Drept Civil. Drepturi Reale

Universitatea ”Dunărea de Jos”
Departamentul pentru Învațământ la Distanță

și cu Frecvență Redusă
DREPT CIVIL. DREPTURI REALE
Mirela Costache
Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Specializarea: Drept
Anul 2
DREPT CIVIL. DREPTURI REALE
Lect.univ.dr. Mirela Costache
IFR
2020
Cuprins
CUPRINS
Capitolul 1 .........................................................................................................................................................5
PATRIMONIUL ...................................................................................................... Error! Bookmark not defined.
CONŢINUT .....................................................................................................................................................5
OBIECTIVE ....................................................................................................................................................5
1.1. Noțiunea de patrimoniu ........................................................................................................................6
1.2. Elementele patrimoniului ......................................................................................................................6
1.3. Caracterele juridice ale patrimoniului .................................................................................................7
1.4. Funcțiile patrimoniului ..........................................................................................................................7
1.5. Clasificarea drepturilor patrimoniale ...................................................................................................7
TEME DE AUTOEVALUARE.......................................................................................................................18
Capitolul 2 .......................................................................................................................................................45
DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ ............................................................ Error! Bookmark not defined.
CONŢINUT ...................................................................................................................................................45
OBIECTIVE ..................................................................................................................................................45
2.1. Formele dreptului de proprietate .......................................................................................................46
2.2. Noțiunea dreptului de proprietate privată .........................................................................................46
2.3. Subiectele dreptului de proprietate privată ......................................................................................46
2.4. Conținutul dreptului de proprietate privată ....................................................................................446
2.5. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată.................................................................49
2.6. Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată .......................................................................49
Capitolul 3 .......................................................................................................................................................77
DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ ............................................................ Error! Bookmark not defined.
CONŢINUT ...................................................................................................................................................77
OBIECTIVE ..................................................................................................................................................77
3.1. Noţiune, titularii și caracterele juridice ale dreptului de prorietate publică ..................................78
3.2. Obiectul dreptului de proprietate publică .........................................................................................78
3.3. Exercitarea dreptului de proprietate publică ....................................................................................80
Capitolul 4 .......................................................................................................................................................85
MODALITĂȚILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ .. Error! Bookmark not defined.
CONŢINUT ...................................................................................................................................................85
OBIECTIVE ..................................................................................................................................................85
4.1. Noțiuni generale .................................................................................................................................86
4.2. Proprietatea comună ...........................................................................................................................86
4.3. Proprietatea anulabilă .........................................................................................................................93
Drept civil. Drepturi reale 3

Cuprins
4.4. Proprietatea rezolubilă ....................................................................................................................... 93
TEME DE AUTOEVALUARE ...................................................................................................................... 95
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................... 95
Capitolul 5....................................................................................................................................................... 85
DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE ................................. Error! Bookmark not defined.
CONŢINUT .................................................................................................................................................. 85
OBIECTIVE.................................................................................................................................................. 85
5.1. Noțiuni generale ................................................................................................................................. 86
5.2. Superficia............................................................................................................................................. 86
5.3. Dreptul de uzufruct, dreptul de uz și dreptul de abitație ................................................................ 88
5.4. Dreptul de servitute ............................................................................................................................ 93
Capitolul 6....................................................................................................................................................... 85
POSESIA ............................................................................................................... Error! Bookmark not defined.
CONŢINUT .................................................................................................................................................. 85
OBIECTIVE.................................................................................................................................................. 85
6.1. Noțiuni generale ................................................................................................................................. 86
6.2. Elementele constitutive...................................................................................................................... 86
6.3. Dobândirea și pierderea posesiei ..................................................................................................... 93
6.4.Viciile posesiei ..................................................................................................................................... 93
6.5. Posesia și detenția precară ............................................................................................................... 93
6.6. Efectele posesiei ................................................................................................................................. 93
Capitolul 7....................................................................................................................................................... 85
MODURI DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE PROPRIETATE. ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE ........ Error!
Bookmark not defined.
CONŢINUT .................................................................................................................................................. 85
OBIECTIVE.................................................................................................................................................. 85
7.1. Noțiune și clasificare .......................................................................................................................... 86
7.2. Accesiunea .......................................................................................................................................... 86
7.2. Hotărârea judecătorească, tradițiunea și ocupațiunea ................................................................... 86
7.2. Uzucapiunea (prescripția achizitivă) ................................................................................................ 86
7.2. Acțiunea în revendicare ..................................................................................................................... 86
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................... 95
4 Drept civil. Drepturi reale

Patrimoniul
Capitolul 1
PATRIMONIUL
CONŢINUT
1.1. Noțiunea de patrimoniu

1.2. Elementele patrimoniului
1.3. Caracterele juridice ale patrimoniului
1.4. Funcțiile patrimoniului
1.5. Clasificarea drepturilor patrimoniale
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va clarifica:
• ce este patrimonial și prin ce se caracterizează;
• care e rolul acestei instituții și care sunt funcțiile patrimoniului;
• să identifice categoriile de drepturi și obligații;
• o bună cunoaștere a noțiunii și clasificării drepturilor reale.

Patrimoniul
1.1. Noțiunea de patrimoniu

Din punct de vedere etimologic, termenul de „patrimoniu” provine din limba latină-
patrimonium, dar dreptul roman folosea și termeni asemănători pentru exprimarea acestui
concept, cum ar fi:pecunia, familia, bona, hereditatis etc. În dreptul roman patrimoniul nu a
fost definit, iar acest concept a avut o evoluție în timp. Inițial, patrimoniul cuprindea doar
lucrurile corporale, iar în epoca clasică a apărut ideea de drepturi reale și drepturi de
creanță.1
Actualul Cod civil a pus mai mult accent asupra termenului de patrimoniu, astfel încât
definiția legală e cuprinsă în prevederile art. 31 alin (1) care dispune: „orice persoană fizică
sau juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile si datoriile ce pot fi
evaluate în bani și aparțin acesteia. (2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau a unei
afectațiuni numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege”.
În dreptul civil, noțiunea de patrimoniu are un sens tehnic și precis. Pentru a defini
noțiunea de patrimoniu, prezintă interes doar drepturile si obligațiile civile care au o
valoare economică, respectiv, cele patrimoniale. Astfel, ideea de bază este că patrimoniul
reprezintă o sumă de valori și nu o totalitate de lucruri materiale, corporale.
Definim patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare
economică ce aparțin unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică.
Din definiția patrimoniului se desprind următoarele caracteristici:
a) patrimoniul cuprinde totalitatea drepturilor și a obligațiilor civile cu un conținut
economic care aparțin unei persoane;
b) patrimoniul reprezintă o sumă de valori și nu un ansamblu de bunuri material
corporale, astfel se are în vedere valoarea bănească a drepturilor si a obligațiilor
civile.
c) din patrimoniu nu fac parte drepturile neevaluabile material, deci nesusceptibile de
evaluare bănească.
Nu vor face parte din patrimoniu drepturile și obligațiile care nu au o valoare
pecuniară, și anume:
a) drepturile și obligațiile publice sau politice, și anume cele ce au la bază participarea
la exercițiul puterii publice, precum și acele „drepturi înnăscute”, cum ar fi dreptul la
viață privată (art. 71 C. civ.), dreptul la demnitate (art. 72 C. civ.), dreptul la
libertate, dreptul la nume, cinste, onoare (art. . 82 C. civ.) etc.
b) acțiunile de stat, care au ca scop doar stabilirea ori apărarea stării civile a unei
persoane;
c) drepturile de familie, cum ar fi cele legate de ocrotirea părintească, care, deși pot da
naștere la anumite raporturi pecuniare, nu au, prin ele însele, o valoare bănească.
Drepturile personal-nepatrimoniale nu intră în cadrul patrimoniului, chiar dacă
încălcarea unui asemenea drept poate da naştere unui drept de creanţă. De asemenea
obligaţiile corelative drepturilor absolute (obligaţiile negative generale, opozabile erga
omnes) nu intră în cadrul patrimoniului, fiind generale şi abstracte şi neavând valoare
economică propriu-zisă2.
1 I. Adam, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Ed. C. H. Beck, București, 2013, p. 1.
2 M. Ioan, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, 2015, p. 4.

Patrimoniul
1.2. Elementele patrimoniului

Plecând de la definiția dată patrimoniului de Codul civil, rezultă că acesta este
alcătuit din două elemente:
- latura activă, denumită și activul patrimonial
- latura pasivă, denumită și pasivul patrimonial.
Activul patrimonial cuprinde toate drepturile patrimoniale (exprimabile pecuniar)1.
Poate fi vorba despre drepturi reale, și anume dreptul de proprietate asupra anumitor
bunuri, dreptul de superficie asupra unui teren, dreptul de abitație asupra unei locuințe,
dreptul de uzufruct asupra unor bunuri ș. a. m. d, fie vorba despre drepturi de creanță
(drepturi personale) cum ar fi dreptul de a primi suma împrumutată, dreptul de a folosi
locuința închiriată, dreptul de a încasa chiria pentru bunul dat in locațiune, dreptul de a
folosi bunul dat în comodat, dreptul de a utiliza energia electrică în urma încheierii unui
contract de furnizare a acesteia, dreptul de a primi prețul lucrului vândut etc.
La rândul său, activul, din punct de vedere economic, poate fi împărțit în capital si
venituri2.
Capitalul reprezintă expresia valorică ce face parte din patrimoniul unei persoane. El
poate fi productiv, adică producătoare de venituri(de exemplu, un imobil închiriat produce
chirii, un număr de acțiuni reprezentând participarea la constituirea capitalului social al
unei societăți comerciale și care produce dividende), sau neproductiv (de exemplu, o
bibliotecă de cărți, un imobil locuit de proprietar).
La rândul lor, veniturile sunt resurse periodice care sunt realizate de o anumită
persoană și care fac să intre în patrimoniul acesteia valori apreciabile în bani. În acest
sens art. 548 alin. (4) C. civ dispune că ”fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea
bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, dobânzile,
arenzile, venitul rentelor și dividendelor”. Astfel, ele pot avea origine diversă, reprezentând
sume de bani obținute din exploatarea unui bun productiv cum ar fi chiriile încasate prin
închirierea unui imobil, dobânzile unor sume de bani împrumutate etc. Dar acestea pot
consta și în bunuri în natură, cum ar fi produsele obținute prin arendarea unei suprafețe de
teren.
Pasivul patrimonial este alcătuit din toate datoriile evaluabile în bani pe care le poate
avea o anumită persoană. Datoria poate consta fie într-o obligație de a da (de a transmite
sau de a constitui un drept real), ori într-o obligație de a face (de a preda un bun, de a
presta un serviciu sau de a executa o lucrare) fie într-o obligație de a nu face (de a se
abține de la ceva).
1.3. Caracterele juridice ale patrimoniului

În cadrul patrimoniului se regăsesc următoarele caractere juridice:
a) patrimoniul este o universalitate juridică;
b) orice persoană are un patrimoniu;
c) patrimoniul este unic;
d) divizibilitatea patrimoniului;
e) inalienabilitatea patrimoniului.
1 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed.
Hamangiu, București, 2013, p. 2.
2 C. Bîrsan, „Drept civil. Drepturi reale principale”, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 8.

Patrimoniul
a). Patrimoniul este o universalitate juridică (universitas iurius) deoarece

întrunește anumite elemente ale universalității juridice, cum ar fi:
- este o totalitate de drepturi și obligații sau o grupare de mase de bunuri care
sunt supuse aceluiași regim juridic, anume determinat;
- drepturile și obligațiile patrimoniale sunt diferite de universalitatea juridică,
fără a prezenta interes identitatea fiecărui drept sau a fiecărei obligații în parte,
ceea ce determină, ca în cazul producerii unei schimbări, acestea să nu afecteze
universalitatea, ele fiind cuprinse în aceasta sub aspectul valorii bănești.
Universalitatea juridică ce caracterizează patrimoniul nu poate fi confundată cu
universalitatea de fapt (universitas facti), astfel încât în acest sens, art. 541 alin (1) C. civ.
dispune:„ Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași
persoane și au o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege. Bunurile
care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor
acte sau raporturi juridice distincte.”
Universalitatea juridică se distinge de universalitatea de fapt, prin activul si pasivul,
ca elemente definitorii, în timp ce în cazul acesteia din urmă, bunurile din care este
compusă nu sunt fungibile.
Așadar, universalitatea juridică este specifică doar patrimoniului, iar masele
patrimoniale nu pot fi decât părți dintr-un întreg, chiar dacă păstrează o unitate
caracteristică determinate de un anumit grad de generalitate, de scopul căruia îi afectează
și de regimul juridic special.
b). Orice persoană are un patrimoniu. Drepturile și obligațiile cu valoare bănească
prezente, chiar și existența celor eventuale formează patrimoniul unei persoane. Nu doar
persoanele fizice, dar și persoanele juridice pot avea un patrimoniu. În ceea ce privește
persoanele fizice, acestea au întotdeauna, un patrimoniu, fiind irelevantă valoarea
bunurilor ce îl compun.
Chiar atunci când o persoană nu are niciun bun actual, ea are, totuși, un patrimoniu,
deoarece este suficient să existe drepturi eventuale neexercitate, adică doar posibilitatea
de a exercita drepturi, pentru a constitui un patrimoniu. Persoanele juridice au un
patrimoniu necesar îndeplinirii scopului pentru care au fost înființate, existența
patrimoniului fiind una dintre condițiile esențiale pentru însăși existența persoanei juridice1.
c). Patrimoniul este unic. O persoană fizică sau juridică are un singur patrimoniu,
indiferent cât de multe drepturi și obligații s-ar include în acesta. Codul civil concretizează
ideea că un subiect de drept este titularul unui singur patrimoniu, acest lucru rezultă din
art. 31 care prevede că „orice persoană fizică sau juridică este titular a unui patrimoniu
(…)”.
d). Divizibilitatea patrimoniului, constă în ideea că, deși este unic, elementele sale nu
au unul și același regim juridic, ci dimpotrivă, patrimoniul se împarte în mai multe grupe,
mase, categorii de drepturi și obligații, fiecare având un regim juridic propriu. Potrivit art.
31 alin (2) C. civ. patrimoniul „poate face obiectul unei diviziuni sau afectațiuni numai în
cazurile și condițiile prevăzute de lege”.
Patrimoniile de afectațiune sunt definite de C. civ ca fiind „masele patrimoniale
fiduciare, constituie potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a III-a, cele afectate exercitării
unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii”.
Prin urmare, patrimoniul unei persoane poate cuprinde mai multe mase patrimoniale,
constituite în condițiile legii, prin care amintim masa patrimonială de afectațiune(acea
1 I. Adam, op. cit., p. 8.

Patrimoniul
diviziune a patrimoniului care cuprinde bunurile afectate exercitării unei profesii
autorizate)și masa patrimonială fiduciară1.
Fiducia este definită conform art. 773 C. civ ca fiind „ operațiunea juridică prin care
unul sau mai mulți constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanță, garanții ori alte
drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către
unul sau mulți fiduciari care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai
multor. Aceste drepturi alcătuiesc o masa patrimonială autonomă, distinctă de celelalte
drepturi și obligații din patrimoniile fiduciarilor. ”
Atunci când există o asemenea diviziune sau afectațiune, „transferul drepturilor și
obligațiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiași patrimoniu, se face cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege și fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra
fiecărei mase patrimoniale”. Un asemenea transfer dintr-o masa patrimonială în alta nu
constituie o înstrăinare, potrivit art 32 C. civ.
În cazul constituirii patrimoniului profesional individual, condițiile de constituire sunt
dispuse în art. 3 alin (1) C. civ. care prevede ”constituirea masei patrimoniale afectate
exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabilește prin actul încheiat de
titular, cu respectarea condițiilor de formă și de publicitate prevăzute de lege”. Această
regulă se aplică si în cazul măririi sau micșorării patrimoniului profesional individual.
Din categoria aplicațiilor divizibilității patrimoniului, amintim:
- în cazul regimului comunității legale, în patrimoniul soților se găsesc bunuri comune
și bunuri proprii. Potrivit art. 339 C. civ. „bunurile dobândite în timpul regimului comunității
legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune prin devălmășie
ale soților”.
Art. 340 C. civ enumeră bunurile proprii ale fiecărui soț:
• bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția
cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
• bunurile de uz personal;
• bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt
elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
• drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și
asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
• bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompense, manuscrisele
științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte
asemenea bunuri;
• indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material
sau moral adus unuia dintre soți;
• bunurile, sumele de bani sau orice alte valori care înlocuiesc un bun propriu,
precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
• fructele bunurilor proprii.
- în cazul moștenirii, art. 1114 alin. (2) C. civ. dispune că „moștenitorii legali și
legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii
numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia”.
- în cazul partajului succesoral, potrivit art. 1156 alin (1) C. civ. , creditorii personali ai
unui moștenitor nu pot urmări, înainte de partaj, partea acestuia din bunurile moștenirii”.
1 G. Boroi, C. A Anghelescu, B. Nazat, op. cit. , p. 5.

Patrimoniul
e). Inalienabilitatea patrimoniului. Persoanele fizice pot transmite în cadrul unor

raporturi juridice prin acte între vii, drepturi din patrimoniul lor, privite individual - ut singuli,
însă nu pot să transmit altui subiect de drept întregul patrimoniu.
Întregul patrimoniu se poate transmite doar pentru cauză de moarte, în momentul
încetării din viață a titularului său.
Regula este aceea că, elementele patrimoniului sunt transmisibile, doar dacă sunt
privite separate, în timp ce patrimoniul, în totalitatea sa, este inalienabil.
Însă această regulă prezintă o singură excepție, și anume în cazul persoanelor
juridice, când transmisiunea întregului patrimoniu are loc doar în cazul încetării activității
acestora în urma reorganizării, prin comasare sau divizare totală.
De asemenea, este posibilă și o divizare parțială a persoanei juridice, atunci când se
transmite doar o fracțiune din patrimoniul său, fără ca persoana juridică să-și înceteze
existența. În acest caz este prezentă transmisiunea cu titlu universal a patrimoniului prin
acte între vii, adică între persoane juridice în ființă, conform art. 236 alin. (3) C. civ.
1.4. Funcțiile patrimoniului

A. Patrimoniul constituie garanția comună a creditorilor chirografari
Patrimoniul constituie singura garanție a tuturor creditorilor titularului său. În acest
caz, el constituie gajul general al creditorilor chirografari, în ideea că aceștia, fără a avea o
garanție reală asupra bunurilor determinate (gaj, ipotecă, privilegiu) sau o garanție
personală, se bucură de garanția întregului patrimoniu al debitorului, privit ca o
universalitate juridică.
Fundamentul gajului general al creditorilor îl constituie dispozițiile art. 2324 C. civ.
intitulat „garanția comună a creditorilor”, dispozițiile lui cuprind cele mai importante principii
în materia funcţionării patrimoniului cum ar fi gajul general al creditorilor chirografari,
divizibilitatea patrimoniului şi sesizabilitatea bunurilor debitorului.
Potrivit alin. (1) al acestui art. „cel care este obligat personal răspunde cu bunurile
sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comună a
creditorilor săi”.
Conform dispozițiilor art. 2324 C. civ. , în situația în care debitorul nu-și respectă
obligațiile asumate față de creditorii săi, aceștia au dreptul să urmărească toate bunurile
debitorului lor, și anume întregul patrimoniu. Dreptul creditorilor a fost numit impropriu
dreptul de gaj general al creditorilor asupra patrimoniului debitorului, astfel încât, acesta nu
este un drept de gaj asupra unui bun cert, ci o garanție specială.
Aşadar, rolul existenţei patrimoniului este de a permite şi explica garanţia comună a
creditorilor chirografari. Propriu-zis, creditorii chirografari (acei creditori care nu au nicio
garanţie reală asupra unui bun determinat al debitorului lor) nu au un drept de gaj în
sensul de garanţie reală ce presupune deposedarea, ci au afectat chiar întreg patrimoniul
debitorului lor de la naşterea creanţei chirografare şi până în momentul executării
acesteia1.
În absenţa noţiunii de patrimoniu, explicaţia garanţiei comune a creditorilor nu ar
putea fi făcută, deoarece ar fi imposibilă stabilirea obiectului acestui drept.
1B. Vișinoiu, Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei(coordonator), op. cit. , ed. 1, Ed. C. H.
Beck, București, 2012, p. 1762.

Patrimoniul
Obiectul dreptului de gaj al creditorilor chirografari constă în însuși patrimoniul și nu
în bunurile individualizate care îl compun. Acest drept de gaj general al creditorilor
chirografari ia naștere în temeiul legii, fără nici o formalitate ca procedură.
Debitorul nu poate fi împiedicat de către creditorul său să înstrăineze cu bună-
credință bunurile sale sau să le înlocuiască și nici nu va putea urmări aceste bunuri după
ce acestea au ieșit din patrimoniul debitorului. Însă debitorul poate dobândi noi bunuri și
poate contracta noi datorii, în acest caz, actele de dispoziție cu privire la acele bunuri sunt
opozabile creditorilor chirografari, cu excepția acelor acte juridice prin care le sunt fraudate
interesele1.
Dacă aceste acte de înstrăinare au scopul de a diminua patrimoniul prin fraudarea
drepturilor creditorilor, astfel încât ele sunt opozabile de la nașterea creanței și până la
urmărirea ei, pe calea acțiunii pauliene2, creditorii pot cere revocarea lor, întrucât, bunul să
se întoarcă în patrimoniul debitorului lor, pentru a întregi masa de bunuri ce urmează a fi
urmarită, conform dispozițiilor art. 1562 alin. (1) C. civ.
Expresia „bunuri prezente și viitoare” pune în evidență nu doar ideea de continuitate
și permanență a patrimoniului, ci și ideea că în momentul fixării dreptului de garanție
comună asupra unor elemente pecuniare active din patrimoniul debitorului este chiar
momentul în care creditorii trec la executarea creanțelor lor.
În teza a II-a din art. 2324 alin. (1) C. civ. se precizează expressis verbis că „toate
bunurile debitorului servesc drept garanție comună a creditorilor săi”, care au cu toții o
poziție de egalitate față de bunurile supuse executării silite. Creditorii chirografari sunt
egali între ei, în ceea ce privește drepturile lor asupra patrimoniului debitorului, indiferent
când s-a născut creanța fiecăruia.
Art. 2326 C. civ dispune în alin. (1) că „prețul bunurilor debitorului se împarte între
creditori proporțional cu valoarea creanței fiecăruia, afară de cazul în care există între ei
cauze de preferință ori convenții cu privire la ordinea îndestulării”, iar conform alin. (2)
„creditorii care au același rang au deopotrivă drept la plată, proporțional cu valoarea
creanței fiecăruia dintre ei”.
Textul de lege pleacă de la ideea că toate cheltuielile de executare fie nu au existat,
fie au fost acoperite. Aşadar, atunci când există creditori chirografari, iar preţul bunului
obţinut în urma valorificării silite a acestuia este insuficient pentru acoperirea în totalitate a
creanţelor, fiecare creditor va suferi o diminuare proporţională a creanţei sale, pentru ca
regula egalităţii creditorilor să fie respectată. În concluzie, egalitatea creditorilor nu
implică reducerea cu acelaşi cuantum a fiecărei creanţe, ci cu acelaşi procent,
proporţional.
B. Patrimoniul permite și explică subrogația reală universală și cu titlu

universal
În materia dreptului civil se face o deosebire între subrogația personală, care
desemnează înlocuirea unei persoane cu o altă persoană în cadrul unui raport juridic
obligațional și subrogația reală, care desemnează înlocuirea unui element patrimonial cu
un alt element patrimonial.
La rândul său subrogația reală este de trei feluri, și anume: subrogația reală
universală - când elementele patrimoniului care se înlocuiesc unele cu altele sunt văzute
în cadrul universalității care este patrimoniul; subrogația cu titlu universal - când
elementele patrimoniului care se înlocuiesc unele cu altele sunt văzute în cadrul unei
1 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 8.

