea şi mandatul nu pot fi identificate pentru că există
reprezentare fără mandat, precum şi mandat fără reprezentare. După cum, în
raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract,
mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el
şi mandant fiind păstrată ocultă, mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare20.
Deşi Codul civil reglementează doar mandatul cu reprezentare, existenţa
mandatului fără reprezentare nu este contestată de nimeni, utilitatea sa practică
impunându-l de la sine.
Mandatul este fără reprezentare în situaţia în care mandatarul săvârşeşte
actele juridice pe seama mandantului, dar în nume propriu.
Printre speciile de mandat fără reprezentare se numără contractul de comision
şi contractul de interpunere de persoane (de prête-nom).
Codul nostru civil nu cuprinde dispoziţii cu caracter general privitoare la
reprezentare, deşi utilitatea unor asemenea dispoziţii este neîndoielnică; el se
mărgineşte să facă aplicarea principiilor reprezentării în unele materii, îndeosebi la
mandat.
Concluzia care se poate desprinde dintr-o eventuală comparare a noţiunilor de
mandat şi reprezentare este aceea că, în vreme ce mandatul se referă la aspectul
intern al raporturilor dintre reprezentant şi reprezentat, reprezentarea priveşte aspectul
extern al acestor raporturi, respectiv relaţiile dintre reprezentat şi reprezentant, pe de o
parte, şi terţul contractant, pe de altă parte 21.

19
M. Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 146.
20
D. C h i r i c ă , Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 255.
21
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 77.

19
 Opinia unanimă în doctrină este în sensul că reprezentarea este de natura
contractului de mandat, iar nu de esenţa lui. Această opinie îşi găseşte o largă aplicare
în cazul mandatului comercial, care poate fi atât cu reprezentare (direct, perfect), caz
în care mandatarul încheie afaceri cu terţii în numele şi în contul mandantului, cât şi
fără reprezentare, ipoteză în care mandatarul încheie afaceri cu terţii în nume
propriu, dar în contul mandantului. O formă tipică a mandatului fără reprezentare
este contractul de comision, în care comisionarul, care este şi el un mandatar,
tratează şi încheie afacerea în nume propriu, şi nu al comitentului.
Alte forme ale mandatului fără reprezentare în materie comercială sunt
contractul de consignaţie şi contractul de expediţie.
Mandatul comercial, spre deosebire de mandatul civil, are drept obiect
tratarea de afaceri comerciale şi nu se presupune a fi gratuit.
Prin afaceri comerciale trebuie să se înţeleagă oricare dintre actele enumerate în
art. 3 C.com., care sunt fapte de comerţ pentru mandant. Mandatul va fi comercial
numai dacă actele încheiate sunt acte comerciale, pe când mandatul civil are ca
obiect încheierea de acte civile.
În cazul mandatului civil, împuternicirea trebuie să precizeze riguros puterile
mandatarului, mandatul putând fi general sau special.
Mandatul comercial poate fi şi el general, adică pentru toate afacerile
mandantului, sau special, pentru o anumită afacere a acestuia, dar limitele puterilor
mandatarului nu sunt tot atât de stricte ca în cazul mandatului civil. Într-adevăr,
mandatul comercial conferă mandatarului o mai mare libertate de acţiune şi
independenţă, reclamate de exigenţele activităţii comerciale 22.
Din cele prezentate şi potrivit art. 1532 C. civ. rezultă că mandatul „este un
contract în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama
unei alte persoane de la care a primit însărcinarea”.
Definiţia dată de Codul civil este mult mai exactă decât textul francez care, în
art. 1984, identifică mandatul cu procura, specificând că mandatul este un act. Art.
1532 C. civ. prevede expres că mandatul este un contract. El se poate încheia între
două persoane fizice, între o persoană fizică şi o persoană juridică sau chiar între
două persoane juridice23.
22
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1998, p. 423.
23
E. Safta-Romano, Contracte civile, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 231.

20
 Codul comercial nu dă contractului de mandat o definiţie care să fixeze
principiile sale fundamentale. Ca structură, mandatul comercial se aseamănă cu
mandatul civil, motiv pentru care îi sunt aplicabile principiile generale referitoare la
mandatul civil. Dar mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil ca structură; în
încercarea de a-l defini trebuie avut în vedere scopul acestuia, acela de a mijloci
afaceri comerciale, „fapt ce reclamă existenţa unor norme specifice, care să facă
mandatul apt exigenţelor activităţii comerciale”24. Normele speciale privind mandatul
comercial sunt cuprinse în art. 374-391 C.com.
Art. 374 C.com. precizează regimul juridic distinct al mandatului comercial
raportat la cel al mandatului civil, arătând că, spre deosebire de mandatul civil, care
are ca obiect acele acte ce au caracter civil pentru mandant, „mandatul comercial
are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandantului.”
Alin. (2) al art. 374 C. com. subliniază o altă trăsătură esenţială a contractului
de mandat comercial, care îl diferenţiază, de asemenea, de mandatul civil: „Mandatul
comercial nu se presupune a fi gratuit”.
În lumina art. 1532 C. civ. şi art. 374 C. com., contractul de mandat comercial
poate fi definit ca fiind acel contract în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se
obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea
(mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ.
Subiecţii contractului de mandat sunt „mandantul” care însărcinează pe
„mandatar” de „a face ceva pe seama mandantului”. între cei doi subiecţi ia naştere
un „contract”, respectiv un raport juridic supus normelor de drept comun ce
reglementează condiţiile de existenţă a acestuia.
Sub acest aspect, legea comercială instituie o importantă derogare de la regulile
dreptului comun. Astfel, potrivit art. 950 C. civ., ambele părţi contractante ar trebui
să aibă capacitate juridică deplină.
În cazul contractului de mandat comercial, mandatarului nu i se cere, în mod
obligatoriu, să aibă capacitate juridică deplină de contractare, fiind suficient să aibă
discernământ şi liberă exprimare a voinţei. Astfel, un minor, chiar „neemancipat”,
dacă are discernământ poate încheia acte în calitate de reprezentant, cu depline
efecte faţă de acela de la care a primit mandatul. Desigur că alta este situaţia
24
Fr. Deak, St.D. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 317.

21
mandantului, beneficiarul direct al afacerii comerciale tratate pe seama şi socoteala
sa. Mandantul va trebui să aibă capacitatea deplină pentru exercitarea oricărui drept,
în numele său şi pentru el acţionând mandatarul.

B. Formarea contractului de mandat.

Caractere juridice - Deşi din lectura prevederilor art. 1532 C. civ. s-ar putea
trage concluzia că mandatul este un contract esenţialmente gratuit, acest lucru nu
poate fi reţinut în final, deoarece din dispoziţiile art. 1534 C. civ. rezultă, fără
echivoc, că gratuitatea mandatului este doar prezumată - relativ - în cazul lipsei unei
stipulaţii contrarii, dar dacă o asemenea stipulaţie există, mandatul poate fi
remunerat pentru mandatar, deci cu titlu oneros; în acest sens, art. 1547 este şi mai
elocvent, prevăzând în mod expres obligaţia mandantului de a plăti onorariul
promis de el mandatarului25.
Dacă, la romani, gratuitatea era de esenţa mandatului, în dreptul nostru
mandatul este în principiu gratuit pentru că părţile pot conveni ca el să fie şi oneros,
în acest caz mandatul având şi un caracter sinalagmatic, iar dacă este gratuit are un
caracter unilateral, dând naştere la obligaţii doar în sarcina mandatarului.
Opinia este criticabilă deoarece, atunci când este gratuit, contractul de mandat
este un contract sinalagmatic imperfect iar dacă este remunerat este un contract
sinalagmatic.
În literatura de specialitate se admite existenţa unei categorii de contracte, şi
anume contractele sinalagmatice imperfecte, adică acelea care încep prin a fi
unilaterale, respectiv în momentul când iau naştere creează obligaţii numai în sarcina
uneia din părţile contractante, dar care pe parcursul existenţei lor devin contracte
sinalagmatice în sensul că dau naştere la obligaţii dar în sarcina celeilalte părţi
contractante şi în favoarea debitorului contractual26.

25
D. Chirică, op. cit., p. 255-256.
26
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 23.

22
 În literatura juridică este contestată existenţa acestor categorii de contracte
pentru următoarele motive: a) obligaţia care se naşte pe parcursul existenţei
contractului unilateral nu se naşte din contract, ci dintr-un fapt întâmplător şi
independent de voinţa părţilor, adică se naşte dintr-un fapt extracontractual;
b) contractul sinalagmatic presupune nu numai că obligaţiile sunt reciproce, dar ele
trebuie să fie şi interdependente, în sensul că fiecare din obligaţiile reciproce trebuie
să fie cauza juridică a celeilalte. Or, în cazul contractelor sinalagmatice imperfecte
există la un moment dat reciprocitatea de obligaţii dar nu există interdependenţa
cerută pentru a putea califica acel contract drept contract sinalagmatic.
Potrivit opiniei majoritare în ceea ce priveşte noţiunea de „contract
sinalagmatic imperfect”, opinie creată pe baza dispoziţiilor art. 1547-1550 C. civ.,
contractul de mandat, atunci când este gratuit, este un contract sinalagmatic
imperfect.
Contractele cu titlu gratuit sunt presupuse a fi încheiate intuitu personae. De
aceea, când este gratuit, şi mandatul este presupus a fi încheiat intuitu personae.
După unii autori27, mandatul este un contract intuitu personae deoarece
împuternicirea pe care o dă mandantul mandatarului se bazează pe încrederea pe care
cel dintâi o are în cel de-al doilea.
Mandatul gratuit este şi un contract dezinteresat, adică un contract prin care
se urmăreşte să se facă un serviciu cuiva fără a se micşora un patrimoniu.
Pe de altă parte, mandatul, pentru că face obiectul unei reglementări speciale
(art. 1532-1559 C. civ.) şi pentru că are o denumire prevăzută de lege este un
contract numit.
În cazul contractelor numite, părţile nu trebuie să prevadă întreg
cuprinsul lor, deoarece au o reglementare completă în lege, care se aplică în măsura
în care părţile nu au derogat de la reglementarea legală.

Forma contractului de mandat - Mandatul este, în principiu, un contract

consensual care ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind supus prin
lege vreunei forme speciale. Caracterul consensual al mandatului era recunoscut de

27
I. Zinveliu, Contractele civile - instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1978, p. 330-331.

23
altfel şi în dreptul roman. Totuşi, mandatul poate fi dat în formă scrisă, act autentic
sau sub semnătură privată, dar şi verbal28.
Avându-se în vedere faptul că mandatul este prin esenţa lui reprezentativ, în
practică, în mod judicios, s-a remarcat că, pentru a da terţilor posibilitatea să verifice
limitele puterilor conferite de mandant mandatarilor, contractul se încheie în scris 29.
Acest înscris poartă, în practică, denumiri diferite, cum sunt cea de mandat,
împuternicire, procură sau delegaţie, termenul cel mai des utilizat în practică fiind cel
de procură.
Uneori, părţile denumesc procura „delegaţie”, ceea ce este incorect, deoarece
delegaţia în materie civilă constituie un mod de transmitere a obligaţiilor; de altfel, şi
unele acte normative folosesc acest termen, cum ar fi, de exemplu, situaţia
reprezentării prin avocat sau jurisconsult.
Procura, ca negotium, este un act juridic unilateral (exprimând voinţa
mandantului, oferta de mandat), iar ca instrumentum este înscrisul în care se enumera
actele juridice ce urmează să fie îndeplinite de mandatar în numele mandantului.
Părţile redactează un înscris pentru ca terţii să fie în măsură să verifice puterile
conferite mandatarului, precum şi limitele în care acesta poate contracta în numele
mandantului. Când actul pe care urmează să-l încheie mandatarul este autentic,
atunci şi procura trebuie întocmită în formă autentică. Jurisprudenţa a decis că:
„Mandatul trebuie să fie conferit în formă autentică numai în cazul în care legea
prevede forma autentică pentru validitatea actului juridic ce urmează a fi încheiat de
mandatar, nu însă şi atunci când acest act a fost încheiat în formă autentică, fără ca
legea să prevadă o atare cerinţă. În cazul în care pentru încheierea unui contract de
vânzare-cumpărare nu este necesară forma autentică şi eventual nici forma scrisă,
mandatul poate fi dat în formă scrisă sau chiar verbală. Cât priveşte dispoziţia din art.
1536 C. civ., care prevede forma scrisă, ea se referă la mandatul general şi nu la cel
special”30.

28
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1841/1971, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-J975, de I. Mihuţă, Al.
Lesviodax, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 141.
29
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed.
Socec, Bucureşti, 1943, p. 365.

30
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1841 din 30.10.1971, în Repertoriu de practică judiciară in materie civilă pe
anii 1969-1975, p. 141.

24
 Atât dispoziţiile Codului civil (art. 1533, 1781 şi 1783), cât şi practica
judiciară în materie au stabilit că, atunci când actul juridic la care participă
mandatarul în numele mandantului urmează a fi încheiat în formă autentică, atunci şi
actul constatator al mandatului (procura ori împuternicirea) este necesar să se încheie
în formă autentică, întrucât mandatul formează un tot indivizibil cu actul în vederea
căruia a fost dat. De exemplu, mandatarul împuternicit să cumpere sau să schimbe un
teren (art. 2 şi 12 din Legea nr. 54/1998) ori să încheie un contract de donaţie (art.
813 C. civ.) sau să constituie o ipotecă (art. 1772 C. civ.) etc., trebuie să înfăţişeze o
procură (sau un contract de mandat) în formă autentică 31.
Vânzarea - cumpărarea unui autoturism între persoane fizice se poate face în
baza unui mandat (procură) dat sub semnătură privată, întrucât, potrivit părerii
dominante în literatura de specialitate şi practicii constante a instanţelor judecătoreşti,
acest contract este un contract consensual. Astfel fiind, mandantul, personal sau
reprezentantul său (împuternicit potrivit regulilor prevăzute pentru mandatul judiciar),
poate cere în justiţie constatarea transferării dreptului de proprietate asupra
autoturismului în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin act sub
semnătură privată de către mandatarul împuternicit tot astfel, urmând ca radierea-
înmatricularea la autorităţile administrativ-financiare să se facă în baza hotărârii
judecătoreşti definitive.
În legătură cu justificarea calităţii de mandatar, instanţele judecătoreşti au mai
stabilit că, atunci „când cererea adresată instanţei este făcută de mandatar, care are
calitatea de avocat, acesta îşi justifică împuternicirea prin depunerea delegaţiei
semnată de directorul sau reprezentantul colectivului de asistenţă juridică” 32. Tot
astfel se va dovedi împuternicirea şi în cazul cererilor pentru exercitarea căilor de atac.
În ceea ce priveşte renunţarea la drepturile deduse judecăţii, aceasta se poate
face numai în temeiul unei procuri speciale, mandatul de reprezentare judiciară dat
pentru prestarea serviciului avocaţial neputând-o suplini”.
„Manifestarea de voinţă în sensul de a renunţa la judecată reprezintă o
desistare, deci un act de dispoziţie. Din această natură a renunţării rezultă cerinţa ca o
atare declaraţie să fie făcută de partea reclamantă personal sau prin mandatar cu
procură specială. Ca atare, jurisconsultul unei unităţi nu are calitatea de a face
31
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 24/1972, în CD., 1972, p. 102-105.
32
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 862 din 2.04.1974, în Culegere de decizii, 1974, p. 72.

25
declaraţie de renunţare la acţiune, deci o desistare de la judecată, decât în baza unei
delegaţii speciale dată de către organul de conducere (art. 246 C. proc. civ.).”33
În cazul în care mandantul este o persoană juridică iar mandatarul nu este
salariat al acesteia, împuternicirea conferită acestuia constituie un mandat valabil,
chiar dacă mandatarul nu este salariat al acelei persoane juridice34.
Potrivit art. 1536 C. civ., mandatul trebuie să fie special numai atunci când
este vorba de „înstrăinare, ipotecare sau de facerea unor acte care trec peste
administraţia ordinară”. Intentarea unui proces referitor la folosinţa unei locuinţe, fie
că se cere evacuarea, fie că se pretinde o sumă de bani cu titlu de chirie sau de
daune, reprezintă un act de administrare ordinară. Prin urmare, pentru pornirea
unui atare proces nu este necesară o procură specială, ci mandatarul îşi va legitima
calitatea prin prezentarea unei procuri generale de administrare.
Potrivit alin. (3) al art. 67 C. proc. civ., în cazul mandantului
care nu are nici domiciliul, nici reşedinţa în ţară, dreptul de reprezentare în judecată se
presupune dat. Această dispoziţie de excepţie nu operează pentru actele procesuale de
dispoziţie, cum sunt chemarea în judecată, achiesarea sau renunţarea la judecată, care
pot fi aduse la îndeplinire de mandatar numai dacă este împuternicit în acest scop
printr-o procură specială. Această interpretare este impusă de art. 68 alin. (1) C. proc.
civ. care distinge între exerciţiul dreptului de chemare în judecată şi reprezentarea în
judecată, precum şi de art. 69 alin. (1), potrivit căruia recunoaşterile privitoare la
drepturile în judecată, renunţările, precum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face
decât în temeiul unei procuri speciale. Pentru procura emisă în străinătate, în lipsa
unor dispoziţii de asistenţă juridică în materie, aceasta se impune a fi supervizată,
potrivit principiului reciprocităţii, de organul de stat sub controlul căruia îşi desfăşoară
activitatea sectorul public care a legalizat semnătura.
În ceea ce priveşte revocarea mandatului, aceasta poate fi expresă sau tacită.
Astfel, potrivit art. 1553 C. civ., „mandantul poate, când voieşte, revoca mandatul şi
constrânge, la caz, pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire”. În acest caz,
revocarea este expresă.

33
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1396/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 60.
34
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2080/1978, în R.R.D. nr. 5/1979, p. 54.

26
 Revocarea poate fi tacită în situaţia în care sunt relevate împrejurări care
vădesc neîndoielnic intenţia mandantului, şi anume dacă această intenţie a fost
cunoscută de mandatar.
Când revocarea este expresă, ea trebuie să rezulte dintr-o manifestare de voinţă
neîndoielnică, nefiind supusă vreunei forme speciale. Astfel, mandantul poate să
notifice mandatarului revocarea fie prin executori judecătoreşti, fie prin scrisoare
recomandată sau să-i ceară pur şi simplu restituirea procurii. Cu titlu de exemplu, din
categoria actelor de dispoziţie care impun necesitatea unui mandat special, amintim
acceptarea şi, implicit, renunţarea la o moştenire.
Uneori, pentru unele operaţiuni juridice, legea prevede necesitatea unei procuri
autentice, indiferent de forma actului juridic ce urmează să fie încheiat de către
mandatar în numele mandantului. Spre exemplu, este cazul unităţilor cu capital de stat
şi cooperatiste care pot face plăţi în numerar „numai persoanelor indicate în
documente sau celor împuternicite de acestea pe bază de procură autentificată,
specială sau generală”, cu excepţia retribuţiilor, burselor, ajutoarelor din fondurile de
asigurări sociale, premiilor şi altor drepturi asimilate acestora, care puteau fi plătite
membrilor din familia titularului sau altui salariat din aceeaşi unitate, pe bază de
„împuternicire” (procură) sub semnătură privată, vizată de şeful ierarhic al titularului
drepturilor băneşti35.
Când mandatul este un contract consensual, art. 1533 C. civ. prevede că
mandatul poate fi expres dar şi tacit dacă rezultă din împrejurări de fapt care sunt
neîndoielnice în ceea ce priveşte voinţa de a contracta.
Oferta de mandat special, în orice caz, trebuie să fie expresă. În schimb,
acceptarea ofertei de mandat poate fi tacită, inclusiv în „cazul mandatului special sau
autentic rezultând din executarea lui din partea mandatarului 36. Spre exemplu, în
practică, s-a arătat că : „atunci când angajarea avocatului care a introdus recursul
s-a, făcut de o rudă a părţii, faptul de a se prezenta în instanţă şi de a o asista urmează
a se considera ca şi o confirmare a mandatului de reprezentare”.37

35
Art. 22 din Regulamentul operaţiilor de casă ale unităţilor, aprobat prin Decretul nr. 209/1976, publicat în B.
Of. nr. 64/6.07.1976.
36
F r . Deak, op. cit., p. 340.
37
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 611 din 6.05.1970, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii
1969-1975, p. 389.

27
 În dreptul francez, în pofida dispoziţiilor art. 1984 alin. (2) C. civ. fr. care
indică faptul că acceptarea mandatului poate fi tacită, se consideră că însăşi oferta
de a contracta poate fi tacită. Astfel, mandatul trebuie să rezulte din circumstanţe de
fapt a căror apreciere rămâne la latitudinea judecătorului 38.
Mandatul este prezumat tacit în raporturile dintre soţi numai atunci când se
înstrăinează bunuri mobile sau unul dintre soţi administrează bunurile comune. În
acest caz, oricare dintre soţi este considerat că are şi consimţământul celuilalt soţ. În
schimb, în cazul imobilelor (terenuri şi construcţii), mandatul trebuie să fie expres.
În acest sens, în doctrina juridică s-a evidenţiat: „fiind vorba de un mandat,
urmează să se aplice regulile din materia mandatului de drept comun, ţinându-se
seama însă de dispoziţiile derogatorii ale Codului familiei”.
Prezumţia de mandat tacit nu acţionează când celălalt soţ s-a opus la
îndeplinirea unui act, opunerea putând fi dedusă „din împrejurări de fapt, care să
excludă ideea unui consimţământ prezumat din partea soţului ce nu a participat la
efectuarea actului juridic”.
Instanţele judecătoreşti au considerat că mandatul expres al celuilalt soţ este
cerut numai în cazul înstrăinării imobilelor, nu şi în cel al achiziţionării de către un
soţ în timpul căsătoriei, a unui imobil, deşi constituie un act de dispoziţie.
În cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt sau relaţiile dintre ei sunt întrerupte
în orice alt mod, existând şi un eventual proces de divorţ, mandatul tacit reciproc nu
se mai poate prezuma.
În cazul înstrăinării bunului comun de către unul dintre soţi, stabilirea absenţei
consimţământului celuilalt soţ nu constituie un motiv suficient pentru anularea actului
de înstrăinare, dacă nu se face dovada că dobânditorul a fost de rea-credinţă, în sensul
că a achiziţionat bunul, deşi a cunoscut că soţul vânzătorului nu ar fi fost de acord să
vândă.
Este interesantă o soluţie a instanţei supreme care a decis că, în cazul în care
„înstrăinarea se dispune printr-un act care nu produce efecte imediate, ci abia la
decesul dispunătorului, cum este testamentul, nu există raţiune în a se condiţiona
efectuarea actului de existenţa consimţământului soţului. Dacă s-ar cere un asemenea

38
Lazerges, Les mandats tacites, în Revue trimestrielle de droit civil, 1975, p. 222.

28
consimţământ s-ar impieta asupra voinţei testatorului, ceea ce este inadmisibil,
deoarece el trebuie să dispună liber de averea sa”.
În acest caz, termenul de „avere” nu cuprinde totalitatea bunurilor soţilor, ci ar
trebui să se refere numai la acele bunuri care, potrivit dispoziţiilor Codului familiei
[art. 31 lit. a) - f)], fac parte din categoria bunurilor proprii ale soţului, în speţă ale
dispunătorului (sau testatorului).
În ceea ce priveşte contractul de subînchiriere semnat numai de către fiul
locatarului principal, art. 17 alin. (3) din Legea nr. 5/1973 prevede că subînchirierea
se face numai pe bază de contract încheiat în formă scrisă şi înregistrat la organul
financiar teritorial, şi, în concluzie, şi mandatul pentru încheierea unui contract de
subînchiriere trebuie dat în formă scrisă, tot aşa cum şi procura pentru încheierea
unui act autentic trebuie să fie întocmită în scris39.
Deşi legiuitorul admite existenţa mandatului tacit, acest lucru nu duce la
concluzia că poate fi confundat cu mandatul aparent. În cazul mandatului aparent,
deşi lipseşte voinţa mandantului de a fi reprezentat, terţii contractează cu o credinţă
scuzabilă şi legitimă că mandatarul aparent are puteri de reprezentare. După cum se
ştie „credinţa legitimă valorează titlu”. Aceasta se întâmplă, de exemplu, în cazul
revocării mandatului care nu a fost adus la cunoştinţa terţilor indiferent dacă
mandantul a fost ori nu în culpă. Buna-credinţă a terţului se prezumă potrivit regulilor
generale. În concluzie, în cazul mandatului aparent nu există nici un raport contractual
între mandant şi mandatar. Cu toate acestea, mandatul aparent produce efecte ca şi
cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, întrucât este recunoscută
reprezentarea fără mandat.
Potrivit unei soluţii a Curţii de Casaţie din Franţa, „mandantul poate fi angajat
pe baza unui mandat aparent, chiar în absenţa unei greşeli susceptibile de a-i fi
reproşată, dacă terţul a crezut că puterea mandatarului este legitimă, aceasta

39
În speţă, „fiul chiriaşei principale - care avea încheiat contractul de închiriere cu I.C.R.A.L. - a semnat un
contract de subînchiriere a unei părţi din locuinţa mamei sale pentru o perioadă de cinci ani. Instanţa de fond
a reţinut, că, în cauză, contractul de subînchiriere fusese valabil semnat de fiul chiriaşei, în baza unui mandat
verbal dat de mama sa. Tribunalul judeţean admite recursul şi, în fond, anulează contractul de subînchiriere
pentru motivele arătate, precum şi pentru împrejurarea că, pe de o parte, locatara principală a arătat că a fost de
acord ca pârâta să locuiască în apartamentul închiriat de ea, dar numai ca tolerată, spre a o îngriji (fiind în vârstă
şi bolnavă), iar nu ca subchiriaşă, iar pe de altă parte, că din depoziţiile unei martore mai rezultă că fiul
chiriaşei a semnat contractul de subînchiriere în numele mamei sale, deoarece a primii o sumă de bani de la
subchiriaşă” (Trib. jud. Timiş, dec. nr. 452/1984, în R.R.D. nr. 2/1.985, p. 70).

