Sunteți pe pagina 1din 94

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

Disciplina are in vedere legislatia in vigoare pana la data de 1 octombrie 2017!

Cuprins

Capitolul I. Relatiile financiare ........................................................................................... 2


Capitolul II. Dreptul financiar – ramura a sistemului dreptului. Raportul de drept financiar ...
5
Capitolul III. Bugetul si dreptul aplicabil acestuia .............................................................. 13
Capitolul IV. Cheltuielile publice ...................................................................................... 35
Capitolul V. Sistemul fiscal ................................................................................................ 39
Capitolul VI. Procedura fiscala .......................................................................................... 55
Capitolul VII. Asezarea impunerii. Realizarea creantei bugetare ....................................... 67
Capitolul I
Relatiile financiare

Relatiile financiare din zilele noastre reprezinta rezultatul unui proces istoric complex,
influentat de evolutia vietii economico-sociale.
Instruirea fortei publice statale a facut necesara aparitia unor mecanisme de procurare
a mijloacelor materiale si banesti pentru intretinerea structurilor acesteia.
Relatiile financiare pot fi definite ca ansamblu al relatiilor sociale, de natura
economica, care apar din procesul de realizare si repartizare a resurselor banesti necesare
statului pentru indeplinirea sarcinilor publice.
Gradul de dezvoltare a relatiilor financiare este strins legat de nivelul si evolutia
statului, astfel ca, privite in perspectiva istorica, se constata o evolutie in acest sens de la
societatile primitive spre cele moderne. Statul, ca produs al puterii suverane al poporului,
asigura realizarea si promovarea intereselor publice, generale si in acelasi timp, comune unor
categorii largi de resortisanti ai sai. Statul asigura functionarea regulata si continua a
serviciilor publice.
Investigarea stiintifica a relatiilor financiare face obiect al mai multor stiinte, din
diverse perspective de abordare. Astfel, finantele publice, stiinta cunoscuta in alte versiuni si
ca economia sectorului public, studiaza conditiile care asigura functionarea sectorului public,
raporturile dintre cheltuielile publice , sistemul de impozite si alte resurse financiare.
De asemenea, normele juridice care reglemnteaza relatiile financiare sunt studiate de
stiinta dreptului financiar, ca ramura a stiintelor juridice.
Adeseori, in vorbirea curenta se confunda notiunea de bani cu aceea de finante ,
atribuindu-li-se acelasi continut. In realitate , insa , sfera relatiilor banesti include si pe cea a
relatiilor financiare.
In stiintele economice se apreciaza ca finantele sunt o parte a relatiilor banesti cu,
ajutorul carora statul isi constituie fondurile necesare asigurarii nevoilor publice si realizarii
intereselor generale.
Pentru o delimitare cit mai exacta intre notiunea de bani si cea de finante, se
aprecieaza ca sunt relatii financiare numai acele relatii banesti care constitue un transfer fara
echivalent direct si imediat, in folosul societatii.
Trasatura caracteristica a finantelor consta in aceea ca resursele banesti mobilizate la
fondurile publice nu presupun din partea statului acordarea unei contraprestatii directe,
imediat sau individualizate. Spre exemplu, sumele platite sub forma impozitelor, nu sunt
rambuesabile in mod direct, adica nu presupun un contraserviciu direct si imediat.
Relatiile banesti ce se stabilesc intre stat, pe de o parte, si contribuabili pe de alta
parte, in care se constitue si utilizeaza fondurile banesti necesare satisfacerii intereselor
generale ale societatii, reprezinta tocmai continutul economic al finantelor publice.
Subliniem faptul ca exista si alte relatii banesti care nu sunt relatii financiare, ca, de
exemplu: organizarea circulatiei banesti, platile pentru marfuri, prestari de servicii, salarii etc.
Etimologic, cuvintul finante provine de la latinescul finis, formindu-se mai tirziu
expresia financia pecuniaria, care inseamna a incheia o tranzactie patrimoniala prin plata unei
sume de bani.
Notiunea de finante s-a raspindit mai ales in Franta secolelor XVII-XVIII, cu intelesul
de „bani si venituri publice destinate cheltuielilor statului”.
In timp, conceptul finantelor publice, intemeiat pe necesitatea unor operatiuni
financiare, de repartizare intre cetateni a sarcinilor banesti pentru acoperirea cheltuielilor
publice sau a economiei financiare , ca activitate desfasurata de catre stat. Relatiile financiare
pot fi definite ca ansamblu al relatiilor sociale, de natura economica, care apar din procesul de
realizare si repartizare a resurselor banesti necesare statului pentru indeplinirea sarcinilor
publice.
L. Trotabas aprecieaza ca finantele publice „au ca obiect regulile fundamentale,
organele si procedurile care permit colectivitatii publice indeplinirea tuturor atributiunilor lor
cu ajutorul mijloacelor financiare, cu conditia esentiala ca aceste reguli si procedee sa se
aplice, intr-un regim de drept public.
In lucrarile de specialitate din S.U.A. s-a sustinut ca finantele publice au ca obiect
„faptele , principiile, tehnicile si efectele preocuparii si cheltuirii fondurilor banesti de catre
organele guvernamentale si ale administrarii datoriei publice”.
Printre functiile de baza ale finantelor publice , recunoscute de doctrina, remarcam :
- functia de mobilizare, repartizare si utilizare a resurselor banesti, numita si functia de
repartitie ;
- functia de control asupra crearii, repartitiei, circulatiei si utilizarii resurselor publce.
Asa cum rezulta din analiza istorica a evolutiei conceptului relatiilor financiare,
acestea s-au format in legatura cu aparitia, existenta si functionarea statului ca institutie
politica de organizare si conducere a societatii , indeplinind rolul de a mobiliza resurse banesti
la dispozitia acestuia in vederea asigurarii intereselor publice.
Societatile moderne au promovat principii noi de organizare a vietii sociale, dind
statului un rol diferit fata de cel recunoscut in mod traditional. Prin aplicarea descentralizarii
administrative, statul a recunoscut dreptul colectivitatilor locale de a se ocupa de satisfacerea
unor nevoi publice locale, de a asigura prestarea , in mod regulat si continuu, de servicii
publice in interesul comunitatii respective.
Acest drept derivat, recunoscut de stat colectivitatilor locale, a adus la aparitia unor
noi subiecte in raporturile de mobilizare a resurselor publice , la identificarea unei sfere a
relatiilor financiare denumita finantele publice locale. Acestea au o evolutie mai mult sau mai
putin autonoma fata de cea a finantelor statale, cu o structura de venituri si cheltuieli
coordonate prin bugetele locale ale colectivitatilor locale constituite in unitatile administrativ-
teritoriale.
In doctrina contemporana multi autori recunosc drept componente structurale ale
relatiilor financiare urmatoarele : bugetul public (se stat, asigurari sociale de stat si local),
veniturile publice , cheltuielile publice, imprumutul de stat si finantele locale ale colectivitatii
constituite in unitatile administrativ teritoriale, controlul financiar.
Avind in vedere continutul relatiilor financiare, asa cum l-am definit anterior,
consideram ca nu fac parte din structura relatiilor financiare : circulatia baneasca – monetara,
valutara, precum si relatiile banesti stabilite de agentii economici cu capital de stat in
derularea obiectului lor de activitate.
Capitolul II
Dreptul financiar – ramura a sistemului dreptului.
Raportul de drept financiar

Notiunea si obiectul dreptului financiar


Dreptul reprezinta un ansamblu de norme juridice constituite untr-un sistem unitar
intr-o societate data.
Orice comunitate umana , inca din epoca gentilica, a simtit nevoia unei organizari, a
unei discipline fara de care convietuirea ar fi fost imposibila. S-au format anumite reguli,
norme, obiceiuri, a caror respectare era necesara colectivitatii respective si care, la inceput,
era asigurata de seful familiei, apoi in ginta, in trib de seful de ginta, trib, direct sau impreuna
cu sfatul batrinilor, pentru caapoi sa se creeze un organism special chemat sa aplice si sa
asigure respectarea acestor norme. Acest organism intruchipa puterea publica si era constituit
ca ceva distinct de colectivitatea respectiva , care s-a chemat pe rind cetate – civitas,polis,
apoi republica sau imperiu, cu timpul capatind denumirea de stat.
Evolutia societatii umane a confirmat dictonul latin - „ubi societas ibi ius” (unde este
societate este si drept).
Teoria dreptului cunoaste distinctia dintre doua mari diviziuni ale acestuia :drept
public si drept privat. Deosebirea dintre dreptul public si dreptul privat se gaseste formulata si
in dreptul roman, intre altii de juristconsultul Ulpian.
Caracterul distinct si unitar , trasaturile specifice ale relatiilor sociale dintr-un anumit
domeniu sau sector de activitate fac neceare si posibil ca ele sa fie reglementate de o categorie
aparte de norme.
Astfel , relatiile sociale din domeniul finantelor publice sunt reglementate de normele
dreptului financiar.
Faptul ca scopul urmarit de dispozitiile legale care reglementeaza relatiilr financiare
este acela de a satisface nevoile statului, in primul rind, si nu ale particularilor, face ca dreptul
financiar sa fie incadrat in diviziunea dreptului public.
Dreptul financiar poate fi definit ca ansamblul unitar de norme juridice care
reglemneteaza relatiile financiare , ca relatii sociale , in forma economica, de formare,
administrare, intrebuintare si control al resurselor financiare publice, apartinind statului,
colectivitatilor locale si institutiilor publice ale acestora.
Dreptul financiar, ca ramura a sistemului dreptului, ca ramura a sistemului dreptului,
grupeaza toate normele juridice care reglementeaza relatiile financiare si are, la randul sau,
mai multe subramuri.
Astfel, normele juridice care privesc bugetul public si procedura elaborarii, adoptarii,
executarii si incheierii executarii bugetului pot fi grupate in subramura dreptului bugetar.
De asemenea, dreptul fiscal reprezinta o subramura a dreptului financiar care
inmanuncheaza normele juridice privind impozitele , taxele si celelalte venituri ale bugetului
public, precum si cele referitoare la procedura fiscala.
Dreptul financiar cuprinde norme juridice care reglementeaza si alte componente ale
relatiilor financiare , distincte de cele incluse in subramurile mai sus citate.
In cuprinsul dreptului financiar identificam norme juridice relative la constituirea
fondurilor si contributiilor cuvenite bugetului public, la reglementarea heltuielilor bugetare, la
relatiile dintre stat si autoritatile colectivitatilor locale, pe de o parte si persoane fizice sau
juridice, pe de alta, relatiile care deriva din aplicarea acestor norme la datoria publica,
controlul financiar s.a.
Dreptul fianciar, spre deosebire de cel fiscal, nu se limiteaza numai la normele juridice
referitoare la impozite, taxe, contributii, ci cuprinde si normele in conformitate cu care statul
isi asigura sub oice forma resursele financiare.

Normele juridice de drept financiar


Norma juridica , ca element constitutiv al dreptului, este o regula de conduita ,
instituita de puterea publica sau recunoscuta de catre acesta, a carei respectare este asigurata,
la nevoie , prin forta coercitiva a statului. Scopul normei juridice sau regulii de drept
corespunde finalitatii dreptului si anume : de a asigura convietuirea sociala, orientand
comportarea oamenilor in directia promovarii si onsolidarii relatiilor sociale potrivit
idealurilor si valorilor care guverneaza societatea respectiva.
Prescriind o conduita tipica , generica si noemele dreptului financiar au un caracter
general si impersonal, fiind menite sa se aplice la un numar nedeterminat de cazuri.
Exista anumite norme juridice de drept financiar in care regula de conuita nu apare
atit de evidenta ca prescriind un anumit comportament , ci se manifesta sub forma stabilirii
unor principii cu caracter general.
Uneori , norme ale dreptului financiar contin prevederi de principiu, prin care sunr
stabilite anumite finalitati ale activitatii de stat.
O astfel de norma - principiu intilnim in Legea Finantelor Publice nr. 500/2002,
publicata in M.Of. nr.597 din 13 august 2002, unde la art.1 se precizeaza:
„(1) Prezenta lege stabileste principiiile, cadrul general si procedurile privind
formarea, administrarea, angajarea si utilizarea fondurilor publice, precum si responsabilitatile
institutiilor poblice implicate in procesul bugetar.
(2) Dispozitiile prezentei legi se aplica in domeniul elaborarii, aprobarii, executarii si
raportarii :
a) bugetului de stat ;
b) bugetului asigurarilor sociale de stat ;
c) bugetului fondurilor speciale ;
d) bugetului trezoreriei statului ;
e) bugetelor institutiilor publice autonome,
f) bugetelor institutiilor publice finantate integral sau partial din bugetul de stat,
bugetul asigurarilor sociale de stat si bugetele fondurilor speciale, dupa caz;
g) bugetele institutiilor publice finantate integral din venituri proprii;
h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de
stat si ale caror rambursare , obinzi si alte costuri se asigura din fonduri publice;
i) bugetului fondurilor externenerambursabile.
Si dreptul financiar cuprinde norme juridice care definesc anumite concepte, definitii
de care trebuie sa se tina seama in interpretarea normelor in relatie cu aceste concepte.
Trasatura normei juridice de a avea un aspect general prezinta unele particularitati, in
cazul actelor normative bugetare. Prin natura lor, legile pentru aprobarea bugetului trebuie sa
stabileasca sarcini si prevederi concrete, exprimate in cifre, privind elementele bugetului
( venituri , cheltuieli, surse, destinatii). De aceea, normele juridicecuprinse in legile bugetare
au caracterul unor sarcini, stabilind un cadru precis in limitele caruia se desfasoara activitatea
financiara a institutiilor publice si intr-o anumita masura si a altor persoane juridice sau
cetateni.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, se remarca faptul ca si normele
drptului financiar , cuprind cele trei elemente specifice : ipoteza, dispozitie si sanctiune.
Fiind o ramura componenta a diviziunii dreptului public, dispozitiile normelor juridice
de drept finaciar au, in general, caracter imperativ.
Dintre sanctiunile cuprinse in normele dreptului financiar au caracter specific amenda
fiscala, pentru contraventii prevazute de norme ale dreptului financiar, majorarile de intirziere
pentru neplata in termenele legale a obligatiilor bugetare, suspendarea creditarii,
supravegherea activitatii economico-financiare etc.

Izvoarele dreptului financiar


In stiintele juridice , conceptul de izvor al dreptului – numit si izvor formal –
desemneaza formele de exprimare a normelor juridice – acte normative, cutuma, jurisprudenta
etc.
Izvoarele formale ale dreptului financiar sunt acte juridice normative, avind forta
juridica diferita in functie de tipul actului si autoritatea emitenta.
Asfel , Constitutia reprezinta Legea fundamentala in toate sistemele de drept din
statele moderne. Acest izvor prin excelenta al dreptului determina , prin normele sale,
structura statului, forma de guvernamint, componenta autoritatilor publice esentiale ale
statului, drepturile si obligatiile cetatenilor.
Constitutia Romaniei cuprinde si reglementari in materia relatiilor financiare, cum
sunt cele din Titlul IV intitulat „Economia si finantele publice„ :
- art.135 - „economie„;
- art.137 - „sistemul financiar„;
- art.139 - „Impozite taxe si alte contributii„;
- art.140 - „Curtea de Conturi„.
De asemena si alte texte constitutionale cuprind norme care au inidenta asupra
relatiilor financiare, cum sunt :
- art.74 alin.(2) : „Nu pot face obietul initiativei legislative a cetatenilor
problemele fiscale….„
- art.111 alin(1): „…..In cazul in care o initiativa legislativa implica modificarea
prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurarilor sociale de stat, solicitarea informarii
(Guvernului) este obligatorie„.
Dispozitiile Constitutiei sunt dezvoltate prin sistemul legilor organice si ordinare, al
ordonantelor Guvernului (simple sau de urgenta), al hotaririlor Guvernului Romniei de
punere in aplicare a legilor, instructiunilor si normelor metodologice ale ministerelor.
Legea , care cuprinde norme generale si abstracte pe termen indeobste nedeterminat,
este unul dintre principalele izvoare formale ale dreptului financiar, prin faptul ca ea
determina intinderea obligatiilor bugetare ale cetatenilor si autorizeaza titularii bugetului sa
efectueze cheltuieli publice.Principiul legalitatii impune ca activitatile financiare sa se
intemeieze pe dispozitiile legii, impozitele , taxele si orice alte venituri ale bugetului public
putind fi stabilite numai prin lege.
De asemena , in sistemul izvoarelor dreptului financiar se cuprind si hotararile
consiliilor judetene, municipale, orasenesti sau comunale care cuprind reglementari in materia
finantelor publice locale.
Remarcam ca in etapa de tranzitie in care se afla Romania actele juridice normative
emise dupa adoptarea Constitutiei coexista cu regelmentari juridice cuprinse in acte adoptate
anterior acesteia si care nu contravin prevederilor Constitutiei : decrete-lege, decrete ale
Consiliului de Stat, legi adoptate anterior Constitutiei, H.C.M. etc.
In sistemul nostru de drept , obiceiul juridic, precedentul judiciar, practica judiciara,
doctrina, nu sunt recunoscute ca izvoare de drept. Desigur, acestea au un rol insemnat in
interpretarea normelor juridice, care tine de aplicarea dreptului.
O privire de ansamblu asupra materiei reglementarilor in domeniul finantelor publice
dupa anul 1990, prin prisma izvoarelor formale, ne permite sa observam fluiditatea acesteia ,
care dincolo de determinarile, uneori obiective, reprezinta un element negativ.
Un stat de drept de consolideaza, este apreciat si respectat, in buna masura si in functie
de justetea, claritatea si fermitatea legilor sale, precum si de durabilitatea lor.
Analiza dinamicii legislative din ultimii ani in Romania demonstreaza un fenomen
ingrijorator : o stare de instabilitate legislativa, cu consecinte corespunzatoare asupra
instabilitatii raporturilor juridice.
Astfel , din cele peste 9000 acte normative de baza adoptate dupa decembrie 1989 pina
la finele anului 2003 – data revizuirii Constitutiei, circa o treime au fost abrogate, iar
aproximativ 1800 au suferit in aceasta perioada una sau mai multe modificari, unele
intervenite la foarte scurt timp de la adoptarea actelor initiale.

Raporturile juridice de drept financiar


Normele juridice au un caracter abstract. Ele se realizeaza in viata prin intermediul
raporturilor juridice, care sunt definite in teoria dreptului ca fiind relatiile sociale reglementate
de normele juridice.
Premisele fundamentale ale oricarui raport juridic sunt :norma juridica, subiectele de
drept si faptul juridic.
I. Ceterchi si I. Craiovan definesc raportul juridic ca fiind „ un raport social, concret –
istoric, volitional, reglementat de norma juridica, in cadrul caruia participantii se manifesta ca
titulari de drepturi si obligatii prin exercitarea carora se realizeaza finalitatea normei juridice„.
Ne vom opri, in continuare,asupra particularitatilor pe care le prezinta raporturile
juridice de drept financiar.
Faptul juridic, ca izvor al raportului juridic de drept financiar, reprezinta acele
imprejurari care, potrivit normelor juridice, duc la aparitia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice, provocind, prin aceasta, anumite consecinte juridice.
Faptele juridice pot imbraca forma evenimentelor sau a actiunilor umane.
Evenimentele sunt imprejurari care se petrec independent de vointa oamenilor (ex.
inundatiile catastrofale care produc pierderi materiale genereaza efectuarea unor cheltuieli
bugetare pentru ajutorarea sinistratilor).
Actiunile umane , ca fapte juridice, reprezinta acele manifestari de vointa ale
oamenilor, licite sau ilicite, care nasc, modifica sau sting raporturi juridice. Actiunile umane
facute in scopul producerii unor efecte juridice imbracaforma actelor juridice.
Actele juridice de drept financiar saunt facute in scopul formarii, administrarii,
intrebuintarii si controlului resurselor financiare ale statului, colectivitatilor locale sau
institutiilor publiceal acestora.
Cu privire la subiectele raportului juridic de drept financiar se retine faptul ca in mod
necesar subiectiv trebuie sa fie o persoana purtatoare a autoritatii publice – statul, o
colectivitate locala, o institutie publica aflata in subordonarea acestora.
Identificam in aceasta categorie :Ministerul Finantelor Publice, cu structurile sale
deconcentrate in teritoriu (directiile judetene), consiliile locale, diverse institutii publice,
Curtea de Conturi, inspectorate, oficii etc.
Subiectul pasiv al raportuluijuridic de drept financiar poate fi orice persoana juridica
sau fizica, - contibuabilul cruia norma juridica ii stabileste obligatiile sau drepturile pe linia
finatelor publice.
Este de subliniat faptul ca pozitia partilor in raportul juridic de drept financiar este
aceea de inegalitate, subiectul activ putind pretinde subiectuluipasiv prestatiile sau abtinerile
legale.
Suntem in fata aplicarii regimului juridic de drept public, care presupune o pozitie
juridica inegala a partilor in raportul juridic , opusa egalitatii prevazute de regimul de drept
privat.
Continutul raportului juridic de drept financiar ii este specifica natura financiara a
drepturilor si obligatiilor subiectelor.
Astfel , subiectul activ are dreptul de a actiona pentru executarea bugetului public, de a
actiona pentru stabilirea si incasarea, administrarea, utilizarea si controlul resurselor finaciare
publice. Subiectul pasiv are obligatia de a achitare a sarcinilor bugetare , de folosire, potrivit
destinatiilor legale a sumelor alocate din bugetul public, precum si dreptul de a contesta
modul de impunere, de executare silita, sanctiunile aplicate etc.
Obiectul raporturilor juridice financiare priveste actiunile sau sanctiunile subiectelor in
realizarea drepturilor si obligatiilor izvorite din continutul raportului juridic.
Distingem : actiuni privind stabilirea si incasarea veniturilor bugetare, actiuni privind
administrarea si repartizarea resurselor financiare, actiuni de control finaciar etc.
Locul dreptului financiar in sistemul dreptului
Normele juridice, oricit de deosebite prin continut, sunt strins legate intre ele,
alcatuind un tot unitar. Ele formeaza un ansamblu coerent, logic, constituindu-se intr-un
sistem. Asa cum releva lucrarile de teoria generala a dreptului : „Dreptul unui stat ni se
infatiseaza nu ca o suma aritmetica data de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al
acestora, organizate, structurate intr-un sistem pe baza anumitor principii, urmarind o anumita
finalitate”.
In raport de criteriile obiectului de reglementare juridica si al metodei de reglementare
sunt onfigurate ramurile dreptului ca principale componente ale sistemului.
In mod traditional, ramura de drept este definita, ca un ansamblu distinct de nomrme
juridice, legate organic intre ele, care reglementeaza relatiile sociale ce au acelasi obiect, si
folosesc aceeasi metoda de reglementare.Ramurile de drept nu sunt izolate unele de celelalte,
ci se gasesc intr-o strinsa interdependenta.
Recunoscind existenta celor doua mari diviziuni ale dreptului, ramura dreptului
finaciar face parte din dreptul public, intrucit, la fel ca celelalte ramuri de drept public
cuprinde norme juridice instituite in scopul satisfacerii unor interese generale publice. Asa
cum subliniaza I. Gliga , „in acest sens este deplin demonstrativ imperativul finaciar
public„ ca expresie a necesitatilor de constituire si interbuintare a fondurilor banesti desfintate
intertinerii si activitatii organelor de stat , institutiilor si serviciilor publice„.
In diviziunea dreptului public majoritatea autorilor includ dreptul constitutional,
dreptul administrativ , dreptul financiar , dreptul penal, dreptul procesual (penal si civil),
dreptul international public, iar in dreptul privat, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul
international privat etc. S-a conturat si existenta unui drept mixt (dreptul muncii, legislatia
sociala etc.).
Legatura dreptului finaciar cu draptul constitutional este determinata prin prisma
importantei celui din urma in oricare sistem de drept. Dreptul constitutional cuprinde
totalitatea normelor juridice care stabilesc principiile fundamentale ale organizarii de stat, ale
structurii social economice, precum drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor.
Dreptul constitutional statueaza principiile generale in materia sistemului finantelor
publice, a bugetului national public,a impozitelor si taxelor, a controlului Curtii de Conturi,
dind expresie legaturii dintre aceasta ramura de drept si dreptul financiar.
Dreptul administrativ cuprinde principalele norme juridice care reglementeaza relatiile
sociale din domeniul administratiei publice , norme privind organizarea structurilor
administrative, raporturile dintre acestea sau fata de terti, precum si modaltatile de exercitare a
competentei.
Organele (institutiile) publice prin care se deruleaza relatiile finaciare fac parte din
structurile administratiei publice, fiindu-le aplicabile in materie de organizare, dispozitiile
dreptului administrativ. De asemenea , aplicarea unor dispozitii specifice dreptului financiar
se completeaza cu dispozitiile generale din dreptul administrativ, ca in cazul contraventiilor
din domeniul fiscal.
Se pot identifica legaturi ale dreptului financiar si cu alte ramuri ale dreptului, mai
strinse cu cele din diviziunea dreptului public (penal, international public etc.), dar si cu
ramurile dreptului privat (civil, comercial).
Capitolul III
Bugetul si dreptul aplicabil acestuia

