CAPITOLUL VI

CONTRACTE SPECIALE

Secţiunea 1
Contractul internaţional de depozit

§1. Contractul de depozit regulat de mărfuri

Este un contract real, sinalagmatic şi cu titlu oneros.
Se încheie între doi comercianţi, denumiţi deponent şi depozitar, prin care,
depozitarul, în schimbul taxei de depozit, se obligă să păzească, să conserve marfa primită şi
să o restituie la prima cerere.
Obligaţiile părţilor
1) Deponentul
 să predea marfa amablată, etichetată, marcată
 să utilizeze în spaţiul de depozitare perimetrul indicat
 să completeze documentele de depozit
 să plătească taxa de depozit. Aceasta se calculează în funcţie de
durata depozitului, de cantitatea de mărfuri şi de eventualele
obligaţii suplimentare ce s-ar putea menţiona în sarcina
depozitarului
2) Depozitarul
 să păzească, să păstreze şi să conserve marfa
 să o restituie la prima cerere
 să-şi îndeplinească eventualele obligaţii suplimentare special
convenite
Spre deosebire de contractul civil de depozit, contractul internaţional de depozit este
cu titlu oneros. De asemenea, în cazul contractului internaţional de depozit, depozitarul
beneficiează de un drept de retenţie asupra mărfurilor din valoarea cărora se poate îndestula
pentru recuperarea taxelor de depozit şi a cheltuielilor utile şi necesare făcute cu depozitul.
Contractul internaţional de depozit să încheie în formă scrisă. În dreptul continental se
realizează prin întocmirea a trei documente (talonul, recipisa de depozit şi warantul), în
sistemul dreptului anglo-american, se întocmesc două documente.
Talonul, recipisa de depozit şi warantul au un conţinut identic dar naturi juridice
diferite. Acestea cuprind:
- elementele de identificare ale depozitarului şi ale deponentului
- elemente cu privire la marfă
- modul de calcul al taxei de depozit
- eventualele obligaţii suplimentare asumate de depozitar
Talonul – se păstrează în registrul de evidenţă şi are valoare probatorie, făcând dovada
încheierii contractului şi a primirii mărfii.
Recipisa şi warantul – sunt titluri de valoare. Ele atestă pentru posesorul lor calitatea
de propietar al mărfii. Vânzarea mărfii din depozit se poate face prin girarea recipisei şi a
warantului. Giratarul recipisei şi al warantului va putea astfel să ridice marfa.
Girarea numai a warantului (buletin de gaj) semnifică constituirea în mâna giratorului
a unui drept de gaj asupra mărfii din deplzit. Giratarul warantului este un creditor gajist, el
putându-se îndestula din valoarea mărfii din depozit, dar numai după depozitar.
Girul recipisei este un gir translativ de propietate.

26
 Dacă deponentul şi depozitarul îşi au sediul în state diferite, atunci contractul este un
contract internaţional, părţile putând să aleagă legea aplicabilă. Dacă nu au ales-o, se aplică
legea în vigoare la sediul debitorului prestaţiei caracteristice, respectivla sediul depozitarului.
Dacă într-un caz concret nu se cunoaşte sediul depozitarul contractul este supus legii în
vigoare la locul predării mărfii.
Recipisa şi warantul urmează a fi supuse legii în vigoare la locul emiterii.

Secţiunea 2
Contractul internaţional de intermediere

Are la bază instituţia reprezentării convenţionale.

În legătură cu reprezentarea convenţională, în sistemele de drept se cunosc două
tendiţe:
- în sistemele de drept de tip francez este cunoscută ca expresie a reprezentării
convenţionale instituţia mandatului civil
- în sistemele de drept anglo-americane nu este cunoscută această instituţie.
La nivelul dreptului comerţului internaţional, intermedierea de comerţ cunoaşte două
categorii de reglementări, şi anume, pe de o parte, intermedierea din dreptul continental, iar pe
de altă parte, intermedierea din dreptul anglo-amercian.
a. Intermedierea din dreptul continental
În acest caz, se reglementează mandatul comercial în paralel cu mandatul civil, cu
deosebirea că , spre deosebire de contractul de mandat civil, contractul de mandat comercial
este cu titlu oneros. Din această caracteristică rezultă următoarele consecinţe:
 în cadrul contractului de mandat comercial se reglementează în
favoarea mandatarului privilegiul dreptului de retenţie asupra
bunurilor corporale ale mandantului, până în momentul în care
acesta îşi onorează obligaţia de plată
 mandatarul din contractul de mandat comercial este obligat să
remită mandantului, sub sancţiunea curgerii dobânzii, orice sumă
încasată pentru acesta
 mandatarul din contractul de mandat comercial poate depăşi
mandatul dat, fără a a vea nevoie de confirmare, dacă depăşirea
convine mandantului.
Mandatul comercial este de două feluri:
a) mandatul cu reprezentare
b) mandatul fără reprezentare
a) În acest caz, mandatarul încheie actul juridic cu terţul pe numele şi în contul
mandantului, parte în contract fiind mandantul. Mandantul trebuie să-şi justifice
capacitatea şi are la îndemână o acţiune directă împotriva terţului.
b) În cazul mandatului fără reprezentare, mandatarul încheie cu terţul actul juridic în
numele său dar pe contul mandantului. El este obligat să aducă la cunoştinţă terţului
mandatul său. Şi mandantul şi mandatarul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a
încheia acte juridice. De asemenea, atât mandantul cât şi mandatarul au la îndemână o
acţiune împotriva terţului.
Ori de câte ori mandatarul şi mandantul işi au sediul pe teritorii diferite ne aflăm în
prezenţa unui contract internaţional, rezultând deci că părţile pot alege legea aplicabilă
acestuia. Dacă părţlie nu au ales legea aplicabilă, există două soluţii:
 prima soluţie care este minoritară, presupune faptul că legea
aplicabilă contractului internaţional este cea în vigoare la locul
încheierii contractului

27
  cea de-a doua soluţie, care este majoritară, şi care este aplicată şi de
dreptul nostru, precizează faptul că legea aplicabilă contractului
intrnaţional de intermediere este legea în vigoare la sediul
mandatarului.
Contractul internaţional de intermediere din dreptul continental cunoaşte două forme:
 contractul de comision
 contractul de curtaj (de samsărie)
1) Contractul de comision
Prin acest contract, comisionarul, în schimbul unui comision, se obligă să încheie un act
juridic în nume propriu şi pe contul comitentului.
Comisionul se calculează în procente.
Comisionarul are drept de retenţie. Ambele părţi trebuie să aibă capacitate comercială.
Contractul de comision se deosebeşte de contractul de mandat fără reprezentare prin
următoarele:
- comisionarul nu trebuie să aducă la cunoştinţă terţului calitatea lui de comisionar
- acţiunea împotriva terţului o poate avea numai comisionarul care răspunde faţă de
comitent numai pentru încheirea valabilă a actului juridic cu terţul
Există şi o varietate a contractului de comision, şi anume comisionul de încredere, prin
intermediul căruia, contra unui provizion, comisionarul se obligă să depună toate eforturile
pentru ca terţul să execute contractul. Comisionarul răspunde în acest caz solidar cu terţul
pentru executarea contractului.
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului, iar dacă nu au ales-o se aplică legea în
vigoare la sediul comisionarului.
2) Contractul de curtaj
Prin acest contract, curtierul, in schimbul unei sume de bani (curtaj), se obligă să procure
partenerului său, numit reprezentat, un cocontractant. În cazul acestui contract, curtierul nu se
obligă să încheie contractul cu terţul ci doar se obligă să aducă reprezentatului un partener de
afaceri, certificându-i identitatea şi bonitatea acestuia.
Curtajul se calculează în raport de natura contractului încheiat şi se plăteşte după încheirea
operaţiei cu terţul.
Curtierul nu beneficiează de dreptul de retenţie şi nici nu este un intermediar profesionist.
Curtierii s-au specializat pe categorii de operaţii. În ultima perioadă de timp a apărut o
nouă categorie de curtieri, şi anume dealeri care se ocupă cu operaţii de intermediere care au
ca obiect valori imobiliare.
Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă contractului, se aplcă legea în vigoare la sediul
curtierului. După o altă părere, care este minoritară, se aplică legea în vigoare la sediul
reprezentatului.(dreptul ceh).
În practica internaţională a apărut un alt contract de intermediere, şi anume contractul de
agent (de agenţie sau de agentură). Contractul se încheie între două părţi, şi anume agentul şi
reprezentatul. Agentul, în schimbul unui comision, se obligă să încheie pe o anumită piaţă
toate actele reprezentatului.
În acest caz, agentul este un mandatar cu reprezentare, plătit ca un comisionar,
deosebindu-se de acesta prin faptul că este un intermendiar profesionist.
Contractul de agent prezintă faţă de celelalte varietăţi ale contractului internaţional de
intermediere o serie de caracteristici, şi anume:
 în acest contract este prevăzută o caluză de exclusivitate, prin care
agentul este reprezentantul exclusiv al reprezentatului.
 Contractul de agent se încheie intuitu persoane în ceea ce-l priveşte
pe agent.

28
  Relaţia agent- reprezentat are o mai mare întindere în timp. De
asemenea, la încheirea contractului este obligatoriu să se precizeze
întinderea goegrafică, temporală şi materială a exclusivităţii
Agentul are drept de retenţie.
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului, iar dacă nu au făcut-o, se aplică legea în
vigoare la sediul agentului.
Există o categorie de persoane care săvârşeşte intermedierea prin contract de muncă, şi
anume auxiliarii de comerţ::
 procuristul
 vânzătorul din magazin
 comis-voiajorul
a) procuristul este abilitat să încheie în numele şi pe contul firmei contracte de comerţ,
semnându-le cu numele său şi având procură. Este plătit cu salariu şi cu un procent din
valoarea contractului încheiat. Contractul de muncă este marcat de o clauză de
neconcurenţă, procuristul fiind obligat să nu desfăşoare concomitent muncă salariată la
firme concurente şi să nu desfăşoare un comerţ identic cu cel al firmei.
b) vânzătorul din magazin este abilitat să încheie contracte de vânzare în spaţiile comerciale
autorizate ale firmei. Dacă vânzărea de săvârşeşte în afara spaţiilor comerciale, vânzătorul
îşi angajează propria răspundere. El este plătit cu salariu la care se adaugă un procent
asupra valorii vânzărilor.
c) comis-voiajorul săvârşeşte pentru firmă publicitate comercială şi operaţii de curtaj sau de
mandat cu reprezentare. Acesta încheie contracte în numele şi pe contul firmei. Este plătit
prin slalriu minim garantat la care se adaugă un procent asupra valorii operaţiilor
încheiate. De asemenea, în contractul de muncă încheiat cu firma este stipulată o caluză de
neconcurenţă.
Contractul de muncă încheiat cu procuristul, vânzătorul din magazin şi cu comis-
voiajorul, este supus legii de la sediul firmei.
b. Intermedierea din dreptul anglo-american
Dreptul anglo-american reglementează toate formele de intermediere, cu excepţia
reprezentării din dreptul familiei, prin agency.
Contractul de intermediere în acest sistem se încheie între reprezentat (principal) şi
reprezentant (agent). Agentul poate să fie servant sau independent.
Spre deosebire de intermedierea continentală, agentul este abilitat cu săvârşirea de
fapte juridice în numele şi pe contul principalului. Agentul nu trebuie neapărat retribuit, nu
are drept de retenţie şi este obligat să remită principalului tot ce primeşte, inclusiv darurile
manuale primite cu scop personal.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă contractului, prin proiectul de convenţie de la
Lucerna din 1953 se dă prioritate în absenţa lui lex voluntatis, legii în vigoare la sediul
reprezentatului.

