Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
2019
CUPRINS
1.INFORMAŢII GENERALE.....................................................................................................5
1.1 DATE DE IDENTIFICARE A CURSULUI..........................................................................5
1.2 CONDIŢIONĂRI ŞI CUNOŞTINŢE PRERECHIZITE .....................................................5
1.3 DESCRIEREA CURSULUI....................................................................................................5
1.4 ORGANIZAREA TEMELOR ÎN CADRUL CURSULUI .................................................6
1.5 FORMATUL ŞI TIPUL ACTIVITĂŢILOR IMPLICATE DE CURS.................................6
1.6 MATERIALE BIBLIOGRAFICE OBLIGATORII................................................................6
1.7 CALENDARUL CURSULUI ................................................................................................7
1.8 POLITICA DE EVALUARE ŞI NOTARE............................................................................7
1.9 ELEMENTE DE DEONTOLOGIE ACADEMICĂ ............................................................8
1.10 STUDENŢI CU DIZABILITĂŢI .........................................................................................8
1.11 STRATEGII DE STUDIU RECOMANDATE ...................................................................8
2. SUPORTUL DE CURS............................................................................................................9
2.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE.................................................................................................9
2.1.1 Sistemul dreptului.............................................................................................................9
2.1.2 Dreptul constituţional – ramură a dreptului public....................................................9
2.1.3 Izvoarele dreptului constituțional…….........................................................................11
2.2 STATUL ROMÂN.................................................................................................................12
2.2.1 Caracterele şi principiile de funcţionare ..................................……………………...12
2.2.2 Principiul separaţiei puterilor în stat ...............................................…………………14
2.2.2.1 Scurt istoric........................................................................................................14
2.2.2.2 Aplicarea principiului ......................................................................................15
2.2.2.3 Situaţii în care principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat
în România.........................................................................................................16
2.2.3 Componentele Statului.....................................................................................................17
2.2.3.1 Teritoriul .............................................................................................................17
2.2.3.2 Populaţia ............................................................................................................19
2.2.3.2.1 Cetăţenii români.................................................................................19
2.2.3.2.1.1 Dobândirea cetăţeniei române...............................................21
2.2.3.2.1.2 Pierderea cetăţeniei române...................................................23
2.2.3.2.2 Străinii......................................................................................25
2.2.3.2.3 Apatrizii ...................................................................................27
2.2.3.2.4 Persoanele juridice....................................................................27
2.2.3.3 Puterea publică ..................................................................................................27
2.2.4 Exercitarea puterii de stat.................................................................................................30
2.2.4.1 Votul ....................................................................................................................30
2.2.4.2 Alegerile................................................................................................................31
2.2.4.3 Referendumul ......................................................................................................32
2.2.4.3.1 Referendumul naţional .....................................................................32
2
2.2.4.3.2 Referendumul local ..........................................................................33
2.3 PARLAMENTUL .................................................................................................................35
2.3.1 Mandatul Parlamentar ...................................................................................................35
2.3.1.1 Caracteristici.....................................................................................................35
2.3.1.2 Începerea și durata mandatului......................................................................35
2.3.1.3 Protecţia mandatului parlamentar................................................................36
2.3.1.3.1 Incompatibilităţile.............................................................................36
2.3.1.3.2 Imunitatea parlamentară ................................................................37
2.3.1.3.2.1 Procedura de ridicare a imunităţii parlamentare…….…….38
2.3.1.3.3 Indemnizaţiile parlamentare ..........................................................38
2.3.1.4 Încetarea mandatului ......................................................................................39
2.3.2 Organizarea Parlamentului ...........................................................................................39
2.3.2.1 Structura bicamerală a Parlamentului României....................................... 39
2.3.2.2 Organizarea internă a Parlamentului ...........................................................41
2.3.3 Funcţiile Parlamentului...................................................................................................43
2.3.3.1 Funcţia legislativă.............................................................................................43
2.3.3.1.1 Procedura legislativă ordinară………………………………...…...44
2.3.3.1.2 Proceduri speciale..............................................................................48
2.3.3.1.2.1 Procedura de urgenţă............................................................48
2.3.3.1.2.2 Procedura legilor constituţionale..........................................49
2.3.3.1.2.3 Procedura cu privire la legile din domeniul
justiţiei………...…………………………………………………..50
2.3.3.1.2.4 Procedura cu privire la legile bugetare și de
modificare a bugetului)........................................ ..........................50
2.3.3.1.2.5 Procedura de ratificare a tratatelor
internaţionale...................................................................................51
2.3.3.1.2.6 Procedura cu privire la legile vizând statutul
senatorilor şi deputaţilor………...............................................................52
2.3.3.1.2.7 Angajarea răspunderii Guvernului …………………...…..52
2.3.3.1.2.8 Delegarea legislativă. Procedura de adoptare a
Ordonanţelor de Guvern………………………………..…………53
2.3.3.1.2.9 Procedura Ordonanţelor de urgenţă ale
Guvernului......................................................................................54
2.3.3.2 Funcţia de control ............................................................................................55
2.3.3.2.1 Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de
încredere Guvernului ………………………………………………..55
2.3.3.2.2 Moţiunea de cenzură…....................................................................56
2.3.3.2.3 Procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui ……....... 57
2.3.3.2.4 Procedura de punere sub acuzare a Preşedintelui .……….……58
2.3.3.2.5 Interpelarea parlamentară…………………………………………60
2.3.3.3 Funcţia de informare........................................................................................61
3
2.4 GUVERNUL..........................................................................................................................61
2.4.1 Rolul şi structura Guvernului........................................................................................61
2.4.2 Durata mandatului ..........................................................................................................62
2.4.3 Primul-ministru................................................................................................................62
2.4.4 Miniştrii ............................................................................................................................ 63
2.4.5 Exercitarea mandatului miniştrilor şi a primului-ministru......................................63
2.5 PREŞEDINTELE ROMÂNIEI .............................................................................................64
2.5.1 Funcţiile Preşedintelui.....................................................................................................64
2.5.1.1 Funcţia de reprezentare .....................................................................................64
2.5.1.2 Funcţia de garant al statului ...........................................................................65
2.5.1.3 Funcţia de garant al Constituţiei.....................................................................65
2.5.1.4 Funcţia de mediere..............................................................................................65
2.5.2 Mandatul de Preşedinte al României............................................................................65
2.5.3 Atribuţiile Preşedintelui României ..............................................................................67
2.5.3.1 Atribuţii privind legiferarea.............................................................................67
2.5.3.2 Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice.................67
2.5.3.3 Atribuţii privind numirea sau sancționarea unor autorităţi
publice................................................................................................................68
2.5.3.4 Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice............. 69
2.5.3.5 Atribuţii în domeniul politicii externe ..........................................................70
2.5.3.6 Alte atribuţii .....................................................................................................70
2.5.4 Incompatibilităţi şi imunităţi........................................................................................70
2.5.5 Încetarea mandatului.......................................................................................................71
2.6 MINISTERUL PUBLIC. PROCURORII.............................................................................72
2.6.1 Organizare.........................................................................................................................72
2.6.2 Atribuţii.............................................................................................................................73
2.7 PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ………………………….……………………………...74
2.7.1 Organizarea puterii judecătoreşti ................................................................................74
2.7.2 Atribuţiile puterii judecătoreşti ...................................................................................77
2.8 CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII..............................................................79
2.9 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ........................................................................................80
2.9.1 Rolul Curţii Constituţionale..........................................................................................80
2.9.2 Organizarea Curţii Constituţionale..............................................................................80
2.9.3 Atribuţiile Curţii Constituţionale.................................................................................81
2.9.4 Actele Curţii Constituţionale și efectele acestora.......................................................84
2.10 AVOCATUL POPORULUI……………………………………………………………....87
4
1. INFORMAŢII GENERALE
Cursul îşi propune formarea abilităţilor de analiză critică a fenomenelor politice, prin
însuşirea unor concepte teoretice de bază referitoare la instituţiile politice şi
interacţiunile constituţionale dintre acestea. Studiul diferitelor abordări teoretice
exprimate în literatura de specialitate urmăreşte, pe lângă familiarizarea cu acestea la
nivel conceptual, şi verificarea fezabilităţii diverselor teorii analizate prin raportarea lor
la cazuri practice. De asemenea, cursul îşi propune identificarea sau posibila
introducere a unor noi mecanisme constituţionale care să determine eficientizarea
relaţiilor instituţionale din sfera sistemului politic românesc.
5
Obiectivele cursului sunt familiarizarea studenţilor cu terminologia şi conceptele de
bază specifice din sfera instituţiilor politice şi procedurilor constituţionale; analiza şi
dezbaterea critică a modului de organizare şi funcţionare a puterilor publice în sistemul
constituţional românesc: puterea executivă, puterea legislativă şi puterea
judecătorească; dezvoltarea abilităţilor de operare cu aparatul metodologic specific în
analiza instituţiilor politice şi administrative din România.
Disciplina se adresează viitorilor judecători (a), avocaţi (b), consilieri juridici (c),
specialişti în cadrul organismelor administrative locale sau naţionale (d), cărora le
permite însuşirea conceptelor fundamentale pentru asigurarea respectării drepturilor
constituționale ale persoanei şi pentru operarea în cadrul sistemului instituţional al
statului (de exemplu: redactarea şi susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate;
redactarea unor proiecte de lege).
Cursul este structurat în jurul analizei următoarelor teme: noţiuni introductive de drept
constituțional, statul român şi instituţiile statului român. Fiecare temă este dezvoltată în
cuprinsul mai multor module (capitole) de învățare.
Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără
constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de consultaţii
faţă în faţă sunt facultative şi vor fi organizate în urma solicitării prealabile a
cursantului.
6
1. I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român și în dreptul
comparat, ediţia a II-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006 (lucrarea tratează în întregime
toate temele propuse pentru studiu şi a fundamentat elaborarea acestui syllabus).
2. I. Muraru, Constituția României: comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
7
1.8 Politica de evaluare şi notare
Exemplu de grilă:
Dreptul constituțional:
a) este o ramură de drept public
b) este o ramură de drept privat
c) are ca izvor principal reguli cutumiare
8
Materia este structurată pe 4 capitole, corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un
semestru). Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de
3 ore de studiu / săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie optimă
de studiu include 5 etape (I. Lectura de familiarizare; II. Lectura de aprofundare; III.
Memorarea datelor esenţiale; IV. Recapitularea extinsă; V. Recapitularea schemei logice
a modulului).
9
2. SUPORTUL DE CURS
A. Cuprinsul modulului
B. Obiectivele modulului
C. Cuvinte-cheie
• ramură de drept; drept constituțional; constituție; stat; drept public; drept privat; izvoare
de drept constituțional; forța juridică a actelor normative.
10
Sistemul dreptului cuprinde un ansamblu de norme juridice, ordonat şi structurat,
alcătuit din instituţii juridice şi ramuri de drept ce se află în interacţiune sistemică.
Instituţiile juridice înglobează acele norme juridice care reglementează o anumită grupă
unitară de relaţii sociale, cum ar fi raporturile sociale de proprietate, de căsătorie sau de
cetăţenie. Tot prin noţiunea de ,,instituţii juridice” mai sunt desemnate şi anumite
structuri organizatorice care sunt constituite şi care funcţionează pe baza dreptului,
cum ar fi Parlamentul, Guvernul, Preşedintele României, etc. Cele două noțiuni nu
trebuie confundate.
Ramura de drept cuprinde o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice care sunt
legate între ele prin obiectul lor comun (un anumit complex de relaţii sociale pe care le
reglementează), prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum şi prin
unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective, potrivit
intereselor din societatea în discuție. Exemple de ramuri de drept: dreptul civil, dreptul
penal, dreptul constituțional, dreptul administrativ etc.