Legea finanţelor publice defineşte bugetul ca fiind documentul prin care sunt
prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile,
în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice. Prin noţiunea de buget general
consolidat, acelaşi act normativ înţelege ansamblul bugetelor, componente ale sistemului
bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg.
În cadrul legilor bugetare anuale se includ următoarele:
• legea bugetului de stat, legea de rectificare a bugetului de stat;
• legea bugetului asigurărilor sociale de stat, legea de rectificare a bugetului asigurărilor
sociale de stat.
Natura juridică a bugetului
Exprimăm ideea că bugetul statului fiind aprobat anual printr-o lege de adoptare
dobândeşte natura juridică de lege, al cărei conţinut este determinat de necesitatea stabilirii
veniturilor şi cheltuielilor anuale.
Cu toate că bugetul de stat este principalul plan financiar şi cuprinde indicatori
financiari privind modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor centralizate
ale statului, ceea ce legiuitorul supune spre aprobare nu este planul financiar propriu-zis, ci
legea de adoptare a bugetului de stat.
Principii şi reguli bugetare:
Principiul unităţii (unicităţii) reprezintă înscrierea într-un singur document a tuturor
veniturilor şi cheltuielilor bugetare anuale şi deci aprobarea în fiecare exerciţiu financiar a
unui singur buget. Privit din punct de vedere politic, principiul ajută la realizarea controlului
Parlamentului în materia finanţelor publice.
Principiul universalităţii reprezintă realizarea tuturor veniturilor ş i cheltuielilor
publice numai în cadrul bugetului şi nu în afara acestuia. Prin intermediul acestui principiu se
asigură cunoaşterea exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor publice şi
conexiunile dintre acestea. De asemenea, permite controlul Parlamentului asupra cuantumului
total al veniturilor şi cheltuielilor publice.
Principiul echilibrului bugetar reprezintă întocmirea unui buget public echilibrat astfel
încât veniturile publice s ă acopere integral cheltuielile publice. Atunci când cheltuielile sunt
mai mari decât veniturile există un deficit bugetar, legea interzicând acoperirea cheltuielilor
prin recurgerea la emisiunea monetară sau prin finanţarea directă de către bănci.
Principiul realităţii (specializării) bugetare reprezintă înscrierea veniturilor în buget,
pe surse de provenien ţă, iar cheltuielile publice, care urmează să se efectueze, se înscriu pe
categorii, destinaţii şi în funcţie de conţinutul lor economic.
Specializarea bugetară presupune utilizarea creanţelor bugetare în cadrul pentru care s-
au aprobat, neacceptându-se virarea acestora de la un ordonator la altul sau de la un capitol de
cheltuieli la altul potrivit clasificaţiei bugetare. Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea
veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare.
Clasificaţia bugetară tip, elaborată de Ministerul Finanţelor Publice, cuprinde ca subdiviziuni:
părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe, articole şi alineate.
Principiul anualităţii presupune aprobarea bugetului public în fiecare an de către
Parlament. În temeiul acestui principiu durata de timp pentru care puterea legiuitoare
autorizează puterea executivă să încaseze veniturile publice şi să efectueze cheltuielile publice
este limitată la un an. La expirarea acestei perioade este necesară o nou ă autorizare din partea
legiuitorului pentru o altă durată de timp. Aprobarea anuală de către Parlament a veniturilor şi
cheltuielilor publice oferă garanţia examinării proiectului de buget public şi exercitarea, astfel,
a controlului asupra politicii financiare a executivului.
Potrivit legii finanţelor publice „veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin
lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar şi toate operaţiunile de
încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţ iului
corespunzător de execuţie a bugetului respectiv“. Acelaşi act normativ mai arată că „anul
bugetar este anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic
care începe de la data de 01 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie“.
Principiul publicităţii se realizează prin: dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu
prilejul aprobării acestora; dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a
bugetelor, cu prilejul aprobării acestora; publicarea în Monitorul Oficial al României, partea I,
a actelor normative de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetelor,
exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile.
În materie de bugete locale principiul publicităţii presupune: publicarea în presa locală
sau afişarea la sediul autorităţii administraţiei publice locale respective a proiectului de buget
local şi a contului anual de execuţie a acestuia; dezbaterea publică a proiectului de buget
local, cu prilejul aprobării acestuia; prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în
şedinţă publică.
Principiul neafectării veniturilor are la bază depersonalizarea veniturilor bugetare
astfel încât veniturile, în totalitatea lor, se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, făr
ă posibilitatea încasării unui venit public pentru finanţ area unei anumite cheltuieli publice.
Acest principiu se impune deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea şi
dimensiunea cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe baza venitului special afectat.
De la acest principiu există excepţii în sensul că, pentru finanţarea unor servicii ale
statului, sunt scoase în afara bugetului ordinar venituri care provin din surse determinate,
venituri ce fac obiectul unor bugete extraordinare, anexe, autonome, sau conturi speciale de
trezorerie.
Competenţa de aprobare a bugetelor
Legea finanţelor publice decide în materia aprobării bugetelor astfel:
a. bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale,
bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe
nerambursabile se aprobă prin lege;
b. bugetele instituţiilor publice autonome se aprobă de către organele abilitate în acest
scop prin legi speciale;
c. bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetele prevăzute la lit. a) a se
aprobă prin lege ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite;
d. bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetele prevăzute la lit. a) se
aprobă de către ordonatorul ierarhic superior al acestora;
e. bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii se aprobă
de către organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite
ierarhic superior,
f. bugetul trezoreriei statului se aprobă prin hotărârea guvernului.
În procesul bugetar Parlamentul are competenţ a de a adopta legile bugetare anuale şi
legile de rectificare elaborate de guvern sub formă de proiecte. De asemenea Parlamentul
adoptă legile contului general anual de execuţie.
Realizarea politicii fiscal-bugetare este asigurată de către Guvern, care trebuie să ia în
considerare perspectivele economice şi priorităţile politice cuprinse în Programul de
guvernare acceptat de Parlament.
Procesul de adoptare a legilor bugetare anuale şi legilor de rectificare, elaborate de
către Guvern, se derulează în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta. În cazul
în care legile bugetare anuale, depuse în termen legal, nu au fost adoptate de către Parlament
până cel târziu la data de 15 decembrie a anului anterior celui la care se referă proiectul de
buget, Guvernul va solicita Parlamentului aplicarea procedurii de urgenţă. În timpul
dezbaterilor nu pot fi aprobate amendamente la legile bugetare anuale care determină
majorarea nivelului deficitului bugetar.
Guvernul depune la Parlament atât proiectul legii de aprobare a bugetului de stat, cât şi
raportul privind situaţia economico-financiară a ţării.
Noţiunea şi etapele procesului bugetar
Procesul bugetar desemnează ansamblul actelor şi operaţiunilor ce privesc întocmirea
proiectului de buget, aprobarea şi executarea acestuia, încheierea şi aprobarea contului
general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei bugetare.
Etapele procesului bugetar sunt:
a. întocmirea proiectului de buget, ce presupune identificarea veniturilor şi cheltuielilor
bugetare;
b. aprobarea bugetului ce constă în două categorii de acţiuni, respectiv dezbaterea şi
apoi votarea bugetului de către Parlament;
c. execuţia bugetară ce înseamnă realizarea veniturilor la termenele şi nivelurile
aprobate, precum şi în efectuarea cheltuielilor potrivit limitelor şi destinaţiilor stabilite.
Structura bugetelor şi clasificaţia bugetară
Legea finanţelor publice stabileşte că veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe
baza clasificaţiei bugetare aprobată de Ministerul Finanţelor Publice.
Veniturile sunt structurate pe capitole ş i subcapitole, iar cheltuielile pe pă rţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz. Cheltuielile prevăzute în capitole şi
articole au destinaţie precisă şi limitată.
Numărul de salariaţi bugetari, permanenţi şi temporari, şi fondul salariilor de bază ale
acestora se aprobă distinct prin anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.
Numărul de salariaţi aprobat fiecărei instituţii publice nu poate fi depăşit.
Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar în conformitate cu creditele
de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.
Programele se aprobă ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite.
Fondurile externe nerambursabile se cuprind în anexe la bugetele ordonatorilor
principali de credite şi se aprobă odată cu acestea.
În bugetul de stat se includ Fondul de rezervă bugetară şi Fondul de intervenţie,
ambele la dispoziţia Guvernului.
Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori
principali de credite ai bugetului de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale
Guvernului, pentru finanţ area unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute în timpul
exerciţiului bugetar. Alocarea de sume din Fondul de rezerv ă bugetară la dispoziţia
Guvernului, pentru bugetele locale, se face prin majorarea sumelor defalcate din unele
venituri ale bugetului de stat, sau a transferurilor de la bugetul de stat către bugetele locale
pentru investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe, după caz.
Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează unor ordonatori
principali de credite ai bugetelor de stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale
Guvernului, pentru finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor
calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate. În cursul exerciţiului bugetar
Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului poate fi majorat de Guvern din Fondul de
rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, în funcţie de necesităţile privind asigurarea sumelor
pentru înlăturarea efectelor calamităţilor naturale.
Clasificaţia bugetară înseamnă gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o
ordine şi după criterii stabilite de lege.
Clasificaţia veniturilor bugetare cuprinde veniturile grupate în capitole şi subcapitole
de venituri curente şi venituri de capital, de venituri fiscale, nefiscale şi diverse, etc.
Clasificaţia cheltuielilor bugetare cuprinde atât o clasificaţie funcţională, în cadrul
căreia cheltuielile sunt grupate pe părţi, capitole şi subcapitole, cât şi o clasificaţie economică,
prin care se înţelege gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor economic.
Iniţiativa elaborării bugetului
Elaborarea proiectului de buget cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi
cheltuielilor bugetare. Proiectul de buget trebuie însoţit de o prognoză a indicatorilor macro-
economici pentru următorii 3 ani. Această activitate începe în anul anterior celui pentru care
se elaborează proiectul de buget şi se realizează în sistem piramidal, adică de la unităţile de
bază din teritoriu, pe linie ierarhică, spre organele centrale.
În temeiul Legii finanţ elor publice, proiectele legilor bugetare anuale şi ale bugetelor
se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe baza:
• prognozelor indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar, pentru care se
elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii trei ani;
• politicilor fiscale şi bugetare;
• prevederilor memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau
ale altor acorduri internaţionale sau organisme şi instituţii financiare internaţionale,
semnate şi ratificate;
• politicilor şi strategiilor sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de
buget, prezentate de ordonatorii principali de credite;
• propunerile de cheltuieli detaliate de ale ordonatorilor principali de credite;
• programelor întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării
unor acţiuni sau ansambluri de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi
indicatori de rezultat şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a
performanţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate,
obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimările pentru anii următori, măsurate
prin indicatori precişi, a căror alegere este justificată;
• propunerilor de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de
transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
• posibilităţilor de finanţare a deficitului bugetar.

Calendarul bugetar
Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului, pân ă la data de 1 mai, obiectivele
politicii fiscale şi bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi
urmă torii trei ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite pe ordonatorii principali de
credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data de 15 mai şi să informeze comisiile pentru
buget, finanţe şi bănci ale Parlamentului asupra principalelor orientări politici sale
macroeconomice şi ale finanţelor publice.
Ministerul Finanţelor Publice va transmite ordonatorilor principali de credite, până la
data de 1 iunie a fiecărui an o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe
baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare ale acestora,
precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.

În cazul în care schimbarea cadrului macroeconomic impune modificarea limitelor de


cheltuieli, acestea vor fi adaptate de către Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor
Publice. Până la data de 15 iunie Ministerul Finanţelor Publice comunică ordonatorilor
principali de credite limitele de cheltuieli astfel redimensionate în vederea definitivării
proiectelor de buget.
Ordonatorii principali de credite au obligaţ ia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an
să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la
acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru
următorii trei ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate.
Camera deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi
le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.
Autorităţile administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de
transferuri consolidate şi de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.
Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu
ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul.
Proiectele de buget şi anexele la acesta, definitivate, se depun la Ministerul Finanţelor
Publice până la data de 1 august a fiecărui an.
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali
de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor,
pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.
Proiectul legii bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia
macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia
acesteia în urmă torii trei ani. Acest raport va cuprinde un rezumat al politicilor
macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget, precum şi strategia
Guvernului în domeniul investiţiilor publice.
Raportul şi proiectele legilor bugetare anuale vor exprima politica fiscal-bugetară a
Guvernului, precum şi alte informaţii relevante în domeniu.
După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, acesta le
supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui an.
Bugetele se aprob ă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri,
articole, precum şi alineate, după caz, şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul
bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni multianuale.
Estimările pentru următorii trei ani reprezintă informaţii privind necesarul de finanţare
pe termen mediu şi nu vor face obiectul autorizării pentru anii bugetari respectivi.

Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin trei zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent.
Bugetul de stat trebuie să reflecte, pe de o parte, necesităţile de resurse financiare ale
statului ce decurg din realizarea programului guvernamental propus pentru perioada imediat
următoare iar, pe de altă parte, posibilităţile de acoperire a acestor resurse. Se pune, astfel,
problema dimensionării corecte a nivelului veniturilor şi cheltuielilor publice. Pentru
determinarea cuantumului veniturilor şi cheltuielilor în practica financiară se folosesc metode
clasice, cât şi metode moderne bazate pe analiza costuri-avantaje şi alte studii de eficienţă.
În cadrul metodelor clasice distingem:
• metoda autonomă, potrivit căreia se iau drept bază la întocmirea bugetului veniturile şi
cheltuielile ultimului buget al cărui exerciţiu a fost încheiat şi se efectuează evaluări
forfetare, influenţând cu modificările generate de schimbarea legislaţiei sau cu alte
corecţii.
• metoda majorării sau diminuării constă în aceea că se iau în considerare rezultatele
exerciţiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai mulţi ani consecutivi din perioada
premergătoare anului pentru care se elaborează proiectul de buget, determinându-se
ritmul anual de creştere sau descreştere a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
• metoda evaluării directe presupune efectuarea de calcule pentru fiecare sursă de venit
şi fiecare
categorie de cheltuieli. Această metodă, deşi este considerată a fi mai aproape de
realitate, totuşi nu asigur ă o dimensionare riguroasă a indicatorilor bugetari,
impunându-se rectificări ale acestora în timpul execuţiei veniturilor şi cheltuielilor
publice.
Alături de metodele clasice se pot folosi şi metodele moderne de evaluare a
indicatorilor bugetari, metode care vizează în primul rând eficienţa acţiunilor care se vor
realiza cu mijloace bugetare, dar şi corelarea cheltuielilor la nivelul tuturor instituţiilor ce
concură la realizarea unui anumit obiectiv din resursele bugetului de stat.
Procedura de aprobare a bugetului de stat
Aprobarea bugetului de stat este de competenţa Parlamentului şi se face până la 31
decembrie. Dacă bugetul de stat nu primeşte aprobarea până la această dată, Guvernul este
abilitat să-şi continue mandatul în baza bugetului anului precedent, dar nu mai mult de trei
luni.
Etapele examinării şi aprobării legii bugetului de stat sunt:
• examinarea proiectului legii şi a raportului Guvernului privind situaţia economico-
financiară a ţării de către comisiile permanente ale Parlamentului;
• comisiile de buget-finanţe ale Parlamentului întocmesc un raport comun asupra
proiectului de lege, care cuprinde toate amendamentele celorlalte comisii şi formulează
propuneri cu privire la adoptarea sau respingerea proiectului de lege, care se transmit
plenului;
• dezbaterea generală a proiectului legii de aprobare a bugetului de stat în Parlament, pe
baza raportului comun şi în prezenţa iniţiatorului;
• dezbaterea pe articole a proiectului legii;
• adoptarea legii de aprobare a bugetului de stat pe baza votului de ansamblu.
Adoptarea proiectului legii bugetului de stat de către Parlament face ca acesta să
devină lege ce trebuie semnată de Preşedintele României. În situaţia când acesta are
obiecţiuni, le poate formula şi poate cere reexaminarea proiectului de buget de către
Parlament.
Întreaga procedură de aprobare a proiectului bugetului de stat de către Parlament are la
bază următoarele:
• estimările cu privire la evoluţia macroeconomică a ţării pentru următorii trei ani;
• asigurarea drepturilor prevăzute de lege pentru toţi cetăţenii României la învăţământ,
sănătate, cultură şi protecţie socială şi ordine publică;
• stimularea prin politici fiscale a agenţilor economici care manifestă spirit întreprinzător
şi renunţarea la subvenţionarea activităţilor economice ineficiente;
• necesitatea ca bugetul de stat să constituie un factor stabilizator în economie.

Legea bugetară anuală


Promulgarea legii este operaţiunea finală a procedurii legislative şi constă în emiterea
unui decret de promulgare de către Preşedintele României care dispune totodată publicarea
legii în Monitorul Oficial al României.
Legea adoptată de c ătre Parlament se trimite spre promulgare Preşedintelui României,
care în termen de cel mult 20 de zile poate emite decretul de promulgare sau poate cere
Parlamentului reexaminarea legii pentru orice motive temeinice. Examinarea legii poate fi
cerută o singur ă dat ă de către preşedinte şi, după primirea legii în urma reexaminării,
Preşedintele României este obligat să o promulge în cel mult 10 zile.
Dacă legea a fost adoptată cu încălcarea prevederilor constituţionale, Preşedintele
României poate cere Curţii Constituţionale să verifice constituţionalitatea acesteia.
Dacă prin decizia Curţii se confirmă constituţionalitatea legii, Preşedintele României
va trebui să promulge legea în cel mult zece zile de la primirea acestei decizii.
Potrivit normelor constituţionale, legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării
în Monitorul Oficial al României, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Bugetele fondurilor speciale
Fondurile speciale cu bugete proprii s-au impus deoarece există anumite ramuri sau
activităţi economice care nu pot fi finanţate integral de la bugetul de stat, bugetele locale sau
bugetul asigurărilor sociale de stat. Constituirea independentă a unor astfel de fonduri se face
prin legi speciale, în timp ce bugetele fondurilor speciale se adoptă prin legea bugetară anuală,
în acelaşi timp cu bugetul de stat.
Legea finanţelor publice consacră reglementarea de principiu a acestor fonduri
speciale. Bugetele acestora se aprobă de către Parlament, prin intermediul aceleiaşi proceduri
ca în cazul bugetului de stat, dar ca anexă a acestuia.
Fondurile speciale pot fi constituite numai în cazurile autorizate prin lege, care stabileş
te regimul lor juridic, respectiv modul de constituire şi administrare, precum şi destinaţiile
pentru care pot fi utilizate sumele respective.
Proiectele bugetelor fondurilor speciale se elaborează de către Ministerul Finanţelor
Publice, având în vedere propunerile ordonatorilor principali de credite, în responsabilitatea
cărora se află gestionarea fondurilor respective. Atât elaborarea cât şi execuţia bugetelor
fondurilor speciale se realizează în conformitate cu legile speciale de constituire a acestor
fonduri.
Guvernul are abilitatea de a propune Parlamentului desfiinţarea fondurilor speciale
constituite în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat ori includerea
acestora în bugetele respective.
Bugetul asigurărilor sociale de stat
Bugetul asigurărilor sociale de stat este planul financiar anual care reprezintă
constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare ocrotirii pensionarilor,
salariaţilor asiguraţi şi a membrilor lor de familie. Acest buget se elaborează şi se execută
distinct de bugetul statului, permiţându-se în acest fel ca resursele acestuia să fie utilizate
integral pentru ocrotirea cetăţenilor, iar eventualele excedente să se reporteze pe anii următori.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se elaborează şi se administrează de către
Ministerul Muncii, Familiei i Protec iei Sociale pe baza principiilor procedurii bugetare.
Cheltuielile nu se pot înscrie în buget şi nu se aprobă fără stabilirea surselor din care
urmează să fie executate. Proiectul bugetului se depune, cu avizul Ministerului Finanţelor
Publice la Guvern, care după dezbateri se pronunţă asupra adoptării proiectului de lege şi
transmiterii acestuia la Parlament.
După aprobare veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat se
repartizează pe trimestre şi pe unităţile teritoriale ale Ministerul Muncii și Protecției Sociale.
Bugetele celorlalte organe autonome de asigurări sociale se aprobă de organele de
conducere proprii, cu avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale şi Ministerul Finanţelor
Publice.
Proiectul de buget se depune la Guvern, după avizarea prealabilă a Ministerului
Finanţelor Publice. Guvernul examinează proiectul de buget ş i, cu eventualele amendamente
aduse la venituri şi cheltuieli, îl înaintează Parlamentului până la data de 30 noiembrie, pentru
dezbatere şi adoptare.
La Parlament, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat este analizat de către
comisiile permanente de buget, finanţe şi bănci. Comisiile sunt îndreptăţite să propună
amendamente la partea de venituri şi la cea de cheltuieli, apoi proiectul se supune dezbaterilor
în plenul Parlamentului.
Proiectul de buget se examinează de către deputaţi şi senatori pe articole de venituri şi
cheltuieli, după care are loc votarea legii pentru adoptarea bugetului asigurărilor sociale de
stat. În urma adoptării, bugetul asigur ărilor sociale de stat se publică în Monitorul Oficial al
României şi se remite prin aceeaşi filieră la Casa Naţională de Pensii Publice.
În cazul în care bugetul asigurărilor sociale de stat nu se adoptă până la 31 decembrie a
anului de bază, se extinde aplicarea în continuare a bugetului asigurărilor sociale de stat al
anului precedent până la adoptarea noului buget.
Principii ale procedurii execuţiei bugetare
Creditele bugetare pentru cheltuielile fiec ărui exerciţiu bugetar, precum şi structura
funcţională şi economică a acestora, se prevăd şi se aprobă prin legile bugetare anuale.
Autorizarea creditelor bugetare aprobate se face pentru întreaga durată a exerciţiului
bugetar. Alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite
şi, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi utilizate la alte
articole de cheltuieli. Creditele bugetare aprobate pentru un anumit ordonator principal de
credite nu se pot vira şi utiliza pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. Aceeaşi
interdicţie se aplică şi în situaţia creditelor bugetare aprobate la un capitol în sensul că acestea
nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol.
Între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare virările de credite bugetare se află
în competenţa fiecărui ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele
instituţiilor subordonate, şi se pot efectua în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar
la nivelul ordonatorului principal de credite, care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună
înainte de angajarea cheltuielilor.

Virările de credite de la un capitol la un alt capitol al clasificaţiei bugetare, precum şi


între programe, pot fi efectuate, în limita de 10% din prevederile capitolului bugetar, la
nivelul ordonatorului principal de credite şi, respectiv, de 5% din prevederile programului,
care urmează a se suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor, cu acordul
Ministerului Finanţelor Publice. Aceste virări se pot efectua începând cu trimestrul al III-lea al
anului bugetar.
Virările de credite bugetare de la capitolele care au fost majorate din fondurile de
rezervă bugetară şi de intervenţie la dispoziţia Guvernului sunt interzise de lege.
Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi necesit
ăţi privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei
bugetare de la care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei
bugetare la care se suplimentează prevederile bugetare. Ordonatorii principali de credite au
obligaţia legală de a transmite lunar către Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 5 zile de
la închiderea lunii, situaţia virărilor de credite bugetare, potrivit instrucţiunilor aprobate de
Ministerul Finanţelor Publice.

Atribuţiile Guvernului şi ale Ministerului Finanţelor Publice în cadrul procesului


bugetar
Execuţia bugetului constă în încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate
de Parlament.
Instituţiile care au competenţe legale în procedura execuţiei sunt:
Guvernul, care are atribuţii de conducere generală a execuţiei bugetelor centrale.
Astfel:
• examinează periodic situaţia financiară pe economie;
• stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar;
• aprobă modificări în structura bugetară şi între ordonatorii principali de credite, cere
încadrarea în nivelul total al cheltuielilor din credite externe, în funcţie de derularea
programelor de împrumut extern;

• efectuează contractarea unor împrumuturi pentru finanţarea deficitului bugetar de stat,


precum şi pentru re-finanţarea datoriei publice interne, ale cărei rate sunt scadente în
anul bugetar de referinţă;
• urmăreşte folosirea ca resurse de rambursare a datoriei publice a sumelor rezultate din
vânzarea acţiunilor pe care statul le deţine la societăţile comerciale;
• aprobă categorii de cheltuieli pentru care se vor efectua plăţi în avans din fondurile
publice ale noului an bugetar, în vederea îmbunătăţirii procesului investiţional şi pentru
achiziţii de bunuri, realizări de lucrări sau prestări de servicii;
• efectuează propuneri de rectificare a bugetului de stat, ca urmare a evoluţiei
indicatorilor macroeconomici sau a unor măsuri fiscale adoptate în anul bugetar de
referinţă;
• contractează împrumuturi externe în numele şi în contul statului pentru înfăptuirea
programelor de dezvoltare, restructurare economică, crearea şi menţinerea rezervei
valutare a statului;
• elaborează raportul privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar respectiv şi
proiecţia acesteia în următorii trei ani;
• elaborează proiectele legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre adoptare
Parlamentului, în cadrul termenului limită;
• exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice,
scop în care examinează periodic execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru
menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar, după caz;
• supune spre adoptare Parlamentului proiectele legilor de rectificare şi contul general
anual de execuţie;
• utilizează fondul de rezervă bugetară şi fondul de intervenţie la dispoziţia sa, pe bază
de hotărâri. Ministerului Finanţelor Publice îi revin atribuţii în vederea asigurării
echilibrului bugetar şi
aplicarea politicii financiare a statului, dar şi utilizării cu eficienţă a resurselor financiare.
Astfel:
• repartizează pe trimestre veniturile şi cheltuielile din bugetul de stat, pe capitole de
clasificaţie bugetară;
• deschide credite bugetare şi alimentează cu fonduri conturile bancare deschise pentru
ordonatorii principali de credite;
• efectuează transferurile către autorităţile administrativ-teritoriale;
• efectuează controlul preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi cheltuielilor publice,
precum şi controlul de gestiune asupra patrimoniului public;
• asigură conducerea trezoreriei naţionale;
• coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul
bugetar, şi anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de
rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie;
• dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare;
• emite norme metodologice privind elaborarea bugetelor şi forma de prezentare a
acestora;
• solicită rapoarte şi informaţii oricăror instituţii care gestionează fonduri publice;
• aprobă clasificaţiile bugetare, precum şi modificările acestora;
• analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor;
• furnizează Parlamentului, la cererea acestuia, cu sprijinul ordonatorilor principali de
credite, documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor legilor bugetare
anuale;
• asigură monitorizarea execuţiei bugetare, iar în cazul în care se constată abateri ale
veniturilor şi cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului măsuri
pentru reglementarea situaţiei;
• stabileşte conţinutul, forma de prezentare şi structura programelor elaborate de
ordonatorii principali de credite;
• blochează sau reduce utilizarea unor credite bugetare constatate ca fiind fără temei
legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de credit;
• dispune măsurile necesare pentru administrarea şi urmărirea modului de utilizare a
fondurilor publice destinate cofinanţării în bani, rezultate din contribuţia financiară
externă acordată Guvernului României;
• colaborează cu Banca Naţională a României la elaborarea balanţei de plăţi a României,
a balanţei creanţelor şi angajamentelor externe, a reglementărilor în domeniul monetar
şi valutar.