2 I. Adam, op. cit. , p. 14.

Patrimoniul
mase patrimoniale; subrogația reală cu titlu particular – când elementele patrimoniale care
se înlocuiesc unele cu altele sunt văzute ut singuli.
Noțiunea de subrogație reală generală se va folosi pentru a desemna, în mod
cumulat, subrogația reală universală și subrogația reală cu titlu universal.
Se poate observa că în toate cazurile de subrogație reală se stabilește o relație nu
doar între elementele din interiorul aceluiași patrimoniu, ci și o relație între două patrimonii
diferite.
Cu privire la subrogația reală generală, ca funcție a patrimoniului, se verifică astfel
ideea că exprimă o relație de comunicare interpatrimonială. Aceasta nu semnifică că
subrogația reală presupune mereu un schimb de elemente pecuniare între două
patrimonii.
Ideea de subrogație reală generală, în forma subrogației reale cu titlu universal, este
expres prevăzută în art. 1114 alin. (4) C. civ. cu referire la ipostaza patrimoniului
succesoral.
Fundamentul subrogației reale, în lipsa unei reglementări de principiu, reiese din
teoria personalistă despre patrimoniu, potrivit căreia elementele din care se compune
patrimoniul au, toate, o valoare pecuniară și din acest punct de vedere pot fi considerate
ca având, unele în raport cu celelalte, caracterul unor bunuri fungibile.
Subrogația reală reprezintă înlocuirea unei valori cu o altă valoare în cuprinsul unui
patrimoniu, astfel ce prezintă interes nu este bunul privit în individualitatea sa materială, ci
valoarea pe care acesta o reprezintă.
Doar subrogația reală universală și subrogația reală cu titlu universal desemnează o
funcție a patrimoniului. Doar în aceste ipoteze, subsumate ideii de subrogație reală
generală, înlocuirea elementelor patrimoniale unele cu altele se face în cadrul unei
universalități, respectiv la scara întregului patrimoniu sau a unei mase patrimoniale.
Subrogația reală cu titlu particular operează doar în cazurile prevăzute în mod
expres de lege și constă în înlocuirea unui bun individual determinat cu un alt bun, privite
singular.
Codul civil și alte legi speciale reglementează cazurile de subrogație cu titlu
particular, și anume:
- strămutarea garanțiilor în caz de partaj;art. 682 C. civ dispune că „garanțiile
constituite de un coproprietar asupra cotei sale părți se strămută de drept asupra
bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite
prin partaj”.
- continuarea uzufructului în anumite cazuri;conform art. 748 alin. (2) C. civ.
dacă bunul a fost distrus în întregime sau în parte, fie într-un caz fortuit, fie din
culpa unui terț, uzufructul va continua să existe fie asupra despăgubirilor plătite de
terț sau asupra indemnizației de asigurare, fie asupra bunului refăcut sau care îl
înlocuiește pe cel inițial..
- strămutarea ipotecii asupra prețului sau a altor bunuri;art. 2393 alin. (1) C.
civ. dispune că, în cazul în care o persoană achiziționează un bun în cursul
obișnuit al activității unei întreprinderi, care înstrăinează bunuri de același fel,
dobândește bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca
este perfectă, iar dobânditorul cunoaște existența acesteia.
Dispozițiile art. se aplică doar dacă:

Patrimoniul
• înstrăinătorul este un profesionist care înstrăinează bunuri de același fel cu
cel ipotecat;
• actele de dispoziție să fie încheiate în cursul obișnuit al activității desfășurate
de către acesta, adică în mod curent.
- -strămutarea garanției în cazul pieirii ori deteriorării bunului grevat;în acest
caz, indemnizația de asigurare sau, după caz, suma asigurată cu titlu de
despăgubire este afectată la plata creanțelor privilegiate sau ipotecate, după rangul
lor. În cazul distrugerii parțiale sau pieirii bunului asigurat, despăgubirea datorată
este afectată pentru:
• plata creanțelor înscrise asupra bunului asigurat(de proprietar sau de
creditorul privilegiat sau ipotecar)de către societatea de asigurare;
• plata creanțelor privilegiate sau ipotecare după rangul fiecăruia către terți, în
cazul în care asupra bunului asigurat există un privilegiu sau o ipotecă.
- strămutarea ipotecilor și privilegiilor în cazul exproprierii pentru cauză de
utilitate publică;art. 2330 alin. (2) teza I C. civ. , care reia prevederile art. 28 alin. (2)
din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, dispune că, prin
expropriere, bunul intră în proprietatea statului, liber de orice sarcini, iar sarcinile
care îl grevează se strămută de drept asupra despăgubirilor cuvenite fostului
proprietar.
- strămutarea ipotecilor în cazul încetării dreptului de superficie prin expirarea
termenului;în acest sens, art. 699 alin. (3) C. civ. dispune că ipotecile care
grevează dreptul de superficie:
Din cele prezentate mai sus rezultă criteriile de distincție între subrogația reală
generală (universală sau cu titlu universal) și subrogația reală cu titlu particular.
Mai întâi, sub aspectul cadrului în care operează, subrogația reală generală se
produce în contextul universalității care este patrimoniul sau în interiorul unei anumite
mase patrimoniale. Subrogația reală cu titlu particular are ca obiecte elemente
patrimoniale văzute ut singuli.
În al doilea rând, sub aspectul efectelor, subrogația reală universală transferă
calitatea elementelor pecuniare care ies din patrimoniu de a fi integrate într-o
universalitate asupra elementelor pecuniare care intră în patrimoniu.
Subrogația reală cu titlu particular operează doar dacă este prevăzută în mod expres
de lege și numai în măsura în care legea o prevede. Ca urmare, dintre trăsăturile care
formează regimul juridic particular al bunului care a ieșit din patrimoniu, se transferă
asupra bunului care intră în patrimoniu numai acelea care sunt expres prevăzute în
dispozițiile legale care instituie, pentru cazul respectiv, subrogația reală cu titlu particular.
C. Patrimoniul permite și explică transmisiunea universală și cu titlu universal

În momentul decesului persoanei fizice (art. 953-1163 C. civ. ) și în situația
reorganizării sau încetării persoanei juridice (art. 232-243, art. 244-251 C. civ. ) se pune
problema transmisiunii către succesori a universalității elementelor patrimoniului sau a
unei fracțiuni din această universalitate. În primul caz este vorba de o transmisiune
universală, iar în cel de al doilea caz este vorba despre o transmisiune cu titlu universal.
Deosebirea între cele două transmisiuni este de ordin cantitativ și nu calitativ1, astfel
în cazul transmisiunii universale se privește întreg patrimoniu adică totalitatea valorilor
1 I. Adam, op. cit. , p. 22

Patrimoniul
active și pasive, în timp ce în cazul transmisiunii cu titlu universal această cantitate se

exprimă în fracții sau procente.
Transmisiunea universală în cazul decesului persoanei fizice.
În momentul decesului persoanei fizice întreg patrimoniu este cules de unicul
moștenitor legal sau de singurul moștenitor testamentar(legatar universal).
Transmisiunea este universală deoarece vizează întregul patrimoniu al persoanei
fizice decedate, respectiv toate drepturile și obligațiile pecuniare, cu excepția drepturilor și
obligațiilor cu caracter patrimonial constituite intuitu personae, spre exemplu:dreptul de uz,
dreptul de uzufruct, dreptul de abitație, deoarece ele esențialmente sunt viagere și se
sting la decesul titularului).
Caracterul universal al moștenirii prezintă și o excepție, și anume în cazul legatului
cu titlu particular, când obiectul transmiterii testamentare îl constituie doar bunurile
determinate. În acest caz, transmiterea nu este însoțită, în principiu, de obligația de a
suporta și pasivul moștenirii.
Moștenirea este unitară, această idee derivă din caracterul unitar al patrimoniului. De
aici se deduce ideea că, întreaga moștenire se va transmite după aceleași norme juridice,
indiferent de natura bunurilor sau drepturilor(mobile, imobile, drepturi reale, drepturi de
creanță).
Moștenirea este indivizibilă în sensul că acceptarea sau renunțarea privește
întreaga moștenire, nu doar o parte a acesteia. Așadar, moștenitorul, fie acceptă
moștenirea potrivit vocației sale succesorale, fie renunță la ea. În situația în care renunță
unul sau mai mulți moștenitori sau în caz de ineficacitate a legatelor, de partea cuvenită
acestora va profita ceilalți moștenitori.
Principiul indivizibilității transmisiunii moștenirii operează doar în privința drepturilor
reale succesorale, și nu asupra creanțelor defunctului care se divid, la deschiderea
moștenirii, între comoștenitorii universali sau cu titlu universal, corespunzător cu cota
succesorală a fiecăruia.
Ca o derogare de la acest principiu, o constituie și divizarea datoriilor și sarcinilor
moștenirii legale și legatarii universali sau cu titlu universal, proporțional cu cota fiecăruia.
În acest sens, art. 1155 alin. (2) C. civ. dispune că moștenitorii universali și cu titlu
universal contribuie la plata datoriillor și sarcinilor moștenirii proporțional cu cota
succesorală ce îi revine fiecăruia.
Prin excepție de la caracterul indivizibil al moștenirii, este dreptul de opțiune a
moștenitorului legal care, totodată, este și legatar(moștenitor testamentar).
Transmisiunea cu titlu universal în cazul decesului persoanei fizice
La decesul persoanei fizice patrimoniul se transmite fracționat între doi sau mai mulți
moștenitori legali sau testamentari(legatari cu titlu universal). În situația moștenirii cu titlu
universal se transmite doar o fracțiune din patrimoniu. Atfel prin acest tip de moștenire se
transmite atât activul patrimoniului(bunuri și drepturi), cât și pasivul acestuia, adică doar
obligațiile defunctului.
De la caracterul cu titlu universal al transmiterii moștenirii există și o excepție, și
anume în cazul legatului cu titlu particular, când obiectul transmiterii testamentare îl
constituie doar bunurile determinate. În acest caz, transmiterea nu este însoțită, în
principiu, de obligația de a suporta și pasivul moștenirii.

Patrimoniul
1.5. Clasificarea drepturilor patrimoniale

După cum au sau nu conţinut economic, drepturile civile se împart în drepturi
patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un conţinut economic şi care pot fi
evaluate în bani. Marea majoritate a drepturilor civile sunt patrimoniale, căci dreptul civil
reglementează, în principal, raporturi patrimoniale. Drepturile patrimoniale pot fi, fie
absolute, cum este dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale, fie relative, cum sunt
drepturile de creanţă.
Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care n-au un conţinut economic şi nu
pot fi evaluate în bani. Intră în această categorie: drepturile care privesc integritatea fizică
şi morală a persoanei, cum ar fi drepturile la existenţă şi integritate corporală, la cinste, la
onoare, la reputaţie etc.; drepturi care privesc atributele de identificare ale persoanei, cum
ar fi dreptul la nume, prenume, domiciliu etc.; drepturile care privesc latura nepatrimonială
a creaţiei intelectuale, cum ar fi dreptul de autor, inventator etc.
Aceste drepturi sunt drepturi absolute, adică opozabile tuturor persoanelor, erga
omnes; nu fac parte din patrimoniul persoanei; nu se pot transmite prin moştenire şi se
exercită personal. Uneori, drepturile personale nepatrimoniale sunt împletite cu drepturile
patrimoniale sau pot da naştere la drepturi patrimoniale. Astfel, de exemplu, dreptul
personal nepatrimonial de autor sau de inventator dă naştere dreptului patrimonial de a
primi o remuneraţie atunci când opera este încredinţată unei edituri spre publicare, sau
când invenţia este predată unei societăţi comerciale spre a fi aplicată în practică.
Drepturile patrimoniale se împart, la rândul lor, în drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora titularii lor îşi pot
exercita prerogativele conferite de lege, direct şi nemijlocit asupra unui bun determinat fără
a fi necesar concursul altor persoane.
Drepturile reale prezintă următoarele caractere specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe
persoane, ca subiecte active determinate, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive
nedeterminate;
b) ele conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita prerogativele direct şi nemijlocit
asupra unui bun, fără concursul altor persoane;
c) ele implică obligaţia generală negativă a subiectelor pasive de a nu face nimic de
natură să stânjenească exerciţiul prerogativelor ce aparţin titularului dreptului real;
d) ele sunt drepturi absolute şi, ca atare, opozabile tuturor, erga omnes;
e) ele conferă titularilor, atât prerogativa de a putea urmări lucrul respectiv în orice
mâini s-ar afla (dreptul de urmărire), cât şi prerogativa creditorilor ale căror creanţe sunt
garantate prin drepturi reale accesorii asupra unor lucruri ale debitorilor lor, de a fi
satisfăcuţi cu preferinţă faţă de creditorii chirografari, lipsiţi de asemenea garanţii (dreptul
de preferinţă);
f) drepturile reale sunt limitate ca număr.
Drepturile reale se clasifică, la rândul lor, în drepturi reale principale şi drepturi reale
accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi care au o existenţă de sine stătătoare,
existenţa lor nefiind condiţionată de un alt drept, titularul lor exercitându-şi atributele
conferite de lege asupra bunului fără intervenţia altor persoane. Sunt drepturi reale

Patrimoniul
principale, dreptul de proprietate, în toate formele sale, drepturile reale principale

corespunzătoare dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute),
dreptul de folosinţă, etc.
Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care nu au o existenţă de sine
stătătoare, naşterea, existenţa şi stingerea lor depinzând de drepturile de creanţă ale căror
garanţii sunt. Aceste drepturi sunt accesorii drepturilor de creanţă şi sunt afectate
garantării acestor drepturi. Drepturile reale accesorii sunt: dreptul de gaj (amanet) ipoteca,
privilegiile şi dreptul de retenţie.
Drepturile de creanţă sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul
activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, ca acesta să dea, să
facă ori să nu facă, obligaţii prin săvârşirea cărora se realizează dreptul creditorului.
Raporturile juridice al căror conţinut este alcătuit din drepturi de creanţă şi obligaţii
corespunzătoare acestor drepturi, se numesc raporturi de obligaţii, sau pe scurt obligaţii,
expresia de obligaţie fiind întrebuinţată aici în înţelesul larg al cuvântului, de raport
obligaţional civil.
Art. 551. Drepturile reale. Sunt drepturi reale:
1. dreptul de proprietate;
2. dreptul de superficie;
3. dreptul de uzufruct;
4. dreptul de uz;
5. dreptul de abitaţie;
6. dreptul de servitute;
7. dreptul de administrare;
8. dreptul de concesiune;
9. dreptul de folosinţă;
10. drepturile reale de garanţie;
11. alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere specifice:
a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe
persoane, ca subiecte active determinate, şi una sau mai multe persoane, ca subiecte
pasive determinate;
b) ele conferă titularului lor − creditorului − dreptul de a pretinde subiectului pasiv
determinat − debitorul − să dea, să facă sau să nu facă ceva, obligaţii prin săvârşirea
cărora se realizează drepturile creditorului. Astfel, în raportul juridic de vânzare-
cumpărare, vânzătorul (care este creditorul preţului lucrului vândut), poate pretinde
cumpărătorului (care este debitorul obligaţiei de a plăti preţul lucrului cumpărat) să
efectueze această plată, prin săvârşirea căreia se realizează dreptul vânzătorului.
Vânzătorul (creditorul) nu se poate adresa în acest scop decât cumpărătorului (debitorului
său);
c) ele implică obligaţia subiectului pasiv − a debitorului − de a da (adică de a constitui
sau strămuta un drept real asupra unui anumit bun), de a face (adică de a săvârşi anumite
acte, acţiuni, lucrări sau de a presta anumite servicii), sau de a nu face (adică de a se
abţine de la o anumită activitate pe care ar fi avut dreptul să o săvârşească);

Patrimoniul
d) ele sunt drepturi relative şi, ca atare, nu sunt opozabile decât faţă de persoana
sau persoanele care figurează în raportul juridic respectiv, ca subiect sau subiecte pasive
determinate;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr.
Între drepturile reale şi cele de creanţă există unele asemănări, dar şi deosebiri.
Astfel, sub aspectul asemănărilor, menţionăm în primul rând, că ambele drepturi sunt
patrimoniale şi în al doilea rând, în raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi reale
şi de creanţă sunt cunoscuţi titularii acestor drepturi, adică subiectele active.
Drepturile de creanţă se deosebesc de drepturile reale, aşa cum reiese din
caracterele lor specifice, prin următoarele:
a) la drepturile de creanţă, creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât în
urma activităţii sau abţinerii debitorului, pe când la drepturile reale, titularul dreptului real
îşi poate exercita direct şi nemijlocit atributele (prerogativele) dreptului său asupra bunului,
fără concursul altor persoane;
b) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv − debitorul − este determinat din momentul
naşterii raportului juridic, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv, este universal,
nedeterminat;
c) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv − debitorul − are obligaţia de a da, a face
sau a nu face ceva, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv universal are numai
obligaţia de a nu face nimic de natură să stânjenească pe titularul dreptului real în
exerciţiul atributelor conferite de lege;
d) drepturile de creanţă sunt relative, pe când drepturile reale sunt absolute;
e) drepturile de creanţă sunt nelimitate, ca număr pe când drepturile reale sunt
limitate;
f) drepturile reale conferă titularilor săi dreptul de urmărire şi drept de preferinţă.

Patrimoniul
TEME DE AUTOEVALUARE
1. Unicitatea patrimoniului:
a. exclude divizibilitatea;
b. nu exclude divizibilitatea;
c. implică indivizibilitatea.
R: b.
2. Dreptul real impune subiectului pasiv:

a. să facă sau să nu facă ceva;
b. obligaţia generală de a nu stânjeni exerciţiul lui de către subiectul activ;
c. dreptul de gaj general al subiectului activ.
R: b.
3. Drepturile reale pot fi:

a. imobiliare sau de creanţă;
b. principale sau accesorii;
c. de creanţă.
R: b.
4. Drepturile reale accesorii sunt:

a. drepturile afectate de modalităţi;
b. afectate garantării unor drepturi de creanţă;
c. cu o existenţă de sine stătătoare.
R: b.
3. Creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări:

a. bunurile comune ale soţilor;
b. doar bunurile proprii ale soţilor;
c. bunurile proprii ale soţului debitor, urmând, în măsura în care nu şi-au
satisfăcut creanţa din acestea, să ceară partajarea bunurilor comune şi să
urmărească, în continuare,bunurile care i-au fost atribuite soţului debitor.
R: c.
Teme de autoevaluare
1. Patrimoniile de afectaţiune
2. Patrimoniul – garanţie generală şi comună a creditorilor

Dreptul de proprietate privată
Capitolul 2
DREPTUL DE PRORIETATE PRIVATĂ
CONŢINUT
2.1. Formele dreptului de proprietate

2.2. Noțiunea dreptului de proprietate privată
2.3. Subiectele dreptului de proprietate privată
2.4. Conținutul dreptului de proprietate privată
2.5. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată
2.6. Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată
OBIECTIVE
Studierea acestui capitol va permite:

• familiarizarea cu noțiunea de proprietate privată;
• identificarea caracterelor juridice ale dreptului de proprietate privată;
• Identificarea atributelor, a formelor şi limitelor de exercitare a dreptului de
proprietate privată

2.1. Formele dreptului de proprietate

Potrivit Constituţiei României, „proprietatea este publică sau privată”. Referindu-se la
proprietatea statului, Codul civil precizează în art. 552 formele de proprietate:
„Proprietatea este publică sau privată”.
Din textul mai sus citat, rezultă că legiuitorul se referă la două ipostaze ale
proprietăţii, şi anume proprietatea privată şi proprietatea publică.
2.2. Noțiunea dreptului de proprietate privată

Art. 555 din Codul civil prevede că: (1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a
poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele
stabilite de lege. (2) În condiţiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de
modalităţi şi dezmembrăminte, după caz.
Prin dispoziţiile articolului menţionat a fost definit dreptul de proprietate privată prin
enumerarea celor trei atribute (posesia, folosinţa şi dispoziţia) şi prin evidenţierea
caracterelor juridice ale acestui drept (drept exclusiv, absolut şi perpetuu). În alineatul (2)
legiuitorul a subliniat distincţia dintre dreptul de proprietate în forma sa pură şi simplă şi
modalităţile dreptului de proprietate, dar şi faţă de dezmembrămintele sale.
Așadar, dreptul de proprietate este dreptul subiectiv care permite titularului său, persoană
fizică sau juridică, să posede, să folosească şi să dispună liber de un lucru, care se află
supus mod absolut, exclusiv şi perpetuu în puterea proprie a titularului său în limitele legii
Apărută în același timp practic cu apariția omului pe pământ, proprietatea a stat și stă la
baza dezvoltării omenești.
Din definiție reies următoarele trăsături:
- dreptul de proprietate este un drept subiectiv, patrimonial;
- acesta exprimă o relație de apropriere (insușire) - o relație între un lucru și un titular;
- permite titularului posesia, folosința și dispoziția;
- permite titularului să folosească dreptul de proprietate în nume propriu și în interes
propriu;
- este un drept absolut, exclusiv și perpetuu.
Dreptul de proprietate se regăsește în C. civ. în cartea a III-a intitulată „Despre bunuri”
între art. 552-652.
2.3. Subiectele dreptului de proprietate privată

Art. 553 alin.1 C.civ. prevede că, titular al dreptului de proprietate privată poate fi
orice subiect de drept civil, deci orice persoană fizică sau juridică de drept privat ori de
drept public, inclusiv statul și unitățile administrativ-teritoriale.
• Persoanele fizice
Subiect al dreptului de proprietate poate fi orice persoană fizică, având aptitudinea
de a dobândi drepturi patrimoniale chiar din momentul concepției. Prin urmare, persoanele
fizice pot avea în proprietate bunuri de orice fel, indiferent de valoarea lor. Nu pot forma
obiectul dreptului de proprietate privată bunurile din domeniul public, precum și bunurile
neapropiabile - res comunes - aerul, lumina naturală etc.

• Persoanele juridice
Pe lângă persoanele fizice, sunt subiecte ale dreptului de proprietate privată toate
persoanele juridice de drept privat, precum: societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990,
formele de asociere cu scop lucrativ, formele de asociere profesională, asociaţiile cu scop
nelucrativ, organizaţiile caritabile, cultele religioase, şi altele. Obiectul dreptului de
proprietate ce aparţine persoanelor juridice îl constituie bunurile ce se află în patrimoniul
lor, indiferent de valoarea economică. În acest sens, trebuie menţionat că, la fel ca în
cazul persoanelor fizice, nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată al
persoanelor juridice de drept privat bunurile care „fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice” potrivit art. 136 alin. 3 din Constituţia României. Totodată, deşi art. 206 alin. 1 C.
civ. dispune că persoanele juridice pot avea orice drepturi şi obligaţii civile, exceptându-le
pe cele care pot aparţine doar persoanelor fizice, prin natura lor sau potrivit legii, următorul
alineat menţionează că persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi
şi obligaţii necesare realizării scopului lor. Astfel, se aplică principiul specialităţii capacităţii
de folosinţă pentru această categorie de persoane juridice, fiindu-le limitată aptitudinea de
a avea în proprietate orice bun, ci doar pe cele care servesc scopului lor. 1
• Persoanele juridice de drept public
Statul și unitățile administrativ-teritoriale - persoane juridice de drept public - sunt
titulare ale dreptului de proprietate privată, ce vizează domeniul privat al acestora. Art. 859
alin.1 din Codul civil enumeră bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, și
dispune că, celelalte bunuri ale statului ori a unităților administrativ-teritoriale fac parte,
după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, dacă au fost dobândite
legal. De asemenea, art. 963 alin. 3 din Codul civil statuează că patrimoniul defunctului se
transmite comunei, orașului sau municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la
data deschiderii moștenirii, cu condiția să nu fie moștenitori legali sau testamentari. Potrivit
dispozițiilor constituționale, proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de
lege, indiferent de titular. Aceasta înseamnă că statul și autoritățile administrativ-teritoriale
se bucură de aceeași protecție juridică ca și persoanele fizice și persoanele juridice de
drept privat. Obiectul dreptului de proprietate privată al acestor subiecte de drept îl
constituie bunurile care fac parte din proprietatea lor şi care nu aparţin domeniului public.
Întrucât statul şi unităţile administrativ-teritoriale ca subiecte de drept sunt participante la
raporturi juridice civile, acestea pot dobândi dreptul de proprietate asupra unor bunuri prin:
vânzare, donaţie, legat, accesiune, uzucapiune, şi altele, dar şi prin mijloace specifice de
dobândire care nu se aplică altor subiecte de drept, precum: dobândirea bunurilor fără
stăpân sau abandonate, dobândirea moştenirilor vacante, exercitarea dreptului de
preempţiune de către stat.
2.4. Conținutul dreptului de proprietate privată

Conținutul juridic al dreptului de proprietate privată se referă la ansamblul atributelor
pe care legea le recunoaște proprietarului: posesia (ius possidendi), folosința (ius utendi)
și dispoziția (ius abutendi).
• Posesia (jus posidenti)
Atributul menționat presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a
unei stăpâniri efective cu privire la bun în materialitatea sa, direct, nemijlocit, prin putere
proprie și în interesul său propriu sau posibilitatea de a consimți ca stăpânirea să fie
exercitată în numele și în interesul său de către altă persoană. Posesia, ca prerogativă a
dreptului de proprietate nu trebuie confundată cu starea de fapt a aproprierii și stăpânirii
1 C. Bîrsan, op. cit., p. 56.

unui bun, ci reprezintă exprimarea intelectuală a îndreptățirii aproprierii și stăpânirii, fiind,
deci, un element de drept și nu de fapt, iar manifestarea exterioară a acestui element
juridic, nu acoperă întreaga arie a posesiei ca stare de fapt.1
• Folosința (jus fruendi)
Acest atribut desemnează facultatea recunoscută proprietarului de a folosi bunul în
interes propriu, dobândind, în acest fel, în proprietate, fructele și productele pe care le
poate obține de la bunul respectiv.
Jus utendi sau usus este atributul dreptului de proprietate care îi permite
proprietarului să folosească bunul potrivit cu natura și destinația acestuia. Dreptul
proprietarului de a se folosi de bunul său implică și aspectul negativ de a nu uza de bun.
Potrivit art. 562 alin. 1 C.civ., dreptul de proprietate privată nu se stinge prin neuz.
Jus fruendi (fructus). Fructele, potrivit art.548 alin.1 C.civ., sunt produsele care
derivă din folosirea unui bun fără a diminua substanța acestuia, spre deosebire de
productele care consumă substanța lucrului. Deosebit de fructe, productele reprezintă
produsele obținute dintr-un bun, care îi consumă sau îi diminuează substanța. Titularul
dreptului de proprietate asupra bunului are și posibilitatea de a nu se folosi de bun, dacă
dorește aceasta și, desigur, și posibilitatea de a nu culege fructele, fără ca în acest mod să
se înțeleagă ca ar renunța la atributul jus fruendi din conținutul dreptului său de
proprietate.
• Dispoziția (jus abutendi)
Aceasta reprezintă o prerogativă recunoscută proprietarului de a putea înstrăina
bunul sau de a avea posibilitatea constituirii asupra acestuia a drepturilor reale în favoarea
altor persoane. Dreptul de dispoziție are în vedere și dispoziția materială, adică în
privința substanței bunului, proprietarul putându-l transforma, distruge sau consuma, cu
respectarea reglementărilor legale incidente.
Proprietarul are posibilitatea să-și înstrăineze jus fruendi și jus utendi, fără să piardă
puterile asupra bunului, însă nu poate înstrăina jus abutendi, deoarece va pierde, în acest
caz, însuși dreptul de proprietate. Dispoziția juridică se realizează numai asupra
dreptului de proprietate, nu și asupra bunului care formează obiectul proprietății, asupra
acestuia din urmă exercitându-se acte materiale, ca manifestare a atributelor jus
possidendi, jus utendi sau jus fruendi, ori ca manifestare a dispoziției materiale, atunci
când este vorba de un bun corporal.
Abandonul bunului, ca manifestare a atributului jus abutendi, reprezintă manifestarea
externă a suveranității proprietarului, prin aceasta pierzând dreptul fără ca niciun alt drept
nou să se instituie asupra lucrului, dar constituie, totodată, și un mijloc de a libera bunul de
toate drepturile reale de care era grevat.
De reținut că prerogativa dispoziției, în plenitudinea ei, este un atribut specific
dreptului de proprietate, care nu se mai întâlnește la niciun alt drept real. În cazul dreptului
de proprietate, înstrăinarea acestuia echivalează cu însăși înstrăinarea lucrului, pe când
înstrăinarea altui drept real asupra lucrului (de exemplu, înstrăinarea dreptului de uzufruct)
nu se confundă cu înstrăinarea lucrului însuși.2
1 C. Jora, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 84.
2 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 19.