29
autorizându-l pe terţ să nu verifice limitele exacte ale acestei puteri”. 40 Astfel,
aparenţa este pentru mandant o sursă de obligaţie, independent de orice refe rinţă la
responsabilitatea delictuală. În consecinţă, terţul contractant de bună-credinţă poate
acţiona împotriva „mandantului” în baza actului încheiat cu mandatarul aparent, caz
în care va fi obligat să execute şi obligaţiile asumate (de exemplu, dacă cere predarea
bunului vândut de mandatarul aparent, va fi obligat să plă tească preţul). Soluţia este
justificată de securitatea tranzacţiilor. Ea trebuie să primească anumite limitări
întrucât „mandantul” se poate vedea angajat fără să vrea şi fără ca actul încheiat de
„mandatar” să-i fie util. Dacă actul îi este însă util, persoana repre zentată fără voia
ei poate acţiona împotriva terţului numai atunci când a ratificat actul încheiat de
mandatarul aparent, caz în care mandatul aparent se transformă, cu efect retroactiv (de
la data încheierii actului), într-un mandat cu reprezentare de drept comun.
În lipsa ratificării, mandatarul aparent răspunde faţă de „mandant” (cu care nu
are raporturi contractuale) pe teren delictual sau ca un negotiorum gestor (art. 987 şi
urm. C.civ.) după cum a fost sau nu în culpă. Răspunderea mandatarului aparent
poate fi angajată şi faţă de terţul contractant, dar numai extracontractual (delictual),
deoarece nu a contractat în nume propriu.

Dovada contractului de mandat – Potrivit regulilor dreptului comun, sarcina

probei mandatului revine celui care îi invocă existenţa.
În materie civilă, proba mandatului se face potrivit regulilor de drept comun,
dacă mandatul este expres şi prin orice mijloace de probă dacă mandatul este tacit.
Acceptarea mandatului poate fi dovedită prin executarea lui de către mandatar,
indiferent de valoarea actului încheiat în baza mandatului şi chiar dacă se cere
condiţia ca procura să fie autentică, sub sancţiunea nulităţii.
În cazul mandatului expres, dacă legea specială nu prevede altfel, dovada
mandatului se face după regulile dreptului comun, atât între părţi, cât şi de către terţul
contractant cu mandatarul, deoarece validitatea actului pe care îl încheie depinde de
existenţa mandatului, care formează un tot unitar cu acesta. Regula nu se aplică şi

40
Francois C o l l a r t - D u t i l l e u l , Philippe Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 5C, edition, Dalloz,
Paris, 2001, p. 527-528.

30
altor terţi pentru care mandatul este un simplu fapt juridic, caz în care poate fi
dovedit cu orice mijloc de probă. Dacă actul în vederea căruia s-a dat mandatul
expres are o valoare mai mare de 250 de lei sau cerinţa formei scrise este prevăzută de
lege indiferent de valoare (de exemplu, depozitul voluntar - art. 1597 C. civ.),
dovada se face prin înscris. În concluzie, „mandatul se dovedeşte prin înscris dacă
actul pe care trebuie să-l facă mandatarul este şi el supus probei scrise”.
În privinţa dovezii mandatului se vor aplica în mod corespunzător şi
dispoziţiile privitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.), la
imposibilitatea - materială sau morală - de procurare a unei dovezi scrise (art. 1198 C.
civ.) sau la interdicţia dovedirii prin martori împotriva ori peste cuprinsul înscrisului
[art. 1191 alin. (2) C. civ.].
În legislaţia franceză s-a instituit regula potrivit căreia existenţa mandatului
trebuie să fie probată printr-un înscris dacă valoarea obiectului depăşeşte 5000 FF 41.
În absenţa înscrisului trebuie să se ia în considerare regulile obişnuite, adică: proba
se poate face cu martori (mărturisirea); mandatarul îşi execută misiunea şi mandantul
ratifică operaţiunea; începutul de probă scrisă, respectiv părţile au făcut schimb de
înscrisuri sau documente; există imposibilitatea morală de a se constitui un înscris
ţinând, spre exemplu, de relaţiile familiale; domeniul comercial în care proba este
liberă42.
În dreptul nostru, „când cererea adresată instanţei este făcută de mandatar,
care are calitatea de avocat, acesta îşi justifică împuternicirea prin depunerea
delegaţiei. La fel se va dovedi împuternicirea şi în cazul cererilor pentru exercitarea
căilor de atac (art. 83 C. proc. civ.; art. 34 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea
şi exercitarea profesiei de avocat)”.
Mandatul autentic este cerut în următoarele două cazuri: când este vorba de un
mandat dat spre a face o radiere sau reducţiune a inscripţiilor ipotecilor sau
privilegiilor; când, pentru a opera inscripţia privilegiilor şi ipotecilor, creditorul şi
debitorul, în persoană sau prin mandatari cu procuri autentice, vor prezenta notarului
actul autentic al convenţiei prin care se constituie ipoteca (art. 1781 C. civ.).
În cazul în care mandatul este tacit, deci atunci când şi oferta şi acceptarea
mandatului rezultă din împrejurări de fapt, proba se poate face prin orice mijloc, atât

41
În prezent s-a trecut la moneda unică Euro.
42
Francois Collart-Dutilleul, Philippe Delebecque, op. cit., p. 507-508.

31
de părţi, cât şi de terţi, indiferent dacă aceştia contractează sau nu cu mandatarul,
chiar dacă valoarea actului este peste 250 de lei. Astfel, în cazul mandatului tacit,
Codul civil derogă de la regula simetriei formelor; mandatul poate fi tacit, în schimb
pentru actul ce se încheie de către mandatar şi terţ se cere forma scrisă, ad
probationem.
Odată existenţa mandatului stabilită, conţinutul şi întinderea sa se stabilesc
prin interpretarea clauzelor contractuale, orice dovadă în acest scop fiind admisă
potrivit dreptului comun, însă interpretarea trebuie să fie restrictivă.
Dacă nu s-a putut dovedi încheierea contractului de mandat, raporturile dintre
părţi urmează să fie supuse regulilor ce guvernează gestiunea de afaceri sau
îmbogăţirea fără justă cauză .

Capacitatea părţilor – 1. Capacitatea mandantului. Persoanele fizice care au

capacitate de exerciţiu deplină îşi pot alege singure şi personal reprezentanţii. Celor
lipsiţi de capacitate de exerciţiu li se desemnează de lege ori prin actul de drept
administrativ (decizia autorităţii tutelare) reprezentanţii, în persoana părinţilor sau
tutorelui. La rândul lor, aceştia pot încheia, în numele şi pe seama celor aflaţi sub
ocrotirea lor, contracte de mandat, în puterea cărora minorii sau interzişii să fie
reprezentaţi. În sfârşit, minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheia
personal convenţii de reprezentare, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a
tutorelui [art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954], iar pentru convenţiile care ar depăşi
sfera actelor de administrare, şi cu aprobarea prealabilă a autorităţii tutelare, sub
sancţiunea nulităţii relative a convenţiei [art. 129 alin. (2) şi (3) C. fam.] 43.
Potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, pentru dobândirea de drepturi
poate fi reprezentată chiar şi o persoană concepută numai, dar nenăscută încă, sub
condiţia ca această persoană să se nască vie.
Regulile la care am făcut referire mai sus condiţionează doar calitatea de
reprezentat în sens larg, deoarece sfera persoanelor care au capacitatea de a fi
mandanţi este mult mai restrânsă.
Mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuşi actul cu a cărui
îndeplinire îl însărcinează pe mandatar, deoarece mandatul este pentru el sursă de
43
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 82.

32
obligaţii. În consecinţă, mandatul încetează prin punerea sub interdicţie a
mandantului. Prin urmare, capacitatea mandantului se apreciază în funcţie de natura
actului juridic care urmează să fie încheiat prin mandatar.
În literatura de specialitate română 44 se susţine că, dacă mandantul se obligă să
plătească o remuneraţie mandatarului (în cazul mandatului cu titlu oneros), el trebuie
să aibă capacitate deplină de exerciţiu (respectiv, minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru acte de dispoziţie,
inclusiv autorizaţia autorităţii tutelare), chiar dacă actul care urmează să fie încheiat
prin mandatar este un act de conservare sau de administrare.
Această soluţie vine în contradicţie cu susţinerea aceloraşi autori, conform
căreia capacitatea cerută mandantului depinde de natura actului care urmează să fie
încheiat prin mandatar. Astfel, în lumina acestei teorii „ar trebui să ajungem la
concluzia contradictorie potrivit căreia încheierea mandatului cu titlu oneros (de
exemplu, mandatarul este remunerat cu 100.000 lei) - fiind un act de dispoziţie -
necesită autorizaţia autorităţii tutelare, în schimb pentru actul de administrare care
urmează să fie încheiat prin mandatar cu titlu gratuit (de exemplu, reparaţii la imobil
în valoare de 1 milion de lei) nu se cere o asemenea autorizaţie”.
Pe de altă parte, această opinie este şi exagerată pentru că, după cum s-a
subliniat, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă „poate da mandat altcuiva, în
mod valabil, pentru încheierea acelor acte juridice pe care el însuşi le poate încheia
personal şi singur; după cum, dacă există încuviinţarea prealabilă a ocrotito rului
legal, poate da mandat şi pentru încheierea unui act juridic civil pentru care legea cere
o atare încuviinţare.
„Art. 1552 C. civ. prevede că mandatul se stinge prin inter dicţia
mandantului, iar art. 71 C. proc. civ. dispune - că mandatul nu încetează prin
incapacitatea ulterioară a celui care l-a dat, decât dacă este retras de reprezentantul
legal al incapabilului. Ca atare, acţiunea introdusă în justiţie de un mandatar nu poate
fi respinsă pentru lipsa de calitate a acestuia, pentru simplul motiv că mandantul este
internat într-un spital ca infirm mintal, atâta timp cât mandantul nu a fost pus sub
interdicţie şi mandatul nu a fost retras de reprezentantul legal al incapabilului”.
44
R. S a n i l e v i c i , Drept civil. Contracte, Universitatea AI.I. Cuza, Iaşi, 1982, p. 210; J. Manoliu, Şt.
Răuschi, Drept civil, vol. II, Contracte. Dreptul de autor, Universitatea AI.I. Cuza, Iaşi, 1985, p. 5; E.
Safta-Romano, op. cit., p. 236.

33
 Prin urmare, art. 1552 C. civ. trebuie coroborat cu art. 71 C. proc. civ. şi
trebuie să ţinem cont de faptul că interdicţia, ca instituţie juridică ce vizează ocrotirea
persoanei fizice care, din cauza alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale, nu are
discernământ, nu trebuie confundată cu incapacitatea.
Oricum, capacitatea mandantului trebuie apreciată la momentul în care este dat
mandatul, deoarece mandatul dat de un incapabil este nul. Este nul, de asemenea,
actul încheiat de mandatar în baza unui astfel de mandat. Actul este nul chiar dacă
mandatarul şi terţul cu care contractează sunt de bună-credinţă, deoarece mandantul
trebuie să fie capabil de a contracta el însuşi actul cu a cărui îndeplinire îl
însărcinează pe mandatar şi ale cărui efecte se vor produce în contul său. Pe de altă
parte, potrivit art. 949 C. civ. „poate contracta orice persoană ce nu este declarată
necapabilă de lege”.
Prin derogare de la dreptul comun, anularea pentru lipsa capacităţii de
exerciţiu a mandantului poate fi invocată şi de mandatar, pentru a nu fi expus
răspunderii faţă de terţul cu care contractează şi care ar suferi pagube în urma anulării
mandatului45.
În caz de deces al mandantului, mandatarul este ţinut să termine operaţiunea
dacă întârzierea ar provoca pagube moştenitorilor mandantului [art. 1539 alin. (2) C.
civ.], iar dacă nu a avut cunoştinţă de deces, actele încheiate cu terţii de bună-credinţă
rămân valabile. După moartea mandantului, obligaţia mandatarului de a da socoteală
se execută faţă de moştenitorii defunctului. De exemplu, „împuternicirea dată de către
depunătorul unor sume de bani pe libret de economii C.E.C., prin trecerea unei
anumite persoane la condiţii de retragere, reprezintă un mandat, care se limitează
numai la timpul cât titularul este în viaţă. Acest mandat încetează o dată cu moartea
titularului, astfel încât suma înscrisă în libret la data morţii sale face parte integrantă
din activul succesoral şi nu mai poate fi retrasă de persoana împuternicită”.

2. Ordinul. Mandantul dă puterea mandatarului, adică îi dă un ordin în virtutea

căruia acesta va putea şi va trebui să acţioneze. Astfel, mandatul are un caracter
imperativ pentru mandatar care nu primeşte doar un simplu sfat de la mandant. Mai

45
Fr. Deak, op. cit., p. 344.

34
mult, mandantul nu recomandă, pentru că cel care primeşte recomandarea nu înţelege
să se angajeze46.
Potrivit art. 1537 C. civ., mandatarul nu poate face nimic peste limitele
mandatului său. Astfel, mandatarul primeşte un ordin, dar el nu „se află la mâna”
mandantului pentru că are o putere de iniţiativă şi apreciere personală; mai mult, el
nu este niciodată constrâns să accepte mandatul şi poate să renunţe la el (art. 1556
C. civ.),47 sub rezerva angajării răspunderii dacă renunţarea sa cauzează un prejudiciu
mandantului. Totuşi, chiar dacă mandantul suferă un prejudiciu, mandatarul este
exonerat de orice responsabilitate dacă se găseşte în imposibilitate de a-şi continua
mandatul fără a suferi el însuşi un prejudiciu considerabil.

3. Capacitatea mandatarului. Art. 1532 C. civ., definind mandatul, arată că

mandatarul se obligă a face ceva pe seama mandantului de la care a primit
însărcinarea. Aceasta înseamnă că mandatarul este un intermediar (nudus minister),
care se interpune între mandant şi terţii cu care lucrează.
Mandatarul este cel pe care trebuie să se bazeze mandantul şi acela în care
trebuie să aibă încredere; cu alte cuvinte, personalitatea sa este esenţială. Mandantul
are toată libertatea în privinţa alegerii mandatarului. Atunci când legea impune să se
recurgă la anumiţi intermediari ce fac parte dintr-o anumită categorie de
liber-profesionişti (avocaţi, notari etc), mandantul sau clientul este liber să-şi
aleagă pe cel pe care îl doreşte.
În dreptul nostru, în ce priveşte exercitarea drepturilor procesuale numai
anumite persoane au dreptul de a figura ca reprezentanţi.
Practica judiciară este de necontestat în aprecierea sa: „Unul dintre soţi nu are
calitatea de a introduce recurs pentru celălalt soţ şi nici părintele care nu-l reprezintă
pe copilul său major nu va putea introduce în mod valabil recurs în numele
acestuia”48.

46
Spre exemplu, o bancă „indică” unei societăţi să-şi reia activitatea după ce şi-a depus bilanţul.
47
Potrivit art. 1556 C. civ., „(1) Mandatarul poate renunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa.
(2) în aşa caz mandatarul rămâne către mandant răspunzător de daune, dacă renunţarea sa le căşunează,
afară numai când el se află în neputinţă de a-şi continua mandatul fără o daună însemnată.”
48
Trib. jud. Botoşani, dec. civ. nr. 404 din 20.12.1970, în R.R.D. nr. 7/1972, p. 155.

35
 În faţa instanţelor de judecată, părţile aflate în litigiu nu pot pune concluzii
decât printr-un mandatar care are calitatea de avocat.
În practica judecătorească s-a statuat că: „deşi potrivit art. 181 C. proc. pen.,
oricare dintre soţi poate face plângere pentru celălalt, aceasta nu presupune şi dreptul
soţului care a făcut plângerea de a-l reprezenta în instanţă pe celălalt soţ. În aceste
condiţii, prezenţa unuia din soţi la primul termen de judecată pentru a prezenta dovada
lipsei motivate a celuilalt soţ şi a se declara parte civilă pentru el nu poate acoperi lipsa
acestuia din urmă, care nu este în situaţia de a pune concluzii, reprezentarea sa
trebuind să se facă numai de către mandatar”.49
De la regula potrivit căreia nu se pot pune concluzii decât printr-un mandatar
ce are calitatea de avocat, art. 68 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ. prevede o excepţie
doar atunci când reprezentantul este doctor sau licenţiat în ştiinţe juridice şi
reprezintă pe soţ ori rude până la al patrulea grad inclusiv. Raţiunea acestei îngrădiri
rezidă în intenţia legiuitorului de a asigura părţilor litigante o apărare calificată şi de
a ocroti exercitarea profesiunii de avocat împiedicând practicarea avocaturii
clandestine.
În acelaşi sens, practica judecătorească a mai statuat că „mama, în numele
fiului său major, fără mandat de reprezentare, nu poate introduce acţiune pentru
obţinerea despăgubirilor civile acordate printr-o sentinţă penală sub formă de pensie
lunară”.50
Din aceeaşi raţiune, practica judiciară a mai decis că „tatăl minorului care a
împlinit 16 ani nu are calitatea de a introduce - fără un mandat din partea minorului
- o acţiune civilă prin care pretinde plata unei sume de bani cuvenită acestuia, drept
salariu în baza unui contract de muncă (potrivit art. 105 C. fam., art. 161 C. proc.
civ. şi art. 10 din Decretul nr. 31/1954)”.
În baza calităţii de reprezentanţi legali, părinţii sau tutorii pot încheia, pe seama
persoanelor pe care le ocrotesc, contracte de mandat în puterea cărora minorii sau
interzişii să fie reprezentaţi convenţional.
Libertatea de alegere a mandatarului poate merge foarte departe, mandatul
putând fi dat în alb, adică lăsându-se loc liber acolo unde ar fi trebuit să figureze

49
Trib. Suprem, dec. nr. 1192/1966, în R.R.D. nr. 11/1966, p. 163.
50
Trib. pop. al raionului Beiuş, s. civ., dec. nr. 2902 din 21.11.1961, în J.N. nr. 2/1963, p. 123.

36
mandatarul. În acest caz, mandatarul va fi ales liber de persoana căreia îi este remis
actul. Dacă mandatul a fost dat în alb, mandatarul al cărui nume a fost înscris în locul
liber şi care a acceptat mandatul este ţinut să dea socoteală mandantului fără să poată
susţine că ar fi interpusul unui alt mandatar. Astfel, practica procurilor în alb este
foarte comodă, iar orice formă de abuz este sancţionată deoarece în anumite cazuri
procurile în alb sunt interzise.
În ce priveşte capacitatea mandatarului, au fost formulate două opinii
divergente. Într-o primă opinie, s-a considerat că mandatarul trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu deplină „căci în actele pe care le încheie în numele reprezentatului
(mandantului) trebuie să exprime un consimţământ valabil, lipsa consimţământului
sau viciile de voinţă fiind apreciate nu numai în persoana mandantului dar şi în
aceea a mandatarului”. „Deoarece mandatarul are iniţiativă şi îşi manifestă
personalitatea la încheierea actului cu terţul trebuie să fie deplin capabil. Această
soluţie rezultă, per a contrario, şi din art. 1552 pct. 3 C. civ., care prevede că mandatul
se stinge prin punerea sub interdicţie a mandatarului. Dacă mandatul în cheiat cu un
capabil de a contracta încetează ca urmare a incapacităţii ulterioare a mandatarului, un
contract de mandat încheiat cu un mandatar incapabil sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu poate fi recunoscut valabil”.
Potrivit opiniei aceloraşi autori, chiar dacă s-ar recunoaşte ca valabil un
contract încheiat cu un mandatar incapabil, acesta ar răspunde faţă de mandant (sau
terţi) numai după regulile generale relative la obligaţiile incapabililor (în limita
îmbogăţirii, potrivit art. 1098 şi 1164 C. civ.).
Autorii care au considerat că mandatarul trebuie să aibă capacitate deplină de
exerciţiu au fost de părere că poate fi curier al mandantului şi o persoană lipsită de
capacitatea de exerciţiu, deoarece acesta transmite doar declaraţia de voinţă a
persoanei care l-a trimis, fiind suficient să aibă discernământul strict necesar pentru
activitatea sa. Curierul este un simplu mesager (nuncius), şi nu un
reprezentant.
Raţiunea pentru care capacitatea mandatarului este irelevantă pentru
executarea mandatului este dată de faptul că mandatarul nu este cel care contractează.
Efectele actului încheiat de mandatar îl obligă doar pe mandant în raport cu terţii.
„Singurul caz în care mandatarul va trebui să fie capabil este cel al executorului

37
testamentar mandantul care l-a ales nu mai există, iar moştenitorii nu au la dispoziţie
mijlocul legal de a retrage mandatul”51.
Art. 1538 C. civ., care a fost modificat prin Decretul nr. 185/1949, prevedea că
minorii emancipaţi puteau fi aleşi mandatari. Soluţia ce rezulta din acest articol era
aceea că, faţă de mandant, incapabilul mandatar îşi păstra dreptul de a-şi invoca
incapacitatea. Astfel, mandantul care îşi alesese un mandatar incapabil suporta
riscurile relei îndepliniri a mandatului de către mandatarul lipsit de experienţă.
În raporturile cu terţii, incapacitatea minorului nu are importanţă, deoarece,
potrivit art. 952 C. civ., „persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului şi
interzisului incapacitatea lor”. Culpa poate aparţine doar mandantului care şi-a ales ca
mandatar un incapabil. Argumentul că mandatarul ar trebui să fie o persoană capabilă,
care rezultă, per a contrario, şi din prevederile art. 1552 pct. 3 C. civ., nu este
convingător. Art. 1552 pct. 3 C. civ. prevede posibilitatea stingerii mandatului şi prin
punerea sub interdicţie a mandantului sau a mandatarului; dar, aşa cum am mai
amintit, interdicţia, ca instituţie juridică ce vizează ocrotirea persoanei fizice care, din
cauza alienaţiei sau a debilităţii mintale, nu are discernământ, nu trebuie confundată
cu incapacitatea. Pe de altă parte, nu incapacitatea în sine face ca mandatul să
înceteze, ci faptul că mandantul nu a avut cunoştinţă de această incapacitate când a
acordat încrederea sa mandatarului.
Un alt argument adus pentru înlăturarea primei opinii exprimată de literatura
juridică cu privire la capacitatea mandatarului este art. 71 C. proc. civ. care prevede
că, în cazul reprezentării judiciare, „mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a
dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui
de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului”. Iată de ce,
exceptând executorii testamentari, nici un text de lege nu impune mandatarului să
aibă capacitate de exerciţiu deplină.
În raporturile terţilor cu mandantul, acesta va fi obligat ca şi cum mandatarul ar fi
fost capabil. Cu toate acestea, pentru a putea fi numit mandatar, minorul trebuie să
aibă capacitate de exerciţiu restrânsă.

51
Art. 915 C. civ.: „Minorele nu poate fi executor testamentar, chiar cu autorizaţia tutorelui”.

38
 4. Substituirea mandatarului. În principiu, mandatarul trebuie să execute
personal mandatul primit, deoarece contractul de mandat este încheiat intuitu
personae, având la bază încrederea mandantului în mandatar. Adeseori, însă, se
stipulează în contractul de mandat că mandatarul are dreptul de a-şi substitui o terţă
persoană, trecându-i o parte sau toate drepturile ce-i sunt conferite de mandant.
Dreptul de substituire trebuie să fie specificat în mod expres în contractul de mandat52.
Nu există substituire atunci când procura este în alb sau când substituitul este
desemnat direct de către mandant. Această „substituire” este puţin surprinzătoare şi
incompatibilă cu caracterul intuitu personae al contractului de mandat. Ea este liberă
şi doar prevederea posibilităţii ei în contractul de mandat schimbă regimul juridic al
răspunderii.
În literatura juridică a fost formulată opinia potrivit căreia dreptul de
substituire nu trebuie să rezulte obligatoriu; numai din convenţie, acest drept putând
fi asumat de mandatar şi pe propria răspundere; s-a motivat că acest drept rezultă din
art. 1542 pct. 1 C. civ., care prevede că „mandatarul este răspunzător pentru acela pe
care a substituit în gestiunea sa”.
Art. 1542 C. civ. prevede consecinţele juridice în cazul în care mandatarul îşi
substituie o altă persoană, fără să fi fost autorizată sau când, deşi a fost autorizată, a
ales o persoană cunoscută ca fiind incapabilă şi insolvabilă. Per a contrario,
substituirea nu e posibilă decât prin convenţia părţilor. Când părţile n-au convenit
asupra substituirii în contractul de mandat, mandantul poate accepta ulterior
substituirea, expres sau tacit. Dacă substituirea are loc fără consimţământul
mandantului, mandatarul va răspunde pentru activitatea terţului care îl substituie. Este
necesar ca persoana care substituie să fie capabilă, solvabilă şi corectă. Când părţile
au stabilit ele însele persoana care urmează să-l substituie pe mandatar, acesta nu va
mai răspunde de activitatea terţului.

52
Fr. Deak, op. cit., p. 351; D. Chrică, op. cit., p. 264; I. Z i n v e l i u , op. cit., p. 69-70; M. Banciu, op.
cit., p. 157.