Ordonatorii de credite şi rolul lor în execuţia bugetară


Ordonatorii de credite sunt persoanele împuternicite prin lege să dispună şi să aprobe
acţiuni financiare cu privire la fondurile publice şi patrimoniul public.
Categorii de ordonatori de credite:
• ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi
conducătorii instituţiilor publice autonome.
Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept,
secretarilor generali sau altor persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare
ordonatorii principali de credite vor preciza limitele şi condiţiile delegării.

În cazurile prevăzute de legi speciale ordonatorii principali de credite sunt secretarii


generali sau persoanele desemnate prin aceste legi.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru
bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai c ăror conducători
sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora,
potrivit legii. Ordonatorii principali de credite vor repartiza creditele bugetare, dup ă reţinerea
a 10% din prevederile aprobate acestora, pentru asigurarea unei execuţii bugetare prudente, cu
excepţia cheltuielilor de personal şi a celor care decurg din obligaţii internaţionale, care vor fi
repartizate integral. Repartizarea sumelor obţinute în proporţie de 10% se face în semestrul al
II-lea după examinarea de către Guvern a execuţiei bugetare, pe primul semestru.
• ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate
juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite, care repartizează creditele
bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice
subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu
sarcinile acestora, potrivit legii.
• ordonatorii terţiari de credite sunt conducători de instituţii publice din subordinea
operatorilor principali sau secundari de credite, care utilizează creditele bugetare care
le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc,
potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile
legale.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai
în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea
instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Legea finanţelor publice stabileşte în sarcina ordonatorilor de credite următoarele
răspunderi:
• angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare
repartizate şi aprobate potrivit legii;
• realizarea veniturilor;
• angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
• integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;
• organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor
financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi a execuţiei bugetare;
• organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a
programului de lucrări de investiţii publice;
• organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
• organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, potrivit legii.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare pe trimestre
Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat, bugetele fondurilor externe
nerambursabile şi bugetele instituţiilor publice autonome se repartizează pe trimestre, în
funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor, de termenele şi posibilităţile de asigurare
a surselor de finanţare a deficitului bugetar şi de perioada în care este necesară efectuarea
cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestrea veniturilor şi cheltuielilor bugetare se aprobă de către:
• Ministerul Finanţelor Publice: pe capitole de cheltuieli şi în cadrul acestora, pe titluri,
la propunerea ordonatorilor principali de credite; pe capitole şi subcapitole la venituri
şi pe capitole şi în cadrul acestora, pe titluri de cheltuieli, pentru bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, la propunerea ordonatorilor principali de
credite; pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru
transferurile din bugetul de stat către bugetele locale, la propunerea ordonatorilor
principali de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale ale finanţelor
publice ale Ministerului Finanţelor Publice;
• ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare,
pentru bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare
sau ale ordonatorilor terţiari de credite, după caz;
• ordonatorii secundari de credite, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele
ordonatorilor terţiari de credite bugetare.

Realizarea veniturilor şi execuţia cheltuielilor bugetare


Realizarea veniturilor bugetare presupune două condiţii: încasarea la termenul şi în
cuantumul prevăzute de lege. Îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii conduce la
finanţarea obiectivelor şi a acţiunilor prevăzute la capitolul cheltuieli bugetare.
Plata efectivă a obligaţiilor bugetare se poate face prin:
• virament sau metoda plăţii directe, întâlnită în cazul agenţilor economici care virează
din contul lor de la bancă în contul bugetului de stat sumele ce reprezintă venituri
bugetare datorate.
• numerar, utilizată în privinţa persoanelor fizice. Plăţile se fac în temeiul actelor emise
de organele financiare sau pe baza unei declaraţii date de persoana fizică impusă.
• aplicarea şi anularea de timbre mobile fiscale pe actele solicitate.
Urmărirea realizării veniturilor bugetare se face de către organele îndreptăţite să le
încaseze, dar şi de către Ministerul Finanţelor Publice şi organele financiare locale de
pe lângă primării şi prefecturi. Creditul bugetar reprezintă suma aprobată prin buget,
însemnând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului
bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din
exerciţii anterioare.

Creditul bugetar reprezintă acele drepturi băneşti cu titlu nerambursabil ale


beneficiarilor bugetului public.
În procesul execuţiei bugetare cheltuielile parcurg următoarele faze: angajament,
lichidare, ordonanţare şi plată.
Execuţia bugetară se bazează pe principiul separării atribuţiilor persoanelor care au
calitatea de ordonator de credite de atribuţiile persoanelor care au calitatea de contabil.
Operaţiunile specifice angajării, lichid ării şi ordonanţării cheltuielilor sunt în
competenţa ordonatorilor de credite şi se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de
specialitate ale instituţiilor publice.

Sistemul trezoreriei publice


Tezaurul public reprezintă serviciul financiar care are funcţia de trezorier al statului.
Tezaurul efectuează încasările şi plăţile bugetare, asigură contabilitatea tuturor acestor
operaţiuni de încasări şi plăţi dar, în acelaşi timp, în vederea acoperirii deficitelor bugetare,
atrage disponibilităţile băne şti ale întreprinderilor şi economiile populaţiilor. Altfel spus, în
tezaur se adună veniturile de unde apoi se iau fondurile pentru executarea de plăţi, făcându-se
legătura între serviciul veniturilor şi serviciul cheltuielilor publice.
Funcţiile tezaurului public sunt: funcţia de rezervor de resurse şi funcţia de bancher al
bugetului de stat. Tezaurul public este rezervorul de resurse al statului, deoarece cuprinde în
contabilitatea trezoreriei finanţelor publice toate veniturile statului, indiferent de natura şi
provenienţa lor, astfel încât toate veniturile statului constituie o casă comună, dar fictivă, care
se numeşte tezaur.

Încheierea execuţiei bugetului de stat


Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie, atunci când încetează toate
actele şi operaţiunile ce decurg din executarea bugetului respectiv. Veniturile neîncasate şi
cheltuielile neefectuate până la 31 decembrie vor constitui acte şi operaţiuni ale bugetului pe
anul următor. Creditele bugetare neutilizate până la încheierea anului sunt nule de drept,
nemaiputând fi efectuate plăţi din aceste credite. În privin ţa însă a disponibilităţilor din
fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate cofinanţării
contribuţiei financiare a Uniunii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar în conturile
structurilor de implementare, se reportează în anul următor. Aceste fonduri se utilizează în
condiţiile prevederilor legii finanţelor publice şi potrivit acordurilor încheiate cu parteneri
externi.
Ministerul Finanţelor Publice solicită ordonatorilor principali de credite, în cursul
anului, rapoarte periodice privind gradul de utilizare a fondurilor publice în vederea
monitorizării execuţiei bugetare.
Excedentele rezultate din execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor
fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii de la bugetul de stat sub forma transferurilor
consolidabile se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat în limita
subvenţiilor primite.
Încheierea exerciţ iului bugetar este în esenţă un procedeu de contabilitate, neafectând
drepturile creditorilor ce nu se sting decât prin trecerea termenului legal de prescripţie.

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat


Pe baza situaţiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a
conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
a bugetelor fondurilor speciale, prezentate de organele care, potrivit legii, au această sarcină,
şi în urma verificării şi analizării acestora, Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul
general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, contul de execuţie a bugetului
asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor
fondurilor speciale şi bugetele ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea,
pe care le prezintă Guvernului.
Alături de situaţiile financiare anuale, ordonatorii principali de credite au obligaţia să
întocmească şi să prezinte rapoarte anuale de performanţă în care să prezinte, pe fiecare
program, obiectivele, rezultatele preconizate şi cele obţinute, indicatorii şi costurile asociate,
precum şi situaţii privind angajamentele legale.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de
stat, precum şi conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale se întocmesc în
structura bugetelor aprobate şi au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor
ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele acestora.
Guvernul analizează şi prezintă spre adoptare Parlamentului contul general anual de
execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigură rilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale
de execuţie, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul general anual de
execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale
de execuţ ie se aprobă prin lege după verificarea acestora de către Curtea de Conturi.
Parlamentul aprobă contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat, cu anexele respective, cel mai târziu până la data de 30 noiembrie
a anului următor celui la care se referă.

Controlul execuţiei bugetului de stat


Realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală se
fac sub controlul unor organisme de stat cu răspunderi în activitatea bugetară, control
exercitat sub mai multe forme.
Controlul legislativ sau politic se efectuează de către Parlamentul României, datorită
prerogativelor sale generale de control a activităţii executivului. Parlamentul dezbate şi
aprobă contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de
stat şi a bugetelor fondurilor speciale şi, procedând în acest fel, descarcă de gestiune
financiară Guvernul.
Controlul administrativ financiar sau de specialitate se exercită de către puterea
executivă.
Controlul jurisdicţional este dat în competenţa Curţii de Conturi, compusă din
magistraţi, a căror atribuţie principală este de a judeca pe toţi administratorii, contabilii şi
gestionarii statului.
Curtea de conturi a României exercită acest tip de control asupra constituirii,
repartizării şi utilizării fondurilor bugetare ale statului. Exercită, de asemenea, şi un control
preventiv şi de gestiune asupra execuţiei bugetare.
Activitatea Curţii de Conturi este reglementată de Legea 94/1992, modificată şi
republicată. Membrii Plenului Curţii de Conturi sunt consilierii de conturi care alcătuiesc
plenul acestei instituţii judiciare şi sunt independenţi în exercitarea atribu iilor i în luarea
deciziilor i respectă principiile conducerii colective, publicită ii i transparen ei.

Procesul bugetar în cadrul finanţelor publice locale


Constituţia României stabileşte cadrul juridic general al administraţiei publice locale.
Legea fundamentală, prin dispoziţiile sale generale, abordează administraţia publică locală
atât din punct de vedere organizatoric, cât şi din punctul de vedere al finanţelor publice.
Legea 273/2006, modificată prin OUG 63/2010, stabileşte principiile, cadrul general şi
procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale,
precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice
implicate în domeniul finanţelor publice locale.
Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele competenţe şi responsabilităţi
în ceea ce priveşte finanţele publice locale:
• elaborarea şi aprobarea bugetelor locale, în condiţii de echilibru bugetar, la termenele
şi potrivit prevederilor stabilite prin lege;
• stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale,
precum şi a altor venituri ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin compartimente
proprii de specialitate, în condiţiile legii;
• urmărirea şi raportarea execuţiei bugetelor locale, precum şi rectificarea acestora, pe
parcursul anului bugetar, în condiţii de echilibru bugetar;
• stabilirea şi urmărirea modului de prestare a serviciilor publice de interes local,
inclusiv opţiunea trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor agenţi
economici specializaţi ori servicii publice de interes local, urmărindu-se eficientizarea
acestora în beneficiul colectivităţilor locale;
• administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi privată a unităţilor
administrativ-teritoriale;
• contractarea directă de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung,
şi urmărirea achitării, la scadenţă, a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;
• garantarea de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung, şi
urmărirea achitării, la scadenţă, a obligaţiilor de plată rezultate din împrumuturile
respective de către beneficiari;
• administrarea fondurilor publice locale pe parcursul execuţiei bugetare, în condiţii de
eficienţă;
• stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor în aprobarea şi în efectuarea cheltuielilor publice
locale;

• elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de dezvoltare în


perspectivă a unităţilor administrativ-teritoriale ca bază a gestionării bugetelor locale
anuale;
• îndeplinirea şi a altor atribuţii, competenţe şi responsabilităţi prevăzute de dispoziţiile
legale.
Prin Legea 273/2006 se stabilesc şi procedurile privind elaborarea, aprobarea,
executarea şi încheierea bugetelor locale pe care le defineşte ca fiind documente prin care
sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ-
teritoriale.

Elaborarea bugetelor locale


Proiectele bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti, bugetelor instituţiilor publice,
finanţate integral sau parţial din bugetele locale, după caz, bugetelor instituţiilor publice,
finanţate integral din venituri proprii, bugetului împrumuturilor externe ş i interne, pentru care
rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din
bugetele locale şi bugetului fondurilor externe nerambursabile se elaborează de către
ordonatorii principali de credite având în vedere următoarele:
• prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali, pentru anul bugetar
pentru care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani,
elaborate de organele abilitate;
• politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale;
• revederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale
memorandumurilor de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate şi/sau
ratificate;
• politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în formularea
propunerilor de buget;
• propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine;
• programele întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor
acţiuni sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori
de rezultate şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a
performanţelor fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate,
obiectivele urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate
prin indicatori precişi, a căror alegere este justificată;
• programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii administrativ-
teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional,
judeţean, zonal sau local.
Ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale ale finan
ţelor publice, până la data de 1 iulie, proiectele bugetelor locale echilibrate ş i anexele la
acestea pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani, urmând ca
acestea să transmită proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi municipiului
Bucureşti la Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an.
Capitolul IV
Cheltuielile publice

Noţiunea şi clasificarea cheltuielilor publice


Cheltuielile publice reprezintă utilizarea fondului bănesc al statului prin autorităţile sau
instituţiile sale publice, ori prin unităţile administrativ-teritoriale, în vederea satisfacerii
necesităţilor generale ale societăţii. Spre deosebire de cheltuielile publice, care se referă la
totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice şi care se acoperă fie de
la buget, fie din fondurile extra-bugetare, ori de la bugetele proprii, cheltuielile bugetare
privesc numai acele cheltuieli care sunt acoperite de la bugetul de stat, bugetele locale, ori
bugetul asigurărilor sociale de stat.
În doctrină, clasificarea cheltuielilor publice a fost făcută în funcţie de criteriul
economic sau de criteriul destinaţiei.
După criteriul economic, cheltuielile publice pot fi:
• cheltuieli ce constituie un consum de venit naţional, şi anume: cheltuieli militare,
cheltuieli cu întreţinerea aparatului administrativ-poliţienesc, învăţământ, sănătate, cultură,
etc., numite şi neproductive;
• cheltuieli ce constituie o avansare de venit naţional şi care contribuie la creşterea
avuţiei naţionale, cum ar fi: cheltuieli pentru construirea de întreprinderi, căi ferate,
porturi, drumuri, etc., numite şi productive.

După criteriul destinaţiei, cheltuielile publice pot fi:


• cheltuieli curente, ce sunt necesare activităţii instituţiilor publice, respectiv salariile
funcţionarilor publici, cheltuielile cu materialele şi serviciile necesare activităţii
instituţiilor respective;
• cheltuieli de capital sau de investiţii, care se concretizează în bunuri publice, cum ar fi:
construirea de întreprinderi, de şcoli, clădiri administrative, drumuri, etc.;
• cheltuieli de transfer, respectiv acele sume acordate persoanelor fizice sau juridice, cu
caracter definitiv şi nerambursabil: ajutoarele de şomaj, pensii acordate veteranilor de
război, sau altor categorii sociale, etc.
Cheltuieli pentru instituţii şi acţiuni social-culturale
Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ este asigurată din resurse bugetare, dar şi pe
baza împrumuturilor contractate pe piaţă. De asemenea, la finanţarea cheltuielilor pentru
învăţământ se adaugă şi resursele provenind din taxe ş colare, donaţii, venituri din exploatarea
proprietăţilor aparţinând şcolilor sau din prestaţiile desfăşurate de acestea în raporturile cu
terţi.
Finanţarea cheltuielilor pentru sănătate se face atât din bugetul de stat, cât şi din
fondul asigurărilor sociale de sănătate care este anexă la bugetul de stat. Cheltuielile publice
pentru s ănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare, precum şi
finanţării unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, evitarea accidentelor şi de educaţie
sanitară.
Cheltuielile pentru cultură, religie şi acţ iuni privind activitatea sportivă şi de tineret,
deşi clasificate drept cheltuieli ce implic ă consum de venit naţional, sunt, în realitate, prin
contribuţia la creşterea calitativă a factorului uman, cheltuieli ce reprezintă un avans de venit
naţional.
Fondul asigurărilor sociale de stat este destinat ajutorării celor care şi-au pierdut
capacitatea de muncă, temporar sau definitiv, şi a familiilor lor, în scopul recuperării
capacităţii de muncă. Acest lucru se realizează prin acordarea de pensii şi ajutoare băneşti,
bilete de odihnă şi tratament, etc.
Pensiile ocupă locul principal în cadrul cheltuielilor finanţate din bugetul asigurărilor
sociale de stat, fiind de mai multe categorii: pentru limită de vârstă, de invaliditate şi de
urmaş.
Ajutorul social se acordă acelor lucră tori care nu se încadrează în limita condiţiilor
pentru obţinerea unei pensii şi nu au mijloace proprii de existenţă, precum şi soţilor
supravieţuitori şi copiilor unui titular de ajutor social decedat.
În cadrul cheltuielilor din fondul asigurărilor sociale se află şi ajutoarele care se acordă
în caz de pierdere temporar ă a capacit ăţii de munc ă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor,
refacerea şi întărirea sănătăţii, în caz de maternitate şi de deces al lucrătorului sau al unui
membru de familie.
Cheltuieli pentru autorităţi publice
Categoria de cheltuieli pentru autorităţi publice o constituie cele pentru întreţ inerea şi
funcţionarea structurii organizatorice a statului care acţionează ca un sistem de organe ale
puterii sau ale administraţiei de stat. Aceste instituţii au ca obiect de activitate probleme
publice extrem de variate, de la elaborarea şi adoptarea legilor, activităţi diplomatice,
stabilirea şi încasarea impozitelor, până la satisfacerea nevoilor comunităţilor locale legate de
canalizare, salubritate, iluminatul public, îngrijirea parcurilor. Pe lângă toate acestea trebuie
adăugate cheltuielile privind instituţiile cu atribuţii de menţinere a ordinii publice, respectiv
poliţia, jandarmeria, siguranţa statului, instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă aceste
instanţe.
Privite în funcţie de criteriul economic, cheltuielile pentru autorităţi publice nu diferă
de alte tipuri de cheltuieli. Astfel, cheltuielile de personal sunt cele privitoare la salarii, la
contribuţiile de asigurări sociale de stat, la contribuţiile pentru asigur ările de şomaj, la
deplasările, detaşările şi transferările în ţară şi în străinătate. Cheltuielile cu materiale şi
servicii sunt cele reprezentate de cheltuielile pentru: drepturi cu caracter social, hrană,
medicamente şi materiale sanitare, întreţinere şi gospodărire, materiale şi obiecte de inventar,
reparaţii curente şi capitale, etc.

Cheltuieli pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională


Cheltuielile din această categorie prezintă o pondere importantă în ansamblul
cheltuielilor bugetului de stat.
Sub aspectul criteriului economic, cheltuielile pentru apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională au aceeaşi structură ca şi în cazul altor domenii de cheltuieli.
Fondurile necesare pentru desfăşurarea activităţii Ministerului Apărării Naţionale se
asigură de la bugetul de stat, din mijloace extrabugetare, din fondurile primite cu ocazia
participării la acţiuni sub egida organizaţiilor internaţionale, dar şi din alte surse legal
constituite.
Ponderea însemnată a acestor cheltuieli în bugetul statului se justifică prin aceea ca
evenimentele petrecute în lume în ultima perioadă de timp au pus în evidenţă noi ameninţări
la adresa siguranţei naţionale a statelor.
Cheltuielile militare sunt clasificate în literatura de specialitate în două categorii:
directe si indirecte. Sunt considerate cheltuieli directe cele privitoare la întreţinerea forţelor
armate, adică hrană, echipament, salarii, armament, baze militare, etc., în timp ce cheltuielile
indirecte sunt cele întreprinse pentru îndepărtarea urmărilor războaielor, pregătirea rezervelor
de mobilizare, despăgubirile de război, pensiile pentru invalizii de război, orfanii şi văduvele
de război, văduvele veteranilor de război, dar şi cele făcute pentru cercetare ştiinţifică cu
finalitate militară.
Cheltuielile cu ordinea publică şi siguranţa naţional ă sunt cele realizate cu poliţia,
jandarmeria, apărarea civilă, pompierii, serviciul de evidenţă a străinilor, arhivele naţionale
ale statului, dar şi cele cu serviciile speciale, inclusiv serviciile de siguranţă ce funcţionează în
interiorul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi
Ministerului de Justiţie.
Cheltuieli pentru acţiuni economice
Statul alocă o importanţă parte din resursele sale băneşti în scopul dezvoltării
economiei naţionale. Cheltuielile făcute în domeniul economic reprezintă un avans de venit
naţional.
Interven ţia statului în economie se face sub două forme: directă şi indirectă.
Intervenţia directă se realizează prin subvenţii, investiţii, împrumuturi cu dobândă
subvenţionată, ajutoare financiare, prin preluarea unor datorii la bugetul public, anularea sau
eşalonarea obligaţiilor bugetare, plăţi compensatorii pentru personalul disponibilizat în
procesul de restructurare şi reformă. Intervenţia indirectă se constituie atât în transferurile
consolidabile de la bugetul de stat către bugetele locale pentru dezvoltarea sistemului
energetic, pentru drumuri judeţene şi comunale, pentru aeroporturi de interes local şi pentru
retehnologizarea centralelor termice şi electrice de termoficare cât şi în transferuri
neconsolidabile pentru burse, cotizaţii şi contribuţii la organisme internaţionale, pentru
sprijinirea producătorilor agricoli, stimularea exporturilor, pentru drumuri şi căi ferate, etc.
Legile bugetare adoptate în ultimii ani au avut prevăzute pentru domeniul economic
cheltuieli având ca destinaţii: investiţii la regiile autonome, întreprinderile şi societăţile cu
capital de stat; programe prioritare de cercetare ştiinţifică de interes economic; agricultură,
silvicultură, apă şi mediu înconjurător; extinderea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor.
Capitolul V
Sistemul fiscal

Sistemul fiscal este un produs al gindirii, deciziei si actiunii factorului uman, ca


urmare a evolutiei societatii umane, creat initial pentru a raspunde unor obiective financiare,
la care ulterior s-au adaugat si obiective de natura economico-sociala.
Elementele de natura economica si relatiile dintre acestea, concretizate in diverse
tehnici de stabilire si percepere a cuantumului diverselor prelevari fiscale, gestionarea
acestora si deciziile de natura politica constitue componentele principiale ale sistemului fiscal.
Unii economisti considera sistemul fiscal ca fiind „totalitatea impozitelor si taxelor
provenite de la persoanele juridice si persoanele fizice care alimenteaza bugetele publice”, sau
„totalitatea impozitelor instituite intr-un stat, care-i procura acestuia o parte covarsituare din
veniturile bugetare, fiecare impozit avind o contributie specifica si un rol regulator in
economie”.
O alta abordare a sistemului fiscal pune accentul pe elementele definitorii ale
sistemului in general si interpreteaza sistemul fiscal prin prisma relatiilr dintre elementele care
formeaza acest sistem, astfel : „sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii,
metode, procese, cu privire la o multime de elemente (marerie impozabila, cote, subiecti
fiscali) intre care se manifesta relatii care apar ca urmare a proiectarii, legiferarii, asezarii si
perceptarii impozitelor si care nu sunt gestionate conform legislatiei fiscale, in scopul
realizarii obiectivelor sistemului.„
In opinia autoarei, aceasta ultima abordare este mai riguroasa , deoarece abordarea
sistematica are un rol ordonator, contribuind la explicarea unor concepte, sistematizarea
cunostiintelor, intelegerea interconexiunilor dintre economia de schimb, prelevarile fiscale si
economia publica, identificarea si eliminarea distorsiunilor prin reglarea complexa in
domeniul fiscal.
Sistemul fiscal este, asadar, un sistem complex, alcatuit dintr-un ansamblu de elemente
, si anume:
- materia impozabila ;
- subiectii sau actorii sistemului fiscal ;
- elementele modificabile.
Materia impozabila , reprezentata de venitul realizat, repartizat, consumat si
capitalizat, constitue un element evolutiv complex si cuprinde :
- venituri din munca, respectiv venituri de natura salariala ;
- venituri din capital, respectiv rente, chirii, arenzi, dividente, dobinzi etc. ;
- venituri produse de agentii economici, sub forma beneficiilor din industrie,
comert, agricultura etc. ;
- circulatia si consumul veniturilor.
Actorii sistemului fiscal, in raport cu functiile pe care le indeplinesc, se pot grupa in
trei categorii :
- actorii dotati cu putere de decizie ;
- actorii insarcinati cu administratia fiscala si reglementarea litigiilor ;
- contribuabili.
Organele legislative si executive reprezinta actorii de decizie politica in materie
fiscala, care se concretizeaza in dispozitii ce figureaza in Legea finantelor publice sau legea
bugetara anuala, respectiv in legile fiscale generale.
Actorii de decizie administrativa in materie fiscala au responsabilitatea gestiunii
finantelor publice, reprezentativi fiind Ministerul Finantelor Publice si organele teritoriale
subordonate. Contribuabilii sunt persoanele fizice si juridice care realizeaza venituri
impozabile din activitati desfasurate in Romania. Sistemul fiscal cuprinde si elemente
modificabile, stabilite de organele de decizie si legislative (ex. : cotele de impunere).
Relatiile care pot aparea intre elementele sistemului fiscal sunt urmare a metodelor de
evaluare a materiei impozabile, a procedeelor de determinare si modificare a cuantumului
obligatiilor fiscale , a metodelor de percepere, a stabilirii subiectilor platitori, a modului de
gestionare a creantelor fiscale de catre stat.
In practica fiscala se utilizeaza si notiunea de fiscalitate, definita de DEX astfel:
„Sistem de percepere a impozitelor si taxelor prin fisc.Totalitatea obligatiilor fiscale ale
cuiva.” Notiunea de fisc, utilizata in literatura de specialitate, este definita ca „administratie
insarcinata cu calculul si perceperea impozitelor„ sau ca „institutie de stat care stabileste si
incaseaza contributiile catre stat, urmareste pe cei care nu si-au platit in termen aceste
contributii etc”.
Tot in legatura cu sistemul fiscal de utilizeaza si termenul de fiscal „care apartine
fiscului, privitor la fisc”.