Sistemul dreptului se structurează în jurul unei distincţii clasice drept public – drept
privat. Din aceste două ramuri principale se nasc celelalte ramuri de drept.
DREPT CONSTITUȚIONAL
PUBLIC
DREPT ADMINISTRATIV
DREPT
DREPT PENAL
PRIVAT
DREPT CIVIL
11
reglementări imperative, de largă aplicare şi care vizează, aproape întotdeauna,
conduita tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția unui stat. Totodată, raporturile
juridice dintre stat și particular (persoană care nu reprezintă statul) sunt raporturi de
subordonare, în sensul că în vederea obținerii anumitor avantaje sau recunoașterii
anumitor drepturi din partea statului, persoana trebuie să îndeplinească anumite
condiții prestabilite de lege, neavând competența de a le stabili ea însăși. Spre exemplu,
pentru a obține cetățenia română, solicitantul trebuie să îndeplinească anumite condiții
stabilite în Legea cetățeniei române nr. 21/1991.
Ca exemple de norme care sunt acceptate ca fiind norme de drept public amintim
reglementările de drept penal, de drept administrativ sau cele din materia dreptului
financiar.
Dreptul privat cuprinde normele juridice care reglementează mai ales raporturile dintre
particulari. Normele de drept privat sunt, de regulă, norme juridice permisive (conferă
posibilitatea unei persoane determinate să îşi creeze singură anumite raporturi
obligaţionale). Astfel, spre deosebire de normele de drept public, reglementările de
drept privat vizează, de cele mai multe ori, doar anumite categorii de persoane, având o
aplicabilitate mai restrânsă. Totodată, spre deosebire de raporturile de drept public,
raporturile juridice de drept privat sunt caracterizate de egalitate, în sensul că părțile
raportului juridic își stabilesc de comun acord drepturile și obligațiile într-un cadru
predeterminat de lege. Spre exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzare-
cumpărare al unui apartament, părțile au libertatea de a negocia și de a stabili condițiile
încheierii contractului în mod egal.
12
Constituție
Act superior
Act inferior
Cutuma este un obicei înrădăcinat în societate, care creează drepturi şi obligaţii, cu toate
că nu este înscris în lege. Pornind de la premisa că o constituţie scrisă, oricât de bine
întocmită ar fi, nu poate epuiza toate posibilele situaţii ce se pot ivi la nivel statal, există
o serie de practici care completează normele constituţionale, fără însă a fi contrare
acestora. Astfel de practici cutumiare, aplicate un timp îndelungat şi unanim
recunoscute, pot fi considerate izvoare ale dreptului constituţional.
13
d) Ordonanţele Guvernului, emise în baza art. 115 din Constituţie, sunt izvoare de drept
constituţional în măsura în care reglementează materii constituționale;
14
Secvența 1: Caracteristicile statului
român și principiile sale elementare de
funcționare
A. Cuprinsul secvenței
B. Obiectivele secvenței
C. Cuvinte-cheie
• stat național; suveranitate; independență; stat unitar și indivizibil; stat democratic; stat
pluralist; stat de drept; principiul separației puterilor în stat.
Caracterizarea statului român ca fiind național își are originea într-o concepție istorică în
conformitate cu care națiunea reprezintă fundamentul statului. În condițiile în care
există numeroase state a căror populație nu este compusă dintr-o națiune majoritară,
precum și națiuni împărțite în mai multe state, această caracteristică nu este definitorie
pentru un stat, mai ales din perspectivă juridică. Componenta umană a statului se
reflectă la nivel juridic doar prin noțiunea de cetățenie, pentru dobândirea căreia nu este
necesar a avea o anumită naționalitate. În același timp, concepția statului național nu
mai rezistă în fața realității actuale a globalizării și a migrației internaționale.
15
România este stat suveran şi independent
Suveranitatea statului reflectă supremaţia puterii de stat pe plan intern, iar independenţa
statului se analizează prin raportare la poziția acestuia faţă de alte puteri pe plan extern.
Astfel, suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în virtutea căreia statul are
vocaţia de a decide, fără nicio imixtiune, în toate chestiunile interne. Ea exprimă faptul
că puterea de stat este superioară oricărei alte puteri din interiorul statului și nu se
subordonează niciunei alte autorităţi. Independenţa statului se referă la relaţia statului cu
alte state şi exprimă necondiţionarea acestuia faţă de alte puteri şi faptul că îşi stabileşte
singur politica sa internă şi externă.
Acest caracter al statului român este exprimat în alin. 3 al art. 1 din Constituţie şi are la
bază, în esenţă, principiul potrivit căruia puterea publică emană de la popor și este
exercitată de către reprezentanți aleși de acesta în conformitate cu voința sa. Deși din
punct de vedere teoretic, România este considerată a fi un stat democratic, realitatea
constituțională demonstrează că puterea este adesea exercitată fără a se ține cont de
voința poporului (a se vedea mandatul reprezentativ al parlamentarilor, concepție
potrivit căreia parlamentarul este liber să voteze conform propriei conștiințe, fără a
16
putea fi tras la răspundere de popor decât eventual prin nealegerea sa pentru un
mandat următor) sau de către reprezentanți ai poporului nealeși prin vot. Spre exemplu,
puterea executivă cea mai extinsă, care include repartizarea bugetului public, este
deținută de către Guvern, condus de un prim-ministru neales de popor, ci numit de
Președinte, în baza unei majorități parlamentare.
Principiul statului de drept este reglementat expres și declarativ în art. 1 alin. (3) din
Constituție - ,,România este stat de drept (…)”, precum și implicit în art. 1 alin. (5) - ,,În
România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”,
respectiv în art. 16 alin. (2) - ,,Nimeni nu este mai presus de lege”.
17
exprese. Spre exemplu, dacă Președintele României ar promulga legile în termen de 50
de zile de la primirea lor, și nu în termenul constituțional de 20 de zile, acesta ar încălca
litera Constituției. Astfel de abuzuri sunt rare, având în vedere că pot fi foarte ușor
dovedite. Pe de altă parte, principiul statului de drept poate fi încălcat printr-o încălcare
a spiritului unei prevederi constituționale, adică a scopului pentru care a fost creată,
fără o încălcare a literei acesteia. Spre exemplu, deși practica modificării legilor
electorale înainte de alegeri nu încalcă vreo prevedere expresă a Constituției, scopul real
pentru care au loc astfel de modificări este adesea unul specific și egoist – rămânerea la
putere – în loc să fie unul general, care să urmărească binele comun – îmbunătățirea
sistemului electoral. Prin urmare, distorsionarea scopului pentru care a fost creată o
prevedere constituțională constituie o încălcare a principiului statului de drept deoarece
scopul unei norme este un element constitutiv al acesteia, chiar dacă nu este prevăzut
expres în cuprinsul ei. Abuzurile prin încălcarea spiritului Constituției sunt foarte dificil
de dovedit, având în vedere că în aparență Constituția este respectată, iar cei care îi
denaturează scopul pot oricând să denatureze și adevărul cu privire la scopul pe care îl
urmăresc de fapt.
18
ale statului în scopul recuperării unei sume de bani care îi este datorată de către
stat).
Având în vedere unele principii din lucrările lui Aristotel, John Locke, în lucrarea sa
Essay on Civil Government (1690), a fost primul care a enunţat principiul separaţiei
puterilor, pornind de la ideea că nu trebuie acordate aceluiaşi individ sau grup de
indivizi toate puterile. Cea mai cunoscută versiune a teoriei separaţiei puterilor rămâne
legată de numele francezului Montesquieu şi de lucrarea sa L’Esprit des lois (1748).
Potrivit acesteia, încredinţarea întregii puteri aceluiaşi individ sau organ duce la abuz
de putere în detrimentul libertăţii individului: „Atunci când puterea legislativă şi
puterea executivă sunt reunite în aceeaşi persoană sau corp de aleşi, nu mai există
libertate, deoarece se poate naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat va face legi
tiranice pentru a le executa în mod tiranic”. De aceea, „pentru ca să nu existe
posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să
fie înfrânată de putere”.
Montesquieu distinge cele trei puteri devenite astăzi clasice: puterea legislativă (sau
puterea de a face legi, de a le modifica şi abroga), puterea executivă (sau puterea de a
aplica legile) şi puterea judecătorească (sau puterea de a pedepsi infractorii sau de a
judeca litigiile între particulari). Pornind de aici, separaţia puterilor a dominat istoria
19
politică americană, începând cu 1776, cea franceză, începând cu 1789 şi, în general,
istoria politică a tuturor regimurilor democratice. Originile acestui principiu sunt
seculare, dar necesitatea lui este mereu actuală.
Principiul separaţiei puterilor în stat implică o împărţire a funcţiilor statului între mai
multe autorităţi astfel încât niciuna dintre aceste autorităţi să nu beneficieze de prea
multă putere şi niciuna să nu-şi poată exercita puterea fără concursul celorlalte. Mai
trebuie să precizăm că este normal ca un partid politic să poată deţine puterea; cu toate
acestea, sistemul trebuie constituit în așa fel încât puterea executivă şi cea legislativă să
fie separate pentru a se evita o acumulare prea mare de putere. În Constituţia din anul
1991 nu a existat niciun text care să facă referire în mod expres la principiul separaţiei
puterilor în stat. Consacrarea explicită a principiului a intervenit odată cu revizuirea
Constituţiei României din anul 2003. Astfel, art. 1 a fost completat cu alin. (4), care
statuează că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”.
Astfel, potrivit regulii separaţiei puterilor în stat, există în principal trei funcţii ale
statului:
Corespunzător acestor funcţii s-au format cele trei puteri ale statului.
1. Puterea legislativă, identificată cel mai adesea cu Parlamentul. Acesta este denumit în
mod tradițional ca fiind „organul reprezentativ al poporului”, „adunarea
reprezentativă”, dar şi „puterea legislativă” sau „organul legislativ”. Parlamentul
adoptă norme juridice aplicabile în toată ţara şi care îmbracă, de regulă, forma legilor.
De asemenea, pe plan local există o putere legislativă locală, care va adopta normele
necesare la acest nivel, reprezentată de consilii locale și județene.
2. Puterea executivă, care este deţinută de către Preşedinte şi de către Guvern. Organele
statului cărora le este încredinţată funcţia executivă acţionează prin emiterea de acte
administrative, care trebuie să fie conforme cu legea, sau prin efectuarea unor
operaţiuni prin care intervin în viaţa persoanelor pentru a le reglementa activitățile şi a
le presta diverse servicii. Astfel, funcția executivă are un caracter derivat față de funcţia
20
legislativă a statului. La nivel local, funcţia executivă este asigurată de către primari și
președinți de consiliu județean.
2.2.2.3 Situaţii în care principiul separaţiei puterilor în stat a fost încălcat în România
1. În 1995, Parlamentul a adoptat o lege potrivit căreia toate procesele aflate pe rolul
instanţelor de judecată și care aveau ca obiect litigiile referitoare la casele naţionalizate,
urmau să fie suspendate până la data la care Parlamentul va adopta o lege prin care să
reglementeze situaţia în discuție. Practic, prin această lege s-a dispus că soluţionarea
litigiilor respective va fi realizată de către Parlament, și nu de către instanţele
judecătoreşti. Din acest motiv, a fost sesizată Curtea Constituţională, care a constatat
neconstituţionalitatea acestor prevederi datorită faptului că Parlamentul a preluat o
atribuţie specifică instanţelor judecătoreşti, blocând activitatea judiciară cu privire la
categoria respectivă de litigii.