39
 Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare - Autocontractul sau contractul cu
sine însuşi şi dubla reprezentare este o altă problemă legată de mandat, care a
comportat discuţii în teoria şi practica dreptului.
O atare operaţiune există în ipoteza în care aceeaşi persoană încheie un
contract, pe de o parte, ca reprezentant al unei alte persoane, iar pe de altă parte,
pentru sine (in proprio), precum şi în cazul în care aceeaşi persoană apare ca
reprezentant al ambelor părţi contractante (aşa-numita „dublă reprezentare”).
Mandatarul care cumpără pentru sine un bun cu vânzarea căruia a fost însărcinat de
mandant sau persoana care încheie un contract de locaţiune ca mandatar atât al
locatorului, cât şi al locatarului, săvârşeşte un aşa-zis contract cu sine însuşi.
Tot ca un contract cu sine însuşi este considerat actul juridic încheiat in
proprio de moştenitorul acceptant sub beneficiu de inventar cu privire la un bun
succesoral53. În această situaţie, autorul actului juridic participă în calitate de titular a
două mase de bunuri cu regimuri juridice distincte (masa bunurilor personale şi
masa bunurilor succesorale, între care are loc o separaţie de patrimonii prin efectul
acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar). Astfel, el poate fi în mod variabil
vânzător şi, totodată, adjudecatar al bunurilor succesorale54.
Din punct de vedere tehnico-juridic, contractul cu sine însuşi este posibil.
Acesta ar părea chiar să simplifice încheierea unui contract, atunci când o persoană,
exprimând interesele unor persoane diferite, susceptibile de a figura ca părţi
distincte în contract, încheie singură contractul întrunind mai multe calităţi.
Posibilitatea întrunirii de către aceeaşi persoană a mai multor calităţi juridice
este recunoscută de art. 1201 C. civ. care, enumerând printre elementele constitutive
ale autorităţii lucrului judecat identitatea de persoane lucrând în aceeaşi calitate,
admite implicit că aceeaşi persoană poate avea calităţi multiple în cadrul raporturilor
juridice.
Pe de altă parte, potrivit regulilor reprezentării legale, contractul cu sine însuşi
este interzis în cazul în care între cele două părţi contractante există contrarietate de
interese. Sancţiunea este anulabilitatea actelor respective la cererea persoanei
reprezentate.
53
S. Brădeanu, Teoria generală a obligaţiilor, 1950, p. 98-99.
54
M. E l i e s c u , Transmiterea şi împărţeala moştenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 160.

40
 În alte cazuri, în care legea nu interzice în mod expres contractul cu sine
însuşi, după cum apreciază unii autori, acesta este valabil şi chiar util, datorită
simplităţii şi rapidităţii operaţiilor care se realizează prin intermediul lui.
Alţi autori privesc cu rezerve contractul cu sine însuşi, accentuând, pe lângă
riscul conflictului de interese ce s-ar putea ivi între reprezentat şi reprezentant - care ar
putea fi ispitit să dea precădere intereselor proprii când încheie contractul cu sine
însuşi ori unuia sau celuilalt dintre cei pe care-i reprezintă în cazul dublei reprezentări -
şi unele dificultăţi de ordin probator. Aceiaşi autori conchid că dacă autocontractul nu
este minat de nici un viciu de structură şi dacă el a fost încheiat cu ştiinţa şi autorizaţia
reprezentantului care, fixând amănunţit toate clauzele actului, s-a pus la adăpost de
vătămarea intereselor sale, contractul va putea fi valabil.
Practic, însă, autocontractul prezintă riscul vătămării drepturilor celui
reprezentat (în ipoteza reprezentării simple) sau ale unuia dintre cei reprezentaţi în
favoarea celuilalt (în ipoteza reprezentării duble), motiv pentru care este expres
interzis prin lege în cazul reprezentării incapabililor. Un asemenea pericol nu există
dacă mandantul respectiv mandanţii, fiind în cunoştinţă de cauză, convin să dea
împuternicire mandatarului în acest sens ori dacă clauzele actului sunt astfel
precizate încât este exclusă vătămarea intereselor mandantului (mandanţilor).
În scopul prevenirii pericolului vătămării intereselor mandantului,
Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a
activităţii notariale a prevăzut: „În cazul în care se autentifică procuri pentru
încheierea unor acte de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul sau soţul acestuia are el
însuşi calitatea de mandatar al vânzătorului, notarul public va pretinde părţilor să
înscrie în cuprinsul procurii toate clauzele contractului, inclusiv preţul” (art. 67).
Îndeplinirea acestor cerinţe în cazul actului cu sine însuşi poate fi verificată şi cu
ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică deoarece
„procurile folosite la autentificarea actelor rămân la dosar în original” (art. 68). Deşi
textele citate vizează numai actul cu sine însuşi, notarul le poate avea în vedere şi în
cazul dublei reprezentări.
Deoarece Codul civil nu conţine o regulă generală şi expresă în această privinţă,
unii autori55 consideră că mandantul poate cere anularea actului pentru doi prin

55
Fr. Deak, op. cit., p. 347; D. Cosina, op. cit., p. 83-86; J. Manoliu, Şt. Rău schi, op. cit., p. 7.

41
reticenţă sau, în sens larg, pentru violarea de către mandatar a obligaţiei de loialitate
faţă de mandant.
Alţi autori56 şi-au exprimat opinia în sensul validităţii actului cu sine însuşi şi a
actului încheiat prin dublă reprezentare. Argumentul adus în sprijinul acestei opinii
este acela că nu se poate admite existenţa unui viciu de consimţământ prezumat,
deductibil din simplul fapt al încheierii actelor juridice în discuţie iar potrivit art.
960 alin. (2) C. civ., care prevede în mod expres că „dolul nu se presupune”, un astfel
de viciu de consimţământ nu ar putea fi operaţional decât prin dovedirea lui. De
altfel, validitatea dublei reprezentări rezultă în mod indubitabil din dispoziţiile art.
67 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a
activităţii notariale.
Sub aspectul sancţiunilor juridice ce se impun, în literatura juridică s-a
preconizat aplicarea nulităţii relative numai în măsura în care s-a nesocotit finalitatea
dispoziţiei legale încălcate. Astfel, în cazul reprezentării legale, contractul cu sine
însuşi este anulabil, la cererea incapabilului, iar în ipoteza reprezentării convenţio-
nale, în afară de situaţia specială reglementată de art. 1308 pct. 2 C. civ.,
autocontractul poate fi anulat ori de câte ori reprezentantul a ascuns reprezentatului
faptul că el personal este contractant sau reprezentant al celeilalte părţi.
În literatura de specialitate este cunoscut şi mandatul în interes comun, care se
deosebeşte de dubla reprezentare şi actul cu sine însuşi. Acest tip de mandat poate fi
întâlnit în următoarele situaţii: un teren este coproprietatea a două persoane şi unul
din coproprietari dă mandat celuilalt coproprietar să-i vândă partea şi, în cazul în
care mandatarul este creditorul mandantului, vinde bunul acestuia, pentru a-şi
satisface creanţa.
În această situaţie nu se pune problema nulităţii întrucât mandatarul
contractează cu un terţ pe care nu-l reprezintă, numai că, alături de mandant, este şi
el interesat în încheierea actului ce formează obiectul mandatului.

56
T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 76; A. Pop, Gh.
B e l e i u , Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, 1980, p. 342-343.

42
 Obiectul şi întinderea mandatului - Conform dreptului comun în materia
contractelor, obiectul mandatului trebuie să fie licit şi posibil (mandatarul nu va putea
fi obligat la realizarea unor servicii interzise de lege sau de bunele moravuri) şi, în
acelaşi timp, determinat (mandatarul trebuie să acţioneze în interiorul unor limite
clare). Pe de altă parte, obiectul nu poate avea alt conţinut decât îndeplinirea de acte
juridice. Dar trebuie spus că actele juridice cu caracter strict personal nu pot fa ce
obiectul mandatului (de exemplu, nu se poate da mandat unei persoane să încheie un
testament în numele altuia; de asemenea, jurământul depus de martor în proces este
tot personal - art. 193 C. proc. civ.). Martorul nu poate depune mărturie prin
mandatar; un expert desemnat de instanţă nu poate da mandat altuia să efectueze
expertiza; cel chemat la interogatoriu nu-şi poate substitui un mandatar, care să
răspundă întrebărilor în locul lui.
Caracterul determinat, posibil şi licit al obiectului vizează, în principal,
obiectul derivat al contractului de mandat, afectând validitatea lui (de exemplu,
mandatul este nul dacă actul ce urmează să fie încheiat are ca obiect bunuri scoase
din circuitul civil)57.
Mandatarul nu face ceva. Misiunea sa este precisă: el încheie acte juridice.
Actele materiale trebuie să fie doar accesorii actului juridic (de exemplu, verificarea
bunului care urmează să fie cumpărat, preluarea bunului mobil care urmează să fie
vândut etc.). Din punct de vedere al naturii lor, aceste acte pot fi unilaterale (re-
nunţare, confirmare), bilaterale (încheierea unui contract) sau chiar colective
(constituirea unei societăţi).
În privinţa întinderii mandatului, el poate fi general sau special. Mandatul
special este dat pentru o singură operaţiune juridică (de exemplu, cumpărarea unui
mobil) sau pentru anumite afaceri (de exemplu, un anumit proces) potrivit art. 1535 C.
civ. Mandatul este general când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa
de toate afacerile mandantului (art. 1535 C. civ.). Un astfel de mandat poate da
naştere la dificultăţi de interpretare, căci terţii nu ştiu precis limitele puterilor acordate
mandatarului. De aceea, în completarea dispoziţiilor art. 1535 C. civ., art. 1536
alin. (1) C. civ. precizează că mandatul general nu conferă mandatarului puteri
nelimitate, acestea întinzându-se doar până la limita îndeplinirii actelor de

57
I. Rosetti-Bălănescu, Al. B â i c o i a n u , op. cit., vol. I I , p. 366.

43
administrare, în timp ce pentru îndeplinirea unor acte de dispoziţie mandatarul are
întotdeauna nevoie de un mandat special [art. 1536 alin. (2) C. civ.].
Potrivit art. 1536 alin. (2) C. civ. şi art. 69 C. proc. civ. se cere un mandat
special şi pentru participarea la o licitaţie în numele şi pe seama mandantului, pentru
încheierea unei tranzacţii, precum şi pentru ipotecarea unui imobil.
Specializarea nu trebuie însă dusă la extrem; mandatul va fi cu suficienţă
special dacă va indica natura operaţiunii juridice şi obiectul ei. În practica
judiciară s-a decis că pentru renunţarea la un drept dedus judecăţii, fiind un act de
dispoziţie, mandatarul are nevoie de o procură specială58. Tot astfel se prezintă
lucrurile şi în cazul acceptării sau renunţării la o succesiune 59.
Potrivit art. 69 alin. (2) C. proc. civ., mandatul este special, dacă, de
exemplu, este ales un avocat pentru a apăra interesele mandantului într-un anumit
proces, recunoscându-se avocatului dreptul de a face orice acte pentru păstrarea
drepturilor şi exercitarea căilor de atac.
De observat că atât art. 1535 C. civ., cât şi art. 1536 alin. (2) C. civ. se referă
la mandatul special, numai că înţelesurile sunt diferite. În cazul art. 1535 C. civ., legea
se referă la mandatul special care trebuie dat pentru un anumit act sau anumite acte
determinate, pe când, în cazul prevăzut de art. 1536 alin. (2) C. civ., prin mandat
special se înţelege un mandat dat „anume” pentru o afacere determinată. Confuzia
între cele două înţelesuri ale cuvântului „special” (folosit în cele două texte de lege)
rezultă din faptul că în art. 1536 alin. (2) C. civ., în loc să se menţioneze cuvântul
„expres” [aşa cum există în art. 1988 alin. (2) C. civ. fr.], s-a trecut cuvântul
„special”.
Misiunea mandatarului trebuie interpretată strict. Astfel, mandatul dat pentru a
vinde nu cuprinde posibilitatea de a împrumuta, cel care implică încheierea unui act
nu implică şi posibilitatea de a sta în justiţie pentru a proba validitatea acelui act. De
asemenea, putem aminti şi alte situaţii: mandatarul însărcinat să încheie o convenţie
nu poate să consimtă la o clauză penală în caz de neexecutare din partea mandantului;
mandatul special dat pentru vânzarea unor bunuri nu poate servi pentru vânzarea
altora; mandatul general circumscris la anumite acte de administrare nu îndrep -
58
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1396/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 60 şi dec. nr. 2080/1978, în R.R.D. nr. 5/1979,
p. 54.
59
Trib. Suprem, dec. nr. 778/1962, în Colecţia de decizii ale Tribunalului Suprem, 1962, p. 162.

44
tăţeşte la săvârşirea altora, mandatarul însărcinat să vândă nu are dreptul de a încasa
preţul, el nu poate acorda nici un termen de plată şi nu este nici abilitat să facă
operaţiunile complementare vânzării, cum ar fi transcrierea actului etc. Deşi s-a
susţinut în doctrina juridică veche, aşa cum am mai arătat, că mandatul de a vinde un
bun nu cuprinde şi obligaţia de a primi preţul, unii autori sunt de părere că,
dimpotrivă, obligaţia primirii preţului ţine de esenţa vânzării şi nu constituie o
depăşire a limitelor mandatului; aceste acte sunt consecinţa inevitabilă a mandatului,
ele fiind incluse implicit în puterile conferite mandatarului.
Depăşirea limitelor mandatului nu este opozabilă mandantului; actele săvârşite
de mandatar peste puterile ce i s-au conferit ies din cadrul reprezentării şi constituie,
faţă de mandant, res inter alios acta. Dacă mandantul însă a lăsat pe contractant să
creadă că mandatarul este în drept să facă actele excesive, mandantul va răspunde pe
temeiul culpei sau dolului.
Mandatarul primeşte puterea de a acţiona „pentru” mandant. Prepoziţia
„pentru” are o dublă semnificaţie: ea înseamnă, pe de o parte, „în locul
mandantului”, în sensul că mandatarul îl înlocuieşte pe mandant, deci el acţionează
pe scena juridică în locul mandantului, pentru toate actele, cu excepţia celor care
sunt intuitu personae. Astfel, mandantul nu se poate căsători şi nici semna prin
procură. Pe de altă parte, „pentru” înseamnă „în favoarea mandantului” şi aceasta
pentru că mandatarul trebuie să acţioneze în interesul mandantului. Mandatarul nu
este neutru cum poate fi un arbitru sau un expert pentru că mandatul profită man-
dantului. Este efectul firesc al noţiunii de „mandat” (sau „reprezentare”) şi aceasta
explică faptul că intervenţia unui mandatar nu privează mandantul de drepturile ce le
poate avea în altă parte.
Mandatul poate fi dat în interesul mandantului şi mandatarului în acelaşi timp.
Este cazul mandatului în interes comun (procuratio in rem suam). De exemplu, mai
mulţi coproprietari dau unuia dintre ei mandat să administreze bunurile indivize
sau un debitor dă creditorului său mandat să vândă bunurile, din preţul obţinut
urmând să-şi satisfacă creanţa.
Mandatul în interes comun nu se confundă cu mandatul remunerat; în primul
caz, mandatarul este cointeresat în încheierea actului care formează obiectul
mandatului, cât timp, în cel de-al doilea caz, interesul lui rezidă în contractul de

45
mandat care îl îndreptăţeşte la plata remuneraţiei, chiar dacă operaţiunea juridică în
vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi realizată (art. 1548 C. civ.).
Iată cum jurisprudenţa şi doctrina franceză au reliefat progresiv noţiunea de
mandat în interes comun60, adică a unui mandat de colaborare ce obligă pe mandatar
să acţioneze atât în interesul mandantului, cât şi în interes propriu.
Iniţial, era vorba, în principal, de mandatele accesorii cum ar fi, de exemplu,
mandatul dat asigurătorului în virtutea unei „clauze de apărare-recurs” înscrisă în
poliţa de asigurare, de a „dirija” procesul în locul asiguratului sau mandatul
încredinţat bancherului pentru a recupera o sumă de bani cu posibilitatea de a încasa
un comision pentru suma respectivă.
Asigurătorul este liber să decidă dacă îşi îndeplineşte mandatul sau nu, în
momentul realizării riscului, iar alegerea nu-i angajează responsabilitatea. Dacă el
decide să accepte „clauza de apărare-recurs”, asiguratul nu poate să se amestece în
derularea operaţiunilor, sub sancţiunea decăderii din drepturi.
Ulterior, noţiunea s-a extins la intermediari şi mai ales la agenţii comerciali
al căror interes este acela de a spori vânzările întreprinderii, pentru a aduce venituri. în
acest caz, interesul este mai mult reciproc decât comun, pentru că interesul agentului
constă în executarea mandatului său, pe când interesul mandantului rezidă în
interesul executării contractului de vânzare 61.
În fine, noţiunea a fost aplicată ipotezei sau existenţei chiar a mandatului ce
este îndoielnic. Este cazul promotorului imobiliar ce este, înainte de toate, un
antreprenor dar căruia i-a fost recunoscută calitatea de mandatar de interes comun
[potrivit art. 1831 alin. (1) C. civ. fr.].
Promotorul imobiliar este persoana care are iniţiativa şi grija principală a unei
operaţii imobiliare şi care îndeplineşte toate actele utile pentru realizarea sa.
Promotorul este însărcinat cu o misiune generală: achiziţionarea de terenuri, vânzări
de imobile, contracte cu antreprenorii şi arhitecţii, obţinerea de autorizaţii, împru-
muturi etc. Contractului de promovare imobiliară i se aplică mai mult regulile
antreprizei decât cele specifice mandatului.

60
J. Ghestin, Le mandat d'interet commun, Melanges Derruppe, p. 105; Pigache, Le mandat d'interet commun.
These, Paris, 1991.
61
Jambu-Merlin, Droit civil. Les contrats. Les Cours de droit, 1981, p. 233.

46
 În România, un exemplu concret de contract de promovare imobiliară este cel
încheiat între A.N.L. (Agenţia Naţională a Locuinţei) şi persoana care solicită o
locuinţă, care este, de fapt, un contract de mandat în interes comun. A.N.L.-ul este
cel care va obţine de la Banca Comercială Română un credit ipotecar pentru
solicitant. Tot A.N.L.-ul este cel care tratează cu antreprenorul constructor în vederea
realizării locuinţei în bune condiţii şi în termenul fixat.
Dacă mandatul pe care mandantul îl încredinţează este imperativ, mandatarul
nu este decât un simplu semnatar („instrument”), un mesager, adică un salariat.
Mandatarul trebuie să dispună de o marjă de manevră. Atunci când mandantul
subordonează eficacitatea actelor sale mandatarului său, el are o confirmare că
rămâne liber de a nu da mandatarului nimic în plus (interesează, mai ales, pe agenţii
ce primesc şi predau comenzile).
Mandatul nu poate fi dat doar în interesul mandatarului. Dimpotrivă, dacă
mandatul este conceput în interesul exclusiv al mandatarului, acesta îşi pierde calitatea
de reprezentant, cel mai adesea în favoarea celei de vânzător. De aceea, un asemenea
mandat capătă valoarea unui sfat. Vom fi în prezenţa unei vânzări, şi nu a unui
mandat dacă mandatarul a primit misiunea de a vinde cu puterea de a dispune şi
obligaţia de a remite mandantului o sumă determinată şi forfetară.
Dacă mandatarul acţionează pentru mandant şi pentru un terţ el poate avea
dificultăţi în identificarea adevăratului mandant; nu se pot servi doi stăpâni o dată.
Situaţia se întâlneşte, adesea, în materie de asigurări şi în dreptul maritim. Astfel,
ajungem în cazul dublei reprezentări.
În dreptul roman, ideea de mandat nu conducea la cea de reprezentare, iar
mandatul, în acest caz, se deosebea de închirierea de servicii doar prin faptul că
serviciul făcut era gratuit.
Astăzi, mandatarul acţionează în numele şi pe seama mandantului, altfel spus,
îl reprezintă. Aşa se face că reprezentarea este de esenţa contractului de mandat. În
consecinţă, terţul care încheie un act juridic cu mandatarul ştie că are de a face cu un
reprezentant şi ştie că tratează, în realitate, cu mandantul al cărui nume îl cunoaşte.
Mandatarul nu este un comisionar şi nici un simplu intermediar care-şi respectă
angajamentele luate faţă de terţi (cum ar fi cazul impresarilor). Spre deosebire de
mandatar, comisionarul este însărcinat să efectueze acte juridice, în contul

47
comitentului dar în nume propriu. Opacitatea contractului de comision maschează
persoana care însărcinează pe comisionar în opinia terţului, acesta negociind direct cu
comisionarul.
Executarea obligaţiilor contractuale realizată printr-un mandatar, în numele şi
în contul mandantului său, incumbă doar acestuia din urmă. Situaţia ar fi fost alta
dacă mandatarul ar fi contractat în nume personal fără să-şi releve calitatea de
reprezentant, pentru că acest mandatar poate să fie urmărit personal de către terţii cu
care a contractat. Angajându-se personal faţă de terţi, mandatarul poate să fie ţinut ca
un delegatar. Dacă, în schimb, declară că plăteşte în contul debitorului, el rămâne
mandatar.
Trebuie spus că reprezentarea este doar de natura, nu de esenţa contractului de
mandat. Aşa cum am arătat, mandatul poate să existe şi să fie executat şi fără
reprezentarea mandantului. Este cazul contractului de comision din dreptul comercial
şi al contractului de interpunere (prete-nom) din dreptul civil.
S-a susţinut că, în privinţa contractului de comision, există o reprezentare
imperfectă şi că, în consecinţă, din cauza reprezentării imperfecte, contractul de
comision se include în categoria contractelor de reprezentare, fără însă a fi asimilat
contractului de mandat.
Principiul conform căruia mandatarul încheie acte juridice în numele
mandantului ridică problema intensităţii legăturii dintre mandatar şi mandant şi, deci,
de a şti dacă mandatarul este sau nu independent în executarea mandatului. Afirmarea
independenţei ne permite să distingem contractul de mandat de contractul de muncă.

C. Efectele contractului de mandat.

Obligaţiile mandatarului - Mandatul s-a profesionalizat şi, astfel, în majoritatea

cazurilor, mandatarul a devenit şi el un profesionist specializat, competent şi

48
remunerat. Ca rezultat, obligaţiile mandatarului s-au întărit sensibil. Astfel, în
literatura franceză de specialitate s-a precizat de către unii autori că trebuie să se ţină
cont şi de jurisprudenţă care impune mandatarilor profesionişti în plus o obligaţie de
consultant.
Deşi există mai multe, două sunt obligaţiile principale ale mandatarului,
fiecare dintre ele comportând diverse aspecte. În esenţă, cele două obligaţii ce
incumbă mandatarului sunt: să-şi execute misiunea încredinţată; să dea socoteală
mandantului de gestiunea sa, pentru că mandantul trebuie să fie informat în orice
moment de maniera în care sunt conduse afacerile sale.”

1. Executarea misiunii. Principala îndatorire a mandatarului este de a

executa mandatul. Analizând această îndatorire, autorii din literatura juridică mai
veche precizau că mandatarul nu este obligat să accepte mandatul ce i se conferă de
către altul, dar o dată mandatul acceptat, el trebuie să-l îndeplinească. Potrivit art.
1539 C. civ. „(1) Mandatarul este îndatorat a executa mandatul atâta timp cât este
însărcinat şi este răspunzător de daune interese ce ar putea deriva din cauza
neîndeplinirii lui. (2) Este de asemenea îndatorat a termina afacerea începută la
moartea mandantului, dacă din întârziere ar putea urma pericol”.
Dacă, cu toată acceptarea mandatului, mandatarul se convinge că sarcina pe
care şi-a asumat-o este peste puterile lui, el poate să renunţe cu bună-credinţă la
îndeplinirea mandatului, înştiinţând la timp despre aceasta pe mandant 62. În situaţia în
care a omis să-l anunţe pe mandant şi, în acest fel, ultimul a fost prejudiciat, va fi
ţinut responsabil pentru paguba produsă. De altfel, în literatura juridică s-a arătat că
mandatarul are obligaţia să-şi îndeplinească sarcinile ca un bun tată de familie63.
Executarea contractului va fi apreciată mult mai riguros când acesta este oneros, decât
atunci când este gratuit.
Dacă neexecutarea mandatului nu a produs nici o daună mandantului,
mandatarul nu va răspunde. De exemplu, mandatarul a neglijat să urmărească nişte
debitori ai mandantului, însă aceştia erau insolvabili. Un alt exemplu poate fi acela în

62
D. Alexandresco, op. cit., p. 583.
63
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IX, Bucureşti, 1934, p. 193.

49
care mandatarul neglijează să ia sau să reînnoiască o inscripţie ipotecară, însă se
stabileşte, în fapt, că această inscripţie nu ar fi adus nici un folos mandantului.
Sunt situaţii când mandatarul poate renunţa la executarea contractului, cum
ar fi: intervenţia forţei majore sau a unei boli; mandatarul a trebuit să rezolve afaceri
personale urgente (din executarea unui mandat nu se poate trage concluzia că
mandatarul trebuie să renunţe la propriile sale afaceri); după acceptarea mandatului
au apărut relaţii grave, de duşmănie, între mandant şi mandatar.
O problemă foarte importantă este calificarea obligaţiei mandatarului ca fiind
de diligentă sau de rezultat. Bineînţeles că această problemă nu se poate pune în
absenţa indicaţiilor conţinute în contract. Când părţile au convenit ca obligaţia să fie
de rezultat sau dacă au stabilit cauze de exonerare, voinţa lor trebuie respectată.
Dimpotrivă, într-o altă interpretare, obligaţia poate fi, pur şi simplu, de mijloace
deoarece misiunea încredinţată mandatarului îmbracă un caracter aleatoriu.
Un timp, Curtea de Casaţie franceză a afirmat că „în afara cazului de forţă
majoră, mandatarul este prezumat de rea-credinţă . dacă nu şi-a executat obligaţia”.
Astfel, se ajunge la concluzia că accentul era pus pe obligaţia de rezultat. Dar aceeaşi
jurisdicţie a stabilit că mandatarul salariat era „ţinut de o obligaţie generală de
prudenţă şi de diligentă” ceea ce s-ar fi putut interpreta ca o poziţie în favoarea
obligaţiei de mijloace.
Mandatarul trebuie să se justifice dacă nu şi-a îndeplinit misiunea, în timp ce
mandantul trebuie să probeze vina mandatarului în ipoteza executării
necorespunzătoare a contractului. Această opinie pune accentul pe sarcina probei,
foarte importantă în practică, dar care are efectul de a inversa oarecum raţionamentul,
necalificând mai întâi obligaţiile părţilor sub aspectul naturii lor 64.
În acelaşi timp, aceste reguli sunt supletive iar anumite clauze pot să crească
intensitatea obligaţiilor mandatarului până acolo încât se ajunge la obligaţia
garantării îndeplinirii misiunii, aşa-numita clauză „du croire” (mai des întâlnită în
cazul contractelor de comision), prin care mandatarul garantează executarea
misiunii, fără a putea fi exonerat în cazul forţei majore”.