Functiile sistemului fiscal


Ca o categorie financiara si ca o componenta principala a sistemului resurselor
financiare publice, impozitele indeplinesc, in aria lor de manifestare, functiile atribuite
finantelor in general, dar cu unele particularitati imprimate in continutul lor economic, de
procesele de redistribuire a produsului intern brut.
Unii economisti atribuie sistemului fiscal o functie de finantare a cheltuilor publice, o
functie de redistribuire a veniturilor si averilor, conform obiectivului de echitate, si o functie
de stabilizare a economiei. Alti specialisti nu vorbesc explicit de functiile sistemului fiscal,
respectiv ale impozitelor, ci de rolul ce revine acestora, si anume:
- rolul financiar, de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice;
- rolul interventionist, de incurajare sau frinare a unor activitati economice ;
- rolul social, de redistribuire a unei parti importante din produsul intern brut intre
gruparile sociale si indivizi.
Raportat la functiile atribuite finantelor publice in ansamblu, impozitele indeplinesc o
functie de repartitie (numita si functie financiara, care ar include si finantarea cheltuielilor
publice), o functie de redistribuire a veniturilor si averilor asupra activitatilor economico-
sociale si o functie de reglare a economiei (de corectare a dezechilibrelor). La acestea se poate
adauga si o functie de control, care ar semnifica capacitatea impozitelor de a mijloci
efectuarea controlului, prin bani, asupra activitatilor economice si sociale din diferitele faze
ale procesului reproductiei economice.
In cadrul functiei financiare, prin impozite se realizeaza, in cea mai mare masura,
prima latura a functiei de repartitie atribuita finantelor publice. Aceasta , deoarece impozitul
este principala forma de procurare a resurselor banesti la dispozitia statului si, implicit, de
redistribuire a resurselor intre sfera activitatilor materiale si sfera activitatilor nemateriale,
intre diferitele ramuri si subramuri economice, intre membrii societatii.
In aproape toate tarile , o buna parte din produsul inter brut este repartizata valoric, in
faza de redistribuire, prin intermediul impozitelor.
Prin impozite , statul preia la dispozitia sa o parte din veniturile realizate de actorii
pietei factorilor de producrie : salariile cuvenite pentru munca prestata, dobinda datorata
pentru capitalul imprumutat , chiriile aferente bunurilor obtinute de persoanele fizice din
activitati independente etc.
Veniturile disponibile ale persoanelor fizice si, uneori, chiar ale firmelor, ramase dupa
suportarea impozitelor directe, sunt in continuare supuse unui proces de redistribuire prin
intermediul impozitelor indirecte, pe piata bunurilor si serviciilor, cu ocazia procurarii de
bunuri si servicii in al caror prêt/tarif sunt incluse aceste impozite (accize , T.V.A., taxele
vamale etc.). In ceea ce priveste functia de redistribuire atribuita sistemului fiscal, reiese ca
impozitele mijlocesc, alaturi de alte instrumente de politica financiara, realizarea proceselor
de redistribuire a veniturilor si averilor intre membrii societatii , in conformitate cu ceea ce
societatea considera just, echitabil.
Criteriile de echitate in repartitia veniturilor si averilor difera de la o societate la alta si
de la o perioada la alta. Astfel , societatea poate considera ca fiind echitabila realizarea unei
egalizari a veniturilor si averilor (de exemplu, in fostele economii socialiste) sau plafonarea
veniturilor mari sau asigurarea unui venit minim pentru toti membrii societatii.
Despre functia de reglare, atribuita sistemului fiscal, se poate vorbi in societatea
moderna incepind cu impunerea conceptiei dupa care impozitele trebuie considerate nu numai
ca resurse financiare ale statului, ci si ca instrumente de influentare a ativitatii economice.
Implicarea impozitului in stimularea dezvoltarii economico-sociale presupune o
corelare adegvata a proceselor de prelevare sub forma de impozite, nu numai cu cele
consumatoare de resurse, carora le sunt destinate, ci si cu cele generatoare de valoare noua,
creatoare de produs national si multiplicatoare a resurselor financiare.
Impactul regalator al impozitelor pe venituir si averi se releva cu pregnanta daca este
privit ca o parte constitutiva a produsului intern brut, respectiv a veniturilor ce revin
participantilor la procesel de productie.
Daca se urmareste stimularea intreprinzatorilor pentru cresterea productiei si a ofertei
trebuie sa se diminueze prelevarea sub forma de impozit, rezultind o crestere corespunzatoare
a venitului ramas, din care o parte mai mare va putea fi destinata unor noi investitii. Pe seama
investitiilor efectuate vor creste capacitatile de productie si numarul locurilor de munca create
si se va reduce somajul, va spori productia , iar economia se va inscrie pe coordonate de
crestere.

Clasificarea sistemelor fiscale


Procesul de modernizare a sistemelor fiscale, in etapa actuala , este caracterizata prin:
- trecerea de la impozitele analitice, sprijinite doar de un element, determinant al
contribuabilului, la impozitele sintetice, stabilite in functie de o marime economica
considerata in totalitatea sa, ce apartine contribuabilului (venit global, cifra de afaceri,
patrimoniu) ;
- adoptarea de noi procedee de asezare si percepere a impozitelor ;
- cresterea randamentului fiscal ;
- folosirea impozitelor in scopul realizarii unor obiective ale politicii generale a
statelor ;
Dupa natura impozitelor predominante, se pot distinge:
- sisteme fiscale in care predomina impozitele directe, caracteristice statelor cel mai
avansate din punct de vedere economic si care au la baza impozitul pe venitul global si
impozitul pe veniturile persoanelor juridice;
- sistemele fiscale in care predomina impozitele indirecte, specifice tarilor dezvoltate
sau celor aflate intr-o perioada de criza economica;
- sisteme fiscale cu predominanta complexa, specifice tarilor dezvoltate economic, cu
structuri economico-sociale echilibrate si cu regimuri politice de tip social-democrat;
- sisteme fiscale in care predomina impozitele generale, specifice celor mai dezvoltate
tari, in care exista un aparat fiscal si o contabilitate foarte bine organizata si care aplica
impozitul pe venitul global si impozitul pe cifra de afaceri bruta sau neta;
- sisteme fiscale in care predomina impozitele particulare,caracteristice structurilor
fiscale neevaluate, in care impozitele sunt asezate pe anumite categorii de venituri, sub forma
indiciara sau forfetara, si actualelor tari subdezvoltate, in care impozitele lovesc anumite
venituri importante si respectiv anumite produse destinate consumului intern.
Dupa numarul de impozite , se pot distinge:
- sisteme fiscale cu mai multe impozite, care se intilnesc de fapt in toate tarile ;
- sisteme fiscale cu un singur impozit, care nu sunt decit constructii teoretice.
Proiectele privind impozitul unic, desi numeroase , nu s-au concretizat , pina in
prezent, in practica.
Se disting ca propuneri: impozitul unic asupra capitalului, impozitul unic pe cheltuiala
globala, impozitul pe venitul cu o baza cumprinzatoare etc.

Politica fiscala
Plolitica fiscala este o componenta principala a politicii financiare, ce poate fi
promovata numai de catre stat sau autoritatii publice si care cuprinde deciziile
(reglementarile) privind stabilirea si perceperea impozitelor si taxelor, concretizind optiunile
in materie de impozite si taxe.
Continutul politicii finciare rezida in „metode si mijloace concrete privind procurarea
si dirijarea resurselor financiare, precum si instrumentele, institutiile si reglementarile,
financiare utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice si a relatiilor sociale, intr-
o etapa determinanta„.
Politica fiscala se defineste prin :„totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor,
instrumentelor si institutiile folosite de stat si celelalte autoritati publice pentru procurarea
resurselor financiare fiscale, inclusiv pentru influentarea vietii economice sociale„.
Politica fiscala isi poate pune amprenta, influentind asupra derularii proceselor
economico- financiare si implicit asupra evolutiei intregii societati. Dar, la rindul sau, ea este
conditionata de mediul economic printr-o serie de factori, dintre care se remarca : starea
economiei, raporturile dintre sectorul public si cel privat, nivelul veniturilor cetatenilor etc.
Stabilirea legislativa asigura reducerea costurilor adminitrarii impozitelor si taxelor
atit la nivelul contribuabililor, cit si la nivelul administratiei publice centrale sau locale, dupa
caz. De asemenea, trebuie avut in vedere faptul urmator : cresterea presiunii fiscale nu
determina in mod obligatiriu sporirea corespunzatoare a incasarilor fiscale, dar in schimb,
scadera presiunii fiscale creeaza conditii favorabile cresterii incasarilor fiscale (concluzii la
care au ajuns A.B. Laffer, V.A. Canto, D.H. Joines).
Plolitica fiscala se afla in raporturi de interdependenta cu politica bugetara , cu politica
monetara, cu politica valutara, cu politic preturilor, cu politica ocuparii fortei de munca si cu
politica financiara a interprinderii. Pe de alta parte, politica fiscala are obiective si instrumente
proprii de manifestare.
Ca obiective majore ale politicii fiscale se pot enumera :
-procurarea cu randament cit mai ridicat a resurselor fiscale la dispozitia autoritatilor
publice, prin creearea unui sistem de impozite adecvat politicii generale ;
-realizarea procesului de redistribuire a produsului national intre sfere, domenii de
activitate , categorii de persoane si indivizi ;
-influentarea(reglementarea) unor procese economico-sociale, corespunzator
obiectivelor politicii generale.
Optiunile si deciziile ce contureaza politica fiscala pot fi sintetizate pe urmatoarele
repere principale:
-creearea si ajustarea ulterioara a sistemului de impozite si taxe si contributii
obligatorii, respectiv stabilirea formelor de prelevare a resurselor fiscale la dispozitia
autoritatilor publice;
-alegera metodelor si instrumentelor tehnice utilizate in efectuarea operatiunilor de
stabilire a obligatiilor de prelevare a resurselor fiscale la dispozitia autoritatilor publice ;
-creearea si reglementarea functionarii institutiilor insarcinate cu asezarea si colectarea
si adminstrarea resurselor fiscale (aparatul fiscal) ;
-organizarea si exercitarea controlului prin organele fiscale asupra indeplinirii
sarcinilor si obligatiilor de efectuare a prelevarilor, inclusiv combaterea evaziunii fiscale ;
-conceperea modalitatilor de influentare prin impozite si taxe asupra unoe fenomene
economice si sociale, inclusiv stabilirea conditiilor de acordare a facilitatilor fiscale etc.
-obtiunile privitoare la rata fiscalitatii si dimensionarea volumului resurselor fiscale in
ansamblul resurselor financiare publice, intr-o perioada sau alta , respectiv in diferite tari.
Realizarea obiectivelor de politica fiscala are la baza instrumente axate pe prelevarile
fiscale, respectiv categoriile financiare, cu tehnicile aferente tipurilor de impozite, taxe si
contributiilor obligatorii prelevate la fondurile publice.Plolitica fiscala se anexeaza , in primul
rind, pe impozitele , taxele si contributiile cu caracter obligatoriu.
Astefel, politica trebuie trebuie sa precizeze modalitatile concrete de aplicare a
facilitatilor, respectiv a deducerilor fiscale, cum ar fi: reducerea/scutirea de impozit pentru
partea din profitul reinvestit, aplicarea unor cote mai mici pentru anumite categorii de venituri
obtinute din anumite activitati pe care societatea este interesata sa le dezvolte etc.
Asemanator, prin ea se stabileste regimul deducerilor de cheltuieli din venitul brut sau
reducerea impozitului de plata pentru a cointeresa contribuabilii in realzarea anumitor
obiective economice sau sociale, intre care si finantarea cercetarii stiintifice, crearea de noi
locuri de munca etc.
Un rol important revine optiunilor privind administrarea impozitelor , taxelor si a
contributiilor de catre diferitele categorii de autoritati publice, respectiv delimitarea
impozitelor, taxelor si a contributiilor aflate in administrarea autoritatilor publice centrale fata
de cele administrate de autoritatile publice locale. Pentru acestea din urma, politica fiscala are
ca scop cointeresarea lor, in procurarea si administrarea eficienta (in baza autonomiei locale) a
resurselor financiare de care pot dispune.
In acelasi cadru, se inscrie ca element al politicii impozitelor alegerea modalitatilor de
impozitare a veniturilor in cote procentuale, optind intre cotele proportionale si cotele
progresive , cea de-a doua modalitate admitind fie o progresivitate mai mica , fie una mai
mare. Astfel,impunerea in cote proportionale apare ca fiind mai stimulativa , din punctul de
vedere al contribuabililor care realizeaza venituri mari, favorizind si investirea unei parti mai
mari din venitul obtinut.
In cazul impozitarii in cote procenruale progresive are loc o crestere a cotei
procentuale, din venitul total, care se cedeaza sub forma de impozit. In aceasta varianta de
impozitare , impozitul platit creste, atit sub impactul cresterii cotei procentuale, cit si sub cel
al maririi bazei de calcul, determinind diminuarea venitului disponibil posibil de utilizat, de
catre contribuabili, inclusiv pentru noi investitii. In acelasi timp, in planul formarii resurselor
financiare ale statului pe seama impozitelor, poate aparea un fenomen de diminuare a bazei de
calcul, sub influenta negativa exercitata de cresterea cotei procentuale de impozit. In
explicarea fenomenului sunt invocate doua cauze, si anume :
-restringerea activitatilor creatoare de venituri, care tind sa se reduca, in primul rind,
prin prisma scaderii volumului investitiilor, pentru care se diminueaza sursele de finantare
aferente ;
-reactia contribuabililor de a se sustrage de la obligatiile privind calcularea si plata
impozitului, antrenind producerea fenomenelor de evaziune fiscala, nivelul inalt al cotei de
impunerecontribuind la stimularea evaziunii fiscale.
Un loc central insa in politica fiscala revine fiecarui impozit, atat in formarea
resurselor financiare publice , cit si in influentarea vietii economice si sociale.Astfel, un
interes major pezinta conceperea sistemului de impozite indirecte, inclusiv stabilirea
modalitatilor tehnice prin care urmeaza a se realiza preluarea acestora la dispozitia
autoritatilor publice.
Prezinta, de asemenea, interes pentru politica fiscala optiunile vizind complexitatea
sistemuli de impozite si taxe promovate, care in principiu ar trebui sa fie mai mica, preferabil
fiind un sistem mai simplu.
Un sistem de impozite si taxe complicat sub raportul instrumentelor si tehnicilor
folosite greveaza inutil activitatea financiara, stinjenindu-i pe contribuabili, si influenteaza
negativ asupra randamentului impozitului.
Ca regula generala, se constata ca in intreaga lume se folosesc sisteme de impozitare
cu un numar mai mare sau mai mic de impozite, concepute si aplicate in conditii, uneori,
asemanatoare, iar alteori diferite, in vederea atingerii unor obiective social-economice.

Structura veniturilor bugetare


În România, veniturile bugetare, potrivit structurii bugetului de stat, sunt formate din:
I. Venituri curente din care:
A. Venituri fiscale
■ impozite directe, din care:
- impozitul pe profit;
- impozitul pe venit;
- alte impozite directe, din care:
- impozitul pe veniturile realizate de persoane fizice şi juridice nerezidente;
- impozitul pe profitul obţinut din activităţile comerciale ilicite sau din
nerespectarea Legii privind protecţia consumatorilor;
- impozitul pe dividende de la societăţile comerciale.
■ impozite indirecte, din care:
- taxa pe valoarea adăugată;
- accize şi alte impozite indirecte;
- taxe vamale de la persoane fizice şi juridice;
- alte impozite indirecte, din care:
- majorări de întârziere/dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi pentru
venituri fiscale nevărsate la termen;
- taxe şi tarife, pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;
- taxa pentru activitatea de prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor
minerale;
- taxe judiciare de timbru; taxe de timbru pentru activitatea notarială; taxe
extrajudiciare de timbru;
- amenzi judiciare etc.
B.Venituri nefiscale:
■ vărsăminte din profitul net al regiilor autonome;
■ vărsăminte de la instituţiile publice (taxe de metrologie, taxe pentru prestaţiile
efectuate şi pentru eliberarea autorizaţiilor de trafic international, taxe consulare, taxe şi alte
venituri din protecţia mediului, vărsăminte din disponibilităţile instituţiilor publice şi ale
activităţilor autofinanţate);
■ diverse venituri (din aplicarea prescripţiei extinctive, venituri din amenzi şi alte
sancţiuni aplicate, venituri din concesiuni, încasări din valorificarea bunurilor confiscate,
abandonate şi alte sume constatate o dată cu confiscarea).
II. Venituri din capital:
■ venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
■ venituri din valorificarea stocurilor de la rezervele materiale naţionale şi de
mobilizare.
III. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
Veniturile bugetare sunt resursele băneşti care se cuvin bugetelor publice, în baza unor
prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribute, alte vărsăminte şi alte venituri.
Veniturile bugetare se caracterizează, fiecare în parte, prin anumite trăsături
determinate de modul de stabilire, de provenienţă, termene de plată, înlesniri etc.
Elementele comune ale veniturilor bugetare sunt următoarele:
■ denumirea venitului bugetar;
■ debitorul sau subiectul impunerii;
■ obiectul sau materia impozabilă;
■ unitatea de evaluare;
■ unitatea de impunere;
■ asieta sau modul de aşezare a venitului;
■ perceperea (încasarea venitului bugetar);
■ termenele de plată;
■ îndatoririle, drepturile şi obligaţiile debitorilor;
■ răspunderea debitorilor;
■ calificarea venitului bugetar (stabilirea caracterului local sau central al venitului).

Clasificarea impozitelor şi taxelor


După trăsăturile de fond şi de formă şi după modul de percepere, distingem cea mai
importantă grupare a impozitelor şi taxelor:
a) impozitele directe, care se stabilesc şi se percep nemijlocit de la persoanele fizice
sau juridice pentru veniturile sau bunurile prevăzute de lege, de exemplu:
■ impozitul pe profit;
■ impozitul pe dividende;
■ impozitul pe venit;
■ impozitul pe veniturile realizate de persoane fizice şi juridice nerezidente;
■ impozitul pe veniturile reprezentanţelor sau organizaţiilor economice străine
realizate în România etc.
Plătitorul de impozit coincide cu cel ce suportă impozitul.
b) impozitele indirecte, care se stabilesc asupra vânzării de bunuri sau prestărilor de
servicii (spectacole, operaţiuni bancare, transport etc.) sau executări de lucrări. În general,
aceste impozite sau taxe sunt incluse în preţul mărfurilor, serviciilor sau lucrărilor, astfel că se
suportă de consumatorii sau beneficiarii acestora, deci de persoanele fizice sau juridice, altele
decât subiectul impozabil. În categoria impozitelor indirecte, caracterizate prin aceea că
plătitorul difera de cel ce suportă impozitul sau taxa, intră:
■ taxa pe valoarea adăugată;
■ accizele;
■ taxele vamale;
■ alte impozite indirecte.
Întrucât specifica impozitului direct (impozitul pe venit, impozitul pe dividende etc.)
este coincidenţa dintre plătitorul impozitului şi cel ce suportă impozitul, rezultă că principalul
efect economic al impozitării directe este diminuarea venitului nominal. Aceasta este
echivalenţa cu reducerea masei monetare disponibile la nivelul individului prin scăderea
veniturilor nete din salarii cu efect în reducerea consumului personal.
De asemenea, nivelul impozitului pe profit aplicat profiturilor realizate de agenţii
economici conduce la diminuarea profitului net, care are ca efecte reducerea posibilităţilor de
investiţii prin autofinanţare şi a dividendelor de distribuit.
Randamentul fiscal al impozitării directe (raportul dintre veniturile bugetare scontate
prin introducerea/mărirea impozitului direct şi veniturile bugetare efectiv prelevate după
introducerea/mărirea impozitului respectiv) este o funcţie liniară descrescătoare de
coeficientul impozitării directe. Relaţia de mai sus permite demonstrarea curbei Laffer de
eficacitate (randament) a impozitării directe.
Impozitele indirecte acţionează, nu în mod direct, asupra veniturilor agenţilor
economici, ci prin intermediul preţurilor. Preţurile majorate reduc puterea de cumpărare a
agenţilor economici, dar nu prin reducerea veniturilor, ci prin scumpirea bunurilor şi
serviciilor.
Prin impactul impozitelor indirecte asupra preţurilor (în sensul creşterii preţurilor) are
loc o accentuare a fenomenului inflaţionist în economie. Această inflaţie este de tipul inflaţiei
prin costuri, deoarece preţurile cresc nu datorită acţiunii cererii, ci datorită acţiunii ofertei.
Impozitele indirecte sunt percepute de consumatori prin intermediul creşterii preţului
la bunul sau serviciul respectiv.
Scăderea veniturilor bugetare este determinată de scăderea volumului impozitelor şi
taxelor colectate. Creşterea încasărilor din impozite şi taxe se poate realiza numai în
condiţiile creşterii bazei de impozitare (creştere care se poate realiza numai pe baza unei
creşteri economice reale şi solide, concomitent cu reducerea fiscalităţii, precum şi prin
îmbunătăţirea colectării veniturilor bugetare).

Caracteristicile impozitelor. Principiile impunerii


Impozitul este definit ca fiind plata bănească obligatorie, generală şi definitivă,
efectuată de persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului statului, în cuantumul şi la
termenele precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un
echivalent direct şi imediat.
Caracteristicile fundamentale ale impozitului sunt:
• caracterul pecuniar: impozitul este în general o prelevare bănească;
• caracterul obligatoriu: este vorba de o prelevare impusă şi încasată de stat, şi nu de o
prelevare cu caracter voluntar;
• caracterul fără contraprestaţie imediată şi directă: nu există o contraprestaţie
directă, căci nu este preţul unui serviciu primit, dar există o contraprestaţie indirectă sub
forma utilizării serviciilor publice;
• caracterul definitiv: contribuabilul nu mai primeşte banii înapoi, aferent impozitului
plătit;
• caracterul financiar: impozitul serveşte la acoperirea cheltuielilor publice.
În elaborarea unui produs fiscal (impozit, taxă, drepturi şi contribuţii cu caracter fiscal)
trebuie să se stabilească, în momentul reglementării, şi ulterior în etapa legislativă, în mod
clar şi concis, elementele care formează structura tehnică a impozitului.
Astfel, trebuie avute în vedere: faptul generator (evenimentul juridic sau material care
dă naştere la apariţia obligaţiei fiscale); sfera de aplicare şi plătitorul impozitului (precizarea
naturii contribuabilului «plătitorului» - persoana fizică sau/şi juridică); felul ope-ratiunilor
impozabile (natura activităţilor economice, consecinţele pecuniare ale operaţiuni-lor
impozabile: operaţiuni cu titlu oneros şi operaţiuni cu titlu gratuit); aşezarea impozitului
(determinarea şi evaluarea materiei impozabile, recurgerea la utilizarea unor elemente
specifice principiului realitătii, şi respectiv principiului personalizării impozitului).
Calculul impozitului, respectiv determinarea cuantumului monetar al impozitului
necesită stabilirea:
■ persoanei care efectuează calculul (contribuabilul de drept sau administraţia
fiscală);
■ cota de impozitare;
■ scutirile, reducerile şi majorările, acordate/aplicate;
■ procedeul de calcul.
În cazul impozitul pe venitul global, persoana care efectuează calculul impozitului
datorat de contribuabilul de drept este administraţia fiscală (organul fiscal în raza căruia îşi
are contribuabilul domiciliul/reşedinţa), în baza declaraţiei contribuabilului privind veni
turile estimate/realizate, iar cota de impozitare este o cotă procentuală progresivă compusă în
funcţie de mărimea veniturilor impozabile (între 18% şi 40%).
Pe lângă stabilirea cotelor este necesară precizarea procedeului de calcul. Se poate
utiliza procedeul impunerii proporţionate, al progresivităţii simple, al progresivităţii compuse
(în cazul impozitului pe venitul global a fost ales procedeul progresivităţii compuse, cotele
crescând pe măsura creşterii bazei impozabile în diverse ritmuri).
Astfel, cotele progresive compuse sunt stabilite pe tranşe de venituri şi cresc într-un
ritm variabil. Pentru fiecare tranşă de venit impozabil există o cotă de impozit care se aplică
asupra veniturilor din tranşa respectivă, iar cota este cu atât mai ridicată, cu cât venitul este
mai mare.
Cuantumul prelevării fiscale se determină prin însumarea cuantumurilor parţiale,
calculate pe fiecare tranşă de venit.
Determinarea persoanei obligate la plata impozitului trebuie să fie în concordanţă cu
criteriul personalizării utilizat pentru determinarea sferei de aplicare a acestuia. Pentru
fiecare impozit în parte trebuie să se stipuleze clar şi precis persoana fizică sau juridică
obligată prin lege fie la plată, fie la calculul şi plata impozitelor către trezoreria statului. În caz
de neplată sau plată cu întârziere, plătitorul de impozit datorează majorări de
întârziere/dobânzi, penalizări de întârziere sau/şi penalităţi, după caz.
Trebuie făcută distincţie între contribuabili, cei care sunt obligati la plata obligaţiei
fiscale (impozitul se calculează, se reţine şi se virează, prin stopaj la sursă, de plătitorii de
venituri pentru veniturile din salarii, dividende, dobânzi etc.), respectiv plăţi anticipate
pentru anumite categorii de venituri realizate de contribuabili din desfăsurarea de activităţi
independente, stabilite de organul fiscal şi plătite de aceştia din urmă, şi cei care suportă
definitiv obligaţia fiscală (în cazul impozitului pe venitul global - contribuabilii persoane
fizice, care realizează venituri din salarii/pensii, dobânzi, dividende, cedarea folosinţei
bunurilor şi din activităţi independente).
Impunerea reprezintă operaţia fiscală care constă în stabilirea persoanei (plătitorului),
a termenului de plată şi a sumei ce urmează a fi plătită statului/autorităţii publice locale ca
impozit.
Principiile impunerii trebuie înţelese ca totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale
ştiinţei economice, după care se decide cum se vor obţine veniturile bugetare şi se vor utiliza
acestea.
Principiile care trebuie să stea la baza unui sistem fiscal considerat raţional sunt:
■ principiul justeţii impunerii (echitaţii fiscale);
■ principiul certitudinii impunerii;
■ principiul comoditaţii perceperii impozitelor;
■ principiul eficienţei (randamentului) impozitelor.
Comensurarea veniturilor şi a cheltuielilor generate de aplicarea unui impozit se poate
face prin folosirea indicatorului ,,eficienţa încasării impozitelor” sau, mai pe scurt, ”eficienţa
impozitului”.
La baza politicii fiscale a unui stat trebuie să stea principiile de echitate fiscală, de politică
financiară, de politică economică şi principii social-politice.
Echitatea fiscală presupune:
■ stabilirea minimului impozabil, adică scutirea de la plata impozitului a persoanelor
cu venituri mici, până la un anumit nivel, strict necesare satisfacerii nevoilor minime de trai;
■ impunerea diferenţiată a veniturilor şi averii, în funcţie de mărimea acestora, de
puterea contributivă a subiectului impozabil;
■ impunerea generală şi nediferenţiată (nediscriminatorie).
Înfăptuirea principiilor de echitate fiscală presupune şi impunerea diferenţiată (sarcina
fiscală să fie stabilită în mod diferit, în funcţie de mai multe criterii).
În ţările occidentale se consideră că un sistem fiscal corect şi echitabil trebuie să se
bazeze pe două principii fundamentale: principiul avantajelor şi principiul capacităţii de
plată.
O problemă deosebită se ridică în cazul cotelor de impozitare. De exemplu, în cazul
impozitului pe venitul global, sistemul fiscal trebuie să se bazeze pe impunerea diferenţiată
bazată pe ,,principiul capacităţii de plată”. Potrivit acestui principiu, fiecare persoană trebuie
să plătească un impozit diferenţiat în funcţie de veniturile sale, de capacitatea sa de plată sau,
mai corect, de capacitatea de plată a familiei. Cu cât venitul este mai mare, cu atât mai mare
trebuie să fie şi impozitul (impunerea diferenţiată).