21
naţionalizate, la care am făcut referire mai sus, vom constata faptul că imixtiunea s-a
produs şi în sens invers, adică puterea judecătorească a intervenit în sfera puterii
legiuitoare. Astfel, punându-se în discuţie problema reparării în natură a daunelor
suferite de persoanele ale căror imobile au fost naţionalizate, deşi aceasta trebuia să fie
soluționată prin lege, instanţele au dispus ele însele repararea acestor daune, în absența
unei legi.
A. Cuprinsul secvenței
1. Noțiunea de teritoriu.
2. Noțiunea de populație și cetățenia română.
3. Exercitarea puterii de stat.
4. Întrebări de autoevaluare.
B. Obiectivele secvenței
C. Cuvinte-cheie
• teritoriu; populație; cetățenie; putere de stat; străini; drept de vot; drept de a fi ales;
alegeri; referendum.
22
2.2.3 Componentele Statului
2.2.3.1 Teritoriul
a) Suprafaţa terestră care este cuprinsă între graniţele stabilite de tratatele la care
România este parte. Aceasta include solul şi subsolul până la adâncimea la care se poate
fora cu mijloacele existente. Solul, ca principal element al teritoriului, este alcătuit din
porţiunea de uscat aflată sub suveranitatea statului şi care oferă cadrul de desfăşurare
pentru activităţile umane. Subsolul este alcătuit din stratul inferior solului sau spaţiului
acvatic, statul având dreptul de a dispune de el deplin şi exclusiv, fără nici o îngrădire
juridică internaţională.
23
c) Spaţiul acvatic - este alcătuit din apele interioare (fluvii, râuri, lacuri şi canale, apele
porturilor, ale radelor şi ale băilor maritime) şi din marea teritorială. Apele maritime
interioare sunt alcătuite din acea porţiune din suprafaţa Marii Negre care este cuprinsă
între ţărm şi o linie imaginară care uneşte cele mai înaintate două puncte ale ţărmului.
Marea teritorială este suprafaţa Marii Negre situată până la distanța de 24 de mile
marine, calculată de la linia ţărmului. Zona economică exclusivă este fâşia maritimă în
lăţime de cel mult 200 de mile marine, situată în prelungirea mării teritoriale, în care
statele riverane pot revendica drepturi de exploatare, conservare şi gestiune a resurselor
naturale sau îşi pot asuma un drept de jurisdicţie în soluţionarea litigiilor privind
construirea şi utilizarea unor instalaţii. Platoul continental cuprinde solul şi subsolul
marin, aflat dincolo de linia exterioară a mării teritoriale, până la o adâncime de 200
metri sau dincolo de această limită, până la punctul în care adâncimea apelor de
deasupra permite exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni. Zona contiguă este
fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde în largul mării pe o anumită
distanţă şi în care statele riverane îşi pot rezerva dreptul de a exercita controlul în
vederea prevenirii şi reprimării săvârşirii unor fapte ilegale.
Puterea publică se manifestă asupra teritoriului României, așa cum a fost acesta
delimitat mai sus. Jurisdicţia statului român este circumscrisă acestui spaţiu. Totodată,
România își exercită jurisdicția în afara teritoriului său asupra:
Există unele excepţii de la regula jurisdicţiei statului român asupra teritoriului său.
Astfel, România nu are jurisdicţie:
Potrivit alin. 1 al art. (3) din Constituţie, teritoriul României este inalienabil, ceea ce
înseamnă că este interzisă orice formă de înstrăinare a acestuia. Principiul
inalienabilităţii implică interzicerea de către Constituţie a luării oricărei măsuri de
natură să conducă la recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o
porţiune a teritoriului statului român, indiferent de forma pe care ar putea să o îmbrace
măsurile în discuție. Principiul inalienabilităţii teritoriului nu este incompatibil cu
recunoaşterea de către stat a imunităţilor şi privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe
teritoriul României.
24
Cât priveşte delimitarea teritoriului, potrivit Constituției, aceasta se realizează prin
intermediul frontierelor. Frontierele de stat se stabilesc prin lege organică şi prin
convenţii internaţionale. Potrivit art. 3 alin. (3) din Constituţie, ,,teritoriul României este
organizat, sub aspect administrativ, în comune oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele
oraşe sunt declarate municipii”. Prin intermediul acestei prevederi, sunt reglementate
formele de organizare ale unităţilor administrativ-teritoriale.
2.2.3.2 Populaţia
În sens constituţional, populaţia include toate persoanele fizice şi juridice asupra cărora
un stat îşi exercită jurisdicţia. Astfel, fac parte din populaţie următoarele categorii de
persoane:
• cetăţenii români;
• apatrizii care au domiciliul în România;
• cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul României;
• persoanele juridice înregistrate în România;
• persoanele juridice înregistrate în străinătate care desfășoară activități în
România.
Cetăţenia reprezintă un raport juridic între o persoană fizică şi un stat, care constă în
faptul că statul îşi exercită jurisdicţia în mod plenar asupra acelei persoane. Cetățenia ca
raport juridic cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană
şi statul al cărei cetăţean este.
25
• Constituţia;
• Legea cetăţeniei române nr. 21/1991;
• Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenției Europene asupra Cetățeniei,
adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997.
a) Egalitatea cetăţenilor români – statul este acelaşi pentru toţi cetăţenii săi, imparţial şi
proteguitor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
26
• Dreptul de a dobândi terenuri în România. Până la revizuirea Constituţiei din
2003, doar cetăţenii români aveau dreptul de a dobândi terenuri în România, însă
după revizuire a fost acordat acest drept şi cetăţenilor străini, însă doar în
anumite situații și în condițiile restrictive ale legii organice.
Modurile de dobândire ale cetăţeniei române sunt expres şi limitativ prevăzute în Legea
nr. 21/1991. Aceasta se poate dobândi prin trei modalităţi: de drept (prin naștere), la
cerere sau prin adopție.
a) Din prevederile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1991 reiese faptul că persoana
care la momentul naşterii are cel puţin un părinte cetăţean român, indiferent de locul
unde s-a născut şi indiferent de cetăţenia celuilalt părinte, dobândeşte de drept cetăţenia
română.
Rezultă aşadar că în dreptul român se aplică principiul ius sangvinis, sistem bazat pe
legătura de sânge dintre părinţi şi copii, spre deosebire de principiul ius soli, potrivit
căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut. Există situaţii
în care cele două principii ajung să se intersecteze, cum ar fi de pildă situaţia în care
copilul se naşte pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul ius soli, din doi părinţi
cetăţeni ai altor două state în care se aplică principiul ius sangvinis. Într-o atare situaţie,
copilul, la momentul naşterii, va avea triplă cetăţenie. Deopotrivă, se poate imagina
ipoteza în care un copil se naşte pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul ius
sanguinis, din doi părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică principiul ius soli. Într-o
astfel de situaţie, copilul născut va fi apatrid, cel puţin la momentul naşterii, dacă
părinţii nu efectuează formalităţile necesare pentru dobândirea unei cetăţenii.
b) Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă niciunul dintre
părinţi nu este cunoscut. Se consideră că şi în acest caz s-a făcut aplicarea principiului
ius sangvinis, prezumându-se că, din moment ce copilul a fost găsit pe teritoriul statului
român, cel puţin unul dintre părinţii săi este cetăţean român. Aceasta este o prezumţie
relativă, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. Dacă până la împlinirea
vârstei de 18 ani, copilului găsit i se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi, cetăţeni
străini, acesta va pierde cetăţenia română. Același lucru se va întâmpla şi în situaţia în
27
care copilului i se stabileşte filiaţia numai faţă de un părinte, cetăţean străin, iar celălalt
părinte rămâne necunoscut.
a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a
născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului
român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un
cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei. Aceste termene se reduc
la jumătate în cazul personalităților recunoscute pe plan internaţional; în cazul
cetățenilor unui stat membru al UE; în cazul refugiaților; în cazul persoanelor
care investesc în România o sumă mai mare de 1 milion de euro. Dacă
solicitantul se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6
luni în cursul unui an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei
prevăzute anterior.
b) să fi împlinit vârsta de18 ani;
c) să dovedească, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul
român, respectiv să nu întreprindă sau să sprijine acţiuni împotriva ordinii de
drept sau a securităţii naţionale şi să declare că nici în trecut nu a întreprins
asemenea acţiuni;
d) să aibă asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în
condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
e) să fie cunoscut cu o bună comportare şi să nu fi fost condamnat în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
f) să cunoască limba română şi să posede noţiuni elementare de cultură şi
civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
g) să cunoască prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie
are obligaţia de a emite un ordin de acordare a cetăţeniei române persoanei care o
solicită.
• în cazul în care copilul este major, acesta își va păstra cetățenia pe care o avea la
acel moment;
28
• dacă copilul este minor și ambii părinți devin cetățeni români, acesta va primi
cetățenia română odată cu părinții săi la cererea acestora, dacă domiciliază, la
data cererii, pe teritoriul României.
• în cazul în care numai unul dintre părinţi solicită acordarea cetăţeniei române,
părinţii vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetăţenia copilului minor. În
situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va
decide, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit
vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia.
În art. 10 și 11 din Legea nr. 21/1991 sunt reglementate două moduri de redobândire a
cetățeniei române. Astfel, potrivit art. 10, cetăţenia română se poate acorda şi
persoanelor care au pierdut această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la
gradul II inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea
domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod
corespunzător condiţiile prevăzute anterior de la pct. b) la pct. e). Conform art. 11,
persoanele care au fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română din motive
neimputabile lor sau cărora această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi
descendenţii acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda
cetăţenia română, cu posibilitatea păstrării cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în
ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute
anterior la pct. b), c) şi e).
Copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română prin adopţie
dacă adoptatorii sunt cetăţeni români. Același efect se produce și în ipoteza în care
adopţia se face de către o singură persoană, iar aceasta este cetățean român. Dacă numai
unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă
de comun acord de către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord,
instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei
minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta
de 14 ani este necesar şi consimţământul acestuia.
În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18
ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate
sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
În cazul desfacerii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetăţenia
română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă
părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.
29
2.2.3.2.1.2 Pierderea cetăţeniei române
Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere. Cu toate
acestea, cetăţenia română poate fi retrasă persoanei care a dobândit cetățenia în celelalte
moduri prevăzute de lege, dacă:
30
Aceste cazuri vizează copiii minori, care de regulă urmează condiţia juridică a
părinţilor:
• adopţia copilului minor, cetăţean român, de către un cetăţean străin. În acest caz,
minorul pierde cetăţenia română dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz, a
adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute de legea
străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul;
2.2.3.2.2 Străinii
Statul român îşi exercită jurisdicţia asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul
României. În cadrul regimului cetăţenilor străini se face o distincţie între două categorii
de cetăţeni: cetăţeni comunitari şi cetăţeni extracomunitari.
31
România are dreptul de a permite sau de a refuza intrarea cetăţenilor extracomunitari în
România, iar acest drept este discreţionar.
Astfel, cetăţenii extracomunitari pot intra în România doar pe baza unei vize, acordate în
mod discreţionar. Vizele sunt de mai multe tipuri:
1. Azilanţii sunt acele persoane care se află ilegal pe teritoriul României şi a căror
expulzare către statul de origine le-ar pune în pericol anumite drepturi fundamentale.
Drepturi fundamentale care pot justifica acordarea azilului sunt: dreptul la viaţă,
dreptul de a nu fi supus torturii ori unor tratamente inumane sau degradante, dreptul
la viaţă de familie, în măsura în care aceasta nu se poate desfăşura în statul de origine.