2.5. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

Din studiul definiției și a conținutului dreptului de proprietate, analiză efectuată
anterior, pot fi evidențiate caractere juridice ale acestui drept.
• Caracterul absolut
Prin caracterul absolut al dreptului de proprietate se dorește demarcarea acestui
drept de toate celelalte drepturi reale, în cadrul doctrinei susținându-se că „a fost conceput
ca expresia cea mai cuprinzătoare a conținutului unui drept subiectiv.”
Proprietarul este liber și în măsură să efectueze toate actele materiale și juridice care
nu îi sunt interzise în mod expres, libertatea acestor acte constituind principiul, iar
restricțiile exercițiului lor constituie excepțiile de la regulă și se impune a fi expres
prevăzute de lege.1
• Caracterul exclusiv
Acest caracter rezultă din împrejurarea că proprietarul este îndreptățit să exercite
singur toate prerogativele conferite de acest drept. În virtutea caracterului său exclusiv
proprietarul poate folosi bunul său așa cum dorește, fără ca vreo altă persoană să poată
interveni în exercițiul dreptului său. În doctrină s-a susținut că, privit prin prisma
caracterului său exclusiv, dreptul de proprietate “pare pentru titularul său ca un monopol”,
ceea ce presupune împrejurarea că terții nu au, în principiu, nicio parte din utilitatea
lucrului care aparține altuia. Ei nu pot nici să îl întrebuințeze, nici să îl folosească, nici să
dispună de el.
Potrivit dispozițiilor art. 556 C.civ. dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele
materiale ale obiectului său, iar limitarea exercițiului atributelor acestui drept trebuie să
rezulte din lege sau din voința proprietarului, în acest din urmă caz, cu excepția situațiilor
în care legea nu permite o astfel de limitare.
• Caracterul perpetuu
Acest caracter constituie corolarul perpetuității dreptului de proprietate privată, în
sensul că acesta durează atât timp cât există bunul. Așadar, dreptul de proprietate, drept
perpetuu, include și ideea transmisibilității sale, fie prin acte juridice între vii, fie pe calea
succesiunii. Tot asemenea, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este evidențiat
și de imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, care nu se stinge prin neuz, limita în
timp a dreptului de proprietate fiind determinată de pieirea bunului. Așadar, dreptul de
proprietate este transmisibil, cu excepția bunurilor care pot face obiectul dreptului de
proprietate publică sau a cazurilor de inalienabilitate legală sau convențională a bunurilor
proprietate privată.
2.6. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
Definiție. Clasificări
Exercitarea dreptului de proprietate este susceptibilă de limitări care apar ca urmare
a nevoii de a proteja interesele generale în raport cu interesele titularului dreptului de
proprietate privată. Însuși art. 555 C. civ. precizează că titularul poate poseda, folosi și
dispune de un bun în „limitele stabilite de lege”.
În primul rând, trebuie să distingem între limitele materiale și limitele juridice ale
exercitării dreptului de proprietate privată. Conform art. 556 alin. 1 C. civ. limitele materiale
1 C. Bîrsan, op.cit., p. 51.

sunt cele determinate de corporalitatea bunului, mobil sau imobil, obiect al dreptului de
proprietate, ele izvorând chiar din dimensiunile acestuia. Celelalte două alineate ale
articolului stabilesc că limitele juridice se referă la exercițiul atributelor dreptului de
proprietate privată, aceste limite putând rezulta din: lege, convenție sau hotărâre
judecătorească. Astfel, observăm că limitele juridice pot fi:
• limite legale
• limite convenționale
• limite judiciare.
În al doilea rând, limitele pot fi delimitate ca limite legale de interes public sau limite
legale de interes privat în funcție de interesul general sau particular care a stat la baza
reglementării lor. Ca limite legale de interes public putem menționa: limitele privind
protecția mediului, limitele care privesc regimul juridic al pădurilor, limitele în interes de
salubritate și sănătate publică. Limitele legale de interes privat vizează folosirea apelor,
raporturile de vecinătate, dreptul de trecere. Spre deosebire de limitele legale de interes
public, cele de interes privat pot fi modificate sau desființate temporar prin convenția
părților.
Limite materiale ale exerciţiului dreptului de proprietate privată

Limitele materiale ale dreptului de proprietate privată privesc starea fizică a bunului,
fiind determinate de corporalitatea sa. Pentru bunurile incorporale pot fi instituite doar
limite juridice, nu și limite materiale, întrucât nu au o existență fizică, materială. În ceea ce
privește bunurile mobile corporale, în general corporalitatea lor este clară și precisă,
stabilind în mod natural limitele în care poate fi exercitat dreptul de proprietate privată.
Dacă se schimbă sau se transformă corporalitatea bunului, se modifică și limitele
materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată, titularul având și dispoziția
materială a bunului, fapt care îi permite aceste transformări.
În privința bunurilor imobile se face distincție între limitele materiale ale exercitării
dreptului de proprietate privată asupra construcțiilor și limitele materiale ale exercitării
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor. Referitor la construcții, existența lor
fizică determină însăși limitele, schimbarea acestor limite materiale de către titular prin
exercitarea atributului dispoziției materiale, necesitând a fi făcută cu respectarea legislației
speciale în materie, și anume, prin respectarea unei anumite discipline stabilită prin voința
legiuitorului pentru a proteja interesul general.1 În cazul construcțiilor cu mai multe
apartamente cu titulari diferiți se pot ivi conflicte în privința delimitării apartamentelor de
spațiile comune, litigii ce se vor soluționa pe baza regulilor privitoare la coproprietatea
forțată, cât și pe baza analizei proiectelor construcțiilor.
Limitele materiale ale dreptului de proprietate privată asupra terenurilor impun mai
multe probleme deoarece conform art. 559 alin. 1 C. civ.: „Proprietatea terenului se întinde
şi asupra subsolului şi a spaţiului deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.”
Suprafaţa terenului. Fiecare teren, obiect al dreptului de proprietate privată, trebuie
să fie individualizat din punctul de vedere al suprafeţei, iar proprietarul trebuie să îi
cunoască întinderea. De regulă, titlurile de proprietate asupra terenurilor includ toate
specificaţiile referitoare la suprafaţa lor, la vecinătăţile lor, existând şi cazuri în care sunt
anexate planurile cadastrale. În situaţia în care apar conflicte între proprietarii vecini cu
privire la întinderea exactă a terenurilor, acestea se rezolvă printr-o acţiune în justiţie
denumită acţiune în grăniţuire, ce are rolul de a apăra dreptul de proprietate privată în
temeiul art. 560 C. civ. : „Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să contribuie la
grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în
1 C. Bȋrsan, op. cit., p. 67.

mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.” Astfel, în cazul în care delimitarea a două
proprietăţi creează un conflict sau nu există o delimitare a suprafeţelor, prin hotărâre
judecătorească se poate stabili şi determina întinderea exactă a terenurilor. De asemenea,
conform art. 561 C. civ. proprietarul are posibilitatea „să îsi îngrădească proprietatea,
suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate”, ceea ce înseamnă că acesta poate
trasa semne exterioare care să indice limita dintre două terenuri. Aşadar, grăniţuirea
reprezintă atât un drept, cât şi o obligaţie pentru titularul dreptului de proprietate privată
asupra terenului.
Spaţiul suprapus terenului. Conform art. 559 alin. 1 C. civ. dreptul de proprietate
asupra terenului include şi spaţiul situat deasupra lui, fără a se menţiona exact ce
presupune acest spaţiu. Pentru a determina limita materială a spaţiului de deasupra
terenului trebuie coroborate mai multe reglementări. Menţiuni în acest sens se găsesc în
Codul aerian care în art. 6 consemnează că „Spaţiul aerian național reprezintă coloana de
aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a
spaţiului extraatmosferic
Subsolul terenului. Dreptul de proprietate asupra terenului cuprinde şi subsolul
acestuia potrivit art. 559 alin. 1 C. civ. Este greu de pus în practică acest lucru deoarece
art. 136 alin. 3 din Constituţia României prevede că „bogăţiile de interes public ale
subsolului fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică a statului”. Drept
consecinţă, bogăţiile subsolului care nu sunt obiectul exclusiv al dreptului de proprietate
publică pot fi exploatate de proprietarul terenului, fără a fi limitat. Tot Constituţia dispune în
art. 44 alin. 5 că „autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare”,
ceea ce înseamnă că interesul general este prioritar în faţa celui privat.
Terenurile cu ape. În această privinţă, art. 559 alin. 3 C. civ. dispune că doar apele
de suprafaţă şi albiile acestora revin proprietarului terenului pe care se formează sau curg,
ceea ce înseamnă că alte categorii de ape nu revin acestuia, ci aparţin statului. Acelaşi
articol menţionează că proprietarul poate utiliza apa izvoarelor şi a lacurilor de pe teren,
apa freatică şi apele pluviale, dar respectând condiţiile legii.
Limite legale ale exerciţiului dreptului de proprietate privată

Titularul dreptului de proprietate are obligaţia să exercite prerogativele dreptului său
cu respectarea restricţiilor impuse de lege. Limitările prevăzute de Codul civil privesc:
limitele referitoare la folosirea apelor, limitele referitoare la raporturile de vecinătate şi
limitele referitoare la dreptul de trecere.
Limite referitoare la folosirea apelor
Reguli privind curgerea firească a apelor, curgerea provocată a apelor şi
irigaţiile. Art. 604 alin. 1 C. civ. prevede că proprietarul fondului inferior nu poate
împiedica în niciun fel curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior. Textul
legal menţionează în următorul alineat că în cazul în care curgerea apelor de pe fondul
superior pe cel inferior cauzează totuşi prejudicii, proprietarul acestuia este îndreptăţit să
ceară instanţei de judecată să îi autorizeze efectuarea lucrărilor necesare schimbării
direcţiei apelor, toate cheltuielile ocazionate revenind în sarcina sa. Ca o consecinţă
directă a acestor prevederi vine obligaţia proprietarului fondului superior prevăzută de art.
604 alin. 3 C. civ. de a nu efectua nicio lucrare ce ar putea agrava situaţia fondului inferior.
Raţionamentul care a stat la baza acestei reglementări este acela că, deşi curgerea apelor
este una firească, normală, lipsită de intervenţia omului, aceasta nu poate cauza pagube
fondului inferior, proprietarii având obligaţii corelative care sunt menite să împiedice
eventuale distrugeri sau să stopeze agravarea celor existente, ambii fiind nevoiţi să
asigure respectarea dreptului celuilalt şi buna păstrare a propriului fond.

Art. 605 C. civ. are caracter de noutate în legislaţia civilă, acesta prevăzând în alin. 1
că proprietarul fondului inferior nu poate împiedica curgerea provocată a unor ape de
proprietarul fondului superior sau de alte persoane, aşa cum este cazul apelor care
ţâşnesc pe fondul din urmă datorită unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul
acestuia, al apelor provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într-un
scop casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere precede vărsarea
într-un curs de apă sau într-un şanţ. Aşadar, este necesar ca apele să se verse iniţial într-
un curs de apă sau într-un şanţ şi mai apoi să ajungă pe fondul inferior, în caz contrar
dispoziţia legală rămânând fără aplicare. Articolul dispune în continuare că proprietarul
fondului superior are obligaţia să aleagă calea şi mijloacele de scurgere care să aducă
prejudicii minime fondului inferior, fiind dator la plata unei despăgubiri juste şi prealabile
către proprietarul acestui fond. Deoarece plata unei despăgubiri juste şi prealabile este o
obligaţie pentru proprietarul fondului superior, nu o facultate, iar prejudiciul adus trebuie
reparat în integralitate, doctrina precizează că în caz de neînţelegere între cei doi
proprietari cuantumul despăgubirilor datorate va fi stabilit de către instanţa de judecată.1
Art. 605 alin. 3 C. civ. stabileşte că nu trebuie respectate regulile aplicabile curgerii
provocate a apelor atunci când pe fondul inferior se află o construcţie, împreună cu
grădina şi curtea aferentă, sau un cimitir, instituind astfel o excepţie.
Art. 606 C. civ. impune câteva reguli privind cheltuielile referitoare la irigaţii,
prevăzând în alin. 1 că proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea propriului teren
apele naturale şi artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe
cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveranului opus lucrările necesare pentru
captarea apei. Totuşi, pentru a putea proprietarul terenului să efectueze lucrările de
captare a apei trebuie să aleagă calea şi mijloacele de curgere a apei în măsură să aducă
prejudicii minime proprietarului fondului riveran şi să suporte plata unei despăgubiri către
acesta. Aceste lucrări nu se pot realiza dacă pe fondul riveranului opus se află o
construcţie, împreună cu grădina şi curtea aferentă, sau un cimitir potrivit art. 606 alin. 2,
interdicţie aplicabilă şi pentru curgerea provocată a apelor.
Obligaţia proprietarului căruia îi prisoseşte apa. Art. 607 C. civ. reglementează ca
limită legală a exerciţiului dreptului de proprietate privată obligaţia proprietarului căruia îi
prisoseşte apa. Acesta este nevoit să îi ofere surplusul de apă proprietarului care nu şi-ar
putea procura apa necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă în schimbul
unei juste şi prealabile compensaţii. Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol proprietarul nu
poate fi scutit de această obligaţie nici dacă motivează că ar putea acorda o altă destinaţie
surplusului de apă decât satisfacerea necesităţilor curente, însă are posibilitatea de a cere
despăgubiri suplimentare proprietarului aflat în nevoie, sub condiţia de a dovedi existenţa
reală a destinaţiei pretinse. Astfel, plecând de la dispoziţiile legale în vigoare, doctrina
apreciază că pentru aplicarea acestui articol trebuie întrunite cumulativ trei condiţii:
existenţa surplusului de apă raportat la necesităţile curente pe fondul proprietarului,
imposibilitatea celuilalt proprietar de a obţine apa necesară punerii în valoare a fondului
fără cheltuieli excesive şi îndeplinirea acestei obligaţii să se realizeze în schimbul unei
juste şi prealabile compensaţii..
Întrebuinţarea izvoarelor. Art. 608 alin. 1 C. civ. dispune că proprietarul unui izvor
aflat pe fondul său îi poate acorda orice întrebuinţare, dar fără a aduce atingere drepturilor
dobândite de proprietarul fondului inferior. Cu toate acestea, alineatul 2 prevede că
proprietarul fondului pe care se află izvorul nu poate să îi schimbe cursul dacă această
schimbare ar putea să îi lipsească pe locuitorii unei localităţi de apa necesară satisfacerii
nevoilor curente. Totuşi, legislaţia civilă acordă protecţie drepturilor proprietarului fondului
pe care se află izvorul prin dispoziţiile art. 609 care prevede în alineatul 1 că proprietarul
acestui fond este îndreptăţit să ceară repararea prejudiciilor cauzate de o terţă persoană

în efectuarea unor lucrări care duc la secarea, micşorarea sau alterarea apelor sale. În
plus, atunci când starea de fapt o permite, proprietarul fondului poate solicita restabilirea
situaţiei anterioare dacă apa era indispensabilă pentru exploatarea fondului său potrivit art.
609 alin. 2 C. civ. Aceste reguli se aplică şi în cazul în care izvorul se întinde pe două
fonduri învecinate, ţinând seama de întinderea izvorului pe fiecare fond după cum
precizează alineatul 3 al aceluiaşi articol.
Limite privind raporturile de vecinătate

Picătura streşinii. Art. 611 C. civ. instituie în sarcina proprietarului obligaţia de a
construi streașina casei sale în aşa fel încât apele provenite de la ploi să nu se scurgă pe
fondul proprietarului vecin.
Distanţa şi lucrările intermediare pentru construcţii, lucrări şi plantaţii. Potrivit
art. 612 C. civ. proprietarul unui fond poate realiza orice construcţii, lucrări sau plantaţii cu
obligaţia de a respecta o distanţă minimă de 60 de centimetri faţă de linia de hotar,
exceptând situaţia în care se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism.
Această situaţie este reglementată pentru ca drepturile proprietarului vecin să nu fie atinse
în vreun fel de acţiunile efectuate de cel care realizează o construcţie, lucrare sau
plantaţie. Totuşi, aplicarea acestui text legal poate fi înlăturată prin învoiala părţilor,
acestea putând deroga de la distanţa minimă de 60 de centimetri printr-un înscris autentic.
Art. 613 alin. 1 C. civ. dispune că în lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de
urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de
linia de hotar, cu excepţia arborilor mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii.
Pentru excepţia prevăzută la alineatul 1 se aplică normele art. 612 C. civ., astfel de arbori
putând fi plantaţi la o distanţă de 60 de centimetri faţă de fondul vecin. 1 În cazul încălcării
distanţei de cel puţin 2 metri de linia de hotar, proprietarul vecin are dreptul să ceară
scoaterea sau tăierea, la înălţimea curentă, a arborilor, plantaţiilor ori a gardurilor vii, pe
cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate conform art. 613 alin. 2 C.
civ. În continuare articolul prevede că proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile
sau ramurile arborilor care aparţin proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum şi
dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său. Dat fiind că textul legal
menţionează expres că are dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural înseamnă că
proprietarul nu poate reţine în posesia sa fructele căzute ca urmare a intervenţiei sale.
Vederea asupra proprietăţii vecine. Această limită a exerciţiului dreptului de
proprietate privată ce se referă la relaţiile de vecinătate este reglementată începând cu art.
614 C. civ. care prevede că nu este permis să se facă fereastră sau deschidere în zidul
comun decât cu acordul proprietarilor. În acest sens, art. 660 alin. 1 C. civ. dispune că
zidul, şanţul sau orice altă despărţitură dintre două fonduri sunt prezumate a fi în
proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-un
semn de necomunitate ori dacă proprietatea nu a devenit proprietate exclusivă prin
uzucapiune. Astfel, în caz că zidul este socotit a fi în coproprietate se consideră că
proprietarilor vecini le revin cote egale asupra despărţiturii comune.2 De aceea, este
necesar să existe acordul tuturor coproprietarilor în cazul realizării unei ferestre sau
despărţituri în zidul comun, acest acord privind dreptul de dispoziţie materială asupra
bunului. Art. 615 alin. 1 C. civ. impune păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între
fondul, îngrădit ori neîngrădit, ce aparţine proprietarului vecin şi fereastra pentru vedere,
balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond. În schimb, fereastra
pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări neparalele cu linia de hotar spre fondul
învecinat sunt interzise la o distanţă mai mica de un metru potrivit art. 615 alin. 2 C. civ.

2 V. Stoica, Drept civil, Drepturi reale, Editura Hamagiu, București, 2017, p. 137.

Limite referitoare la dreptul de trecere

Această limită legală a exerciţiului dreptului de proprietate privată este una dintre
cele mai importante datorită aplicabilităţii ei practice des întâlnită. Art. 617 alin. 1 C. civ.
dispune că proprietarul unui fond lipsit de acces la calea publică are dreptul să i se permită
trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea propriului fond. Întrucât textul de lege
nu specifică se înţelege că acest drept de trecere se poate exercita asupra oricărui teren,
îngrădit sau neîngrădit, indiferent de regimul său juridic, chiar şi asupra celor proprietate
publică. Cu toate acestea, alineatul 2 menţionează că trecerea se face de aşa natură încât
să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului cu acces
la calea publică, iar în situaţia existenţei mai multor fonduri vecine cu acces la calea
publică trecerea se realizează pe fondul care ar suferi cele mai puţine prejudicii. Astfel, se
ajunge la concluzia că asupra porţiunii de teren pe care s-a dobândit dreptul de trecere
proprietarul fondului care suportă trecerea îsi poate exercita toate prerogativele dreptului
de proprietate, dar fără a împiedica în vreun fel trecerea, iar titularul dreptului de trecere
exercită doar acte de folosinţă.1
Referitor la întinderea şi modul de stabilire a dreptului de trecere, art. 619 C. civ.
stabileşte că acestea sunt determinate prin înţelegerea părţilor, prin hotărâre
judecătorească sau printr-o folosinţă continuă pe timp de 10 ani. Aşadar, dacă părţile nu
cad la învoială, proprietarul fondului lipsit de acces la calea publică se va adresa instanţei
judecătoreşti care va stabili locul şi întinderea dreptului de trecere, precum şi condiţiile în
care va fi exercitat acesta. Această solicitare se poate face pe calea unei acţiuni reale şi
petitorii, iar în cazul în care dreptul de trecere este deja stabilit şi exercitat, el poate fi
apărat printr-o acţiune posesorie. În acest sens, art. 617 alin. 3 C. civ. prevede în mod
expres că dreptul de trecere este unul imprescriptibil, stingându-se atunci când fondul
dobândeşte o altă cale de acces la drumul public. Proprietarul fondului pe care se
realizează trecerea este îndreptăţit la despăgubiri, având posibilitatea să stabilească
cuantumul acestora prin acord cu proprietarul fondului lipsit de acces, dar şi pe cale
judecătorească în lipsa unei înţelegeri. Art. 620 alin. 1 C. civ. stabileşte că termenul de
prescripţie pentru dreptul la acţiunea în despăgubire începe să curgă din momentul
stabilirii dreptului de trecere, termenul fiind de 3 ani. În cazul încetării dreptului de trecere,
proprietarul care a plătit despăgubire are potrivit art. 620 alin. 2 C. civ. datoria de a restitui
suma încasată, cu deducerea pagubei suferite în raport cu durata efectivă a dreptului de
trecere, indiferent de motivul încetării.
Limite convenţionale ale exerciţiului dreptului de proprietate privată

O limită specifică referitoare la atributul dispoziţiei o constituie clauza de
inalienabilitate reglementată expres de dispoziţiile Codului civil. Această limită este o
excepţie de la principiul liberei circulaţii a bunurilor, dar şi o particularitate a principiului
libertăţii de voinţă, fiind un instrument juridic care potrivit art. 627 alin. 1 C. civ. permite ca
prin convenţie sau testament să se interzică înstrăinarea unui bun, însă pentru o perioadă
de cel mult 49 de ani şi justificând un interes serios şi legitim. Doctrina reprezentativă
precizează că depăşeşte cadrul unei simple limitări a libertăţii de a înstrăina un bun,
clauza de inalienabilitate fiind chiar expresia unei indisponibilizări cu caracter real, şi nu
doar o obligaţie specifică unui drept de creanţă.2 Aşadar, clauza de inalienabilitate lipseşte
temporar proprietarul unui bun de prerogativa dispoziţiei, fiind vorba doar de dispoziţia
juridică, nu şi cea materială.