64
Francois Collart D u t i l i e u l , Philippe Delebecque, op. cit., p. 520.

50
 Conform celor arătate mai sus, putem distinge două laturi ale obligaţiei
mandatarului de a-şi executa misiunea: obligaţia de diligentă şi obligaţia de a fi
loial.

a) Diligenta. Potrivit art. 1540 C.civ., diligenta cerută mandatarului în

îndeplinirea mandatului, inclusiv păstrarea (ca un depozitar) sumelor de bani sau a
altor bunuri primite de la sau pentru mandant, va fi apreciată cu mai puţină
rigurozitate dacă mandatul este cu titlu gratuit. În acest sens, Tribunalul Judeţean
Harghita a angajat răspunderea mandatarului pentru dispariţia sumelor ce i-au fost
încredinţate de mandant, întrucât s-a dovedit neglijenţa sa în păstrarea banilor. Dar
mandantul poate acţiona şi împotriva terţului care a sustras lucrul de la mandatar
deoarece, din faptul că a dat mandat nu se poate conchide că s-a desesizat de dreptul
său de proprietate. Potrivit deciziei nr. 335/1991 a Curţii Supreme de Justiţie,
răspunderea mandatarului este angajată şi în cazul în care, „datorită culpei sale”, a
dispărut bunul pe care mandantul i-l încredinţase.
În toate aceste cazuri, culpa mandatarului se apreciază în concret (culpa levis
in concreto), deci în funcţie de diligenta pe care o depune în propriile sale treburi (art.
1599 C.civ.) pentru că, potrivit art. 1540 alin. (1) C. civ., mandatarul răspunde nu
numai pentru doi, ci şi pentru culpa comisă în executarea mandatului.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, răspunderea lui se va aprecia după tipul
abstract (culpa levis in abstracto) al omului prudent şi diligent (bonus pater
familias), adică după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale (inclusiv
prezumţia de culpă)65.
Întrucât răspunderea mandatarului are la temelie criteriul culpei, rezultă că
el nu va răspunde pentru neexecutare, în cazul în care aceasta se datorează culpei
mandantului sau intervenţiei unui caz de forţă majoră.
În cazul în care culpa mandatarului este stabilită, măsura răspunderii lui va fi
dată de paguba (întreagă) suferită de mandant din cauza neexecutării sau executării
necorespunzătoare a obligaţiei asumate. Mandatarul nu răspunde, însă, pentru
neexecutarea obligaţiilor asumate de terţul contractant, dacă nu a avut o atitudine

65
Fr. Deak, op. cit., p. 349; D. Chirică, op. cit., p. 262-263; M. Banciu, op. cit., p. 156; E. Safta-Romano,
op. cit., p. 241-242; I. Z i n v e l i u , op. cit., p. 68-69; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.
368.

51
culpabilă în alegerea acestuia şi contractul de mandat nu prevede în sarcina lui o
obligaţie de garanţie.
Mandatarul nu răspunde de pieirea fortuită a unui lucru încredinţat de
mandant, chiar dacă se dovedeşte că l-ar fi putut salva sacrificând un lucru al său.
Dispoziţia art. 1566 C. civ., aplicabilă în cazul comodatului, este excepţională şi nu se
poate aplica în cazul mandatului.
Potrivit art. 1539 alin. (2) C. civ., dacă în cursul executării mandatului,
mandantul a încetat din viaţă, mandatarul este ţinut să ducă misiunea sa la bun
sfârşit, dacă cumva încetarea activităţii sale ar putea aduce pagube moştenitorilor.
De aici se poate deduce că, dacă nu există un pericol în întârziere, mandatarul va
trebui să se abţină de a continua mandatul, când mandantul a încetat din viaţă. Cu
atât mai mult, dacă la moartea mandantului, executarea mandatului nici nu a fost
începută, de bună seamă că se impune abţinerea mandatarului de la executare.
Mandatarul trebuie să respecte instrucţiunile care i-au fost date şi să
acţioneze cu diligentă. Teoretic distincte, cele două obligaţii se confundă atunci când
se apreciază responsabilitatea mandatarului. Mandatul este imperativ, dar mandatarul
dispune de o largă iniţiativă. El trebuie să utilizeze această iniţiativă pentru a-şi în-
deplini misiunea pe cât posibil conform intereselor mandantului. Tocmai pe această
putere de iniţiativă se bazează obligaţia de diligentă. Această obligaţie de diligentă
este o obligaţie de mijloace, fiind înţeles că, dacă misiunea nu este executată, culpa
este prezumată, în timp ce dacă executarea este doar incorectă, culpa trebuie să fie
probată.

b) Loialitatea. Executarea mandatului trebuie să fie loială în măsura în care,

în principiu, contractul de mandat este încheiat în interesul mandantului. în
consecinţă, mandatarul nu trebuie să urmărească propriile sale interese sau cele ale
unui terţ. Mandatarul va comite o deturnare de putere, cu consecinţa angajării
responsabilităţii dacă se comportă în mod egoist sau favorizează interesul unui terţ.
Astfel, de exemplu, mandatarul însărcinat să contracteze un împrumut nu poate să
folosească suma respectivă în scopuri personale66.
Mandatarul nu poate lua locul co-contractantului în actul pe care trebuie
să-l încheie în numele mandantului. De exemplu, nu poate lua locul cumpărătorului
66
Francois Collart Dutilleul, Philippe Delebecque, op. cit., p. 520.

52
dacă este însărcinat să vândă, căci ar face un act cu sine însuşi. De altfel, potrivit
art. 1308 pct. 2 C. civ.67, mandatarii însărcinaţi cu vânzarea unor bunuri nu le pot
cumpăra pe seama lor căci ar putea fi ispitiţi să le cumpere pe un preţ inferior celui
real, abuzând astfel de încrederea mandanţilor. Potrivit unei opinii exprimate în
literatura juridică franceză, această regulă este de interes privat, nu de ordine
publică, ceea ce ar însemna că mandantul îl poate autoriza pe mandatar să se
constituie co-contractant.
Rămâne o ultimă problemă: mandatarul poate să reprezinte interese opuse?
Aşa cum am mai precizat, în cazul în care mandatarul încheie actul juridic
care formează obiectul mandatului cu o terţă persoană pe care tot el o reprezintă,
există pericolul neglijării intereselor unuia dintre mandanţi. Un asemenea pericol nu
va exista dacă mandanţii, fiind în cunoştinţă de cauză, convin să dea împuternicire
mandatarului în acest sens, ori în cazul în care clauzele mandatului sunt astfel
precizate încât este exclusă vătămarea intereselor mandanţilor. în caz contrar,
deoarece Codul civil nu conţine o regulă generală şi expresă în această privinţă, în
doctrină se consideră că mandantul poate cere anularea actului pentru doi prin
reticenţă sau pentru violarea de către mandatar a obligaţiei de loialitate.

2. Obligaţia de a da socoteală. întrucât mandatarul lucrează în numele şi în

contul mandantului, art. 1541 C. civ. îl obligă pe acesta, oricând i se va cere, să dea
socoteală mandantului de actele îndeplinite în puterea mandatului şi de a-i remite
tot ceea ce a primit în calitatea lui de reprezentant, chiar dacă ceea ce a primit nu s-
ar fi cuvenit celui reprezentat.
Această obligaţie devine un principiu general aplicabil oricărui mandatar, fie
el legal, judiciar sau convenţional. De exemplu, tutorii care sunt mandatari legali
trebuie „să înfăţişeze socoteli periodice asupra gestiunii lor”. Obligaţia îşi găseşte
justificare în aceea că efectele se produc faţă de mandant iar terţii păgubiţi vor cere
despăgubiri de la acesta deoarece el a profitat. Obligaţia „de a da socoteală” nu
caracterizează contractul; ea nu este de esenţa, ci de natura mandatului, spre

67
„Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecarea nici direct, nici prin persoane interpuse: (...) 2.
mandatarii, ai averii ce sunt însărcinaţi să vânză (...)”.

53
deosebire de tutelă, de exemplu, caz în care această obligaţie este de esenţa
instituţiei. În consecinţă, mandantul poate să scutească pe mandatar de a da
socoteală. Această dispensă poate fi tacită şi rezultă din legăturile speciale care unesc
părţile, în acest caz existând o liberalitate pentru care mandantul trebuie să aibă
capacitatea de a o face, iar mandatarul de a o primi.
Mandatarul are obligaţia să facă bilanţul misiunii sale, să ţină cont şi să
restituie sub sancţiune penală 68 sumele pe care le-a primit de la terţi. El trebuie să-l
informeze pe mandant despre derularea misiunii sale, apoi să dea socoteală în sensul
contabil al termenului. Altfel spus, obligaţia sa prezintă două aspecte: un aspect
juridic - să furnizeze informaţiile şi un aspect contabil - să ţină conturile69.
În concret, obligaţia mandatarului este de a preda mandantului tot ceea ce a
primit în puterea mandatului, inclusiv ceea ce nu s-ar fi cuvenit, deoarece o
asemenea problemă se rezolvă între mandant şi terţul cu care a convenit mandatarul.
Eventualele cheltuieli efectuate de mandatar vor fi scăzute din sumele primite.
Mandatarul va răspunde în cazul în care a primit lucrul, dar a pierit din culpa
sa va răspunde, de asemenea, de valoarea bunurilor pe care trebuia să le primească,
dar a neglijat să le ridice; va da socoteală şi de fructele percepute sau de cele pe
care ar fi trebuit să le perceapă.
Ce se va întâmpla dacă mandatarul foloseşte în interesul său sumele
încasate, în numele mandantului? O asemenea faptă este gravă, motiv pentru care art.
1544 C. civ. îl obligă pe mandatar să plătească dobânzi la sumele folosite în interesul
său. Cu privire la aceste sume de bani, textul din codul nostru este diferit de modelul
său francez şi de cel italian.
Expresia „din ziua când i s-au cerut acele sume” este interpretată de unii
autori în sensul art. 1088 alin. (2) C. civ. Cu alte cuvinte, mandatarul datorează
dobânzile sumelor rămase, dar neîntrebuinţate de el, din ziua cererii de chemare în
judecată.
Când prin folosirea sumelor de către mandatar s-a produs şi o pagubă
mandantului, atunci mandatarul va datora şi daune-interese. Dată fiind prezumţia de
bună-credinţă, sarcina probei folosirii sumelor de către mandatar revine mandantului.

68
În caz contrar, săvârşeşte infracţiunea de abuz de încredere prin deturnare.
69
Francois Collart D u t i l l e u l , Philippe Delebecque, op. cit., p. 521.

54
Tot lui îi revine sarcina de a proba data de la care a început această utilizare. Proba
poate fi făcută prin orice mijloace, deci şi prin martori şi prezumţii.
Pentru predarea sumelor de bani sau a altor bunuri primite de mandatar de la
terţi în baza mandatului, prescripţia dreptului la acţiune al mandantului începe să
curgă, potrivit art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, de la data încetării
contractului, fie prin executarea lui, fie prin alte moduri de încetare a raporturilor
dintre părţi (cum ar fi, de exemplu, expirarea termenului suspensiv prevăzut în
contract). Această soluţie este justificată :de faptul că dreptul la acţiune al
mandantului pentru predarea sumelor sau a bunurilor primite de mandatar nu se
poate naşte de la data încheierii contractului de mandat .
Desigur, această prescripţie vizează numai acţiunea personală a
mandantului (derivată din contractul de mandat), iar nu acţiunea reală în revendicare
intentată de mandant în calitate de proprietar (de exemplu, pentru restituirea lucrului
individual determinat nevândut de mandatar sau pentru predarea lucrului cumpărat de
el în numele şi pe seama mandantului).
În legătură cu începerea curgerii termenului de prescripţie de la data
executării contractului, se pune problema stabilirii acestui moment, mai ales în cazul
sumelor de bani ridicate de la C.E.C. sau altă unitate bancară în baza unei „clauze
de împuternicire”. Aşa cum constant s-a susţinut în literatura de specialitate” şi s-a
decis în practica judiciară, „clauza de împuternicire C.E.C.” are semnificaţia juridică
a mandatului (afară de cazul în care se probează că adevărata voinţă a părţilor a fost
în sensul de a da naştere altor, ori şi altor raporturi juridice - donaţie, plata unei
datorii etc.). Mandatarul are, şi în cazul acesta, obligaţia de a da socoteală şi de a
remite sumele de bani ridicate şi neîntrebuinţate în interesul mandantului. Momentul
începerii curgerii prescripţiei dreptului la acţiune al mandantului (titularul libretului
C.E.C.) având ca obiect restituirea sumelor de bani ridicate în baza clauzei este
data de la care mandantul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba ce i-a fost
cauzată de mandatar prin ridicarea sumelor de bani şi nerespectarea obligaţiei de a
da socoteală, în condiţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, şi nu în
condiţiile art. 7 din acelaşi Decret.

55
 3. Obligaţiile rezultate din substituirea altei persoane. Potrivit art. 1542 C.
civ. „(1) Mandatarul este răspunzător pentru acela pe care a substituit în gestiunea
sa: 1. când nu i s-a conces facultatea de a-şi substitui pe cineva; 2. când i s-a
conces o atare facultate fără arătarea persoanei, şi cea aleasă de dânsul era
cunoscută de necapabilă şi nesolvabilă. În toate cazurile, mandantul poate să
intenteze direct acţiunea contra persoanei ce mandatarul şi-a substituit”.
Aşa cum rezultă din conţinutul acestui articol, deşi pare sur prinzător, dat
fiind caracterul intuitu personae al mandatului, mandatarul este liber să-şi
substituie o altă persoană în executarea mandatului.
Mandatarul substituit are obligaţia să execute mandatul, să nu-i depăşească
limitele şi să dea socoteală direct mandantului. Este posibil ca mandatarul
substituit să dea socotelile direct mandatarului.
Deşi mandatul se întemeiază pe încrederea personală pe care mandantul o
acordă mandatarului, totuşi, în dreptul nostru nu este exclusă posibilitatea ca
mandatarul să poată substitui pe altul în locul său, chiar dacă mandatul nu-i
conferă această facultate.
Acest drept de substituire rezultă din art. 1542 C. civ., care dispune că
mandatarul este responsabil pentru acela pe care l-a substituit în gestiunea sa, când nu
i s-a conces facultatea de a-şi substitui pe cineva.
Situaţia este puţin diferită atunci când facultatea de substituţie a fost acceptată
de către mandant, pentru că, în acest caz, mandantul nu este responsabil decât de
greşeala sa personală ce rezidă într-o alegere nu tocmai potrivită a substituitului.
Acordul mandantului nu se prezumă, dar poate să rezulte din faptele relevante ale
gândirii sale.
Când mandatul a fost gratuit dar mandatarul şi-a substituit un terţ în condiţii
oneroase, mandantul nu poate fi obligat să plătească cheltuielile terţului. Totuşi,
esenţial este faptul că între mandatar şi substituit există aceleaşi raporturi ca între
mandant şi mandatar.
Art. 1542 C. civ. prevede însă o excepţie de la principiul potrivit căruia
„mandatarul răspunde de substituitul său", în situaţia în care mandatul îi dă dreptul de
a substitui pe altul în locul său. în acest caz, dacă procura indică terţul care urmează a
fi substituit, mandatarul nu are nici o răspundere. Atunci când terţul nu este arătat în

56
procură, mandatarul este responsabil numai dacă a ales o persoană cunoscută ca
incapabilă şi insolvabilă (pentru aşa-numita culpă in eligendo). Totuşi, s-a admis că
mandatarul, chiar când a primit expres facultatea de a-şi substitui o altă persoană
determinată trebuie să exercite o supraveghere asupra substituitului şi este responsabil
de actele pe care această supraveghere le-ar fi împiedicat.
În cazul în care contractul ar opri orice substituire se consideră că
mandatarul care ar fi substituit pe altul în locul său a depăşit limitele mandatului. El
va răspunde de orice faptă culpabilă săvârşită de către substituit, şi chiar de cazurile
fortuite survenite, iar mandantul nu va fi obligat către terţi prin actele substituitului
decât dacă le-ar fi ratificat70.
Aşa cum am mai precizat, între mandatar şi substituit se naşte un nou mandat
cu toate efectele acestuia.
În ce priveşte raporturile dintre mandant şi substituit, art. 1542 alin. ultim
dispune că în toate cazurile mandantul are o acţiune directă şi în nume propriu contra
substituitului, ca şi cum acesta ar fi mandatarul său71.
Unii autori consideră că „substituitul poate acţiona împotriva mandantului
numai pe calea acţiunii oblice deoarece posibilitatea intentării unei acţiuni directe -
derogatorii de la regulile generale - nu poate fi recunoscută în lipsa unei dispoziţii
exprese a legii. Dar, dacă mandatarul a fost autorizat să-şi substituie o terţă persoană
(cu sau fără arătarea persoanei), considerăm că substituitul poate acţiona împotriva
mandantului în baza raporturilor directe pe care le are - prin intermediul
mandatarului - cu mandantul. Astfel, nu mai suntem în prezenţa unei acţiuni directe
propriu-zise, căci aceasta vizează ipotezele lipsite de fundamentul raporturilor juri-
dice directe. Aceeaşi părere o împărtăşeşte şi D. Alexandresco, arătând că prin
interpretarea per a contrario a art. 1542 C. civ. este clar că substituitul nu are
acţiune directă împotriva mandantului. Totuşi, el critică legea, negăsind o
justificare a faptului că nu s-a acordat substituitului acţiune directă contra
mandantului72.
70
M. Banciu, op. cit., p. 157-158; R. Bălânescu, Al. Băicoianu, op. cit., 1943, p. 368; Trib. Capitalei, dec. nr.
1201/1955, în L.P. nr. 6/1955, p. 680.
71
În acest sens, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 352; E. Safta-Romano, op. cit., p. 244; C. Hamangiu,
1. Rosetti-Bălănescu, Al. B ă i c o i a n u , op. cit., 1997, p. 619; J. Z i n v e l i u , op. cit., p. 70; M. Banciu,
op. cit., p. 158.

72
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului civil român, vol. IX, Ed. Socec, Bucureşti,
1910, p. 599.

57
 Alţi autori recunosc că „jurisprudenţa, anticipând asupra mişcării actuale de
extindere a răspunderii contractuale şi asupra recunoaşterii grupelor de contracte, a
lărgit sfera acestei acţiuni, ceea ce permite substituitului să obţină de la mandant
rambursarea sumelor pe care le-a plătit în contul lui. Aceasta este o acţiune di rectă
perfectă, căci tribunalele consideră, în general, Că mandantul nu poate să opună
substituitului excepţiile pe care le-ar fi putut opune mandatarului iniţial”.
Faţă de mandant, terţii vor fi consideraţi ca şi cum ar fi avut raporturi directe
cu însuşi mandatarul, ceea ce înseamnă că ei vor fi debitorii sau creditorii mandantului
ca şi cum substituirea n-ar fi avut loc. Terţii nu-l pot acţiona pe mandatar, nici să fie
acţionaţi de el, pentru că personalitatea lui a dispărut din raportul juridic, o dată cu
renunţarea la mandat în folosul terţului substituit.
Substituirea încetează prin revocarea mandatului. De menţionat, însă, că ea nu
încetează prin renunţarea mandatarului, căci substituitul devine mandatar iar
mandantul are dreptul la o acţiune directă contra substituitului. Moartea mandatarului
nu face substituirea să înceteze dacă terţul a fost numit de mandatar cu acordul
expres sau tacit al mandantului, căci este ca şi cum mandantul ar fi ales pe substituit.
Mandatul încetează, însă, prin moartea mandantului.

4. Substituirea de mandatar şi sub-mandatul. Legislaţia franceză şi cea

canadiană reglementează noţiunea de sub-mandat şi, implicit, cea de sub-mandatar,
noţiuni care se disting de ceea ce Codul civil român prevede pentru substituirea
mandatarului şi mandatar substituit. Este foarte important să facem o analiză a
sub-mandatului, pentru că, deşi nu a fost reglementat de legislaţia noastră, fiind
asimilat substituirii mandatarului, viaţa practică poate demonstra existenţa acestuia.
Codul civil din Quebec distinge între substituirea mandatarului (NM) şi
sub-mandat (SM) astfel: în primul caz se manifestă voinţa mandantului (P) de a
împuternici pe mandatar (M) pentru a fi înlocuit, pe când în cel de-al doilea caz se
manifestă mai degrabă voinţa mandatarului (M) de a fi ajutat „fără nici o intenţie de
a renunţa la calitatea sa de mandatar pe lângă mandant”.
 Mandatarul are alternativa de a-şi executa singur misiunea, de a-şi îndeplini
mandatul. El poate să-şi substituie o altă persoană, în anumite cazuri. În aceste cazuri
el este înlocuit. Aceasta este substituirea de mandatar: o înlocuire.
Mandatarul mai poate să se lase asistat în misiunea sa, de care rămâne, în
continuare, responsabil. Sub-mandatarul este un auxiliar iar responsabilitatea
mandatarului este una contractuală pentru faptele altuia. Este evident că un prepus
poate să fie mandatar şi, astfel, să îndeplinească un dublu rol. Dar prepusul
mandatarului poate fi un mandatar substituit? Răspunsul este că nu poate fi decât
sub-mandatar, din moment ce acţionează ca prepus.
Misiunea mandatarului fiind executată de un prepus, nu ne aflăm în
prezenţa mecanismului substituirii iar responsabilitatea mandatarului este aceeaşi cu
cea care i-ar fi incumbat în ipoteza în care ar fi acţionat el însuşi. Dacă mandatarul
conferă unuia din salariaţii săi o putere de reprezentare, acesta este învestit cu un
mandat de angajatorul său. Calitatea sa de mandatar nu o exclude pe cea de angajat şi
nu îl implică continuu. Nu există contract KM între mandant şi angajatul
mandatarului. Eventualele drepturi şi obligaţii ale acestui angajat derivă din contractul
KM3, deoarece el este sub-mandatar al mandantului principal.
Dacă este autorizată de mandant, substituirea eliberează total sau parţial
mandatarul. În schimb, sub-mandatul nu va elibera mandatarul, care rămâne obligat
faţă de mandant în ceea ce priveşte actele realizate de persoana care l-a asistat. Cu
alte cuvinte, în ceea ce priveşte sub-mandatul, mandatarul devine, el însuşi, mandant
şi va fi responsabil contractual de faptele sub-mandatarului.
Potrivit art. 2142 alin. (1) C. civ. din Quebec, mandantul sau uzanţa pot
interzice sub-mandatul, dar un sub-mandat neinterzis este unul „autorizat”. Conform
aceluiaşi articol, aceasta este o prezumţie de fapt potrivit căreia sub-mandatul este, în
general, autorizat, permis.
În caz de substituire, autorizată sau nu, mandantul are o ac ţiune directă
împotriva mandatarului substituit [art. 2141 alin. (2) C. civ. Quebec]. Aşadar,
substituirea autorizată generează relaţii contractuale directe între mandantul P şi
mandatarul substituit NM.
În situaţia sub-mandatului, mandatarul este garant faţă de mandant în ceea ce
priveşte actele întreprinse de sub-mandatar, potrivit art. 2142 alin. (2) C. civ. din
Quebec. Cu alte cuvinte, mandatarul a delegat puteri sub responsabilitatea sa; dacă
este alegerea mandatarului, aceasta trebuie respectată cu condiţia să nu prejudicieze
interesele mandantului sau, eventual, ale terţilor.
Din cele prezentate trebuie reţinute următoarele diferenţe între sub-mandat şi
substituirea mandatarului:
 pentru sub-mandat şi, mai ales, sub-mandat neautorizat, nici o acţiune
directă a mandantului faţă de sub-mandatar nu este prevăzută din punct de vedere
legislativ, situaţie diferită comparativ cu regula prevăzută de art. 2141 alin. (2) C. civ.
din Quebec.
 în timp ce responsabilitatea mandatarului substituit NM decurge din
contractul de mandat (KM]) încheiat între mandantul P şi mandatarul principal M,
responsabilitatea sub-mandatarului SM faţă de mandantul P decurge din contractul de
mandat (KM3), în caz de sub-mandat.
În cazul substituţiei autorizate, mandatarul nu este responsabil decât dacă
greşeşte în alegerea pe care o face, în timp ce, în cazul sub-mandatului, este garant
pentru faptele submandatarului.
Cunoştinţa sub-mandatarului poate fi incompletă; el poate să nu cunoască
termenii şi condiţiile precise ale contractului de mandat şi, mai ales, poate ignora că
un sub-mandat este interzis în acel contract de mandat principal. Astfel, în acest caz,
sub-mandatarul care nu are cunoştinţă suficientă despre mandat îşi va păstra, evident,
recursul contra mandatarului. Dacă are cunoştinţă despre; mandat şi încalcă interdicţia
de sub-mandat nu numai că nu are recurs contra mandatarului, dar nu are nici contra
mandantului.
Cu privire la mandant, putem spune că acesta se găseşte în, postura unui
terţ de bună-credinţă, care va putea beneficia de teoria mandatului aparent.
În cazul în care sub-mandatarul ignoră identitatea mandantului, dar cunoaşte
existenţa mandatului (sau calitatea de intermediar a mandatarului), reprezentarea
devine perfectă între mandant şi sub-mandatar la iniţiativa oricăruia dintre ei.
Dacă însă mandatarul omite să dezvăluie identitatea mandantului în termenul
prevăzut, el rămâne personal responsabil faţă de sub-mandatar. Efectul mandatului -
reprezentarea - este astfel întârziat până când acest nume este divulgat. În acest
moment se va produce efectul reprezentării, şi anume crearea unor raporturi directe
între patrimoniul mandantului şi cel al sub-mandatarului. De exemplu, un contabil
angajat de mandatar va putea să reclame onorariul său de la mandant.
În concluzie, sub-mandatarul SM se află în aceeaşi situaţie ca şi terţul T,
legat printr-un contract accesoriu. El are recurs împotriva mandantului, şi reciproc,
în virtutea contractului KM 3 pe care mandatarul l-a încheiat cu el.