Impozitele percepute după principiul avantajelor se pot aplica, mai mult, la nivelul
comunităţilor locale, în scopul realizării unor utilităţi de care beneficiază numai locuitorii
localităţii respective.
Astăzi, ţările dezvoltate se bazează, tot mai mult, pe impozitele progresive pe venituri,
având în vedere mărimea venitului realizat de contribuabilul impus, implicit capacitatea de
plată/contributivă.
Principiul capacităţii de plată
Conform acestui principiu, impozitele plătite de fiecare cetăţean trebuie să fie în
funcţie de veniturile realizate sau de averea acestuia.
Criteriul general şi nediscriminatoriu al impunerii
Caracterul universal al impunerii presupune ca un impozit să fie plătit de toate
persoanele fizice şi juridice care obţin venituri sau posedă avere. Faptul că impunerea se face
diferenţiat sau că anumite persoane beneficiază de un anumit minim neimpozabil rămâne în
contradicţie cu acest criteriu al echităţii fiscale.
Guvernele ţărilor dezvoltate au adoptat, în general, soluţii pragmatice, care iau în
considerare ceea ce este util şi avantajos din punct de vedere practic, care se bazează numai
parţial pe principiul avantajelor şi al capacităţii de plată, intrucât sunt foarte greu de stabilit
corelaţiile care stau la baza acestora.
Principii de politică financiară
Introducerea sau modificarea unui impozit este impusă din considerente de politică
financiar-fiscală, care se bazează pe respectarea unor principii cum ar fi: al eficienţei
impozitelor, al certitudinii impunerii şi al comodităţii perceperii impozitelor.
În plus, la stabilirea sistemului de impozitare, se au în vedere şi unele cerinţe, precum:
stabilitatea impozitului, elasticitatea impozitului, numărul şi felul (tipul) impozitelor utilizate.
Stabilitatea impozitelor
Noţiunea de stabilitate a impozitului poate avea mai multe sensuri, precum:
a) menţinerea unui raport constant între veniturile încasate şi cheltuielile efectuate, ca
urmare a aplicării impozitului respectiv;
b) obtinerea aceloraşi venituri bugetare, indiferent de evoluţia economiei: în suma fixă
sau în cota procentuală din veniturile bugetului statului şi din produsul intern brut (PIB).
Cu privire la sensul şi conţinutul noţiunii de ,,stabilitate a impozitului” există mai
multe puncte de vedere, astfel:
”Un impozit este considerat stabil, atunci când randamentul său rămane constant de-a
lungul întregului ciclu economic. Cu alte cuvinte, randamentul unui impozit nu trebuie
neapărat să sporească o dată cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele
favorabile ale ciclului economic şi nici să scadă în perioadele de criză şi depresiune ale
ciclului economic” sau
”Un impozit este considerat stabil atunci când nu este influenţat de oscilaţiile
provocate de conjunctura socioeconomică. Randamentul fiscal al unui impozit stabil nu creşte
o dată cu sporirea producţei şi a veniturilor şi nu scade în perioadele de criză de
presiune, când se reduce materia impozabilă, ci îşi păstrează nivelul undeva la un prag de
mijloc. În realitate, de regulă, stabilitatea impozitului este puternic influenţată de acţiunea
stihinică a legilor, care face ca evoluţia sinuoasă a producţiei şi a desfacerii să imprime
aceeaşi dinamică atât venitului naţional, cât şi încasărilor din impozite”.
Despre ”stabilitatea impozitului” se poate vorbi numai în ţările cu economie stabilă, cu
un sistem fiscal clar, precis şi stabil în timp şi cu un grad ridicat de informatizare a societăţii.
Elasticitatea impozitului în funcţie de venit
Pentru un stat, este foarte important să cunoască legătura de dependenţă ce există între
nivelul şi evoluţia PIB, şi nivelul şi evoluţia volumului încasărilor din impozite.
Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanenţă
necesităţilor de venituri ale statului.
Principiul eficienţei impozitelor
Atât înainte, cât şi după introducerea unui impozit, acesta trebuie foarte bine gândit şi
din punctul de vedere al eficienţei: ce venituri se vor obţine şi cu ce cheltuieli; care va fi
evoluţia veniturilor şi cheltuielilor generate de aplicarea sa. Conform ,,principiului eficienţei”,
impozitele trebuie percepute cu minimum de cheltuieli şi prin obţinerea unui volum cât mai
mare de venituri bugetare.
Eficienţa încasării impozitelor
Pentru stat, este foarte important ca încasarea fiecărui impozit să se facă, pe cât
posibil, integral şi la termenul legal de plată, dar tot atât de important este de a se cunoaşte şi
cheltuielile făcute cu încasarea acestuia. Eficienţa încasării unui impozit se poate exprima şi
prin ”cheltuielile efectuate cu încasarea a 1.000 lei/impozit”. Practic, o asemenea
comensurare nu se poate face cu exactitate, întrucât nu există structuri organizatorice şi organe
fiscale destinate pentru fiecare tip de impozit controlat.
De exemplu: impozitul pe venit aferent veniturilor de natură salarială constituie tipul de
impozit care generează cele mai mici costuri cu încasarea sa, comparativ cu celelalte impozite si
taxe.
Acest lucru se datorează faptului că legea prevede ca angajatorii (societăţile comer-
ciale, regiile autonome, instituţiile publice şi alte entităţi patrimoniale) sunt obligaţi să nu
achite salariile fără a calcula, reţine şi vira la bugetul de stat impozitul pe venit aferent
(stopaj la sursă al impozitului).
Constatarea unor nereguli cu privire la unii angajatori care nu calculează corect
impozitul pe venit, nu-l reţin şi nu-l virează la termenele legale se poate face cu usurinţă de
organele fiscale, aplicându-se sancţiunile şi calculăndu-se majorările de intârziere/dobânzile,
penalităţile de intârziere, respectiv penalităţile, conform prevederilor legale în materie.
Capitolul VI
Procedura fiscala

Înregistrarea fiscală a contribuabililor


Scopul înregistrării fiscale a contribuabililor este de a da posibilitatea administraţiei
fiscale să menţină o evidenţă completă şi actualizată a tuturor contribuabililor persoane fizice
şi juridice. De asemenea, codul de înregistrare fiscală este elementul cheie, necesar pentru
organizarea evidenţei în sistemul de prelucrare automată a datelor, asigurâănd integrarea
componentelor sistemului prin faptul că serveşte drept legătură între diferitele subsisteme
gestionate de Administraţia fiscala.
Astfel, sunt obligaţi să se înregistreze fiscal, să completeze şi să depună declaraţii de
înregistrare fiscală, în vederea atribuirii codului de înregistrare fiscală şi eliberării
certificatului de înregistrare fiscală, contribuabilii care, în condiţiile legii, sunt plătitori de
impozite şi taxe, după cum urmează:
■ persoanele juridice;
■ asociaţiile familiale şi asociaţiile civile fără personalitate juridică;
■ persoanele fizice române cu domiciliul în România, plătitoare de impozit pe venit;
■ persoanele fizice române fără domiciliu în România şi persoanele fizice străine
care realizează venituri din activităţi desfăşurate pe teritoriul României.
■ reprezentanţii fiscali, desemnaţi potrivit legii, ai persoanelor străine care realizează
pe teritoriul României operaţiuni impozabile sau/şi care intră în sfera de aplicare a TVA;
■ alte persoane decât cele prezentate anterior, asociaţii sau organizaţii de orice fel
care, în baza actului de constituire, desfăşoară în România activităţi cu caracter economic,
social, politic, sindical, cultural, civic, filantropic ori religios, precum şi cele care, potrivit
legii, au obligaţia să facă reţinerea la sursă a impozitelor şi taxelor;
■ instituţiile publice ai căror conducatori îndeplinesc atribuţii de ordonatori de
credite, precum şi unităţile din subordinea acestora care sunt finanţate din venituri
extrabugetare sau din subvenţii de la bugetul de stat şi care întocmesc bilanţ contabil distinct;
■ persoanele juridice străine care îsi desfăşoară activitatea în România prin
intermediul unui sediu permanent;
■ reprezentanţele societăţilor comerciale sau ale organizaţiilor economice străine,
precum şi orice alte entităţi care desfăşoară activităţi, potrivit legii, pe teritoriul Romaniei.
Plătitorii de impozite şi taxe sunt obligaţi să solicite înregistrarea fiscală pentru
următoarele tipuri de sedii secundare:
■ sucursale, filiale;
■ puncte de lucru stabile, care îndeplinesc condiţiile stabilite de lege.
Astfel, societăţile comerciale cu statut de filială au obligaţia ca la înregistrarea fiscală
să declare datele de identificare şi codul fiscal/codul unic de înregistrare al societăţii
comerciale care le-a înfiinţat.
Plătitorii de impozite şi taxe care au sedii secundare de tip sucursale trebuie să depună
pentru înregistrarea fiscală a acestora o declaraţie de înregistrare fiscală la organul fiscal în a cărui
rază teritorială se află sediul sucursalei, însoţită de o copie de pe certificatul de înregistrare fiscală
a unităţii cu personalitate juridică, în termen de 15 zile de la înfiinţarea sucursalei.
Pentru celelalte sedii secundare ale persoanelor juridice române, respectiv
reprezentanţe, agenţii sau alte asemenea sedii, plătitorii de impozite şi taxe nu au obligaţia
să le declare în vederea înregistrării fiscale, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Persoanele fizice române cu domiciliul în România, care solicită deduceri personale
suplimentare pentru persoanele pe care le au în întreţinere şi care nu au cetăţenie română,
depun pentru acestea, o cerere pentru atribuirea codului fiscal (număr de identificare fiscală).
Codul fiscal/codul unic de înregistrare este un cod numeric, secvenţial, unic pe ţară,
nesemnificativ, care identifică plătitorii de impozite şi taxe pe toată durata existenţei
acestora.
Înregistrarea fiscală a persoanelor juridice, instituţiilor publice, asociaţiilor familiale,
asociaţiilor civile fără personalitate juridică, precum şi a altor entităţi care desfăşoară
activităţi, potrivit legii, pe teritoriul României se face prin completarea şi depunerea
declaraţiei de înregistrare fiscala însoţită de actele doveditoare ale informaţiilor înscrise în
declaraţie, la organul fiscal competent, în termenul legal (în termen de 15 zile de la eliberarea
autorizaţiei de funcţionare sau a actului legal de înfiinţare, după caz), în vederea atribuirii
codului de înregistrare fiscală şi a eliberării certificatului de înregistrare fiscală.
Înregistrarea fiscală a persoanelor fizice cu domiciliul în România se face la data
depunerii declaraţiilor estimative, a declaraţiilor speciale sau a declaraţiilor de venit global,
dupd caz, în funcţie de natura veniturilor obţinute.
Persoanele fizice care obţin venituri din activităţi independente în baza unui contract
de agent, comision sau mandat comercial, pentru care plăţile anticipate se fac prin reţinere la
sursă de către plătitorii de venituri, au obligaţia, în vederea înregistrării, să depună la organul
fiscal competent declaraţia de înregistrare fiscala, in termen de 15 zile de la data obţinerii
primului venit. La înregistrarea acestor contribuabili nu se eliberează certificat de înregistrare
fiscală.
Codul de înregistrare fiscală pentru persoanele fizice Române fără domiciliu în
România şi pentru persoanele fizice străine este „număr de identificare fiscală”, atribuit şi
administrat de Ministerul Finanţelor Publice.
Înregistrarea fiscală a persoanelor fizice Române fără domiciliu în România şi a
persoanelor fizice străine se face prin completarea şi depunerea declaraţiei de înregistrare
fiscală, personal sau prin reprezentantul fiscal, la organul fiscal competent, în vederea
atribuirii numărului de identificare fiscală şi a eliberării certificatului de înregistrare fiscală.
Plătitorii de impozite şi taxe se înregistrează ca plătitori de TVA, dupa cum urmează:
■ la înfiinţare, prin efectul legii, plătitorii de impozite şi taxe care au în obiectul de
activitate operaţiuni supuse cotelor de TVA prevăzute de lege şi/sau scutite cu drept de
deducere şi declară că obţin venituri anuale estimate din astfel de operaţiuni peste plafonul de
scutire stabilit de lege, prin completarea şi depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală;
■ la înfiinţare, prin opţiune, plătitorii de impozite şi taxe care realizează operaţiuni
scutite şi care pot opta, potrivit legii, pentru calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adaugată,
prin completarea şi depunerea declaraţiei de înregistrare fiscală;
■ ulterior înregistrării fiscale, prin opţiune, plătitorii de impozite şi taxe care pot opta
pentru calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adaugată, conform legii, prin depunerea
declaraţiei de menţiuni;
■ ulterior înregistrării fiscale, prin efectul legii, ca urmare a depăşirii plafonului de
scutire stabilit de lege, prin depunerea declaraţiei de menţiuni în termen de 15 zile de la data
depăşirii plafonului;
■ ulterior înregistrării fiscale, prin efectul legii, ca urmare a unor modificări
legislative prin care operaţiunile scutite devin scutite cu drept de deducere sau supuse cotelor
de TVA prevăzute de lege, prin depunerea declaraţiei de menţiuni în termen de 7 zile de la
data la care a intervenit modificarea, dacă declară că realizează din astfel de operaţiuni
venituri anuale peste plafonul de scutire stabilit de lege.
Codul de înregistrare fiscală înscris în certificatul de înregistrare fiscală eliberat
plătitorilor de taxă pe valoarea adaugată este precedat de litera ,,R” (data emiterii certificatului
de înregistrare fiscală constituie şi data înregistrării ca plătitor de taxă pe valoarea adaugată).
În momentul încetării calităţii de plătitor de taxă pe valoarea adaugată potrivit legii,
plătitorii de impozite şi taxe sunt obligaţi să depună declaraţie de menţiuni în termen de 15
zile de la data actului legal în care se consemnează situaţia respectivă. Scoaterea din evidenţă
se face începând cu data de întâi a lunii următoare depunerii declaraţiei de menţiuni, dacă se
constată îndeplinirea condiţiilor legale.
Plătitorii de impozite şi taxe care devin plătitori de accize sau de impozit la ţiţei şi la
gazele naturale din producţia internă ulterior înregistrării fiscale sunt obligaţi să depună
declaraţie de menţiuni cu cel puţin 15 zile înainte de începerea activităţii de producţie sau de
import de bunuri pentru care se datorează accize sau impozit la titei şi la gazele naturale din
producţia internă, potrivit legii.
În momentul încetării calităţii de plătitor de accize sau de impozit la ţiţei şi la gazele
naturale din producţia internă contribuabilul este obligat ca în termen de 15 zile să depună
declaraţie de mentiuni. Scoaterea din evidenţă se face începând cu data de întâi a lunii
următoare depunerii declaraţiei de menţiuni, dacă se constată îndeplinirea condiţiilor legale.
Dupa radierea din Registrul Comerţului ori după suspendarea, anularea sau încetarea
valabilităţii actului de constituire ori a autorizaţiei eliberate de organul competent, persoanele
înregistrate fiscal sunt obligate ca în termen de 15 zile să depună declaraţie de menţiuni şi să
predea organelor fiscale, în vederea anulării, certificatul de înregistrare fiscală.
Plătitorii de impozite şi taxe care au, potrivit legii, calitatea de comerciant se
înregistrează ca plătitori de impozite şi taxe potrivit procedurii speciale în materie.
Plătitorii de impozite şi taxe au obligaţia de a menţiona pe facturi, scrisori, oferte,
comenzi sau orice alte documente întrebuinţate codul fiscal propriu/codul unic de
înregistrare/C.N.P.
Băncile, organele fiscale şi alte instituţii publice, contribuabilii şi orice alte persoane
interesate nu vor accepta ca legal valabile documentele prezentate de plătitorii de impozite şi
taxe, dacă acestea nu au înscris codul fiscal/codul unic de înregistrare/C.N.P. al plătitorului
care, potrivit reglementărilor în materie, are obligaţia de a se înregistra fiscal.
Ministerul Finanţelor Publice organizează evidenţa plătitorilor de impozite şi taxe, care
contine: date de identificare, categoriile de obligaţii de plată către bugetul de stat datorate potrivit
legii (vectori fiscali) şi alte informaţii necesare administrării impozitelor şi taxelor.

Declaraţii de impunere
Obligaţii declarative
Plătitorii, persoane juridice sau fizice, române şi străine, cărora le revin obligaţii
fiscale către bugetul de stat şi bugetele locale întocmesc şi depun declaraţii sau deconturi de
impunere, denumite declaraţii de impozite şi taxe.
Prin declaraţiile de impozite şi taxe se declară:
■ impozitele şi taxele datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligaţia calculării
impozitelor şi taxelor revine plătitorului;
■ bunurile şi veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii, stabilirea
impozitului şi a taxei se face de organul fiscal sau, dupd caz, de serviciile de specialitate ale
autorităţilor publice locale;
■ impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligaţia de
a calcula, reţine şi vărsa impozite şi taxe.
Declaraţia de impozite şi taxe se depune de către plătitor la organul fiscal
competent, direct la registratura acestuia sau la oficiul postal, prin scrisoare recomandată.
Declaraţia de impozite şi taxe trebuie să conţină:
a) datele necesare pentru stabilirea identităţii plătitorului:
- numele şi prenumele sau denumirea plătitorului;
- domiciliul sau sediul;
- codul numeric personal sau codul fiscal/codul unic de înregistrare, dupa caz;
b) baza de impunere;
c) cuantumul impozitelor sau al taxelor, dupa caz, daca obligaţia calculării impozitului
sau a taxei revine, potrivit legii, plătitorului;
d) semnăturile autorizate şi ştampila, daca este cazul.
Plata impozitului sau a taxei nu suspendă obligaţia plătitorului de a depune declaraţia
de impozite şi taxe. Plătitorul este obligat să depună declaraţia de impozite şi taxe, chiar dacă
este scutit de plata impozitului conform reglementărilor legale, precum şi în alte cazuri
stabilite de către Ministerul Finanţelor Publice. În cazuri deosebite, Ministerul Finanţelor
Publice poate stabili alte termene pentru depunerea declaraţiilor de impozite şi taxe.
Declaraţia de impozite şi taxe întocmită pentru fiecare fel de impozit sau taxă se
depune de plătitor la termenul stabilit prin legea specială care reglementează impozitul sau
taxa respective în cazul în care ultima zi de depunere este zi nelucratoare, declaraţia de
impozite şi taxe se consideră a fi depusă în termen, daca se face în ziua lucratoare imediat
următoare termenului de depunere.
Plătitorul este obligat să depună o declaraţie de impozite şi taxe şi dacă în cursul
anului fiscal se afla în una dintre următoarele situaţii:
a) dizolvare, lichidare sau transformare, conform prevederilor legale;
b) reorganizare prin divizare, fuziune prin absorbţie sau fuziune prin contopire,
conform legii; încetarea activităţii, precum şi la terminarea activităţii supuse impozitării
sau taxării;
c) încetarea obligaţiei de a calcula, reţine şi vira impozite şi taxe;
d) modificări intervenite în baza de impozitare, în cazul reprezentanţelor firmelor
străine cu activitate pe teritoriul României, sau pentru impozitele şi taxele datorate pentru
clădiri, terenuri şi mijloace de transport de către persoanele juridice.
Declaraţia de impozite şi taxe se depune în termen de 15 zile de la data apariţiei uneia
dintre situaţiile prevăzute la lit. a) sj b).
Declaraţia de impozite şi taxe se depune până la data de 25 a lunii următoare celei în
care plătitorul s-a aflat în una dintre situaţiile prevăzute la lit. c), d) şi e).
Plătitorii au obligaţia de a întocmi corect declarative de impozite şi taxe, în
conformitate cu reglementările legale în vigoare, înscriind clar, lizibil şi complet informaţiile
prevăzute de formulare.
Organul fiscal competent verifică modul de completare a declaraţiei de impozite şi
taxe, iar în cazul în care constată erori în completarea acesteia, solicită în scris plătitorului să
se prezinte la sediul său, pentru efectuarea corecturilor necesare.
Plătitorul este obligat să se prezinte în termenul stabilit de organul fiscal competent,
pentru efectuarea corecturilor.
Dacă plătitorul nu se prezintă în 15 zile de la termenul stabilit pentru efectuarea
corecturilor, organul fiscal competent stabileşte din oficiu obligaţia de plată.
În cazul nedepunerii declaraţiei de impozite şi taxe, organul fiscal transmite plătito-
rului o înştiinţare, prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, prin care îi notifică
depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei.
Dacă, în termen de 15 zile de la data primirii înştiinţării, plătitorul nu depune
declaraţia de impozite şi taxe, organul fiscal competent stabileşte din oficiu obligaţia de plată.
Impozitele şi taxele stabilite din oficiu de organul fiscal competent se comunică
plătitorului printr-o înştiinţare de plată transmisă potrivit legii.
Impozitele şi taxele stabilite din oficiu de organele fiscale competente se corectează la
data depunerii efective, de către plătitor, a declaraţiei de impozite şi taxe sau la data efectuării
unui control fiscal.

3.2.1.1. Obligaţii declarative privind impozitul pe venit


Sunt obligate să declare bunurile şi veniturile impozabile şi următoarele categorii
de contribuabili:
■ persoanele fizice române cu domiciliul în România, pentru veniturile obţinute atât
din România, cât şi din străinătate, realizate din:
- activităţi independente;
- salarii şi asimilate acestora obţinute din străinatate, pentru activităţi desfăşurate în
România;
■ persoanele fizice române cu domiciliul în România pentru veniturile obţinute din
cedarea folosinţei bunurilor.
- din închirieri şi subînchirieri de bunuri mobile şi imobile;
- din arendarea bunurilor agricole, din patrimoniul personal.
În categoria plătitorilor de impozite şi taxe care au obligaţia de a calcula, reţine
prin stopaj la sursă şi de a vărsa impozite şi taxe, sunt cuprinse:
■ persoanele juridice (societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi
companiile naţionale, organizaţiile cooperatiste etc.) plătitoare de venituri de natură salarială,
care distribuie în bani şi/sau în natură dividende, în favoarea acţionarilor sau asociaţilor,
precum şi asociaţiile de investiţii care plătesc sume celor care deţin titluri de participare la
fondurile închise de investiţii;
■ societăţile bancare pentru veniturile din dobânzi, care declară impozitul reţinut şi
virat, pe beneficiari de venit, precum şi societăţile de investiţii pentru veniturile plătite aferent
titlurilor de participare la fondurile deschise de investiţii, pe beneficiari de venit şi societăţile
de asigurare pentru acea parte a sumelor asigurate, obţinute de beneficiarii din asigurări de
viaţă prin produsele care au la bază principiul economisirii pure;
■ persoanele fizice şi juridice pentru veniturile obţinute de beneficiari din jocuri de
noroc, pentru veniturile plătite beneficiarilor sub forma de câştiguri din transferul drepturilor
de proprietate asupra valorilor mobiliare şi părţilor sociale şi pentru veniturile plătite
beneficiarilor sub formă de premii şi prime în bani şi/sau în natură, altele decât cele
prevăzute expres în lege, precum şi pentru alte venituri care nu sunt prevăzute expres în lege;
■ persoanele juridice şi instituţiile care platesc beneficiarilor venituri din valori-
ficarea sub orice forma a dreptului de proprietate intelectuală, pe beneficiari de venit;
■ persoanele juridice şi instituţiile care plătesc venituri din pensii, pe fiecare
beneficiar de venit;
■ persoanele fizice române cu domiciliul în România, persoanele fizice române fără
domiciliu în România şi apatrizii, pentru veniturile obţinute din străinatate, a căror impunere
în România este finală (venituri din dividende, dobânzi, redevente, pensii şi alte venituri).
Contribuabilii au obligaţia să completeze şi să depună la organul fiscal competent
declaraţii de venit global, precum şi declaraţii speciale, după caz, până la data de 15 mai a
anului următor celui de realizare a venitului. Declarative speciale se completează pentru
fiecare categorie de venit şi pe fiecare loc de realizare a acestuia şi se depun la organul fiscal
unde se află sursa de venit şi o copie se depune la organul fiscal de domiciliu împreună cu
declaraţia de venit global.
Declaraţia de venit global este documentul prin care contribuabilul declară veniturile
obţinute în anul fiscal de raportare, în vederea calculării de către organul fiscal a venitului
anual global impozabil şi a impozitului pe venitul anual global.
Nu depun declaraţie de venit global contribuabilii care:
■ obţin venituri dintr-o singură sursă, sub formă, de salarii, de la funcţia de bază,
pentru activităţi desfăşurate în România;
■ obţin venituri din România de natura dividendelor, dobânzilor, precum şi venituri
din jocuri de noroc, din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare şi
părţilor sociale, din premii şi prime şi alte venituri;
■ contribuabilii persoane fizice române fără domiciliu în România şi persoane fizice
străine, pentru veniturile obţinute din România, prin intermediul unei baze fixe situate pe
teritoriul României sau într-o perioada ce depăşeşte în total 183 de zile în orice perioadă de
12 luni, începând sau sfârşind în anul calendaristic;
■ persoanele fizice române fără domiciliu în România, precum şi persoanele fizice
străine care realizează venituri din România în alte condiţii decât cele menţionate mai sus şi
potrivit convenţiei de evitare a dublei impuneri, după caz.
Declarative speciale se completează pentru fiecare categorie de venit şi pe fiecare loc
de realizare a acestuia şi se depun la organul fiscal unde se află sursa de venit.
Contribuabilii, precum şi asociaţiile fără personalitate juridică, care încep o activitate
în cursul anului fiscal, sunt obligaţi să depună la organul fiscal competent o declaraţie
referitoare la veniturile şi cheltuielile estimate a se realiza pentru anul fiscal, în termen de 15
zile de la data producerii evenimentului.
Fac exceptie de la prevederile de mai sus contribuabilii care realizează venituri
pentru care impozitul se percepe prin retinere la sursă.
Contribuabilul care incetează să mai aibă domiciliul în România are obligaţia să
depun[ la organul fiscal competent o declaraţie a veniturilor impozabile cuprinzând
veniturile realizate până în acel moment.
Asociaţiile fără personalitate juridica au obligaţia sa depuna la organul fiscal
competent declaraţii anuale de venit, care trebuie sa cuprinda distributia profitului
net/pierderii pe asociati, pana la 15 martie a anului următor, pentru anul fiscal precedent.
Formularele utilizate pentru declararea veniturilor estimate din activităţi independente
şi din cedarea folosintei bunurilor sunt declaraţiile privind veniturile estimate: din activităţi
independente, pentru asociaţiile fără personalitate juridica, din cedarea folosintei bunurilor.
Pe baza datelor declarate de contribuabil şi a informaţiilor detinute la dosarul fiscal,
organul fiscal emite şi transmite contribuabilului Decizia de impunere pentru plăti anticipate
cu titlu de impozit privind venitul din activitdti independente (comerciale şi profesii libere),
cu termene de plată trimestriale (15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi respectiv 15
decembrie).
În baza informaţiilor completate de contribuabil şi a sumelor reprezentand chiria sau
arenda aferenta stabilita (negociata) de partile din contractul de inchiriere, organul fiscal
competent (de sursa, respectiv de domiciliu) stabileste plăţile anticipate cu titlu de impozit
privind veniturile din cedarea folosintei bunurilor, emite şi transmite contribuabilului: Decizie
de impunere pentru plăti anticipate cu titlu de impozit privind cedarea folosintei bunurilor, cu
termene de plata trimestriale (15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi respectiv 15 decembrie).
Decizia de impunere pentru plăţile anticipate cu titlu de impozit privind veniturile din cedarea
folosintei bunurilor, respectiv din activităţi independente pe anul fiscal respectiv, este titlu de
creanta şi devine titlu executoriu în condiţiile legii.
Pentru declararea veniturilor realizate de contribuabili din desfaşurarea unor activităţi
independente, individual sau intr-o forma de asociere în cadrul unor asociaţii fără
personalitate juridica se intocmesc şi se depun o data cu declaraţia de venit global, declaraţii
speciale privind veniturile din activităţi independente: realizate intr-o forma de asociere,
comerciale, din profesii libere, din drepturi de proprietate intelectuală, precum şi declaraţii
speciale privind veniturile din cedarea folosintei bunurilor şi declaraţii privind veniturile din
străinatate.