2 V. Stoica, op.cit., p.106

Din dispoziţiile art. 627 alin. 1 C. civ. se înţelege că pentru a fi valabilă clauza de
inalienabilitate trebuie să îndeplinească două condiţii: justificarea unui interes serios şi
legitim şi instituirea ei pe o perioadă de cel mult 49 de ani, acest termen începând să
curgă de la data dobândirii bunului. Interesul care trebuie justificat poate fi al celui care
instituie clauza de inalienabilitate, al celui care dobândeşte bunul sau chiar al unui terţ. În
privinţa duratei de cel mult 49 de ani, în mod firesc, se înţeleg raţiunile pentru care această
limită are un caracter temporar deoarece ea lipseşte proprietarul de atributul dispoziţiei
juridice, iar caracterul perpetuu ar fi similar cu lipsirea dreptului de proprietate.
Nerespectarea acestor două condiţii atarge nulitatea absolută a clauzei de inalienabilitate,
indiferent că durata nu este prevăzută, depăşeşte termenul de 49 de ani sau interesul
justificat nu este serios şi legitim. Cu privire la nulitate trebuie făcute câteva menţiuni, şi
anume: nulitatea clauzei poate interveni şi pentru nerespectarea uneia dintre condiţiile de
validitate ale actului juridic în care este inclusă sau la care se raportează deoarece nu are
un caracter de sine stătător, ea urmând soarta actului juridic principal. Ca regulă, nulitatea
clauzei de inalienabilitate nu atrage nulitatea actului juridic. În acest sens, art. 627 alin. 3
C. civ. dispune că nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage
nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia, ceea ce
înseamnă că în lipsa unui asemenea specific actul rămâne valabil. Mai mult, acelaşi
alineat menţionează că în contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumă,
până la proba contrară, această prezumţie putând fi răsturnată.
Referitor la actele juridice în care poate fi stipulată clauza de inalienabilitate, în mod
evident, este vorba despre acte juridice translative de proprietate. Art. 627 alin. 4 C. civ.
prevede că limita este subînţeleasă în convenţiile din care se naşte obligaţia de a
transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă, această
dispoziţie având în vedere să conducă la îndeplinirea obligaţiei asumate de cel care
dobândeşte bunul. Art. 627 alin. 5 C. civ. reglementează transmiterea bunului pe cale
succesorală care nu poate fi oprită prin stipularea inalienabilităţii. Textul legal se referă la
faptul că deşi pentru bunul dobândit a fost instituită o clauză de inalienabilitate, acesta va
putea fi transmis moştenitorilor pentru a nu rămâne fără titular.1
De asemenea, clauza de inalienabilitate trebuie să fie valabilă şi să îndeplinească
condiţiile de opozabilitate pentru a putea fi invocată împotriva dobânditorilor bunului sau a
creditorilor proprietarului care s-a obligat să nu înstrăineze bunul potrivit art. 628 alin. 1 C.
civ. Astfel, art. 628 alin. 2 C. civ. prevede că pentru opozabilitate clauza trebuie supusă
formalităţilor prevăzute de lege, dacă este cazul. În privinţa unei clauze de inalienabilitate
ce se referă la un bun imobil se aplică regulile referitoare la formalităţile de publicitate
specifice regimului de carte funciară, art. 902 alin. 2 pct. 8 C. civ. prevăzând expres că se
notează în cartea funciară interdicţia convenţională de înstrăinare a unui drept înscris.
Pentru bunurile mobile art. 628 alin. 3 C. civ. dispune că sunt aplicabile regulile prevăzute
pentru dobândirea proprietăţii prin posesia de bună-credinţă. Aşadar, posesia de bună-
credinţă ca stare de fapt are rolul de a asigura publicitatea în materie mobiliară, fiind
considerat posesor de bună-credinţă cel care nu cunoştea şi nici nu trebuia să cunoască
lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului bunului.2
Mai mult, art. 628 alin. 4 C. civ. menţionează că în cazul în care inalienabilitatea a
fost prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, ea este opozabilă şi creditorilor anteriori ai
dobânditorului, nu doar celor care devin creditori după încheierea actului juridic. Acest
lucru înseamnă că în privinţa contractelor cu titlu oneros clauza produce efecte doar
pentru creditorii ulteriori ai persoanei ţinută de cauză. Aşadar, îndeplinirea formalităţilor de
publicitate a clauzei de inalienabilitate prezintă interes pentru a fi adusă la cunoştinţa
creditorilor. În caz că nu au fost îndeplinite condiţiile de opozabilitate beneficiarul clauzei
1 V. Stoica, op. cit., p. 108


este îndreptăţit să ceară daune-interese proprietarului care nu se conformează obligaţiei
potrivit art. 628 alin. 5 C. civ.
Referitor la sancţiunile nerespectării clauzei de inalienabilitate art. 629 alin. 1 C. civ.
prevede expres că încălcarea acesteia de către dobânditor permite înstrăinătorului să
ceară rezoluţiunea contractului. Mai mult, următorul alineat dispune că atât înstrăinătorul,
cât şi terţul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot cere anularea
actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei. Aşadar, se poate opta
pentru rezoluţiunea contractului în care a fost stipulată clauza în cazul contractelor
sinalagmatice sau pentru anularea actului de înstrăinare subsecvent, fiind vorba despre o
nulitate relativă.1 Încă o menţiune necesară este aceea că dacă bunul nu poate fi
înstrăinat, acesta nu poate fi nici urmărit sau grevat, fapt prevăzut expres de art. 629 alin.
3 C. civ.
În mod firesc, clauza de inalienabilitate îşi încetează efectele la expirarea duratei
acesteia, dar poate înceta şi mai devreme, situaţie reglementată de art. 627 alin. 2 C. civ.
care dispune că dobânditorul poate fi autorizat de instanţă să înstrăineze bunul dacă
interesul care a justificat clauza a dispărut sau dacă un interes superior o impune. Clauza
mai poate fi îndepărtată şi prin renunţarea la această limită de cel care a instituit-o, aşa
cum precizează şi doctrina.
Limite judiciare ale exerciţiului dreptului de proprietate privată

Limitele judiciare ale exerciţiului dreptului de proprietate privată sunt stabilite de
instanţa de judecată în absenţa unor prevederi legale exprese. Art. 630 C. civ.
reglementează domeniul de aplicare al acestor limite, fiind vorba despre raporturile de
vecinătate. Astfel, potrivit art. 630 alin. 1 C. civ. dacă proprietarul cauzează, prin
exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de
vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la
despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci
când acest lucru este posibil. După cum se observă din formularea textului legal, este
impus principiul echităţii drept criteriu de evaluare pentru stabilirea limitelor.
Inconvenientele legate de vecinătate sunt create prin exercitarea dreptului în general,
în special prin exercitarea atributului folosinţei. Tot din considerente de echitate articolul
dispune obligativitatea plăţii unei despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare atunci când
este posibil. Art. 630 alin. 2 C. civ. prevede că în cazul în care prejudiciul produs ar fi
minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către
proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi, cel prejudiciat având
dreptul la despăgubiri. Acest lucru înseamnă că în cazul în care activitatea ar produce un
prejudiciu grav, instanţa va putea solicita încetarea activităţii respective. Instanţa poate lua
şi măsurile necesare pentru prevenirea pagubei dacă prejudiciul este iminent sau foarte
probabil potrivit art. 630 alin. 3 C. civ.
1 V. Stoica, op. cit., p. 121.

1. Dreptul de proprietate este un drept:

a) absolut, nepatrimonial şi perpetuu;
b) absolut, patrimonial şi viager;
c) absolut şi perpetuu.
R: c
2. Intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz:

a) moştenirile vacante;
b) imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate prin declaraţie autentică;
c) moştenirile vacante şi imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate prin
declaraţie autentică, aflate în străinătate.
R: a,b
3. Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere sunt determinate prin:

a) înţelegerea părţilor;
b) prin hotărâre judecătorească;
c) printr-o folosinţă continuă pe timp de 49 de ani.
R: a,b
4. Pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată:

a) numai statul;
b) fundaţiile;
c) unităţile administrativ - teritoriale.
R: b,c
5. Dreptul de proprietate privată:

a) poate fi limitat, în exercițiul său, numai prin lege;
b) asupra unui teren conferă titularului și dreptul de a face în subsolul acestuia construcțiile pe
care le găsește de cuviință, în afara excepțiilor prevăzute de lege;
c) este un drept personal care obligă pe orice titular să-și îngrădească proprietatea.
R: b
1. Atributele dreptului de proprietate;
2. Limitele convenţionale ale dreptului de proprietate;
3. Limitele judiciare ale dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate publică
Capitolul 3
DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ
CONŢINUT
3.1. Noțiune, titularii și caracterele juridice ale dreptului de proprietate

publică
3.2. Obiectul dreptului de proprietate publică
3.3. Exercitarea dreptului de proprietate publică
OBIECTIVE

• familiarizarea cu noțiunea și titularii dreptului de proprietate publică;
• identificarea obiectului dreptului de proprietate publică;
• realizarea de corelații în exercitarea acestui drept, prin formele sale legale.

3.1. Noțiune, titularii și caracterele juridice ale dreptului de proprietate

publică
Noțiune și titulari
Dreptul de proprietate publică este dreptul real care aparţine statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale, asupra unor bunuri mobile şi imobile de interes naţional sau local,
asupra cărora exercită atribuţiile dreptului de proprietate
Proprietatea publică este reglementată de Constituţie, Codul civil şi o serie de legi
speciale. Constituţia în articolul 136 alineatul 2 foloseşte termenul de proprietate publică,
precizând că aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Articolul 554 din 2 Codul civil, precizează:
(1) Bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau
prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice,
însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea. (2) Dacă prin lege nu se
prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi dreptului
de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.
Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare titularii dreptului de proprietate publică sunt :
- statul cu privire la bunurile din domeniul public de interes naţional;
- unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul şi judeţul) asupra
bunurilor din domeniul public de interes local.
Caracterele juridice ale proprietăţii publice

În conformitate cu prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 861 alin. (1)
din Codul civil, dreptul de proprietate publică este inalienabil, imprescriptibil şi
insesizabil.
Din text, rezultă expres, cele trei caractere juridice şi anume:
1) Caracterul inalienabil, prin care se înţelege că bunurile din domeniul public sunt
scoase din circuitul civil. Acest caracter este subliniat chiar de textul constituţional:
articolul 136 alineatul 4 prevede că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. În
acelaşi sens, art. 5 alin. 2 din Legea 18/1991 prevede că „Terenurile care fac parte din
domeniul public sunt scoase din circuitul civil”.
Deşi sunt inalienabile, prevederea constituţională permite ca, în condiţiile legii
asemenea bunuri să poată fi date în administrarea regiilor autonome ori a instituţiilor
publice, concesionate sau închiriate. Deosebit faţă de cele proprietate privată, bunurile din
domeniul public nu pot fi niciodată însă bunuri înstrăinate, statului fiindu-i inaccesibil
atributul dispoziţiei cu privire la aceste bunuri.
2) Caracterul imprescriptibil, constă în faptul că nimeni nu ar putea opune vreodată
titularului domeniului public prescripţia achizitivă.
Art. 861 alin. (2) Cod civil reglementând caracterele dreptului de proprietate publică
dispune că:
„(1) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.(2)
Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită de terţi
prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile. (3)
În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi
pot fi concesionate ori închiriate”.

3) Caracterul insesizabil, presupune împiedicarea urmăririi bunurilor din domeniul
public pentru realizarea creanţelor. Întrucât statul este întotdeauna solvabil, atât datoriile
sale cât şi ale unităţilor administrativ-teritoriale se plătesc ori se lichidează prin aplicarea
unor norme financiare speciale, nefiind aplicabile dispoziţiile de drept comun referitoare la
urmărirea silită
3.2. Obiectul dreptului de proprietate publică

Spre deosebire de proprietatea privată, nu orice bun mobil sau imobil face parte din
domeniul public.
Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi a celorlalte acte normative în materie
rezultă că proprietatea publică este alcătuită din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din
Constituţie, dar şi din orice bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de
interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin
modurile prevăzute de lege.
Potrivit criteriului importanţei sociale, domeniul public poate fi de interes naţional,
când atributele proprietăţii sunt exercitate de stat, sau de interes local, când proprietatea
aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
De asemeni, sun bunuri de uz public, accesibile tuturor persoanelor (parcuri, pieţe,
străzi) şi bunuri de interes public care deşi nu pot fi folosite de orice persoană, sunt
destinate a fi folosite pentru activităţi ce interesează pe toţi membrii societăţii (şcoli, teatre,
muzee, biblioteci).
Art. 136 alin. 3 din Constituţie, prevede că fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice,
bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţii, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interesul public, plajele, marea
teritoriale, resursele naturale ale zonei economice ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de lege.
Din interpretarea dispozițiilor art. 136 alin. (3) din Constituția României, coroborate cu
dispozițiile art. 859 alin. (1) din C. Civ., cu prevederile art 305 din Codul Administrativ și cu
enumerarea cuprinsă în anexele nr. 2, nr. 3 și nr. 4 cuprinse în Ordonanța de Urgență nr.
57/2019 privind Codul Administrativ, bunurile care constituie obiectul exclusiv al dreptului
proprietate publică sunt: „bogății de interes public ale subsolului, căi de comunicație,
spațiul aerian, ape cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes
public, plaje, mare teritorială, resurse naturale ale zonei economice și ale platoului
continental cât și alte bunuri stabilite prin lege organică”.
Dreptul de proprietate publică este caracterizat de moduri specifice de dobândire,
derogatorii de la dreptul comun. Astfel, prevederile art. 863 C. Civ. reglementează cazurile
de dobândire a dreptului de proprietate publică, și anume :
a) prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;
b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau
prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d) prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa
dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al
acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public
al acesteia, în condiţiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.

În anumite cazuri, bunurile pot fi dobândite prin mijloace specifice dreptului privat:
prin acte juridice ori fapte juridice. Anumite categorii de bunuri se pot dobândi exclusiv prin
acte juridice de drept public și anume prin acte administrative de autoritate ori de gestiune.
3.3. Exercitarea dreptului de proprietate publică

Exercitând dreptul de proprietate publică, statul şi unităţile administrativ-teritoriale au
calitatea atât de subiecte de drept privat, cât şi calitatea de subiecte de drept public, cele
două calităţi manifestându-se concomitent, în anumite situaţii, deoarece regimul juridic al
dreptului de proprietate publică constituie o sinteză inseparabilă de elemente de drept
public şi de drept privat.3
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale acţionează în calitate de titulare ale dreptului
de proprietate publică. Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică se face
direct prin unităţile administrativ-teritoriale, prin intermediul consiliilor locale sau consiliilor
judeţene ori Consiliului General al Municipiului Bucureşti, atunci când asupra bunurilor din
domeniul public nu s-au constituit drepturi reale specifice sau dacă asemenea bunuri nu
au fost închiriate ori se exercită direct de către stat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Exercitarea atributelor asupra bunurilor din domeniul public se poate face şi în mod
indirect de către unităţile administrativ teritoriale, prin constituirea dreptului de
administrare, a dreptului de concesiune, închirierea sau constituirea dreptului de folosinţă
cu titlu gratuit a bunurilor proprietate publică.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale nu au posibilitatea să înstrăineze bunurile
din domeniul public, deoarece în conformitate cu punctul 4 al art. 136 din Constituţia
României, revizuită, şi cu prevederile art. 861 alin. (1) din Codul civil, bunurile ce constituie
proprietate publică sunt inalienabile.
Aceste bunuri pot fr date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau
pot fr concesionate ori închiriate, în condiţiile legii organice. Bunurile proprietate publică
pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Dreptul de administrare
Dreptul de administrare este definit ca drept real principal, având caracter imobiliar,
imprescriptibil şi insesizabil, constituit cu titlu gratuit asupra unui bun din domeniul public
având ca titulari regii autonome şi instituţii publice, care îi conferă titularului său posesia,
folosinţa şi dispoziţia în conformitate cu actul constitutiv1.
Codul civil reglementează dreptul de administrare la art. 867 - 870.
Titulare ale dreptului de administrare sunt regiile autonome şi autorităţi ale
administraţiei publice centrale sau locale şi alte instituţii publice de interes naţional,
judeţean ori local, astfel cum dispune art. 868 alin. (1) din Codul civil, acestea acţionând
atât în calitate de subiecte de drept public, cât şi în calitate de subiecte de drept privat, în
funcţie de natura raporturilor juridice.3
Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului
judeţean ori a Consiliului general al municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Dreptul de administrare este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
1 C. Jora, op. cit., p. 111.

Art. 868. Exercitarea dreptului de administrare. (1) Dreptul de administrare

aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau
locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local. (2) Titularul dreptului
de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de
lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.
Alin. (2) al art. 868 din Codul civil prevede că titularii dreptului de administrare pot
folosi şi dispune de bunurile date în administrare în condiţiile legii şi, dacă este cazul, în
condiţiile stabilite prin actul de constituire. Prerogativele dreptului de administrare sunt
diferite de acelea ale dreptului de proprietate publică, astfel posesia constituind numai
expresia juridică a stăpânirii şi nu a aproprierii bunului. Regiile autonome şi instituţiile
publice au şi o dispoziţie materială asupra bunurilor, aceasta recunoscându-li-se în
anumite limite, determinate de exploatarea bunurilor conform destinaţiei lor.
Titularii dreptului de administrare exercită folosinţa bunurilor pe care le-au primit în
administrare în funcţie de destinaţia bunurilor şi de condiţiile menţionate în actul de
administrare, în raport de specificul bunurilor. Fructele bunurilor date în administrare pot fi
utilizate pentru acoperirea cheltuielilor şi pentru desfăşurarea activităţii regiilor autonome şi
trebuie vărsate la buget de către instituţiile publice. Titularii dreptului de administrare
exercită numai dispoziţia materială a bunurilor1.
Art. 869. Stingerea dreptului de administrare. Dreptul de administrare încetează
odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în
condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.
Art. 870. Apărarea dreptului de administrare. (1) Apărarea în justiţie a dreptului de
administrare revine titularului dreptului. (2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod
corespunzător.
Dreptul de concesiune
Acest drept a fost definit ca drept real principal inalienabil, imprescriptibil şi
insesizabil constituit cu titlu oneros în baza unui contract de concesiune încheiat între o
autoritate publică şi un subiect de drept privat (persoană fizică sau juridică) cu privire la un
bun din domeniul public, conferind titularului posesia, folosinţa şi dispoziţia, conform
obligaţiilor care rezultă din contractul încheiat, pe o perioadă determinată de timp.
Codul civil reglementează contractul de concesiune la ait. 871 - 873.
Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică se încheie în formă scrisă şi
prin acesta o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pentru o perioadă
determinată, unei alte persoane, denumită concesionar, care acţionează pe riscul şi
răspunderea sa, obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei
redevenţe. S-a precizat că forma scrisă a contractului de concesiune de bunuri este
necesară ad validitatem, iar lipsa acesteia constituie o cauză de nulitate absolută şi
virtuală a actului juridic.
Obiectul contractului de concesiune îl reprezintă bunurile proprietate publică a
statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, iar redevenţa obţinută constituie venit la
bugetul de stat sau la bugetele locale. Calitatea de concedent o pot avea ministerele sau
alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate
publică a statului şi consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului
Bucureşti sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a
1 C. Jora, op. cit., p. 115.

judeţului, oraşului sau comunei, iar calitatea de concesionar o poate avea orice persoană
fizică sau juridică, română sau străină.1
Contractul de concesiune este încheiat în conformitate cu legea română, indiferent
de naţionalitatea sau cetăţenia concesionarului, pentru o durată de cel mult 49 de ani,
durata concesiunii stabilindu-se de către concedent pe baza studiului de oportunitate.
Contractul poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata
iniţială. Concesionarea se aprobă prin hotărâre a Guvernului, a consiliilor locale, judeţene
sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz. Atribuirea contractelor de
concesiune se face pe baza principiilor transparenţei, tratamentului egal, proporţionalităţii,
nediscriminării şi liberei concurenţe, iar procedurile de atribuire a contractului de
concesiune sunt licitaţia şi negocierea directă.
Contractul de concesiune trebuie să cuprindă şi clauze contractuale referitoare la
împărţirea responsabilităţilor de mediu între concedent şi concesionar, precum şi să
precizeze în mod distinct categoriile de bunuri care vor fi utilizate de concesionar în
derularea concesiunii, anume bunurile de retur, care revin gratuit şi libere de orice sarcini
concedentului la încetarea contractului de concesiune (bunurile care au făcut obiectul
concesiunii) şi bunurile proprii care la încetarea contractului de concesiune rămân în
proprietatea concesionarului (bunurile care au aparţinut concesionarului şi au fost utilizate
de acesta pe durata concesiunii).
Concesionarul are dreptul şi obligaţia de a exploata bunul primit în concesiune, în
schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege şi a contractului de concesiune (art. 871 alin. 1 din Codul civil). In ce
priveşte exercitarea dreptului de concesiune, se recunoaşte dreptul concesionarului de a
efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru asigurarea exploatării bunului.
Trebuie precizat, totuşi, că acesta nu are şi posibilitatea de a înstrăina şi nici greva bunul
dat în concesiune ori bunurile destinate sau rezultate din realizarea concesiunii şi care,
potrivit legii sau actului constitutiv, trebuie să fie predate concedentului la încetarea
concesiunii, astfel cum prevede art. 872 alin. (1) teza a Il-a din Codul civil.
Concesionarului i se recunoaşte dreptul de a culege fructele bunului dat în
concesiune şi, într-o anumită măsură, astfel cum rezultă din dispoziţiile legale şi din actul
de constituire şi productele acestuia. Există posibilitatea legală de modificare unilaterală a
părţii reglementare a contractului de concesiune, de către concedent, din motive
excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz, iar dacă asemenea
modificare este de natură să aducă un prejudiciu concesionarului, acesta este în drept să
primească o justă despăgubire.
Este permisă subconcesionarea excepţional, în baza art. 59 din O.U.G. nr. 54/2006,
numai cu aprobarea concedentului şi în anumite condiţii, de unde se poate desprinde
caracterul intuitu personae al contractului de concesiune.1
Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit

Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit reprezintă un drept real principal, inalienabil,
insesizabil şi imprescriptibil care este constituit de către autoritatea competentă asupra
unui bun din domeniul public, în scopul exercitării dreptului de proprietate publică, având
ca titular o persoană juridică de drept privat de utilitate publică şi care conferă titularului
atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, obligând la respectarea îndatoririlor stabilite în
actul de constituire.
1 C. Jora, op. cit., p. 117.

Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit este reglementat la art. 874 - 875 din Codul civil.
Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit se constituie şi încetează ca şi dreptul de administrare
(art. 874 alin. 3 Cod civil).
Dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică se acordă cu titlu gratuit,
pentru o perioadă limitată de timp, în favoarea persoanelor juridice fară scop lucrativ care
desfăşoară activitate de utilitate publică sau serviciilor publice. Asemenea drept se poate
constitui atât asupra bunurilor mobile, cât şi asupra bunurilor imobile, titulare ale dreptului
de folosinţă cu titlu gratuit fiind instituţiile de utilitate publică.Dreptul de folosinţă cu titlu
gratuit conferă titularului său posibilitatea exercitării posesiei în calitate de titular al acestui
drept şi posibilitatea de a culege fructele bunului posedat, însă, cu precizarea că, în lipsa
unor dispoziţii contrare, titularul acestui drept nu beneficiază de fructele civile ale bunului,
astfel cum dispune art. 874 alin. (2) din Codul civil.
Închirierea bunurilor proprietate publică

Bunurile proprietate publică pot fi și închiriate, închiriere care se aprobă de către
Guvern, de către consiliul judeţean ori de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti
sau de consiliile locale, iar contractul de închiriere cuprinde clauze de natură să asigure
exploatarea bunului închiriat. Sumele obţinute urmare a închirierii se constituie venit la
bugetul de stat sau, după caz, la bugetele locale. Atunci când contractul de închiriere se
încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din
chirie o cotă-parte de 20 - 50%, astfel determinată prin hotărâre a Guvernului, a consiliului
judeţean, a Consiliului general al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local prin care s-a
aprobat închirierea.
1. Atât în cazul regimului juridic al dreptului de proprietate privată, cât și în
cazul bunurilor proprietate publică:
a) proprietarul acestora nu suportă riscul pieirii lor, dacă acesta n-a fost asumat de o
altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel;
b) dreptul de proprietate poate fi exercitat numai în limitele corporale ale bunului;
c) dreptul de proprietate poate aparține numai statului și unităților administrativ-
teritoriale.
R: b
2. Dreptul de proprietate publică asupra unui imobil:

a. nu permite constituirea unui drept de superficie;
b. nu poate fi apărat prin intermediul acţiunii în revendicare deoarece este inalienabil;
c. poate fi dobândit prin donaţie, dacă bunul, prin voinţa dispunătorului, devine de uz
sau de interes public.
R: a,c

3. Bunurile proprietate publică a statului:
a. permit constituirea unui drept de superficie pe cale convențională, în condițiile
legii;
b. pot fi închiriate unor persoane fizice;
c. nu poate fi dobândit prin donaţie, dacă bunul, prin voinţa dispunătorului, ar deveni
de uz sau de interes public.
R: b
4. Dreptul de administrare:
a. spre deosebire de dreptul de concesiune, acesta ia naștere în baza unui act de
autoritate;
b. va fi apărat în justiție de titularul dreptului de administrare;
c. conferă prerogativele folosinței și dispoziției juridice asupra bunului.
R: a
5. Marea teritorială face parte din:

a) domeniul privat al statului;
b) domeniul public al statului;
c) bunurile aflate în circuitul civil.
R: b
6. Bunurile din domeniul public sunt:

a) prescriptibile achizitiv;
b) imprescriptibile extinctiv;
c) sesizabile.
R: b
7. Bunurile din domeniul privat al statului sunt:

a) prescriptibile achizitiv;
b) sesizabile;
c) inalienabile.
R: a,b
1. Concesiunea

Modalitățile juridice ale dreptului de proprietate privată
Capitolul 4
MODALITĂȚILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE
PROPRIETATE PRIVATĂ
CONŢINUT
4.1. Noțiuni generale

4.2. Proprietatea comună
4.3. Proprietatea anulabilă
4.4. Proprietatea rezolubilă
OBIECTIVE

• familiarizarea cu noțiunea de și tipologia modalităților dreptului de proprietate;
• identificarea conținutului juridic al proprietății comune pe cote-părți;
• Identificarea conținutului juridic al proprietății comune devălmașe.

