D3102 Suport de Curs Drept Penal Parte Speciala I 2021-2022

Lector Universitar Dr.
Mariana Narcisa RADU

Lector Universitar Drd. Tiberiu T. BAN
DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ I
SUPORT DE CURS
2021
2
3
CUPRINS
INTRODUCERE .............................................................................................................. 6
OBIECTIVELE CURSULUI........................................................................................... 6
MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL ......................................................... 7
MODUL DE ABORDARE A CURSULUI ...................................................................... 7
Capitolul 1 ........................................................................................................................ 9
NOŢIUNI GENERALE ................................................................................................... 9
Obiectivele Capitolului 1 ............................................................................ 9
1.1. Corelaţii între partea generală şi partea specială a dreptului penal
.............................................................................................. 9
1.2. Sistemul părţii speciale a dreptului penal ........................................ 10
Bibliografia Capitolului 1:........................................................................ 11
Capitolul 2 ...................................................................................................................... 11
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ..................................................................... 11
Obiectivele capitolului 2 ........................................................................... 11
2.1. Aspecte generale ................................................................................. 12
2.2. Infracţiuni contra vieţii ..................................................................... 12
2.2.1. OMORUL ................................................................................... 12
2.2.2. OMORUL CALIFICAT ............................................................. 14
2.2.3. UCIDEREA LA CEREREA VICTIMEI ................................... 15
2.2.4. DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII .......... 16
2.2.5. UCIDEREA DIN CULPĂ .......................................................... 18
2.3. Infracţiuni contra integrităţii corporale SAU sănătăţii ................. 19
2.3.1. LOVIREA SAU ALTE VIOLENŢE .......................................... 19
2.3.2. VĂTĂMAREA CORPORALĂ ................................................. 20
2.3.3. LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE CAUZATOARE DE
MOARTE ...................................................................................................... 22
2.3.4. VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ ........................... 23
2.3.5. RELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI .................. 24
2.4. Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie.................... 25
2.4.1. VIOLENŢA ÎN FAMILIE .......................................................... 25
2.4.2. UCIDEREA ORI VĂTĂMAREA NOU-NĂSCUTULUI
SĂVÂRŞITĂ DE CĂTRE MAMĂ ............................................................. 26
2.5. Agresiuni asupra fătului .................................................................... 27
2.5.1. ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII ............................... 27
2.5.2. VĂTĂMAREA FĂTULUI......................................................... 30
2.6. Infracţiuni contra libertăţii persoanei ............................................ 32
4
2.6.1. LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL....................... 32

2.6.2. AMENINŢAREA ....................................................................... 34
2.6.3. ŞANTAJUL ................................................................................ 35
2.6.2. HĂRŢUIREA ............................................................................. 37
2.7. Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile ............................ 38
2.7.1. TRAFICUL DE PERSOANE .................................................... 39
2.7.2. TRAFICUL DE MINORI .......................................................... 40
2.7.3. PROXENETISMUL .................................................................. 42
2.7.4. EXPLOATAREA CERŞETORIEI ............................................ 43
2.7.5. FOLOSIREA UNUI MINOR ÎN SCOP DE CERŞETORIE ..... 44
2.8. Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale........................... 45
2.8.1. VIOLUL ...................................................................................... 45
2.8.2. AGRESIUNEA SEXUALĂ ....................................................... 47
2.8.3. ACTUL SEXUAL CU UN MINOR........................................... 49
2.8.4. CORUPEREA SEXUALĂ A MINORILOR ............................ 51
2.8.5. RACOLAREA MINORILOR ÎN SCOPURI SEXUALE ......... 53
2.8.6. HĂRŢUIREA SEXUALĂ ......................................................... 54
2.9. Infracţiuni CE ADUC ATINGERE LIBERTĂŢII ŞI VIEŢII
PRIVATE........................................................................... 55
2.9.1. VIOLAREA DE DOMICILIU ................................................... 55
2.9.2. VIOLAREA SEDIULUI PROFESIONAL ............................... 57
2.9.3. VIOLAREA VIEŢII PRIVATE ................................................ 58
2.9.3. DIVULGAREA SECRETULUI PROFESIONAL .................... 61
Bibliografia Capitolului 2 ......................................................................... 63
Capitolul 3 .......................................................................................................................64
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI ............................................................64
Obiectivele Capitolului 3 .......................................................................... 64
3.1. Aspecte generale ................................................................................ 64
3.2. Furtul 65
3.2.1. FURTUL SIMPLU ..................................................................... 65
3.2.2. FURTUL CALIFICAT ............................................................... 67
3.2.3. FURTUL ÎN SCOP DE FOLOSINŢĂ ....................................... 68
3.2.4. PEDEPSIREA UNOR FURTURI LA PLÂNGEREA
PREALABILĂ ŞI ÎMPĂCAREA ................................................................. 69
3.3. Tălhăria şi pirateria ........................................................................... 70
3.3.1. TÂLHĂRIA ................................................................................ 70
3.3.2. TÂLHĂRIA CALIFICATĂ ...................................................... 72
3.3.3. TÂLHĂRIA URMATĂ DE MOARTEA VICTIMEI ............... 72
3.3.4. PIRATERIA ................................................................................ 73
3.4. Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii ........ 74
5
3.4.1. ABUZUL DE ÎNCREDERE ...................................................... 74