Secţiunea 3
Contractul internaţional de vânzare comercială

Criteriile după care o vânzare are sau nu caracter internaţional nu sunt unice, ci diferă
de la un sistem la altul. De exemplu, Legea uniformă privind vânzarea internaţională de
bunuri mobile corporale- Haga 1964- precizează că se aplică contractelor dintre părţile având
domiciliul sau reşedinţa în ţări diferite, dacă în contract se prevede că bunul vândut face, la
încheirea contractului sau ulterior, obiectul unui transport de pe teritoriul unui stat pe teritoriul
altui stat. Apoi, când oferta şi acceptarea au fost efectuate pe teritoriile unor state diferite şi, în

29
sfârşit, când predarea bunului vândut trebuie făcută pe teritoriul altui stat decât cel pe al căruia
s-a făcut acceptarea şi oferta.
Prin Convenţia de la Viena din 1980, criteriul esenţial îl constituie sediul părţilor,
convenţia urmând să se aplice contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri dacă părţile îşi au
sediul în ţări diferite.
Soluţia din dreptul românesc ţine seama de sediul (domiciliul) părţilor contractante, fie
pe piaţa pe care se realizează operaţiunea comercială, iar contractul de vânzare-cumpărare nu
face excepţie, cu consecinţa că dacă una din părţi este străină sau dacă operaţiunea se
realizează pe o piaţă străină, există acel element de extranietate care permite calificarea
contractului de vânzare-cumpărare ca fiind de comerţ internaţional.
Cât priveşte cel de-al doilea criteriu pentru calificarea contractului ca fiind de comerţ
internaţional, cel al comercialităţii, problema crează unele dificultăţi, deoarece sunt destule
sisteme de drept care nu fac diferenţierea drept civil – drept comercial. Dacă punctul de
vedere diferă după natua civilă sau comercială a vânzării, soluţia ne-o va da lex fori. Dacă este
în discuţie capacitatea părţilor de a încheia un contract civil sau comercial, cu consecinţe
asupra calificării contractului, rezolvarea ne-o va da legea naţională a părţilor, care determină
capacitatea.
În practică, diversitatea de soluţii este mai mică, dar se evită o soluţie unică, uneori
inexactă.
Izvoarele contractului internaţional de vânzare- cumpărare
Contratul de vânzare-cumpărare, este reglementat de Codul civil, Codul comercial,
legislaţia de comerţ exterior şi de Legea de drept internaţional privat. Mai pot intra în discuţie
şi uzanţele comericale, în primul rând cele codificate (Incoterms 2000 şi RAFTD 1941).
Totodată, este de remarcat procesul de uniformizare legislativă existent în acest domeniu, care
şi-a atins cota cea mai semnificativă prin Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri, de la Viena din 1980, la care România a aderat (Legea nr.
24/1991) şi Convenţia asupra prescripţiei în materie de vănzare internaţională de mărfuri,
New York, 1674, modificată prin Protocolul de la Viena din 1980, la care România a aderat
(Legea nr. 46/1992).
Formarea contractului
Contractul de vânzare-cumpărare internaţională se formează prin ofertă şi acceptarea
ei. Constituie ofertă propunerea avansată uneia sau mai multor persoane determinate, dacă
este sufucient de precisă şi exprimă voinţa de a se angaja, în cazul în care este acceptată.
Oferta poate fi retractată până când ea ajunge la destinatar, inclusiv dacă retractarea ajunge
odată cu oferta. Oferta nu poate fi retrasă dacă conţine termen de acceptare sau prevede că
este irevocabilă sau dacă destinatarul în mod rezonabil a considerat-o ca irevocabilă şi s-a
comportat ca atare.
Cât priveşte acceptarea, ea constituie, declaraţia sau o altă maqnifestare de voinţă, prin
care destinatarul ofertei îşi exprimă acordul de a încheia contractul. Tăcerea sau inacţiunea nu
constituie acceptare. Acceptarea produce efecte şi contractul se consideră încheiat din
momentul în care ea a ajuns la ofertant. Deci, Convenţia de la Viena consacră teoria recepţiei.
Acceptarea trebuie să ajungă la ofertant în termenul stipulat, sau în lipsa unei stipulaţii, intr-
un termen rezonabil. Dacă răspunsul acceptantului conţine modificări, completări sau limitări
ale ofertei, nu suntem în prezenţa unei acceptări, ci a unei contraoferte. Şi acceptarea poate fi
revocată dacă ajunge la ofertant înainte sau odată cu acceptarea.
Efectele contractului
Obligaţiile vânzătorului constau în:
 predarea mărfii
 de a asigura conformitatea mărfii
 de a transmite dreptul de proprietate

30
a) Predarea mărfii constă în remiterea efectivă a mărfii sau îndeplinirea actelor şi faptelor
necesare pentru ca marfa să fie pusă la dispoziţia cumpărătorului.
Locul predării este, de principiu, cel convenit de părţi. Dacă părţile nu au convenit, se
fac diferenţieri astfel: dacă marfa trebuie transportată, predarea se face la locul unde aceasta
se remite primului transportator ; dacă marfa nu trebuie transportată şi contractul se referă la
un bun individual determinat sau la un bun generic determinat ce trebuie prelevat dintr-o masă
determinată ori bunul trebuie fabricat sau produs, iar la încheierea contractului părţile ştiau că
mărfurile trebuiau produse sau fabricate într-un anumit loc, predarea mărfii se face prin
punerea ei la dispoziţia cumpărătorului în acel loc.În alte cazuri predarea se face la sediul
vânzătorului din momentul încheierii contractului, prin punerea mărfii la dispoziţia
cumpărătorului.
Marfa trebuie predată la data convenită prin contract sau determinată în conformitate
cu contractul.
Vânzătorul trebuie să predea marfa contractată în cantitatea, de calitatea şi de tipul
prevăzute de contract şi în ambalajul convenit. Conformitatatea mărfii se apreciează în
momentul transmiterii riscurilor, iar vânzătorul răspunde pentru ea chiar dacă lipsa de
conformitate apare ulterior.El răspunde de altfel pentru lipsa de coformitate care apare după
transmiterea riscurilor, dacă aceasta, îi este imputabilă, inclusiv în perioada de
garanţie.Cumpărătorul trebuie să denunţe vânzătorului lipsa de conformitate într-un termen
rezonabil din momentul în care a constat-o sau ar fi trebuit să o constate, dar nu mai târziu de
doi ani de la remiterea efectivă a mărfii.
De asemenea, există garanţia împotriva evicţiunii sub forma obligaţiei vânzătorului de
a preda marfa liberă de orice drepturi sau pretenţii ale unui terţ, inclusiv ântemeiate pe
propietatea industrială sau altă formă de propietate intelectuală, exceptând cazul în care aceste
drepturi sau pretanţii, cupmărătorul le cunoştea la încheirea contractului ori dreptul sau
pretenţia rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat planurilor tehnice sau altor
specificaţii ale cumpărătorului.
b) Obligaţia vânzătorului de a asigura conformitatea mării constă în accea de a da o marfă în
cantitatea şi calitatea convenită cu cumpărătorul.
În cazul în care nu este respectată cantitatea mărfii, cumpărătorul are la îndemână mai
multe posibilităţi:
- o poate accepta, cerând o reducere a preţului;
- o poate acepta dar îi acordă vânzătorului un termen pentru a aduce diferenţa, în caz
contrar având dreptul la daune moratorii;
- pentru diferenţă, poate să procedeze la o cumpărare, costurile fiind suportate de
vânzător
Privitor la calitatea mărfii, aceasta poate fi precizată în contract (sub forma mostrelor,
standardelor, stasurilor sau a caietelor de sarcini), sau poate să nu fie precizată. Dacă calitatea
a fost precizată în contract şi nu a fost respectată de vânzător, cupmărătorul:
- poate accepta marfa, cerând o bonificaţie;
- poate să reţină marfa şi cu acordul vânzătorului o poate condiţiona pe cheltuiala
acestuia;
- poate să restituie marfa, pe cheltuiala vânzătorului, pentru a fi înlocuită sau remediată,
având dreptul şi la daune moratorii.
Dacă calitatea mărfii nu a fost precizată se acceptă calitatea medie practicată pe piaţă.
c) Transferul de propietate – în cazul unui bun asupra căruia există un drept sau o pretenţie a
unui terţ, dacă nu s-a efectuat transferul de propietate sau a fost un transfer incert,
cumpărătorul poate să nu accepte marfa. Pe de altă parte, el trebuie să denunţe drepturile sau
pretenţiile terţului, sub sancţiunea înlocuirii mărfii şi plata de daune interese.