4.1. Noțiunea de obligație
Deşi dreptul de proprietate se înfăţişează de regulă ca un drept pur şi simplu având

un singur titular, există şi situaţii când acesta poate fi afectat de modalităţi sau poate avea
mai mulţi titulari. Vom defini deci modalităţile juridice ale dreptului de proprietate, ca fiind
acele ipostaze când mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui bun sau
mase de bunuri ori există anumite situaţii de incertitudine temporară cu privire dreptul de
proprietate. Există aşadar, următoarele modalități ale dreptului de proprietate privată:
1) proprietatea comună;
2) proprietatea anulabilă;
3) proprietatea rezolubilă.
4.2. Proprietatea comună

Conform art. 631 C. civ., proprietatea comună se naște „ori de câte ori, în temeiul
unui act juridic a altui mod de dobândire prevăzut de lege, dreptul de proprietate privată
are doi sau mai mulți titulari”. Formularea acestui text cuprinde doar una dintre trăsăturile
ce caracterizează proprietatea comună. Într-adevăr, în situația proprietății comune există
mai mulți titulari ai dreptului de proprietate privată, așa cum se întâmplă în cazul oricărei
modalități a acestui drept, dar acești titulari exercită atributele dreptului concomitent și
împreună. Între ei există doar o diferență cantitativă, iar în cazul proprietății comune
devălmașe nu există nici măcar o asemenea diferență cantitativă.
După cum rezultă din art. 632 alin.1 C.civ., există două forme de proprietate comună,
anume:
- proprietatea comună pe cote-părți (coproprietatea);
- proprietatea comună în devălmășie.
Proprietatea comună pe cote-părți

O primă formă sub care se înfățișează dreptul de proprietate comună o constituie
dreptul de proprietate comună pe cote-părți. Obiectul dreptului de proprietate comună pe
cote-părți poate fi alcătuit atât din bunuri imobile, cât și din bunuri mobile.
Dreptul de proprietate comună pe cote-părți se caracterizează prin aceea că asupra
unui bun sau a unei universalități de bunuri au drept de proprietate două sau mai multe
persoane. Astfel, un bun sau o universalitate de bunuri aparține mai multor titulari fără ca
bunul în materialitatea sa să fie fracționat, divizat. În cadrul acestei forme de proprietate
însă, dreptul de proprietate se fracționează în atîtea cote-părți câți titulari sunt.
Titularii dreptului de proprietate comună pe cote-părți cunosc întinderea dreptului lor
asupra bunului comun, dar ei nu cunosc partea materială din bunul comun ce corespunde
întinderii dreptului lor. Întrucât bunul comun nu este divizat, dreptul de proprietate
necorespunzându-i o fracțiune materială determinată din bun, înseamnă că dreptul fiecărui
proprietar poartă asupra întregului bun comun. Deși titularii dreptului de proprietate
comună pe cote-părți nu cunosc partea materială din bun ori bunurile comune, totuși
cotele lor părți din dreptul de proprietate sunt precis determinate. Dreptul de proprietate
comună pe cote-părți este o modalitate, o variantă a dreptului de proprietate, în temeiul
căruia două sau mai multe persoane dețin în comun un bun sau o universalitate de bunuri
cu drept de proprietate.
Dreptul de proprietate comună pe cote-părți (coproprietatea) este acel drept de
proprietate al cărui obiect este nedivizat sub aspect material, însă divizat sub aspect ideal,
în sensul că niciunul dintre titulari nu are un drept exclusiv cu privire la o fracțiune

materială din obiectul respectiv, dar deține o cotă-parte ideală și abstractă din dreptul de
proprietate.
Din această definiție rezultă cele două caractere juridice esențiale ale dreptului de
proprietate comună pe cote-părți. În primul rând, fiecare dintre coproprietari este titularul
exclusiv al unei cote-părți din dreptul de proprietate, conform art. 634 alin. 1 C. civ., asupra
lucrului său, după caz, asupra universalității, cotă-parte ideală și abstractă ce se exprimă
fie în formă procentuală, fie în forma unei fracții. În al doilea rând, niciunul dintre
coproprietari nu este titularul exclusiv al unei părți (fracțiuni) materiale din lucru
(universalitate), iar aceasta independent de întinderea cotei-părți din drept deținute de
fiecare. Dacă lucrul ar fi fracționat în materialitatea lui nu ar mai fi vorba de proprietatea
comună pe cote-părți, ci despre suprapunerea unor drepturi de proprietate exclusivă.1
În funcție de rolul voinței părților în nașterea și în menținerea stării de proprietate
comună precum și, mai ales, posibilitatea încetării proprietății comune prin partaj judiciar,
deosebim:
- proprietatea comună pe cote-părți (coproprietatea) obișnuită;
- proprietatea comună pe cote-părți (coproprietatea) forțată.
Coproprietatea obișnuită
Adesea, dreptul de proprietate comună pe cote-părți se naște din:
- succesiune - dreptul de proprietate care aparținea lui de cujus asupra unui bun sau
asupra unei universalități de bunuri este înlocuit, în cazul existenței mai multor moștenitori,
cu dreptul de proprietate comună pe cote-părți, dreptul fiecărui moștenitor fiind stabilit
printr-o cotă abstractă, cu privire la bunurile care compun masa succesorală.
- convenție.
Raportându-ne la dispozițiile Codului civil, art. 634 alin. 2 instituie o prezumție legală
relativă, ce privește întinderea cotelor-părți. Astfel, „cotele părți sunt prezumate a fi egale,
până la proba contrară”.
Coproprietarii nu au un drept exclusiv asupra unei părți determinate din bun, privit în
materialitatea sa, ci numai o cotă-parte ideală și abstractă, determinată, din dreptul de
proprietate asupra bunului. Întrucât drepturile titularilor se întâlnesc asupra fiecărei
particule din bun, care nu este divizat în materialitatea sa, coproprietarii pot exercita acte
cu privire la întregul bun.
Din acest punct de vedere, trebuie a fi facută distincția dintre drepturile
coproprietarilor asupra bunului în materialitatea sa și drepturile coproprietarilor asupra
cotei-părți ideale și abstracte din dreptul de proprietate. Dacă fiecare coproprietar poate
dispune în mod liber de cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului, cotă-parte
care îi aparține în mod exclusiv, în privința exercitării atributelor dreptului de proprietate
asupra bunului în materialitatea sa trebuie analizată, pe de o parte, situația actelor
materiale și, pe de altă parte, aceea a actelor juridice. În cazul acestora din urmă,
deosebim după cum suntem în prezența unor acte de conservare, administrate sau
dispoziție.
Efectuarea actelor materiale care privesc bunul comun
Actele materiale (utilizarea bunului, culegerea fructelor etc.) pot fi efectuate de
fiecare coproprietar singur cu respectarea următoarelor condiții:
- să nu îngrădească folosința bunului de către ceilalți coproprietari;

- să nu schimbe destinația bunului sau modul de folosință a acestuia.
Art. 636 alin. 1 din Codul civil prevede că fiecare coproprietar are dreptul de a folosi
bunul comun în măsura în care nu schimbă destinația bunului și nu aduce atingere
drepturilor celorlalți coproprietari. Prin urmare, pentru executarea, de către un coproprietar
unor lucrări de transformare, renovare sau orice altă lucrare de natură să schimbe
destinația bunului, este necesar acordul celorlalți coproprietari.
Coproprietarul care exercită singur folosința bunului comun poate fi obligat la
despăgubiri dacă nu are acordul celorlalți coproprietari.
O altă problemă vizează drepturile coproprietarilor la fructele produse de bunul
proprietate comună. Acestea se cuvin coproprietarilor, proporțional cu cota lor parte din
drept. Fructele civile se dobândesc zi de zi, fiind împărțite între coproprietari, proporțional
cu cota-parte a fiecăruia. În cazul în care acestea au fost însușite de unul dintre
coproprietari peste cota sa parte, ceilalți coproprietari pot cere, în temeiul mandatului, a
îmbogățirii fără justă cauză, gestiunii de afaceri sau răspunderii civile delictuale, restituirea
fructelor, fiecare proporțional cu cota sa parte. Fructele naturale sau fructele industriale ale
bunului comun înșușite de un coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu
au fost consumate ori înstrăinate sau nu au pierit și pot fi identificate distinct. În caz
contrar, coproprietarul interesat are dreptul la despăgubiri, cu excepția cazului în care
fructele au pierit în mod fortuit. În acest sens, art. 558 C.civ., proprietarul suportă riscul
pieirii fortuite a bunului (res perit domino), deci riscul pieirii fortuite a bunurilor aflate în
coproprietate se suportă de către toți coproprietarii. Cât privește fructele civile, având în
vedere că acestea sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană
în baza unui act juridic, rezultă că acțiunea prin care ceilalți coproprietari solicită
coproprietarului care le-a încasat părțile din fructele civile corespunzătoare cotelor deținute
este o acțiune personală și prescriptibilă extinctiv, potrivit dreptului comun1.
Coproprietarul care a suport singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor are
dreptul la restituirea acestor cheltuieli de către coproprietari, în proporție cu cotele lor părți.
Dreptul la acțiune în despăgubiri și dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun
însușite de un coproprietar sunt supuse prescripției potrivit dreptului comun. Astfel,
termenul general de prescripție este de trei ani și începe să curgă da la data fiecărui act
de utilizare.
În materia coproprietăţii, regula care guvernează modul de exercitare a drepturilor
coproprietarilor este regula unanimităţii care necesită unele nuanţări:
- actele de conservare - cele care au drept scop evitarea diminuării valorii sau
pierderii unui bun - pot fi făcute de către unul singur dintre coproprietari, cu privire la
întregul bun, pentru că sunt profitabile tuturor, prin excepţie de la regula unanimităţii
(art.640 C.civ.);
- actele de administrare se fac numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea
cotelorpărţi - regula unanimităţii fiind înlocuită cu regula majorităţii.
Prin excepţie, atunci când prin actele de administrare se limitează în mod
substanţialposibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte
ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la
cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari este necesar acordul acestuia (art.641
alin.2 C.civ.) chiar dacă majoritatea sa realizat şi fără acest acord.
- fiecare dintre coproprietari poate dispune liber şi neîngrădit de cotă-parte ideală şi
abstractă din drept.

Dacă unul singur dintre coproprietari înstrăinează dreptul de proprietate asupra
întregului bun şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către
cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie
reducerea preţului proporţional cu cotaparte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea
contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea
întregului bunActele juridice de dispoziție precum și cele considerate astfel, făcute cu
nerespectarea regulii unanimității sunt inopozabile coproprietarului sau coproprietarilor
care nu au consimțit expres sau tacit la încheierea actului. Lipsa consimțământului la
încheierea acestor categorii de acte face ca, înainte de partaj, să poată fi exercitată o
acțiune posesorie împotriva terților care au intrat în posesia bunului comun, în urma
încheierii unui astfel de act juridic. În acest caz, restituirea posesiei se face în folosul
tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor ce au
participat la încheierea actului.
În legătură cu acțiunile în justiție, art. 643 stabilește următoarele reguli:
- fiecare coproprietar poate sta în justiție indiferent de calitatea procesuală, în orice
acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii de revendicare;
- hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor
coproprietarilor;
- hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți
coproprietari;
- pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți
coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și în condițiile prevăzute de Codul de
procedură civilă pentru chemarea altor persoane, în cazul în care acțiunea nu este
introdusă de toți coproprietarii.
Coproprietatea forțată
Coproprietatea forțată este acea formă a proprietății comune care se caracterizează
prin faptul că nu depinde de voința coproprietarilor, iar obiectul acesteia îl constituie bunuri
care prin natura lor și destinația lor, sunt folosite de coproprietari pentru normala utilitate a
altor bunuri. De asemenea, ea are și un caracter permanent determinat de permanența
scopului a cărui realizare a impus nașterea ei.
Obiectul coproprietății forțate este reprezentat de accesoriul altor bunuri principale.
Cu titlu de exemplu, părțile comune din clădirile cu multe etaje sau apartamente ce aparțin
unor proprietari diferiți, fac obiectul coproprietății forțate, având destinația de a fi utilizate
pentru spațiile locative de către aceștia. Astfel, bunul care face obiectul coproprietății
forțate să nu poată fi înstrăinat sau grevat separat, ci numai odată cu înstrăinarea sau
grevarea bunului principal, aplicându-se astfel principiul accesorium sequitur principale.
Această formă de proprietate este însoțită, în mod obligatoriu, de proprietatea asupra
bunurilor accesorii care fac obiectul coproprietății forțate. Datorită acestui fapt,
coproprietarul nu poate dispune de cota sa parte ideală și abstractă, din coproprietatea
fortață, separat, ci numai împreună cu dreptul pe care îl are asupra bunului principal.
Cu privire la regimul juridic al coproprietății forțate, este de reținut că fiecare titular
poate utiliza bunul respectiv fără a avea nevoie de consimțământul expres ori tacit al
celorlalți, însă cu respectarea a două limite menționate de C. civ. la art. 647 alin. 1:
- să respecte destinația bunului;

- să permită exercitarea folosinței de către ceilalți coproprietari, în alte cuvinte, să nu
aducă atingere drepturilor simultane și concurente, de aceeași natură, ale celorlalți
coproprietari.
Cu toate acestea, niciun coproprietar nu poate face acte de dispoziție cu privire la
întregul bun proprietate comună1.
Întrucât coproprietatea forțată are, de regulă, o durată nedeterminată în timp, nu
poate înceta prin partaj judiciar.
Pe lângă drepturile amintite, coproprietarii au obligația de a suporta, proporțional
cotei lor părți, cheltuielile făcute cu conservarea și întreținerea bunului. Cota-parte a
fiecărui coproprietar, când bunul are caracter accesoriu, se stabilește, în lipsa unei
convenții contrare, în funcție de întinderea dreptului de proprietate asupra bunului
principal.
Codul civil menționează la art. 646 cazurile de coproprietate forțată:
- părțile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente având proprietari
diferiți;
- despărțiturile comune;
- bunurile asupra cărora există un drept de proprietate periodică;
- bunurile care constituie amintiri de familie;
- bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine, situate
pe linia de hotar între acestea, cum ar fi potecile, fântânile, drumurile și izvoarele;
- bunurile comune afectate utilizării a două sau a mai multor fonduri, cum ar fi o
centrală termică sau alte instalații care deservesc două sau mai multe clădiri, un drum
comun într-un cartier de locuințe sau alte asemenea bunuri;
- orice alt bun comun prevăzut de lege.
Proprietatea comună în devălmăşie

Dreptul de proprietate comună în devălmășie este o formă a dreptului de proprietate
comună care se particularizează prin aceea că “titularii săi nu au determinată nici măcar o
cotă-parte ideală, matematică, abstractă din dreptul de proprietate asupra unor bunuri
nefracționate în materialitatea lor.” În acest sens, art. 667 C. civ. prevede că există
proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic,
dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre
acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului
sau bunurilor comune (spre deosebire de proprietate comună pe cote-părți).
Cu alte cuvinte, cei care sunt devălmași nu au nici dreptul, nici bunul divizat sau
fracționat; pur și simplu îl stăpânesc împreună, codevălmașii cunoscând întinderea
drepturilor lor doar în urma lichidării comunității prin partaj, în condițiile art. 357 C. civ.2
Prin izvor al devălmășiei se înțelege fie legea, fie convenția părților. Astfel, potrivit
art. 668 C. civ., dacă proprietatea comună în devălmășie se naște prin efectul legii,
aceasta este supusă dispozițiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător,
cu cele privind regimul comunității legale, iar în cazul în care izvorul proprietății în
1 G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat. op. cit., p. 107.

2 I. Adam, op. cit., p. 395.

devălmășie este un act juridic, dispozițiile privitoare la regimul comunității legale se aplică
în mod corespunzător1. Conform actualei reglementări,
Art. 667 C. civ. Există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în
temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane
fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de
proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.
Izvoarele proprietăţii comune în devălmăşie sunt doar legea şi convenţia.
Comunitatea de bunuri a soților are ca obiect o totalitatea de drepturi patrimoniale, reale și
de creanță, precum și de obligații. Altfel spus, în conținutul comunității de bunuri nu intră
doar dreptul de proprietate, ci și alte drepturi reale, precum și drepturi de creanță.
Dreptul de proprietate comună în devălmășie al soților

Dreptul de proprietate comună în devălmășie a soților este o formă de devălmășie
care se naște numai în ipoteza alegerii comunității legale de bunuri și este în ființă până la
renunțarea acestuia. În acest sens, art. 339 C.civ. prevede că bunurile dobândite în timpul
regimului comunității legale de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor, bunuri
comune în devălmășie al soților. Pentru ca bunul să poată fi considerat bun comun în
devălmășie, dobânditorul acestuia trebuie să aibă calitatea de soț. Astfel, nu are relevanță
juridică dacă:
- în actul de dobândire a fost trecut unul dintre soți;
- bunul a fost cumpărat din veniturile unui soț;
- bunul a fost dobândit în timp ce soții au fost despărțiți în fapt.
Deoarece printre criteriile legale de determinare a bunurilor comune ale soților este și
acela ca bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii și pentru a se evita orice
confuzie care s-ar putea naște cu privire la aceste două categorii de bunuri se impune a
enumerare si o sumară analiză a bunurilor proprii.
În conformitate cu prevederile art. 340 C.civ. sunt bunuri proprii ale fiecărui soț
următoarele categorii de bunuri:
• Bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția
cazului în care dispunătorul a prevăzut în mod expres că ele vor fi
comune
• Bunurile de uz personal
• Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt
elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de
bunuri
• Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală ale unuia dintre soți
asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a
înregistrat
• Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții
și alte asemenea bunuri
• Îndemnizațiile de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu
material sau moral adus unuia dintre soți
1T. Bodoroașcă, Aspecte privind reglementarea generală a regimului juridic matrimonial în Noul Cod civil, în
Dreptul nr. 5/2010, p. 57 și urm.

• Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu,
precum și bunul dobândit în schimbul acestora
• Fructele bunurilor proprii
Cu privire la regimul juridic al bunurilor proprii, în conformitate cu prevederile art. 342
C. civ. fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în
condițiile legii. Bunurile proprii nu fac parte din comunitatea legală de bunuri a soților, ele
alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate, al altui drept real ori de creanță al soțului
căruia îi aparțin, titularul exercitând asupra acestuia în mod exclusiv atributele dreptului de
proprietate sau ale altui drept real, în condițiile stabilite de lege, fără consimțământul
celuilalt soț.
Referitor la bunurile comune, conform regimului comunității legale, calitatea de bun
comun nu trebuie să fie dovedită, iar pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei,
înainte de încheierea acesteia se întocmește un inventar de către notarul public sau sub
semnătură privată, dacă părțile convin astfel și în lipsa inventarului, se prezumă, până la
proba contrară, că bunurile sunt comune1.
În cazul prezumției de comunitate, sarcina probei este răsturnată, deoarece bunul
dobândit în timpul căsătoriei este considerat până la proba contrară, că este comun.
Ca orice alt drept de proprietate, și dreptul de proprietate comună în devălmășie are
în conținutul său atributele de posesie, folosință și dispoziție. Exercitarea dreptului de
proprietate comună în devălmășie prezintă unele particularități determinate, în primul rând,
de structura juridică complexă sub care se înfățișează acest drept în care titularii nu
cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate și nici partea din bun, ori bunurile
comune ce aparțin fiecăruia. De asemenea, particularitățile privind exercitarea acestui
drept pot proveni și din faptul că „soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește
căsătoria”, fiind „obligați să-și acorde sprijin material reciproc.”
Modul de exercitare a dreptului de proprietate comună în devălmășie se deosebește
atât de modul de exercitare a dreptului de proprietate exclusivă, cât și de cel de exercitare
a proprietății comune pe cote-părți. Astfel, în cadrul dreptului de proprietate comună în
devălmășie exercitarea atributelor de posesie, folosință și dispoziție privește numai
bunurile comune, nu și cota-parte din dreptul de proprietate, deoarece titularii nu cunosc
care este întinderea dreptului fiecăruia din acest drept de proprietate.
Prin lege se prezumă că fiecare din soți era împuternicit să-l reprezinte pe celălalt în
privința actelor juridice pe care le încheie cu privire la bunurile comune. Instituirea prin
lege a acestor reguli constituia principala particularitate în exercitarea de către soți a
dreptului de proprietate comună în devălmășie. Prezumția mandatului tacit reciproc este
reglementat in mandatul convențional și mandatul judiciar. Potrivit art.314 C.civ, un soț
poate să dea mandat celuilalt soț să-l reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le
are potrivit regimului matrimonial.
Art. 315 C.civ. prevede că, în cazul în care unul dintre soți se află în imposibilitate de
a-și manifesta voința, celălalt soț poate cere instanței de tutelă încuviințarea de a-l
reprezenta pentru exercitarea dreptului pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin
hotărârea pronunțată se vor stabili condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui
mandat.
Art. 317 prevede detaliat drepturile pe care fiecare dintre soți le are asupra bunurilor
comune. Astfel, dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie acte
juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane.
1 C. Jora, op. cit., p. 200.

Rezultă astfel că, indiferent de regimul matrimonial ales de soți, între aceștia
operează principiul independenței patrimoniale. Fiecare soț poate face singur, fără
consimțământul celuilalt depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu
acestea. Ca invers al principiului precizat anterior, în dispozițiile art. 318 C. civ. legiuitorul
a prevăzut dreptul de informare între soți. Astfel, fiecare soț poate să îi ceară celuilalt să-l
informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se
poate adresa instanței de tutelă care poate să-l oblige pe soțul celui care a sesizat-o sau
pe orice terț să furnizeze informațiile cerute și să depună probele necesare în acest sens.
4.3. Proprietatea anulabilă

Proprietatea anulabilă este acea modalitate juridică a dreptului de proprietate
dobândit de o persoană printr-un act juridic translativ de proprietatea anulabil (lovit de
nulitate relativă); de exemplu dolul sau eroarea viciu de consimţământ.
Această modalitate temporară durează până la consolidarea dreptului de proprietate
al dobânditorului prin acoperirea nulităţii, prin confirmarea expresă sau tacită a actului
anulabil, sau până la desfiinţarea acestuia ca urmare a invocării nulităţii, pe calea
principală acţiunii în anulabilitate sau pe cale de excepţie. În perioada cât există
incertitudinea privind invocarea nulităţii relative de către cel îndreptăţit, respectiv
posibilitatea confirmării actului juridic anulabil, suntem în prezenţa a doi titulari ai dreptului
de proprietate asupra aceluiaşi bun, având calităţi diferite existând vocaţia exerciţiului
dreptului atât pentru transmiţător cât şi pentru dobânditor. Transmiţătorul se comportă ca
un proprietar sub condiţie suspensivă, iar dobânditorul ca un proprietar sub condiţie
rezolutorie.
Actul translativ anulabil este confirmat de către titularul acţiunii în anulare. În această
situaţie, actul juridic se transformă dintr-un anulabil într-unul pur şi simplu, consolidând în
consecinţă dreptul de proprietate al dobânditorului.
Dacă titularul acţiunii în anulare, obţine anularea actului, deci încetează dreptul de
proprietate al dobânditorului retroactiv. Dacă dreptul la acţiune al titularului se prescrie, se
consolidează dreptul de proprietate al dobânditorului.
„(1) Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a
renunţa la dreptul de a invoca nulitatea. (2) Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă”.
Confirmarea contractului anulabil presupune anumite condiţii prevăzute de Codul civil
în art. 1263. Astfel, potrivit textului de lege citat,
- se poate confirma doar contractul ale cărui condiţii de validitate sunt întrunite în
momentul confirmării;
- în privinţa persoanei care poate confirma contractual se instituie două condiţii:
aceasta trebuie să cunoască în primul rând cauza de nulitate şi să nu fie exercitată
violenţă în acest sens.
- în alin. (3) şi (4) al art. menţionat se instituie o regulă specială pentru acele
persoane care au dreptul şi obligaţia de a încuviinţa actele minorilor precum şi pe
reprezentanţii instanţei de tutelă, condiţie potrivit căreia aceştia pot confirma un contract
dacă de încuviinţarea lor depindea încheierea valabilă a acestuia.