3.4.2. ABUZUL DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA
CREDITORILOR ......................................................................................... 75
3.4.3. BANCRUTA SIMPLĂ............................................................... 76
3.4.4. BANCRUTA FRAUDULOASĂ ............................................... 77
3.4.5. GESTIUNEA FRAUDULOASĂ ............................................... 78
3.4.6. ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT SAU AJUNS DIN EROARE
LA FĂPTUITOR .......................................................................................... 79
3.4.7. ÎNŞELĂCIUNEA ....................................................................... 80
3.4.8. ÎNŞELĂCIUNEA PRIVIND ASIGURĂRILE .......................... 81
3.4.9. DETURNAREA LICITAŢIILOR PUBLICE ............................ 82
3.4.10. EXPLOATAREA PATRIMONIALĂ A UNEI PERSOANE
VULNERABILE........................................................................................... 83
3.5. Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice .......................................................................... 84
3.5.1. FRAUDA INFORMATICĂ ....................................................... 85
3.5.2. EFECTUAREA DE OPERAŢIUNI FINANCIARE ÎN MOD
FRAUDULOS............................................................................................... 85
3.5.3. ACCEPTAREA OPERAŢIUNILOR FINANCIARE
EFECTUATE ÎN MOD FRAUDULOS ....................................................... 86
3.6. Distrugerea şi tulburarea de posesie ................................................ 87
3.6.1. DISTRUGEREA......................................................................... 87
3.6.2. DISTRUGEREA CALIFICATĂ ................................................ 89
3.6.3. DISTRUGEREA DIN CULPĂ .................................................. 90
3.6.4. TULBURAREA DE POSESIE .................................................. 91
Bibliografia Capitolului 3:........................................................................ 92
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................... 93
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE ........................... 94
DE AUTOEVALUARE ............................................................................ 94
6
DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ I
INTRODUCERE
Studiul disciplinei Drept penal. Parte specială reprezintă o continuare

firească a disciplinei Drept penal. Parte generală, cele două formând un tot
unitar, niciuna neputând exista şi funcţiona în absenţa celeilalte. Principiile şi
instituţiile comune prevăzute în partea generală a dreptului penal îşi găsesc
aplicarea prin intermediul normelor de incriminare din partea specială.
Acest curs se adresează, în principal, studenţilor din anii III-IV ai
Facultăţii de Drept, însuşirea noţiunilor prezentate fiind absolut necesare pentru
orice jurist în devenire.
Infracţiunile sunt prezentate şi analizate în conformitate cu dispoziţiile
noului Cod penal, în vigoare de la 01.02.2014. Informaţiile cuprinse în
conţinutul cursului sunt în acord cu legislaţia în vigoare la data de 30.09.2018.
OBIECTIVELE CURSULUI
Obiectivul studierii părţii speciale a dreptului penal constă în cunoaşterea

aprofundată a conţinutului infracţiunilor prevăzute de Codul penal, dezvoltarea
aptitudinilor de aplicare a cunoştinţelor teoretice în cazuri practice prin stabilirea
încadrării juridice a faptelor şi analiza critică a soluţiilor pronunţate.
După studierea cursului, studenţii vor fi capabili să:
• identifice infracţiunile studiate
• soluţioneze cazuri practice
• analizeze critic soluţii pronunţate în practica

judiciară
7
MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL
Prezentul curs este, prin structura sa, destinat învăţământului la frecvenţă

redusă. Este destul de scurt necesitând, în medie, un număr de 28 de ore de
studiu individual. Timpul precizat poate fi mai lung sau mai scurt raportat la
nivelul cunoştiinţelor deja însuşite şi la capacitatea fiecărui student de a asimila
noţiuni noi.
Cursul de faţă este structurat în trei capitole.
În fiecare capitol sunt abordate în mod unitar, infracţiuni reglementate în

Codul penal român, în vigoare de la 01.02.2014.
Fiecare capitol cuprinde: obiectivele, structura tematică, analiza fiecărei
infracţiuni abordate, teste de autoevaluare şi o bibliografie minimală.
La finalul cursului se află o bibliografia şi răspunsurile corecte la
întrebările din testele de autoevaluare.
În cadrul fiecărui capitol, obiectivele enunţă competenţele ce urmează a fi

dobândite de către cursanţi după parcursul acestuia.
Conţinutul fiecărui capitol are în vedere raportul competenţe-

conţinuturi. Textul este structurat astfel încât să ofere o cantitate minimă
necesară de informaţii noi, uşor de asimilat care însă să stimuleze cursanţii
pentru o educaţie activă.
Testele de autoevaluare au rolul de a testa dacă obiectivele educaţionale

au fost realizate. Acestea sunt plasate la sfârşitul fiecărui capitol sub forma unor
întrebări grilă.
La finalul cursului găsiţi două teme care necesită răspunsuri elaborate.
MODUL DE ABORDARE A CURSULUI