31
 În caz de neexecutare a obligaţiei de predare, cumpărătorul poate cere executarea
obligaţiei, să declare rezolvit contractul, să obţină daune interese egale cu pierderile suferite şi
câştigul nerealizat. Nu se poate acorda termen de graţie.
În ceea ce priveşte termenul de livrare, dacă nerespectarea acestuia este o contravenţie
esenţială, ea poate atrage o cerere de executare a obligaţiei, rezolivirea contractului, şi de
asemenea, cumpărătorul poate cere daune interese.
Nerespectarea locului de predare este sancţionată asemănător nu nerespectarea
termenului de predare.
Lipsa de conformitate a mărfii poate atrage, dacă ea a fost denunţată în mod
corespunzător de către cumpărător: înlocuirea mărfii, rezolvirea contractului, reducerea
preţului, despăgubiri.
Neremiterea documentelor poate atrage răspunderea vânzătorului ca pentru
neexecutarea oricărei obligaţii.
Obligaţiile cumpărătorului constau în:
 plată a preţului
 preluare a mărfii
a) în mod mormal, preţul este determinat prin contract. Dacă părţile nu au făcut acest lucru,
iar contractul este considerat valabil încheiat, preţul va fi cel obişnuit practicat la momentul
încheirii contractului, în ramura comercială considerată, pentru acelaşi tip de marfă, vândută
în condiţii comparabile. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci va fi preţul zilei din momentul
plăţii pe piaţa vânzătorului.
Locul plăţii este cel convenit de părţi. Dacă părţile nu au convenit, locul plăţii va fi
sediul vânzătorului, iar în cazul în care plata se face contra unor documente va fi locul în care
se remit aceste documente.
Data plăţii este de asemenea convenită. Dacă nu s-a convenit, cumpărătorul este ţinut
să facă plata în momentul în care vânzătorul îi pune marfa la dispoziţie sau când îi pune
documentele reprezentative ale acesteia.
c) preluarea mărfii constă în îndeplinirea actelor la care în mod rezonabil se poate aştepta
vânzătorul pentru ca să poată face predarea.
În cazul de neplată a preţului, vânzătorul poate cere obligarea cumpărătorului la plata
acestuia. De asemenea, el poate declara rezolvit contractul dacă neplata preţului constituie o
contravenţie esenţială în contract sau dacă cumpărătorul nu face plata preţului în termenul
suplimentar acordat de către vânzător. Dacă neplata preţului nu este o contravenţie esenţială
în contract, vânzătorul nu poate declara rezolvit actul, el poate cere doar daune interse.
În cazul în care cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare a mărfii, vânzătorul:
- poate reţine marfa în depozitul său pe cheltuiala cumpărătorului;
- poate să dea marfa în depozitul unui terţ, tot pe cheltuiala cumpărătorului;
- dacă marfa este perisabilă, poate să o vândă la licitaţie.
Fiecare parte poate amâna executarea obligaţiei sale dacă cealată parte nu va executa o
parte esenţială a obligaţiei din cauza situaţiei sale economice sau a modului în care se
pregăteşte să execute contractul.
Părţile la contract pot alege legea aplicabilă, iar în tăcerea părţilor, contractul este supus
legii în vigoare la sediul vânzătorului.
Transferul riscurilor
Pentru transferul riscurilor, marfa trebuie individualizată, adică idenitificată şi separată
de alte mărfuri, cu aceleaşi caracterisitci, în conformitate cu cele convenite prin contract sau
într-un mod adecvat specificul mărfii şi condiţiilor în care se realizează predarea.
Riscurile se transferă în momentul predării mărfii, adică la momentul şi locul
convenite, fie direct cumpărătorului, fie transportatorului. Pentru mărfurile vândute în timp ce
se aflau în transport, riscurile se transferă în momentul încheierii contractului. Dacă marfa

32
trebuie preluată de cumpărător, iar acesta întârzie preluarea, riscurile se transferă în momentul
în care marfa îi este pusă la dispoziţie iar cumpărătorul săvârşeşte prin nepreluare o
contravenţie esenţială la contract. În cazul în care cumpărătorul trebuie să preia marfa în alt
loc decât sediul vânzătorului, riscurile sunt transferate la predare sau în momentul în care
cumpărătorul este înştiinţat că marfa îi este pusă la dispoziţie în acel loc.
Părţile pot alege legea aplicabilă iar dacă nu au ales-o se aplică legea în vigoare la
sediul vânzătorului.
Varietăţi de vânzare
1. Vânzarea la bursă
Bursa este o instituţie speculativă aflată sub controlul statului.
Există două feluri de burse: burse de mărfuri şi burse de valori.
Specific vânzării la bursă este absenţa mărfii, rezultând faptul că dacă, bursa în cauză
nu are propriile stasuri de calitate nu se pot formula pretenţii asupra calităţii mărfii.
Legea aplicabilă este legea în vigoare la sediul bursei.
Vânzările la bursă se fac prin intermediari.
Vânzările la bursă sunt de trei feluri:
 vânzări cu primă
 vânzări a la oise
 vânzări a la baise
În cazul vânzării cu primă speculează cumpărătorul care cumpără o marfă şi nu este
interesat spre a revinde ulterior.
În cazul vânzării a la oise speculează vânzătorul care vinde o marfă la un preţ spre a o
răscumpăra ulterior.
În cazul vânzării a la baise, vânzătorul nu are marfa şi cumpărătorul nu are banii. În
acest caz se avansează o primă, iar dacă la termen cel care a avansat prima nu îndeplineşte
obligaţia, pierde prima. Dacă cel care a primit prima nu îşi îndeplineşte obligaţia, va fi obligat
să restituie dublul primei.
2. Vânzarea la licitaţie
Licitaţia se caracterizează prin prezenţa mărfii:
 sub formă de mostră – în acest caz nu se pot formula pretenţii
pentru viciile aparente
 sub formă de documentaţie tehnică – în acest caz cel care a luat
cunoştinţă de documentaţie este obligat să păstreze secretul
Licitaţiile sunt de două feluri: licitaţii închise şi licitaţii deschise.
Legea aplicabilă contractului este legea în vigoare la locul licitaţiei.
3. Vânzarea în consignaţie
Este un contract complex, încheiat intre doi comercianţi, consignant şi consignatarul ,
prin care consignatarul se obligă să vândă pe contul consignatului marfa primită.
Acest contract cuprinde în structura sa alte trei contracte: contractul de depozit, de
comision şi contractul de vânzare.
Obligaţiile părţilor
1) Obligaţiile consignantului:
 să predea consignatarului marfa ambalată, etichetată, conform
naturii sale
 să utilizeze în cadrul depozitului spaţiul indicat de consignatar
 să stabilească cu consignatarul condiţiile vânzării
2) Obligaţiile consignatarului
 până la vânzare să păstreze şi să conserve marfa primită
 să restituie marfa la prima cerere a consignantului
 să ţină evidenţe separate pentru fiecare consignant

33
  să asigure marfa primită în depozit în profitul consignantului la un
asigurător agreat de consignant
 să remită de îndată consignantului sumele încasate
Deşi consignatarul este atât depozitar cât şi concesionar, el nu are un drept de retenţie,
el putând sa-şi reţină comisionul din preţul încasat.
Comisionul se calculează diferit. Astfel, dacă cererea pentru marfa este mai mare
decât oferta, comisionul reprezintă diferenţa dintre preţul cerut de consignant şi preţul de
vânzare. Dacă cererea este mai mică decât oferta, comisionul este calculat procentual din
preţul de vânzare.
Atunci când consignatarul şi consignantul îşi au sediul pe teritorii diferite, ei pot alege
legea aplicabilă contractului. Dacă părţille nu au ales legea aplicabilă, se aplică legea în
vigoare la sediul consignatarului.
4. Contractul de concesiune exclusivă
Acest contract se încheie între doi comercianţi – concedent şi concesionar – prin care,
concedentul vinde o marfă şi dreptul exclusiv de recomercializare a acesteia.
Clauza de exclusivitate, poate varia ca intensitate, de la concesiune exclusivă deschisă
la exclusivitate închisă şi cea absolută. Exclusivitatea deschisă, presupune obligaţia
concedentului de a nhu comercializa pe piaţa concesionată marfa. Exclusivitatea închisă
presupune pe de o parte, obligarea concedentului de a nu comercializa pe piaţa concesionată
marfa, iar pe de altă parte, obligaţia concedentului de a cere tuturor clienţilor săi ca nici ei să
nu recomercializeze marfa pe piaţa concesionată. Exclusivitatea absolută, presupune pe lângă
obligaţiile stipualte pe seama concedentului în cazul exclusivităţii închise, şi pe aceea de a
cere clienţilor săi ca aceştia, la rândul lor să ceasă clienţilor lor să nu recomercializeze marfa
pe piaţa concesionată.
Obligaţiile părţilor
1) Obligaţiile concedentului:
 să vândă concesionarului o marfă, asigurându-i acestuia un anumit
stoc. Se angajează ca la expirarea contractului să răscumpere marfa
rămasă în stoc, la preţul iniţial de vânzare
 Să acorde concesionarului dreptul de comercializare a mărfii pe
piaţă. Se angajează la respectarea exclusivităţii şi la acordarea de
asistenţă tehnică în comercializarea ei
2) Obligaţiile concesionarului:
 să promoveze marfa pe piaţa concesionată
 să păstreze bunul renume comercial pentru concedent
 să respecte indicaţiile date de concedent
 să-l plătească pe concedent
Plata se compune din două componente: în primul rînd, o plată fermă, care se achită la
încheirerea contractului şi la înoirea stocului, iar în al doilea rând, o plată variabilă, care este
reprezentată de redevenţele stabilite procentual asupra cifrei de afaceri realizate prin
recomercializarea mărfii.
Părţile la contractul de concesiune exclusivă pot alege legea aplicabilă, iar dacă nu au
ales-o, se aplică legea în vigoare la sediul concesionarului.

Secţiunea 4
Contractul internaţional de transfer de tehnologie

În anul 1974, ONU, adoptă Carta drepturilor şi obligaţiilor statelor prin care se
reconfirmă dreptul statelor de a avea acces la tehnologiile avansate. Astfel, transferul
internaţional de tehnologie îşi are o consfinţire pe plan internaţional.

34
 Contractele de transfer internaţional de tehnologie sunt:

a) Contractul de licenţă de brevet

Contractul se încheie între proprietarul brevetului (licenţiat) şi beneficiar (licenţiator). Prin
intermediul acestui contract licenţiatul transferă licenţiatorului dreptul de a utiliza o invenţie.
Obligaţiile părţilor
1) Obligaţiile licenţiatului:
 să transmită folosinţa invenţiei
 să acorde asistenţă tehnică
 să nu licenţieze respectiva licenţă unui licenţiator concurent
2) Obligaţiile licenţiatorului:
 să protejeze brevetul
 să nu sublicenţieze invenţia
 să-l plătească pe licenţiat
Plata presupune o sumă modică plătibilă la încheierea contractului la care se adaugă
anuităţi calculate asupra cifrei de afaceri realizată de licenţiator.
Părţile pot să aleagă legea aplicabilă contractului, iar dacă nu au facut-o, se aplică
legea în vigoare la sediul licenţiatului, cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la
sediul licenţiatorului.
b) Contractul de cesiune
Contractul se încheie între propietarul brevetului (cedent) şi cesionar. Cesiunea este de
două feluri: totală şi parţială. În cazul cesiunii totale, cedentul vinde cesionarului în cauză şi
dreptul absolut de licenţiere a invenţiei. În cazul cesiunii parţiale, cedentul vinde cesionarului
brevetul şi dreptul de licenţiere, dar îşi reţine dreptul de a utiliza invenţia în interes propriu.
Obligaţiile părţilor
1) Obligaţiile cedentului
 să transmită în propietate cesionarului invenţia
 să nu licenţieze terţelor persoane acea invenţie
2) Obligaţiile cesionarului
 să protejeze invenţia în ţara sa
 să protejeze calitatea licenţiatului de creator
 să-l plătească pe cedent
Plata se prezintă sub două forme: ori sub forma unei sume mai importante, ori sub
forma unei sume mai mici plătită la îincheierea contractului la care se adaugă pe un număr de
ani determinaţi, anuităţi rezultate din cifra de afaceri realizată de concesionar datorită
invenţiei.
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului, iar dacă nu au făcut-o, se aplică legea în
vigoare la sediul cedentului.
c) Contractul de comunicare de know-how
Know-how-ul reprezintă o serie de cunoştinţe tehnice, intelectuale, îndemânare în
realizarea unei reţele tehnologice, a unor procedee.
Trăsăturile know-how-ului : în primul rând, reprezintă o noutate relativă, iar în al doilea
rând, este nebrevetat (fie deoarece reprezintă o etapă în realizarea unei invenţii, fie nu este
brevetabil). Din aceste trăsături rezultă şi specificitatea contractului de comunicare de know-
how, şi anume, acesta se încheie între autorul know-how-ului şi beneficiar. Din prima
trăsătură a know-how-ului (noutate relativă) rezultă obligaţia părţilor de a-şi comunica
reciproc pe durata contractului perfecţionările aduse. Din cea de doua trăsătură (nebrevetat)
rezultă clauza de confidenţialitate, beneficiarul fiind ţinut să păstreze secretul asupra know-