Persoanele care beneficiază de azil, nu pot fi expulzate sau extrădate către statul de
origine, nici direct, nici indirect.
2. Refugiaţii sunt persoane care fac parte dintr-un grup protejat de către ONU, în urma
unor catastrofe şi care, pentru perioade limitate de timp, sunt transferate în străinătate,
pentru a primi asistenţă umanitară. Pe perioada în care o persoană beneficiază de
statutul de refugiat, ea se află sub jurisdicţia limitată a României.
Toate categoriile de cetăţeni străini a căror şedere pe teritoriul României este ilegală, pot
fi supuşi procedurii de expulzare administrativă. Șederea unui străin pe teritoriul
României devine ilegală în următoarele cazuri:
32
- nu mai sunt întrunite condiţiile care au stat la baza acordării azilului;
- calitatea de refugiat a fost retrasă.
Statul român nu are jurisdicţie asupra anumitor categorii de cetăţeni străini aflaţi pe
teritoriul său, care se bucură de imunitate de jurisdicţie. Dintre aceştia enumerăm: şefii
de stat şi diplomaţii străini, aflaţi în România; personalul diplomatic şi al consulatelor
străine, precum şi angajaţii organizaţiilor internaţionale; militarii străini aflaţi în
misiune în România, cu acordul statului român. Toate aceste categorii de persoane intră
sub jurisdicţia României dacă încetează calitatea care le-a conferit această imunitate sau
dacă li se retrage imunitatea.
2.2.3.2.3 Apatrizii
Statul român îşi exercită jurisdicţia asupra apatrizilor (persoane fără cetăţenie), care au
domiciliul în România. Din punct de vedere juridic, aceștia sunt asimilaţi cetăţenilor
români. Apatrizilor cu domiciliul în străinătate li se aplică regimul juridic al străinilor.
România nu are jurisdicţie asupra anumitor categorii de persoane străine, cum sunt
statele, instituţiile publice străine şi organizaţiile internaţionale.
33
2.2.3.3 Puterea publică
Alături de teritoriu şi de populaţie, puterea publică este cel de-al treilea element
constitutiv al statului. Puterea publică este denumită uneori „putere de stat”,
„autoritate publică” sau „autoritate de stat”.
Puterea publică constă în dreptul şi obligaţia unui stat de a adopta şi aplica norme
juridice şi de a administra teritoriul asupra căruia se exercită puterea. Puterea publică
nu este nelimitată; ea se autolimitează în trei modalități:
1. Prin partajarea puterii cu anumite organizaţii sau instituții, indiferent dacă acestea
sunt etatice sau nu, cărora statul le cedează o parte strict delimitată din puterea sa. Vom
susţine enunţul de mai sus prin câteva exemple. Astfel, prin aderarea la Uniunea
Europeană, România a cedat o parte a competenței sale legislative organelor UE. De
asemenea, în cazul refuzului de a executa o hotărâre judecătorească, statul a ales ca
punerea forţată în aplicare a hotărârilor judecătorești să fie cedată executorilor
judecătorești și instanțelor de executare. Totodată, statul a cedat unele prerogative ce ţin
de puterea publică şi către autorităţile locale care au puterea de a decide asupra
problemelor de interes local ale unităților administrativ-teritoriale. Se poate astfel
observa că puterea publică îmbracă diverse forme (legiferare, aplicare a normelor
juridice, competențe decizionale etc) și este divizată între diverse instituții ale statului.
34
persoanelor fizice şi juridice române. Curtea Europeană este cea care veghează la
respectarea drepturilor omului de către cele 47 de state europene semnatare.
• Convenţia de la Haga asupra Răpirii Internaţionale de Copii din anul 1980, la care
România a aderat în anul 1992.
35
• Hotărârile Camerei Deputaţilor şi Senatului care au ca obiect organizarea
acestora;
Puterea de stat se exercită prin intermediul poporului, care participă la guvernare prin
organele sale reprezentative şi prin referendum. Aşadar, democraţia se bazează pe două
reguli fundamentale: reprezentativitatea – care implică alegerea unor mandatari ai
poprului în urma unui proces electoral – şi participarea directă, care se asigură prin
referendum.
2.2.4.1 Votul
Votul este instrumentul juridic prin care se învestesc cu prerogative legale anumite
persoane care alcătuiesc diverse autorităţi publice. Aşadar, prin exercitarea dreptului de
vot sunt aleşi membrii Camerei Deputaţilor şi ai Senatului, Preşedintele României,
precum şi autorităţile administraţiei publice locale – consiliile locale, consiliile județene
şi primarii. Potrivit art. 62 alin. (1) şi art. 81 alin. (1) din Constituţie, votul este:
36
• facultativ: exercitarea votului nu este obligatorie, rămânând la aprecierea
titularului dreptului dacă și-l exercită sau nu.
2.2.4.2 Alegerile
• Sistemul majoritar – este ales câștigător candidatul care a întrunit cel mai mare
număr de voturi.
37
• Sistemul reprezentării proporționale - acest sistem constă în atribuirea mandatelor
proporţional cu numărul de voturi obţinute de fiecare candidat sau listă de
candidaţi.
• Sistem caracterizat printr-un singur tur de scrutin – Câștigă candidatul cu cel mai
mare număr de voturi, indiferent de procentul obținut în cadrul primului și
singurului tur de scrutin. Spre deosebire de sistemul cu două tururi de scrutin,
nu este necesară o anumită majoritate obținută de un candidat în primul tur de
scrutin, pentru a nu se mai organiza cel de-al doilea tur de scrutin. Se
organizează un al doilea tur de scrutin doar în caz de număr egal de voturi.
• Sistem caracterizat prin două tururi de scrutin – Regula este organizarea a două
tururi de scrutin. Prin excepție, în cazul în care un candidat obține 50%+1 din
voturi în primul tur de scrutin, nu se mai organizează un al doilea tur de
scrutin.
2.2.4.3 Referendumul
38
Aşa cum este definit potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, acesta constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi
de exprimare a voinţei suverane a poporului român.
Din punctul de vedere al parametrului teritorial la care este organizat, se distinge între
referendum naţional, respectiv local.
Potrivit legii, referendumul naţional sau local este valabil doar dacă la acesta participă
cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. A nu se
confunda acest cvorum de prezenţă la vot cu numărul de voturi valabil exprimate
necesar de cel puțin 50%+1 pentru a se stabili rezultatul referendumului (ex.: pro sau
contra revizuirii Constituţiei, pro sau contra demiterii Preşedintelui etc.). În toate
cazurile, răspunsul trebuie să fie “Da” sau “Nu”, fără rezerve sau condiţii.
1. Referendumul constituant (art. 151 alin. (3) din Constituție) – este un referendum
obligatoriu sau de decizie. Acesta este obligatoriu atât în ceea ce priveşte iniţierea lui,
cât şi în ceea ce priveşte rezultatul obţinut în urma organizării lui (art. 6 alin. (2) din
Legea nr. 3/2000). Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la
propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Acesta este
organizat prin lege adoptată de Parlament, în care se specifică data la care va avea loc.
Pentru ca legea de revizuire a Constituţiei să fie adoptată este necesar ca în urma
referendumului cel puţin 50% + 1 din totalitatea voturilor exprimate să fie favorabile
iniţiativei de revizuire a Constituţiei.
2. Referendumul privind demiterea Preşedintelui (art. 95 alin. (3) din Constituție) – este
obligatoriu atât în ceea ce priveşte iniţierea lui, cât şi în ceea ce priveşte rezultatul
obţinut în urma votului. Referendumul având ca obiect demiterea Preşedintelui
României se organizează prin hotărâre a Parlamentului în care se stabileşte data
acestuia. Acest tip de referendum se poate organiza doar la finele unei proceduri de
suspendare a Preşedintelui. Pentru ca Preşedintele să fie demis este necesar un număr
de cel puţin 50% + 1 voturi favorabile demiterii Preşedintelui din numărul total de
voturi valabil exprimate.
39
3. Referendumul consultativ (art. 90 din Constituție) – este facultativ. Acesta reprezintă
mijlocul constituţional prin care Preşedintele României, după consultarea
Parlamentului, solicită poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes
naţional. Conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, problemele care se supun
referendumului şi data stabilirii acestuia se stabilesc de Preşedintele României prin
decret. Acesta poate să consulte poporul cu privire la orice fel de probleme de interes
naţional.
40
MODULUL 3: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
A. Cuprinsul secvenței
B. Obiectivele secvenței
C. Cuvinte-cheie
41
2.3 Parlamentul
Mandatul parlamentar este demnitatea publică rezultată din alegerea de către electorat
a anumitor persoane în scopul de a reprezenta națiunea în exercitarea atribuției de
legiferare. Mandatul parlamentar conţine diverse împuterniciri stabilite în Constituţie şi
în legi.
2.3.1.1 Caracteristici
42
exercitare a mandatului lor este posibilitatea de a nu fi realeși la alegerile
următoare.
43
parlamentarul dobândeşte mandatul odată cu eliberarea certificatului doveditor
al alegerii, dar îşi exercită efectiv mandatul de la data constituirii legale a
Camerelor, adică după validarea a cel puţin două treimi din mandate şi după
depunerea jurământului.
2.3.1.3.1 Incompatibilităţile
44
Starea de incompatibilitate atrage încetarea mandatului: fie de drept, dacă
parlamentarul nu anunță existența/apariția stării de incompatibilitate, iar aceasta
subzistă dincolo de termenul prevăzut de lege, fie prin demisia parlamentarului, care
optează astfel pentru funcția incompatibilă cu cea de parlamentar.
45
Procedura ridicării imunităţii debutează cu formularea unei cereri de către procurorul
care instrumentează urmărirea penală către Ministrul Justiției. Acesta din urmă
sesizează Președintele Camerei din care face parte parlamentarul în cauză, iar acesta
aduce de îndată cererea la cunoştinţa Biroului permanent, după care o trimite Comisiei
juridice, care va întocmi un raport în termen de 3 zile. Cererea ministrului justiţiei,
însoţită de raportul Comisiei juridice, se supune spre dezbatere şi adoptare plenului
Camerei din care face parte deputatul sau senatorul, în termen de 5 zile de la depunerea
raportului. Camera hotărăşte asupra cererii cu votul secret al majorităţii membrilor
prezenţi, iar hotărârea Camerei se publică în Monitorul Oficial şi se comunică de îndată
ministrului justiţiei.
• indemnizația lunară;
• indemnizația pentru limită de vârstă. Deputații și senatorii care îndeplinesc
condiţiile vârstei standard de pensionare au dreptul, la încetarea mandatului, la
indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeşi pentru un nou
mandat. Indemnizaţia pentru limită de vârstă se cumulează cu orice tip de pensie
stabilită în sistemul public de pensii sau în alt sistem de pensii neintegrat
sistemului public, precum şi cu orice alte venituri realizate;
• acordarea unei sume de bani lunare pentru desfăşurarea activităţii în
circumscripţia în care au fost aleşi;
• acordarea unei sume de bani în vederea angajării unor consilieri personali.
46
Încetarea voluntară intervine în caz de demisie.
Parlamentul României este bicameral, fiind compus din Camera Deputaţilor şi Senat.
Cele două Camere au prerogative similare, iar competența acestora este stabilită în
Constituție.