Fiecare capitol din acest suport de curs furnizează informaţiile minime
necesare pentru a putea identifica cu uşurinţă infracţiunile supuse atenţiei.
În Cap. 1 sunt surprinse noţiuni generale şi corelaţia existentă între partea
specială şi cea generală a Codului.
În Cap. 2 sunt prezentate şi analizate infracţiunile contra persoanei.
8
În Cap. 3 am abordat infracţiunile contra patrimoniului, aşa cum sunt

reglementate în noul cod.
Testele de autoevaluare vor fi rezolvate în spaţiile create în acest sens.
Răspunsurile corecte le veţi găsi la sfârşitul prezentului suport de curs.
Pictogramele inserate au menirea de a evidenţia anumite informaţii.
Capitolul 1
NOŢIUNI GENERALE
Cuprins
Obiectivele capitolului 1
1.2. Sistemul părţii speciale a dreptului penal
Bibliografia capitolului 1
OBIECTIVELE CAPITOLULUI 1
După studiul capitolului 1, studenţii vor avea suficiente cunoştiinţe

pentru:
a) a putea realiza legătura existentă între cele

două părţi ale dreptului penal;
b) a cunoaşte modul concret în care se va

analiza fiecare infracţiune.
Partea generală şi partea specială a dreptului penal formează un tot unitar,

studierea distincă a celor două părţi făcându-se din raţiuni didactice.
Partea generală a dreptului penal cuprinde normele juridice penale cu
valoare de principiu şi instituţiile dreptului penal cu aplicabilitate generală, în
cazul tuturor infracţiunilor.
Partea specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor juridice de
incriminare şi a altor norme de drept penal cu aplicare specială. Partea specială a
dreptului penal stabileşte expres acţiunile/inacţiunile ce constituie infracţiuni,
condiţiile de incriminare, limitele speciale ale pedepselor aplicabile în cazul
comiterii lor. Pe lângă acestea, unele norme de incriminare mai prevăd cauze
speciale de nepedepsire, circumstanţe agravante sau atenuante speciale, pedepse
complementare, măsuri de siguranţă etc.
1.2. SISTEMUL PĂRŢII SPECIALE A DREPTULUI PENAL
În codurile penale normele de incriminare sunt sistematizate după criterii

ştiinţifice, fiind reunite în grupe şi subgrupe, formând subdiviziuni ale acelor
coduri.
În partea specială a Codului penal român normele de incriminare
(infracţiunile) sunt sistematizate în titluri, capitole şi secţiuni.
Criteriul principal ce stă la baza sistematizării părţii speciale a dreptului
penal îl constituie obiectul juridic al infracţiunilor.
În acest fel sunt structurate grupele mari de infracţiuni cum sunt cele
contra persoanei, contra patrimoniului, etc.
Categoriile mai mari de infracţiuni sunt divizate la rândul lor în subgrupe,
după criteriul obiectului juridic generic (de grup). De exemplu grupul
infracţiunilor contra persoanei este divizat în infracţiuni contra vieţii, infracţiuni
contra integrităţii corporale şi sănătăţii, infracţiuni împotriva membrilor familiei,
infracţiuni contra libertăţii persoanei, infracţiuni contra vieţii şi inviolabilităţii
sexuale etc., formând capitole distincte.
La rândul lor, unele capitole sunt şi ele subîmpărţite în secţiuni, după
acelaşi criteriu de bază.
Pe lângă criteriul principal arătat mai sus, la sistematizarea infracţiunilor
se mai au în vedere şi criterii secundare ca, de exemplu, cele privitoare la
subiecţii infracţiunilor, latura obiectivă şi latura subiectivă (de pildă, în cadrul
aceleiaşi diviziuni a codului infracţiunile intenţionate sunt reglementate înaintea
celor similare comise din culpă).
Conţinutul (forma) de bază a infracţiunilor este definit în primul articol
sau alineat, după care în articolele (sau alineatele) următoare sunt prevăzute
conţinuturile agravate sau atenuate ori alternative ale infracţiunii respective.
Test de autoevaluare nr. 1. Răspundeţi la următoarea întrebare:

1. Ce corelaţie există între partea specială a
dreptului penal şi partea generală?
BIBLIOGRAFIA CAPITOLULUI 1:
1. M. N. Radu, Drept penal. Partea specială I. Suport de curs elaborat in
tehnologia IFR, 2018;
2. I. Vasiu, Drept penal. Partea specială, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2014.
Capitolul 2
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI
Cuprins
2.1. Aspecte generale
2.2. Infracţiuni contra vieţii
2.3. Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii
2.4. Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie
2.5. Agresiuni asupra fătului
2.6. Infracţiuni contra libertăţii persoanei
2.7. Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile
2.8. Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale
2.9. Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private
Studierea tematicii abordate în acest capitol te va ajuta:
a. să dobândească capacitatea de a identifica

infracţiunile analizate;
b. să aplice cunoştiinţele dobândite în soluţionarea
unor cazuri practice.
2.1. ASPECTE GENERALE
Infracţiunile din această grupă aduc atingere persoanei, prin persoană