35
how-ului atât pe durata contractului, cât şi după expirarea contractului, şi chiar în cazul în care
contractul nu s-a încheiat, dar beneficiarul a luat cunoştinţă.
Obligaţiile părţilor
1) Obligaţiile comunicantului
 să transmită beneficiarului know-how-ul şi să-I asigure asistenţă
tehnică
 să nu transmită know-how-ul concurenţei
2) Obligaţiile beneficiarului
 să-l plătească pe comunicant
Plata se face în redevenţe asupra cifrei de afaceri realizate de beneficiar.
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului, iar în cazul în care nu au ales-o, se
aplică legea în vigoare la sediul beneficiarului.
d) Contractul de consulting- engineering
Este vorba de un ansamblu de activităţi cu caracter intelectual, ce are ca scop să asigure
conceperea şi realizarea unei investiţii la un cost scăzut, într-un termen scurt şi cu cel mai
ridicat randament.
Acest proces prezintă două faze distincte:
 activitatea de consulting care însoţeşte proiectarea unei investiţii.
Beneficiarul este obligat să comunice prestatorului toate datele, să-l
familiarizeze pe acesta cu investiţia. Prestatorul este obligat să
păstreze confidenţialitatea şi să-l sfătuiască pe beneficiar asupra
elementelor investiţiei
 activitatea de engineering care însoţeşte etapa de realizare a
investiţiei. Prestatorul urmăreşte în numele şi în contul
beneficiarului modul în care executantul respectă proiectul de
investiţie. Va participa în numele beneficiarului la recepţiile
intermediare şi la cea finală, semnând procesele-verbale. Pe de altă
parte, beneficiarul, va trebui să păstreze secretul asupra
cunoştinţelor intelectuale şi să-l plătească pe prestator.
Modalităţile de plată sunt: - pe unitate orară de timp
- cost la care se adaugă onorariu
- procent asupra valorii finale a investiţiei
Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă contractului, există în practică mai multe soluţii: o
soluţie mionritară, conform căreia, se aplică legea de la sediul prestatorului, cu respectarea
normelor de aplicaţiune necesară de la locul investiţiei, şi o altă soluţie, conform căreia, se va
aplica, ori legea în vigoare la sediul beneficiarului, cu respectarea normelor de aplicaţiune
necesară de la locul investiţiei, ori, legea în vigoare la locul investiţiei.
e) Contractul de franchising
Acest contract se încheie între doi comercianţi- francisor şi francisee – prin care, în
schimbul unei plaţi, francisorul transmite francisee-ului dreptul de a folosi o marcă de fabrică,
de comerţ sau de servicii.
Obligaţiile părţilor
1) Obligaţiile francisorului
 să transmită dreptul de utilizare la mărcii aferente
 să comunice know-how-ul aferent
 să nu facă concurenţă francisee-ului
 să comunice francisee-ului eventualele perfecţionări ale know-how-
ului
2) Obligaţiile francisee-ului

36
  să respecte indicaţiile date de francisor în utilizarea mărcii,
deoarece trebuie să asigure bunul renume comercial al mărfii
 să protejeze pe piaţa respectivă marca, dar în profitul francisorului
 să respecte confidenţialitatea şi să comunice francisorului
eventualele perfecţionări
 să nu facă concurenţă francisorului
 să-l plătească pe francisor
Plata se compune dintr-o plată fermă, care se achită la încheierea contractului şi care
are figura juridică a unei taxe de intrare în sistemul francisorului, iar cealaltă componentă este
formată din redevenţe asupra cifrei de afaceri rezultate prin utlizarea acelei mărci.
Un francisor poate avea pentru aceeaşi marcă mai mulţi francisee-I, formându-se astfel
un lanţ, adăugându-se la nivelul lanţului obligaţia dintre francisee-I să nu îşi facă concurenţă
şi să-şi comunice perfecţionările know-how-ului. Rezultă astfel că se poate realiza la nivelul
lanţului un adevărat monopol al produsului, serviciului sau lucrării, din această cauză,
contractele de franchising sunt supuse controlului autorităţii concurenţei.
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului, iar dacă nu au ales-o, se aplică legea în
vigoare la sediul francisorului cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la sediul
francisee-ului.

Secţiunea 5
Contractul internaţional de leasing

Iniţial, în forma sa clasică, contractul internaţional de leasing, poartă asupra unor

instalaţii complexe. Actualmente, în forma sa recentă se aplică şi asupra bunurilor de folosinţă
îndelungată.
Contractul internaţional de leasing reprezintă o cumpărare în scop de închiriere,
insoţită de o închiriere în scop de vânzare.
În cadrul contractului de leasing întâlnim trei parteneri:
 vânzătorul producător
 finanţatorul – unitate de leasing (numit leasor)
 utilizatorul (numit leasee)
Operaţiile specifice contractului internaţional de leasing
1) Vânzare-cumpărare – această operaţie se realizează între vânzătorul producător şi
leasor. Dintre obligaţiile vânzătorului poate fi amintită aceea de a executa faţă de societatea de
leasing cumpărătoare numai obligaţia de dare. Obligaţia de facere se execută faţă de leasee.
Leesee-ul are faţă de vânzător obligaţia de plată a preţului. De asemenea, obligaţia de preluare
se execută de către leasee.
Plata se face în baza procesului-verbal semnat de vânzător şi de leasee.
2) Mandatul – părţile participante la mandat sunt societatea de leasing (mandantul ) şi
leasee (mandatar).
Deosebirile faţă de mandatul de drept comun: utilizatorul- mandatar nu primeşte
indicaţii de la societatea de leasing, el încheind operaţia în numele şi pe contul leasorului, dar
în interesul său. Pe de altă parte, parametrii vânzării (tehnici) se negociază direct de către
leasee în interesul său.
3) Locaţia – se realizează între leasor (locator) şi leasee (locatar).
Deosebiri faţă de locaţia de drept comun: leasorul are faţă de leasee numai obligaţia de
a transmite folosinţa instalaţiei, posesia fiind transmisă de vânzător. Celelalte obligaţii se
execută de leasor, şi anume: să facă reparaţiile capitale şi pe cele curente, să asigure instalaţia
la un asigurător agreat de finanţator şi să plătească chiria. Dacă nu plăteşte o rată, este obligat
să restituie instalaţia şi pentru restul ratelor de chirie finanţatorul devine creditor chirografar.

37
 4) Promisiunea unilaterală de vânzare – societatea de leasing este obligată să se
conformeze opţiunii leasee-ului. Acesta poate la sfârşitul contractului să opteze între
următoarele situaţii:
 să continuie locaţia pe o nouă durată, cu rate mai mici
 să restituie instalaţia şi implicit, să rezilieze contractul
 să cumpere instalţia la un preţ rezidual
În cadrul contractului internaţional de leasing, vânzătorul este direct intersat. El
produce instalaţia în cauză, care este greu vandabilă cu plata dintr-o dată. Prin intermediul
leasingului el este plătit la predarea instalaţiei, rezultând faptul că îşi asumă obligaţia de
conformitate particulară, şi anume, poate conveni cu leesee nu numai să remedieze instalaţia,
dar chiar să o perfecţioneze.
Leasorul poate fi o bancă, o societate specializată sau o societate financiară.
Prin leasing se acordă un împrumut pe termen lung leasee-ului. Banca, pentru acest
împrumut cere o garanţie. Bunul ipotecat poate avea o valoare care să scadă, sau poate fi
ipotecat la mai mulţi creditori.
Leasingul este garantat cu dreptul de proprietate asupra instalaţiei, urmând ca în
momentul încheierii contractului să se transmită şi instalaţia, leasee trebuind să aplice la
vedere însemne care să-l indice pe leasor ca propietar. Dacă leasee-ul intră în faliment,
instalaţia nu intră în masa falimentului.
Dacă societatea de leasing nu este o bancă, prin intermediul leasingului ea poate
acorda un împrumut pe care, în alte condiţii nu l-ar fi putut acorda.
Leasee-ul apelează la leasing, fie pentru că are închisă piaţa creditului, fie pentru
introducerea rapidă şi mai uşor de suportat a tehnologiei de vârf. În momentul în care
instalaţia este depăşită de apariţia unei instalaţii mai performante, ea se restituie leasorului.
Leasingul prezintă două forme:
 leasingul financiar – în cadrul acestei forme, leasorul avansează
sumele necesare, iar opţiunea leasee-ului are în vedere ori reînoirea
locaţiei, ori cumpărarea bunului.
 Leasingul operaţional – în acest caz, leasorul poate fi chiar el
producătorul instalaţiei, iar opţiunea leasee-ului constă fie în
cumpărarea bunului la un preţ rezidual, restituirea instalaţiei, fie
relocaţiunea (opţiune întâlnită mai rar). În acest caz, leasorul este
întotdeauna o societate de leasing.
Părţile la contract pot alege legea aplicabilă contractului, iar dacă nu au facut-o, există
două opţiuni:
 una care este minoritară, şi care constă în dezmembrarea leasingului
în operaţiile componente şi supunerea lor legii pertinente
 o altă soluţie care este majoritară, conform căreia contractul se
supune legii în vigoare la sediul societăţii de leasing cu respectarea
normelor de aplicaţiune necesară de la sediul leesee-ului.
Au fost asimilate tehnicii de leasing şi alte operaţii care presupun închirierea, şi anume
contractul de reating şi contractul de time-shering.
1) Contractul de reating
Acest contract este utilizat pentru închirierea mijloacelor de transport, de tip particular.
Societatea de reating acceptă ca locul de predare şi de restituire a mijlocului de
transport să se găsească pe teritorii ale unor state diferite. De asemenea, societatea asigură
service-ul şi asistenţa tehnică.
Locatarul suportă prima de asigurare şi toate reparaţiile care ar fi implicate de greşita
manipulare a mijlocului de transport. De asemenea, locatarul asigură combustibilul,
lubrifianţii şi întreţinerea personalului manipulant. El are şi obligaţia de a plăti chiria.

38
 Ceea ce este specific acestui tip de contract, este faptul că lipseşte opţiunea locatarului
de a cumpăra mijlocul de transport.
Acest contract, conform părerii majoritare nu poate fi considerat contract de leasing.