47
8. aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 65 alin. 2 lit.
b), a legilor rectificative şi a contului de execuţie bugetară;
10. declararea mobilizării totale sau parţiale, precum şi a stării de război (art. 65 alin. 2
lit. c şi d);
11. numirea Avocatului Poporului şi prezentarea rapoartelor acestuia (art. 65 alin. 2 lit. i
şi art. 60);
12. punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare (art. 96 alin. 1);
13. suspendarea din funcţie a Preşedintelui României sau a persoanei care asigură
interimatul în exercitarea acestei funcţii, în cazul în care a săvârşit fapte grave prin care
se încalcă prevederile Constituţiei (art. 95 alin. 1 şi art. 99);
14. încuviinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele
localităţi, instituită de Preşedintele României (art. 93 alin. 1);
a. Biroul permanent;
b. Preşedintele Camerei;
c. Grupurile parlamentare;
48
d. Comisiile parlamentare.
a. Biroul Permanent
• preşedinte;
• 4 vicepreşedinţi;
• 4 secretari;
• 4 chestori (aceștia verifică modul de gestionare a patrimoniului, funcţionarea şi
calitatea serviciilor din cele două Camere).
În vederea alegerii preşedinţilor Camerelor, fiecare grup parlamentar poate face câte o
singură propunere. În cazul Camerei Deputaţilor, este declarat ales preşedinte
candidatul care a întrunit votul majorităţii deputaţilor prezenți. Dacă niciun candidat nu
a întrunit votul majorităţii deputaţilor prezenţi, se organizează un nou tur de scrutin, la
care participă cei doi candidaţi care au obţinut numărul cel mai mare de voturi.
În cazul Senatului, este declarat ales preşedinte candidatul care a întrunit, la primul tur
de scrutin, votul majorităţii senatorilor prezenţi. Dacă niciun candidat nu a întrunit
numărul de voturi necesar se organizează noi tururi de scrutin, la care participă primii 2
candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi sau, după caz, toţi candidaţii
care s-au clasat pe primul loc, la egalitate de voturi, ori primul clasat şi toţi candidaţii
care s-au clasat pe locul al doilea, cu un număr egal de voturi. Este declarat ales
preşedinte al Senatului candidatul care a obţinut votul majorităţii senatorilor prezenţi.
49
- solicită Preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;
b. Preşedintele Camerei
c. Grupurile parlamentare
d. Comisiile parlamentare
Comisiile permanente sunt organe de lucru ale Camerelor, având în competența lor
diverse domenii. Acestea examinează proiecte de lege, propuneri legislative şi
amendamente în vederea elaborării de rapoarte sau avize cu privire la actele normative
respective. Comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii.
50
Comisiile de anchetă sunt organe de lucru temporare ale Camerelor care au ca obiectiv
să investigheze anumite evenimente cu impact puternic în societate. În acest scop,
comisiile de anchetă au posibilitatea de a solicita prezența sau colaborarea unor
conducători ai instituțiilor publice sau persoane particulare pentru a oferi detalii cu
privire la evenimentele în discuție. Este important de menționat că activitatea comisiilor
de anchetă nu are natură judiciară, iar rezultatele anchetei nu pot produce decât efecte
politice.
Comisiile speciale sunt organe de lucru temporare ale Camerelor ce pot fi înființate
pentru elaborarea sau avizarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri,
indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei.
Comisiile comune sunt organe de lucru permanente sau temporare ale Camerelor.
Comisiile comune permanente sunt înființate în domenii în care cele două Camere își
exercită atribuțiile în comun, cum ar fi domeniul exercitării controlului parlamentar
asupra activității Serviciului Român de Informații. Comisiile comune temporare sunt de
regulă înființate pentru ca membrii celor două Camere să se poată pune de acord cu
privire la conținutul anumitor proiecte legislative de mare anvergură, cum ar fi
modificarea unor coduri sau revizuirea Constituției.
A. Cuprinsul secvenței
1. Funcția de legiferare.
2. Funcția de control.
3. Funcția de informare.
51
4. Întrebări de autoevaluare.
B. Obiectivele secvenței
C. Cuvinte-cheie
Legiferarea este cea mai importantă funcție a Parlamentului. Potrivit art. 67 din
Constituție, Parlamentul adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității
membrilor. Funcția de legiferare se circumscrie doar adoptării legilor, având în vedere
că hotărârile (care includ Regulamentele Camerelor ca varietate a lor) reglementează
doar activitatea Parlamentului, iar moțiunile (simple și de cenzură) vizează numai
raporturile dintre Parlament și Guvern. Singurele acte normative care produc efecte în
raport de întreaga populație a României sunt legile. Potrivit art. 73 alin. (1) din
Constituție, acestea sunt de trei tipuri: legi constituționale (de revizuire a Constituției),
legi organice (cele care reglementează domeniile expres prevăzute în art. 73 alin. (3) din
Constituție) și legi ordinare (cele care reglementează alte domenii în afara celor care fac
obiectul legilor organice). Adoptarea legilor se realizează potrivit procedurilor
legislative stabilite de Constituție. În funcţie de natura actelor normative adoptate de
Parlament se poate distinge între procedura legislativă ordinară şi proceduri legislative
speciale.
52
A. Iniţierea proiectului de lege. Dreptul de iniţiativă legislativă constă în prerogativa de a
înainta Parlamentului un proiect de lege, însoțită de obligația corelativă a Parlamentului
de a se pronunța asupra proiectului în discuție. Inițiativa legislativă aparţine, conform
art. 74 alin. (1) din Constituţie:
53
• asigurarea corectitudinii și clarității exprimării juridice, înlăturarea
contradicțiilor sau necorelărilor din cuprinsul proiectului de act normativ,
asigurarea caracterului complet al prevederilor sale, respectarea normelor de
tehnică legislativă, precum și a limbajului normativ;
• prezentarea implicațiilor noii reglementări asupra legislației în vigoare, prin
identificarea dispozițiilor legale care, având același obiect de reglementare,
urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum și prin evitarea
reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite.
54
De asemenea, raportul comisiei sesizate în fond va face referiri la toate avizele
formulate de către celelalte comisii care au examinat proiectul de lege sau propunerea
legislativă, la toate amendamentele primite, la avizul Consiliului Legislativ precum şi la
avizul Consiliului Economic şi Social, dacă a fost cazul.
În cursul procedurii din faţa comisiilor, dar şi ulterior, până la momentul supunerii la
vot a proiectului, orice parlamentar are dreptul să depună amendamente
(amendamentele sunt propuneri de modificare a proiectului legislativ).
În cazul legilor constituționale, este necesară întrunirea unei majorități calificate de 2/3
din membrii fiecărei Camere. În măsura în care cele două Camere nu se pun de acord
asupra unei forme unice a proiectului de revizuire a Constituției, acesta urmează să fie
votat cu o majoritate calificată de 3/4 în ședința comună a Camerelor.
Legile organice se votează cu majoritate absolută (50% +1 din numărul total de membri ai
Camerei), iar legile ordinare se votează cu majoritate simplă (50% + 1 din numărul de
membri prezenți).
Potrivit art. 75 din Constituție, dacă prima Cameră sesizată nu se pronunță asupra
proiectului în termen de 45 de zile, acesta este considerat adoptat. Termenul este de 60
de zile în cazul adoptării de coduri sau a unor legi de complexitate deosebită, respectiv
de 30 de zile în cazul aplicării procedurii de urgență. Adoptarea tacită este aplicabilă
doar în cazul primei Camere sesizate, nu și în cazul Camerei decizionale. În măsura în
care a intervenit adoptarea tacită, proiectul este trimis Camerei decizionale, care se va
pronunța definitiv asupra acestuia.
55
5. Proiectele de lege sau propunerile legislative adoptate de prima Cameră (expres sau tacit) se
trimit celeilalte Camere a Parlamentului, numită şi Cameră decizională. Procedura la
nivelul Camerei decizionale este similară cu procedura care se desfășoară în fața primei
Camere sesizate, cu două excepții. Astfel, la nivelul Camerei decizionale nu există
adoptare tacită deoarece ar fi absurd ca proiecte de legi să fie adoptate fără a fi votate în
vreuna dintre Camere. De asemenea, votul celei de-a doua Camere este decisiv, spre
deosebire de votul primei Camere care nu obligă Camera decizională în vreun fel.
8. Promulgarea legii de către Preşedintele României. Promulgarea este actul prin care şeful
de stat autentifică textul legii, atestând regularitatea adoptării sale. Legea este trimisă
spre promulgare ulterior adoptării sale de Camera decizională. Preşedintele are la
dispoziţie un termen de cel mult 20 de zile de la primire pentru a promulga legea (art.
77 alin. 1 din Constituție). Înainte de a promulga legea, Președintele are posibilitatea de
a-și exercita două atribuții. În primul rând, acesta poate solicita Parlamentului
56
reexaminarea legii. Cererea de reexaminare trebuie motivată și poate avea la bază atât
critici asupra oportunității legii, cât și critici asupra constituționalității sale. Parlamentul
nu este obligat să modifice legea în sensul cerut de Președinte, dar are obligația de a
reexamina legea în procedura legislativă ordinară. Cererea de reexaminare poate fi
formulată o singură dată, iar dacă Parlamentul adoptă a doua oară legea în aceeaşi
formă, Preşedintele este obligat să promulge legea în această variantă. În al doilea rând,
Președintele are posibilitatea de a formula o obiecție de neconstituționalitate în același
termen de 20 de zile și cu aceleași consecințe prezentate anterior. Termenul de
promulgare se reduce la 10 zile în ipoteza formulării unei cereri de reexaminare sau în
cazul respingerii unei obiecții de neconstituționalitate. Astfel, dacă Preşedintele a cerut
reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii
se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la
primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
Termenul de 20 de zile în vederea promulgării este de decădere şi, în consecinţă, după
expirarea acestuia, Preşedintele nu mai poate solicita reexaminarea legii sau sesiza
Curtea Constituţională, legea intrând în vigoare în lipsa promulgării. Legile
constituţionale nu se promulgă de către Preşedintele Românei, acestea intră în vigoare
în urma aprobării lor prin referendum.
57
b) organele de lucru ale Camerei pot stabili termene mai scurte pentru analizarea și
dezbaterea proiectului de lege;
c) proiectul de lege va fi înscris cu prioritate în ordinea de zi.
Revizuirea Constituţiei este procedura în urmă căreia este modificată Constituția prin
intermediul unei legi constituționale. Categoria subiecților care au drept de inițiativă
legislativă în cazul revizuirii Constituției este diferită de categoria subiecților iniţiativei
legislative ordinare. Astfel, au dreptul de a propune revizuirea Constituţiei (art. 150 din
Constituție):
3. 500.000 de cetăţeni, care trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării,
iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel
puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Condiţionările geografice şi
numerice vizează asigurarea reprezentativităţii şi seriozităţii propunerii de revizuire a
Constituţiei. Curtea Constituţională verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni (art. 146 lit. j) din Constituție).
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30
de zile de la data adoptării propunerii de revizuire. (art. 151 alin. 3 din Constituție)
Referendumul pentru revizuirea Constituţiei este valabil dacă la acesta participă cel
puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale. Rezultatul
referendumului este pozitiv dacă au spus „DA” revizuirii Constituţiei cel puţin 50%+1
din numărul cetăţenilor participanţi la referendum.
58
2.3.3.1.2.3 Procedura cu privire la legile din domeniul justiţiei
Prin legi bugetare se înţelege legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor
sociale de stat. Procedura de adoptare a legilor bugetare prezintă următoarele
particularităţi:
3. Legile bugetare se dezbat şi adoptă în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul
a 50%+1 din numărul senatorilor şi deputaţilor prezenţi (majoritate simplă), pe baza
raportului comun al celor două comisii de buget şi finanţe din Parlament.
4. Legile bugetare au un termen special în care trebuie să fie adoptate, şi anume cu cel
puţin trei zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar (mai exact până la sfârşitul
anului calendaristic). În cazul în care o lege nu se adoptă până la finele anului, legea
bugetară a anului trecut se va aplica şi pentru anul ulterior, până la adoptarea unei alte
legi a bugetului.