Pluralitatea mandatarilor - Art. 1543 C. civ. arată că atunci „când printr-un

act s-au constituit mai mulţi mandatari sau procuratori, nu există solidaritate între
dânşii, afară numai când anume s-a stipulat”. Dacă mandatul nu determină puterile
respective ale mandatarilor, fiecare din ei are dreptul de a îndeplini în mod separat
actele referitoare la executarea mandatului73.
Art. 1543 C. civ. este în deplină concordanţă cu art. 1041 C. civ. potrivit
căruia în materie civilă solidaritatea nu se prezumă niciodată.
În materie comercială, dimpotrivă, co-debitorii sunt obligaţi solidar,
exceptând situaţia când s-ar fi convenit altfel [potrivit art. 42 alin. (1) C. com.].
În materie civilă, răspunderea va fi conjunctă, indiferent dacă mandatul a
fost sau nu oneros. Raţiunea nereglementării solidarităţii între mandatari rezultă din
aceea că ar fi nedrept să se agraveze situaţia mandatarului, în condiţiile în care el
aduce un serviciu mandantului, de regulă gratuit. Dacă însă prejudicierea mandantului
se datorează dolului mandatarilor, răspunderea lor este solidară în temeiul art. 1003
C. civ., dar ea este delictuală nu contractuală.
Singura excepţie de la regula instituită în art. 1543 C. civ. este cea cuprinsă
în art. 918 alin. (2) C. civ.74, care prevede solidaritatea între executorii testamentari.
Absenţa solidarităţii îl determină pe mandant să-l urmărească pe fiecare
mandatar în parte, deoarece mandatarul nu răspunde decât pentru faptele sale.
Totuşi, s-a admis că dacă mandatarii nu puteau să lucreze unii fără alţii, cel care,
prin refuzul său de a coopera la executarea mandatului, a cauzat daune mandantului

73
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi de jurisprudenţă, vol. II, Ed.
Socec & Co, S.A.R., 1943, p. 369.

74
„Ei (executorii testamentari, n.ns.) vor fi responsabili solidar de a da socoteală de mişcătoarele ce li s-au
încredinţat, afară numai dacă testatorul a despărţit funcţiile lor şi dacă flecare din ei s-a mărginit în ceea ce i s-
a încredinţat”.
va răspunde singur de aceste daune. Prezumţia este, însă, că fiecare mandatar poate
executa mandatul singur, contrariul trebuind să fie prevăzut expres sau să rezulte din
natura mandatului.
Cu toate acestea, solidaritatea poate exista şi între mandatari în următoarele
situaţii: părţile au convenit ca răspunderea mandatarilor să fie solidară; obiectul
mandatului este indivizibil; în executarea mandatului se produce un prejudiciu de
către toţi mandatarii împreună; între mandatarii comerciali.

Obligaţiile mandantului – 1. Obligaţiile mandantului faţă de mandatar.

Mandantul va trebui să restituie mandatarului toate cheltuielile (necesare şi utile)
făcute cu ocazia executării mandatului (art. 1547 C. civ.) şi să-i plătească dobânzi la
sumele avansate, din ziua când s-a făcut plata (art. 1550 C. civ.). De asemenea,
mandantul suportă şi pierderile suferite de mandatar cu ocazia îndeplinirii
mandatului, dacă nu i se poate imputa vreo culpă (art. 1549 C. civ.)
Când mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească suma
stipulată chiar dacă operaţiunea în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut
fi efectuată.
Prin excepţie de la dreptul comun, în materie de mandat, art. 1551 C.
civ. prevede că în cazul în care mai multe persoane au numit un singur mandatar,
acestea sunt răspunzătoare în mod solidar pentru efectele mandatului, iar nu conjunct.

a) Obligaţia de a-l dezdăuna pe mandatar. Potrivit art. 1546 C. civ. „(1)

Mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în
limitele puterilor date. (2) El nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut
afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit”. Astfel,
dacă din atitudinea şi comportamentul mandantului se demonstrează că acesta a
ratificat actele făcute de către mandatarul său, actele încheiate rămân valabile. Însă,
dacă mandatarul a făcut plăţi în afara limitelor mandatului, iar acestea nu au fost
ratificate de mandant, ele rămân în sarcina sa.
 Pe de altă parte, mandantul este obligat să restituie mandatarului toate
cheltuielile (sume avansate şi alte cheltuieli necesare şi utile) făcute cu ocazia
executării mandatului (art. 1547 C. civ.). El nu poate refuza restituirea acestor
cheltuieli chiar dacă operaţiunea în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut
fi efectuată şi nici să ceară reducerea lor pe motiv că ar fi fost exagerate, dacă
mandatarului nu i se poate imputa nici o culpă (art. 1548 C. civ.). Totuşi, cheltuielile
folositoare mandantului sunt supuse restituirii, chiar dacă culpa mandatarului a
determinat revocarea mandatului.
Mandantul mai este obligat, conform art. 1550 C. civ., să-i plătească
mandatarului dobânzi pentru sumele avansate; aceste dobânzi curg, fără punere în
întârziere, din ziua când mandatarul a făcut plata. Mandatarul trebuie să probeze că a
făcut plata, precum şi data la care a făcut-o.
De asemenea, mandantul suportă şi pierderile suferite de mandatar cu ocazia
îndeplinirii mandatului, dacă nu i se poate imputa vreo culpă (art. 1549 C. civ.).

b) Obligaţia de a plăti salariul mandatarului. Întrucât mandatul oneros este

un contract sinalagmatic, obligaţia de plată a onorariului convenit este legată de
îndeplinirea obligaţiilor corelative asumate de mandatar. Obligaţiile mandatarului
fiind însă de mijloace, şi nu de rezultat, neajungerea la rezultatul scontat fără ca
mandatarului să i se poată imputa vreo culpă nu îndreptăţeşte pe mandant să refuze
plata onorariului, acest lucru putându-se întâmpla numai în caz de neexecutare sau
executare defectuoasă a obligaţiilor de către mandatar.
Există posibilitatea ca executarea mandatului să aibă loc pe o perioadă mai
mare de timp, situaţie în care mandantul îl va putea plăti periodic pe mandatar.
Nestabilirea cuantumului onorariului va face ca el să fie calculat după obiceiul
locului, iar dacă nici în acest mod nu poate fi stabilit, atunci revine instanţei
obligaţia de a-l preciza75.
În cazul în care mandatul a fost executat după expirarea termenului stipulat,
dar mandantul se foloseşte de actul încheiat, el este obligat să plătească remuneraţia,
considerându-se că a renunţat implicit la termenul stipulat.

75
E. Safta-Romano, op. cit., p. 245.
 Printr-o interpretare largă a noţiunii de conexiune a datoriei cu lucrul
(debitum cum re iunctum - datorie legată de un bun sau drept de retenţie), se
admite că mandatarul poate reţine lucrurile pe care le-a primit pentru mandant, până
la achitarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea mandatului, întrucât creanţele
corelative sunt prilejuite de acelaşi raport juridic 76. Astfel, dreptul de retenţie poate fi
recunoscut şi pentru garantarea altor creanţe ale mandatarului faţă de mandant
izvorâte din raporturile de mandat.
În absenţa unei clauze contrare, plata remuneraţiei se face la domiciliul
creditorului, adică al mandatarului.

c) Solidaritatea între mandanţi. Conform art. 1551 C. civ., „când mai

multe persoane, pentru o afacere comună, au numit un mandatar, fiecare din ele este
răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului”. Prin urmare, deşi nu există
solidaritate între mandatari, totuşi legea dispune solidaritatea între mandanţi. Cu
alte cuvinte, ne aflăm în prezenţa unui caz de solidaritate legală. Dar, trebuie precizat
că solidaritatea nu se aplică mandatului legal; de pildă, minorii, ale căror interese sunt
încredinţate aceluiaşi tutore, nu răspund solidar faţă de el.
Solidaritatea va opera indiferent că mandatul este sau nu oneros. Numirea
mandatarului trebuie făcută de toţi mandanţii, deoarece, dacă mandatarul a fost
desemnat de un singur mandant pentru o afacere comună, solidaritatea nu va mai
opera. Mandatarul trebuie să fie numit de toţi mandanţii, prin acelaşi act.
Solidaritatea se produce de drept, fără să fie nevoie de vreo stipulaţie
specială. Nimic nu-l va împiedica pe mandatar să precizeze fără echivoc în
contractul de mandat că renunţă la solidaritatea mandanţilor.

2. Obligaţiile mandantului faţă de terţi. Actele juridice încheiate de

mandatar (sau substituitul său)77 în numele şi pe seama mandantului au drept efect
76
În acest sens, ase vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 354; R. Sanilevici, Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea
Al.I. Cuza, Iaşi, 1976, p. 324; ML. Ghinea, Unele probleme referitoare la dreptul de retenţie, în R.R.D. nr.
11/1983, p. 10; D. Chirică, op. cit., p. 266; E. Safta-Romano, op. cit., p. 245.

77
„Chiar dacă mandatarului nu i s-a conferit dreptul de substituire (dar substituirea nici n-a fost interzisă
expres), actul încheiat de substituit, în limita puterilor conferite prin mandat, produce efecte faţă de mandant (de
crearea de raporturi juridice directe între mandant şi terţi; în fapt, terţul tratează cu
mandatarul; în drept, contractează cu mandantul. Prin urmare, toate efectele legale
active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra
mandantului. El devine personal creditorul, respectiv debitorul terţului ori titularul
dreptului real dobândit prin actul încheiat, respectiv patrimoniul său va suferi
modificarea rezultând din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea
terţului ori prin stingerea unui raport obligaţional. Aşadar, dacă, de exemplu,
mandatarul încheie un act de vânzare-cumpărare a unui lucru aparţinând
mandantului, dreptul de proprietate cu privire la acel bun iese din patrimoniul
mandantului şi intră în patrimoniul terţului cumpărător ca şi când actul ar fi fost
încheiat direct cu mandantul proprietar. Tot astfel, un act de asociere la o societate
comercială încheiat de un mandatar în numele şi pe seama unui mandant face ca
acesta din urmă să devină asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg din
această calitate, ca şi când actul ar fi fost încheiat de el însuşi.
Ceea ce trebuie reţinut este însă că, potrivit art. 1546 alin. (1) C. civ.,
mandantul suportă direct efectele actelor încheiate de mandatar numai în măsura
în care acesta a acţionat în limita puterilor ce i-au fost conferite. Pentru ceea ce
mandatarul face în afara limitelor puterilor conferite de mandat, acesta nu este ţinut,
afară de cazul în care ratifică expres sau tacit actele respective [art. 1546 alin. (2)
C. civ.].
Dacă mandantul va invoca o cauză de nevalabilitate, inclusiv înţelegerea
frauduloasă dintre mandatar şi terţ, el nu va mai fi obligat prin contractul (actul
juridic) încheiat de mandatar în limitele împuternicirii primite.
În cazul în care mandatarul a încheiat actul juridic cu terţii în limitele
împuternicirii primite, obligaţiile contractate de către acesta faţă de terţi vor trebui
executate de mandant. Astfel, mandantul poate acţiona direct pe terţii cu care
mandatarul a contractat, iar aceştia îl pot acţiona direct pe mandant. O hotărâre de
obligare a mandatarului la plata despăgubirilor, în această calitate, va fi executorie
împotriva mandantului. Este adevărat că mandatarul răspunde pentru delictele şi
cvasidelictele pe care le săvârşeşte, dar nu va fi exclusă nici răspunderea mandantului,

exemplu, debitorul care a plătit substituitului va fi liberat) întrucât substituitul îl reprezintă; faţă de mandant însă,
pentru actele şi faptele substituitului va răspunde nu numai acesta, ci şi mandatarul iniţial potrivit art. 1540 şi art.
1542 C.civ.” (Fr. Deak, op. cit., p. 354, nota 58).
deoarece el nu poate opune terţilor dolul, frauda sau culpa mandatarului. Existenţa
mai multor mandanţi exclude solidaritatea faţă de terţi, exceptând situaţia când s-ar
fi stipulat clauza solidarităţii.
Art. 1546 alin. (2) C. civ. prevede, în acest caz, că mandantul nu va fi
„îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale,
afară numai când a ratificat expres sau tacit”. Cu alte cuvinte, pentru ceea ce
depăşeşte limitele mandatului, mandantul nu va răspunde, deoarece pentru
asemenea acte se consideră că nu există mandat. De exemplu, dacă mandatarul
acţionează în afara puterii sale şi vinde un bun atunci când ar fi trebuit doar să-l
administreze, actul este nul sau, mai exact, nu s-a format. În acest caz, reprezentarea
nu există, iar mandantul este un terţ faţă de actele mandatarului. El nu este ţinut de
acestea. În ceea ce-l priveşte pe mandatar, el nu este angajat, întrucât, conform art.
1545 C. civ., el „nu este ţinut a garanta ceea ce s-a făcut afară de marginile
mandatului”, cu următoarele rezerve: dacă mandatarul a tratat în nume propriu el este
debitor direct (potrivit art. 1545 C. civ.); dacă mandatarul nu a arătat puterile sale
terţilor răspunderea sa poate fi angajată (art. 1545 C. civ.).
Desigur, dacă mandantul nu este obligat pentru actele încheiate de mandatar
peste limitele împuternicirii sale [art. 1546 alin. (2) C. civ.], cu atât mai mult
faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) săvârşite de mandatar cu prilejul
îndeplinirii mandatului, nu vor putea atrage răspunderea mandantului 78. Aprecierea
dacă mandatarul şi-a depăşit sau nu împuternicirile aparţine instanţei.
În literatura juridică s-a pus problema dacă în cazul delictelor civile săvârşite
de mandatari nu s-ar putea aplica dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. conform cărora
stăpânii şi comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii
lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. Părerile au fost împărţite. Unii autori susţin
punctul de vedere potrivit căruia din mandat se poate naşte un raport de
prepuşenie, în măsura în care prin contract se stabileşte o deplină subordonare a
mandatarului faţă de mandant, primul acceptând să-şi desfăşoare activitatea sub
directa autoritate, îndrumare, control şi supraveghere a mandantului”. Alţi autori sunt
de părere că nu se pot aplica în cazul în discuţie dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

78
În acest sens, a se vedea: M. Banciu, op. cit., p. 159; D. Chirică, op. cit., p. 267; C. Hamangiu, I.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 621; Fr. Deak, op. cit., p. 355.
întrucât între mandant şi mandatar nu există un raport de subordonare caracteristic
raportului de prepuşenie”. Întrucât mandantul recurge la serviciile mandatarului fie
pentru că nu are posibilitatea să încheie personal actul juridic proiectat, fie pentru că
nu are cunoştinţele necesare în acest scop, în practică nu se întâlnesc cazuri în care
mandatarul să acţioneze sub directa îndrumare şi control ale mandantului. De aceea,
„aproape întotdeauna, pe teren contractual, iar nu pe teren delictual, se pune problema
responsabilităţii mandantului pentru faptele mandatarului. În acelaşi timp, în practica
instanţei supreme s-a subliniat că raportul de la comitent la prepus, prevăzut de art.
1000 alin. (3) C. civ., presupune o continuitate şi o permanenţă de serviciu a
prepusului pentru comitent. Aceasta exclude raportul ce derivă din contractul de
mandat, când răspunderea o are numai mandatarul”.
Mandantul este ţinut de ceea ce mandatarul a făcut cu depăşirea puterilor ce i-
au fost conferite dacă a ratificat actul mandatarului. Ratificarea poate să fie expresă
sau tacită. Ea poate rezulta din orice acte, fapte sau circumstanţe care relevă voinţa
mandantului de a ratifica. Mandatarul trebuie să se asigure că mandantul a dorit să-şi
dea acordul şi că a făcut acest lucru în deplină cunoştinţă de cauză . Ratificarea rămâne
posibilă chiar dacă mandatarul a declarat că a acţionat în interes propriu.
Ratificarea - fie expresă, fie tacită - are efect retroactiv în ceea ce priveşte
raporturile dintre mandant şi mandatar, până în ziua încheierii actului, deoarece
confirmarea echivalează cu mandatul. În ce priveşte raporturile cu terţii, ratificarea nu
are efect retroactiv. Ea nu poate să vatăme drepturile dobândite de terţi între data
actului încheiat de mandatar şi aceea a ratificării. Dacă actul ulterior de ratificare sau
neratificare nu poate vătăma drepturile terţilor de bună-credinţă, în schimb putem
spune că el poate profita acestora prin ratificare, consolidând actele lor în mod
retroactiv. Dacă îşi rezervă dreptul, chiar confirmând actele ce au depăşit mandatul,
mandantul va putea pretinde daune-interese de la mandatar.
Va exista o ratificare tacită atunci când mandantul acceptă actele efectuate
de mandatar peste limitele mandatului (de exemplu, pune în executare un asemenea
act) sau, pur şi simplu, nu face nici o obiecţiune când află că mandatarul a încheiat
un act cu depăşirea împuternicirii date. În caz de conflict, instanţa urmează să
stabilească dacă a existat sau nu o confirmare tacită.
 Ratificarea trebuie să îmbrace aceeaşi formă pe care ar fi trebuit să o aibă
actul încheiat în baza mandatului. Astfel, de exemplu, dacă actul încheiat în baza
mandatului este nul pentru vicii de formă, aceste vicii trebuie reparate prin
ratificare. Dacă actul încheiat de mandatar este, de exemplu, făcut fără respectarea
formei autentice cerută ad validitatem, ratificarea trebuie să îmbrace forma autentică.
Ratificarea sau confirmarea poate să emane atât de la mandant, cât şi de la
moştenitorii săi.
Când terţii acceptă să încheie acte juridice cu mandatarul peste limitele
mandatului, ei îşi vor asuma riscurile. Dimpotrivă, s-a considerat că dacă procura ar
fi redactată în termeni incerţi din citirea cărora terţii ar putea crede că puterile date
mandatarului sunt mai mari decât în realitate, mandantul n-ar putea invoca dis-
poziţiile art. 1546 alin. (2) C. civ. şi n-ar putea respinge obligaţiile excesive
contractate de mandatar 79. Tot astfel, mandantul va fi obligat pentru toate actele
mandatarului, atunci când împuternicirea acestuia a fost dată în alb, deoarece terţii
n-au putut cunoaşte scopul mandatului4.
În ipoteza depăşirii limitelor mandatului de către mandatar, terţii vor putea
refuza executarea contractului cât timp mandantul nu l-a ratificat. Ei pot chiar să
ceară anularea actului spre a evita ratificarea lui ulterioară de către mandant, ceea ce
i-ar scuti de urmările unei convenţii încheiate cu un mandatar care nu avea dreptul să
o facă.
Terţii nu se pot întoarce împotriva mandantului decât dacă mandatarul a
acţionat în limitele puterilor conferite. Astfel, terţii trebuie să cunoască limitele
împuternicirii, lucru ce nu este uşor de realizat. Pentru ca terţii să fie protejaţi,
mandantul trebuie să răspundă de ceea ce s-a făcut peste limitele mandatului. El poate
fi ţinut pentru că este în culpă în următoarele cazuri: a dat o procură obscură; a
încredinţat un mandat fără indicarea puterilor; nu a prevenit despre revocarea
mandatului.
El poate fi ţinut însă şi în lipsa culpei sale, în temeiul mandatului aparent,
dacă credinţa terţilor în puterile mandatarului este legitimă, acest caracter
presupunând că circumstanţele autorizează pe terţi să nu verifice limitele exacte ale

79
Trib. Suprem, col. pen., dec. nr. 1181/1961 şi dec. nr. 569/1962, nepublicate.
puterilor conferite mandatarului. Aparenţa este, astfel, pentru mandant, o sursă de
obligaţii, în mod independent de orice referire la răspunderea delictuală.
Efectele mandatului aparent sunt identice cu cele ale manda tului obişnuit:
mandantul este legat de terţi. în schimb, mandatarul aparent nu este legat de aceştia -
el nu a putut încheia actul în numele altcuiva şi nu angajează decât
responsabilitatea sa - nici cu mandantul, deoarece, practic, nu există un contract de
mandat, dar el răspunde în condiţiile gestiunii de afaceri (de exemplu, pentru a restitui
preţul unui bun vândut terţilor), deoarece doctrina consideră că mandatul aparent este
un cvasi-contract.

D. Încetarea contractului de mandat.

Încetarea prin voinţa părţilor a contractului - În principiu, mandatul este

revocabil, şi astfel mandantul poate revoca (denunţa unilateral) mandatul oricând,
chiar dacă este cu termen şi poate să-l constrângă pe mandatar a-i restitui procura
(art. 1553 C. civ.). În caz de pluralitate de mandanţi, revocarea se poate face numai
prin consimţământul tuturor. Această posibilitate de revocare este inerentă
mandatului; nu este nevoie ca ea să fie stipulată în contract. Regula revocabilităţii
este justificată de caracterul intuitu personae al mandatului, de faptul că mandatul se
bazează pe încrederea acordată de mandant mandatarului. De asemenea, art. 71 C.
proc. civ. menţionează că „mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către
moştenitorii sau de către reprezentantul legal al incapabilului”.
Mandatul este revocabil ad mutum, iar revocarea se poate face în orice
moment fără respectarea vreunui formalism. Trebuie reţinut însă, că revocarea
mandatarului şi informarea terţilor despre aceasta nu este valabilă decât din ziua în
care aceştia au cunoscut-o. Revocarea poate fi expresă sau tacită şi poate rezulta fie
din desemnarea unui alt mandatar pentru aceeaşi afacere, fie din executarea de către
mandantul însuşi a operaţiunii juridice ce făcea obiectul mandatului. Ea nu necesită
nici o justificare, pentru că mandatul nu are nici un motiv de a mai exista dacă
mandantul nu are încredere în persoana mandatarului, această apreciere depinzând
doar de mandant.
 Când mandatul a fost încheiat atât în interesul mandantului, cât şi al
mandatarului, revocarea nu mai este posibilă de către mandant; tot astfel, când
părţile desemnează împreună un expert pentru evaluarea unui bun, revocarea
expertului nu poate fi făcută decât de către ambele părţi.
În cazul în care există mai mulţi mandanţi, care au desemnat un mandatar
pentru o afacere comună, fiecare mandant poate revoca oricând mandatul, dar numai
pentru partea sa. Indivizibilitatea afacerii impune ca revocarea să se facă de către
toţi mandanţii în comun. Capacitatea cerută mandantului pentru a încheia mandatul
este necesară şi în cazul revocării.
Facultatea mandantului de a revoca pe mandatar este recunoscută atât în
cazul mandatului gratuit, cât şi al celui oneros. În cazul mandatului oneros însă,
mandatarul poate obţine o despăgubire dacă demonstrează că revocarea a fost
intempestivă sau abuzivă. În astfel de cazuri, se va pleda asupra deosebirii dintre
mandat şi contractul de muncă; mandatarul revocat va avea interes să stabilească
existenţa unui contract de muncă îmbrăcat în forma unui mandat. Indemnizaţia
cuvenită mandatarului se stabileşte de instanţă şi nu este necesar să coincidă cu
remuneraţia prevăzută în contract. Evident, mandantul este obligat să restituie
mandatarului şi cheltuielile făcute sau pierderile suferite până în momentul revocării,
iar după revocare în condiţiile gestiunii de afaceri sau ale îmbogăţirii fără just temei.
Această liberă revocare, care îşi produce efectele în ziua în care
mandatarul este informat şi nu în ziua în care mandantul ia decizia, cunoaşte câteva
limitări.
Prima limită ţine de abuzul de drept. Aşa cum am mai precizat, dacă
mandatarul probează că revocarea are un caracter intempestiv sau abuziv sau se
bazează pe motive ilicite, el va putea să ceară o indemnizaţie. Acest drept există şi
atunci când revocarea este făcută pentru a aduce un prejudiciu mandatarului.
Mandantul se poate obliga să nu revoce mandatul. În acest caz, mandatul nu
poate fi revocat fără daune. Daunele nu vor fi datorate dacă revocarea este
rezultatul relei-credinţe a mandatarului, clauza de irevocabilitate nu are nimic
contrar esenţei contractului de mandat.
 Revocarea mandatului trebuie să fie cunoscută mandatarului, în cazul în
care mandatarul nu a cunoscut voinţa mandantului de a-i retrage mandatul acordat,
contractul de înstrăinare încheiat în baza acestui mandat este valabil.
Aşa cum am mai spus, revocarea mandatului se poate face atât expres, cât şi
tacit, legea neimpunând o formă anume pentru aceasta.
Revocarea expresă nu este supusă vreunei forme speciale dar manifestarea
de voinţă trebuie să fie neîndoielnică. Practic, revocarea trebuie făcută în scris, iar
dacă partea încunoştinţată refuză să dea o dovadă de primire, ea trebuie să fie
expediată prin scrisoare recomandată sau făcută prin executorul judecătoresc.
În practica judiciară s-a decis că mandatul dat pentru vânzarea unui imobil -
aflat în stare de indiviziune - conferit coindivizarului se consideră revocat expres
prin introducerea unei acţiuni de partaj de către mandant. S-a considerat că o
asemenea revocare este tacită şi nu expresă, de vreme ce ea nu rezultă dintr-o mani-
festare explicită de voinţă, ci numai implicit, dintr-un fapt care contrazice vădit
împuternicirea iniţială.
De menţionat este faptul că, într-o altă speţă , s-a subliniat necesitatea
caracterului vădit şi neîndoielnic al revocării tacite, arătându-se, totodată, şi că,
pentru a fi eficientă, aceasta trebuie să ajungă la cunoştinţa mandatarului.
Revocarea nu este opozabilă terţilor decât după ce a fost adusă la cunoştinţa
lor. Până la notificarea revocării, mandantul va răspunde faţă de terţii de
bună-credinţă, însă cu drept de regres contra mandatarului incorect.
Mandatul poate fi revocat total sau parţial. De exemplu, mandantul
desemnează un mandatar să-i administreze toate bunurile mobile şi imobile, apoi
numeşte un alt mandatar care să-i închirieze un bun determinat.
Revocarea - atât expresă, cât şi tacită - îşi produce efectele din ziua în care
mandatarul a luat la cunoştinţă de ea, nu din cea în care mandantul a luat decizia de
revocare. Ea produce efecte doar pentru viitor. Faţă de terţi ea produce efecte din
momentul în care ei o cunosc.
În timp ce revocarea mandatului de către mandant poate fi expresă sau
tacită, renunţarea la mandat nu poate fi decât expresă. Imposibilitatea renunţării
tacite rezultă din faptul că mandatarul are obligaţia să notifice mandantului actul
său.
 Părţile vor putea conveni prin contract că mandatarul nu va putea renunţa
la mandat. Potrivit art. 1556 alin. (2) C. civ., dacă din faptul renunţării rezultă pentru
mandant o pagubă, mandatarul este obligat să o repare, afară de cazul în care
continuarea mandatului i-ar pricinui lui însuşi o daună însemnată. Astfel, o
împrejurare neimputabilă îl poate determina pe mandatar să renunţe la mandat, cum
ar fi, de exemplu, o boală gravă. Cu toate acestea, s-a arătat că mandatarul nu poate
renunţa la mandat dacă această renunţare cauzează mandantului o pagubă mai mare
decât paguba ce ar încerca-o el executând mandatul. În acest caz, va avea numai
dreptul de a cere de la mandant despăgubiri 80. În ceea ce ne priveşte, nu îmbrăţişăm
acest punct de vedere deoarece, pe de o parte, paguba încercată de mandatar nu poate fi
întotdeauna patrimonială şi, ca atare, despăgubirile pe care le primeşte de la mandant
nu vor fi pe măsura pagubei suferite de reprezentantul său iar, pe de altă parte, se
poate ivi neplăcuta situaţie a insolvabilităţii mandantului, caz în care mandatarul nu va
mai putea fi despăgubit.
S-a susţinut că nu s-ar putea renunţa la un mandat salariat, căci în acest caz
contractul de mandat este sinalagmatic. Dar legea nu distinge în nici un fel,
considerând că este, şi în acest caz, unilateral. Pe de altă parte, dacă s-a convenit ca
mandatul să înceteze la moartea mandantului sau a mandatarului, renunţarea nu mai
este posibilă.