2) Contractul de time-shering
Acest contract a apărut ca formă de utilizare a calculatoarelor mari. Astfel, societatea
de time-shering încheie pe timp partajat folosinţa unui bun la mai mulţi locatari.
Locatarul are obligaţia să plătească ratele de chirie şi de a accepta pe durata
contractului partajarea folosinţei pe timpi determinaţi cu mai mulţi locatari.
Acest contract nu cuprinde obligaţia de vinde pentru locator şi nici opţiunea de a
cumpăra pentru locatar.
O varietate a contractului de leasing îl reprezintă contractul de leease-back.
În acest contract, calitatea de vânzător şi cea de utilizator se confundă pentru aceeaşi
persoană. Dacă contractul de leasing poate fi considerat mijloc util de introducere a
tehnologiei avansate, contractul de lease-back este fără excepţie o tehnică de creditare pe un
termen lung.
Utilizatorul vinde finanţatorului o instalaţie din uzina sa cu obligaţia finanţatorului de
a I-o închiria de îndată şi de a o revinde utilizatorului la sfârşitul contractului.
Acest contract presupune operaţiunile de vânzare, de locaţiune şi de promisiune
unilaterală de vânzare.
Vânzarea se încheie între utilizator (vânzător) şi societatea finanţatoare (cumpărător).
În acest caz, vânzătorul are o obligaţie de dare, iar cumpărătorul o obligaţie de plată a
preţului. Celelalte obligaţii nu există în cazul acestui contract.
Cumpărătorul finanţator ca locatar este obligat să închirieze instalaţia utilizatorului,
obligaţia care îi incumbă în acest caz fiind aceea de a transmite vânzătorului folosinţa
instalaţiei.
Finanţatorul are obligaţia să reînchirieze instalaţia utilizatorului, percepând chiria în
rate mici, şi, de asemenea, să-I revândă utilizatorului instalaţia la un preţ rezidual.
Creditul indirect pe care-l face finanţatorul utilizatorului, este garantat cu propietatea
asupra instalaţiei şi cu privilegiul asupra ratelor de chirie restante.

Secţiunea 6
Contractul internaţional de factoring

Acest contract este un contract de creditare pe termen scurt care se încheie între factor,
pe de o parte, şi aderent, pe de altă parte, prin care, în schimbul unui comision, factorul
cumpără de la aderent creanţele acestuia, toate, sau numai o parte.
Factorul este o unitate financiară care dispune de mijloace de evidenţă contabilă, şi
care va putea să ofere aderentului consiliere asupra posibililor clienţi. Fiind interesat ca
clienţii să fie solvabili, factorul ţine contabilitatea, şi de aceea, în literatura economică
factoringul este considerat ca un mijloc rapid de implementare a tehnicilor moderne.
Obligaţiile părţilor
1) Obligaţiile aderentului
 să transmită în propietatea factorului creanţele agreate. O dată cu
preluarea creanţelor, factorul preia şi riscul, aderentul fiind obligat
să garanteze factorului existenţa creanţei şi să nu facă nimic de
natură a spori riscul insolvabilităţii debitorilor cedaţi. Aderentul va
subroga pe factor în poziţia sa faţă de debitorul cedat, această
subrogare presupunând menţiunea subrogării pe fiecare factură şi

39
 notificarea în orice formă , notificare pe care trebuie să o facă
aderentul că se poate libera plătind factorului
 să plătească factorului comisionul

2) Obligaţiile factorului
 să plătească aderentului contravaloarea creanţelor. O dată cu
creanţele preia şi riscul, şi de aceea, are dreptul să verifice creanţele
şi să le accepte doar pe unele dintre ele. Are dreptul să-şi constituie
din contravaloarea creanţelor şi un provizion pe care să-l utilizeze
dacă unul dintre debitori este insolvabil sau poate să-l restituie.
Felurile factoringului
Factoringul este de două feluri:
 old line factoring (clasic) – prin care factorul plăteşte aderentului în
momentul preluării creanţelor
 maturing factoring (la scadenţă) – factorul plăteşte aderentului în
momentul în care creanţele devin exigibile
În cadrul contractului internaţional de factoring se întâlnesc patru părţi:
- aderentul care are sediul într-un anumit stat
- banca aderentului (numită şi factor la export)
- clienţii aderentului aflaţi în alt stat decât cel al aderentului
- banca clienţilor (numită şi factor la import). Aceasta face şi plata creanţelor.
Acest contract se caracterizează prin prezenţa clauzei de exclusivitate pe care aderentul
trebuie să o asigure.
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului, iar dacă nu au facut-o, se aplică legea în
vigoare la sediul băncii clienţilor aderentului .

Secţiunea 7
Contractul internaţional de publicitate comercială

Publicitatea se poate desfăşura:

 în mod direct, de către fiecare comerciant, în acest caz activitatea de
publicitate nefind o activitate continuă. Presupune ca fiecare
comerciant să-şi constituie un serviciu propriu de publicitate, care
nu poate fi utilizat în continuu, rezultând o imobilizare a
mijloacelor financiare în activităţi temporare;
 în mod indirect, în temeiul unui contract de publicitate.
Acest contract presupune mai multe etape, şi anume:
1) în primul rând, se încheie contractul de publicitate, părţile fiind anunţătorul şi agenţia.
Aceasta presupune ca anunţătorul să comunice agenţiei datele în măsură a familiariza
agenţia cu specificitatea produsului sau serviciului. Agenţia este obligată să păstreze
secretul ,să elaboreze mai multe variante de strategie. În momentul încheierii contractului
se alege şi strategia.
2) După incheirea contractului, se realizează elementele de publicitate. Aceasta se face de
către personalul angajat al agenţiei pe bază de subcontracte încheiate de agenţie pe numele
şi contul anunţătorului cu diferiţi executanţi. Executanţii elaborează materiale de
publicitate, şi sunt obligaţi printr-o clauză de neconcurenţă. Anunţătorul , prin agenţie este
obligat să plătească pe executanţi şi să protejeze la locul difuzării materialului publicitar
drepturile de creaţie intelectuală a executanţilor.

40
3) A treia etapă constă în difuzarea elementelor de publicitate. Aceasta se realizează pe bază
de subcontracte încheiate de agenţie pe contul anunţătorului cu diferiţi suporţi. Suporţii
sunt obligaţi printr-o caluză de neconcurenţă, iar agenţia este obligată să-I plătească pe
suporţi.
4) Ultima etapă constă în testarea consumatorilor pentru a se vedea eficienţa publicităţii şi
pentru a corecta strategia de publicitate.
Pentru această activitate există reguli deontologice la nivelul asociaţiilor de suporţi, şi, de
asemenea, există şi norme de ordine publică (de exemplu, nu se acceptă publicitatea pentru
activităţi care afectează bunele moravuri, sau pentru explozivi, armament, droguri, produse
care afectează viaţa).
Părţile la contract pot să aleagă legea aplicabilă acestuia, iar dacă nu au ales-o, se
aplică legea în vigoare la sediul agenţiei cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la
locul de activitate la suporţilor.
Plata agenţiei se face ori prin sistemul cost la care se adaugă onorariu, ori prin
sistemul cost la care se adaugă redevenţe.
O formă particulară a contractului internaţional de publicitate, îl reprezintă contractul
comercial de sponsorizare. Acest contract se încheie între sponsor (care este un comerciant) şi
sponsorizat (care este întotdeauna o persoană fizică sau o persoană juridică care desfăşoară o
activitate fără scop lucrativ, o activitate de notoriatate).
În schimbul subvenţionării de către sponsor a activităţii specifice profilului
sponsorizatului, acesta se obligă cu prilejul respectivelor activităţi să promoveze imaginea
sponsorului.
Obligaţiile părţilor
1) Obligaţiile sponsorului
 să subvenţioneze activ pe sponsorizat cu mijloace materiale, servicii
sau bunuri materiale
 să nu condiţioneze specificitatea activităţii aponsorizatului
 să nu se amestece în activitatea sponsorizatului
2) Obligaţiile sopnsorizatului
 să promoveze imaginea sponsorului cu prilejul activităţilor sale
 să permită sponsorului să distribuie cu prilejul manifestărilor
obiecte publicitare
 să respecte clauza de neconcurenţă în sensul să nu facă concomitent
publicitate pentru firme concurente sponsorului
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului, iar dacă nu au ales-o, contractul este
supus legii în vigoare ;a sediul sponsorului cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de
la locul de activitate al sponsorizatului.
În dreptul român, privitor la contractul de publicitate, exiată o particularitate. Astfel,
este menţionat faptul că sponsorul trebuie să fie o persoană juridică. Sponsorul poate să fie şi
o persoană fizică de notorietate, doar dacă este recunoscută de o persoană juridică de
notorietate.

Secţiunea 8
Contractul internaţional de barter

Presupune un contract principal de import, în care exportatorul se obligă să accepte ca

respectivul import să-I fie plătit într-o marfă precizată la încheierea contractului, sau în
mărfuri convenite pe o listă cu parametrii calitativi şi de preţ, alegerea urmând să se facă la
momentul plăţii.

41
 În contractul de export este obligatoriu să se înscrie o clauză penală şi contractul să fie
însoţit de o scrisoare de garanţie bancară produsă de exportator.
În contract se alege legea aplicabilă fie contractul principal de import, fie dacă nu s-a
ales legea, forul de jurisidicţie va identifica legea după acelaşi mecanism, exinzând-o la
întregul complex contractual.
Barterul este diferit de compensaţii şi de operaţiile paralele. Compensaţiile reprezintă
obligaţiile băneşti între aceleaşi persoane care au succesiv calitatea de debitor şi creditor, iar
operaţiile paralele reprezintă contractele care se încheie între aceleaşi părţi, de natură diferită,
cu convenţia ca la un anumit moment să se valorifice acele obligaţii şi să se compenseze.