- iar în alin. (5) se prevede posibilitatea confirmării implicite prin executarea obligaţiei
în mod voluntar la data la care contractul putea fi valabil confirmat, iar cel interesat poate
solicita confirmarea prin intermediul unei notificări în termen de şase luni de la notificare1.
4.4. Proprietatea rezolubilă

Proprietatea rezolubilă apare în situaţia când transferul proprietăţii de la o persoană
la alta a operat sub o condiţie rezolutorie. Ca modalitate a actului juridic civil condiţia este
un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau
stingerea) actului juridic civil.
Potrivit art. 1.399 din Codul civil:
„Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un
eveniment viitor şi nesigur”.
Condiţia rezolutorie potrivit articolului 1401 din Codul civil:
„(1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea
obligaţiei. (2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori
scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini”.
Este aşadar rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea
actului juridic civil. Următoarea clauză constituie spre exemplu o condiţie rezolutorie
„Prezenta vânzare se desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un copil în doi ani de la
încheierea contractului”.
Dreptul proprietarului sub condiţie rezolutorie are o existenţă nesigură în patrimoniul
acestuia deoarece, deoarece la îndeplinirea condiţiei, dreptul se stinge. Pentru proprietarul
sub condiţie suspensivă, inclusiv actul translativ de proprietate sub condiţie dă, de fapt,
naştere unei virtualităţi de drept situată între drepturile eventuale (care echivalează cu
absenţa acestora) şi drepturile pure şi simple.
Pendente conditione (în perioada anterioară îndeplinirii condiţiei) bunul aparţine,
teoretic, la doi proprietari. Proprietarul sub condiţie rezolutorie exercită toate atributele
dreptului de proprietate, cu precizarea că transmiterea proprietăţii sau constituirea de
drepturi reale către terţi se face sub aceeaşi condiţie rezolutorie. Proprietarul sub condiţie
suspensivă are doar o virtualitate de drept ce poate fi transmisă terţul dobânditor (fiind tot
proprietar sub condiţie suspensivă) şi poate lua măsuri de conservare a acestei virtualităţi.
Proprietatea rezolubilă încetează la îndeplinirea condiţiei, la împlinirea termenului prevăzut
de părţi pentru îndeplinirea condiţiei sau atunci când condiţia devine imposibil de realizat.
Eveniente conditione (în perioada ulterioară îndeplinirii condiţiei) proprietarul sub condiţie
suspensivă devine proprietar pur şi simplu al bunului, cu efect retroactiv şi toate actele de
dispoziţie făcute de acesta se consolidează tot retroactiv.
Actele de conservare şi de administrare încheiate de proprietarul sub condiţie
rezolutorie rămân, în principiu, valabile, iar actele de dispoziţie vor fi desfiinţate cu efect
retroactiv, cu excepţia celor cu titlu oneros dacă terţul dobânditor de bună-credinţă nu a
cunoscut existenţa condiţiei. În ce priveşte fructele percepute, acestea rămân ale
proprietarului sub condiţie rezolutorie deoarece le-a perceput în baza unui titlu valabil şi
trebuie să îi fie recunoscute cel puţin aceleaşi drepturi ca unui posesor de bună-credinţă.
1Apostu Ioan, Drept civil. Drepturile reale în reglementarea noului Cod civil, Editura Universitara Danubius,
Galati, 2011, p. 67.

1. Titularul unei cote-părţi ideale şi abstracte dintr-un drept de proprietate:
a) se mai numeşte şi codevălmaş;
b) poate efectua singur acte materiale având ca obiect doar cota sa parte ideală şi
abstractă;
c) nu poate cere, în toate cazurile, partajul judiciar.
R: c
2. În cazul proprietăţii anulabile, dreptul dobânditorului se desfiinţează dacă:

a. se împlinește termenul de prescripţie extinctivă;
b. se admite acţiunea în anulare;
c. se respinge acţiunea în anulare.
R: b
3. Coproprietarii sunt obligaţi:

a) să nu înstrăineze cota lor parte din drept fără acordul celorlalţi coproprietari;
b) să contribuie, proporţional cu cota-parte a fiecăruia, la acoperirea cheltuielilor
efectuate pentru întreținerea curentă a bunului proprietate comună;
c) să nu culeagă singuri fructele naturale/industriale ale bunului proprietate comună.
R: b
4. În cazul coproprietăţii obişnuite, fiecare coproprietar:

a) nu este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate;
b) poate să facă orice acte de administrare cu privire la bunul comun fără acordul
coproprietarilor;
c) are drept de folosinţă asupra bunului comun, dacă nu schimbă destinaţia bunului
şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.
R: c
5. Actele de administrare cu privire la bunul comun se pot încheia:
a) de oricare coproprietar fără acordul celorlalţi coproprietari;
b) numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi, dacă privesc
cesiunea veniturilor imobiliare;
c) întotdeauna cu acordul tuturor coproprietarilor.

R: b

Dezmembramintele dreptului de proprietate
Capitolul 5
DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE
PROPRIETATE
CONŢINUT

5.2. Superficia
5.3. Dreptul de uzufruct, dreptul de uz și dreptul de abitație
5.4. Dreptul de servitute
OBIECTIVE

• familiarizarea cu noțiunea și clasificarea drepturilor reale pricipale;
• identificarea tipologiei dezmembrămintelor dreptului de proprietate;
• analizarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate din punct de vedere al
caracteristicilor definitorii şi particularităţilor lor juridice.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate
5.1. Noţiuni generale

Dreptul de proprietate întruneşte în mâinile titularului toate atributele care, conform
legii, îl compun: dreptul de folosinţă, dreptul de a culege fructele şi dreptul de dispoziţie
(usus, fructus şi abusus).
Aceste atribute au un caracter absolut, în sensul că există în raporturile proprietarului
cu toţi ceilalţi şi un caracter exclusiv, în înţelesul că numai proprietarul le poate exercita în
plenitudinea lor, independent de puterile şi drepturile pe care altul le-ar avea asupra
aceluiaşi bun. În unele situaţii, legea permite separarea atributelor dreptului de proprietate
şi atribuirea lor altor persoane decât titularul dreptului de proprietate. Aceasta înseamnă
că proprietatea poate fi dezmembrată, iar unele atribute ale ei pot fi exercitate ca drepturi
reale de o altă persoană decât titularul dreptului de proprietate, cu excepţia dispoziţiei,
deoarece aceasta, ca atribut al dreptului de proprietate, nu va putea fi exercitată de alte
persoane, aceasta rămânând în mâinile proprietarului.
În sistemul nostru de drept sunt cunoscute următoarele dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de
servitute, dreptul de superficie şi dreptul real de folosinţă.
Aceste dezmembrăminte pot fi constituite numai pentru bunurile proprietate privată,
nu şi pentru bunurile din domeniul public, în raport de dispoziţiile art. 136 alin 4 din
Constituţie, care prevede că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii
organice ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de
utilitate publică.
5.2. Superficia
Dreptul de superficie este un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe
care-l are o persoană, denumită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor
lucrări care se află pe suprafaţa de teren ce aparţine unei alte persoane, teren asupra
căruia superficiarul capătă un drept de folosinţă.
Superficia este consacrată în Codul civil:
Art. 693. Noţiunea. (1) Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe
terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte
un drept de folosinţă.
Dreptul de superficie comportă aşadar o suprapunere a două drepturi de proprietate
aparţinând simultan la doi proprietari dar având obiecte diferite: dreptul superficiarului,
proprietar asupra construcţiilor, plantaţiilor şi lucrărilor şi dreptul proprietarului asupra
terenului. Dreptul de superficie constituie o derogare de la regula generală potrivit căreia
proprietatea asupra terenului cuprinde în sine proprietatea a tot ce se află pe suprafaţa lui.
Dreptul de superficie se individualizează prin următoarele caractere juridice:
• este un drept real imobiliar ce poate avea ca obiect numai construcţii, plantaţii sau
lucrări ataşate solului. El implică întotdeauna pe lângă proprietatea asupra acestora
şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află construcţiile, plantaţiile ori
lucrările;
• superficia are un caracter perpetuu. Dreptul de superficie nu se stinge prin neuz.
Codul civil precizează în art. 693 alin. 2 că dreptul de superficie se dobândeşte în
temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege.

În practica instanţelor, s-au conturat mai multe situaţii generatoare a dreptului de
superficie. Astfel de situaţii sunt următoarele:
În domeniul relaţiilor de familie:
– atunci când doi soţi construiesc o locuinţă pe ternul proprietatea exclusivă a unuia
dintre ei. Locuinţa va fi bun comun, soţul neproprietar al terenului dobândind un drept de
superficie;
– atunci când unul dintre soţi construieşte cu mijloace proprii pe terenul bun comun;
– în situaţia când soţii construiesc pe terenul unui terţ, cu acordul acestuia.
b) În sfera relaţiilor de concubinaj, când concubinii construiesc împreună o casă pe
terenul proprietatea exclusivă a unuia dintre ei.
c) În materia coproprietăţii atunci când mai multe persoane construiesc împreună, pe
terenul proprietatea exclusivă a uneia dintre ele o clădire cu mai multe apartamente.
(3) Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului
fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în mod separat,
către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.
(4) În situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza
renunţării proprietarului terenului la dreptul dea invoca accesiunea, în favoarea
constructorului. De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii
dreptului de a invoca accesiunea.
Art. 694. Durata dreptului de superficie. Dreptul de superficie se poate constitui pe o

durată de cel mult 99 de ani. La împlinirea termenului, dreptul de superficie poate fi
reînnoit.
Dreptul de superficie se stinge după 99 de ani sau în aceleaşi moduri ca şi dreptul de
proprietate. În plus, mai sunt cunoscute şi două moduri specifice:
• când superficiarul dobândeşte proprietatea şi asupra terenului sau proprietarul
terenului dobândeşte şi construcţiile;
• în cazul distrugerii integrale a construcţiei se stinge dreptul de superficie, terenul
devenind astfel liber de sarcina de care a fost grevat, dacă există stipulaţie expresă
în acest sens.
Art. 699. Efectele încetării superficiei prin expirarea termenului. (1) În cazul prevăzut
la art. 698 lit. a), în absenţa unei stipulaţii contrare, proprietarul terenului dobândeşte
dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate de superficiar prin accesiune, cu
obligaţia de a plăti valoarea de circulaţie a acesteia de la data expirării termenului.
(2) Când construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie, iar valoarea
acesteia este egală sau mai mare decât aceea a terenului, proprietarul terenului poate
cere obligarea constructorului să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta
ar fi avut-o dacă nu ar fi existat construcţia. Constructorul poate refuza să cumpere terenul
dacă ridică, pe cheltuiala sa, construcţia clădită pe teren şi repune terenul în situaţia
anterioară. Art. 696-699
(3) În absenţa unei înţelegeri contrare încheiate cu proprietarul terenului,
dezmembrămintele consimţite de superficiar se sting în momentul încetării dreptului de
superficie. Ipotecile care grevează dreptul de superficie se strămută de drept asupra
sumei primite de la proprietarul terenului în cazul prevăzut la alin. (1), se extind de drept

asupra terenului în cazul prevăzut la alin. (2) teza I sau se strămută de drept asupra
materialelor, în cazul prevăzut la alin. (2) teza a II-a.
(4) Ipotecile constituite cu privire la teren pe durata existenţei superficiei nu se extind cu
privire la întregul imobil în momentul încetării dreptului de superficie în cazul prevăzut la
alin. (1). Ele se strămută de drept asupra sumei de bani primite de proprietarul terenului în
cazul prevăzut la alin. (2) teza I sau se extind de drept cu privire la întregul teren în cazul
prevăzut la alin. (2) teza a II-a.
Art. 700. Efectele încetării superficiei prin consolidare. (1) În cazul în care dreptul de
superficie s-a stins prin consolidare, în absenţa unei stipulaţii contrare, dezmembrămintele
consimţite de superficiar se menţin pe durata pentru care au fost constituite, dar nu mai
târziu de împlinirea termenului iniţial al superficiei. (2) Ipotecile născute pe durata
existenţei superficiei se menţin fiecare în funcţie de obiectul asupra cărora s-au constituit.
Art. 701. Efectele încetării superficiei prin pieirea construcţiei. (1) În cazul stingerii
dreptului de superficie prin pieirea construcţiei, drepturile reale care grevează dreptul de
superficie se sting, dacă legea nu prevede altfel. (2) Ipotecile născute cu privire la nuda
proprietate asupra terenului pe durata existenţei dreptului de superficie se menţin asupra
dreptului de proprietate reîntregit.
5.3. Dreptul de uzufruct, dreptul de uz și dreptul de abitație

Definind uzufructul, articolul 703 din C.civ. precizează că uzufructul este dreptul de a
folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă
cu îndatorirea de a-i conserva substanţa.
Dintre toate dezmembrămintele dreptului de proprietate, dreptul de uzufruct este cel
mai larg, întrucât îi conferă titularului două dintre cele trei atribuite ale proprietăţii: posesia
şi folosinţa. Din definiţia dată de text, rezultă direct sau implicit următoarele caractere
juridice ale dreptului de uzufruct.
Dreptul de uzufruct este un drept real (jus în re) constând în exerciţiul de către titular
a posesiei şi folosinţei. Uzufructul nu se confundă cu locaţiunea, care-i conferă chiriaşului
sau arendaşului doar un drept personal de creanţă. Dreptul de uzufruct este un drept real
temporar şi esenţialmente vremelnic, care conferă uzufructuarului puterea de a exercita
asupra lucrului altuia unele atribute ale proprietăţii şi anume acelea cuprinse în jus utendi
şi jus fruendi. Proprietatea este vremelnic golită, nudă, dar rămâne proprietarului care pe
durata uzufructului este şi el vremelnic lipsit de exerciţiul facultăţii posesiei şi folosinţei
bunului. Uzufructul este vremelnic de altfel prin însuşi esenţa ca: atunci când titularul său
este o persoană fizică el se stinge cel mai târziu la moartea sa. Dacă titular al uzufructului
este o persoană juridică a cărei durată nu este determinată, uzufructul nu poate fi
constituit pe o durată mai mare de 30 de ani.
Uzufructul este un drept mobiliar sau imobiliar după cum are ca obiect bunuri mobile
sau imobile.
Dreptul de uzufruct este inaccesibil pentru cauză de moarte, deoarece el încetează
odată cu moartea titularului.
Uzufructul presupune exerciţiul a două dintre atributele proprietăţii: posesia şi
folosinţa. Spre deosebire de proprietar, uzufructuarul nu are exerciţiul atributului dispoziţiei
asupra bunului, care rămâne un atribut exclusiv al nudului proprietar. El are însă obligaţia
de a conserva substanţa bunului şi de a-l folosi numai potrivit destinaţiei sale.
Potrivit articolului 706 din N.c.civ. “uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri
mobile şi imobile, corporale şi necorporale, inclusiv o masă patrimonială, o univarsalitate
de fapt ori o cotă parte din aceasta”.

Atunci când uzufructul este stabilit asupra unui bun individual determinat, vorbim
despre un uzufruct cu titlu particular. Dimpotrivă, atunci când el poartă asupra unei
universalităţi sau asupra unei mase de bunuri dintr-o universalitate, el este după caz un
uzufruct universal ori un titlu universal.
De principiu, uzufructul nu poate avea ca obiect decât bunuri neconsumptibile,
întrucât principala obligaţie a uzufructului este de a-i restitui proprietarului lucrul la
expirarea uzufructului. Astfel de lucruri în raportul dintre proprietar şi uzufructuar sunt
considerate fungibile (adică pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii), deoarece
la sfârşitul uzufructului, obligaţia restituirii va fi executată în bunuri de aceeaşi cantitate,
calitate şi valoare cu cele primite. Această specie a uzufructului a fost numită în literatura
juridică cvasiuzufruct.
Art. 712. Cvasiuzufructul. Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, şi bunuri
consumptibile, cum ar fi bani, grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele,
însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare sau, la
alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului.
Art. 713. Uzufructul asupra bunurilor neconsumptibile. (1) Dacă uzufructul poartă
asupra unor bunuri care, fără a fi consumptibile, se uzează ca urmare a utilizării lor,
uzufructuarul are dreptul de a le folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor.
(2) În acest caz, el nu va fi obligat să le restituie decât în starea în care se vor afla la
data stingerii uzufructului.
(3) Uzufructuarul poate să dispună, ca un bun proprietar, de bunurile care, fără a fi
consumptibile, se deteriorează rapid prin utilizare. În acest caz, la sfârşitul uzufructului,
uzufructuarul va restitui valoarea pe care ar fi avut-o bunul la această din urmă dată.
Constituirea dreptului de uzufruct

Dispoziţiile articolului 704 din N.c.civ. precizează că uzufructul se poate constitui prin
act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevăzute de lege, dispoziţiile în materie de carte
funciară fiind aplicabile. Crearea uzufructului poate fi şi efectul unei dispoziţiuni
testamentare, atunci când testatorul dispune prin legat instituirea dreptului în favoarea
unei persoane, numită legatar uzufructuar.
Drepturile uzufructuarului
1) Dreptul de a intra în folosinţa bunurilor, în virtutea căruia uzufructul are la
îndemână o acţiune reală, echivalentă acţiunii în revendicare în materia proprietăţii, şi
anume acţiunea confesorie de uzufruct la care se referă art. 705 din N.c.civ.
2) Dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege fructele naturale, civile şi industriale
Dreptul de a folosi lucrul implică posibilitatea ca uzufructuarul să se servească de el pentru
satisfacerea nevoilor sale. Uzufructuarul trebuie să exercite posesia în aceleaşi condiţii ca
şi proprietarul. Dreptul de a culege fructele însă impune distincţia între fructele naturale,
civile şi industriale. Fructele naturale şi industriale sunt dobândite de uzufructuar pe
măsura perceperii lor. În măsura în care la momentul deschiderii uzufructului acestea nu
sunt culese ele se cuvin uzufructuarului, după cum dacă la momentul încetării lui nu au
fost culese ele se cuvin proprietarului. Fructele civile, se dobândesc zi cu zi şi se cuvin
uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului.
3) Dreptul de cesiune al uzufructuarului, se referă la posibilitatea acestuia de a ceda
beneficiul dreptului său de uzufruct.

În absenţa unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte
persoane fără acordul nudului proprietar, dispoziţiile în materie de carte funciară fiind
aplicabile.
(2) Uzufructuarul rămâne dator exclusiv faţă de nudul proprietar numai pentru
obligaţiile născute înainte de cesiune. Până la notificarea cesiunii, uzufructuarul şi
cesionarul răspund solidar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor faţă de nudul proprietar.
(3) După notificarea cesiunii, cesionarul este dator faţă de nudul proprietar pentru
toate obligaţiile născute după notificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i se aplică,
în mod corespunzător, dispoziţiile legale din materia fideiusiunii.
(4) După cesiune, dreptul de uzufruct continuă, după caz, până la împlinirea
termenului iniţial sau până la decesul uzufructuarului iniţial.
4) Dreptul de a-şi apăra uzufructul prin acţiunea confesorie sau acţiunile posesorii în
cazul unui imobil, sau după caz printr-o acţiune în grăniţuire.
Obligaţiile uzufructuarului
În exercitarea dreptului său, uzufructuarul este ţinut să respecte destinaţia dată
bunurilor de nudul proprietar, cu excepţia cazului în care se asigură o creştere a valorii
bunului sau cel puţin nu se prejudiciază în niciun fel interesele proprietarului.
Uzufructuarul este obligat să îl despăgubească pe nudul proprietar pentru orice
prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct. În lipsa
unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat să depună o garanţie pentru îndeplinirea
obligaţiilor sale. Sunt scutiţi să depună garanţie vânzătorul şi donatorul care şi-au rezervat
dreptul de uzufruct. În cazul în care uzufructuarul este scutit de garanţie, instanţa poate
dispune depunerea unei garanţii sau luarea unei măsuri conservatorii atunci când
uzufructuarul, prin fapta sa ori prin starea de insolvabilitate în care se află, pune în pericol
drepturile nudului proprietar.
Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului.
Reparaţiile mari sunt în sarcina nudului proprietar. Sunt reparaţii mari acelea ce au ca
obiect o parte importantă din bun şi care implică o cheltuială excepţională, cum ar fi cele
referitoare la consolidarea ori reabilitarea construcţiilor privind structura de rezistenţă,
zidurile interioare şi/sau exterioare, acoperişul, instalaţiile electrice, termice ori sanitare
aferente acestora, la înlocuirea sau repararea motorului ori caroseriei unui automobil sau a
unui sistem electronic în ansamblul său. Reparaţiile mari sunt în sarcina uzufructuarului
atunci când sunt determinate de neefectuarea reparaţiilor de întreţinere. Uzufructuarul
este obligat să îl înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor mari. Atunci
când nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile mari, uzufructuarul le poate face pe
cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea lor până la
sfârşitulanului în curs, actualizată la data plăţii.
Uzufructuarul este obligat să aducă de îndată la cunoştinţa nudului proprietar orice
uzurpare a fondului şi orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligării
la plata de daune-interese. Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar.
Atunci când sarcinile şi cheltuielile proprietarului au fost suportate de uzufructuar, nudul
proprietar este obligat la rambursarea acestora, iar când uzufructul este cu titlu oneros,
nudul proprietar datorează acestuia şi dobânda legală.1
Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar
1 Mara Ioan, op. cit., pp. 30-31.

Obligaţiile mai sus menţionate ale uzufructuarului devin în mod corelativ drepturi de
creanţă ale nudului proprietar
Nudul proprietar are următoarele drepturi:
1. dreptul de a dispune de lucru, respectând însă atributele ce aparţin uzufructului.
În virtutea acestui drept, nudul proprietar are următoarele posibilităţi:
să înstrăineze bunul;
să greveze bunul supus uzufructului;
să constituie o servitute, fără a-l deranja pe uzufructuar în exerciţiul dreptului său;
2. dreptul de a beneficia de productele bunului, întrucât uzufructuarul nu are dreptul
de culege decât fructele;
3. dreptul de a exercita toate acţiunile care interesează proprietatea asupra lucrului.
B) Nudul proprietar are faţă de uzufructuar următoarele obligaţii:
• obligaţia de a-l garanta pe uzufructuar pentru evicţiune atunci când obligaţia de
garanţie derivă din natura uzufructului cu titlu oneros, sau a fost asumată prin actul
constitutiv al uzufructului gratuit;
• obligaţia de a se abţine de la orice acţiune prin care l-ar stânjeni pe uzufructuar în
exerciţiul drepturilor sale.
Stingerea uzufructului
Uzufructul se stinge în modalităţile prevăzute de articolele 746 – 748 din N.c.civ. Aceste
modalităţi sunt următoarele:
• prin moartea sau încetarea existenţei juridice a uzufructuarului; deoarece uzufructul
este viager, el încetează prin moartea acestuia uzufructuarului persoană fizică sau
încetarea persoanei juridice;
• la expirarea termenului pentru care a fost constituit uzufructul;
• prin consolidare, adică prin dobândirea de către uzufructuar şi a nudei proprietăţi.
Devenind în acest mod deplin proprietar al lucrului, dreptul de uzufruct încetează
fiind înlocuit cu dreptul de proprietate (articolul 547 din Codul civil);
• prin neuz timp de 10 ani, iar în cazul creanţelor de 2 ani;
• prin pierirea totală a lucrului. Dacă acesta dimpotrivă nu a pierit în totalitate,
uzufructul va purta doar asupra părţii rămase;
• prin decăderea din drept datorită abuzului de folosinţă.
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt varietăţi ale uzufructului. În ambele ipostaze,
titularul dobândeşte dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele numai pentru nevoile
lui şi ale familiei sale. Deosebirea dintre uz şi abitaţie derivă din obiectul lor: atunci când
obiectul îl constituie o casă de locuit, suntem în situaţia juridică a unui drept de abitaţie.
Atât dreptul de uz cât şi cel de abitaţie se dobândesc şi se sting după regulile aplicabile
uzufructului, evocate mai sus.