Încetarea contractului din cauze independente de voinţa părţilor - Art.

1552 pct. 3 C. civ. prevede că mandatul se poate stinge prin moartea mandantului
sau a mandatarului. Soluţia este impusă de caracterul intuitu personae al mandatului.
În cazul contractului de societate civilă, dizolvarea societăţii (care echivalează cu
moartea) duce la încetarea mandatului dat de societate. De asemenea, mandatul
acordat unei societăţi încetează prin dizolvarea acesteia, chiar dacă este voluntară. Pe
timpul lichidării societăţii, mandatul subzistă dacă societatea este mandant şi
încetează dacă este mandatar.
În situaţia în care există mai mulţi mandanţi (întrucât mandatul este
divizibil), moartea unuia dintre mandanţi are drept efect încetarea mandatului numai

80
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IX, Bucureşti, 1934, p. 216.
pentru partea celui decedat. Dacă mandatul este indivizibil, moartea unuia dintre
mandanţi duce la încetarea întregului mandat.
În caz de moarte a mandatarului, moştenitorii lui trebuie să-l înştiinţeze pe
mandant şi până atunci să continue îndeplinirea mandatului, efectuând actele
necesare apărării intereselor acestuia (art. 1559 C. civ.), dacă au avut cunoştinţă de
existenţa şi persoana mandantului81. Această obligaţie instituită de lege cade numai în
sarcina moştenitorilor majori. Potrivit unei opinii exprimată în literatura de
specialitate, „pentru ca erezii mandatarului să aducă la cunoştinţa mandantului
decesul şi să execute actele urgente vor trebui întrunite, cumulativ, următoarele
condiţii: erezii să-l cunoască pe mandant şi existenţa mandatului; să ştie unde îşi are
mandantul domiciliul sau reşedinţa; să aibă capacitatea de a se obliga prin
acceptarea mandatului”. S-a afirmat că reglementarea cuprinsă în art. 1559 C. civ. dă
expresie unui principiu general într-un caz particular de reprezentare şi de aceea poate
fi extinsă, cu anumite precizări, la toate speciile de reprezentare.
Atunci când sunt mai mulţi mandatari iar unul din ei moare, mandatul va
supravieţui în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi mandatari. Desigur, soluţia se impune în
cazul în care aceştia vor mai putea continua mandatul, deoarece, în caz contrar,
mandatul se va stinge în întregime prin moartea unui mandatar.
În caz de deces al mandantului, mandatarul este obligat să continue
operaţiunea începută, dacă întârzierea ar provoca pagube moştenitorilor mandantului
[art. 1539 alin. (2) C. civ.]. În cazul în care mandatarul şi terţii, neavând cunoştinţă de
moartea mandantului, ar continua să contracteze, art. 1557 şi 1558 dispun că obli-
gaţiile contractate de aceştia sunt valabile. Această regulă se aplică la orice ipoteză
de încetare a mandatului82. Dispoziţiile art. 1557 şi 1558 C. civ. sunt menite să
ocrotească terţii de bună-credinţă. Efectele actelor încheiate după moartea
mandantului cu terţii de bună-credinţă (care nu au cunoscut faptul morţii
mandantului) se vor produce în persoana moştenitorilor acestuia.

81
În acest sens, ase vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 359; E. Safta-Romano, op.cit., p. 249; D. Chirică, op.cit., p.
269; I. Rosetti-Bălânescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. II, 1943, p. 372; I. Z i n v e l i u , Drept civil.
Contracte speciale, vol. II, Cluj, 1974, p. 73; C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.,
vol. II, 1997, p. 622.

82
C. Hamangiu, 1. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1997, p. 622; Fr. Deak, op. cit., p. 359; D. Chirică, op. cit., p. 269.
 După moartea mandantului, obligaţia mandatarului de a da socoteală se
execută faţă de moştenitorii defunctului. De exemplu, dacă, în baza unei clauze de
împuternicire (procură), mandatarul a ridicat (în timpul vieţii titularului) sume de bani
din depunerile făcute de defunct la C.E.C. sau altă unitate bancară, el este obligat să
dea socoteală moştenitorilor, dacă nu dovedeşte că mandatul a fost dublat de un alt
act juridic care anihilează obligaţia de a da socoteală (de exemplu, donaţie).
Contractul de mandat nu va înceta prin moartea uneia sau alteia dintre
părţi ori a ambelor, dacă acestea au stipulat în contract că mandatul va fi continuat
de moştenitorii lor.
S-a mai hotărât că este valabil mandatul dat pentru executarea unui lucru după
moartea mandantului. Sunt anumite acte care, într-adevăr, nu pot fi îndeplinite decât
atunci, cum ar fi, spre exemplu, ridicarea unui monument pe mormântul
mandantului. Singura explicaţie este aceea că dispoziţiile legale referitoare la
încetarea mandatului prin deces, nefiind imperative, părţile pot stipula în contract o
clauză derogatorie, stabilind condiţiile în care executarea contractului de mandat va
începe abia la momentul morţii mandantului (post mor tem mandantis).
Mandatul va înceta dacă mandantul sau mandatarul sunt puşi sub interdicţie.
Nu se face distincţie între interdicţia legală şi judiciară. Mandatul nu va înceta prin
faptul că intervine infirmitatea mintală a mandantului sau a mandatarului, dacă ea nu
a provocat interdicţia. Astfel, este vorba de o stare de drept, şi nu de una de fapt, de o
schimbare juridică în starea capacităţii mandantului sau a mandatarului. Art. 1552 C.
civ. prevede că mandatul se stinge prin punerea sub interdicţie a mandantului, iar art.
71 C. proc. civ. dispune că mandatul nu încetează prin incapacitatea ulterioară a celui
care l-a dat, decât dacă este retras de reprezentantul legal al incapabilului. „Ca atare,
acţiunea introdusă în justiţie de un mandatar nu poate fi respinsă pentru lipsa de
calitate a acestuia, pentru simplul motiv că mandantul este internat într-un spital ca
infirm mintal, atâta timp cât mandantul nu a fost pus sub interdicţie şi mandatul nu a
fost retras de reprezentantul legal al incapabilului”. În concluzie, nepunerea sub
interdicţie, chiar când mandantul sau mandatarul suferă de alienaţie sau debilitate
mintală, nu atrage încetarea mandatului, iar terţii care au încheiat acte juridice cu un
asemenea mandatar nu vor putea opune mandantului actele pe care ei le-au
încheiat.
 Când interdicţia intervine în ce priveşte persoana mandantului, mandatul va
înceta deoarece nu mai există capacitatea necesară dării mandatului. Dacă interdicţia
priveşte pe mandatar, mandatul încetează nu pentru că mandatarul devine incapabil,
căci şi incapabilul poate fi mandatar, ci pentru că interdicţia, intervenind ulterior dării
mandatului, face ca mandatarul să-şi piardă o calitate esenţială la încheierea
contractului, iar acesta este intuitu personae. Faptul că incapabilul poate fi mandatar
rezultă şi din art. 1542 C. civ., care dispune că mandatarul poate să-şi substituie chiar
şi o persoană necapabilă. Deci, cu atât mai mult, în acest caz, mandantul poate
desemna mandatar un necapabil.
Falimentul sau insolvabilitatea uneia din părţile contractante în contractul de
mandat atrage stingerea mandatului. Soluţia se impune indiferent dacă mandatul este
convenţional sau legal. Nu va avea loc stingerea mandatului prin falimentul sau
insolvabilitatea mandantului, când mandatul a fost încheiat în interesul fie al
mandantului sau mandatarului, fie al mandantului sau al unui terţ. Cel care este falit
sau insolvabil nu poate invoca încetarea mandatului pe un asemenea considerent.
Cererea o poate face însă cealaltă parte contractantă. Persoana al cărei mandat
încetează din cauza arătată mai sus nu datorează daune celeilalte părţi. Totuşi, trebuie
spus că legea franceză, în cazul falimentului uneia dintre părţi, permite
administratorului judiciar să impună continuarea unui contract în curs de derulare,
independent de caracterul său intuitu personae.
Alte cazuri de încetare involuntară a contractului de mandat sunt:
imposibilitatea executării mandatului şi îndeplinirea mandatului. Astfel, un caz fortuit
sau de forţă majoră poate împiedica îndeplinirea mandatului (de exemplu, obiectul
mandatului a pierit într-o inundaţie). De asemenea, executarea mandatului are drept
consecinţă încetarea mandatului. Încetarea mandatului mai poate avea loc în momentul
îndeplinirii condiţiei sau a termenului.

Efectele încetării contractului - În caz de încetare a mandatului, din orice

cauză, mandatarul este obligat să restituie mandantului procura primită (dacă este
cazul) şi să-i predea orice alte acte (hotărâri judecătoreşti, titluri de proprietate etc.) sau
bunuri primite în cursul executării mandatului. Mandantul va putea cere mandatarului
să-i restituie procura pentru a nu se folosi de ea în raporturile cu alte persoane.
Principalul efect al încetării mandatului este că mandatarul nu mai are,
începând din acel moment, dreptul şi obligaţia de a încheia acte în numele şi pe seama
mandantului. Dacă s-ar face asemenea acte, ele ar fi nule. Cu alte cuvinte, din
momentul încetării mandatului, mandatarul nu îl mai poate reprezenta în mod valabil
pe mandant.
Este posibil ca mandatarul să nu ia cunoştinţă de îndată despre survenirea
unei cauze de încetare a mandatului său şi, într-o asemenea situaţie fiind, să acţioneze
în continuare ca reprezentant al mandantului; în asemenea cazuri, se pune problema
sorţii juridice a actelor încheiate de mandatar. Codul civil (art. 1557 şi 1558)
soluţionează problema în sensul că actele juridice în discuţie sunt valabile în măsura
în care terţul contractant a fost de bună-credinţă la data încheierii lor, adică nu a
cunoscut nici el cauza de încetare a mandatului.
Contractele încheiate cu terţii de bună-credinţă sunt valabile şi opozabile
mandantului (în condiţiile mandatului aparent), chiar dacă mandatarul ar fi
cunoscut cauza de încetare a mandatului (art. 1554 coroborat cu art. 1558 C. civ.),
mandantul fiind vinovat de încredinţarea puterii de reprezentare unei persoane care
abuzează de ea.

Secţiunea a II-a - Mandatul fără reprezentare

A. Noţiune şi natură juridică - Contractul de mandat a fost conceput de

Codul civil ca un contract de binefacere şi de încredere. Astfel, contractul era gratuit,
reprezentativ şi realizat în interesul exclusiv al mandantului. Aceste caractere, totuşi,
nu au fost niciodată considerate ca fiind esenţiale. Practica a imaginat rapid clauze
care au modificat modelul-tip consacrat de Codul civil iar mandatul gratuit este consi-
derat astăzi o excepţie. Aşadar, şi mandatele fără reprezentare au devenit foarte
răspândite astăzi, mai ales din cauza avântului contractului de comision.
 Reprezentarea este de natura, nu de esenţa contractului de mandat, lată de
ce putem întâlni mandat fără reprezentare. Mandantul poate fi sau nu reprezentat de
mandatar. Lipsa reprezentării nu afectează, prin ea însăşi, natura de mandat a
contractului. Aceasta se realizează de fiecare dată când mandatarul acţionează în
numele său dar pe seama mandantului. Putem întâlni mandat fără reprezentare în
dreptul civil prin contractul de interpunere sau de prête nom, şi în dreptul comercial
prin contractul de comision, de consignaţie şi cel de expediţie.
Deşi în literatura juridică se foloseşte terminologia de „contract de mandat
fără reprezentare”, unii autori consideră că ea este improprie, în acest sens, se
consideră că doar din perspectiva terţilor acest mandat ar apărea fără reprezentare,
deoarece mandatarul nu le aduce la cunoştinţă că încheie actul în interesul altuia.
Opinia este criticabilă deoarece, aşa cum am mai menţionat, lipsa
reprezentării nu afectează, prin ea însăşi, natura de mandat a contractului. Aşadar,
având în vedere că reprezentarea este de natura, nu de esenţa contractului de mandat,
nu va fi improprie terminologia de „contract de mandat iară reprezentare”.
În dreptul civil, contractul de mandat fără reprezentare este cunoscut sub
numele de contract de interpunere (de prête-nom). Pornind de la mecanismul
contractului de mandat, să ne închipuim că mandantul nu vrea să fie cunoscut de terţii
cu care mandatarul tratează; interesul său este de a rămâne în umbră şi de a face pe
terţi să creadă că mandatarul lucrează pe cont propriu, că el este adevăratul
contractant. Mandatarul se înfăţişează ca fiind singurul interesat în operaţiune; nimic
nu dezvăluie terţilor că cel cu care contractează este un intermediar, lucrând pentru o
altă persoană care se ascunde împrumutând personalitatea şi numele contractantului
aparent.
Contractul de interpunere este de fapt un mandat simulat prin interpunere de
persoane, mai concret, un caz particular de interpunere de persoane.
Alţi autori deosebesc simulaţia prin interpunere de convenţia de „prête-nom”,
întrucât, în acest din urmă caz, co-contractantul mandatarului ocult (terţul cu care
contractează) nu este părtaş la simulaţie; or, o veritabilă simulaţie - în această
concepţie - presupune o convenţie secretă între părţile actului aparent (deci, între
aceleaşi persoane).
 După alţi autori83, această diferenţiere nu este justificată. Convenţia de prête-
nom este o simulaţie prin interpunere de persoane indiferent că persoana care
contractează cu mandatarul ocult este sau nu părtaşă la simulaţie; în ambele cazuri,
actul public consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii şi, deci, este
simulat. Astfel, mandatarul prête-nom este un mandatar deghizat sub aparenţa
titularului unui drept pe care îl revendică sau al unor obligaţii pe care le contractează
pentru mandant. Altfel spus, în contractul de prête-nom o persoană promite să
acţioneze pe seama alteia, disimulând, sub propria personalitate, pe veritabilul intere-
sat de operaţiunea proiectată. Prin urmare, nu se mai poate vorbi de reprezentare
deoarece lipseşte una dintre condiţiile cerute cumulativ pentru existenţa ei, şi anume
încheierea actelor juridice nu numai pe seama reprezentatului, ci şi în numele acestuia
(alieno nominef). Convenţia de prête-nom este supusă principiilor care guvernează
simulaţia şi regimul juridic prevăzut de art. 1175 C. civ.
Între părţi, actul secret este obligatoriu, adică mandatul îşi produce efectele.
Să presupunem un mandat între A şi B. A dă ordin lui B să facă un act în interesul
său, iar B împrumută numele acestuia şi contractează cu C sub numele lui A,
acţionând cu titlu personal şi fără să-l reprezinte. Actul încheiat de B va produce efecte
asupra sa şi C va putea să acţioneze împotriva lui B. Dar C va putea să acţioneze şi
împotriva lui A, luat nu ca reprezentat, ci în calitate de simulator şi în interesul său.
În raporturile dintre A şi B mandatul îşi va produce efectele.
Cu siguranţă, contractul de prête-nom (împrumutarea numelui) se aseamănă
cu contractul de mandat. Este vorba de o operaţiune care se integrează în actul
simulării, mai exact atunci când simularea ia forma interpoziţionării persoanelor. De
exemplu, o persoană căreia i se interzice exercitarea unei activităţi de comerţ sau
conducerea unei întreprinderi încheie un contract de prête-nom cu o altă persoană,
care va deţine, în numele şi contul său, acţiuni ale unei societăţi. De asemenea, o
persoană care nu poate realiza acte de comerţ va utiliza un prête-nom pentru a încheia
actele de comerţ. În aceste exemple, contractul este încheiat pentru a frauda
drepturile terţilor şi poate fi anulat. Dar aceasta nu se întâmplă întotdeauna, de
exemplu atunci când o persoană solicită unei alte persoane să răspundă la o ofertă,

83
M. Banciu, op. cit., p. 164-165; C. Turianu, notă la dec. nr. 459/1977 a Trib. Suprem, în R.R.D. nr.
5/1978, p. 50; Fr. Deak, op. cit., p. 362-363.
deoarece ştie că ea devine mai interesantă decât dacă ar fi fost efectuată în mod direct.
În acest caz, contractul este legal şi între părţi produce efectele unui mandat, mai
exact ale unui contract de comision, pentru că terţul din ipoteza analizată nu cunoaşte
identitatea mandantului84.
Contractul de prête-nom se deosebeşte de cel de comision, căci în cazul
acestuia din urmă terţii cunosc calitatea de comisionar a celui cu care tratează. Lipsa
reprezentării îl face pe comisionar să se angajeze în nume propriu, dar terţii ştiu că el
acţionează ca un intermediar. În schimb, în cazul interpunerii, calitatea de intermediar
a mandatarului este complet disimulată.

B. Admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale contractului de interpunere

(prête-nom) - Convenţia de interpunere nu este prin ea însăşi ilicită, dar dacă a fost
întrebuinţată în scopuri ilicite, pentru încălcarea sau eludarea unor dispoziţii legale
imperative sau prohibitive (fraudă la lege), atât convenţia dintre mandant şi
mandatarul ocult, cât şi actul încheiat cu terţul co-contractant vor fi nule 85. Concluzia
se impune prin prisma analizei noţiunii de cauză, reglementată prin dispoziţiile art.
966 şi 968 C. civ. Potrivit acestora, convenţia ce are o cauză prohibită de legi este
nelicită, iar obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un
efect.
Nerecunoaşterea validităţii unei convenţii care urmăreşte eludarea unei
dispoziţii legale imperative poate fi justificată şi prin invocarea abuzului de drept. În
virtutea rolului lor activ şi în spiritul îndrumărilor date de Plenul Tribunalului
Suprem, prin Decizia de îndrumare nr. 12 din 18 decembrie 1958, instanţele de ju-
decată sunt chemate să cerceteze cu atenţie toate împrejurările cauzei, pentru a putea
stabili dacă, prin actele de exercitare a drepturilor lor, părţile „nu urmăresc scopuri
ilicite” ori dacă drepturile nu se exercită în mod abuziv „în scopul eludării legii ori
dobândirii de foloase nelegitime”, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 1 şi 3 din
Decretul nr. 31/1954. Mandatul este, de asemenea, nul faţă de terţi dacă el este făcut
84
D. Mainguy, op. cit., p. 348.
85
În acest sens, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 364; D. Chirică, op. cit., p. 271; C. Turianu, Curs de drept civil.
Contracte speciale, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 119; A. Ionaşcu, Contribuţia
practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, p.
36; G. Chivu, Notă la dec. nr. 1021/1973 a Trib. jud. Cluj, în R.R.D. nr. 11/1973, p. 136.
cu scopul de a frauda drepturile acestora. De exemplu dacă un soţ, sub regimul
comunităţii de bunuri, face ca imobilul să fie cumpărat de un terţ, pentru a evita ca
acest imobil să cadă sub regimul comunităţii, mandatul prête-nom va fi nul faţă de
terţi, căci el este dat spre a frauda interesul acestora.
Capacitatea mandatarului în cazul contractului de prête-nom se analizează în
funcţie de actul la care participă, deoarece acesta contractează în nume propriu.

C. Raporturile mandatarului prête-nom cu mandantul - Dacă nu

suntem în prezenţa fraudei la lege, în cazul contractului de interpunere, raporturile
dintre mandant şi mandatar (persoana interpusă) sunt supuse regulilor din materia
mandatului. Ca şi mandatarul, persoana interpusă este obligată să predea mandantului
tot ce a primit în executarea mandatului. Dacă terţul este părtaş la simulaţie, actul
încheiat cu mandatarul va produce efecte şi faţă de el în condiţiile regulilor aplicabile
mandatului cu reprezentare.
La rândul său, mandatarul care a acţionat în nume propriu are recurs contra
mandantului său pentru a-i fi rambursate avansurile pe care le-a făcut terţilor când a
contractat. El are dreptul la plata remuneraţiei, dacă s-a stipulat o astfel de plată.
Diferenţa faţă de mandat este că intermediarul se înfăţişează ca un
contractant. Dar, faţă de personajul ascuns, el este un mandatar şi raporturile lor sunt
guvernate de principiile aferente materiei mandatului.
În cazul în care mandatarul nu-şi execută obligaţiile, mandantul este în drept
să exercite acţiunea în declararea simulaţiei în condiţiile art. 1175 C. civ. pentru a
înlătura aparenţa creată prin actul public. În acest scop, este necesar să facă dovada
simulaţiei prin actul juridic secret (real) - act scris sau început de dovadă scrisă
(art. 1197 C. civ.), - fiind aplicabile şi dispoziţiile art. 1198 C. civ., care permit
utilizarea probei cu martori şi prezumţii dacă a existat o imposibilitate (fie şi morală)
de a-şi procura o dovadă scrisă.
În situaţia în care mandatarul ocult recunoaşte drepturile mandantului
(dobândite prin actul încheiat în numele său dar pe seama acestuia din urmă),
termenul prescripţiei nu va începe să curgă decât în momentul în care moştenitorii
mandatarului vor invoca existenţa unor drepturi personale.
 Dacă acţiunea mandantului în declararea simulaţiei nu are drept finalitate
realizarea unui drept, ci este o acţiune în constatare, nu va fi supusă efectelor
extinctive ale prescripţiei, potrivit principiului că aparenţa în drept poate fi înlăturată
oricând, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului.

D. Raporturile mandantului cu terţii - Terţii nu sunt legaţi prin vreun

raport juridic cu mandantul deoarece mandatarul prête-nom a încheiat actul cu aceştia
în nume propriu, neprezentându-se ca reprezentant al altei persoane. Astfel, faţă de
terţii de bună-credinţă, care nu cunosc realitatea, inclusiv co-contractantul care nu a
fost părtaş la simulaţie, mandatarul apare ca adevăratul contractant şi va deveni
personal creditor sau debitor ori titular al dreptului real. Între terţi şi mandant nu se
stabilesc raporturi juridice. Ei pot acţiona unul împotriva altuia numai pe calea acţiunii
oblice (subrogându-se în drepturile mandatarului) sau pot cere ca mandatarul să le
cedeze acţiunea sa. Acelaşi regim juridic se aplică şi în ipoteza în care, deşi mandantul
nu a urmărit ca persoana sa să fie ascunsă faţă de terţi, totuşi mandatarul nu comunică
terţilor contractanţi calitatea sa de reprezentant .
Cu condiţia dovedirii simulaţiei, terţul va putea acţiona împotriva
mandantului şi în baza actului secret. Acest act nu poate fi invocat împotriva lui, dacă
nu a participat la simulaţie şi a fost de bună-credinţă.
Prin excepţie, dacă terţul a participat direct la simulaţie, între el şi mandant se
leagă raporturi juridice directe, aidoma celor care decurg dintr-un mandat cu
reprezentare.

E. Raporturile mandatarului prête-nom cu terţi - Aşa cum am mai

menţionat, faţă de terţi, intermediarul (mandatarul prête-nom) este adevăratul
contractant; el se obligă, devine debitor sau creditor, iar terţii nu intră în nici un raport
juridic cu mandantul, pe care nu-l cunosc.
Pentru mandatarul prête-nom nu există nici un mijloc de a se elibera de
obligaţiile faţă de terţi. Nu este suficient ca el să dovedească existenţa mandatului,
nici chiar să obţină angajamentul mandantului, în sensul că acesta va achita
obligaţiile asumate de prête-nom. Terţii pot, chiar şi în aceste cazuri, să opteze în
favoarea actului public şi să acţioneze în contra mandatarului.