Obligaţii declarative informative privind impozitul pe venit


Plătitorii de venit cu regim de retinere la sursa a impozitelor depun declaraţii
informative cu privire la calcularea şi retinerea impozitului, pe fiecare beneficiar de venit, la
organul fiscal competent, astfel:
■ plătitorii de venituri pentru care impunerea se efectuează prin stopaj la sursa, pe
beneficiari de venit, impozitul fiind final, depun anual, până la 30 iunie a anului curent
pentru anul fiscal expirat, declaraţii informative privind impozitul retinut pe veniturile din:
dividende, dobânzi, jocuri de noroc, din premii şi din prime în bani şi/sau în natură, alte
venituri, transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare şi partilor sociale,
pensii;
■ plătitorii de venituri contribuabililor care desfăsoară activităţi independente,
pentru care impozitul se reţine şi se virează prin stopaj la sursa, până la 28/29 februarie a
anului următor pentru anul fiscal precedent (pentru venituri realizate din valorificarea
bunurilor în regim de consignatie, pentru venituri realizate în baza unui contract de agent,
comision sau mandat comercial, pentru venituri realizate din expertiză contabilă şi tehnică,
judiciară şi extrajudiciară).

Procedura stabilirii din oficiu a impozitelor şi taxelor


Organele fiscale competente au dreptul de a stabili, din oficiu, obligaţia de plata, daca:
a) plătitorul nu se prezinta în termen de 15 zile de la termenul stabilit de organul fiscal
pentru efectuarea corecturilor, în cazul depunerii unei declaraţii în a carei completare au fost
constatate erori;
b) plătitorul nu depune declaraţia de impozite şi taxe în termen de 15 zile de la
primirea înstiinţării prin care organul fiscal îi notifica depasirea termenului legal de depunere a
declaraţiei.
Daca în declaraţia depusă se constata erori a căror cauza nu se poate stabili sau se
constata elemente lipsa, importante pentru stabilirea obligatiei fiscale, precum şi în cazul în
care plătitorul nu depune declaraţia de impozite şi taxe, organele fiscale stabilesc, din oficiu,
obligaţia de plata, folosind metoda estimarii.
Estimarea obligatiei de plata se face pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al
plătitorului, referitoare la perioadele de raportare din ultimele 12 luni:
- declaraţii privind obligaţiile de plata la bugetul de stat, depuse pentru perioadele
anterioare;
- procese-verbale de control;
- raportări contabile.
În cazul în care la dosarul fiscal al plătitorului nu exista astfel de documente, plătitorul
în cauza va fi supus de îndata unui control fiscal. Din documentele menţionate se selectează
ultimul debit cunoscut al plătitorul, care va fi folosit drept etalon în cadrul procedurii de
estimare.
Prima etapa în stabilirea obligatiei de plata consta în actualizarea debitului folosit
drept etalon, avandu-se în vedere rata inflatiei comunicate de Comisia Natională, pentru
Statistica, aferenta perioadei cuprinse intre data stabilirii debitului folosit drept etalon şi data
stabilirii din oficiu.
Rezultatul astfel obţinut se ajustează pe baza oricăror date şi informaţii detinute de
organele fiscale (de exemplu: date şi informaţii obţinute în urma controalelor efectuate la alti
contribuabili care au legaturi de afaceri cu plătitorul în cauza, date din dosarul fiscal al
plătitorului, informaţii de la terti etc.). Debitul astfel stabilit se majorează cu 20%.
În aplicarea acestei proceduri organul fiscal întocmeste o nota de constatare, care va
cuprinde, în mod obligatoriu, elementele care au fost avute în vedere la stabilirea din oficiu,
modul de calcul al debitului, precum şi penalităţile aplicate pentru nedepunerea la termen a
declaraţiei de impozite şi taxe.
Nota de constatare se aproba de către conducatorul unităţii fiscale, iar impozitele şi
taxele stabilite prin aceasta sunt comunicate plătitorului printr-o instiintare de plata transmisa
conform legii.
Impozitele şi taxele stabilite din oficiu de organele fiscale competente se corecteaza:
a) la data depunerii efective de către plătitor a declaraţiei referitoare la impozitele si
taxele care au fost stabilite din oficiu;
b) la data efectuarii unui control fiscal care se desfăşoară pentru impozitele şi taxele
care au fost stabilite din oficiu.
Penalităţile calculate la suma impozitelor fi taxelor stabilite din oficiu sunt datorate
asa cum au fost stabilite, indiferent de modalitatea de regularizare ulterioara a impozitelor şi
taxelor.

Procedura stabilirii din oficiu a impozitului pe venit pentru persoanele fizice


■ Organul fiscal competent are dreptul de a stabili din oficiu impozitul pe venitul anual
global, respectiv impozitul pe venitul anual, aferent fiecărui loc de realizare a fiecarei
categorii de venituri, în cazul în care contribuabilul nu depune declaraţia de venit în termen de
15 zile de la primirea înstiintarii prin care organul fiscal îi notifica depasirea termenului legal de
depunere a declaraţiei.
Prin organ fiscal competent se întelege organul fiscal în a carui rază teritoriala
contribuabilul isi are domiciliul, pentru persoanele fizice Române cu domiciliul în România
care realizează venituri supuse globalizarii, sau organul fiscal în a carui rază teritoriala se afla
sursa de venit, pentru persoanele fizice Române fără domiciliu în România şi persoanele fizice
străine.
Stabilirea obligatiei de plata se face dupa consolidarea bazei de date, potrivit tuturor
informaţiilor aflate la dispozitia organului fiscal, primite de la alte organe fiscale, de la
plătitorii de venit sau direct de la contribuabili, precum şi din alte surse, şi anume: fise fiscale
1; fise fiscale 2; declaraţii estimative; declaraţii speciale; contracte de
închiriere/subinchiriere/arendare; declaraţii informative depuse de plătitorii de venituri;
declaraţii privind venitul estimat pentru asociaţiile fără personalitate juridica; declaraţii
anuale de venit pentru asociaţiile fără personalitate juridica; declaraţii privind veniturile din
activităţi agricole.
Organul fiscal întocmeşte o notă de constatare care cuprinde în mod obligatoriu
elementele avute în vedere la stabilirea venitului net pe categorii de venituri, precum şi modul
de calcul al acestuia. Nota de constatare trebuie aprobată de către conducătorul unitătii
fiscale.
Pe baza constatarilor facute, organul fiscal stabileste venitul anual global impozabil.
Venitul anual global se stabileste prin insumarea veniturilor nete din activităţi
independente, din salarii, din cedarea folosintei bunurilor, din tara şi din străinatate. Venitul
anual global impozabil se stabileste ca diferenta intre venitul anual global şi deducerile
personale de baza. în masura în care, pentru contribuabilul respectiv, în fisa fiscala 1 sunt
consemnate şi deduceri personale suplimentare, acestea sunt luate în considerare de organul
fiscal.
Pe baza venitului anual global impozabil astfel stabilit organul fiscal calculează
impozitul datorat prin aplicarea cotelor de impunere prevăzute de legislaţia în vigoare, pentru
anul fiscal pentru care se face impunerea din oficiu.
În situaţia în care impozitul rezultat este mai mic decat plăţile anticipate efectuate,
impozitul se stabileste din oficiu la nivelul acestora. Venitul anual se determina pe fiecare
categorie de venit şi pe fiecare loc de realizare a acestuia, pentru persoanele fizice Române
fără domiciliu în România şi pentru persoanele fizice străine.
Pe baza venitului anual global impozabil sau a venitului anual impozabil, dupa caz,
organul fiscal calculează impozitul pe venitul anual global, respectiv impozitul pe venitul
anual, şi emite o decizie de impunere.
Impozitul stabilit din oficiu de către organul fiscal competent se corectează după cum
urmează:
a) la data depunerii efective de către contribuabil a declaraţiei de venit global sau a
celorlalte declaraţii prevăzute de lege;
b) la data efectuarii unui control fiscal care se desfăşoară pentru impozitul care a fost
stabilit din oficiu.
Capitolul VII
Asezarea impunerii.
Realizarea creantei bugetare

Elementele definitorii ale venitului bugetar


În notiunea de asezare a impunerii se includ toate operaţiunile necesare pentru
stabilirea sumei de plata cu titlu de venit public, adica pentru determinarea în concret a
obligatiei fiscale.
Asezarea impunerii implica identificarea subiectului impunerii, determinarea
obiectului venitului public şi al bazei impozabile, a cotei legale de impunere, a inlesnirilor
legale şi cand este vorba de impozite, constituirea titlurilor de creanta fiscala ale statului
sau ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Veniturile statului sunt formate din totalitatea resurselor banesti instituite prin lege,
care contribuie la constituirea fondurilor banesti ale acestuia, alcatuind un tot unitar, denumit
sistemul veniturilor bugetare.
Veniturile bugetare cuprind resursele banesti care se cuvin bugetelor prevăzute la art.
1, alin. (2) din Legea privind Finanţele publice, nr. 500/2002, în baza unor prevederi legale,
formate din impozite, taxe, contributii şi alte varsaminte.
Obligatia bugetara reprezinta obligatia stabilita unilateral de către stat prin acte
normative, în sarcina persoanelor fizice sau juridice, denumite contribuabili, de a plati o
anumita suma de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat. Obligatia bugetara este
o obligatie juridica, deoarece ea defineste conţinutul unui raport juridic ce ia nastere intre stat
şi persoanele determinate de lege (contribuabili), raport juridic al carui izvor este legea, iar în
caz de nevoie, executarea sa este asigurata prin intermediul constrangerii de stat. Prin legile
prin care se instituie impozitele, taxele si contributiile bugetare se stabilesc categoriile de
persoane fizice sau juridice ce datorează veniturile respective, elementele veniturilor bugetare,
precum şi modalitatile de plata a acestora.
Modificarea obligatiei bugetare este determinata de: modificarea masei impozabile,
modificarea situatiei juridice a contribuabilului, acordarea de facilitati legale, modificarea
actelor normative ce instituie şi reglementează venitul bugetar respectiv.
Obligatia bugetara este constatata în forma scrisa, prin titlul de creanta bugetara care o
individualizează la nivelul fiecărui contribuabil în raport de veniturile obţinute sau de bunurile
detinute.
Titlul de creanta bugetara este întocmit sau confirmat de organele financiare ale
statului care au atribuţii în acest sens, în conformitate cu prevederile legale prin care se
reglementează veniturile bugetare şi cu respectarea procedurii stabilite prin aceasta
reglementare pentru fiecare categorie de venit în parte.
Titlul de creanta bugetara este un act juridic declarativ de drepturi si obligatii şi este
executoriu de drept.

Elementele comune veniturilor bugetare


În structura sistemului fiscal, o componenta importanta o reprezinta totalitatea
impozitelor şi taxelor şi a altor contributii bugetare, pe care statul, prin organele sale
specializate, le incasează în bază unor reglementări legale (legi sau alte acte normative prin
care se instituie dreptul de creanta fiscala a statului sau a organelor administrativ-teritoriale,
asupra contribuabililor).
În totalul veniturilor bugetare, ponderea cea mai mare o detin cele fiscale, iar din
acestea ponderea celor indirecte este în continua crestere în raport cu a celor directe.
Elementele comune veniturilor bugetare sunt următoarele:

- denumirea venitului bugetar;


- debitorul sau subiectul impunerii;
- obiectul sau materia impozabila;
- unitatea de evaluare;
- unitatea de impunere;
- asieta sau modul de asezare a venitului;
- perceperea (încasarea) venitului bugetar;
- termenul de plata;
- inlesnirile, drepturile şi obligatiile debitorilor;
- răspunderea debitorilor;
- calificarea venitului bugetar.

Debitorul sau subiectul impunerii

Debitorul sau subiectul impunerii este o persoana fizica sau juridica.


În categoria persoanelor juridice, care sunt obligate la efectuarea unei anumite
prelevari la bugetul statului, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si respectiv la
bugetele fondurilor speciale, intra: regiile autonome, companiile/societatile nationale,
societatile comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, unităţile cooperatiste, asociaţiile şi
fundatiile, entitatile publice (autoritatile publice, institutiile publice etc.), precum şi
organizatiile economice straine şi reprezentantele societatilor straine care desfasoara activităţi
pe teritoriul Romaniei.
Persoanele fizice datorează bugetelor sus-mentionate impozite, taxe şi alte contributii
bugetare pentru veniturile realizate, serviciile prestate de autoritatile publice centrale şi locale,
precum şi pentru bunurile mobile şi imobile pe care le detin sau le dobândesc etc.
Persoanele fizice şi juridice, precum şi alte entitati patrimoniale, care datorează
impozite, taxe şi alte contributii bugetare sunt denumite contribuabili.
La determinarea persoanei obligate la plata impozitelor, taxelor şi a altor contribute
bugetare trebuie avut în vedere principiul personalizarii utilizat pentru determinarea sferei de
aplicare a acestora, precum şi a capacitatii de plata a contribuabilului. Pentru fiecare impozit,
taxa sau contributie bugetara în parte, trebuie sa se stipuleze clar şi precis persoana fizica sau
juridica obligata prin lege fie la plata, fie la calculul şi plata obligatiilor fiscale.
Trebuie facuta distinctie intre contribuabili, cei care sunt obligati la virarea obligatiei
fiscale (platitori de venituri pentru care impozitul se calculeaza, se retine si se vireaza, prin
stopaj la sursa; venituri din salarii, dividende, dobânzi etc.) şi persoana care suporta definitiv
obligatia fiscala - contribuabilul persoana fizica. în cazul impozitelor şi taxelor locale,
impunerea se efectuează de organele fiscale ale administraţiei publice locale, iar plata lor se
face de persoana fizica sau juridica, subiect al impunerii.

Obiectul venitului bugetar sau materia impozabila


Obiectul venitului bugetar, denumit şi materia impozabila sau obiectul impunerii il
constituie/reprezinta veniturile sau bunurile impozabile sau taxabile.
Determinarea materiei impozabile pentru fiecare impozit/taxa în parte este influentata
de criteriile reale şi operaţiunile impozabile, exonerarile şi scutirile partiale şi totale şi criteriul
teritorial (pentru fiecare impozit/taxa trebuie sa se specifice teritoriul în care se aplica la nivel
central sau local) utilizate în determinarea sferei de aplicare. De asemenea, la determinarea
materiei impozabile apare necesitatea optiunii intre principiul realitatii (nu se tine seama de
interesele individuate, familiale, sociale şi de situatia personala a contribuabilului) şi prin-
cipiul personalizarii impozitului (se au în vedere natura si importanta bunurilor economice, a
veniturilor obţinute, obligatiile de intretinere a membrilor familiei şi cheltuielile
profesionale ale contribuabilului).
Venitul impozabil poate fi: beneficiul sau profitul regiilor autonome, companiilor/
societatilor nationale, societatilor comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, şi al
societatilor comerciale cu capital integral strain, al organizatiilor economice straine sau al
reprezentantelor societatilor straine, precum şi ale altor entitati patrimoniale care desfasoara
activităţi economice pe teritoriul Romaniei, dividendele distribuite actionarilor sau
asociatilor, respectiv venitul realizat de un contribuabil persoana fizica etc. Bunurile
impozabile sau taxabile pot fi: cladiri, constructii, terenuri, mijloace de transport etc.
De asemenea, pot constitui obiect al impunerii şi actele realizate de organele statului
sau ale autoritatilor publice locale, precum şi serviciile prestate contribuabililor persoane
fizice şi juridice de persoanele fizice care exercita profesii libere: avocati, notari, experti
contabili, auditori financiari, executori judecatoresti etc.
Bază de calcul (materia impozabila) poate sa fie aceeasi cu obiectul venitului bugetar
(de exemplu, în cazul impozitului pe profit, impozitului pe venit, taxei pe valoarea adaugata,
taxei pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, impozitului pe terenurile pe care sunt
construite cladiri etc.) sau sa difere de aceasta (de exemplu, în cazul taxelor de succesiune,
obiectul il constituie dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, dar baza de
calcul este valoarea succesiunii sau în cazul impozitului pe cladiri, obiectul este imobilul, iar
bază de calcul este valoarea acestuia).

Unitatea de evaluare
Unitatea de evaluare a venitului bugetar reprezinta elementul care exprima cuantumul
unitar al acestuia în raport cu bază de calcul. în functie de posibilitatile tehnice de evaluare,
determinate de obiectul şi natura venitului, se stabilesc cota fixa sau cota procentuala.
Cota de impunere reprezinta suma sau procentul care se aplica asupra obiectului
impozabil (bazei impozabile) şi cu ajutorul caruia se calculează venitul bugetar.
Cotele fixe se folosesc, în special, atunci cand obiectul venitului public (bază
impozabila) se exprima în unităţi naturale: suprafata de teren, capacitatea cilindrica, eliberarea
unui act etc., şi sunt stabilite în suma fixa (egala) şi rămân neschimbate independent de
marimea venitului impozabil, de averea sau situatia sociala a platitorului.
Cotele procentuale se folosesc în cazurile în care obiectul impozitarii il constituite
valoarea obiectului detinut sau venitul realizat de contribuabil şi se aplica numai la bazele
impozabile exprimate valoric, în bani.
Aceste cote sunt de trei feluri: proportionate, progresive (simple si compuse) şi
regresive. Cota procentuala proportionala se caracterizează prin aceea ca procentul ramane
neschimbat, indiferent de volumul materiei impozabile/marimea obiectului impozabil sau
modificarile intervenite în bază de calcul (impozitul pe profit, impozitul pe dividende etc.).
Cota progresiva se caracterizează prin aceea ca ea creste o data cu cresterea bazei de
calcul (într-un ritm constant sau variabil) şi se aplica, de obicei, asupra veniturilor realizate de
contribuabili.
Cotele progresive pot opera orizontal (cota de impozit este diferita în functie de
natura venitului şi categoriile de platitori, desi veniturile impozabile au aceeasi marime) sau
vertical (cota de impozit creste pe masura sporirii veniturilor, precum şi în functie de natura
venitului impozabil şi de categoriile de platitori). La un anumit nivel al venitului
progresivitatea se opreste, iar cotele devin degresive (proportionate). Aplicarea degresivitatii
se justifica pentru a se evita situatia egalitatii intre nivelul venitului impozabil şi cuantumul
impozitului sau depasirea de către impozit a venitului.
Cotele progresive verticale pot fi: simple (procentul de impunere aferent transei
superioare a venitului impozabil se aplica la întregul venit realizat de platitori) şi compuse sau
pe transe (cota de impozit se aplica fiecarei transe de venit; impozitul datorat se obtine prin
insumarea impozitului corespunzător fiecarei transe de venit impozabil).
Cotele progresive simple se utilizează mai rar, deoarece duc la salturi mari în
impunere, ca urmare a faptului ca nu se are în vedere trecerea de la o transa la alta (de
exemplu, cota taxei pentru instrainarea de bunuri imobile, taxa de timbru asupra
succesiunilor, al carei cuantum se stabileste în functie de valoarea succesiunii şi de gradul de
rudenie al succesorilor).
Cotele progresive compuse sunt elastice şi au o larga utilizare în Romania (de
exemplu, in cazul impozitului pe venitul global se aplica o progresivitate pe transe, cota
procentuala creste o data cu majorarea materiei impozabile, utilizandu-se o prgresivitate
compusa).
Cotele procentuale regresive se caracterizeaza prin aceea ca, pe masura ce baza de
calcul creste, ele scad (de exemplu, taxele de timbru pentru autentificarea actelor de
instrainare a imobilelor si taxele asupra succesiunilor).