5. În principiu, sunt în vigoare doar pentru un an, cu excepţia situației în care nu s-a
reuşit adoptarea unei noi legi a bugetului până la sfârşitul anului, caz în care vor
produce efecte până la adoptarea noilor legi bugetare.
59
Pentru ca un tratat internaţional să devină aplicabil în România este necesară ratificarea
acestuia. Procedura de ratificare a tratatelor internaţionale presupune manifestări de
voință atât din partea puterii legislative, cât și din partea puterii executive.
Potrivit art. 75 alin. (1) din Constituție, în cazul ratificării tratatelor internaţionale,
Camera Deputaţilor este întotdeauna primă Cameră sesizată, iar Senatul este Cameră
decizională, indiferent de obiectul de reglementare al tratatului. Cu toate acestea,
obiectul tratatului este relevant pentru stabilirea majorităților cu care se votează
ratificarea acestuia. Astfel, dacă obiectul tratatului se încadrează în domeniul legilor
organice, tratatul va fi ratificat cu majoritate absolută. Dacă obiectul tratatului se
încadrează în domeniul legilor ordinare, acesta va fi ratificat cu majoritate simplă.
Cu privire la verificarea constituționalității tratatelor, art. 147 alin. (3) din Constituție
stabilește că în cazul constatării constituționalității tratatului înainte de ratificarea
acestuia, tratatul nu mai poate fi verificat ulterior pe calea unei excepții de
neconstituționalitate. Per a contrario, dacă tratatul nu a fost verificat din punct de vedere
al constituționalității sale înainte de ratificare, acesta poate face obiectul unei excepții de
neconstituționalitate. Cu toate acestea, o eventuală decizie a Curții Constituționale de
constatare a neconstituționalității tratatului va produce doar efecte limitate, având în
vedere că nu poate anula un acord valabil între state. În acest sens, Legea nr. 590/2003
privind tratatele prevede că în cazul în care, în exercitarea atribuțiilor sale de control al
constituționalității, Curtea Constituțională decide că dispozițiile unui tratat aflat în
vigoare pentru România sunt neconstituționale, Ministerul Afacerilor Externe,
împreună cu ministerul sau instituția în competențele căruia/căreia se află domeniul
principal reglementat prin tratat, va face demersuri, în termen de 30 de zile, pentru
inițierea procedurilor necesare în vederea renegocierii tratatului sau încetării
valabilității acestuia pentru partea română ori, după caz, în vederea revizuirii
Constituției. Pe de altă parte, dacă Curtea Constituțională constată
neconstituționalitatea tratatului înainte de ratificarea acestuia, tratatul nu poate fi
ratificat în aceeași formă decât după revizuirea Constituției.
60
Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă procedura constituţională prin care
Guvernul, ca organ colectiv şi solidar, pune Parlamentul în situaţia limită de a opta
între acceptarea fără rezerve a unor proiecte de legi și demiterea Guvernului în bloc
prin moțiune de cenzură. Decizia angajării răspunderii îi aparţine Guvernului şi nu este
condiţionată de acordul Parlamentului.
Această procedură este compusă din următoarele etape (art. 114 din Constituţie):
1. Guvernul îşi angajează răspunderea politică în şedinţa comună a celor două Camere,
asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
Practica a demonstrat că Guvernul nu a recurs niciodată la această procedură pentru a
promova un program sau o declarație de politică generală, ci doar pentru a reuși să
obțină adoptarea în bloc a unui pachet de legi necesar pentru a-și putea aplica
programul de guvernare. Astfel, dacă Guvernul este sigur de majoritatea care îl susține
în Parlament și dorește să obțină rapid intrarea în vigoare a unor legi, acesta recurge la
procedura angajării răspunderii ca procedură simplificată de legiferare. Cu privire la
interpretarea noțiunii de ,,proiect de lege”, Curtea Constituțională a stabilit că expresia
în discuție trebuie înțeleasă în sens larg, angajarea răspunderii putându-se face și cu
privire la două sau mai multe proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte.
2. A doua etapă a acestei proceduri presupune parcurgerea unui termen de trei zile de
la angajarea răspunderii Guvernului, în care parlamentarii au trei opțiuni:
• Parlamentarii pot iniția o moțiune de cenzură, iar aceasta să fie respinsă. Sub
aspectul efectelor, această situație este identică cu cea prezentată anterior;
61
Guvernul nu acceptă respectivele amendamente, proiectul va rămâne în forma stabilită
inițial de acesta.
2.3.3.1.2.8 Delegarea legislativă (art. 115 din Constituție). Procedura de adoptare a ordonanţelor
de Guvern
2. legea de abilitare trebuie să cuprindă data până la care Guvernul poate emite
ordonanţe;
62
Ordonanţele Guvernului trebuie semnate în mod obligatoriu de către primul ministru şi
contrasemnate de către miniştrii însărcinaţi cu punerea lor în aplicare.
În măsura în care nu s-a cerut aprobarea ordonanței simple, aceasta își va continua
existența juridică sub forma de ordonanță a Guvernului. Dacă s-a cerut aprobarea de
către Parlament, acesta din urmă poate să o respingă, să o aprobe sau să o aprobe cu
modificări prin lege. Din momentul intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței
simple, aceasta va fi încorporată în lege, pierzându-și natura juridică de ordonanță
simplă.
Potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, în situaţii extraordinare, Guvernul poate
adopta ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare numai după depunerea lor spre
dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după
publicarea lor în Monitorul Oficial al României. În acest caz, delegarea legislativă
pentru emiterea unor asemenea ordonanţe este acordată direct prin intermediul
Constituţiei, spre deosebire de situația ordonanțelor simple care pot fi emise doar în
temeiul unei legi de abilitare.
63
1. în domeniul legilor constituţionale;
2. în domeniul legilor electorale;
3. nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie;
4. nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică – în
patrimoniul statului (ex: exproprieri, naţionalizări).
Ordonanţele de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea lor în
Monitorul Oficial al României. Rezultă astfel că în cazul ordonanțelor de urgență,
aprobarea ulterioară de către Parlament este obligatorie. Ordonanțele de urgență intră
în vigoare imediat după momentul publicării lor în Monitorul Oficial. Camerele, dacă
nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după
caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera
sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se
trimite celeilalte Camere, care decide de asemenea în procedură de urgenţă.
64
anterior. Această abordare a fost confirmată de Curtea Constituțională prin Decizia nr.
80/2014. Astfel, potrivit instanței constituționale, procedura de desemnare a
candidatului la funcţia de prim-ministru nu poate ignora nici rezultatul electoral al
competitorilor electorali, dar nici finalitatea procedurii, respectiv desemnarea unui
candidat care să poată asigura coagularea unei majorităţi parlamentare în vederea
obţinerii votului de încredere. De aceea, Preşedintele României, neputând avea rol de
decident în această procedură, ci de arbitru şi mediator între forţele politice, are doar
competenţa de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianţa politică
sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în
cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa
politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară
obţinerii votului de încredere al Parlamentului.
65
1. Iniţiativa moţiunii de cenzură nu poate fi decât colectivă. Numărul minim al celor
care o iniţiază trebuie să fie de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor.
În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei,
Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de
Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale. Noțiunea de fapte grave prin care se încalcă
prevederile Constituției a fost definită de Curtea Constituțională astfel: ,,actele de
decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care
Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar
restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar
urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar avea
sau ar putea avea efecte similare”. Se poate observa din definiția anterioară că nu orice
faptă de încălcare a Constituției justifică recurgerea la procedura suspendării, ci doar
faptele care prezintă o gravitate ridicată în sensul celor arătate mai sus.
66
Procedura de suspendare se realizează în mai multe etape:
1. Formularea unei cereri de suspendare a Preşedintelui de către 1/3 din numărul total
al parlamentarilor. Cererea se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui;
Punerea sub acuzare a Preşedintelui României este o procedură care are drept
consecință angajarea răspunderii penale a Președintelui pentru comiterea infracțiunii de
înaltă trădare. Punerea sub acuzare presupune ridicarea imunităţii prezidenţiale şi
trimiterea în judecată a acestuia, propunerea trebuind să fie iniţiată de majoritatea
senatorilor şi deputaţilor.
67
Infracţiunea de „înaltă trădare” nu este definită în Constituţia României, ci în Codul
Penal. Astfel, art. 398 din Codul penal prevede că faptele prevăzute în art. 394 - 397,
săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu
detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Art. 394-397 din Codul penal prevăd o serie de infracțiuni contra securității
naționale:
• Art. 396 - Trădarea prin ajutarea inamicului: Fapta cetăţeanului român care, în
timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor
armate române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care
pot servi purtării războiului;
c) procură inamicului oameni, valori sau materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să
favorizeze activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor
armate române sau a armatelor aliate;
e) luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a
aliaţilor săi, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25
de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
68
(1) Acţiunea armată întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al
îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat se pedepseşte cu
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreprinderea de acţiuni violente împotriva persoanelor sau bunurilor
săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii
constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă
se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 10
la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În cazul în care Președintele României comite una sau mai multe din faptele menționate
mai sus, acesta poate fi trimis în judecată doar după ridicarea imunității sale în cadrul
procedurii parlamentare a punerii sub acuzare.
Dacă propunerea este admisă, Preşedintele urmează să fie judecat pentru comiterea
acestei infracţiuni de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De la data punerii sub
acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. La data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, Preşedintele este demis de drept. Dacă
Înalta Curte de Casație și Justiție pronunță o hotărâre de achitare, Președintele va reveni
în funcție.
Interpelarea este o veritabilă injoncţiune adresată Guvernului sau unuia dintre membrii
acestuia pentru a da explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale
activităţii sale interne sau externe. Astfel, orice parlamentar poate să ceară în scris
explicaţii din partea Guvernului în sensul arătat mai sus.
69
În exercitarea controlului său politic asupra Guvernului, Parlamentul poate adopta
moțiuni simple. Acestea au o natură juridică diferită față de moțiunea de cenzură.
Moțiunile simple sunt acte adoptate de Parlament cu efect exclusiv politic care au rolul
de a influența într-un sens sau în altul activitatea Guvernului sau de a atrage atenția
publicului asupra unei anumite probleme. Moțiunile simple sunt definite indirect în
cadrul art. 112 alin. (2) din Constituție. Astfel, Camera Deputaților sau Senatul poate
adopta o moțiune simplă prin care să-și exprime poziția cu privire la o problemă de
politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul
unei interpelări. Din textul anterior se poate deduce că moțiunile simple se pot adopta
ori de câte ori se consideră necesar de către Camere sau în cadrul procedurii de
interpelare.
În acest sens, Parlamentul este informat de Guvern și de alte autorități ale statului în
următoarele moduri:
70
• Prezentați etapele procedurii legislative ordinare.
• Care sunt diferențele între legile organice și legile ordinare? Dar între
ordonanțele simple și ordonanțele de urgență?
• În ce condiții poate fi suspendat Președintele României? Dar pus sub acuzare?
• În ce domenii nu pot interveni ordonanțele de urgență?
• Ce sunt interpelările?
• Care sunt etapele adoptării unei moțiuni de cenzură?
MODULUL 4:
Puterea executivă – Guvernul și Președintele României
(60 minute teorie, 20 minute practică)
A. Cuprinsul modulului
B. Obiectivele modulului
71
C. Cuvinte-cheie
2.4 Guvernul
În art. 102 alin. (3), Constituția prevede că Guvernul este alcătuit din prim-ministru,
miniştrii şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.