F. Cazul contractelor care se încheie intuitu personae - În cazul

contractelor care se încheie, potrivit legii, intuim personae, regulile care guvernează
contractul de interpunere de persoane nu sunt aplicabile. Astfel, atunci când o persoană,
având calitatea de mandatar fără reprezentare, deci de simplă împrumutătoare de nume,
încheie un contract privind construirea unei locuinţe proprietate personală, acest
contract va produce efecte juridice numai faţă de acea persoană, în sensul că ea va
dobândi dreptul de proprietate asupra locuinţei contractate. Raportul de mandat dintre
acea persoană şi mandantul ei nu-i poate fi opus întreprinderii constructoare, care
rămâne un terţ faţă de convenţia de mandat86.
Pe de altă parte, cât timp dreptul de proprietate dobândit de persoana
respectivă, prin efectul contractului de construire, nu a fost transmis către mandant
printr-un act de înstrăinare valabil, acesta nu are împotriva mandatarului o acţiune în
revendicarea locuinţei contractate, ci numai o acţiune în despăgubire, bazată pe
nerespectarea obligaţiei asumate prin convenţia de mandat.
În schimb, în cazul încheierii contractului în calitate de dobânditor de către
două persoane, deşi contractul s-a încheiat intuitu personae, se admite dovada simulării
cumpărării de către unul din semnatari, în realitate preţul fiind plătit numai de către
celălalt. Dovada se poate face prin contraînscris, iar dacă actul a fost încheiat prin
fraudă, doi sau violenţă ori dacă părţile au un început de dovadă scrisă, se admite şi
proba testimonială, precum şi prezumţiile87.

86
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1229/18.08.1978, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul
1978, p. 69.
87
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2643/1974, în Repertoriu de practică judiciară pe anii 1969-1975, p. 139.
 CAPITOLUL III

CONTRACTUL DE MANDAT REGLEMENTAT

DE ALTE ACTE NORMATIVE

Secţiunea I - Mandatul civil reglementat în acte normative de drept civil

A. Contractul de asistenţă juridică reglementat de Legea nr. 51/1995 pentru

organizarea şi exercitarea profesiei de avocat - Unul din cele mai importante acte
normative adoptate după 1989 în materie civilă îl reprezintă Legea nr.51/1995 care
a revigorat principiile liberale ale exercitării profesiei de avocat, conferind
accente deosebite raportului juridic dintre avocat şi clientul acestuia.
Interesul nostru se concentrează asupra acelor prevederi ale legii şi statutului
care evocă, în modalităţi specifice, elemente ale raportului juridic de mandat. O
prefigurare a mandatului în relaţia avocat-client este formulată chiar în art.3 al legii,
ce circumscrie sfera activităţii avocatului. Lectura textului permite observaţia că
raportul juridic în care intră avocatul este unul complex, el reunind, deopotrivă,
trăsături ale contractului de antepriză, cât şi ale contractului de mandat. Cele dintâi
predomină în mod evident, incluzând: consultaţii şi cereri cu caracter juridic,
asistenţa în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi notariat, apărarea cu
mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor persoanelor, redactarea de acte
juridice.88
Trăsătura specifică mandatului apare în ce priveşte reprezentarea juridică,
dar numai în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi de notariat. Deşi, în
aparenţă, reprezentarea este limitată de art.3 al legii, apreciem că spiritul şi
raţiunea acesteia, precum şi raportarea la Codul civil ca drept comun, permit
avocatului să-şi reprezinte clientul, atât în faţa altor persoane, cât şi cu ocazia
încheierii, în numele şi pe seama acestuia, a unor acte juridice. Cu toate că legea

88
Acest aspect este întărit în art.4 alin.4 al Statutului, care dispune că avocatul este dator să dea clientului său
sfaturi juridice conforme cu legea şi crezul său profesional.
vorbeşte doar de, reprezentare, recursul la dreptul comun ne determină să susţinem
că avocatul poate acţiona şi în temeiul unui mandat fără reprezentare.
Concentrându-ne asupra acelor situaţii în care avocatul acţionează ca
reprezentant al clientului în vederea încheierii unor acte juridice civile, vom încerca
sintetizarea trăsăturilor acestei varietăţi de mandat.
O primă constatare este că mandatul are, în acest caz, caracter
oneros, art.27 alin. l din-lege şi art. 94 alin. l din statut prevăzând că pentru
activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu. Reglementările nu
împiedică însă părţile să stipuleze gratuitatea mandatului.
Cât priveşte încheierea mandatului, se remarcă o derogare de la
principiul consensualismului consacrat de Codul civil. Potrivit art.25 alin. l din lege
şi art. 93 alin. l şi 2 din statut, între client (mandant) 89 şi avocat (mandatar) trebuie să
intervină un contract de „asistenţa juridică”, încheiat în formă scrisă, cu dată certă
conferită de înregistrarea în registrul oficial de evidenţă. In aceste condiţii, forma
scrisă este cerută ad validitatem, legea neîngăduind mandatul tacit, tocmai în
scopul de a da un plus de certitudine raporturilor dintre părţi şi de a ocroti, în
acelaşi timp, drepturile remuneratorii ale avocatului, izvorâte din calitatea sa de
profesionist.
Un caz particular îl constituie încheierea contractului de asistenţă juridică cu
o societate civilă profesională de avocaţi. Spre deosebire de prevederile art. 1520-
1522 C. civ., în baza cărora obligaţiile contractate, chiar pe seama societăţii, revin
numai asociatului contractant, art. 5 alin. 6 din lege stabileşte clar că raporturile
juridice se nasc între client şi societatea civilă profesională, indiferent care dintre
membrii acesteia îndeplineşte serviciul profesional. Statutul completează aceasta idee,
precizând în art. 22 alin. 2 că avocatul care va concretiza mandatul va fi desemnat de
conducerea societăţii civile, mandantul-client neavând un drept de opţiune.
Dovada mandatului în raporturile cu alte persoane se realizează
prin împuternicirea avocaţială prevăzută în anexa nr. IX la Statut, pe care
avocatul o utilizează când se legitimează faţă de terţi (art. 93 alin. 3 din Statut).

89
În legătură cu clientul, textul din statut prevede că el poate fi reprezentat de un mandatar, în raporturile cu
avocatul. Această figură juridica pare să reproducă prevederea art.1542 C. civ. referitoare la
submandatar, avocatul fiind, în speţă, un terţ pe care mandatarul şi-1 substituie.
Acest act este similar cu o procură care, în ipoteza participării avocatului la
încheierea unui act juridic în forma solemnă, trebuie emisă în aceeaşi formă.
Textul fiind-imperativ, părţile nu ar putea recurge la alte forme
doveditoare, exceptând, desigur, contractul de asistenţă juridică.90
Mandatul poate fi dat avocatului pentru încheierea anumitor acte
juridice (mandat special) sau pentru totalitatea afacerilor clientului său (mandat
general). Obiectul mandatului trebuie stabilit cu precizie în contract şi
împuternicirea avocaţială. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, art. 93 alin. 4 din
statut stabileşte că în lipsa unor prevederi contrare în cuprinsul înscrisurilor
menţionate, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei, pe
care îl consideră necesar pentru executarea mandatului, în această categorie intrând,
în egală măsură, acte juridice incidentale şi acte materiale. Fiind însă o procură
imprecisă, va trebui să admitem incidenţa art. 1536 alin. l C. civ. şi, ca atare, o
limitare la actele de administrare şi conservare.
Contractul de asistenţă juridică naşte o serie de obligaţii în
persoana mandatarului-avocat:
 să depună toate diligentele necesare pentru apărarea drepturilor şi
intereselor clientului său şi să manifeste conştiinciozitate şi probitate
profesională (art. 34 din lege şi art. 7 şi art.108 alin. l din Statut);
 să acţioneze numai în limitele contractului încheiat cu clientul
său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art. 8 din Statut);
 să evite conflictele de interese, să nu reprezinte părţi cu interese
contrare şi să nu acţioneze împotriva părţii care 1-a consultat anterior în legătură cu
aspecte litigioase ale cauzei 91 (art. 5 alin. 5 şi art. 39 alin. l din lege şi art. 11 din
Statut);
 să respecte secretul profesional în mod absolut şi nelimitat în
timp şi să asigure respectarea acestei obligaţii şi de către angajaţii şi
90
În art.42 din contractul-model se spune că raporturile dintre părţi nu ar putea fi dovedite decât cu
contractul. Ideea este prea categorică, împuternicirea avocaţială fiind aptă să servească drept dovadă a
contractului existent între părţi, cât timp ea poartă semnătura atât a clientului, cât şi a avocatului.
91
În legătură cu această din urmă obligaţie, legea vizează un potenţial raport procesual, dar credem ca ea poate
fi extinsă şi în ipoteza reprezentării pentru încheierea de acte juridice. Această optică a legiuitorului, de
accentuare a ipostazei procesuale a avocatului, este prezentă pe tot parcursul reglementării, dar, pe
fond, nu poate situa într-un plan secundar celelalte laturi ale activităţii avocaţiale.
colaboratorii săi (art. 8 din lege şi art. 5 din Statut). Obligaţia este mult mai
extinsă decât la mandatul obişnuit, în speţă, păstrarea confidenţialităţii fiind şi în
sarcina unor terţi, dar care concură la executarea acestuia;
 să asigure substituirea sa printr-un alt avocat, dacă se află în
imposibilitate de a-şi executa obligaţiile contractuale (art. 10 şi 109 din Statut).
Suntem de părere că această substituire nu se confundă cu cea reglementată de art.
1542 C. civ., în care raportul de mandat iniţial continuă să existe. În speţă, clientul
încheie un contract cu noul avocat (acesta având dreptul la onorariul
corespunzător activităţii depuse, conform art. 109 alin. 2), dacă înţelege să
accepte propunerea făcută de avocatul iniţial; acesta din urmă nu răspunde pentru
eventuala nedestoinicie a înlocuitorului său;
 să restituie actele ce i-au fost încredinţate de client în executarea
mandatului, obligaţie ce este complementară celei prevăzute de art. 1541 C. civ. (art.
38 din lege).
Pentru prestaţia sa, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea
tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său (art. 27 alin. l din lege). Deşi
legea nu face referire şi la acoperirea pagubelor suportate de avocat cu ocazia
executării mandatului, considerăm că sunt aplicabile prevederile art.1549 C. civ.
În ceea ce priveşte cauzele de încetare a contractului de
asistenţă juridică, legea şi statutul reglementează acest aspect din perspectiva
denunţării sale de către părţi, a decesului avocatului şi a încetării calităţii de
avocat.
Art. 25 alin. 2 din lege coroborat cu art. 108 alin.2 si 3 din statut lasă părţilor
libertatea ca în contract să convină asupra denunţării, pe bază de acord de voinţă sau
în mod unilateral.
Contractul încetează şi atunci când avocatul se decide să renunţe la exerciţiul
profesiei sale, art. 79 din statut impunându-i să ia măsuri pentru a-şi lichida cauzele şi
a-şi asigura substituirea.
 B. Mandatul cenzorilor şi reprezentarea convenţională a asociaţilor în
Adunarea Generală a asociaţilor unei societăţi agricole şi alte forme de asociere în
agricultură, reglementat de Legea nr. 31/1990

Prin adoptarea Legii nr.8/1996 s-a instituit noul cadru juridic al ocrotirii şi
valorificării dreptului de autor şi a drepturilor conexe, în acord cu reglementările
europene.
Legea a creat, totodată, temeiul constituirii şi al funcţionării organismelor de
gestiune colectivă (denumite, în continuare, OGC), privite ca instrumente apte să îl
ajute pe creatorul de opere în manifestarea sa pe plan juridic, pentru exercitarea
drepturilor conferite de lege. Modalitatea juridică în care acţionează OGC pe acest
teren o constituie contractul de mandat civil. OGC este, astfel, un mandatar
specializat, o persoană juridică fără scop lucrativ constituită, de regulă, de către
virtualii mandanţi - titularii drepturilor de autor sau de drepturi conexe (art.125-126
din lege). Specificitatea acestui raport juridic de mandat poate fi redată prin
enunţarea următoarelor trăsături:
 mandatul are o natură, în principiu, convenţională, legea
reglementând în mod excepţional un mandat legal silit în situaţiile prevăzute de art.
25 alin. l, 119 alin. 2 şi art. 121 alin. 2. Esenţială, în acest raport juridic, este
reprezentarea, de către OGC, a titularilor drepturilor prevăzute de lege;
 în cadrul raportului juridic se mai pot întâlni şi elemente
caracteristice contractului de antrepriză, OGC realizând, în subsidiar, unele fapte
materiale, cum sunt consultaţiile profesionale acordate mandanţilor săi, fără ca
acest aspect să modifice însă natura contractului de mandat;
 mandatul este gratuit, OGC având dreptul la un „comision”
(art. 127 lit. g din lege) destinat acoperirii cheltuielilor necesare funcţionării sale
(deci, a „spezelor”, în sensul art.1547 C. civ.). Apreciind că reglementarea
organizării şi funcţionării OGC are o puternică dimensiune de drept public,
trebuie să conchidem că nemenţionarea, alături de comision, a posibilităţii
obţinerii unui onorariu de către OGC, împiedică părţile să stipuleze o asemenea
contraprestaţie;
  mandatul se încheie în formă scrisă (art. 129 alin. l), cerută ad
validitatem, având în vedere acelaşi regim de drept public care guvernează
capitolul I din titlul III al legii;
 mandatul este special, OGC urmând să încheie doar operaţiunile
juridice referitoare la dreptul de autor şi drepturile conexe; mandatul n-ar putea fi
general, deoarece ar însemna că OGC să se ocupe de toate afacerile
creatorilor de opere, or aceasta excede obiectul său de activitate stabilit de lege;92
 mandatul prezintă o pluralitate de mandanţi, potrivit art. 1551
C. civ.;
 întrucât mandanţii (titularii dreptului de autor şi ai drepturilor
conexe) au, de regulă, şi poziţia de asociaţi în cadrul OGC, ei se bucură de un drept
de control şi supraveghere mai larg asupra mandatarului lor, nu doar în calitate de
părţi în contractul de mandat, dar şi în calitate de membri ai adunării generale a
asociaţilor la OGC respectiv. Raportul juridic de mandat este dublat, sub acest aspect,
de cel de asociere;
 cu toate că legea nu face precizări, considerăm că
submandatarea între două OGC - persoane juridice române - nu este admisibilă
întrucât ansamblul normelor juridice care reglementează organizarea şi
funcţionarea OGC evidenţiază concluzia că fiecare asemenea organism trebuie să-şi
execute direct mandatul; tocmai legătura existentă între calităţile de asociat şi
mandant şi, ca atare, constituirea organismului exclusiv în vederea încheierii
operaţiunilor juridice specifice nu ar putea determina implicarea unui alt OGC, prin
recursul la art.1542 C. civ. ori la altă figură juridică. Aceasta, cu atât mai mult cu
cât înfiinţarea OGC, pe baza avizului Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor,
reprezintă garanţia capacităţii organismului de a funcţiona eficient, cu mijloace
proprii, fără a avea justificarea de a recurge la serviciile altuia;
 aceleaşi motive, mai cu seamă atunci când există dubla calitate asociat-
mandant, ne îndeamnă să credem că titularii drepturilor nu ar putea încheia contracte
de mandat cu o pluralitate de OGC;

92
Este adevărat ca în art.124 se arată că obiectul de activitate al OGC priveşte „în principal”
colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de titulari; suntem însă de părere, pornind de
la raţiunea legii, că această relativă largheţe nu ar putea depăşi sfera altor operaţii nedeterminate, referitoare la
dreptul de autor şi drepturile conexe.
  mandatul se poate stinge dacă OGC este desfiinţat pe cale
judecătorească potrivit art. 135 al legii. Revocarea mandatului, în condiţiile art.
1553 C. civ., ar putea duce, în unele situaţii, chiar la dizolvarea, de către asociaţi, a
OGC. Ţinând seama de specificul alcătuirii reţelei de raporturi juridice în acest
domeniu, apreciem că nu ar fi posibilă renunţarea la mandat de către OGC, altfel
decât în contextul intenţiei asociaţilor, de dizolvare a organismului.
Legea nr.8/1996 se mai referă, în art. 99 alin. l şi 2, la
reprezentantul artiştilor interpreţi sau executanţi care participa în mod colectiv la
aceeaşi prestaţie; acest reprezentant desemnat în scris, cu consimţământul
majorităţii grupului, trebuie să acorde autorizarea pentru anumite operaţiuni
referitoare la prestaţia artistică a colectivului. Legea consacră, în acest caz, un
contract de mandat special, cu pluralitate de mandanţi, în sensul art. 1551 C. civ.

Secţiunea a II-a - Mandatul civil reglementat în acte normative de

drept comercial

A. Reprezentarea convenţională a acţionarilor în Adunarea Generală a

acţionarilor reglementată de Legea nr. 31/1990 - Reprezentarea acceptanţilor în
adunarea constitutivă în art.24 din Legea nr.31/1990 întâlnim o situaţie asemănătoare
cu cea analizată mai sus, în contextul constituirii societăţii pe acţiuni prin
subscripţie publică. Potrivit textului, în adunarea constitutivă, acceptantul poate fi
reprezentat prin procură specială. În acest caz însă, legea consacră o
pluralitate de mandanţi limitată, nimeni neputând reprezenta mai mult de cinci
acceptanţi.
În tăcerea legii, pot acţiona ca reprezentanţi şi alte persoane decât acceptanţii.
Reprezentarea coproprietarilor unei acţiuni. Conform art. 102 alin. l şi 2 din
lege, când o acţiune nominativă devine proprietatea mai multor persoane,
transmiterea nu va opera faţă de societate, decât dacă persoanele în cauză vor
desemna un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor ce rezultă din acţiune. La
fel, când o acţiune la purtător aparţine mai multor persoane, acestea trebuie să
desemneze un reprezentant comun.
Drepturile acţionarilor care urmează să fie exercitate de reprezentantul
comun sunt: dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor, dreptul de vot,
dreptul de informare, dreptul la dividende, dreptul asupra părţii cuvenite din
lichidarea societăţii. 93 Mandatul este în interes comun şi evocă o pluralitate de
mandanţi.
Reprezentarea deţinătorilor de obligaţiuni. Sub acest punct distingem două
situaţii:
 reprezentarea deţinătorilor de obligaţiuni în cadrul adunării lor generale
(art. 166 alin.5 din lege). În acest caz, calitatea de mandatar o poate avea un alt
obligatar, sau chiar un acţionar al societăţii respective, nu însă şi administratorii,
cenzorii sau funcţionarii societăţii;
 reprezentarea deţinătorilor de obligaţiuni faţă de societate şi în justiţie
(art. 167 alin. l lit. a). Mandatul este remunerat, adunarea generală a obligatarilor
fixând remuneraţia, o dată cu desemnarea reprezentantului. Legea prevede necesitatea
de a desemna, totodată, unul sau mai mulţi supleanţi ai reprezentantului, ceea ce
înseamnă că mandatarul nu va fi răspunzător faţă de cei care l-ar substitui în cazul
împiedicării sale de a-şi executa mandatul. Reprezentantul şi supleanţii nu vor putea
participa la administrarea societăţii comerciale (care faţă de obligatari are calitatea
unui împrumutat), dar au dreptul de a asista la adunările generale ale acţionarilor,
desigur, fără drept de vot.
Reprezentarea asociaţilor la societăţile cu răspundere limitată. Art. 197 alin. 4
din lege are în vedere ipoteza excepţională când, ca urmare a dobândirii de părţi
sociale pe cale succesorală, se depăşeşte limita legală de 50 de asociaţi, din cauza
numărului succesorilor. Într-o asemenea situaţie, succesorii sunt obligaţi să
desemneze un număr de titulari ce nu va depăşi maximul legal. Mandatul este în
interes comun, fiind acordat de o pluralitate de mandanţi.
Reprezentarea judiciară convenţională. În mod normal, administratorii, în
calitate de reprezentanţi legali ai societăţii comerciale, o reprezintă pe aceasta şi

93
În privinţa acestora, se pare că instrucţiunile au operat ele însele o derogare de la art.124 alin.4 din Legea
nr.31/1990, ceea ce, în opinia noastră, este nelegal.
în faţa autorităţii judecătoreşti. Este însă posibil ca anumite situaţii juridice
prevăzute de lege să ducă la necesitatea desemnării altor persoane care să stea în
justiţie în numele societăţii comerciale.
Avem în vedere, mai întâi, cazul prevăzut în art. 131 alin. 3 din
lege, potrivit căruia, atunci când hotărârea adunării generale a acţionarilor este
atacată de toţi administratorii societăţii, aceasta va fi reprezentată în justiţie de
persoana desemnată de preşedintele instanţei, din rândul acţionarilor ei.
Considerăm că această desemnare unilaterală a unui mandatar evocă un mandat legal
care se justifică prin necesitatea asigurării rapide a prezenţei unei persoane
apte să efectueze actele procesuale în numele societăţii comerciale. În finalul textului
de lege citat se statorniceşte însă că acest mandat legal durează până când adunarea
generală extraordinară, convocată special, va alege altă persoană. Abia în acest
moment se va naşte un mandat convenţional, acţionarii având posibilitatea, după
opinia noastră, de a-l împuternici chiar pe acţionarul desemnat iniţial de instanţă.
Cu toate că legea foloseşte expresia „altă persoană”, apreciem că în contextul
art. 131 din lege (care evocă existenţa unui litigiu între acţionari) s-ar impune
opţiunea numai pentru un alt acţionar; acesta din urmă va putea apela, desigur, la
un avocat, pentru o eficientă reprezentare în justiţie.
Cea de-a doua ipoteză legală se referă la acţiunea în răspundere contra
fondatorilor, administratorilor, cenzorilor şi directorilor societăţii pe acţiuni.
Societatea, ca titulară a acţiunii în justiţie, urmează să fie reprezentată în instanţă de
o persoană însărcinată de adunarea generală (art.150 alin.3). Această poziţie de
mandatar va putea fi ocupată doar de anumite persoane, în funcţie de calitatea
pârâtului; astfel, de exemplu, dacă acţiunea în răspundere este îndreptată împotriva
unui administrator, adunarea generală nu-l va putea desemna pe un alt membru al
consiliului de administraţie să reprezinte societatea în justiţie, datorită solidarităţii
pasive instituite între administratori, de dispoziţiile art. 73 alin. l din Legea nr.
31/1990.
 CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE MANDAT ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN

Secţiunea I - Aspecte privind părţile contractului de mandat cu element de

extraneitate

A. Persoana fizică străină - Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea

raporturilor de drept internaţional privat român94 conţine unele aspecte referitoare la
persoana fizică, ce pot prezenta interes pentru cercetarea contractului de mandat.
Pornim, mai întâi, de la realitatea juridică potrivit căreia, persoana care se
află pe teritoriul unui stat străin fără a avea cetăţenia acestuia se numeşte străin.
Avem, mai exact, în vedere categoria cetăţenilor străini şi a apatrizilor.
În al doilea rând, interesează dispoziţiile art. ll din Legea nr.
105/1992 care, precizează, printre altele, că legea naţională cârmuieşte capacitatea
persoanei fizice dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel. În art. 12 alin. l al
legii se arată că legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în
cauză, stabilirea şi proba cetăţeniei făcându-se potrivit legii statului a cărui cetăţenie
se invocă.
Procesul determinării legii naţionale prezintă o anume complexitate,
în funcţie de existenţa unor împrejurări determinate. Astfel, conform art. 12 alin. 2,3
şi 4 din lege:
În cazul cetăţeanului român care, potrivit legii străine, este
considerat că are o altă cetăţenie, legea naţională este cea română;
În ipoteza străinului cu cetăţenii multiple, legea naţională este
cea a statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa;

94
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.245 din 1 octombrie 1992.

92
 În situaţia persoanei fizice fără nici o cetăţenie, legea naţională
este, de asemenea, cea a statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa.
Aspectele legale relevate prezintă importanţă în contextul în
care se ridică problema capacităţii de a fi parte în contractul de mandat civil, mai
cu seamă, în ceea ce îl priveşte pe mandatar. După cum s-a subliniat în doctrină,
incapacităţile de exerciţiu (generale) sunt guvernate de legea naţională.
O importanţă aparte are prevederea cuprinsă în art. 15 al Legii
nr. 105/1992, potrivit căreia, apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu
aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior
aplicabilă. În consecinţă, o persoană care a încheiat, în mod valabil, un contract de
mandat, având capacitatea cerută de legea sa naţională în acest scop, nu poate fi
afectată de efectele juridice ale unei noi legi naţionale care îi devine, ulterior,
aplicabilă. Norma este importantă, deoarece protejează circuitul civil, menţinând în
fiinţă contractul de mandat încheiat anterior.
În afară de această, devine inaplicabilă, în parte, dispoziţia art. 1552 pct. 3
C.civ., în sensul că o incapacitate a mandatarului ori mandantului, ca urmare a
apartenenţei la o nouă lege naţională, nu va determina stingerea mandatului. Soluţia
este, desigur, opusă, atunci când, incapacitatea uneia din părţile contractului de
mandat survine ca urmare a punerii sub interdicţie.95

B. Persoana juridică străină - Art. 41 alin. l din Legea nr. 105/1992

stabileşte cârmuirea statutului organic al persoanei juridice, de către legea sa
naţională.
După cum s-a precizat în literatura de specialitate, „statutul organic al
persoanei juridice constituie conţinutul normei conflictuale, iar legătura acestuia
cu un anumit sistem de drept este dată de naţionalitatea persoanei juridice
respective.”
Naţionalitatea unei persoane juridice reprezintă apartenenţa acesteia la
un stat, la fel cum persoanele fizice au o cetăţenie ce marchează legătura lor juridică
cu un stat determinat.
95
Literatura de specialitate a precizat că, în cazul celui ce urmează a fi pus sub interdicţie judecătorească,
legea naţională va fi aplicabilă cu privire la lipsa sa de discernământ (ibidem).