Dreptul de uz - Este un drept real în virtutea căruia titularul său se poate folosi de
lucru şi-i poate culege fructele numai pentru nevoile lui şi ale familie sale. Din definiţie,
rezultă că uzul are un caracter strict personal neputând fi cedat.
Dreptul de abitaţie - Abitaţia este un drept de uz având ca obiect o casă de locuit.
Potrivit art.750 din N.c.civ. „titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în locuinţa
nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu
avea copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane
aflate în întreţinere”.
Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor
drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat. Dacă titularul dreptului de uz sau de
abitaţie este îndreptăţit să perceapă toate fructele naturale şi industriale produse de bun
ori, după caz, să ocupe întreaga locuinţă, este dator săplătească toate cheltuielile de
cultură şi reparaţiile de întreţinere întocmai ca şi uzufructuarul. Dacă titularul dreptului de
uz sau de abitaţie nu este îndreptăţit să perceapă decât o parte din fructe ori să ocupe
decât o parte din locuinţă, va suporta cheltuielile de cultură sau de întreţinere în proporţie
cu partea de care se foloseşte.
5.4. Dreptul de servitute

Potrivit definiţiei legislative, dată de art. 755 din N.c.civ. servitutea este sarcina care
grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar. Utilitatea
servituţii rezultă din destinaţia economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a
confortului acestuia.
De regulă servitutea presupune două imobile aparţinând unor proprietari diferiţi,
dintre care unul dintre imobile constituie fondul dominant, iar cel ce suportă servitutea este
fondul aservit. Rezultă din definiţie caracteristicile servituţii şi anume:
• Servitutea este un jus în re aliena, adică un drept asupra lucrului altuia constând
într-un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
• Servitutea implică existenţa a două bunuri imobile care aparţin la doi proprietari
diferiţi. Imobilul în favoarea căruia se constituie servitutea se numeşte fond
dominant, în vreme ce imobilul asupra căruia există sarcina servituţii poartă numele
de fond aservit.
• Servitutea este un drept în exclusivitate imobiliar, fiind de neconceput în materia
mobilelor. Susceptibile de dezmembrământul servituţii sunt numai imobilele prin
natura lor, nu şi cele prin destinaţie sau prin obiectul la care se aplică.
• Servitutea este un accesoriu al fondului. În consecinţă, servitutea nu poate fi
înstrăinată decât împreună cu dreptul de proprietate asupra fondului al cărui
accesoriu este. Sarcina servituţii reprezintă o îngrădire a dreptului de proprietate
asupra fondului aservit, este şi ea legată indisolubil de soarta juridică a lui, fiind
transmisibilă odată cu acesta. În consecinţă, dreptul de a exercita o servitute se
transmite împreună cu fondul aservit.
• Dreptul de servitute este perpetuu, ceea ce înseamnă că servitutea va exista cât
timp vor dura imobilele, afară dacă părţile nu au stabilit altfel.
• Servitutea este indivizibilă, caracter ce presupune că atunci când un bun aparţine în
coproprietate mai multor titulari, servitutea nu se poate stabili asupra sau în

favoarea acelui bun decât prin consimţământul unanim al titularilor. Altfel spus,
servitutea se datorează de întregul fond aservit şi profită întregului fond dominant. 1
Clasificarea servituţilor
Potrivit reglementărilor din sistemul Codului civil, servituţile sunt susceptibile de mai
multe clasificări.
În baza criteriului originii sau a modului lor de constituire, distingem între:
- servituţile naturale care decurg din situaţia naturală a locurilor, cum ar fi servitutea
de scurgere a apelor naturale sau servitutea de grăniţuire (articolul 560 din N.c.civ.) şi aşa
mai departe;
- servituţile legale, care izvorăsc din obligaţia impusă de lege, cum sunt servitutea
referitoare la zidul sau şanţul comun (articolul 660 N.c.civ.), servitutea privind interdicţia de
a construi sau de a plata pe un anumit teren fără respectarea unor condiţii şi distanţă faţă
de hotar;
- servituţile stabilite prin fapta omului, care îşi au sorgintea în convenţia dintre
proprietari, testament şi uzucapiune.
Potrivit criteriului obiectului lor, servituţile se împart în:
- servituţi pozitive, care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să facă în mod
nemijlocit, acte de folosinţă pe fondul aservit (art. 762 alin. 2 din N.c.civ.), aşa cum sunt
servitutea de trecere sau de a lua apă;
- servituţi negative, ce impun proprietarului fondului aservit anumite restricţii sau
impedimente pentru exercitarea dreptului său (art. 762 alin. 3 din N.c.civ.) aşa cum sunt de
exemplu, servitutea de a nu clădi pe terenul său, ori de a nu deschide ferestre.
În ştiinţa dreptului servituţile au mai fost clasificate şi după alte criterii, după cum
urmează:
- servituţi continue şi necontinue, după cum exerciţiul lor este sau poate fi continuu
fără să fie necesară fapta actuală a omului, ori, din contra, este necesară fapta omului
pentru a fi exercitate (art. 761 din N.c.civ.). Sunt servituţi continue, servituţile de apeduct,
de scurgere a apelor sau servitutea ferestrelor, spre deosebire de dreptul de trecere sau
de a lua apă din fântână, care sunt servituţi necontinue;
- servituţi aparente şi neaparente, aşa cum sunt ele consacrate de art. 760 din
N.c.civ. Sunt aparente servituţile care se recunosc după semne exterioare, precum uşile,
ferestrele sau apeductele (“apăductele” în vechea redactare a articolului 622 din Codul
civil).
Dimpotrivă, sunt neaparente servituţile care nu au un semn exterior de recunoaştere,
cum este interdicţia de a zidi până la o anumită înălţime. În sistemul codului nostru civil
actual, numai servituţile continue şi aparente sunt susceptibile de a fi dobândite prin
uzucapiune şi se pierd prin neîntrebuinţare.
Din dispoziţiunile Codului civil în materia servituţilor, rezultă că acestea încetează în
următoarele situaţii:
Art. 770 din N.c.civ. consacră stingerea servituţilor pe pe cale principală prin radierea
lor din cartea funciară pentru una dintre următoarele cauze:
a) consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b) renunţarea proprietarului fondului dominant;
1 Boroi G., op. cit., pp. 193-194

c) ajungerea la termen;
d) răscumpărarea;
e) imposibilitatea definitivă de exercitare;
f) neuzul timp de 10 de ani;
g) dispariţia oricărei utilităţi a acestora.
1. Dreptul de abitaţie are ca obiect:
a) un bun imobil ;
b) un bun mobil;
c) o casă de locuit.
R: c
2. Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de

cel mult:
a) 20 ani;
b) 30 ani;
c) 10 ani.
R: b
3. Dreptul de superficie este un drept :

a) viager;
b) prescriptibil extinctiv;
c) temporar.
R: c
4. Dreptul de uzufruct:
a. nu poate fi transmis pe cale testamentară;
b. este un drept real accesoriu, purtând şi asupra tuturor accesoriilor bunului dat în
uzufruct;
c. este esenţialmente temporar, putând fi stabilit pentru cel mult 49 de ani în cazul în
care uzufructuar este o persoană juridică.
R: a

5. Dreptul de uz:
a) este un drept real principal care conferă titularului atributele de posesie şi
folosinţă asupra unui bun mobil sau imobil al unei persoane, dar numai în măsura
necesară acoperirii nevoilor personale şi ale familiei sale;
b) este un drept real imobiliar care are ca obiect o locuinţă şi conferă titularului
posesia şi folosinţa acestei locuinţe pentru el şi familia sa;
c) este dreptul de a se bucura cineva de bunurile ce sunt proprietatea altuia,
întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa.
R: a
Teme autoevaluare
1. Drepturile uzufructuarului
2. Uzul şi abitaţia
3. Dreptul de superficie

Posesia
Capitolul 6
Posesia
CONŢINUT

6.2. Elementele constitutive ale posesiei
6.3. Dobândirea și pierderea posesiei
6.4. Viciile posesiei
6.5. Posesia și detenția precară
6.6. Efectele posesiei
OBIECTIVE

• familiarizarea cu noţiunile de proprietate, posesie şi elementele constitutive ale
posesiei;
• identificarea modalităţilor de dobândire şi pierdere a posesiei;
• realizarea de corelații în tre posesie ca stare de drept, posesia ca stare de fapt și
detenția precară.

Posesia
6.1. Noţiuni generale
Posesia este reglementată de Codul civil în Cartea A III-A „Despre bunuri”, Titlu VIII
„Posesia” prin dispozițiile cuprinse în art.916- 952. Articolul 916 alin.(1) definește posesia
ca fiind „exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de
către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar.”
Posesia este o stare de fapt, iar nu o stare de drept. Posesia este puterea materială
pe care o exercită o persoană asupra lucrului, este exercițiul unei puteri de fapt, care dă
posibilitatea posesorului de a se comporta ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului
asupra lucrului. Ca exemplu poate fi: stăpânirea în fapt a unui teren agricol, a unui
autoturism, a unei case; exercitarea în fapt a unui drept de uzufruct sau drept de servitute.
Art.916 C. civ. specifică că dispozițiile alin. (2) se aplică atât în cazul posesorului
care se comportă ca un titular de drept real, excepție făcând drepturile reale de garanție,
respectiv dreptul de ipotecă, dreptul de gaj și dreptul de retenție care sunt destinate să
asigure îndeplinirea unei obligații patrimoniale.
Potrivit art.918 C.civ. nu constituie posesie stăpânirea unui bun de un detentor precar
cum ar fi în cazul locatarului, comodatarului, titularului dreptului de superficie, situația
coproprietarilor și alte cazuri prevăzute de lege.
Orice persoană este prezumată a fi posesor dacă are în stăpânirea sa un bun până
la momentul probei contrare, respectiv, posesorul este considerat proprietar până la proba
contrară excepția este în cazul imobilelor înscrise în carte funciară.
6.2. Elementele constitutive ale posesiei

În cazul posesiei-stare de fapt, pentru existența sa se întrunesc, cumulativ două
elemente, și anume:
a) un element material, denumit din latină - „corpus” ce presupune stăpânirea
materială a bunului; presupune contactul direct, efectiv cu lucrul și care se poate
concretiza fie în acte materiale fie în acte juridice 1; ca exemplu putem aduce în cazul
actelor materiale: deținerea bunului, culegerea fructelor produse de acesta, efectuarea
unor transformări, modificări sau completări ale bunului; în cazul actelor juridice:
închirierea sau înstrăinarea lucrului, contractul de depozit, de depozit, de închiriere,
împrumut de folosință. Se consideră că este detentor persoana care are elementul corpus
dar nu deține elementul animus. Elementul material poate fi exercitat direct de către
posesor sau indirect prin intermediul unui reprezentant legal. Art. 917 alin.(1) C. civ.
reglementează că ,,posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra
bunului fie în mod nemijlocit, prin puterea proprie, fie prin intermediul unei alte persoane”,
cum ar fi cazul posesorului care a închiriat bunul, corpus va avea loc prin intermediul altei
persoane, comodatar sau locatar.
b) un element psihologic sau intențional (numit de unii autori și element intelectual) -
Acest element animus mai se mai numește și animus domini sau animus rem sibi habendi
sau animus possidendi2 și constă în intenția celui care stăpânește bunul de a efectua
această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucrul ca un proprietar
adevărat ori ca titular al altui drept real. Nu se poate exercita acest element indirect prin
intermediul altei persoanei, el trebuie să provină direct de la posesor. Elementul animus
există indiferent dacă posesia este de bună-credință sau de rea-credință. Elementul

2 C. Jora, op.cit., p.54.

Posesia
intențional nu este suficient pentru a ne afla în prezența posesiei1. Precum am menționat
mai sus lipsa elementului animus duce la schimbarea posesiei în detenție precară. Animus
este acel element prin care deosebim detenția precară de posesie.
În concluzie, dacă unul din elemente animus sau corpus lipsește nu suntem în cazul
unei posesii, iar dacă unul din elemente dispare, posesia se pierde.
6.3. Dobândirea și pierderea posesiei

Pentru dobândirea posesiei, o persoană trebuie să cumuleze aceste elemente, deci
necesar să dețină bunul și să aibă intenția de a exercita stăpânirea lucrului. Nu este
obligatoriu ca aceste două elemente să fie dobândite în același timp.
În funcție de elementul psihologic, el trebuie îndeplinit chiar de persoana care
pretinde că posedă bunul; de regulă animus nu se poate exercita de altă persoană - animo
alieno, excepție poate fi situația minorului sub 14 ani, de exemplu în situația în care devine
moștenitor, el va exercita posesia asupra bunurilor prin intermediul reprezentantului său
legal sau persoanele juridice ce exercită posesia prin reprezentantul lor legal. Art. 917
alin.(2) C.civ. stabilește: „Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu și persoanele
juridice exercită posesia prin reprezentantul lor legal”. Nu constituie intenție de a poseda
pentru sine dacă unei persoane i se așează în mână un obiect în timp ce doarme, acesta
nu deține calitatea de posesor și prin urmare nu dobândește posesia lucrului.
Pierderea posesiei are loc dacă dispare cel puțin un element constitutiv, animus sau
corpus. Prin urmare pierderea posesiei este o consecință a dispariției unui element
constitutiv al posesiei sau al ambelor elemente. Ca de exemplu: dacă posesorul își
abandonează bunul în această situație el pierde ambele elemente cel subiectiv și cel
obiectiv și totodată pierde posesia sau ca urmare a înstrăinării bunului. Este posibil să
dispară doar unul din cele două elemente dar efectul va fi același – pierderea posesiei.
Codul Civil prevede expres în art. 921 cazurile de încetare a posesiei:
Art. 921. Încetarea posesiei. Posesia încetează prin:
a) transformarea sa în detenţie precară;
b) înstrăinarea bunului;
c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de
renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil;
d) pieirea bunului;
e) trecerea bunului în proprietate publică;
f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, după caz,
conform art. 889 alin. (2);
g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.
6.4. Viciile posesiei

Potrivit art. 922 C. civ. alin. (2) „ nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau
clandestină. Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă.” de aici deducem
cele trei vicii ale posesiei: discontinuitatea, violența și clandestinitatea
Viciile posesiei sunt discontinuitatea, violenţa şi clandestinitatea, existenţa acestora
însemnând că posesia nu este utilă. Or, numai posesia utilă produce efecte, cu excepţia
situaţiilor prevăzute de lege (art.922 alin.1 C.civ.). O astfel de excepţie este reglementată
1 C. Jora, op.cit., p.54.

Posesia
de art. 861 alin.2 C.civ. Astfel, în cazul bunurilor mobile proprietate publică, acestea nu pot
fi dobândite de către terţi prin posesia de bună-credinţă.
a) Discontinuitatea. Potrivit art. 923 C.civ., „posesia este discontinuă când posesorul
o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului”. Dar posesia poate fi
exercitată cu intermitenţe normale, continuitatea prezumându-se până la proba contrară.
Astfel, nu se cere ca posesorul să se găsească în contact permanent cu lucrul, exercitarea
actelor de stăpânire trebuind să fie făcute în ritmul normal determinat de natura bunului
respectiv. Discontinuitatea este un este un viciu absolut (art.926 alin. 1 C.civ.), deci poate
fi invocată de orice persoană interesată, este un viciu temporar (art.927 C.civ.), la
încetarea sa posesia redevenind utilă, şi, de regulă, se aplică în cazul bunurilor imobile,
pentru bunurile mobile operând prevederile art.937 alin.1 C.civ. Ca excepţie, viciul
discontinuităţii se poate referi şi la posesia bunurilor mobile atunci când nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art.937 alin.1 C.civ. care instituie prezumţia absolută de proprietate.
b) Violenţa. Conform art. 924 C.civ., „posesia este tulburată când este dobândită sau
conservată prin acte de violenţă fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă
persoană”. Esenţial în privinţa viciului violenţei în materia posesiei este să fi determinat
intrarea în posesie sau menţinerea acesteia. Astfel, nu este suficient ca posesia să fie
începută în mod paşnic, ci ea trebuie să fie menţinută în continuare în acelaşi mod. Din
formularea art. 924 C.civ. reiese că numai violenţa activă constituie viciu. Violenţa se
aplică atât în cazul imobilelor cât şi al mobilelor şi este un viciu relativ (art.926 C.civ.),
putând fi invocată doar de victima violenţei şi temporar (art.927 C.civ.), posesia
(re)devenind utilă la încetarea violenţei sau numai dacă a trecut un an de la tulburare sau
deposedare pentru cel care a intrat în stăpânirea bunului prin violenţă (art.921 lit.g C.civ.).
c) Clandestinitatea. Posesia e clandestină, potrivit art. 925 C.civ., când se exercită
„altfel încât nu poate fi cunoscută”. Posesia nu este, însă, clandestină, dacă cel împotriva
căruia este îndreptată avea posibilitatea să o cunoască, indiferent de faptul că în realitate
nu a cunoscut-o. Dovada clandestinităţii posesiei se poate face prin orice mijloc de probă
fiind suficientă dovedirea faptelor prin care se realizează deoarece nu are relevanţă
atitudinea subiectivă a posesorului, în sensul existenţei intenţiei de a ascunde bunul de o
anumită persoană pentru ca aceasta să nu cunoască faptul posesiei, sau a existenţei unui
alt scop. Clandestinitate se poate concepe foarte uşor în privinţa bunurilor mobile, în cazul
imobilelor ea fiind mai greu de imaginat.1
6.5. Posesia și detenția precară

Detentorul deţine bunul pentru altul, nu pentru sine, astfel că el are numai stăpânirea
materială a bunului, nu şi animus.
Art. 918. Cazurile care nu constituie posesie. (1) Nu constituie posesie stăpânirea
unui bun de către un detentor precar, precum:
a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de nuda
proprietate;
c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari;
d) orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligată să îl
restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia.
(2) Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi
limitele prevăzute de lege.
Intervertirea precarităţii
1 Mara Ioan, op. cit., pp. 12-13

Posesia
Transformarea detenţiei precare în posesie operează în următoarele 3 cazuri
prevăzute de articolul 920 Cod civil:
1) dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de proprietate cu
titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului; (articolul 920 alin. 1, lit.a
Cod civil).. De exemplu, chiriaşul cumpărând bunul închiriat de la un terţ, pe care-l
consideră moştenitor al proprietarului de la care a închiriat bunul, deşi acesta nu este în
realitate succesor. Stăpânind din acel moment bunul “animo sibi habendi”, precaristul
devine posesor.
2) dacă detentorul săvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţă neechivoce în
privinţa intenţiei sale de a începe să se comporte ca un proprietar; în acest caz,
intervertirea nu se va produce însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru
restituirea bunului; (articolul 920 alin. 1, lit.b Cod civil). Conform acestor dispoziţii,
precaritatea devine posesie după expirarea termenului pentru care bunul a fost dat în
stăpânire, în situaţia în care detentorul precar neagă calitatea de proprietar al persoanei
de la care deţine lucrul. Simplul refuz al chiriaşului de a mai plăti chiria nu se circumscrie
acestei situaţii. În schimb, dacă refuzul de a plăti chiria se sprijină pe negarea
recunoaşterii calităţii de proprietar locatorului şi declară că el este acum proprietar, atunci
putem considera că această situaţie permite ca intervertirea precarităţii în posesie să se
producă.
3) dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de proprietate cu
titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de bună-credinţă. (articolul 920 alin. 1, lit.c
Cod civil).
6.6. Efectele posesiei

Chiar dacă posesia reprezintă o simplă stare de fapt, ea produce importante efecte
juridice. Indiferent dacă posesorul este sau nu titularul unui drept real, legiuitorul
protejează posesia ajutând la producerea efectelor juridice.
În practică, deși este o stare de fapt, deseori posesia corespunde însuși dreptului de
proprietate al cărui titular este posesorul, astfel încât nu mai e nevoie să se probeze
dreptul de proprietate, ci doar posesia. Dovada posesiei se face prin probarea elementelor
sale. Elementul obiectiv poate fi dovedit cu orice mijloc de probă important este să se
constate că bunul se află sub stăpânirea posesorului, celălalt element este mai greu de
dovedit posesorul este presupus că posedă pentru sine.
În actualul Cod Civil sunt reglementate următoarele efecte ale posesiei:
• prezumția de proprietate - art.919 alin.(3) C. civ.;
• uzucapiunea - art. 929-934 C. civ.;
• dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună credință - art. 935-938 C.civ.;
• ocupațiunea - art. 941-947 C. civ.;
• dobândirea fructelor - art. 948 C. civ..
Potrivit art. 919 alin.(3) C. civ. „Până la proba contrară, posesorul este considerat
proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară” astfel se instituie în favoarea
posesorului o prezumție de proprietate care se întemeiază pe ideea că de cele mai multe
ori posesia nu este decât exercițiul aparent al titlului de proprietate. Această prezumție
operează indiferent de calitatea posesorului care poate fi de bună-credință sau de rea-
credință.

Posesia
Avantajul acestei prezumții este acela că posesorul bunului care este presupus
proprietar, care obține calitatea de pârât într-un proces civil nu are obligația de a proba
dreptul său fiindcă până la proba contrară este prezumat în contextul prevăzut de lege.
Forța probantă a prezumției de proprietate în favoarea posesorului diferă în funcție de
natura bunului, mobil sau imobil, posedat.
În cazul bunurilor imobile caracterul prezumției de proprietate izvorâtă din posesie
este unul relativ, adică poate fi răsturnată de persoana care deține titlul de proprietate.
Pentru bunurile care nu sunt înscrise în cartea funciară legiuitorul a instituit o
prezumție relativă în favoarea celui care stăpânește bunul, cel care invocă prezumția
trebuie să dovedească elementul material, adică stăpânirea efectivă a bunului. Această
prezumție operează atât in cazurile bunurilor mobile și imobile neintabulate în cartea
funciară, posesorul fiind prezumat a fi titularul dreptului de proprietate. Dovada în cazul
bunurilor imobile se face cu extrasul din cartea funciară, conform art. 565 C. Civil.
În ceea ce privește bunurile mobile, conform art. 935 C. civ. „oricine se află la un
moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are titlu de dobândire a dreptului
de proprietate asupra bunului” rezultă că prezumția de proprietate are caracter absolut, în
sensul că posesia de bună-credință echivalează cu titlul de proprietate. Persoana care
stăpânește un bun este considerat proprietar până la proba contrară. Dar totuși subliniem
că prezumția poate fi răsturnată dacă se face dovada că dreptul de proprietate , dacă îl
deține o altă persoană. Totuși prezumția de proprietate este mai puternică în cazurilor
bunurilor mobile comparativ cu bunurile imobile.
Posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele bunului posedat, conform art.948
alin.1 C.civ. În schimb, productele se cuvin întotdeauna proprietarului, chiar dacă
posesorul a fost de bună-credinţă, pentru că ele afectează substanţa bunului din care
derivă. Buna-credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii fructelor adică în momentul
fiecărei perceperi a acestora iar în cazul celor percepute anticipat la data scadenţei
acestora (art.948 alin.2 C.civ.). În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea
funciară, buna-credinţă se apreciază în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru
a respinge acţiunea în rectificare, respectiv terţilor să îşi fi înscris vreun drept real,
dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul
unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare (art.908 alin.4 teza a II-
a C.civ.)
1. Posesia ca stare de fapt:
a) poate fi exercitate doar de către posesor;
b) poate fi exercitată de posesor sau de altul în numele posesorului;
c) de detentorul precar.
R: b

Posesia
2. Posesia se deosebeşte de detenţia precară prin:
a) detentorul precar nu are animus;
b) detentorul precar nu are corpus;
c) detentorul precar nu are nici corpus, nici animus.
R: a
3. Intervertirea precarităţii înseamnă :

a) transformarea posesiei viciate în posesie utilă;
b) transformarea posesiei precare în detenţie neviciată;
c) transformarea detenţiei precare în posesie.
R: c
4. Posesia se dobândeşte:
a) prin întrunirea lui elementului material şi al celui psihologic;
b) prin întrunirea numai a elementului material;
c) prin uzucapiune.
R: a
Discontinuitatea se referă de regulă la posesia:

a) tuturor bunurilor;
b) mobilelor;
c) imobilelor.
R: b
1. Comparaţie între posesie şi detenţie precară
2. Acțiunile posesorii

Moduri de dobândire a dreptului de proprietate. Acțiunea în revendicare
Capitolul 7
MODURI DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE
PROPRIETATE. ACTIUNEA ÎN REVENDICARE
CONŢINUT
7.1. Noțiune și clasificare

7.2. Accesiunea
7.3. Hotărârea judecătorească, tradițiunea și ocupațiunea
7.4. Uzucapiunea (prescripția achizitivă)
7.5. Acțiunea în revendicare
OBIECTIVE

• familiarizarea cu clasificarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate;
• identificarea tipologiei fiecărui mod de dobândire a dreptului de proprietate;
• identificarea particularităților esențiale a celor două tipuri de uzucapiune;
• reliefarea trăsăturilor esențiale ale celor două tipuri de revendicare.