Secţiunea 9
Contractul internaţional de cooperare economică

Contractul internaţional de cooperare economică se realizează la două niveluri: la un

nivel interstatal şi la un între comercianţi aparţinând unor state diferite.
Modalităţile de încheiere a acestui contract sunt diferite. Astfel, în primul rând, există
un cadru instituţionalizat, de tentă permanentă, reprezentat de organizaţiile
interguvernamentale. În al doilea rând, se mai încheie pe baza unor acorduri bilaterale sau
multilaterale prin care statele partenere îşi propun să organizeze în comun anumite obiective
industriale.
Aceste forme, indiferent de modalitatea de încheiere, stabilesc principiile de realizare
a obiectivelor precum şi drepturile şi obligaţiile statelor partenere, în special angajamentele de
a asigura condiţiile necesare resortisanţilor lor pentru a înfăptui contractul de colaborare.
Formele cooperării
1) cooperare instituţionalizată prin societăţi comerciale cu participare străină – se are
în vedere obligatoriu un aport în numerar sau în natură făcut de investitorul străin
în ţara de sediu a societăţii. Presupune o colaborare de o oarecare durată (minim
trei ani) şi presupune participarea investitorului la riscul exploatării, remunerarea
lui fiind legată de rezultatul economic al exploatării organizate a aportului.
2) Cooperarea realizată strict pe baze contractuale – presupune o investiţie, dar
remunerarea lui nu e legată de risc şi nu e condiţionată de durată.
Domeniul în care se aplică această cooperare este domeniul economic (în producţie, în
comercializare).fiecare dintre aceste sectoare cunoaşte forme variate de cooperare. Toate
presupun însă transfer de tehnologie.
În domeniul cooperării în producţie - această cooperare constă în realizarea în comun
de către doi parteneri, în statul unuia dintre ei, de investiţii. Această formă de cooperare
poartă denumirea de cooperare de pay-back., aceasta prezentând mai multe variante:
constituirea în comun de obiective de investiţii, modernizarea de asemenea obiective,
tehnologizarea şi investirea fiind rambursate prin bunuri şi servicii. O cotă din rambursare e
asigurată de alte mărfuri provenind din ţara gazdă. Poate fi definită ca o modalitate nouă de
investiţie străină pentru că remunerarea investitorului e legată de producţia obiectivului.
Contractarea de capacitate- una dintre părţi pune la dispoziţie capacitatea de producţie,
iar cealaltă parte aduce tehnologie, forţă de muncă. Plata poate fi făcută în numerar sau în
produse realizate de cel care exploatează capacitatea.
Contractarea de specialitate – se prezintă sub mai multe forme. Una dintre forme este
atunci când partnerii produc fiecare subansambluri, apoi fac schimb de subansambluri, şi
fiecare dintre ei produce produse finite.
Asigurarea surselor de aprovizionare cu materii prime: - unul dintre parteneri face
investiţii pentru descoperirea de zăcăminte naturale în statul celuilalt partener, plata făcându-
se prin producte ale zăcământului.

42
 Cooperarea în cercetarea ştiinţifică – presupune realizarea în unităţi proprii de
cercetare, fundamentarea şi schimbarea rezultatelor sau realizarea în comun în unităţi comune
de cercetare, ambii partenri având acces egal la rezultat.
Cooperarea în comercializare – această cooperare duce la profit prin diversificarea
mărfurilor pe piaţă , prin atragerea clientelei. Presupune schimburi între magazine sau
comercializarea în comun în spaţii comune de mărfuri aparţinând ambilor parteneri.
Indiferent de domeniul de cooperare, de forma de cooperare, contractul de cooperare
economică se încheie sub forma unui contract cadru (părţile, obiectul, contribuţiile fiecărei
părţi, modul în care se face plata) fiind prestabilite.
Acest contract este însoţit ulterior de contracte adiacente încheiate de fiecare partener
cu terţii, dar subsumate atingerii obiectivului.
Nu există norme uniforme ci există doar contracte tip şi ghiduri de contractare.
Părţile aleg legea aplicabilă contractului iar litigiile se soluţionează pe calea
arbitrajului în echitate. Dacă părţile nu au ales legea, soluţiile sunt variate, dar se conferă
preferinţă legii locului de realizare a obiectivului.

Secţiunea 10
Contractul internaţional de turism

Există numeroase state ale căror venituri se realizează din turism şi totuşi, contractul
internaţional de turism nu este reglementat de nici un sistem de drept. S-a încercat
reglementarea lui prin analogie.
Acest contract se încheie între turist, pe de o parte, şi o agenţie de turism, pe de altă
parte, prin care, agenţia de turism, în schimbul unei plăţi, se obligă să pună la dispoziţia
turistului un voiaj sau îi oferă sprijin asigurându-I agrementul.
Contractul internaţional de turism este un act unilateral de comerţ, agenţia de turism
având calitatea de comerciant. Cel mai adesea, turistul este o persoană fizică şi poate fi şi o
persoană cu capacitate de exerciţiu limitată.
În practica unor instanţe s-a încercat reducerea contractului de turism la contractul de
mandat , agenţia de turism fiind considerată mandatara turistului. Această părere este greşită,
deoarece, agenţia de turism vinde turistului un singur voiaj preorganizat, întocmai unei mărfi.
Spre deosebire de mandatar, care este abilitat să încheie acte juridice pentru turist, agenţia de
turism săvârşeşte mai ales fapte materiale.
S-a încercat, de asemenea, analogia cu contractul de antrepriză, deoarece, la fel ca
antreprenorul, agenţia de turism, realizează un voiaj sau nu sejur. Se ignoră însă faptul că
antreprenorul are obligaţii de rezultat, pe când agenţia de turism, obligaţii de mijoace.
S-a mai încercat o analogie cu contractul de transport, deoarece cele mai numeroase
dintre contractele de turism au în vedere realizarea unui voiaj. Dar în cazul contractului de
transport, cărăuşul, se obligă să-l deplaseze în spaţiu pe călător, fiindu-I indifernt scopul de
reconfortare. Chiar dacă agenţia de turism dispune de mijloace de transport, aceast lucru îl
reprezintă una dintre numeroasele prestaţii turistice. Transportul presupus de contractul de
turism este subsumat scopului de reconfortare.
Din această cauză se impune o reglementare proprie. O asemenea reglementare s-a
încercat în 1972 prin Convenţia de la Bruxelles, care a avut loc sub auspicile Organizaţiei
Internaţionale a Turismului. Prin această Convenţie s-a reglementat faptul că, contractul de
turism este de două feluri:
 contract de intermediere de turism – prin acesta, agenţia de turism
se obligă să încheie sub subprestaţiile turistice în numele şi în
contul turistului, răspunzând numai pentru încheirea acestor
prestaţii

43
  contractul de organizare de turism – agenţia de turism
subcontractează în nume propriu dar pe contul turistului, iar
răspunderea îi aparţine.
La contractul de turism participă trei părţi:
- turistul
- agenţia de intermediere de turism care se află în ţara turistului
- agenţia de organizare de turism, aflată în altă ţară
Părţile la contract pot alege legea aplicabilă contractului, iar dacă nu au ales-o se aplică
legea în vigoare la sediul agenţiei de organizare de turism.

Secţiunea 11
Contractul internaţional de transport

Transportul internaţional poate fi: naval, fluvial, aerian, feroviar, rutier.

În raport de numărul şi categoria mijloacelor de transport care concură la realizarea
unui contract de transport, transportul poate fi:
 în trafic direct – atunci când la realizarea transportului concură o
singură categorie de mijloace de transport
 în trafic combinat – la realizarea transportului concură mai multe
categorii de mijloace de transport
În materia contractelor de transport există norme uniforme.
1) Transportul maritim
Transportul maritim are ca punct de pornire contractul de navlosire. Contractul de
navlosire se prezintă sub trei forme:
- charter party – în cazul acestui tip de contract nu există norme uniforme, aplicându-se
cutumele internaţionale. Acest contract se încheie între armatorul navlosant şi
navlositor, prin care, armatorul navlosant, în schimbul unui navlu, pune la dispoziţia
navlositorului nava sa sau o parte din acasta pentru realizarea unui transport de marfă.
- Transport de marfă sub conosament – este la rândul ei de trei feluri:
 voice- charter – armatorul asigură buna stare tehnică de
navigabilitate, echipajul, hrana, apa dulce precum şi cheltuielile
auxuliare, iar navlositorul se obligă să încarce marfa şi să plătească
navlul. Navlul se calculează în funcţie de cantitatea de marfă, şi
dacă navlositorul nu reuşeşte să încarce întreaga capacitate, poate
plăti navlul mort ( care reprezintă o anumită parte- de obicei
jumătate- pentru capacitatea de navă neîncărcată)
 time-charter – navlosantul pune la dispoziţia navlositului marfa.
Navlosantul se obligă să asigure buna funcţionare a navei, iar
navlosistul se obligă să asugure hrana echipajului şi apa dulce, să
suporte cheltuielile auxiliare, să plătească navlul.
 Charter- în perioada în care costul navelor este foarte ridicat,
armatorul transmite navlositorului posesia şi folosinţa navei, el
reţnându-şi nuda propietate. El are obligaţia să predea nava în bună
stare tehnică. La încetarea contractului restituirea navei se face pe
bază de expertiză.
Obligaţiile părţilor
Pentru acest tip de contract nu există norme uniforme, obligaţiile fiind de sorginte
cutumiară.
1) Navlositorul are obligaţia să angajeze echipaj, să-l plătească, să-I asigure hrana.
Trebuie să primească aprobarea armatorului pentru numirea căpitanului şi pentru

44
 şeful sălii de maşini. De asemenea, trebuie să exploateze nava la parametrii
normali., iar pentru reparaţiile efectuate în sala maşinilor sau pentru modificări,
trebuie să aibă în prealabil încuviinţarea armatorului.
2) Armatorul are în primul rând o obligaţie persoanlă, şi anume de a asigura buna
stare tehnică a navei. Aceasta presupune efectuarea la timp a reparaţiilor capitale
ale navei şi dotarea cu documente necesare pentru navigaţie. Celelalte obligaţii de
aduc la îndeplinire prin căpitan: realizarea transportului pe ruta cea mai scurtă;
aducerea navei la locul de încărcare/decărcare.
Navlositorul este obligat să aducă marfa la locul de încărcare.
Contractul de navlosire ridică probleme în ceea ce priveşte locul de
încărcare/descărcare şi în ceea ce privesc staliile.
Staliile reprezintă timpul normal de încărcare a navei, acest timp fiind stabilit prin
contractul-tip sau prin regulile portuare.
Contrastaliile reprezintă timpul suplimentar necesar navlositorului să încarce nava.
Pentru aceasta navlositorul plăteşte în plus navlosantului. Dacă navlositorul încarcă marfa mai
repede, armatorul trebuie să plătească navlositorului o sumă corespunzătoare. Pentru că
această problemă dă naştere la numeroase litigii, întreaga ctivitate de încărcare a mărfii se
consemnează într-un document semnat de navlositor şi de căpitan. Dacă nu există timpul
material necesar pentru redactarea lui, căpitanul, va întocmi un proces-verbal semnat de el, şi
care are valoare până la proba contrară.
Contractul de navlosire este un contract tip.
Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, există două soluţii: ori contractul se supune
legii în vigoare la sediul armatorului, ori, se aplică legea în vigoare la locul încheierii
contractului. Numai dreptul italian cunoaşte o excepţie, contractul fiind supus legii
pavilionului navei.
Contractul de navlosire sub conosament - are ca obiect transprortul cu nave de linie. Pentru
acest tip de contract există norme uniforme.
Conosamentul este documentul de transport care se întocmeşte la încărcarea mărfii pe
navă. Se întocmeşte pe documente tipizate, completându-se sub controlul căpitanului. Se
semnează de către căpitan şi există mai multe exemplare care se înmânează expeditorului.
Căpitanul păstrează o copie, care nu are valoare negociabilă dar marfa se va elibera numai
celui care prezintă un conosament cu un conţinut identic cu copia.
Conosamentul este de două feluri:
- conosamentul curat, căpitanul nefăcând observaţii cu privire la starea mărfii, el fiind
obligat să elibereze la destinaţie marfa în starea în care a primit-o
- conosamentul cu rezerve – căpitanul face observaţii cu privire la starea aparentă a
mărfii
2) Transportul fluvial
Transportul fluvial se face cu nave de linie, pe Dunăre. La Bratislava, în 1955, s-a
încheiat o convenţie între administratorii societăţilor de navigaţie ale statelor riverane,
aderând la această convenţie societăţile din România, URSS, Bulgaria şi Ungaria. În 1968 au
aderat şi administraţiile de navigaţie din Austria, Germania şi Yugoslavia, punându-se la
punct cu aceeaşi ocazie “ Condiţiile generale de transport de mărfuri pe Dunăre”.
Pentru transportul de mărfuri pe Dunăre este nevoie de două tipuri de documente:
 scris de trăsură fluvială, care aparţine expeditorului mărfii
 conosamentul, care este întocmit de căpitan şi care are valoare
negociabilă
Pentru ca un contract de transport pe Dunăre să fie supus condiţiilor generale, trebuie
să se facă o referire expresă. Obligaţile părţilor, calculul staliilor, contrastaliilor sunt cuprinse
în aceste condiţii generale.