93
 Legea nr. 105/1992 precizează modul de determinare a naţionalităţii
persoanei juridice, statuând, în art. 40 alin. l, că persoana juridică are naţionalitatea
statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.
Legea are în vedere sediul ^statutar, adică cel care a fost stabilit prin voinţa
fondatorilor persoanei juridice în cauză.
Din perspectiva temei noastre de studiu, sediul real sugerează locul din
care acţionează organul persoanei juridice, ca reprezentant legal al acesteia. Pe de altă
parte, această localizare este importantă în ceea ce priveşte indicarea legii
corespunzătoare în temeiul căreia, organul persoanei juridice încheie acte juridice, în
considerarea calităţii acesteia din urmă de mandant sau, după caz, de mandatar, într-
un raport juridic determinat.

Secţiunea a II-a - Forma contractului de mandat cu element de extraneitate

A. Forma exterioară - Art. 71 alin. l din Legea nr. 105/1992 stabileşte

principiul conform căruia, condiţiile de formă ale actului juridic sunt stabilite de
legea care îi guvernează fondul.
Considerând că există mai multe forme ale unui act juridic (forma exterioară,
forma de publicitate, forma de abilitate, forma de procedură), în ceea ce priveşte
forma exterioară a acestuia, doctrina afirmă că este vorba de „o modalitate de
exteriorizare, de manifestare a voinţei celor ce săvârşesc actul juridic, dacă, de
exemplu, actul juridic trebuie să se încheie în forma înscrisului sub semnătură
privată sau în forma înscrisului autentic ori este posibilă încheierea lui numai oral.”
Distinct de principiul înscris în art. 70 alin. l, legea instituie în alin. 2
lit.a), cu titlu subsidiar, regula locus regit actum, forma fiind guvernată de legea
locului unde actul a fost întocmit.

94
 În privinţa procurii,96 privită ca act juridic unilateral, ea va fi considerată
valabilă dacă întruneşte condiţiile prevăzute de legea naţională (lex patriae) sau legea
domiciliului (lex domicilii) persoanei care a emis-o (art. 71 alin.2 lit. b) din lege). În
afara acestei situaţii, şi celelalte reguli înscrise în art. 71 alin. l şi 2 sunt aplicabile
procurii.
În privinţa formei contractelor, art. 86 alin. l din lege trimite la
condiţiile de formă stabilite de art. 71 alin. l, adăugând, în subsidiar (art. 86
alin. 2 lit. b), că, dacă reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale
statului unde s-a aflat la momentul încheierii contractului, acesta se consideră a fi
valid.
Literatura juridică a remarcat, cu privire la această dispoziţie specială, că
ea coincide cu cea care cârmuieşte fondul raportului juridic dintre reprezentant
(mandatar sau comisionar) şi reprezentat, adică, potrivit art. 93 alin. l, legea statului
în care intermediarul exercită împuternicirea.

B. Forma de redactare a procurii - Legile aplicabile formei actului juridic

cârmuiesc, printre altele, condiţiile de redactare a actului juridic, în sens de
instrumentum. Prin urmare, legea aplicabilă formei va preciza:
 dacă înscrisul trebuie să includă menţiuni speciale („bun şi aprobat”) sau
să fie redactat în mai multe exemplare;
 care sunt condiţiile de ordin formal ce trebuie îndeplinite în cazul
actelor solemne (autentice);
 care sunt persoanele competente să dreseze actul solemn
(judecătorul, notarul etc.).
În legătură cu aspectele de mai sus, este de subliniat că formalitatea
„bun şi aprobat pentru” nu se impune a fi îndeplinită, deoarece mandatul nu are ca

96
În literatura de specialitate s-a afirmat că în România este valabilă o procură autentificată de un notar public
în străinătate, ea exprimând voinţa unilaterală a mandantului de a transmite anumite prerogative unei
alte persoane. În cuprinsul procurii se menţionează numele mandatarului, precum şi actele juridice pe
care urmează să le îndeplinească, în numele şi pe seama mandantului. De regulă, procura nu trebuie să
fie un înscris autentic, această formă fiind necesară doar dacă actul ce urmează a fi încheiat de către
mandatar reclamă forma solemnă. Procura autentificată de un notar public din străinătate poate fi
opozabilă autorităţilor române, numai dacă este însoţită de o traducere autorizată de Ministerul
Justiţiei şi legalizată (a se vedea Ch. Ene, Consultaţii juridice, „Capital” nr.38/1996,p.l6).

95
obiect plata unei sume de bani sau a unei câtimi oarecare de lucruri, ci încheierea de
acte juridice pe seama mandantului.
În plus, dacă mandatul este cu titlu oneros - prin urmare, un contract
sinalagmatic - regula multiplului exemplar nu se impune în privinţa procurii, întrucât
aceasta nu face decât să constate, în sens de instrumentum, oferta de mandat.

Secţiunea a III-a - Condiţiile de fond şi efectele contractului de mandat cu

element de extraneitate

A. Lex voluntatis - Un principiu fundamental al dreptului internaţional

privat român, derivat din prevederile art. 969 C. civ., îl constituie libertatea părţilor
de a desemna legea care să guverneze condiţiile de fond ale actului lor juridic. În
acest sens, potrivit art.73 al Legii nr. 105/1992, contractul este supus legii alese prin
consens de părţi (lex voluntatis).
În doctrină s-a precizat că, potrivit Legii nr. 105/1992, principiul lex
voluntatis se aplică unei sfere largi de contracte cu elemente de extraneitate, inclusiv
contractelor de intermediere (art. 93 şi art. 95).
Cerinţa legală este, în conformitate cu art. 74, ca alegerea legii aplicabile
contractului să fie expresă sau să rezulte neîndoielnic din cuprinsul acestuia ori din
circumstanţe.
În principiu, părţile nu suportă îngrădiri în ceea ce priveşte opţiunea lor
pentru o lege aplicabilă contractului pe care îl încheie. 97 Ele dispun inclusiv de
libertatea de a desemna legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a
contractului (art. 75).
Şi în privinţa contractului de mandat, părţile sunt libere să convină
legea aplicabilă condiţiilor de fond ale mandatului.

97
Se subliniază faptul că legea aleasă de părţi se aplică, în principiu, chiar dacă în dreptul nostru există
dispoziţii contrare cu caracter imperativ sau prohibitiv.

96
 B. Determinarea legii contractului în cazul în care părţile nu şi-au
exprimat voinţa - Pot exista situaţii în care părţile să omită alegerea legii
aplicabile contractului cu element de extraneitate, ridicându-se problema
determinării dreptului incident în cauză.
În eventualitatea unor asemenea situaţii, art. 77 din lege supune contractul
legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Asemenea legături există cu
legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la momentul încheierii
contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau
sediul statutar.
Din punctul de vedere al contractului de mandat cu element de
extraneitate, este importantă prevederea art. 78 alin. l lit.c) din lege, care
prezumă că, prin prestaţie caracteristică, se înţelege prestaţia îndeplinită de
mandatar.

C. Domeniul de aplicare a legii contractului - Sfera de aplicabilitate a

legii contractului vizează următoarele aspecte:
 capacitatea părţilor de a contracta;
 consimţământul;
 obiectul contractului;
 cauza;
 forma contractului;
 principiul relativităţii efectelor contractului;
 forţa obligatorie a contractului;
 interpretarea contractului;
 executarea contractului;
 impreviziunea;
 dobânzile legale convenţionale, daunele interese şi daunele
moratorii;
 stingerea obligaţiilor contractuale;
 răspunderea contractuală.

97
 În cazul contractului de mandat cu element de extraneitate, efectele
juridice ale tăcerii mandatarului care contestă că şi-a dat consimţământul - în
ipoteza unui mandat tacit - sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice sau legii
statutului organic al persoanei juridice în cauză (art. 83 din lege).98
Legea contractului este cea care va guverna încheierea mandatului, atunci
când mandantul şi mandatarul nu sunt în prezenţă. De asemenea, validitatea ofertei
de mandat şi a acceptării de către mandatar sunt supuse legii contractului.99
Doctrina a reţinut că puterile mandatarului faţă de terţii cu care contractează
sunt cârmuite de legea contractului de mandat. În unele sisteme de drept se consideră
că, în ipoteza depăşirii împuternicirii de cate mandatar, se aplică legea locului unde a
acţionat acesta, susţinându-se că puterile conferite mandatarului sunt distincte de
contractul de mandat. În privinţa intermediarului în materia operaţiilor de bursă, se
apreciază că este aplicabilă legea locului operaţiei, care, de regulă, coincide cu legea
contractului de mandat.100
Suntem de părere că regimul juridic al dreptului de retenţie recunoscut
mandatarului va fi, la rândul său, subordonat legii contractului de mandat,101 la fel ca
şi solidaritatea mandatarilor sau, după caz, a mandanţilor.
Tot legea contractului este cea ale cărei norme juridice reglementează
regimul dobânzilor datorate de mandatar, respectiv, de către mandant.

98
Soluţia se aplică doar în cazul exprimării consimţământului la momentul încheierii mandatului. Dacă, pe
parcursul executării mandatului, sfera împuternicirii mandatarului suferă modificări, acordul de voinţă al
părţilor va fi guvernat, după caz, de legea statului în care se exercită împuternicirea sau de cea a sediului
profesional al mandatarului, după distincţiile arătate în art.93 coroborat cu art.94 lit.a) din Legea nr.
105/1992.
99
I.P. Filipescu, op.cit., p.110.
100
Ibidem, p.113 şi nota nr.105. Trebuie însă precizat că, potrivit art.95 din Legea nr. 105/1992, legea
statului unde se găseşte bursa va fi aplicabilă, numai în absenţa unui sediu profesional al mandatarului.
Dacă un asemenea sediu există, raportul juridic va fi guvernat de legea statului unde se află respectivul
sediu.
101
Soluţia se justifică, în măsura în care privim dreptul de retenţie ca pe un element aflat în directă legătură
cu executarea contractului de mandat. Dacă va fi calificat ca o garanţie reală apreciem că vor fi incidente
dispoziţiile art.49 din Legea nr. 105/1992, care precizează că drepturile reale asupra bunurilor, inclusiv
cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se află sau sunt situate.

98
 CAPITOLUL V

CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

În legislaţia civilă şi comercială română nu există o secţiune din partea

generală a Codului civil, respectiv comercial, care să trateze principiile instituţiei
reprezentării, definiţia şi caracteristicile ei fiind determinate de literatura juridică pe
baza dispoziţiilor din partea generală sau specială a codului referitoare la contractele
de mandat şi de comision. De aceea, considerăm că se impune, de lege ferenda,
reglementarea principiilor generale ale instituţiei reprezentării convenţionale în partea
generală a Codului civil, respectiv comercial, pentru că tehnicile contractuale prin
care se concretizează sunt reglementate în partea specială.
Este important de reţinut că reprezentarea convenţională nu se confundă cu
mandatul, ci doar îl însoţeşte. Prin urmare, cu toate că reprezentarea însoţeşte
mandatul, ea nu este o condiţie a existenţei mandatului, deoarece reprezentarea este
de natura, şi nu de esenţa mandatului. De aici, distincţia dintre reprezentarea directă
(perfectă) şi cea indirectă (imperfectă).
Aplicarea principiilor reprezentării se face cel mai bine prin contractul de
mandat. Practic, mandatul este la originea tuturor contractelor deoarece, graţie lui, o
persoană poate face acte juridice fără a fi efectiv prezentă, căci ea este reprezentată,
fapt care îi conferă multiple avantaje. Totuşi, aceste avantaje nu sunt lipsite de
pericole pentru că mandatarul este obligat să respecte întocmai voinţa celui pe care îl
reprezintă, încadrându-se în limitele mandatului. Cu toate acestea, sunt numeroase
cazurile în care mandatarul încalcă voinţa mandantului, încheind acte cu depăşirea
puterilor încredinţate sau chiar în lipsa acestora. În aceste situaţii, vechile principii de
drept impun soluţia inopozabilităţii actelor astfel încheiate mandantului, pe motivul că
acesta nu a fost legal reprezentat la încheierea lor. Însă, această rezolvare poate aduce
atingere nu numai intereselor particulare ale terţilor co-contractanţi de bună-credinţă,
ci şi unui interes general, acela al securităţii circuitului civil. De aceea, practica
judiciară şi doctrina de specialitate română şi franceză au înclinat, în aceste situaţii,

99
spre soluţia opozabilităţii faţă de mandant a actelor încheiate de mandatar cu terţii de
bună-credinţă, dacă a existat o aparenţă de reprezentare, iar credinţa terţilor în puterile
mandatarului era legitimă, adică existau circumstanţe care autorizau pe aceştia să nu
verifice limitele exacte ale puterilor mandatarului. De aceea considerăm că soluţia,
sprijinită pe teoria mandatului aparent, este suficient de bine fundamentată pentru a
fi promovată în continuare de practica judiciară şi de doctrina de specialitate, sperând
că în viitor îşi va găsi şi reglementarea legislativă.
Contractul de mandat a fost conceput de Codul civil ca un contract de
binefacere şi de încredere. Astfel, contractul era gratuit, reprezentativ şi realizat în
interesul exclusiv al mandantului. Aceste caractere, totuşi, nu au fost niciodată
considerate ca fiind esenţiale. Practica a imaginat rapid clauze care au modificat
modelul tip consacrat de Codul civil iar mandatul gratuit este considerat astăzi o
excepţie. Şi mandatele fără reprezentare au devenit foarte răspândite astăzi, mai ales din
cauza avântului contractului de comision.
În dreptul civil, putem întâlni mandat fără reprezentare prin contractul de
interpunere sau de prête-nom iar în dreptul comercial prin contractul de comision sau
cel de consignaţie. Totuşi Codul civil nu reglementează nici un contract de mandat
fără reprezentare, spre deosebire de Codul comercial care reglementează atât
contractul de comision, cât şi pe cel de consignaţie.
Contractul de interpunere sau de prête-nom se deosebeşte de cel de
comision, căci în cazul acestuia din urmă terţii cunosc calitatea de comisionar a celui
cu care tratează. Lipsa reprezentării îl face pe comisionar să se angajeze în nume
propriu, dar terţii ştiu că el acţionează ca un intermediar. În schimb, în cazul
contractului de interpunere calitatea de intermediar a mandatarului este complet
disimulată.
Ca structură generală, mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil,
principiile generale referitoare la mandat şi prevăzute de Codul civil, fiindu-i
aplicabile. Ceea ce deosebeşte cele două contracte este funcţia deosebită pe care o
îndeplineşte mandatul comercial, adică intermedierea de afaceri comerciale.
În cazul mandatului civil, împuternicirea trebuie să precizeze riguros puterile
mandatarului, mandatul putând fi general sau special. Mandatul comercial poate fi şi
el general sau special dar limitele puterilor mandatarului nu sunt tot atât de stricte ca

100
în cazul mandatului civil. Astfel, mandatul comercial conferă mandatarului o mai
mare libertate de acţiune şi independenţă, reclamate de exigenţele activităţii
comerciale.
În cazul contractului de mandat comercial, mandatarului nu i se cere, în
mod obligatoriu, să aibă capacitate juridică deplină de contractare, fiind suficient să
aibă discernământ şi liberă exprimare a voinţei. Aceasta constituie o importantă
derogare de Ia regulile dreptului comun pentru că, potrivit art. 950 C. civ., ambele
părţi contractante ar trebui să aibă capacitate juridică deplină.
În afacerile comerciale dominant este principiul conform căruia orice
serviciu trebuie plătit. Ca atare, contractul de mandat comercial are caracter oneros.
Deci, pe când mandatul civil este prezumat a fi gratuit, mandatul comercial este
prezumat a fi oneros. Consecinţa directă a caracterului oneros al mandatului comercial
constă în răspunderea mandatarului faţa de modul în care a tratat afacerile
comerciale. Aprecierea diligentei pe care trebuie să o depună în îndeplinirea
atribuţiilor sale va trebui făcută in abstracto, excluzând aprecierea in concreto şi
aceasta deoarece aprecierea in abstracto exprimă comportamentul normal al „bunului
comerciant”.
Mandat comercial fără reprezentare, comisionul, prezintă avantaje atât pentru
comisionar, al cărui comision se stabileşte în funcţie de volumul afacerilor încheiate
prin activitatea sa, cât şi pentru întreprinderea pentru care lucrează şi care
beneficiază de prestigiul şi competenţa comisionarului din regiunea ori ţara
respectivă. Contractul de comision prezintă reale avantaje şi pentru terţii contractanţi,
deoarece aceştia sunt puşi în situaţia de a putea aprecia solvabilitatea comisionarului
şi de a-şi realiza mai uşor creanţele de la comisionarii cu care se găsesc în raporturi
contractuale directe, decât de la comitenţii, pe care de cele mai multe ori nu îi cunosc
sau care se află la mari distanţe.
Cunoscut ca un mandat fără reprezentare sau prin interpunere de persoane
(prête-nom), contractul de consignaţie a fost reglementat prin Legea nr. 34/1936, care
a modificat Legea nr. 178/1934, aplicabilă şi în prezent.
Cu toate că acest contract a căpătat, într-un timp foarte scurt, o răspândire
considerabilă, Legea nr. 178/1934 nu a mai suferit nici o schimbare. Astfel, potrivit
acestui act normativ, dacă în contract nu s-a prevăzut remuneraţia consignatarului,

101
acesta va avea dreptul numai la suprapreţurile ce se vor obţine din vânzări, adică la
diferenţa dintre preţurile efectiv realizate din vânzare şi cele prevăzute în contract sau
în note. Această diferenţă de preţ care ar reprezenta remuneraţia consignatarului este
foarte greu de realizat, dacă nu chiar imposibil. De. aceea, considerăm, de lege
ferenda, că ar trebui să se prevadă în Legea nr. 178/1934 obligaţia consignantului de a
stabili în contract, încă de la încheierea acestuia, remuneraţia cuvenită consignatarului
pentru serviciile prestate, deoarece, având în vedere caracterul bilateral şi oneros al
contractului, trebuie realizat un echilibru contractual şi valoric al prestaţiilor părţilor. În
felul acesta, obligaţia consignantului de plată a remuneraţiei cuvenite consignatarului,
va fi o obligaţie legală, şi nu contractuală
O altă dispoziţie care vine în contradicţie cu prevederile referitoare la dreptul
de retenţie recunoscut în cazul contractului de comision sau de mandat este înscrisă în
art. 20 din Legea nr. 178/1934. Potrivit acestei prevederi, consignatarul nu poate
exercita faţă de consignant nici un drept de retenţie, nici asupra bunurilor încredinţate,
nici asupra sumelor sau valorilor rezultate din vânzarea acelor bunuri. Având în
vedere că acesta trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile cu diligenţa unui bun
comerciant iar contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision în
cazul căruia este recunoscut dreptul de retenţie al comisionarului, considerăm, de lege
ferenda, că ar trebui să se prevadă într-o viitoare legislaţie dreptul de retenţie pe care
consignatarul să-l exercite fie asupra bunurilor încredinţate în consignaţie, fie
asupra sumelor sau a valorilor Rezultate din vânzarea acestor bunuri, în cazul în care
nu-şi primeşte remuneraţia cuvenită. În susţinerea acestei idei trebuie avută în vedere
calitatea de depozitar pe care legea o atribuie consignatarului, precum şi dispoziţiile
art. 1619 C. civ. care prevăd dreptul de retenţie al depozitarului.
Alte variante ale mandatului în dreptul privat se concretizează în contractul
comercial de agent sau contractul de agency. Aceste contracte îndeplinesc funcţii
juridice asemănătoare şi se diferenţiază, în primul rând, prin sistemul juridic căruia îi
aparţin. Astfel, în sistemul de „common law”, conceptul de intermediere cunoscut sub
denumirea de „agency” nu face nici o deosebire între mandatar şi comisionar şi nici
între reprezentarea directă (perfectă) şi cea indirectă (imperfectă), distincţie
fundamentală în sistemul de drept continental.

102
 Contractul de agency îndeplineşte atât funcţiile mandatului, cât şi pe cele ale
comisionului. Cele două părţi în acest contract sunt: agentul, pe de o parte, care
îndeplineşte funcţiile mandatarului sau comisionarului din contractele de mandat şi de
comision şi principalul, pe de altă parte, care îndeplineşte funcţiile mandantului sau
comitentului din aceleaşi contracte. De aceea, autorii englezi atrag atenţia că
„agency” este o instituţie de intermediere care s-a impus prin pragmatismul ei,
posibilităţile de adaptare la cerinţele şi specificul afacerii care fac obiectul
intermedierii şi, de asemenea, prin flexibilitate.
În sistemul de drept continental, în domeniul intermedierii, se întâlneşte cel
mai des noţiunea de contract comercial de agent. În literatura de specialitate se face,
uneori, confuzie între contractul de mandat comercial şi contractul de agent, în sensul
reducerii agentului de comerţ la categoria mandatarilor. S-a apreciat că o asemenea
opinie nu este întemeiată, contractul de mandat comercial utilizându-se pentru
operaţiuni comerciale determinate, în timp ce agentul de comerţ tratează pe o
anumită piaţă toate afacerile reprezentatului sau o largă categorie a acestora.

103
 Bibliografie

1. Dumitru Florescu, Drept Civil - Contracte Speciale, Ed. Universităţii

Titu Maiorescu, Bucureşti, 2001.
2. Alexandresco D., Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului civil
român, vol. IX, Ed. Socec, Bucureşti, 1910;
3. A. Benabent, Droit civil. Les contrats speciaux, 2e edition,
Montchrestien, Paris, 1995;
4. Banciu M., Reprezentarea în actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1995;
5. Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1997;
6. Boroi G., Drept civil. Teoria generală, Ed. All Educational, Bucureşti,
1998;
7. Cărpenaru St.D., Drept comercial român, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1998;
8. Chirică D., Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997;
9. C. Turi a n u. Curs de drept civil. Contracte speciale, Ed. Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 2000;
10. D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969;
11. Deak Fr., Cărpenaru St.D., Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1993;
12. Deak Fr., Tratat de Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami,
Bucureşti, 1999;
13. Didier Ph., De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000;
14. E. Safta-Romano, Contracte civile, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;
1 5 . E l i e s c u M., Transmiterea şi împărţeala moştenirii în dreptul
Republicii Socialiste România, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966;

104
 16. Francois C o l l a r t - D u t i l l e u l , Philippe Delebecque, Contrats civils
et commerciaux, 5e, edition, Dalloz, Paris, 2001;
17. G. Baudry-Lacantinerie, P. de Loynes, Commentaire theorique &
pratique du Code civil, Libraire de la societe du recueil G-al de lois et de arrets, Paris,
1896;
18. Ghestin J., Le mandat d'interet commun, Melanges Derruppe;
19. Ghinea M.L., Unele probleme referitoare la dreptul de retenţie, în
R.R.D. nr. 11/1983;
20. Filipescu I.P., Filipescu A.I., Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000;
21. Hamangiu C., I. Bălănescu Rosetti, Băicoianu Al., Tratat de drept civil
român, vol. II, ediţie îngrijită de D. Rădescu, Editura ALL, Bucureşti, 1997;
22. Hamangiu C., Georgean N., Codul civil adnotat, vol. IX, Bucureşti,
1934;
23. Hanga Vl., Drept privat roman, Note de curs, Universitatea Dimitrie
Cantemir, Facultatea de Drept Cluj, 1992;
24. H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Legons de droit civil, tome troisieme,
quatrieme edition, deuxieme volume, Principaux contrats, Edition Montchrestien,
Paris, 1974;
25. H. Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii (trad. G. Dumitriu),
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;
26. Ionaşcu A., Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea
principiilor dreptului civil român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978;
27. Jambu-Merlin, Droit civil. Les contrats. Les Cours de droit, 1981;
28. J. Huet, Trăite de droit civil. Les principaux contrats speciaux, L.G.D.J.,
1996;
29. Kant I., Metafizica moravurilor, în Scrieri moral-politice, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1991;
30. Lazerges, Les mandats tacites, în Revue trimestrielle de droit civil, 1975;
31. Manoliu J., Răuschi Şt., Drept civil, vol. II, Contracte. Dreptul de
autor, Universitatea AI.I. Cuza, Iaşi, 1985;

105
 32. Pop A., B e l e i u Gh., Drept civil. Teoria generală a dreptului civil,
Universitatea din Bucureşti, 1980;
33. Popescu T.R., P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968;
34. Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Drept civil român. Studiu de
doctrină şi de jurisprudenţă, vol. II, Ed. Socec & Co, S.A.R., 1943;
35. Sanilevici R., Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Al.I. Cuza,
Iaşi, 1976;
36. S a n i l e v i c i R., Drept civil. Contracte, Universitatea Al.I. Cuza, Iaşi,
1982;
37. Stoenescu I., Porumb Gr., Drept procesual civil român, Ed. Didactică şi
Pedagogică Bucureşti, 1966;
38. Tomulescu C. St., Drept privat român, TUB, Bucureşti, 1973;
39. V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti;
40. Zinveliu I., Contractele civile - instrumente de satisfacere a intereselor
cetăţenilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978.

1. Constituţia României;
2. Codul civil;
3. Codul civil francez;
4. C. civil italian;
5. Codul civil din Quebec;
6. Codul de procedură civilă;
7. Codul comercial;
8. Codul familiei;
9. Codul penal;
10. Codul de procedură penală;
11. Decretul nr. 31/1954;
12. Decretul nr. 167/1958;
13. Legea nr. 31/1990;
14. Legea nr. 105/1992;
15. Legii nr. 36/1995;
16. Legea nr. 51/1995;
17. Legea nr. 8/1996.

106