7.1. Noţiune și clasificare
Prin moduri de dobândire a drepturilor reale se înţeleg mijloacele juridice care

servesc la obţinerea unor asemenea drepturi ca elemente componente ale patrimoniului.
Codul civil, la art. 557 reglementează dobândirea dreptului de proprietate, în
condiţiile legii, prin convenţie, testament, moştenire legală, accesiune, uzucapiune, ca
efect al posesiei de bună credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor prin ocupaţiune,
tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească.
Modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi clasificate în temeiul mai multor
criterii, dintre care:
A) După întinderea dobândirii, distingem:
a) – moduri de dobândire universale sau cu titlu universal, când dobânditorul
primeşte întregul patrimoniu sau o fracţiune dintr-o universalitate de bunuri;
b) – moduri de dobândire cu titlu particular, atunci când aceasta poartă asupra
unuia sau mai multor bunuri individual determinate.
B) După momentul în care operează transmisiunea, există:
a) – moduri de dobândire între vii cum sunt convenţia, ocupaţiunea sau prescripţia;
b) – moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa), în cadrul cărora
sunt incluse succesiunea legală şi cea testamentară.
C) După situaţia juridică a bunului la data dobândirii, se deosebesc:
a) – moduri de dobândire originare, care nu implică transmisiunea juridică a
dreptului de proprietate de la o persoană la alta, spre exemplu ocupaţiunea;
b) – moduri de dobândire derivate, care presupun un transfer al dreptului de la o
persoană la alta, cum este cazul convenţiei sau al succesiunii.
D) După caracterul transmisiunii distingem:
a) – moduri de dobândire cu titlu oneros când dobânditorul s-a obligat la o
prestaţiune ca în cazul convenţiei;
b) – moduri de dobândire cu titlu gratuit când dobânditorul nu şi-a asumat nici o
obligaţie ca în cazul donaţiei ori succesiunii.
7.2. Accesiunea
Prin accesiune se înţelege unirea materială a unui lucru mai puţin important cu unul
mai important. Dacă cele două bunuri aparţin unor proprietari diferiţi, titularul dreptului
asupra bunului mai important devine şi titular al bunului mai puţin important. În situaţia
când lucrul încorporat nu aparţinea nimănui, accesiunea constituie în realitate o
ocupaţiune.
Accesiunea poate fi imobiliară (naturală sau artificială) ori mobiliară.
Accesiunea imobiliară naturală se referă la pământ şi la animale. Ipostazele ei
sunt următoarele:
a) Aluviunea este reglementată de articolul 569 din C.civ. potrivit căruia adăugirile
de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele
se formează treptat.
Aluviunile se cuvin proprietarului riveran. Totodată, proprietarul riveran dobândeşte şi
proprietatea pământurilor lăsate prin retragerea pe nesimţite a apelor curgătoare de la
unul dintre maluri către celălalt mal, fără ca proprietarul ţărmului opus să poată reclama
pământul astfel pierdut. În cazul când apa curgătoare îşi schimbă cursul, albia le rămâne
proprietarilor riverani.

b) Avulsiunea este consacrată de art. 572 din C.civ. Potrivit acestui text proprietarul
terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o
la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse
dacă o revendică în termen de un an de la data faptului. Această adăugire devine
proprietatea celui la pământul căruia s-a alipit afară de cazul în care fostul proprietar o
revendică timp de un an. Revendicarea este imprescriptibilă dacă bucata de pământ
aparţine domeniului public, deoarece lucrurile scoase din circuitul civil sunt imprescriptibile
aşa cum deja am subliniat mai sus.
c) Insulele şi prundişurile. Potrivit art. 573 din C.civ. insulele şi prundişurile care nu
sunt în legătură cu terenurile având malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului
albiei. Dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea apei, fiecare
dintre ei are dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce se întinde spre el pornind de
la jumătatea apei. În cazul în care o apă curgătoare, formându-şi un braţ nou, înconjoară
terenul unui proprietar riveran, el rămâne proprietar asupra insulei astfel create. Albia
părăsită de o apă curgătoare care şi-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în
legea specială.
d) Accesiunea animalelor este reglementată de articolul 576 din C.civ. Acesta
stabileşte că animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă, dacă
proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declaraţiei făcute la primărie
de către proprietarul terenului. În alineatul al doilea acelaşi text menţionează că porumbeii,
iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar, aparţin acestuia
cât timp rămân pe fond, cu excepţia cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă
sau prin artificii. De asemenea, roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului
acestuia, numai dacă proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl urmărească
timp de două zile. O ultimă precizare se referă la condiţia că animalele sălbatice despre
care face vorba textul, nu trebuie să facă parte din fondul cinegetic, cu privire la care legea
specială dispune altfel.
Accesiunea imobiliară artificială

Accesiunea imobiliară artificială presupune spre deosebire de cea naturală
intervenţia omului şi obligaţia proprietarului ce beneficiază de ea să-i plătească
despăgubiri celui în detrimentul căruia s-a produs.
Codul civil prin reglementarea art. 577 statuează că proprietarul terenului este şi
proprietarul construcţiilor sau altor lucrări efectuate pe terenul său, dacă prin lege sau act
juridic nu se prevede altfel. Codul civil reglementează accesiunea imobiliară artificială în
două cazuri şi anume:
a) Lucrările făcute de proprietar pe terenul său dar cu materialele altcuiva;
b) Lucrările făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul altuia.
A) Lucrările făcute de proprietar pe terenul său cu materialele altcuiva

Art. 577 C.civ.precizează că dacă lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu
materialele sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naşte în
favoarea proprietarului imobilului,
B) Lucrările făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul altuia.
Art. 578 din C.civ. distinge în privinţa acestei categorii de lucrări, după cum ele sunt
autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau provizoriu, raportându-le totodată la buna
sau reaua credinţă a constructorului.

În privinţa lucrărilor autonome cu caracter durabil şi efectuate cu bună-credinţă, art.
581 C.civ. dă dreptul proprietarului:
a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al
lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei,
fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie
pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
În cazul lucrărilor durabile efectuate pe terenul altuia cu rea credinţă, proprietarul
terenului poate cere:
a) instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu
plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a
manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau
b) obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; sau
c) obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care
acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
În cele din urmă, desfiinţarea lucrării se poate face, cu respectarea dispoziţiilor legale
în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice
prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.
Accesiunea mobiliară
Mai redusă ca aplicare practică, accesiunea mobiliară este cunoscută în următoarele
trei cazuri:
Adjuncţiunea presupune unirea a două lucruri mobile ce aparţin unor proprietari
diferiţi, astfel încât ele formează un singur tot. Potrivit art. 600 C.civ. în cazul în care se
unesc două bunuri mobile având proprietari diferiţi, fiecare poate pretinde separarea
bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o
zecime din valoarea bunului său. Adjuncţiunea este specifică încadrării unui tablou într-o
ramă ori montării unei pietre pe un inel.
b) Specificaţiunea constă în prelucrarea unei materii astfel încât se obţine un obiect
nou. În această situaţie, proprietarul materiei întrebuinţate are dreptul să solicite lucrul
făcut de ea, cu obligaţia de a plăti, preţul muncii.
Dacă dimpotrivă munca înglobată dă o vădită valoare lucrului confecţionat, acesta îi
aparţine celui ce l-a confecţionat cu obligaţia de a-i plăti proprietarului materiei preţul
acesteia. Aceste reguli sunt instituite de art. 598 din C.civ. care precizează că bunul mobil
produs cu materialele altuia aparţine celui care l-a confecţionat sau, după caz,
proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor,
determinat la data confecţionării bunului. Proprietarul bunului datorează despăgubiri egale
cu valoarea manoperei sau, după caz, cu valoarea materialelor. În toate cazurile în care
valoarea materialelor este egală cu manopera sau există o diferenţă nesemnificativă,
proprietatea asupra bunului este comună. Sub titlu de exemplu, specificaţia este întâlnită
în cazul confecţionării unui costum de haine dintr-o stofă, sau realizării unei sculpturi dintr-
un bloc de piatră.
c) Confuziunea sau amestecul există atunci când două sau mai multe mişcătoare
aparţinând unor proprietari diferiţi s-au unit în aşa fel încât nu se mai recunoaşte. Dacă
unul dintre bunuri poate fi considerat principal, proprietarul acestuia va deveni proprietar al
întregului bun, cu obligaţia de al despăgubi pe celălalt. Din contră, dacă ambele bunuri
sunt echivalente, lucrul rezultat devine comun, coproprietarii având posibilitatea de a
solicita împărţirea lui. Există confuziune în sensul legii civile, în situaţia topirii a două
metale ori a amestecării a două lichide1.
7.3. Hotărârea judecătorească, tradițiunea și ocupațiunea

Referindu-se la acest mod de dobândire a drepturilor reale, avem în vedere doar
hotărârile judecătoreşti translative de proprietate prin ele insele, nu şi pe cele cu
caracter declarativ. Din această categorie fac parte ordonanţele de adjudecare prin care
se definitivează executarea silită pe calea vânzării la licitaţie publică. În temeiul unei
asemenea hotărâri judecătoreşti, adjudecatarul devine proprietarul bunurilor supuse
licitaţiei.
Tradiţiunea constă în predarea efectivă a lucrului, operaţiune care în dreptul roman
marca transferul proprietăţii. Tradiţiunea operează transferul proprietăţii în cazul darurilor
manuale ca donaţii curente de mică importanţă, care se execută imediat, fără nicio formă
specială, prin simpla predare a lucrului. De asemenea, tradiţiunea operează transferul
dreptului de proprietate şi în cazul titularilor de valoare la purtător cum sunt obligaţiile
C.E.C.
Ocupaţiunea ca mod de dobândire a drepturilor reale constă în luarea în posesie a
unui bun care nu aparţine nimănui, deci fără stăpân. Se admite că proprietatea poate fi
dobândită prin ocupaţiune când este vorba de bunuri comune precum apa pentru trebuinţe
casnice luată dintr-un izvor natural, vânatul şi peştele, legal dobândite. Desigur,
proprietatea bunurilor imobile nu poate fi dobândită prin ocupaţiune. Posesorul unui lucru
mobil care nu aparţine nimănui devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data
intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condiţiile legii. Sunt lucruri fără
stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au un
proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele
piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele
medicinale şi aromatice şi altele asemenea. Lucrurile mobile de valoare foarte mică sau
foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un
mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate.
Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său. Găsitorul bunului este
obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi
cunoscut, să îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. Acesta are
obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile
privitoare la depozitul necesar. Organul de poliţie va afişa la sediul său şi pe pagina de
internet un anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor de
descriere a acestuia. Dacă bunul a fost găsit într-un loc public, el va fi predat, pe bază de
proces-verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publică, asupra
locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluării bunului pierdut, această persoană
este obligată să îl predea, pe bază de proces-verbal, organelor de poliţie din localitate.
Dacă, datorită împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea sa tinde să îi diminueze
valoarea ori devine prea costisitoare, el va fi vândut prin licitaţie publică, conform legii. În
acest caz, drepturile şi obligaţiile legate de bun se vor exercita în legătură cu preţul obţinut
în urma vânzării. Bunul sau preţul obţinut din valorifica ea lui se va remite proprietarului,
dacă acesta îl pretinde, sub sancţiunea decăderii, însă nu mai înainte de a se achita
cheltuielile legate de păstrarea bunului. De asemenea, în cazul bunurilor cu valoare
comercială, proprietarul este obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând
1
Apostu Ioan, op. cit., p. 52

a zecea parte din preţ sau din valoarea actuală a bunului. Obligaţia de plată a
recompensei nu există dacă găsitorul este persoana care deţine spaţiul ori un
reprezentant sau un angajat al acesteia.
În cazul în care proprietarul a făcut o ofertă publică de recompensă, găsitorul are
dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin această ofertă şi
recompensa fixată de lege ori stabilită de către instanţa judecătorească. Dacă bunul ori
preţul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat lucru fără stăpân şi remis
găsitorului pe bază de proces-verbal. În acest caz, găsitorul dobândeşte dreptul de
proprietate prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face prin procesul-verbal
menţionat sau prin orice alt mijloc de probă. Dacă găsitorul refuză să preia bunul sau
preţul, acesta revine comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit şi
intră în domeniul privat al acestuia.
7.4. Uzucapiunea (prescripția achizitivă)
A. Uzucapiunea imobiliară
Uzucapiunea extratabulară. Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi
dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul
celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat
existenţa;
b) a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
Uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a înregistrat cererea de înscriere
în cartea funciară înainte ca o terţă persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere
a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea
termenului de uzucapiune.
Uzucapiunea tabulară. Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în
cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi
contestate când cel înscris cu bună-credinţă a posedat imobilul timp de 5 ani după
momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată. Este suficient
ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în momentul
intrării în posesie. În cazurile prevăzute la art. 930 alin. (1) lit. a) şi b) C.civ., termenul
uzucapiunii nu începe să curgă înainte de data decesului sau, după caz, a încetării
existenţei juridice a proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii declaraţiei de
renunţare la proprietate, chiar dacă intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară.
Viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii. Fiecare posesor este considerat că începe în
persoana sa o nouă posesie, indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau
particular. Cu toate acestea, pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să
unească propria posesie cu aceea a autorului său. În rest sunt aplicabile regulile din
materia prescripţiei extinctive.
B. Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă
Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un
titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului. Cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege (de exemplu, bunurile mobile care sunt accesorii unui imobil) posesia
de bună-credinţă a bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice
constitutive sau translative de drepturi reale. Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu
un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun

mobil devine proprietarul (uzufructuarul sau uzuarul) acelui bun din momentul luării sale în
posesie efectivă. Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la
posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în
termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care
vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o licitaţie publică,
iar acţiunea în reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul plătit
vânzătorului. Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după
împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului. Buna-credinţă
trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului. În celelalte cazuri , acela
care posedă bunul altuia timp de 10 ani poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul
uzucapiunii.1
7.5. Acțiunea în revendicare
Dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial, s-a bucurat
întotdeauna de o protecţie juridică de natură să-i asigure exerciţiul netulburat. În doctrină,
mijloacele de apărare a dreptului de proprietate au fost definite ca fiind acele acţiuni prin
care proprietarul dinte să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său şi să ajungă la
restabilirea lui.
Acţiunea în revendicare
Potrivit art. 563 alin. (1) din Codul civil
„(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă
persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este
cazul.
În ştiinţa dreptului, acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind acea acţiune reală
prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia de la
posesorul neproprietar. În practică, acţiunea în revendicare este cunoscută ca acţiunea
proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Acţiunea în revendicare este
caracterizată ca fiind o acţiune petitorie reală şi imprescriptibilă. Ea este petitorie deoarece
tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate a reclamantului, şi reală
deoarece ea apără însăşi dreptul real de proprietate. Acţiunea în revendicare este
imprescriptibilă, deoarece dreptul de proprietate pe care se întemeiază este el
imprescriptibil sub aspect extinctiv, nepierzându-se prin neuz.
Condiţii pentru exercitarea acţiunii
1) Condiţia calităţii de proprietar exclusiv
Persoana care revendică un bun (reclamantul) trebuie să aibă calitatea de proprietar,
adică să facă dovada dreptului său de proprietate. Proprietarul exclusiv exercită acţiunea
în revendicare, iar instanţele verifică dacă acesta are calitatea pe care o pretinde în raport
şi de susţinerile şi dovezile pârâtului.
În practica juridică s-a stabilit că doar proprietarul exclusiv are exerciţiul acţiunii în
revendicare. Aşadar, acţiunea în revendicare a unui coindivizor nu ar putea fi primită,
deoarece el are doar un drept limitat asupra bunului. El nu poate revendica nici întregul
bun fără acordul celorlalţi coproprietari, şi nici cota sa parte mai înainte de individualizarea
ei ca efect a unei hotărâri de partaj. Per a contrario, va fi primită acţiunea în revendicare
1 Mara Ioan, op. cit., p. 40

promovată de toţi coindivizarii, care împreună au un drept exclusiv asupra bunului ce
formează obiectul indiviziunii.
În aceeaşi măsură, în practica judecătorească s-a pus problema dacă numai unui
dintre soţi are exerciţiul acţiunii în revendicare a unui bun comun în temeiul mandatului
tacit reciproc. Răspunsul a fost pozitiv, plecând de la idea că prin acţiunea sa, soţul
reclamant, vizează mărirea patrimoniului comun, care-i profită şi celuilalt soţ. În fine, o
ultimă problemă a fost aceea de a se şti dacă este admisibilă acţiunea în revendicare
promovată de un coproprietar împotriva celorlalţi cu privire la bunul indiviz. Răspunsul dat
în practica instanţei supreme a fost negativ, cu motivarea că un coindivizar nu poate
revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece acţiunea în
revendicare presupune un drept exclusiv şi determinat pe care coindivizarul nu îl poate
obţine decât prin efectul partajului.
2) Pârâtul acţiunii în revendicare poate fi posesorul bunului revendicat sau o altă
persoană care îl deţine fără drept (art. 563 alin. (1) Cod civil).
Acţiunea în revendicare imobiliară

Exerciţiul acţiunii în revendicare implică în primul rând dovada dreptului de
proprietate, iar în procesul civil sarcina probei aparţine reclamantului.
Potrivit art. 565 din Codul civil: „În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada
dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară”.
Nu de puţine ori nu există înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate sau al
transferului proprietăţii. Este totodată posibil ca înscrisurile să nu fie însoţite de schiţe sau
planuri pentru delimitarea imobilelor ş.a.m.d. Faţă de dificultăţile întâmpinate în materia
revendicării imobiliare, practica judecătorească a stabilit o serie de principii care se aplică
în soluţionarea acestor cauze, în următoarele ipoteze:
A) Ambele părţi invocă titluri scrise ce fac dovada dreptului de proprietate asupra
bunului revendicat, altele decât extrasul de carte funciară;
După cum titlurile provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi soluţionarea
litigiului poate cunoaşte două ipoteze şi anume:
a) Când ambele titluri provin de la acelaşi autor, trebuie analizat dacă părţile şi-au
transcris sau nu titlul în registrul de transcripţiuni imobiliare.
Dacă nici una dintre părţi nu şi-a transcris titlul, va fi apreciat ca valabil în speţă cel
de dată mai veche, potrivit principiului „qui prior tempore potior jure”. Potrivit aceluiaşi
principiu, va fi apreciat mai puternic titlul anterior transcris în registrul de transcripţiuni,
dacă ambele au fost transcrise.
b) Când titlurile provin de la autori deosebiţi, va avea câştig de cauză partea al cărui
titlu este mai preferabil, potrivit principiului „nemo plus juris in alium transferre potest
quamipse habet”. Pentru a stabili care este titlul preferabil, stanţele au în vedere
următoarele criterii:
- verificarea autorilor şi a dreptului pe care aceştia îl aveau cu privire la bunul în
litigiu;
- când nu există alte mijloace de probă în afară de titulari se va da câştig de
cauză părţii al cărui titlu are dată certă mai veche.
B) O singură parte are titlu privind proprietatea bunului revendicat.

Dacă pârâtul invocă un asemenea titlu, atunci acţiunea reclamantului va fi respinsă.
Dimpotrivă dacă titlul este invocat de către reclamant, el va avea câştig de cauză cu două
condiţii:
- titlul să emane de la un terţ;
- pârâtul şă nu fi dovedit că reclamantul a dobândit titlul de la un non dominus.
C) Nici una dintre părţile litigante nu are titlu
Acţiunea ar trebui respinsă, deoarece în favoarea posesorului operează prezumţia
de proprietate instituită de articolul 919 alin. (1) şi alin. (2) Cod civil.
Acţiunea în revendicare mobiliară

Acţiunea în revendicare mobiliară cunoaşte un regim juridic deosebit de cel al acţiunii
imobiliare. Caracterul particular rezidă în dispoziţiile articolului 937 alin. (1) din Codul civil
potrivit cărora „Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act
translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul
acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”.
Rezultă aşadar că posesorul de bună-credinţă care a dobândit de la un non dominus,
poate în conflictul cu proprietarul deposedat să beneficieze de un mod specific de
dobândire a dreptului de proprietate şi poate invoca în favoarea sa prezumţia de titlu de
proprietate în conflict cu autorul său, indifferent dacă este un dominus sau nondominus.
Faţă de această dispoziţiune a legii, revendicarea bunurilor mobile este practic
imposibilă, deoarece posesorul beneficiază de la bun început de prezumţia de proprietate.
În cazul bunurilor mobile corporale, posesia creează în favoarea posesorului o prezumţie
absolută de proprietate, împotriva căreia nu se admite proba contrarie.
Regula prevăzută de articolul 937 alineatul 1 Cod civil, este aplicabilă numai cu
privire la bunurile mobile privite în mod individual nu şi unor mase sau universităţi de
bunuri mobile cum ar fi de exemplu o succesiune a bunurilor mobile. Rezultă aşadar că
acţiunea în revendicare mobiliară nu ar putea fi exercitată decât atunci când nu sunt
aplicabile prevederile articolului 937 alineatul 1 din Codul civil, deci în situaţiile în care nu-
şi mai are aplicare prezumţia absolută de proprietate.
O asemenea împrejurare este reglementată de textul articolului 937 alineatul 2 Cod
civil, potrivit căruia: „(2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la
posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea decăderii, în
termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului”
a) Acţiunea în revendicare mobiliară îndreptată împotriva posesorului de bună
credinţă, porneşte de la idea că cel la care se găseşte bunul, l-a dobândit la rândul său de
la autorul furtului sau de la găsitor. În această ipoteză, bunul mobil poate fi revendicat în
interiorul termenului de 3 ani calculat din momentul când bunul a fost furat sau pierdut.
Literatura juridică a avut de soluţionat problema de a şti dacă acest termen este de
prescripţie ori de decădere. Chestiunea implică un real interes practic, deoarece spre
deosebire de termenele de decădere, termenele de prescripţie sunt susceptibile de
întrerupere şi suspendare. S-a răspuns aşadar că termenul de 3 ai nu este de prescripţie
ci, un termen prefix, de decădere la expirarea căruia se stinge însuşi dreptul de proprietate
al celui care revendică.
Revendicându-se bunul de la posesorul nelegitim, proprietarul revendicat nu are
obligaţia de a-i plăti acestui posesor contravaloarea bunului, chiar dacă posesorul ar face
dovada că a cumpărat la rândul lui bunul şi că a plătit preţul. La rândul său, acesta se
poate întoarce pentru desdăunare împotriva celui de la care a dobândit bunul.

De la regula prevăzută de articolul 937 alineat 2 Cod civil, derogă prevederile alin. (3)
al aceluiaşi articol: „(3) Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o
persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a fost adjudecat la o
licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani,
posesorul de bună-credinţă poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru
preţul plătit vânzătorului”. Într-o asemenea ipoteză, adevăratul proprietar se va îndrepta
împotriva hoţului sau găsitorului de la care va recupera sume pe care el la rândul său i-a
plătit-o dobânditorului de bună credinţă.
b) Acţiunea în revendicare mobiliară împotriva hoţului, găsitorului sau dobânditorului
de rea credinţă, se întemeiază pe împrejurarea că posesia de rea credinţă nu are valoarea
unui titlu de proprietate.
c) Acţiunea în revendicare împotriva celui care deţine bunul direct de la proprietar are
în vedere situaţia detentorului precar. Aceasta deţine lucrul în virtutea unor relaţii
contractuale cu proprietarul său. Aşa fiind, detentorul precar nu se bucură de prezumţia
instituită de articolul 937 alineatul 1 din Codul civil.
1. Pot fi dobândite în urma avulsiunii:
a) bunurile mobile;
b) terenurile rupte de la o proprietate privată;
c) terenurile rupte de la o proprietate publică.
R: b
2. Proprietarul va trebui să restituie constructorului de bună-credinţă, în urma

accesiunii imobiliare:
a) valoarea terenului;
b) sporul de valoare al terenului;
c) contravaloarea materialelor şi a muncii depuse sau sporul de valoare al
terenului.
R: c
3. Pot fi dobândite prin ocupaţiune:

a) bunurile imobile;
b) bunurile mobile;
c) orice fel de bunuri, indiferent de natura lor.
R: b
1. Uzucapiunea extratabulară

Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1) Adam, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Ed. C. H. Beck, București,
2013
2) M. Ioan, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, 2015
3) G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale,
ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2013
4) Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2015
5) B. Vișinoiu, Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei(coordonator),
op. cit. , ed. 1, Ed. C. H. Beck, București, 2012
6) Jora, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Universul Juridic, București, 2012
7) V. Stoica, Drept civil, Drepturi reale, Editura Hamagiu, București, 2017
8) Apostu Ioan, Drept civil. Drepturile reale în reglementarea noului Cod civil, Editura
Universitara Danubius, Galati, 2011

Drept Civil. Drepturi Reale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil. Drepturi Reale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ”Dunărea de Jos”

Departamentul pentru Învațământ la Distanță

DREPT CIVIL. DREPTURI REALE

Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Lect.univ.dr. Mirela Costache

Drept civil. Drepturi reale 3

4 Drept civil. Drepturi reale

1.1. Noțiunea de patrimoniu

Drept civil. Drepturi reale 5

1.1. Noțiunea de patrimoniu

6 Drept civil. Drepturi reale

1.2. Elementele patrimoniului

1.3. Caracterele juridice ale patrimoniului

Drept civil. Drepturi reale 7

a). Patrimoniul este o universalitate juridică (universitas iurius) deoarece

1 I. Adam, op. cit., p. 8.

8 Drept civil. Drepturi reale

1 G. Boroi, C. A Anghelescu, B. Nazat, op. cit. , p. 5.

Drept civil. Drepturi reale 9

e). Inalienabilitatea patrimoniului. Persoanele fizice pot transmite în cadrul unor

1.4. Funcțiile patrimoniului

10 Drept civil. Drepturi reale

B. Patrimoniul permite și explică subrogația reală universală și cu titlu

1 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit., p. 8.

Drept civil. Drepturi reale 11

12 Drept civil. Drepturi reale

C. Patrimoniul permite și explică transmisiunea universală și cu titlu universal

1 I. Adam, op. cit. , p. 22

Drept civil. Drepturi reale 13

active și pasive, în timp ce în cazul transmisiunii cu titlu universal această cantitate se

14 Drept civil. Drepturi reale

1.5. Clasificarea drepturilor patrimoniale

Drept civil. Drepturi reale 15

principale, dreptul de proprietate, în toate formele sale, drepturile reale principale

16 Drept civil. Drepturi reale

Drept civil. Drepturi reale 17

2. Dreptul real impune subiectului pasiv:

3. Drepturile reale pot fi:

4. Drepturile reale accesorii sunt:

3. Creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări:

18 Drept civil. Drepturi reale

2.1. Formele dreptului de proprietate

Studierea acestui capitol va permite:

Drept civil. Drepturi reale 45

2.1. Formele dreptului de proprietate

2.2. Noțiunea dreptului de proprietate privată

2.3. Subiectele dreptului de proprietate privată

46 Drept civil. Drepturi reale

2.4. Conținutul dreptului de proprietate privată

1 C. Bîrsan, op. cit., p. 56.

Drept civil. Drepturi reale 47

48 Drept civil. Drepturi reale

2.5. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

2.6. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată

1 C. Bîrsan, op.cit., p. 51.

Drept civil. Drepturi reale 49

Limite materiale ale exerciţiului dreptului de proprietate privată

50 Drept civil. Drepturi reale

Limite legale ale exerciţiului dreptului de proprietate privată

Drept civil. Drepturi reale 51

1 C. Bîrsan, op. cit., p. 76.

52 Drept civil. Drepturi reale

Limite privind raporturile de vecinătate