45
3) Transportul aerian
Transportul aerian de mărfuri este reglementat de Convenţia de la Varşovia din1929 şi
de Convenţia de la Haga din 1955.
Caracterul internaţional al contractului de transport aerian este condiţionat de faptul că
locul de încărcare şi locul de decărcare să fie pe teritoriile unor state diferite, sau dacă locul de
încărcare/descărcare se află pe teritoriul aceluiaşi stat, aeronava survolează un stat terţ în
escală.
Caracteristic acestui contract este faptul că expeditorul nu trebuie să încarce marfa pe
navă, această obligaţie aparţine societăţii de transport, pentru a se asigura siguranţa zborului.
Iar, pe de altă parte, pe scrisoarea de trăsură trebuie să se precizeze volumul mărfii.
Scrisoarea aeriană de trăsură se întocmeşte în trei exemplare.Primul exemplar este
semnat de expeditor şi cu ajutorul căruia probează predarea mărfii la transportator. Al doilea
exemplar este semnat de expeditor şi de cărăuş, şi va rămâne în posesia expeditorului. Iar cel
de-al treilea exemplar este semnat şi de destinatarul mărfii şi probează executarea
contractului, acest exemplar rămânând în posesia cărăuşului.
4) Transportul feroviar
Este reglementat la nivelul statelor europene de Convenţia CIM de la Berna din 1980,
modificată în 1990 şi 1995. Această convenţie nu se aplică tuturor căilor ferate, ci numai celor
enunţate în anexă, şi, de asemenea, nu este parte la acastă Convenţie Rusia, datorită
ecartamentului diferit.
Contractul se încheie prin scrisoare de trăsură care cuprinde menţiuni obligatorii
( expeditorul, destinaţia, cantitatea, natura şi valoarea mărfii, starea aparentă a mărfii) şi
facultative (timpii de transport, debursarea cheltuielilor de transport, obligaţiile suplimentare
ale părţilor).
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în cinci exemplare. Primul exemplar, numit matcă,
este păstrat în registrul ţinut de administratorul staţiei feroviare. Al doilea exemplar, numit
unicat, însoţeşte marfa şi este predat destinatarului. Al treilea exemplar, numit duplicat, se
înmânează destinatarului şi probează primirea mărfii. Al patrulea exemplar, numit aviz, se
comunică de la cărăuş la destinatar. Iar ultimul exemplar, recipisa, este semnată de destinatar
şi este păstrată de cărăuş.
Cărăuşul are obligaţia să păzească marfa şi să respecte ruta şi viteza.
Expeditorul trebuie să producă toate documentele şi trebuie să însoţească marfa în
timpul transportului dacă sunt animale.
5) Transportul rutier
Este reglementat de Convenţia CMR de la Geneva din 1956 renegociată în 1979
precum şi de Convenţia vamală TIR de la Geneva din 1959, modificată în 1975.
Scrisoarea internaţională de trăsură auto este scrisoare tip.se încheie în patru
exemplare care sunt identice şi care cuprind menţiuni obligatorii şi menţiuni facultative.
Dintre obligaţiile cărăuşului pot fi amintite:de a asigura conducătorului auto hrana,
cazrea, combustibilul, precum şi de a obţine autorizaţiile de transport.

Secţiunea 12
Contractul internaţional de asigurare

Asigurările practicate în comerţul internaţional sunt facultative şi constau în asigurări

de mărfuri (CARGO), asigurări ale corpului (CASCO), asigurările creditelor pentru export,
asigurărulie lucrărilor de montaj industrial. Se practică şi asugurările de răspundere civilă
auto.

46
 Datorită faptului că în comerţul internaţional valoarea bunurilor asigurate este foarte
mare, se practică reasigurările – asigurătorul se reasigură la un asigurător mai puternic, iar
obiectul asigurat în al doilea contract de asigurare este suma asigurată în primul contract.
În materia asigurărilor CASCO, se întâlnesc o serie de asigurări multiple, acelaşi
obiect fiind asigurat la mai mulţi asigurători, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- indemnizaţiile de asigurare însumate să nu depăşească valoarea prejudiciului
- sumele asigurate însumate să nu depăşească valoarea bunului
1) Asigurările CARGO
Poliţa de asigurare în cazul acestor tipuri de asigurări este de mai multe feluri:
 poliţă de abonament- care se încheie pentru cărăuş
 poliţă flotantă
 poliţă evaluată – valoarea mărfurilor este stabilită la încheierea
contractului
 poliţă neevaluată – valoarea mărfurilor este stabilită numai în
momentul producerii prejudiciului
Asigurarea CARGO prezintă următoarele forme:
- fără avarie particulară – în acest caz se are în vedere asigurarea numai pentru riscurile
generale
- cu avarie particulară – marfa este asigurată pentru riscurile generale şi pentru cele
speciale
- toate riscurile – marfa este asigurată pentru toate riscurile generale cât şi pentru cele
speciale, dar şi pentru combustia internă a mărfii
2) Asigurările CASCO
Poliţa de asigurare este de mai multe feluri:
 poliţă de voiaj – mijlocul de transport este asigurat pe durata unui
voiaj, între puncte determinate pe o rută determinată
 poliţă de timp – miljocul de transport este asigurat pe un anumit
interval de timp
 poliţa de port – situaţia în care mijlocul de transport este imobilizat
 poliţa de construcţie – atunci când mijlocul de transport se găseşte
într-o fază avansată de construcţie
Asigurarea CASCO se încheie în următoarele forme:
- cu răspundere pentru pierdere şi avarii
- fără răspundere pentru pierdere şi avarii, afară numai dacă este vorba de explozie la
bord sau incendiu
- numai pentru pierdere totală – mijlocul de transport este asigurat pentru ipoteza
distrugerii totale sau când cheltuielile de recuperare sunt mai mari decât valoarea
navei.
Datorită valorii foarte mari a navelor se recurge la sistemul asigurărilor mutuale (P.N.I).
Aceste asigurări mutuale îl protejează pe asigurător, dezdăunându-l pe acesta pentru
prejudiciile suportate. Se realizează la nivelul cluburilor de asigurători care înscriu în club
întreaga flotă şi cotizează cu o indemnizaţie constantă înraport de tonajul înscris în club, şi cu
o indemnizaţie variabilă determinată procentual tot în raport de tonajul înscris în club, dar
raportat la prejudiciul pe care la un moment dat unul din membrii l-a suportat.
3) Asigurarea de răspundere civilă
În 1951 sub auspicile Comitetului pentru transportatori s-a reuşit să se încheie între
birourile naţionale de asigurări naţionale o înţelegere care punea în lucru cartea verde.
Pe baza ei se recunoaşte în ţara vizitată efectul asigurării de răspundere auto civilă
încheiată în ţara de înmatriculare. În ţara vizitată, biroul de asigurare va instrumenta cazul, va

47
dezdăuna pe terţ, va acorda asistenţă asiguratului şi va transmite întreaga documentaţie la
asigurătorul din ţara de înmatriculare de la care recuperează sumele şi comisionul.
O dată cu acordurile bilaterale de transport auto, de regulă, statele se angajează să facă
din asigurarea de răspundere civilă o răspundere prin efectul legii şi de asemenea, se
angajează să recunoască în ţara vizitată efectele extrateritoriale ale răspunderii.
În materia contractului internaţional de asigurare nu există reguli uniforme.
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului, iar dacă nu, în majoritatea cazurilor,
contractul este supus legii în vigoare la sediul debitorului prestaţiei, adică sediul
asigurătorului. Unele state, precum Rusia, supun contractul legii în vigoare la locul încheierii
acestuia, dar în fapt, contractul se încheie la sediul asigurătorului. Există o singură excepţie, în
dreptul american, conform căruia, în contractul de asigurare, partea aflată în inferioritate este
esiguratul, contractul fiind supus legii în vigoare la sediul asiguratului.

Secţiunea 13
Contractul internaţional de montaj industrial

Este contractul care se încheie între doi comercianţi, unul numit montator iar celălalt
beneficiar, prin care montatorul se obligă să realizeze pentru beneficiar montarea unei linii
tehnologice.
Obligaţiile părţilor
1) Prestatorul
 să prezinte proiectul de execuţie
 să furnizeze know-how-ul
 să asigure service-ul
 să furnizeze specialişti, unelte şi aparatură specializată
2) Beneficiarul
 să organizeze ăi să deschidă şantierul (să obţină autorizaţii, să
asigure căile de forţă de muncă, uneltele obişnuite)
 să aducă la locul montajului instalaţia şi materialele
 să obţină autorizaţiile pentru intrarea în ţară a inventarului special
 să-l sprijine pe montator pentru obţinerea spaţilor de cazare
 să-l plătească pe montator. Plata se poate face şi în rate, de regulă
cu plata unui avans de 20%, celelalte rate plătindu-se pe baza
recepţiilor intermediare
Pentru acest contract nu există norme uniforme. Părţile pot alege legea aplicabilă
contractului, iar dacă nu au ales-o, majoritatea sistemelor de drept supun contractul legii de la
sediul montatorului cu respectarea normelor de aplicaţiune necesară de la locul montajului.
O varietate a acestui contract îl reprezintă contractul de şef montaj – în cazul acestui
contract, montatorul asigură beneficiarului un specialist care să supravegheze realizarea
montajului cu mijloacele şi forţa de muncă a beneficiarului. De asemenea, presupune şi
asigurarea inventarului specializat de montaj.