Guvernul este autoritatea publică a puterii executive care funcţionează în baza votului
de încredere acordat de către Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi
externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Guvernul are
rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic
şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile
promovării intereselor naţionale. Sintetizând, putem afirma că Guvernul are rolul de a
asigura administrarea statului din punct de vedere financiar şi instituţional.
Competența Guvernului este partajată cu alte organe care, însă, nu se află în subordinea
sa. Acestea sunt autorităţile administrației publice locale, care funcționează în baza
principiului descentralizării. Autoritățile administrației publice locale sunt:
1. Consiliul local care există în fiecare comună, oraş sau municipiu, fiind condus de
către un primar.
Chiar dacă beneficiază de un buget local, acesta nu este suficient pentru ca autoritățile
locale să dispună de o independență totală faţă de bugetul de stat, ale cărui fonduri sunt
distribuite în teritoriu de către Guvern.
72
Guvernul este demis în bloc. În măsura în care nu intervin aceste două situații,
mandatul Guvernului va dura până la data validării alegerilor parlamentare generale.
2.4.3 Primul-ministru
1. în caz de deces;
2. în caz de demisie;
3. în caz de imposibilitate de exercitare a funcţiei pe o perioadă mai lungă de 45 de zile.
Imposibilitatea poate fi de două feluri: a. de ordin medical; b. rezultată din suspendarea
din funcţie a primului ministru în două situaţii: i. în mod automat în momentul
trimiterii sale în judecată pentru comiterea unei infracţiuni; ii. în cazul suspendării sale
facultative de către Preşedinte la momentul începerii urmăririi penale împotriva
primului ministru.
4. în caz de condamnare pentru comiterea unei infracţiuni;
5. în caz de pierdere a drepturilor electorale;
6. în caz de incompatibilitate.
2.4.4 Miniştrii
1. demisie;
2. deces;
3. condamnare penală;
4. imposibilitate de exercitare a funcţiei pe o perioadă mai lungă de 45 de zile -
imposibilitatea poate fi de două feluri: a. de ordin medical; b. suspendarea din funcţie a
unui ministru în două situaţii: i. în mod automat în momentul trimiterii sale în judecată
pentru comiterea unei infracţiuni; ii. în ipoteza suspendării facultative dispuse de către
Preşedinte la momentul începerii urmăririi penale împotriva respectivului ministru.
5. în cazul revocării sale din funcție de către Președinte, la propunerea primului-
ministru (art. 85 alin. 2 din Constituție) – ipoteza remanierii guvernamentale;
6. în caz de pierdere a drepturilor electorale;
7. în caz de incompatibilitate.
73
Remanierea guvernamentală intervine atunci când, la propunerea primului-ministru,
Preşedintele României revocă din funcţia de membru al Guvernului, prin decret, pe
unul sau mai mulţi miniştri, înlocuindu-i, tot prin decret, cu alte persoane. Dacă prin
remanierea guvernamentală se schimbă componenţa politică a Guvernului, adică un
partid politic intră sau iese de la guvernare, înlocuirea miniştrilor de către Preşedinte se
poate face doar după ce, la propunerea primului-ministru, Parlamentul îşi dă acordul
asupra remanierii.
Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. Hotărârile şi
ordonanţele Guvernului se adoptă prin consens, în prezenţa majorităţii membrilor
acestuia. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministru (art. 27 din Legea
nr. 90/2001). Această prevedere subliniază poziţia specială pe care primul-ministru o
are în cadrul Guvernului. Primul-ministru nu mai este „primul dintre egali”, ci este
liderul incontestabil al Guvernului.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele poate dispune suspendarea acestora din
funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
74
2.5 Preşedintele României
Preşedintele României reprezintă statul român, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.
Pe plan intern, Preşedintele este reprezentantul statului român, deoarece este ales prin
intermediul sufragiului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, aşadar acesta
beneficiază de o legitimitate democratică directă și egală cu cea a Parlamentului. Pe plan
extern (art. 91 din Constituție), Preşedintele este reprezentantul statului român în
raporturile cu alte state, având competența de a încheia acorduri, tratate internaţionale
şi convenţii cu alte state, în numele statului român, fiind cel care semnează tratatele
internaţionale înainte de ratificarea lor. De asemenea, Președintele acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României și aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
75
respingerea agresiunii armate și poate institui starea de asediu sau starea de urgenţă în
întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
(art. 81 alin. 1 din Constituție). Scrutinul este uninominal, majoritar, cu două tururi: în
primul tur este declarat ales candidatul care a obţinut majoritatea absolută a voturilor
alegătorilor înscrişi pe listele electorale. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine
această majoritate în primul tur, la un interval de două săptămâni este organizat cel de-
al doilea tur de scrutin, la care participă primii doi candidaţi din primul tur. În al doilea
tur, va câștiga candidatul care obține majoritatea voturilor valabil exprimate.
76
1. Candidatul să aibă drept de vot;
2. Candidatul să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
3. Persoana care candidează pentru funcţia de Preşedinte al României să fi împlinit,
până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 35 de ani;
4. Candidatului să nu-i fie interzisă asocierea în partidele politice. Cu toate acestea, la
data alegerii sale, Preşedintele trebuie să renunţe la calitatea de membru al vreunui
partid politic deoarece trebuie să îndeplinească funcţia de mediator imparţial al scenei
politice;
5. Candidatul să nu fi îndeplinit anterior funcţia de Preşedinte al României decât pentru
cel mult un mandat. Aceasta deoarece nicio persoană nu poate îndeplini funcția de
Președinte decât pentru cel mult două mandate. Mandatele pot fi şi succesive (art. 81
alin. 4 din Constituție). Raţiunea limitării numărului de mandate prezidenţiale are ca
scop să asigure alternanţa la putere și să evite o potențială dictatură.
Mandatul Președintelui poate înceta și înainte de termen în caz de demisie, demitere din
funcţie prin referendum, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau în caz
de deces. În situaţiile în care mandatul încetează înainte de termen, intervine vacanţa
funcţiei prezidenţiale şi se instituie interimatul funcţiei de Preşedinte al României.
Interimatul se instituie şi în situaţia în care Preşedintele este suspendat din funcţie sau
se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, până când imposibilitatea
devine definitivă şi intervine vacanţa funcţiei sau până când Preşedintele îşi reia
atribuţiile, dacă rezultatul referendumului de demitere este negativ.
77
urmă atestând astfel regularitatea adoptării legii. Trebuie menționat că promulgarea
constituie o atribuție pur formală, având în vedere că Președintele nu poate refuza
promulgarea sau modifica conținutul legii, având doar posibilitatea de a formula o
cerere de reexaminare a legii adresată Parlamentului sau de a invoca o obiecție de
neconstituționalitate.
2. Astfel, Preşedintele are dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii de către
cele două Camere, pentru orice motive (de inoportunitate, de neconstituționalitate sau
privind nerespectarea normelor de tehnică legislativă). Dacă Preşedintele a cerut
reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii
se face în cel mult 10 zile de la primirea legii după reexaminare sau de la primirea
deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
78
4. Preşedintele poate iniția organizarea referendumului cu privire la probleme de
interes naţional, după consultarea Parlamentului (art. 90 din Constituție). Consultarea
Parlamentului este obligatorie, dar Președintele nu are obligația de a respecta avizul
oferit de Parlament. Astfel, Președintele deține atribuția discreționară de a iniția un
referendum național în condițiile art. 90 ori de câte ori consideră necesar și cu privire la
orice probleme pe care le consideră ca fiind de interes național.
79
3. Preşedintele numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142 alin. 3 din
Constituție).
2. Preşedintele instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga
țară ori în unele unități administrativ teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea
măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în
sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu
sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.
80
României cu Guvernul. Refuzul Preşedintelui de a semna tratatele negociate de Guvern
conduce la imposibilitatea Parlamentului de a le ratifica.
2. Acordă graţierea individuală (art. 94 lit. d) din Constituție). Grațierea este o atribuție
discreționară a Președintelui ce constă în înlăturarea, în tot sau în parte, a executării
pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară. Potrivit art. 3
alin. (2) din Legea nr. 546/2002, decretul de grațiere individuală nu poate fi revocat.
Potrivit art. 84 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României nu poate fi membru al
unui partid politic pe perioada exercitării mandatului. Această prevedere urmăreşte să
asigure echidistanţa Preşedintelui, în calitatea sa de „mediator între puterile statului”,
iar pe de altă parte, este o măsură de protecţie a mandatului prezidențial, care are drept
scop asigurarea independenţei sale în exercitarea prerogativelor. În același timp, pe
durata mandatului său, Președintele nu poate îndeplini nicio altă funcție publică sau
privată, incompatibilitatea acestuia fiind totală.
Potrivit art. 84 alin. (2), Preşedintele României se bucură de imunitate. Aceasta este de
două feluri:
81
timpul mandatului său, indiferent că acestea vizează exercitarea atribuțiilor sale
sau nu, acesta nu va putea fi supus unei proceduri penale decât după terminarea
mandatului.
2. în caz de deces;
4. prin demisie;
6. prin demitere de drept dacă Înalta Curte de Casație și Justiție îl condamnă pentru
înaltă trădare.
Dacă funcția de Președinte devine vacantă ori dacă Președintele este suspendat din
funcție sau dacă se află în imposibilitatea temporară de exercitare a funcției, interimatul
se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților.
Președintele interimar poate exercita toate atribuțiile Președintelui, cu trei excepții:
82
MODULUL 5: Ministerul public, puterea judecătorească și
Consiliul Superior al Magistraturii
A. Cuprinsul modulului
1. Ministerul Public.
2. Puterea judecătorească.
3. Consiliul Superior al Magistraturii.
4. Întrebări de autoevaluare.
B. Obiectivele modulului
C. Cuvinte-cheie
Ministerul Public este compus din procurori constituiți în parchete, care funcționează pe
lângă instanțele de judecată. Ministerul Public nu este un ,,minister” în adevăratul sens
al cuvântului deoarece nu face parte din punct de vedere formal din Guvern. Ministerul
Public este doar denumirea instituției care reunește totalitatea parchetelor.
83
2.6.1 Organizare
Ministerul Public este alcătuit din parchete organizate într-o structură piramidală pe
lângă fiecare instanţă. În vârful structurii, se află Parchetul General de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. În cadrul acestuia funcționează ca entitate separată o
structură specializată de procurori - Direcția Naţională Anticorupţie (DNA). Tot ca
entitate separată funcționează în cadrul Ministerului Public şi Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism ( DIICOT). Cele două direcții se ocupă
doar de investigarea infracțiunilor de corupție și a celor de crimă organizată și terorism
și dețin servicii teritoriale în anumite județe ale țării.
1. Principiul stabilităţii în funcţie. Procurorii pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau
promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie
în condiţiile prevăzute de legea nr. 303/2004.
2. Principiul controlului ierarhic. Acesta se manifestă în două forme: a) orice act al unui
procuror poate fi revocat de către procurorul-șef al parchetului din care face parte sau,
în măsura în care actul este al procurorului-șef, de către procurorul-șef al parchetului
superior aceluia din care face parte; b. procurorul-șef al unui parchet poate să ceară
procurorilor subordonați îndeplinirea anumitor acte, inclusiv începerea urmăririi
penale într-un anumit dosar sau scoaterea de sub urmărire penală.
Revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către
Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, care se poate sesiza din
oficiu, la cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului
84
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a procurorului general al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie ori Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism, cu avizul Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al
Magistraturii.