înţelegânu-se şi fiinţa încă nenăscută (chiar şi cea aflată în stadiu incipient). Sunt
incriminate în aceaşi grupă şi infracţiunile ce aduc atingere vieţii private,
domiciliului, sediului profesional, secretului profesional, etc.
Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie drepturile persoanei
(dreptul la viaţă, la integritate corporală şi sănătate, la libertate şi inviolabilitate
sexuală, etc.)
Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi, de regulă, orice persoană
responsabilă penal. Participaţia este posibilă la toate infracţiunile, de regulă sub
toate formele.
Subiect pasiv este este persoana (după caz fizică sau juridică). Uneori
subiectul pasiv este calificat (exp. infracţiuni comise asupra unui membru de
familie).
Latura obiectivă se realizează, în cazul acestor infracţiuni, de regulă fie
prin acţiune fie prin inacţiune. Sunt însă şi cazuri când fapta se poate comite
doar prin acţiune (exp. violul).
Latura subiectivă a acestor infracţiuni se caracterizează în cele mai
multe cazuri prin intenţie (directă sau indirectă). Sunt însă incrimitate şi fapte
din culpă (uciderea din culpă) după cum unele pot fi comise cu intenţie depăşită
(lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte).
2.2. INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII
2.2.1. OMORUL
Infracţiunea este reglementată în art. 188 din noul Cod penal, în forma tip,
iar în art. 189 forma calificată (omorul calificat).
Potrivit art. 188 alin. 1, ce reglementează forma tip, uciderea unei
p+ersoane se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Obiectul juridic special al infracţiunii de omor il reprezintă dreptul la
viaţă al persoanei.
Obiectul material este corpul persoanei aflate în viaţă asupra căruia se
exercită acţiunea (inacţiunea) făptuitorului.
Cu privire la momentul iniţial de la care se consideră că o persoană este în
viaţă s-au conturat două concepţii:
- într-o primă opinie, o persoană este în viaţă din momentul în care ia sfârşit
procesul naşterii naturale, moment în care copilul este expulzat începând astfel
viaţa extrauterină
- opinia majoritară consideră că o persoană este în viaţă din momentul începerii
procesului biologic al naşterii (s-a arătat în doctrină că acest moment este cel în
care încep durerile naşterii iar la o naştere prin cezariană este cel în care medicul
începe să taie corpul mamei cu scopul de a scoate copilul).
Momentul în care viaţa încetează este la fel de controversat. În
concordanţă şi cu opiniile susţinute în medicină, din punct de vedere juridic,
momentul final al vieţii unei persoane este cel în care încetează activitatea
cerebrală a acesteia.
Subiect activ al infracţiunii de omor poate fi orice persoană care răspunde
penal. Se susţine în doctrină că poate fi subiect activ al infracţiunii şi o persoană
juridică.
Infracţiunea poate fi comisă în participaţie penală sub toate formele:
coautorat, instigare, complicitate.
Subiect pasiv al infracţiunii de omor poate fi orice persoană fizică.
Latura obiectivă.
Elementul material al infracţiunii de omor se poate realiza prin acţiune sau
inacţiune de ucidere a unei persoane.
Acţiunea de ucidere se poate realiza prin folosirea de mijloace, procedee şi
instrumente dintre cele mai diverse. Poate consta în acte de violenţă îndreptate
direct sau indirect împotriva victimei.
Actele de ucidere pot fi de natură mecanică (lovire cu obiecte
contondente, înjunghiere, împuşcare, strivire, strangulare, spânzurare, aruncare
de la înălţime, etc.), fizică (electrocutare, ardere, etc.), chimică (otrăvire,
provocare arsuri prin folosire de acizi sau baze etc.), biologică (inoculare de
agenţi patogeni, etc.).
Uciderea unei persoane poate fi comisă şi prin acte de violenţă psihică (de
exemplu, provocarea unei spaime unei persoane ce suferă de o boală cardiacă cu
intenţia de a o ucide), impunându-se în acest caz stabilirea raportului de
cauzalitate între acţiune şi urmare- decesul victimei.
Uciderea unei persoane se comite prin inacţiune, de exemplu, atunci când
făptuitorul omite cu intenţie să-şi îndeplinească faţă de victimă o obligaţie legală
sau contractuală pentru a împiedica producerea morţii acesteia (medicul refuză
să acorde îngrijirile necesare bolnavului etc.).
Acţiunea de ucidere poate să constea chiar şi în fapta victimei ca, de
exemplu, atunci când are loc constrângerea psihică a unei persoane să se arunce
de la etajul IX, făptuitorul spunându-i „ori te arunci singură, ori te arunc eu”.
Urmarea imediată în cazul infracţiunii de omor constă în moartea
victimei.
Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi moartea victimei trebuie să
existe un raport de cauzalitate, ce trebuie să fie dovedit.
Latura subiectivă
Infracţiunea de omor se comite cu intenţie, care poate fi directă sau
indirectă.
Infracţiunea se consumă în momentul în care victima a decedat, omorul
fiind o infracţiune de rezultat.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte.
2.2.2. OMORUL CALIFICAT
Omorul este calificat şi atrage o sancţiune mai severă când a fost săvârşit
în vreuna dintre următoarele împrejurări prevăzute în art. 189 din noul Cod
penal:
a) cu premeditare;
Premeditarea este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra
celorlalţi participanţi (dacă nu au comis şi ei fapta cu premeditare).
b) din interes material;
În această ipoteză omorul este mai grav datorită mobilului special al
infracţiunii şi anume, interesul material ce l-a determinat pe autor să comită
fapta (de exp. uciderea unei persoane pentru a o moşteni). Pentru reţinerea faptei
în această formă nu este necesar ca făptuitorul să şi realizeze efectiv interesul
material fiind suficientă prezenţa acestui mobil (este suficient ca autorul să
acţioneze din acest mobil).
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;
Omorul comis în această împrejurare este mai grav datorită scopului
urmărit de infractor şi anume, pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul
de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse. Pentru
existenţa infracţiunii în această formă este nu este necesar ca acest scop să se şi
îndeplinească fiind suficient ca omorul să fie comis cu acest scop (zădărnicirea
tragerii la răspundere penală sau a executării pedepsei).
Se va reţine această agravantă în ipoteza în care fapta se comite chiar
înainte de începerea urmăririi penale sau a punerii în mişcare a acţiunii penale.
Forma de vinovăţie este intenţia directă.
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
Fapta este mai gravă datorită scopului urmărit, înlesnirea comiterii unei
infracţiuni sau ascunderea alteia. În consecinţă forma de vinovăţie este intenţia
directă.
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor
sau o tentativă la infracţiunea de omor;
În acest caz se sancţionează mai sever persoana care perseverează în
acţiuni de ucidere.
Pentru a se reţine această formă a infracţiunii de omor calificat este
necesar ca autorul să mai fi comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă
la infracţiunea de omor. Este indiferentă calitatea avută la omorul anterior
(autor, coautor, complice).
f) asupra a doua sau mai multor persoane;
Prin reglementarea acestei forme agravate s-a creat o unitate legală de
infracţiune sub forma infracţiunii complexe. Dacă legiuitorul nu ar fi incriminat
omorul în această formă ne-am fi aflat în prezenţa unui concurs de infracţiuni
(atâtea infracţiuni câte victime au fost).
Pentru existenţa infracţiunii în această formă este necesar ca uciderea mai
multor persoane să aibă loc în aceeaşi împrejurare, chiar dacă acţiunile sunt
diferite. Este necesar de asemenea să fie ucise cel puţin două persoane.
Tentativa va exista la această formă în ipoteza în care urmarea nu s-a
produs faţă de nicio persoană.
g) asupra unei femei gravide;
Omorul este mai grav datorită calităţii speciale a subiectului pasiv ce
trebuie să fie o femeie gravidă. Autorul urmăreşte uciderea, pe lângă femeie, şi a
fătului.
Pentru reţinerea omorului în această formă se impune ca starea de
graviditate să fie una reală şi făptuitorul să o cunoască. Eroarea cu privire la
starea de graviditate înlătură reţinerea formei calificate a omorului.
h) prin cruzimi;
Circumstanţa constă în modul crud, brutal folosit pentru uciderea
persoanei.
Comite un omor prin cruzimi potrivit doctrinei, cel care cauzează victimei
puternice suferinţe corporale, intelectuale, chinuind-o cu fără milă. În acest caz
se depăşeşte nivelul de suferinţă specific uciderii unei persoane.
Cruzimile sunt evaluate şi prin sentimentul de oroare pe care îl trezeşte
fapta în conştinţa celor care au cunoştiinţă de comiterea ei.
Pentru reţinerea omorului calificat este suficientă realizarea uneia dintre
circumstanţele de mai sus. În ipoteza în care sunt întrunite două sau mai multe
agravante, ele vor fi reţinute în mod obligatoriu la încadrarea juridică a faptei,
imprimându-se faptei un grad sporit de pericol de care se va ţine seama la
individualizarea judiciară a pedepsei.
Omorul calificat se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la
15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Tentativa se pedepseşte.
2.2.3. UCIDEREA LA CEREREA VICTIMEI
Infracţiunea este reglementată în art. 190 din Codul penal.