Secţiunea 14
Contractul internaţional de service şi aistenţă tehnică

Acest contract apare, ori ca prestaţie accesorie grevată pe un contract complex de

export sau de montaj, caz în care preţul este inclus în preţul contractului principal şi se întinde
numai pe perioada de garanţie, ori, poate să apară ca o prestaţie de sine stătătoare.
Obligaţiile părţilor
1) Prestatorul

48
  să asigure beneficiarului un stoc de piese de schimb
 să pună la dispoziţia beneficiarului norme tehnice de utilizare,
traduce în limba beneficiarului
 să pregătească în ţara sa sau a beneficiarului personalul manipulant
al bunului
 să sprijine organizarea şi funcţionarea în ţara beneficiarului a unor
puncte de service
2) Beneficiarul
 să nu reexporte piesele de schimb sau pe cele uzate
 să-l plătească pe prestator
 să aducă la cunoştinţa manipulanţilor normele tehnice de utilizare
Părţile pot alege legea aplicabilă contractului, iar dacă nu au ales-o, se aplică legea în
vigoare la sediul prestatorului de service.

Secţiunea 15
Contractul internaţional de export complex

Obiectul acestui contract îl constituie livrarea instalaţiilor şi al liniilor tehnologice.

Obiectul material îl constituie instalaţia complexă, iar contractul de export complez presupune
un număr mare de operaţii juridice.
Modalităţi de incheiere a contractului
1) Sub forma unui contract multiplu, beneficiarul încheind câte un contract cu fiecare dintre
subprestatori. Acest mod de încheiere prezintă avantajul că fiscalitatea este mai redusă.
2) Sub forma unui contract unic, beneficiarul încheind contractul fie cu furnizorul fie cu
constructorul, în raport de preeminenţa obligaţiilor acestora, fie cu consorţiul realizat între
beneficiar şi constructor dacă legislaţia naţională permite acest lucru. Dezavantajul îl
constituie fiscalitatea ridicată.
În contract este prevăzută o caluză de renegociere a preţului.
În materia acestui contract există un ghid de contractare, fiind precizate condiţiile generale
(188A, 188B, 574A):
- în tăcerea părţilor, legea în vigoare este legea de la sediul furnizorului (188A)
- în tăcerea părţilor, legea în vigoare este legea de la sediul beneficiarului (188B)
- in tăcerea părţilor, legea în vigoare este legea de la sediul furnizorului cu respectarea
normelor de aplicaţiune necesară la locul construcţiei (574A)

49
 CAPITOLUL VII

OPERAŢII SPECULATIVE DE APORT VALUTAR

Aceste operaţii sunt:

 arbitrajul valutar
 creditul încrucişat de valute
 reexportul
1) Arbitrajul valutar
Acesta este practicat de bănci şi de comercianţi. Profitul se realizează din exploatarea
diferenţelor de curs valutar ori pe aceeaşi piaţă la momente subsecvente, ori pe pieţe diferite
la acelaşi momrnt.

2) Creditul încrucişat de valute

Se practică de bănci dar şi de comercianţi. Profitul rezultă din evitarea riscului de
schimb valutar. Această operaţie constă în credite reciproce în valute diferite făcute de
parteneri, credite făcute de regulă în plafon egal.dacă plafonul este diferit, dse por percepe
dobânzi pentru diferenţă, creditele reciproce fiind făcute pentru acelaşi interval de timp.

3) Reexportul
Reprezintă profitul realizat din exploatarea diferenţelor de regim vamal sau comercial
dintre state diferite. Astfel, comerciantul din statul A, care are relaţii preferinţiale cu statul B,
dar acest stat B are relaţii tensionate cu statul C. Comerciantul statului A va importa mărfuri
din statul B şi le va reexporta în statul C la un preţ mai mare. Unele state interesate în
diversificarea mărfurilor pe o anumită piaţă încurajează această operaţiune. Alte state, pentru
a-şi proteja un anumit sector sau pentru a-şi putea conserva o anumită atitudine comercială
faţă de un anumit stat, interzice o asemenea operaţiune.
De regulă această operaţiune este încurajată pentru regularizarea contractelor de
clearing.

50
 CAPITOLUL VIII

MODALITĂŢI ŞI MIJLOACE INTERNAŢIONALE DE PLATĂ

Secţiunea 1
Caractere generale

În comerţul internaţional există trei mari asemenea regimuri:

 regimul uniform
 regimul statelor de common-law
 regimul statelor care nu au participat la Convenţia de la Geneva
În 1930 s-a încheiat Convenţia de la Geneva, se stabileşte convenţie o lege uniformă
asupra cambiei şi biletului la ordin, principii de soluţionare a conflictelor asupra cambiei şi
biletului la ordin şi taxa de timbru aplicabilă cambiei şi biletului la ordin.
În 1933 se încheie o convenţie asemănătoare asupra cecului, convenţie care stabileşte
aceleaşi lucruri ca şi convenţia din 1930. La această convenţie au participat şi Marea Britanie
şi Statele Unite ale Americii dar nu au ratificat-o. România nici nu a semnat şi nici nu a
ratificat-o.
În 1934 în România intră în vigoare Legea 58 privitoare la cambie şi la biletul la ordin
şi Legea 59 referitoare la cec, legii care sunt copiate după legislaţia italiană.În 1933 ,Italia
ratificase cele două convenţii, legea italiană reproducând întocmai legea uniformă adpotată
prin Convenţii.
Diferenţieri între dreptul Convenţiilor de la Geneva şi dreptul anglo-amercian
În primul rând, în dreptul Convenţiilor de la Geneva şi în dreptul românesc cambia
trebuie prezentată la acceptare, pe când în dreptul anglo-american, se prezintă la acceptare
titlurile internaţionale.
În al doilea rând, în dreptul Convenţiilor de la Geneva neacceptarea sau neplata
presupune protestul de neplată sau neacceptare, iar în dreptul anglo-american, în ipoteza
refuzului de plată.
În ultimul rând, dreptul Convenţiilor de la Geneva reglementează instituţia avalului,
pe când dreptul anglo-american nu cunoaşte această instituţie.
În 1988, la New York s-a încheiat Convenţia privind cambia şi biletul la ordin. Cu
ocazia acestei Convenţii s-a încercat găsirea unor soluţii conflictuale, având în vedere că
unele sisteme de drept adoptă sistemul pluralist, pe când altele adoptă teoria unităţii.
a) Sistemul pluralist (adoptat şi de legislaţia română) – fiecare subscriitură dă naştere
unui raport juridic nou. Fiecare nou raport juridic este supus sub aspectul
condiţiilor de fond legii locului subscriiturii.Plata şi procedeele plăţii sunt supuse
legii locului plăţii. Pe de altă parte, capacitatea obligaţilor cambiali, aceasta este
supusă legii naţionale. Dacă legea naţională trimite la o altă lege se aplică legea
română. Dacă legea naţională face ca obligatul cambial să nu fie capabil, el fiind
însă capabil conform legii locului emiterii, rezultă faptul că el este capabil.
b) Sistemul unitar – supun titlul unei singure legi, şi anume legea locului plăţii
(adoptat de dreptul anglo-american)

51
 Dreptul uniform reţine teoria pluralistă.
Legea aplicabilă capacităţii obligaţilor cambiali este legea naţională, conform
Convenţiilor de la Geneva. Se acceptă faptul că dacă, obligatul cambial este incpabil
conform legii naţionale, dar este capabil conform legii locului subscrierii, atunci el
este considerat capabil.

Secţiunea 2
Modalităţi internaţionale de plată

În legătură cu acestea există reguli uniforme de aplicaţiune facultativă, reguli pe care

băncile le aplică.
Modalităţile internaţionale de plată sunt:
 incasoul
 acreditivul
 scrisoarea comercială de credit
1) Incasoul
în raport de momentul în care se face plata, incasoul poate fi cu acceptare prealabilă
sau incasou cu acceptare ulterioară.
Această modalitate internaţională de plată constă în ordinul pe care în dă exportatorul
băncii sale ca pe baza documentelor să încaseze de la importator prin banca lui,
contravaloarea exportului. Dacă documentele care circulă de la exportator la importator sunt
financiare, incasoul este simplu. Dacă însă documentele sunt comerciale, incasoul este
documentar.
a) Incasoul simplu
Acesta este de două feluri:
- document contra plată
- document contra acceptare
Documentul contra plată presupune că exportatorul să prezinte băncii sale documentele
comerciale care atestă executarea contractului. Banca trebuie să le transmită băncii
importatorului şi aceasta trebuie să le prezinte importatorului. Importatorul verificându-le
constată executarea contractului şi ca urmare face plata. Dacă o dată cu documentele
exportatorul trimite şi cambia trasă asupra importatorului, acesta o verifică şi acceptă
cambia.Dacă importatorul nu acceptă documentele banca importatorului este obligată să ceară
instrucţiuni de la banca exportatorului. Dacă nu primeşte instrucţiunile în termen de 90 zile,
banca restituie importatorului documentele, moment în care devine document contra
acceptare.
b) Incasoul documentar
Este utilizat de către oricare dintre bănci. Banca exportatorului şi banca importatorului au
o bancă corespondent comună la care cele două bănci au conturi. Exportatorul prezintă băncii
sale documentele atestând executarea contractului şi banca sa îi creditează contul cu
contravaloarea exportului, transmiţând documentele băncii corespondente. Aceasta creditează
contul băncii exportatorului debitând contul băncii importatorului căruia îi remite
documentele. Banca importatorului debitează contul importatorului şi îi prezintă documentele.
Dacă documentele probează importul, confirmă plata. Dacă constată că documentele nu atestă
executarea contractului are acţiune în regres pentru repatrierea plăţii direct faţă de exportator.
2) Acreditivul
Acesta reprezintă un titlu bancar. Iniţiativa aparţine importatorului care ordonă băncii
sale să comunice băncii exportatorului că pe baza verificării documentelor atestând executarea

52
contractului de către exportator, poate să facă acestuia plata din creditul deschis băncii
importatorului.
Acreditivul este de trei feluri:
 revocabil – când creditul deschis se poate revoca oricând din
iniţiativa importatorului. Banca importatorului îl atenţionează prin
banca exportatorului pe exportator că va fi plătit dacă prezintă
documentele băncii exportatorului aparţinând băncii
notificatoare.această modalitate este folosită ori de câte ori
importatorul are dubii în legătură cu executarea contractului sau
este interesat ca el să fie executat repede.
 Irevocabil – creditul este deschis pentru o anumită durată, neputând
să fie revocat, banca exportatorului face plata pe baza confirmării
documentelor băncii exportatorului.
 Domiciliat - în ţara exportatorului (spezele bancare sunt
suportate de importator)
- în ţara importatorului ( spezele sunt suportate
de exportator)
- într-o ţară terţă (unde cele două bănci au o
bancă corespondent, spezele se partajează )
3) Scrisoarea comercială de credit
Această modalitate elimină banca exportatorului şi constă în ordinul pe care îl dă
importatorul băncii sale ca pe baza verificării documentelor să accepte cambia trasă de
exportator asupra importator.

53