Unitatea de impunere
Unitatea de impunere reprezinta unitatea în care se exprima obiectul sau materia
impozabila (leul, în cazul veniturilor impozabile; metru patrat sau ha, în cazul suprafetelor de
teren; cm3, în cazul determinarii taxei asupra mijloacelor de transport în functie de capacitatea
cilindrica etc.).
Asieta sau modul de asezare a venitului
Asieta reprezinta modalitatea de asezare a obiectului sau marfii bugetare,
identificarea subiectului şi materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea sumei de plata
cu titlu de venit bugetar, adica determinarea concreta a obligatiei fiscale.
Activitatea de asezare incepe cu constatarea şi evaluarea obiectului sau materiei
impozabile, precum şi a platitorului de venit bugetar. Activitatea de impunere consta în
aplicarea şi respectarea intocmai a unor prevederi legale.
Asezarea unei obligatii bugetare presupune cunoaşterea şi aplicarea legislaţiei fiscale
în materie, referitoare la: debitorul impunerii, obiectul impunerii sau materia impozabila,
unitatea de evaluare, cotele de impunere, unitatea de impunere etc.
În activitatea de impunere se utilizează diferite metode şi tehnici, în functie de felul
impozitului sau al taxei, de statutul juridic al platitorului şi de instrumentele folosite.
În situatiile în care evaluarea obiectului impozabil se face în functie de veniturile
anuale realizate, impunerea poate fi provizorie, în timpul anului, şi definitiva, la sfarsitul
anului. Impozitul pe venit, de exemplu, aferent veniturilor estimate/realizate de persoanele
fizice din cedarea folosintei bunurilor, din desfăşurarea de activităţi independente, din
exercitarea de profesii libere, reprezentand plati anticipate, se stabileste trimestrial, iar la
sfarsitul anului în bază datelor declarate prin declaraţia de venit global, declaraţii speciale,
inclusiv a veniturilor din salarii, dupa caz, se determina venitul anual global impozabil şi
respectiv impozitul anual de plata sau de restituit.
În functie de cum se insumează elementele de calcul, impunerea poate fi separata sau
globala. Modalitatea de impunere separata se aplica în cazul veniturilor impozabile realizate
de persoanele fizice romane fără domiciliu în Romania şi persoanele fizice straine din
activităţi independente desfăşurate în Romania sau din cedarea folosintei bunurilor imobile
situate pe teritoriul Romaniei, iar modalitatea de impunere globala se aplica pentru veniturile
realizate din mai multe surse de persoanele fizice romane, în cazul impozitului pe venitul
global.
Unul dintre instrumentele/documentele specifice utilizate în impunerea veniturilor
realizate de contribuabili sau a bunurilor mobile şi imobile detinute în proprietate (sau în
concesiune) de acestia este declaraţia de impunere. Prin aceasta declaratie, platitorul
(contribuabilul) aduce la cunostinta organului fiscal competent ( in raza caruia se afla bunul
imobil sau în raza caruia isi are domiciliul contribuabilul, pentru bunurile mobile şi/sau
veniturile impozabile realizate), în termen de 15 zile, dobândirea unui bun imobil sau mobil,
respectiv realizarea de venituri impozabile ce urmează a fi supuse impunerii.
Declaraţia de impunere poate fi, de exemplu, în cazul impozitului pe venitul global,
declaraţia privind venitul estimat din cedarea folosintei bunurilor sau din activităţi
independente, declaraţia speciala, respectiv declaraţia anuala (la asociatiile fără personalitate
juridica), declaraţia de venit global şi declarative informative.
De asemenea, declaraţiile fiscale pot fi anterioare realizarii veniturilor (declaraţia de
înregistrare pentru luarea în evidenta ca platitori de impozite şi taxe), respectiv declaraţii
ulterioare (deconturi lunare, decontul anual privind impozitul pe profit, taxa pe valoarea
adaugata sau acciza, respectiv declaraţia privind obligatiile la bugetul de stat, lunara şi
respectiv trimestriala).
Alte documente pe bază cărora se face impunerea sunt:
- procesul-verbal de control întocmit de organele de control fiscal, ca urmare a
verificarilor efectuate la sediul/domiciliul platitorilor persoane fizice sau juridice cu privire la
modul de constituire şi plata a obligatiilor fiscale. PrÎn acest document se pot stabili, de către
organele de control fiscal, diferenţe de impozite şi taxe, dobânzi, penalităţi de întârziere si
penalităţi aferente, dupa caz. Procesul-verbal de control constituie titlu executoriu, daca nu
este contestat în termenul legal;
- instiintare de plata, prin care platitorului i se aduc la cunostinta impozitul datorat,
dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile aferente, dupa caz, precum şi termenele de
plata (de exemplu, în cazul impozitului pe cladiri, impozitului pe teren, taxei asupra mijloa-
celor de transport etc.).
Impunerea poate imbraca mai multe forme:
- autoimpunerea (entitatile patrimoniale, agenjii economici persoane juridice §i
entitatile publice etc. identifies singure obiectul impozabil, evaluează bază de calcul si
determina sumele de plata reprezentand obligatii fiscale şi le declara organelor fiscale
competente, utilizand în acest sens declaraţiile fiscale <declaraţii privind impozitul şi taxele
datorate bugetului de stat şi/sau bugetelor locale>, de exemplu, în cazul impozitul ui pe profit,
impozitului pe veniturile de natura salariala, TVA, accize etc. - denumite deconturi);
- impunerea efectuatd de organele fiscale competente (ale MFP pentru bugetul de
stat şi ale administraţiei publice locale, pentru bugetele locale), aplicand cotele de impozitare
asupra venitunlor şi bunurilor impozabile (impozitul pe venit aferent veniturilor estimate
realizate de persoanele fizice pe bază cărora se stabilesc plajile anticipate, respectiv impozitul
anual aferent venitului anual global impozabil realizat de acestia; cladiri, terenuri, constructs,
mijloace de transport - valoarea, suprafata, capacitatea cilindrica, pe bază cărora stabilesc
impozitele şi taxele locale aferente).
Impunerea directa se efectuează prin evaluarea directa a obiectului sau materiei
impozabile, de către organul fiscal competent, respectiv serviciile de specialitate ale
autoritatilor publice locale.
Evaluarea directa se poate realiza print-unul dintre următoarele procedee:
a) pe bază declaratiei contribuabililor, adica a declaratiei de impunere. Aceasta
presupune ca subiectii impunerii au obligatia sa organizeze evidenta contabila în partida dubla
sau simpla, sa depuna declaraţii cu privire la veniturile realizate şi bunurile detinute, pe baza
cărora organele fiscale evaluează materia impozabila (aceasta metoda este utilizata la
impozitarea veniturilor persoanelor fizice, profitunlor realizate de persoanele juridice, precum
si în cazul unor impozite §i taxe locale).
b) pe bază declaratiei unei terte persoane - persoana fizica sau juridica care cunoaşte
marimea materiei impozabile este obligata sa declare organelor fiscale competente datele
necesare evaluarii acesteia (În cazul impozitului pe venit aferent veniturilor din salarii,
impozitului pe dividende, în general în situafiile în care platitorii de venituri au obligatia
calcularii, retinerii prÎn stopaj la sursa şi virarii la buget a obligatiilor fiscale datorate de
beneficiarii de astfel de venituri).
Evaluarea indirecta se poate efectua prÎn mai multe procedee, dupa cum urmeaza:
a) pe bază semnelor (indiciilor) exterioare ale obiectului impozabil (utilizat în tara
noastra în cazul impozitului pe cladiri, impozitului pe teren etc.)
b) pe bază evaluarii forfetare (organul fiscal competent stabileste împreună «de
comun acord» cu platitorul, marimea aproximativa a materiei impozabile - se aplica în cazul
verificarilor la fata locului etc.)
c) pe calea evaluarii administrative (evaluarea se efectuează de organul fiscal
competent pe bază datelor ce le define «informaţii din bază de date cu privire la debitor,
declaraţii fiscale, fisa platitorului etc.», denumita şi impunere din oficiu, respectiv pe baza
actelor de control fiscal efectuate de organele de specialitate). în acest caz, contribuabilii pot
contesta actele de control şi de impunere conform cailor de atac administrative §i
jurisdictionale în materie.

Termenul de Plata
Termenul de plata este un element specific venitului bugetar si reprezinta data la care
sau pana la care un anumit venit bugetar trebuie varsat la buget.
Exigibilitatea obligatiei bugetare este stabilita prin actele normative ce reglementează
venitul bugetar respectiv. Astfel, reglementarea cu caracter de principiu în aceasta materie 12
stabileste ca obligatiile bugetare sunt scadente la termenele prevăzute în actele normative care
le reglementează (art. 9).
În stabilirea termenului de plata se au în vedere atat incasarea ritmica la buget a
veniturilor, cat şi posibilitatile de plata a contribuabililor (platitori de impozite, taxe şi alte
contribute bugetare). Termenul se fixează fie sub forma unui interval de timp: an, trimestru,
luna, chenzina, decada etc., în cadrul caruia sumele datorate trebuie virate la buget, data-
limita fiind ultima zi a perioadei respective, sau ca o zi fixa a platii, cand atat scadenta, cat şi
obligatia platitorului se naste, de regula, în momentul cand acesta a intrat în posesia obiectului
impozabil/a dobândit bunul, iar stingerea are loc la termenul de plata. De exemplu, taxa pe
valoarea adaugata se datorează din momentul încasarii/facturarii mărfurilor/ produselor sau a
tarifelor serviciilor prestate, ce cuprind şi obligatia fata de buget, dar termenul scadent de
plata este 25 ale lunii următoare lunii în care au avut loc operaţiunile impozabile, sau în cazul
impozitului pe profit, termenele de plata sunt trimestriale (pana la 25 ale lunii următoare
trimestrului la care se refera obligatia de plata), lunar, în cazul societatilor bancare şi anual, în
cazul agentilor economici care realizează venituri din agricultura, respectiv 5 zile de la data
depunerii bilantului contabil incheiat la sfarsitul exercitiului financiar, data cand se efectuează
regularizarea diferenţelor de impozit de plata sau de restituit.
Contributiile la bugetul asigurarilor sociale de stat, la bugetul asigurarilor pentru
somaj şi la fondul asigurarilor sociale de sanatate, dupa calcularea şi retinerea acestora
conform reglementărilor legale în materie, se virează pana la data de 20 a lunii următoare
celei pentru care se efectuează plata drepturilor salariale.
Impozitul pe dividende calculat şi retinut la data platii dividendelor se plateste pana la
data de 20 a lunii următoare celei în care s-a facut plata dividendelor. In cazul în care
dividendele distribuite nu au fost platite pana la sfarsitul anului în care s-au aprobat situatiile
financiare anuale, impozitul pe dividende se plateste pana la data de 31 decembrie a anului
respectiv.
Pentru celelalte impozite cu retinere la sursa, calculate şi retinute de platitori la data
platii veniturilor, termenul de plata este data de 20 a lunii următoare celei pentru care s-a platit
venitul.

Înlesnirile la plata obligatiilor bugetare


Inlesnirile sunt elemente prevăzute prin actele normative care instituie veniturile
bugetare, de care se tine seama la evaluarea bazei de calcul, în determinarea cuantumului
venitului bugetar, precum si la încasarea acestuia. Inlesnirile acordate la plata veniturilor
bugetare se refera la reduceri, scutiri, esalonari şi amanari ale platii acestora la bugetele
publice.
Reducerile şi scutirile stabilite prin actele normative care reglementează veniturile
bugetare au în vedere anumite situatii deosebite, în care anumiti platitori (contribuabili)
realizează obiectul sau materia impozabila, inclusiv anumite criterii: varsta, vadul comercial
etc.(de exemplu: în cazul impozitului pe venit, aceste criterii se au în vedere la stabilirea
normelor de venit anual).
De asemenea, acordarea inlesnirilor are ca scop stimularea unor activităţi economice
(in cazul impozitului de venit sunt scutite veniturile realizate de persoanele fizice din
agricultura, silvicultura, apicultura etc.), valorificarea anumitor resurse materiale, dezvoltarea
economica a zonelor defavorizate (crearea de parcuri industriale, cu acordarea de facilitati:
scutiri la plata impozitului pe profit, taxa pe valoarea adaugata si taxe vamale pentru importul
de utilaje, instalatii şi materii prime etc.).
La acordarea scutirilor se are în vedere un scop social (in cazul persoanelor
handicapate, dezvoltarea zonelor defavorizate) sau dezvoltarea/rentabilizarea unor activităţi
economice.
Bonificatiile se acorda pentru a stimula platitorii de impozite şi taxe în a-si achita
obligatiile inainte de expirarea termenelor scadente, de regula, pana la primul termen de plata
(de exemplu, în cazul impozitului pe cladiri şi taxei pe terenuri se acorda o bonificatie de
10% pentru contribuabilii care achita integral obligatia de plata, pana la data de 15 martie a
anului fiscal «primul termen de plata»), ceea ce este în avantajul statului sau al autoritatii
publice locale, în condiţiile inflatiei.
Amanarile14 sau esalonarile la plata obligatiilor bugetare se aproba, în condiţiile legii,
potrivit competentelor, de Ministerul Finanţelor Publice şi unităţile teritoriale subordonate
(pentru resursele bugetului de stat), de autoritatile administraţiei publice locale (pentru resursele
bugetelor locale), respectiv de autoritatile centrale şi unităţile lor teritoriale care administrează şi
gestionează contributiile obligatorii şi respectiv fondurile speciale, în vederea încasarii lor la bu-
getele respective, acestea reprezentand obligatii bugetare restante înregistrate de contribuabili.

Drepturile şi obligatiile contribuabililor


Funcţionarii din cadrul unităţilor fiscale informează si acorda sprijinul necesar, pentru
intelegerea si indeplinirea obligatiilor fiscale. In acest sens exista create la nivelul Ministerul
Finanţelor Publice şi al unităţilor fiscale teritoriale servicii/birouri de acordare de asistenta
persoanelor fizice şi juridice în domeniul financiar-fiscal.
Pentru aceasta este necesar ca toti contribuabilii sa prezinte, cat mai clar şi mai
complet, toate faptele şi documentele necesare. In afara informaţiilor de bază în materie de
impozite §i taxe, se pun la dispozitia contribuabililor, în mod gratuit, forrnularele privind
impozitele şi taxele, precum şi dispozitiile de completare a acestora, şi respectiv programe
informatice pentru transmiterea declaraţiilor fiscale în format electronic.
Funcţionarii din cadrul unităţilor fiscale sunt obligafi sa pastreze secretul asupra
informaţiilor furnizate de contribuabili, acestea fiind utilizate numai în scopurile prevăzute de
lege. Aceste informaţii pot fi transmise altor persoane fizice şi juridice doar cu respectarea
prevederilor legale, dar numai dupa consimtamantul scris al contribuabilului.
De asemenea, organele fiscale transmit informaţii referitoare la un contribuabil în
condiţiile legii:
- altor autoritati cu atribuţii fiscale în scopul realizarii unor obligatii ce decurg din
aplicarea unor legi fiscale;
- unei autoritati din domeniul muncii şi protectiei sociale, care face plati de asigurari
sociale sau alte plati similare;
- autoritatilor fiscale ale altei tari, în bază unei conventii de evitare a dublei impuneri;
- autoritatilor judiciare competente.
Contribuabilii sunt Tndreptatiti sa li se asigure un tratament impartial, prÎn stabilirea şi
încasarea sumei exacte a impozitelor şi taxelor datorate. Funcţionarii unităţilor fiscale trebuie
sa trateze în mod egal toti contribuabilii şi sa nu favorizeze pe nimeni, sub nici o forma.
Contribuabilii au dreptul la respect şi consideratie din partea funcţionarilor tuturor unităţilor
fiscale. Funcţionarii acestor unităţi trebuie sa manifeste solicitudine, respect şi promptitudine
în relatiile de serviciu cu contribuabilii.
Funcţionarii unităţilor fiscale pot efectua modificari în formularele de declaraţii fiscale
prezentate de contribuabili, în condiţiile prevăzute de lege. în acest caz, contribuabilii au
dreptul de a fi instiintati în legatura cu rectificarile respective.
Atunci cand contribuabilii considers ca s-au stabilit gresit obligatiile fiscale sau cand
apreciază ca a fost luata o decizie eronata, au dreptul sa conteste decizia respectiva.
În asemenea situatii, funcţionarii unităţilor fiscale trebuie sa indice posibilitatile de
contestare (caile de atac administrative şi jurisdictionale).
Contribuabilii au dreptul de a solicita organelor fiscale, în anumite situatii prevăzute
de lege, amanarea sau esalonarea platii impozitelor şi taxelor, precum şi reducerea, scutirea,
amanarea sau esalonarea platii majorărilor de întârziere/dobânzilor stabilite pentru neplata în
termen a obligatiilor fiscale, în condiţiile legii.
Sumele platite în plus fata de obligatiile legale se compensează cu alte obligatii
bugetare neplatite sau se restituie în condiţiile legii.
Contribuabilii pot invoca prescriptia, atunci cand actiunea organelor fiscale privind
stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor a depasit termenul prevăzut de lege.
Pe intreaga perioada a unui control efectuat de autoritajile fiscale, contribuabilii au
dreptul de a beneficia de asistenta de specialitate (contabili autorizati, experji contabili,
auditori financiari, juristi etc). De asemenea, ei pot imputernici o persoana, în calitate de
consilier sau consultant, în vederea reprezentarii lor în relatiile cu organul fiscal competent.
Contribuabili au dreptul sa cunoasca identitatea şi functia salariatului caruia se
adresează în cadrul unei unităţi fiscale sau care li se adresează în timpul exercitarii atribuţiilor
sale de serviciu.
În relatiile cu autoritatile fiscale, contribuabililor le revin următoarele obligatii:
Orice persoana fizica sau juridica care realizează venituri din diferite surse, sau care
detine anumite bunuri mobile şi imobile, este obligata sa le declare şi sa achite impozitele şi
taxele datorate, potrivit dispozitiilor legale în vigoare.
Astfel, fiecare contribuabil este obligat sa declare cu sinceritate si corectitudine
impozitele datorate, veniturile realizate, bunurile mobile şi imobile aflate în proprietate sau
obţinute cu orice titlu legal, precum şi alte valori, pentru care trebuie sa plateasca impozite şi
taxe.
Persoanele juridice sunt obligate sa completeze şi sa depuna la organul fiscal compe-
tent declarative de înregistrare fiscala prevăzute de lege, în vederea atribuirii codului
fiscal/codului unic de înregistrare fiscala, dupa caz, si eliberarii certificatului de înregistrare
fiscala.
Contribuabilii sunt obligati sa depuna în termenele stabilite prin lege toate
documentele prevăzute (deconturi, declaraţii de impunere, bilanturi contabile etc.), la unitatea
fiscala în rază careia isi au domiciliul sau sediul, dupa caz, sau unde sunt luati în evidenta
fiscala.
Contribuabilii sunt obligati sa pastreze evidentele contabile, registrele de contabilitate,
precum şi documentele justificative care stau la bază înregistrarilor în contabilitate timp de 10
ani, cu incepere de la data incheierii exercitiului financiar în cursul caruia au fost întocmite,
cu exceptia statelor de salarii, care se pastrează timp de 50 de ani. Documentele justificative
care stau la bază înregistrarilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au
întocmit, vizat şi aprobat. Înregistrarile în evidentele contabile angajează răspunderea celui
care le efectueaza.
Contribuabilii au obligatia de a plati în termenul stabilit prin lege, din proprie initiativa
sau la solicitarea unităţii fiscale, impozitele şi taxele datorate, inclusiv sumele din impozitele
şi taxele retinute conform prevederilor legale de la salariati/beneficiari de venituri. In cazul în
care nu achita în termen impozitele şi taxele, acestia datorează dobânzi pentru fiecare zi de
întârziere, pana în ziua platii, inclusiv, precum şi amenzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi,
dupa caz.
Contribuabilii au obligatia de a permite efectuarea controlului fiscal privind legalitatea
şi corectitudinea calculului sumelor datorate ca taxe si impozite şi sa coopereze la
desfăşurarea în condiţii optime a acestuia. De asemenea, sunt obligati sa puna la dispozitia
celor în drept toate documentele contabile, evidentele şi oricare alte elemente solicitate în
scopul cunoaşterii exacte a obiectelor si surselor impozabile.

Răspunderea debitorilor fiscali


În domeniul fiscal, în functie da natura obligatiilor fiscale şi de faptele care au condus
la neindeplinirea acestor mdatoriri legale, poate atrage răspunderea persoanelor fizice sau
juridice, dupa caz, răspunderea administrativa, răspunderea disciplinara, răspunderea
materiala, răspunderea penala.
Răspunderea administrativa se materializează sub forma contraventiilor şi a dobânzilor,
penalităţilor de întârziere, penalităţilor, dupa caz.
Contraventiile sunt acele fapte şi omisiuni cu un grad de periculozitate sociala mai
redus decat infractiunea.
Organele cu atribuţii şi competente în domeniul fiscal aplica sancţiunile
contraventionale, în bază reglementărilor speciale prevăzute în legile financiare si fiscale.
Constituie contraventii anumite fapte, legate de neindeplinirea obligatiilor financiare şi
fiscale, care nu sunt savarsite în astfel de condiţii incat sa constituie infractiuni, potrivit legii
penale. Aceste fapte sunt prevăzute expres în lege (Legea nr. 87/1994 privind combaterea
evaziunii fiscale , Legea contabilitatii nr. 82/1991, republicata, cu modificarile şi completarile
ulterioare, Legea privind procedura de intocmire şi depunere a declaraţiilor de impozite şi
taxe, legile fiscale care reglementează impozite si taxe si alte contributii bugetare, Legea
privind colectarea creantelor bugetare etc.).
Astfel, contraventiile în legatura cu organizarea şi conducerea contabilitatii sunt:
- detinerea de valori materiale si banesti sub orice forma şi cu orice titlu, precum si
oricăror drepturi şi obligatii patrimoniale, fără a fi inregistrate în contabilitate;
- primirea şi eliberarea din depozite a bunurilor de orice fel, fără documente justifica-
tive de intrare şi iesire;
- neîntocmirea balantelor de verificare;
- nerespectarea normelor emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la:
utilizarea şi tinerea registrelor de contabilitate, registrul jurnal, registru-inventar si Cartea
mare;
- nerespectarea normelor egale cu privire la arhivarea si pastrarea documentelor
justificative şi a documentelor contabile;
- nerespectarea normelor legale cu privire la efectuarea inventarierii patrimoniului;
- nerespectarea normelor legale cu privire la intocmirea, verificarea, certificarea si
depunerea bilanturilor contabile;
- nerespectarea prevederilor legale privind organizarea si conducerea evidentei
contabile la sediul unităţilor patrimoniale de pe teritoriul Romaniei;
- nerespectarea prevederilor legale privind pastrarea la sediul declarat a
documentelor justificative care stau la baza inregistrarilor în contabilitate şi a registrelor
contabile legale si punerea la dispozitia organelor în drept în cadrul executarii atribuţiilor
prevăzute de lege.
Faptele de evaziune fiscala constituie contraventii sau infractiuni si sunt definite si
incriminate prin lege.
Astfel, constituie contraventii următoarele fapte, daca nu sunt savarsite în astfel de
condiţii incat, potrivit legii penale, sa constituie infractiuni:
- nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor si
bunurilor supuse impozitelor, taxelor si contributiilor;
- calcularea eronata a impozitelor, taxelor si a contributiilor, cu consecinta diminuarii
valorii creantei fiscale cuvenite statului;
- neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control, a documen -
telor justificative şi contabile referitoare la modul în care au fost indeplinite obligatiile fiscale;
- refuzul de a prezenta organului financiar-fiscal bunurile materiale supuse
impozitelor si taxelor, în vederea stabilirii veridicitatii declaratiei de impunere si a
realitatii înregistrarii acestora;
- neretinerea sau nevarsarea, potrivit legii, la termenele legale, de către contribuabilii
cărora le revin asemenea obligatii, a impozitelor, taxelor si a contributiilor care se realizeaza
prin stopaj la sursa;
- nedepunerea actelor, situatiilor si a oricăror alte date în legatura cu activitatea
efectuata de către unitatea si subunităţile de care raspund contribuabilii, cerute de organele
financiar-fiscale, în vederea cunoasterii realitatii financiar-contabile din acea unitate sau
subunitate, precum si utilizarea, în alte condiţii decat cele prevăzute de lege, a documentelor
cu regim special;
- neaducerea la indeplinire, la termen, a dispozitiilor date prin actul de control incheiat
de organele financiar-fiscale;
- neonorarea, în mod nejustificat, de către banci sau institutii financiare, la care
contribuabilii au deschise conturi de disponibilitati banesti, a titlurilor de creanta fiscala emise
de organele competente, în vederea urmaririi silite a impozitelor, taxelor si a contributiilor
neachitate la termen, inclusiv a dobânzilor;
- neindeplinirea obligatiilor prevăzute la art. 3 din Legea nr. 87/1994 privind
combaterea evaziunii fiscale, modificata şi completata prin Legea nr. 161/2003, respectiv:
- declararea la organul fiscal pe a carui rază teritoriala isi au sediul contribuabilii a
datelor în legatura cu subunităţile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite,
magazine şi oricare alte locuri în care se desfasoara activităţi producătoare de venituri, bancile
si conturile bancare în lei si în valuta;
- declararea sediilor subunităţilor;
- neafisarea, la locul de realizare a veniturilor din activitatea de comert sau prestări
de servicii către populatie, a autorizatiei de funcţionare si a certificatului de înregistrare care
contine codul unic de înregistrare atribuit.
Dobânzile, penalităţile de intârziere, respectiv penalităţile, dupa caz, se aplica în scopul
determinarii platitorilor la achitarea obligatiilor fiscale către buget şi sunt calculate si datorate
dupa expirarea termenelor scadente, prevăzute în lege.

Răspunderea disciplinara
Incalcarea cu vinovatie de către persoana incadrata în munca a obligatiilor sale,
inclusiv a normelor de comportare, constituie abatere disciplinara care atrage
răspunderea cu caracter disciplinar.
Răspunderea disciplinara se stabileste de către conducerea entitatilor patrimoniale în
cadrul relatiilor de munca existente intre entitate si salariati.
Abaterile disciplinare se sanctioneaza, dupa caz, cu:
- mustrare;
- avertisment;
- diminuarea temporara a salariului de incadrare;
- reducerea indemnizatiei de conducere;
- retrogradarea din functie;
- desfacerea disciplinara a contractului de munca etc.
Răspunderea penala sau materiala nu exclude răspunderea disciplinara pentru fapta
savarsita, daca prin aceasta s-au incalcat şi obligatiile de munca.
Sanctiunea disciplinara se aplica numai dupa cercetarea prealabila a faptei ce
constituie abatere şi se comunica în scris persoanei în cauza.
În cazul faptelor (abaterilor disciplinare) constatate de organele de control, acestea se
consemnează în actele de control, pe bază cărora organele competente aplica sancţiunile
disciplinare corespunzătoare. In acest mod, sancţiunile disciplinare constituie o modalitate de
finalizare a actiunii de control.

Răspunderea materiala
Răspunderea materiala poate interveni tot pentru angajati, pentru pagubele aduse
patrimoniului entitatii, din vina şi în legatura cu munca lor.
Răspunderea materiala prezinta unele trasaturi specifice, şi anume:
- este proprie persoanelor incadrate în munca;
- este, de regula, limitata, numai la paguba efectiva, neincluzand foloasele nerealizate
de entitatea patrimoniala;
- este, în principiu, individuala;
- reparatia are loc prin echivalent banesc şi nu în natura;
- presupune o procedura speciala;
- nu poate funcţiona în comun cu răspunderea entitatii patrimoniale.
Vinovatia trebuie dovedita de entitatea patrimoniala.
Formele răspunderii materiale sunt: individuala, comuna, solidara si subsidiara.
Răspunderea individuala revine persoanei vinovate, obligate de a repara singura şi în
intregime paguba cauzata entitatii patrimoniale, prin fapta sa personala şi din vinovatie
proprie.
Răspunderea comuna se stabileste atunci cand exista o singura paguba şi mai multi
autori, paguba fractionandu-se intre coautori în functie de contributia fiecăruia la producerea
ei.
Răspunderea solidara consta în obligatia mai multor persoane de a executa aceeasi
datorie şi se caracterizează prin aceea că:
- obligatia solidara se imparte între debitori;
- fiecare debitor poate fi constrans pentru totalitatea datoriei;
- urmarirea unui debitor solidar intrerupe prescriptia în contra tuturor debitorilor;
- plata efectuata de unul dintre debitori anulează obligatiile celorlalti debitori către
entitatea patrimoniala.
Răspunderea subsidiara se stabileste cand paguba este produsa de mai multe
persoane, dar gradul lor de participare nu este identic sau similar. Răspunderea subsidiara
este precedata şi condiţionata de răspunderea directa. Daca răspunderea directă este anulata,
dispare şi răspunderea subsidiara corelativa.
- omisiunea, în tot sau în parte, a evidentierii în acte contabile sau în alte documente
legate, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de
operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plati ori a diminua impozitul, taxa sau
contributia;
- organizarea şi conducerea de evidente contabile duble, alterarea sau distrugerea de
acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat sau de marcat electronice fiscale sau alte
mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuarii veniturilor sau surselor impozabile;
- emiterea, distribuirea, cumpararea, completarea ori acceptarea cu stiinta de
documente fiscale false;
- sustragerea de la plata obligatiilor fiscale prin cesionarea partilor sociale detinute
intr-o societate comerciala cu răspundere limitata, efectuata în acest scop;
- sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictiva cu
privire la sediul unei societati comerciale, la sediile subunităţilor sau la sediile punctelor de
lucru, precum şi la schimbarea acestora fără indeplinirea condifiilor prevăzute de lege,
efectuata în acest scop.