Astfel, uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi
repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă
atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Aşa cum este incriminată fapta constituie o formă atenuată de omor,
justificată prin circumstanţele particulare în care este comisă. Textul
incriminează ceea ce doctrina numeşte eutanasia activă.
Obiectul juridic constă în dreptul la viaţă al persoanei.
Obiectul material îl constituie corpul persoanei în viaţă.
Subiect activ poate fi orice persoană care răspunde penal (fizică sau
juridică).
Considerăm că, în ceea ce priveşte participaţia, aceasta este posibilă în
forma coautoratului, instigării şi a complicităţii.
Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică care suferă de o boală
incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe
permanente şi greu de suportat şi care cere să fie ucisă.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii se concretizează în uciderea unei
persoane, ce are aceaşi semnificaţie cu cea analizată la infracţiunea de omor. În
doctrină s-a arătat că, dată fiind particularitatea incriminării, textul art. 190 se va
putea reţine doar în situaţia unei acţiuni de ucidere la cererea victimei nu şi în
cazul unei inacţiuni. Se face astfel diferenţa între eutanasia activă şi cea pasivă
(omisiunea de a interveni pentru salvarea vieţii victimei).
Pentru a se reţine infracţiunea din art. 190 Cod penal acţiunea de ucidere
trebuie să fie săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă (de către o
persoană care are discernământ) şi repetată (de cel puţin două ori în împrejurări
diferite) a victimei iar aceasta (victima) să sufere de o boală incurabilă sau de o
infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi
greu de suportat.
Latura subiectivă se caracterizează prin săvârşirea faptei cu intenţie
directă. Autorul trebuie să acţioneaze motivat (determinat) de cererea victimei.
S-a exprimat însă şi opinia că poate fi comisă şi cu intenţie indirectă.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii decesului victimei.
Tentativa nu este pedepsită. În ipoteza în care prin acţiunea de ucidere
victima a suferit o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii aceasta nu va
constitui infracţiune, consimţământul victimei constituind o cauză justificativă.
2.2.4. DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII
Infracţiunea are o formă de bază, două forme agravate şi o formă atenuată.