2.6.2 Atribuţii
1. Atribuţii obligatorii:
a. de a realiza ancheta penală, fie în mod direct, fie prin supravegherea organelor de
poliţie, ori de câte ori există suspiciunea că s-a comis o infracţiune. În exercitarea acestei
atribuţii, procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală, dispoziţiile
date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală. Această activitate,
numită şi activitate de urmărire penală, se exercită din oficiu;
2. Atribuţii facultative:
85
2.7 Puterea judecătorească
În orice societate, între indivizii care o alcătuiesc sau între aceştia şi autorităţile publice
se pot ivi conflicte în cadrul cărora o parte pretinde în contradictoriu cu cealaltă că legea
sau un drept subiectiv al ei au fost încălcate şi, prin urmare, cere restabilirea ordinii
juridice tulburate. În rezolvarea acestor conflicte intervine puterea judecătorească.
3. Curţile de apel. Acestea au sediul stabilit de lege în localitatea de reşedinţă a unui judeţ
sau a municipiului Bucureşti şi îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând
mai multe tribunale. Curţile judecă în primă instanţă cauzele date direct prin lege în
competenţa lor, precum şi apelurile declarate împotriva hotărârilor tribunalelor
pronunţate în primă instanţă şi recursurile declarate împotriva hotărârilor tribunalelor
pronunţate în apel. La fel ca tribunalele, curţile de apel sunt compuse din mai multe
secţii.
4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În România există o singură Înaltă Curte de Casaţie şi
Justiţie, cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din:
preşedinte, 2 vicepreşedinţi, 4 preşedinţi de secţii şi cel mult 80 de judecători. Ca
structură, Curtea este organizată în 4 secţii - Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia
penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă
proprie. Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face
numai prin concurs organizat ori de câte ori este necesar, în limita posturilor vacante,
de către Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii.
Preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
86
sunt numiţi de către Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii
dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă
cel puţin 2 ani şi care nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani.
Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali. Astfel, în
activitatea de soluționare a litigiilor, aceștia nu sunt subordonați niciunei alte autorități
87
de stat. Preşedinții de instanţă şi cei de secţii au doar competenţe de ordin administrativ
în raporturile lor cu judecătorii acelei instanțe.
Incompatibilități și interdicții
Pe perioada mandatului, judecătorii sunt incompatibili cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcțiilor didactice din învățământul superior. De asemenea,
judecătorilor le este interzis sa facă parte din organizaţii cu scop politic ori economic.
Incompatibilitățile și interdicțiile menționate sunt aplicabile și procurorilor.
Imunitatea judecătorilor
88
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 25% pe o perioadă de
până la 1 an;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă efectivă de la un an la 3 ani la o altă instanţă
sau la un alt parchet, chiar de grad imediat inferior;
d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;
e) retrogradarea în grad profesional;
f) excluderea din magistratură.
• Soluționarea oricărui litigiu între două persoane, fizice sau juridice, care nu este
dat spre soluţionare în competenţa altui organ;
• Verificarea respectării legii în anumite proceduri nelitigioase. De exemplu,
instanțele verifică respectarea procedurii în cazul adopţiei, în cazul procedurii de
înregistrare a unei societăţi comerciale etc.;
Există o categorie de hotărâri judecătorești care pot fi emise doar de Înalta Curte de
Casație și Justiție. Astfel, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de
conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de
apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti. Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din
preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi 20 de judecători, din care 14
judecători din secţia/secţiile în a cărei/căror competenţă intră problema de drept care a
89
fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul
celorlalte secţii. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv unul dintre
vicepreşedinţii acesteia este preşedinte al completului.
Totodată, pentru asigurarea unei bune înfăptuiri a actului de justiţie este necesar ca pe
lângă existența unor instanțe competente să soluționeze litigii, să existe și mecanisme
efective pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești. În acest sens, există un
întreg sistem de garantare a executării hotărârilor judecătoreşti, iar statul are obligaţia
de a executa în mod benevol hotărârile judecătoreşti pronunțate împotriva sa. De
asemenea, statul are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru executarea
hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva unor persoane fizice sau juridice. În
România, hotărârile judecătoreşti sunt de regulă puse în executare de către executorii
judecătoreşti, care pot fi sprijiniţi în activitatea lor de către alte organe ale statului
(poliţie, ministerul de finanţe, instanțe de executare etc.).
90
iau prin vot secret. Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al
Magistraturii la care participă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt
definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la art. 134 alin. (20 din Constituţie
(hotărârile care vizează răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor).
A. Cuprinsul modulului
1. Curtea Constituțională.
91
2. Avocatul Poporului.
3. Întrebări de autoevaluare.
B. Obiectivele modulului
C. Cuvinte-cheie
Conform art. 142 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul
supremaţiei Constituţiei. Ierarhia logică a normelor juridice, în vârful căreia se află
Constituția României, impune existența unor mecanisme de verificare și sancționare a
actelor normative contrare Constituției. Procedurile care pot fi declanșate în fața Curții
Constituționale având ca obiect neconstituționalitatea unor acte normative constituie
unele dintre cele mai importante pârghii de garantare a supremației Constituției. Astfel,
după cum vom arăta în continuare, Curtea Constituțională nu este singurul organ
competent în materie de constituționalitate. Anumite acte normative pot fi verificate din
punct de vedere al constituționalității lor doar de către instanțele de judecată. Acestea
din urmă pot sancționa, de asemenea, actele normative cu forță juridică inferioară care
contravin actelor normative cu forță juridică superioară.
92
puteri ale statului, și anume Curții Constituţionale. Precizăm cu această ocazie că există
sisteme în care nu există Curte Constituțională, iar competența în materie de
constituționalitate revine în întregime instanțelor judecătorești sau instanței supreme
din statul în discuție.
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt reînnoiţi cu o treime din 3 în 3 ani. Judecătorii îşi
aleg un preşedinte pentru un mandat de 3 ani. Calitatea de judecător la Curtea
Constituţională este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior. Judecătorii CCR beneficiază de
imunitate în condițiile prevăzute de art. 61 și art. 66 din Legea nr. 47/1992. Imunitatea
de fond a acestora constă în faptul că nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru
opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. Imunitatea de procedură a
judecătorilor constă în faptul că aceștia nu pot fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau
trimişi în judecată penală decât cu încuviinţarea plenului Curţii Constituţionale, la
cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Încuviinţarea menționată se dă cu votul a două treimi din numărul
judecătorilor Curţii Constituţionale, după ascultarea judecătorului în cauză. Pentru
infracţiuni săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, urmărirea penală şi trimiterea
în judecată se fac numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de
infracţiune flagrantă, judecătorii Curţii Constituţionale pot fi reţinuţi şi supuşi
percheziţiei, procurorul general informându-l de îndată pe preşedintele Curţii
Constituţionale. Judecătorul trimis în judecată penală poate fi suspendat prin decizia
plenului Curţii Constituţionale adoptată cu votul a două treimi din membrii Curţii
Constituţionale. În cazul nei decizii de achitare, suspendarea încetează, iar în cazul unei
decizii definitive de condamnare, mandatul de judecător al Curţii Constituţionale
încetează de drept.
93
• înaltă competenţă profesională;
• vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic
superior.
Atribuțiile CCR sunt enumerate în art. 146 din Constituție. Fiecare atribuție este
dezvoltată în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale. Astfel, Curtea:
94
9. veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
Acesta are ca obiect legile şi ordonanţele Guvernului, după intrarea lor în vigoare.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată în faţa instanţelor judecătoreşti sau a
celor de arbitraj comercial (care vor sesiza Curtea Constituţională) ori poate fi ridicată
direct în faţa Curţii Constituţionale, dar numai de către Avocatul Poporului.
95
Pentru a ilustra mai clar caracteristicile obiecției, respectiv excepției de
neconstituționalitate, având în vedere că sunt cele mai importante mecanisme de
sesizare a Curții, în cele ce urmează vom prezenta asemănările și deosebirile dintre
acestea.
Totodată, este important de precizat care sunt condițiile de admisibilitate ale excepției
de neconstituționalitate. Aceasta nu poate fi trimisă direct Curții Constituționale de
către părțile din proces, ci trebuie să treacă printr-un filtru anterior de admisibilitate.
Instanța în fața căreia se desfășoară procesul are competența de a verifica întrunirea
unor condiții preliminare înainte de a concluziona că excepția este admisibilă și Curtea
Constituțională poate fi sesizată prin intermediul unei încheieri pentru a soluționa
excepția de neconstituționalitate.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, condițiile de admisibilitate sunt următoarele:
96
4. dispozițiile respective să nu fi fost constatate anterior ca fiind neconstituționale.
Dacă instanța de judecată constată că aceste condiții sunt îndeplinite, va sesiza CCR
printr-o încheiere. Procesele nu se suspendă pe durata soluționării excepției de
neconstituționalitate. În situația în care CCR constată neconstituționalitatea prevederii
în discuție după finalizarea procesului, partea din proces care a invocat excepția poate
reiniția procesul pe calea unei căi extraordinare de atac - revizuirea. Dacă instanța de
judecată constată că excepția nu respectă condițiile menționate anterior, va emite o
încheiere prin care va respinge excepția ca inadmisibilă. Încheierea de respingere poate
fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară în termen de 48 de ore de la
pronunțare. Recursul se judecă în trei zile.
Deciziile CCR pot fi clasificate astfel: a) decizii prin care se constată constituționalitatea;
b) decizii prin care se constată neconstituționalitatea; c) decizii interpretative. Cu privire
97
la ultima categorie de decizii, trebuie menționat în primul rând că CCR nu are dreptul
de a modifica sau completa prevederile supuse controlului său pentru că, în caz contrar,
s-ar substitui legiuitorului și ar încălca principiul separației puterilor în stat. Cu toate
acestea, având în vedere că anumite prevederi aparent neconstituționale pot fi salvate
printr-o interpretare constituțională, CCR a dezvoltat cutuma de a crea interpretări
constituționale ale normelor supuse controlului prin intermediul deciziilor
interpretative.
Conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, în cazul admiterii unei obiecții de
neconstituționalitate, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective
pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
Art. 147 alin. (3) precizează care sunt efectele unei decizii CCR privind
constituționalitatea unui tratat internaţional:
• dacă tratatul este considerat constituţional, acesta nu mai pot face obiectul unei
excepţii de constituţionalitate;
• dacă tratatul este declarat neconstituţional, acesta nu mai poate fi ratificat.
Art. 147 alin. (1) din Constituție reglementează efectele deciziilor CCR cu privire la
constituționalitatea regulamentelor Camerelor, precum și a legilor/ordonanțelor în
vigoare, verificate pe calea excepției de neconstituționalitate.
Astfel, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente,
constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei CCR dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui
termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
98
2.10 Avocatul Poporului
Acesta este numit în funcţie de către Senat şi Camera Deputaţilor, în şedinţă comună,
pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată.
• demisie;
• revocare din funcţie;
• incompatibilitate cu alte funcţii publice sau private;
• imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin
examen medical de specialitate;
• deces.
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau
pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor lor
(imunitate de fond).
99
Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în
judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea atribuţiilor sale, dar nu
poate fi reţinut, percheziţionat sau arestat fără încuviinţarea preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului (imunitate de procedură).
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate.
Petiţiile adresate Avocatul Poporului trebuie să se facă în scris şi să indice numele şi
domiciliul persoanei fizice lezate în drepturile şi libertăţile acesteia, drepturile şi
libertăţile încălcate, precum şi autoritatea administrativă ori funcţionarul public în
cauză. Avocatul Poporului este obligat să prezinte în faţa celor două Camere ale
Parlamentului rapoarte anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conține
recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și
libertăților cetățenilor.
100