Perceperea (încasarea) venitului bugetar

Creantele bugetare constau în impozite, taxe şi contributii, amenzi şi alte sume ce


reprezinta venituri publice şi se realizează prin: încasare efectiva (inclusiv prin plata
voluntara), executare silită şi alte modalităti prevăzute de lege.
Impozitele, taxele, contributiile şi celelalte venituri ale bugetului de stat, bugetelor
locale şi ale bugetului Fondului de asigurari sociale de sanatate, de orice natura şi
provenienta, se incasează în conformitate cu prevederile legale în vigoare, precum şi potrivit
dispozitiilor legilor bugetare anuale.
Controlul fiscal pentru stabilirea, urmarirea şi încasarea debitelor pe anii precedenti, în
limita perioadei de prescriptie, se efectuează potrivit prevederilor actelor normative în vigoare
la data operaţiunilor supuse controlului.
Activitatea de urmărire a impozitelor, taxelor şi a altor contributii bugetare se
desfăşoară de aparatul fiscal sau alte organe prevăzute de lege şi are în vedere identificarea
contribuabililor platitori, detinatori de bunuri impozabile sau care realizează venituri
impozabile, supravegherea şi indrumarea permanenta a acestora pentru a-si indeplini la
termen şi în totalitate toate obligatiile fiscale fa|a de bugetele publice, precum şi evidenta
stricta a debitori lor şi a sumelor încasate în contul debitelor.

Perceperea veniturilor bugetare presupune încasarea efectiva a sumelor datorate de


platitori, înregistrarea lor în conturile bugetare deschise la trezoreria statului, cand are loc şi
stingerea efectiva a obligatiei fiscale.
Perceperea veniturilor bugetare se realizează prin mai multe căi şi metode. Astfel, în
cazul platitorilor de taxa pe valoarea adaugata, accize, impozit pe profit, obligaţia calcularii şi
platii sumelor reprezentand obligatiile fiscale respective revine contribuabililor, acestia
purtand intreaga responsabilitate pentru determinarea corecta şi plata la termen a acestora.
O alta modalitate de percepere a veniturilor bugetare este stopajul la sursa (obligatia
calcularii, retinerii şi varsarii la buget a impozitului revine platitorilor de venituri către
beneficiarii persoane fizice şi juridice), cum este cazul impozitului pe venit aferent veniturilor
din salarii, din activităţi desfăşurate de persoane fizice pe bază de contract de comision sau
mandat comercial, din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuala, din dividende,
dobânzi etc.
Persoanele fizice şi juridice platitoare de astfel de venituri le revine obligatia platii la
termen a impozitelor datorate la buget, precum şi obligatia depunerii/transmiterii la organul
competent a declaraţiilor de impozite şi taxe lunare, trimestriale sau anuale (inclusiv a
declaraţiilor informative, pe surse de venit şi pe beneficiari de venit, prin care sunt aduse la
cunostinta organelor fiscale: bază de calcul a impozitului şi impozitul datorat şi virat în
contul beneficiarilor de astfel de venituri).
Alte situatii apar cand, pe bază verificarii, organele cu atribuţii de control fiscal
stabilesc impozite, taxe şi contributii sau diferenţe fata de cuantumul impozitelor, taxelor şi
contributiilor declarate de contribuabili, situatie în care aceste obligatii fiscale noi/
suplimentare se inregistrează în evidenta fiscala a unităţilor fiscale teritoriale în vederea
urmaririi şi încasarii lor la buget.
În cazul impozitelor şi taxelor locale, respectiv a impozitului pe venitul agricol, a
impozitului pe cladiri, taxei asupra mijloacelor de transport, taxei asupra terenurilor etc.,
impunerea se face de organele de specialitate ale unităţilor administrativ-teritoriale pe baza
declaraţiilor de impunere depuse de contribuabilii respectivi sau/si în baza verificarilor
efectuate de organele de control fiscal.
Aparatul fiscal inregistrează în evidenta fiscala declaratiile privind bunurile mobile şi
imobile detinute de contribuabili persoane fizice şi juridice, calculează impozitele şi taxele
datorate şi comunica platitorilor de obligatii fiscale cuantumul lor şi termenele de plata, prin
transmiterea la domiciliul/sediul acestora a unei instiintari de plata.
Alte categorii de impozite şi taxe datorate de contribuabili bugetelor locale sunt: taxa
de timbru pentru eliberari, legalizari şi autentificari de acte; taxe de succesiune; taxe consulare
etc; taxe de autorizare pentru desfăşurarea de activităţi independente; taxa autorizatie pentru
constructii etc. Perceperea acestor taxe se face prin organele de specialitate ale unităţilor
administrativ-teritoriale sau de unele organe de drept (notarii publici, organele de politie,
instantele de judecata etc.), iar corectitudinea calcularii acestora şi plata lor la termenele
legale se verifica de organele cu atribuţii de control (legalitatea şi perceperea taxelor de
timbru, a taxelor de autorizare etc).

Creanţa bugetară. Modul de realizare


În Constitutie este prevăzuta obligaţia tuturor persoanelor fizice şi juridice de a
contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice. Obligatia fiscala consta în indatorirea de
a plati în contul bugetului public (bugetul de stat, bugetul asigurarile sociale de stat, bugetele
locale) impozitele, taxele şi alte contributii bugetare reglementate prin lege. Obligaţia fiscala
este o obligatie legală (stabilita exclusiv prin acte normative prin care se instituie impozite şi
taxe) şi o obligatie juridica (da nastere la relaţii juridice intre platitorul obligatiei fiscale şi
stat sau organele administrativ-teritoriale). Ca urmare a raporturilor juridice ce apar intre
platitori şi stat, respectiv unităţile administrativ-teritoriale, în baza obligatiei fiscale, pentru
acestia din urma se naste creanţa fiscala.
Administrarea impozitelor şi taxelor cuprinde în sfera sa şi colectarea prin care se
asigura prin diferite metode (de la plata voluntara pana la executarea silită) încasarea
obligatiilor fiscale. Activitatea de colectare consta în exercitarea functiei administrative care
conduce la stingerea creantelor bugetare şi a creantelor debitorului, reprezentand sume de
rambursat sau de restituit de la buget.
Stingerea creantelor bugetare se realizează prin:
- plata voluntara efectuata de debitor;
- executare silita;
- alte modalitati prevăzute de lege (compensarea, conversia creantelor, anularea
obligatiilor fiscale, scaderea în cazul declararii insolvabilitatii debitorului etc.).
Constituie obiect al colectarii creantele bugetare: impozitele, taxele, contributiile,
amenzile şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalităţi
şi penalităţi de întârziere.

Titlul de creanţă
Titlul de creanta este actul prin care se stabileste şi se individualizează obligatia de
plata privind creantele bugetare prezentate anterior, intocmit de organele de specialitate sau de
persoanele imputernicite potrivit legii, dupa cum urmeaza:
■ actul/documentul de impunere pentru obligatiile bugetare provenite din impozite si
taxe şi contributii care se emite de către organele de specialitate pe baza declaraţiilor depuse
de contribuabili sau alte documente privind materia impozabila {contribuabilii persoane fizice
plătitoare de impozit pe venitul global şi persoanele juridice şi alte entităti patrimoniale);
■ declaraţia sau documentul întocmit de platitori prin care declara impozitul, taxa,
contributia ori alte venituri bugetare, în cazul obligatiilor bugetare care se stabilesc de către
acestia, potrivit legii (În cazul impozitului pe venitul global - plătitorii de venituri pentru care
impozitul pe venit se calculează, reţine şi virează prin stopaj la sursa);
■ documentul care cuprinde rezultatele controlului financiar-fiscal efectuat de
organele abilitate de lege;
În acest scop, pentru diferenţele constatate intre obligatiile de plata determinate de
platitor şi cele legal datorate, inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere, precum şi alte
penalităţi, stabilite conform legii, cu privire la impozite, taxe, contributii şi alte venituri
bugetare (de exemplu, valorificarea rezultatelor controlului fiscal, pentru plătitorii de
venituri pentru care impozitul pe venit se efectuează prin stopaj la sursă).
■ declaraţia vamală pentru obligatiile de plata în vama;
■ procesul-verbal de constatare a contraventiei, intocmit de organul prevăzut de
lege, pentru obligatiile privind plata amenzilor contraventionale;
■ procesul-verbal sau documentul prin care se stabileste şi se individualizează suma
de plata, pentru obligatii bugetare reprezentand dobânzi, penalităţi stabilite de organele
competente pe baza evidentelor proprii (În cazul impozitului pe venitul global datorat de
persoane fizice şi juridice, de către organele fiscale teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice, în baza evidentei fiscale - fisa plătitorilor persoane juridice si fisa de cont personal
al persoanelor fizice);
■ decizia emisa de organul competent în cazul solutionarii unei cai administrative
de atac sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se stabileste obligaţia
la plata a creantelor bugetare;
■ alte documente emise de organele competente prin care se constata şi se
individualizează creante bugetare.
Titlul de creanta fiscala (întocmit în forma scrisa) constituie titlu executoriu prin care se
individualizează obligatia, respectiv creanta fiscala şi poate fi atacat pe cale administrativa şi
pe cale juridica, în condiţiile legii. Formele titlurilor de creanta fiscala sunt: titlul de
creanta explicit şi titlul de creanta implicit.
Titlul de creanta explicit se întocmeşte în scopul de a constata şi individualiza un
impozit, o taxa sau alt venit bugetar în sarcina unui contribuabil - subiect al impunerii.
Documentele (titlurile de creanta fiscala) care se intocmesc de organele fiscale ale
Ministerului Finanţelor Publice, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi alte organe cu
atribuţii în administrarea şi gestionarea veniturilor publice, şi respectiv de contribuabili sunt:
procese-verbale de impunere, decizii de impunere privind plăti anticipate în contul
impozitului anual, decizii de impunere anuală (În cazul impozitului pe venitul global),
procese-verbale de control, note de constatare, declaraţii vamale, declaraţii de impozite şi
taxe (deconturi de TVA, privind accizele şi impozitele indirecte etc.), declaraţii privind
obligatiile la bugetul de stat, declaraţii de impunere privind impozitele şi taxele locale etc.
Titlul de creanta implicit se întocmeşte de platitori sau organele fiscale competente (de
exemplu, state de salarii, utilizate pentru calculul impozitului pe venit datorat bugetului
statului şi a contributiilor obligatorii, potrivit legii: contributia individuală la asigurarile
sociale, contribuţiile pentru constituirea fondului de somaj, contributia pentru asigurarile de
sanatate, contributii datorate de angajati şi contribuabili persoane fizice, respectiv de
angajatori).
În cazul în care obligatia bugetara nu a fost achitata de debitor, sunt obligati la plata
sumei datorate, dupa caz, în condiţiile legii, următorii:
■ mostenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat;
■ cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligatiile debitorului supus
diviziunii, fuziunii ori reorganizarii judiciare, dupa caz;
■ persoana care isi asuma obligatia de plata a debitorului printr-un angajament de
plata sau printr-un alt act incheiat în forma autentica, cu asigurarea unei garantii reale la
nivelul obligatiei de plata;
■ asociatii sau actionarii la societatea comerciala debitoare;
■ alte persoane, în condiţiile legii.
Exigibilitatea obligatiei bugetare este stabilita prin actele normative ce reglementează
venitul bugetar respectiv. Astfel, reglementarea cu caracter de principiu în aceasta materie,
OG nr.61/2002 privind colectarea creantelor bugetare (aprobata cu modificari şi completari
prin Legea nr.79/2003), republicata în 2003, stabileste ca obligatiile bugetare sunt scadente la
termenele prevăzute în actele normative care le reglementează (art.9). Ministerul Finanţelor
Publice este abilitat sa stabileasca scadenta obligatiilor bugetare pentru care termenele nu au
fost prevăzute în actele normative speciale.
Pentru obligatiile bugetare restante esalonate sau amanate la plata, conform legii,
precum şi pentru dobânzile datorate pe perioada esalonarii, respectiv amanarii, termenele de
plata se stabilesc în documentul prin care se acorda inlesnirile la plata. În cazul în care
termenul de plata al obligatiei bugetare expira intr-o zi nelucratoare, acesta se prelungeste
pana în ziua lucratoare imediat următoare.
Pentru diferenţele de obligatii bugetare stabilite prin actele de control sau obligatiile
bugetare stabilite prin procesul-verbal de calcul al dobânzilor şi penalităţilor de întârziere pe
baza evidentei pe platitori, termenul de plata se stabileşte astfel:
■ daca data comunicarii este cuprinsa în intervalul de 1 - 15 din luna, termenul de
plata este pana la data de 5 a lunii următoare;
■ daca data comunicarii este cuprinsa în intervalul 16-31 din luna, termenul de plata
este pana la data de 20 a lunii următoare.
Actele de control prin care s-au stabilit diferenţe de obligatii bugetare constituie şi
înştiintare de plata de la data semnarii de către debitori ori de la data comunicarii, dupa caz,
conform legii. Exercitarea de către platitori a cailor de atac la organele competente cu privire
la stabilirea obligatiilor bugetare nu suspendă obligatia de plata a acestora.
Pentru neachitarea la termenul scadent a obligatiilor bugetare debitorii datorează
dobânzi şi penalităţi de întârziere, respectiv penalităţi, dupa caz.
Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere incepand cu ziua imediat
următoare scadentei obligatiei bugetare şi pana la data stingerii sumei datorate inclusiv.
Plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contributiilor şi a altor obligatii bugetare, cu
exceptia dobânzilor, penalităţilor de orice fel şi a amenzilor, se sanctionează cu o penalitate de
întarziere de 0,5% pentru fiecare luna şi/sau fiecare fractiune de luna de întârziere, incepand
cu data de intai a lunii următoare celei în care acestea aveau termene de plata. Penalităţile de
întarziere nu inlatura obligatia de plata a dobânzilor şi/sau a penalităţilor.
Penalitatea de întârziere se datorează pana la data inceperii procedurii de executare
silită. Cota penalităţilor de întârziere se poate modifica anual prin Legea bugetului de stat.
Nivelul dobânzii se stabileste prin hotarare a Guvernului, la propunerea Ministerului
Finanţelor Publice, corelat cu nivelul de referinta al BNR, o data pe an, în luna decembrie
pentru anul următor sau în cursul anului, daca aceasta se modifica cu peste 5 puncte
procentuale.
Nevirarea, în termen de 30 de zile de la data scadentei, a sumelor datorate cu titlu de
obligatii bugetare calculate şi retinute la sursa atrage sanctionarea cu o penalitate de 10% din
aceste sume a celui obligat sa faca, potrivit legii, retinerea şi virarea sumelor. Sancţiunea se
aplica de către organele competente, o singura data pentru aceeaşi suma retinuta şi nevirata,
respectiv neretinuta, iar aceasta nu inlatura obligatia de plata a dobânzilor şi a penalităţilor de
întârziere, conform legii.
Pentru obligatiile bugetare neplatite la scadenta de persoanele fizice reprezentand
impozitul pe venitul global, se datorează dobânzi dupa cum urmeaza:
■ pentru anul fiscal de impunere, dobânzile pentru plăţile anticipate neefectuate in
termen se calculează pana la data platii debitului, în cazul în care acesta este platit în cursul
anului de impunere, §i respectiv pana la data de 31 decembrie, pentru plăţile anticipate
neachitate pana la finele anului de impunere;
- dobânzile pentru sumele neachitate, inscrise în deciziile de plaţi anticipate cu titlu
de impozit pentru anul precedent, se calculează incepand cu data de 1 ianuarie a anului
următor pana la data stingerii acestora prin orice modalitate, inclusiv;
- În cazul în care impozitul pe venit din deciziile de impunere anuala este inferior
sumei datorate cu titlu de plati anticipate, dobânzile se recalculează incepand cu data de 1
ianuarie a anului următor celui de impunere, asupra soldului neachitat din plati anticipate la
data de 31 decembrie a anului de impunere, diminuat cu impozitul de regularizare (de scazut),
rezultat din deciziile de impunere anuala.
Plata obligatiilor bugetare se efectuează de debitori distinct pe fiecare impozit, taxa,
contributie sau alte venituri bugetare, inclusiv dobânzi şi penalităţi de orice fel, în următoarea
ordine:
■ obligatii bugetare cu termene de plata în anul curent;
■ obligatii bugetare reprezentand impozite, taxe, contributii şi alte venituri bugetare
datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, pana la
stingerea integrală a acestora.
■ dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligatiilor bugetare;
■ obligatii bugetare cu termene de plata viitoare.
Compensarea obligatiilor bugetare datorate de debitor cu creantele acestuia se face de
autoritatea competenta (Ministerul Finanţelor Publice, prin unităţile fiscale teritoriale) pentru
obligatii către bugetul de stat, la cererea debitorului, în termen de 30 de zile, sau din oficiu.
În cazul obligatiilor bugetare stinse prin compensare, data stingerii este, pentru
compensarile la cerere, data depunerii la organul competent a cererii de compensare, iar
pentru compensari efectuate din oficiu, data depunerii cererii de rambursare sau restituire.
Compensarea se efectuează cu:
■ obligatii bugetare cu termene de plata în anul curent;
■ cu obligatii reprezentand impozite şi taxe, contributii şi alte venituri bugetare,
datorate şi neachitate la 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, pana la
stingerea integrală a acestora;
■ cu dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligatiilor bugetare
neachitate la finele anului precedent;
■ cu obligatii bugetare cu termene de plata viitoare, numai la cererea platitorului.

Modalitati de stingere a obligatiilor bugetare


Stingerea creantelor bugetare se realizează prin plata voluntara efectuata de debitor,
prin compensare, prin executare silită, prescriptie ori prin alte modalitati prevăzute de lege,
intreprinse de către creditorul bugetar.
Executarea silită se desfăşoară pana la stingerea creantelor bugetare inscrise în
titlul executoriu, inclusiv a dobânzilor, penalităţilor de întârziere şi a altor penalităţi ori a altor
sume, datorate sau acordate potrivit legii prin aceasta, precum şi a cheltuielilor de executare,
în cazul în care debitorul nu isi plateste de buna voie obligatiile bugetare datorate.
Executarea silită incepe prin comunicarea unei somaţii în care i se notifica
debitorului ca are obligatia sa efectueze plata sumelor datorate, în termen de 15 zile, sau sa
faca dovada stingerii obligatiei bugetare, în caz contrar aplicandu-se modalitaţile de executare
silită prevăzute de lege. Somatia este insotita de o copie certificata de pe titlul executoriu.
Titlul executoriu
Executarea silită a creantelor bugetare se efectuează numai în temeiul unui titlu executoriu
emis, potrivit legii, de organul de executare competent în a carui rază teritoriala isi are sediul sau
domiciliul debitorul, persoana fizica sau juridica, ori unde acesta este luat în evidenta fiscala.
Titlul executoriu, în cuprinsul caruia s-a inscris creanta bugetara, conţine:
- antetul organului emitent;
- numele şi prenumele sau denumirea debitorului;
- codul unic de înregistrare şi/sau codul numeric personal;
- domiciliul sau sediul debitorului;
- orice alte date de identificare ale debitorului;
- cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate;
- temeiul legal al puterii executorii a titlului;
- data intocmirii titlului;
- stampila şi semnatura organului de executare.
Pentru debitorii obligati în mod solidar la plata creantelor bugetare se intocmeste un
singur titlu executoriu. Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc
creante bugetare, se transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere, spre executare
silită, organelor prevăzute de lege (creditorii bugetari care administrează creantele bugetare,
prin organele proprii centrale sau teritoriale, dupa caz, ori cele ale administraţiei publice
locale, respectiv institutiile publice pentru creantele bugetare pe care le incaseaza, adminis-
trează şi le utilizeaza, provenite din venituri proprii, precum şi cele rezultate din raporturi
juridice contractuale), denumite organe de executare.
Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate a
debitorului, urmaribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în masura
necesara pentru realizarea creantelor bugetare şi a cheltuielilor de executare. Procedura de
executare silită se efectuează din oficiu şi odata începuta, se poate suspenda, intrerupe sau
poate inceta în cazurile şi sub forma prevăzuta în lege.
Astfel, executarea silită se suspenda:
■ cand suspendarea este dispusa de instanta sau de creditorul bugetar;
■ de la data comunicarii aprobarii înlesnirii de plata;
■ în alte cazuri prevăzute de lege.
Executarea silită se intrerupe:
■ daca s-au stins integral creantele bugetare prevăzute în titlul executoriu,
inclusiv dobânzile, penalităţile de orice fel şi cheltuielile de executare;
■ a fost desfiintat titlul executoriu;
■ în alte cazuri prevăzute de lege.
Modalitati de executare silită
Organele de executare silită pot folosi, succesiv sau concomitent, oricare dintre
următoarele modalitati de executare silită: prin poprire, executarea silită a bunurilor mobile
şi imobile sau a unui ansamblu de bunuri.
Executarea silită prin poprire se aplica oricăror sume urmaribile reprezentand
venituri şi disponibilitati în lei şi în valuta, titluri de valoare sau alte bunuri mobile
necorporale, detinute şi/sau datorate cu orice titlu debitorului de către terte persoane sau pe
care acestea le vor datora debitorului şi/sau le vor detine tertii în viitor în temeiul unor
raporturi juridice existente.
Sumele ce reprezinta venituri banesti ale debitorului persoana fizica, realizate ca
angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizatiile cu destinatie specială
sunt supuse urmaririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedura civila.
Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau juridice se infiintează de
către organul de executare printr-o adresa care va fi transmisa prin scrisoare recomandata, cu
dovada de primire, tertului poprit, împreună cu o copie certificata de pe titlul executoriu.
Debitorul va fi instiintat despre infiintarea popririi. Poprirea infiintata anterior, ca masura
asiguratorie, devine executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu,
facuta tertului poprit, şi înstiintarea despre aceasta a debitorului.
Tertul poprit este obligat ca, în termen de 5 zile de la data primirii comunicarii de la
organul de executare, sa instiinteze organul de executare daca datorează vreo suma de bani cu
orice titlu debitorului.
Dupa infiintarea popririi tertul poprit este obligat sa faca de indata reţinerile prevăzute
de lege şi sa vireze sumele retinute în contul indicat de organul de executare, comunicând
totodata în scris despre existenta altor creditori.
Pentru stingerea creantelor bugetare, debitorii detinatori de conturi bancare pot fi
urmariti prin decontare bancara, utilizandu-se procedurile descrise anterior. Sumele existente,
precum şi cele viitoare provenite din încasarile zilnice în conturile în lei şi în valuta sunt
indisponibilizate.
Executarea silită a bunurilor mobile ale debitorului se face prin aplicarea sechestrului
şi valorificarea acestora, în temeiul unui titlu executoriu, chiar daca acesta se afla la un tert.
În cazul debitorului persoana fizica nu pot fi supuse executarii silite, fiind necesare
vietii şi muncii debitorului, precum şi familiei sale:
■ bunuri mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi formarea
profesionala, precum şi cele strict necesare exercitarii profesiei sau altor ocupatii cu caracter
permanent, inclusiv cele necesare desfăşurarii de activităţi agricole (unelte, seminte, furaje,
animale de producţie şi de lucru);
■ bunuri strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale,
precum şi obiectele de cult religios, daca nu sunt mai multe de acelasi fel;
■ alimente necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 2 luni, iar în cazul
debitorului care se ocupa exclusiv de agricultura, alimentele strict necesare pana la noua
recolta;
■ combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încalzit şi pentru prepararea
hranei pe timp de trei luni de iarna;
■ bunuri declarate neurmaribile prin alte dispozitii legale.
Bunurile debitorului persoana fizica necesare desfăşurarii activităţii de comert nu sunt
exceptate de la executarea silită.
Executarea silită a bunurilor imobile se intinde asupra bunurilor imobile proprietate a
debitorului, precum şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. În
cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executarii silite spatiul minim de locuit de
debitor şi familia sa (nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru
stingerea creantelor bugetare rezultate din savârsirea de infractiuni, precum şi în cazul
stabilirii răspunderii asociatilor şi/sau administratorilor societătilor debitoare).
Creantele bugetare înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele realizate în urma
valorificarii bunurilor mobile si/sau imobile, în ordinea vechimii, mai intai creanta principală
şi apoi accesoriile acesteia. Daca suma ce reprezinta atat creanta bugetara, cat şi cheltuielile
de executare este mai mica decat suma realizata prin executare silită, cu diferenta se va
proceda la compensarea cu alte creante bugetare, sau se restituie, la cerere, debitorului.

Executarea silită a unui ansamblu de bunuri


Bunurile mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului pot fi valorificate în
ansamblu, daca organul de executare apreciază ca acestea pot fi vandute mai rapid ori în
condiţii avantajoase. Pentru executarea silită a acestor bunuri, organul de executare
procedează la sechestrarea lor, iar prevederile privind executarea silită asupra bunurilor
mobile şi imobile, precum şi cele privind vanzarea bunurilor imobile în rate se aplica în mod
corespunzător.
În cazul în care executarea silită a fost pornita de mai multi creditori, se procedează la
distribuirea sumei rezultate în urma valorificarii bunurilor mobile şi imobile şi se face în
următoarea ordine de preferinta, daca legea nu prevede altfel:
■ creante reprezentand cheltuieli facute cu urmarirea şi conservarea bunurilor al căror
pret se distribuie;
■ creante reprezentand salarii, pensii, sume cuvenite somerilor etc.;
■ creante rezultate din obligatii de intretinere, alocatii pentru copii etc.;
■ creante bugetare provenite din impozite şi taxe, contributii şi din alte sume datorate
bugetului de stat, bugetului trezoreriei statului, bugetului de asigurari sociale de stat,
bugetelor locale si bugetelor fondurilor speciale;
■ creante rezultate din imprumuturi acordate de stat;
■ creante rezultand din imprumuturi bancare, din livrari de produse, prestări servicii,
din chirii sau amenzi;
■ creante reprezentand amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
■ alte creante.

Prescriptia dreptului de a cere executarea silită


Prescriptia dreptului de a cere executarea silită este de 5 ani de la data incheierii anului
financiar în care a luat nastere acest drept.
Dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligatiile bugetare se
prescriu în termen de 5 ani de la data incheierii anului financiar în care a luat nastere dreptul
la compensare sau restituire.