Potrivit dispoziţiilor art. 191 din Codul penal fapta de a determina sau
înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 7 ani (forma de bază).
Prima formă agravată este reglementată în alin. 2 art. 191 Cod penal
potrivit căruia atunci când fapta prevăzută în alin. (1) s-a săvârşit faţă de un
minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau faţă de o persoană cu
discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani.
A doua formă agravată, reglementată în art. 191 alin. 3 Cod penal
constă în determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârşită faţă de un minor care
nu a împlinit vârsta de 13 ani sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea
seama de consecinţele acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le
controleze, dacă sinuciderea a avut loc. În acest caz infracţiunea se pedepseşte
cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Forma atenuată este reglementată în alin. 4 al art. 191 Cod penal şi se va
reţine dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1)-(3) au fost
urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei reducându-
se la jumătate.
Obiectul juridic al infracţiuni îl constituie dreptul persoanei la viaţă.
Obiectul material îl constituie corpul persoanei care s-a sinucis ori a
încercat să se sinucidă.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, iar participaţia este
posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv al infracţiunii în forma de bază poate fi orice persoană
fizică.
În cazul formelor agravate subiectul pasiv este special (calificat) putând
fi, după caz, un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani sau o persoană cu
discernământ diminuat ori un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau o
persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele acţiunilor sau
inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze.
Subiectul pasiv este calificat în ipotezele de la alin. 2 şi 3 ale art. 191 şi în
cazul formei atenuate.
Elementul material al infracţiunii se poate realiza prin una din cele două
modalităţi alternative prevăzute de lege, şi anume: determinarea sau înlesnirea
sinuciderii.
Determinarea sinuciderii înseamnă lămurirea, convingerea victimei să ia
hotărârea de a se sinucide (se poate realiza şi prin acţiuni repetate, sistematice
ale făptuitorului de ameninţare, maltratare, batjocorire a victimei, de natură a o
aduce într-o asemenea stare de disperare încât să ia hotărârea de a se sinucide).
Pentru ca determinarea victimei să se sinucidă să constituie infracţiunea
analizată trebuie ca aceasta să ia în mod liber, fără a fi constrânsă fizic sau
moral, hotărârea de a se sinucide şi tot în mod liber să treacă la executarea ei.
Prin înlesnirea sinuciderii se înţelege orice sprijin sau ajutor dat victimei
pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii de a se sinucide.
Urmarea imediată constă fie în moartea victimei (când sinuciderea are
loc) fie într-o stare de pericol pentru viaţa victimei (în cazul încercării nereuşite
de a se sinucide).
Între acţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii şi urmare trebuie
să existe un raport de cauzalitate.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea se comite cu
intenţie directă sau indirectă.
Infracţiunea se consumă, după caz, în momentul punerii în aplicare de
către victimă a hotărârii de sinucidere (forma atenuată) sau în momentul
producerii decesului victimei ca urmare a sinuciderii (forma de bază şi formele
agravate).
Tentativa nu se pedepseşte.
2.2.5. UCIDEREA DIN CULPĂ
Este reglementată în art. 192 Cod penal într-o formă de bază şi două
forme agravate.
Forma de bază, prevăzută în alin. 1 constă în uciderea din culpă a unei
persoane. Fapta comisă în această modalitate se se pedepseşte cu închisoarea de
la unu la 5 ani.
Obiectul material este reprezentat de corpul unei persoane în viaţă.
Subiect activ poate fi orice persoană, fizică sau juridică ce îndeplineşte
condiţiile pentru a răspunde penal.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică în viaţă.
Latura obiectivă
Elementul material constă în orice acţiune sau inacţiune prin care se
provoacă uciderea unei persoane. Acestea pot consta în imprudenţă, neglijenţă,
neîndemânare, neatenţie, etc.
Din punct de vedere al laturii subiective infracţiunea se caracterizează
prin comiterea ei din culpă, care poate fi cu prevedere sau fără prevedere.
Infracţiunea se realizează în formă agravată (prima formă) în ipoteza în
care uciderea din culpă are loc ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru
efectuarea unei anumite activităţi (exp. accidentele de circulaţie, accidentele de
muncă ce au drept urmare decesul victimei, culpa medicală etc.).
Pedeapsa prevăzută de lege este în acest caz închisoarea de la 2 la 7 ani.
Potrivit dispoziţilor finale ale alin. 2 art. 192 Cod penal atunci când
încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin
ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni (de
exp. în cazul comiterii unei ucideri din culpă de către un conducător auto având
în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, se va reţine un concurs
între uciderea din culpă şi infracţiunea la regimul circulaţiei pe drumurile
publice).
Alin. 3 art. 192 Cod penal prevede cea de a doua formă agravată
stipulându-se că, dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai
multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2)
se majorează cu jumătate.
În acest caz suntem în prezenţa unei unităţi legale de infracţiune
(indiferent de numărul victimelor se va reţine o singură infracţiune de ucidere
din culpă forma agravată de la alin. 3). Pentru reţinerea ei este necesară
producerea decesului a cel puţin două persoane ca urmare a unei singure acţiuni
sau inacţiuni.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce decesul
victimei.
Tentativa nu este posibilă.
2.3. INFRACŢIUNI CONTRA INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU

SĂNĂTĂŢII
Fac parte din această grupă de infracţiuni:
− lovirea sau alte violenţe
− vătămarea corporală
− lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
− vătămarea corporală din culpă
− rele tratamente aplicate minorului
− încăierarea
2.3.1. LOVIREA SAU ALTE VIOLENŢE
Fapta este incriminată în art. 193 din noul Cod penal, într-o formă tip şi o
formă agravată.
Forma tip constă în lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de

suferinţe fizice şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Obiectul juridic. Valorile ocrotite în cazul acestei infracţiuni sunt
integritatea fizică şi sănătatea persoanei.
Obiectul material este corpul persoanei în viaţă asupra căreia se exercită
lovirea sau actele de violenţă.
Subiect activ poate fi orice persoană care răspunde penal.
Participaţia este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare,
complicitate.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică.
Latura obiectivă
Elementul material poate consta fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune, de
lovire sau alte violenţe.
Diferenţa între lovire sau alte violenţe constă în aceea că actul de violenţă
este orice alt act decât lovirea.
Lovirea constă în actul de agresiune concretizat într-o acţiune mecanică
directă şi violentă asupra corpului victimei. Ea poate fi realizată de către
infractor în mod nemijlocit (lovirea cu pumnul, capul, piciorul etc.) sau cu
ajutorul unor obiecte.
Expresia “orice acte de violenţă”, desemnează, aşa cum am văzut, orice
fel de acţiuni (cu excepţia lovirii) sau inacţiuni care sunt apte să cauzeze
suferinţe fizice victimei.
Actul de executare poate fi şi de natură psihică, cu condiţia ca acesta să
producă victimei o suferinţă fizică ( exp., cu intenţie făptuitorul sperie victima,
iar aceasta se dezechilibrează şi cade).
De remarcat faptul că, în varianta tip, spre deosebire de forma agravată
acţiunea de lovire se sancţionează indiferent de producerea unor leziuni,
elementul material al infracţiunii fiind acţiunea de lovire.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii urmării, în varianta tip,
urmarea imediată a faptei reprezentând-o cauzarea de suferinţe fizice. Între
lovire sau alte acte de violenţă şi urmare trebuie să se constate existenţa unui
raport de cauzalitate.
Infracţiunea se comite, sub aspectul laturii subiective, în forma de bază
cu intenţie directă sau indirectă.
În cazul formei agravate infracţiunea poate fi comisă cu intenţie (directă
sau indirectă) şi cu intenţie depăşită.
Nu va exista infracţiunea în cazul în care victima îşi dă acordul la
comiterea lovirilor sau actelor de violenţă.
Forma agravată a infracţiunii există atunci când prin comiterea faptei se
produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei
gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau amenda.
În conformitate cu dispoziţile alin. 3 art. 193 Cod penal, acţiunea penală
se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
2.3.2. VĂTĂMAREA CORPORALĂ
Este reglementată în art. 194 din Codul penal într-o formă tip şi una
agravată.
Astfel, în alin. 1 art. 194 (forma de bază) se arată că, fapta prevazută în
art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sanătăţii unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Se pedepseste cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Obiectul material este corpul persoanei în viaţă asupra căreia se exercită
lovirea sau actele de violenţă.
Participaţia este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare,
complicitate.
Latura obiectivă
Elementul material poate consta, aşa cum ne indică textul de lege, în
loviri sau alte violenţe.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii urmării.
În varianta tip, urmarea imediată constă în variantele alternative
prevăzute în text, şi anume:
a) o infirmitate- determinată pe baza unei expertize medico-legale. Poate
fi fizică sau psihică.
b) leziuni traumatice sau afectarea sanătăţii unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale
(cuantumul acestora se va stabili pe baza unei expertize medico-legale).
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent. Pentru reţinerea acesteia
trebuie să stabilească dacă a fost creat un asemenea prejudiciu, ce trebuie să
îndeplinească, în mod cumulativ următoarele condiţii: să fie estetic; să fie grav;
să fie permanent. Prin prejudiciu se va înţelege „alterarea înfăţişării fizice sau
aspectului normal al unei părţi a corpului”.
d) avortul. Fapta trebuie să fi avut ca urmare înreruperea cursului sarcinii,
indiferent de faptul că fătul s-a născut viu sau nu. Nu are importanţă dacă
făptuitorul cunoştea starea de graviditate sau nu.
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei. Infracţiunea în acestă variantă
poate fi comisă numai cu intenţie depăşită.
Între lovire sau alte acte de violenţă şi oricare dintre consecinţele de mai
sus trebuie să se constate existenţa raportului de cauzalitate.
Infracţiunea se comite, sub aspectul laturii subiective, cu intenţie directă
sau indirectă (potrivit unor opinii) dar şi cu intenţie depăşită.
Forma agravată a infracţiunii există atunci când fapta a fost săvârşită în
scopul producerii uneia dintre consecinţele prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b) şi
lit. c).
Legiuitorul a înţeles, în acest caz, să sancţioneze mai sever acele fapte
care au fost săvârşite cu intenţie directă (calificată prin scop), în sensul că
făptuitorul a dorit, a urmărit ca victima să sufere fie o infirmitate, fie leziuni
traumatice sau afectarea sanătăţii ce implică peste 90 de zile de îngrijiri
medicale, fie un prejudiciu estetic grav şi permanent.
Pedeapsa în cazul formei agravate este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Potrivit dispoziţiilor art. 194 alin. 3 se pedepseşte tentativa la forma
agravată a infracţiunii de vătămare corporală.
2.3.3. LOVIRILE SAU VĂTĂMĂRILE CAUZATOARE DE
MOARTE
Potrivit dispoziţiilor art. 195 Cod penal dacă vreuna dintre faptele
prevazute în art. 193 şi art. 194 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 6 la 12 ani.
Aşa cum este reglementată ea constituie o formă agravată a infracţiunilor
de loviri sau alte violenţe şi vătămare corporală, făptuitorul acţionând cu intenţia
de a produce o urmare specifică acestora însă, în concret se produce decesul
victimei ca rezultat imputabil culpei acestuia.
Obiectul juridic al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte îl constituie viaţa persoanei, iar obiectul material este corpul persoanei
aflate în viaţă.
Participaţia este posibilă sub toate formele: coautorat (în măsura în care se
stabileşte existenţa legăturii subiective între coautori), instigare, complicitate.
Latura obiectivă
Actul de executare al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte poate consta într-o acţiune sau inacţiune de lovire sau alte acte de
violenţă cu trăsăturile specifice arătate la infracţiunile prevăzute în art. 193 şi
art. 194.
Latura subiectivă.
Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte este intenţia depăşită (praeterintenţia). În acest caz infractorul
săvârşeşte cu intenţie o faptă dintre cele rteglementate în art. 193 şi 194 Cod
penal, dar din culpa sa se produce ca rezultat mai grav - moartea victimei.
Urmarea constă în acest caz în moartea victimei. Între actul de executare

şi moartea victimei trebuie să existe un raport de cauzalitate ce trebuie dovedit.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se consumă în
momentul producerii morţii victimei.
Tentativa nu este posibilă deoarece infracţiunea se comite cu intenţie
depăşită (praeterintenţie).
2.3.4. VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ
Fapta este incriminată în art. 196 Cod penal într-o formă tip (de bază) şi
două forme agraavate.
Potrivit dispoziţiilor alin. 1 art. 196 din Codul penal fapta prevăzută în art.
193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa
băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei
activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la un an sau cu amendă. Pentru aspecte practice privind aplicarea acestor
dispoziţii în raport cu cele din Codul penal anterior, a se vedea Decizia nr.
4/2015 a ÎCCJ referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea chestiunii de drept - publicată în M. Of. nr. 244/2015.
Obiectul juridic al infracţiunii de vătămare corporală din culpă este îl
reprezintă integritatea corporală sau sănătatea persoanei.
Obiectul material al infracţiunii este corpul victimei.
Subiect activ al infracţiuni poate fi orice persoană care răspunde penal.
Fiind o infracţiune din culpă participaţia penală propriu-zisă nu este
posibilă. Infracţiunea poate fi însă comisă în participaţie improprie (autorul va
răspunde pentru vătămare corporală din culpă, iar participantul impropriu -
instigator sau complice- pentru infracţiunea intenţionată corespunzătoare).
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii de vătămare corporală din culpă poate
consta într-o acţiune sau inacţiune specifică lovirilor sau altor violenţe (forma de
bază) sau vătămării corporale (formele calificate).
Pentru existenţa infracţiunii în forma de bază este necesar ca lovirea sau
alte violenţe ce a produs leziuni traumatice sau este afectată sănătatea persoanei
cuantificate în cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale:
- să fie comisă de o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a
unei substanţe psihoactive;
- să fie comisă în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi
infracţiune.
Se remarcă astfel faptul că lovirea sau alte violenţe săvârşite din culpă şi
fără producerea unor leziuni – nu se pedepseşte penal.
Urmarea în cazul formei de bază trebuie să constea într-o vătămare
corporală cuantificată în cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale.
Între actul de executare şi vătămarea corporală trebuie să existe un raport
de cauzalitate ce trebuie dovedit.
Latura subiectivă.
După cum rezultă din chiar denumirea marginală a art. 196 infracţiunea se
caracterizează prin săvârşirea din culpă, cu sau fără prevedere.
Prima formă agravată este reglementată în art. 196 alin. 2 potrivit căruia
fapta prevăzută în art. 194 alin. (1)- vătămarea corporală- săvârşită din culpă se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
În conformitate cu dispoziţiile alin. 3 art. 196 Cod penal când fapta
prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor
legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori
pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni
la 3 ani sau amenda (a doua formă agravată).
Potrivit dispoziţiilor alin. 4 art. 196 Cod penal dacă urmările prevăzute în
alin. (1)–(3) ale acestui articol s-au produs faţă de două sau mai multe persoane,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Altfel spus, limitele
speciale ale pedepsei se majorează cu o treime în ipoteza în care urmările faptei
s-au produs asupra a două sau mai multe persoane. Suntem în prezenţa unei
unităţi de infracţiune – legiuitorul a creat o infracţiune complexă.
Alin. 5 art. 196 prevede că, dacă nerespectarea dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere sau desfăşurarea activităţii care a condus la comiterea
faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (3) constituie prin ea însăşi o infracţiune, se
aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Vătămarea corporală din culpă se consumă în momentul producerii
rezultatului prevăzut de lege.
Tentativa nu este posibilă (este infracţiune din culpă).
Pentru vătămarea corporală din culpă acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
2.3.5. RELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI
În conformitate cu dispoziţiile art. 197 Cod penal punerea în primejdie

gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale
sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se
află minorul, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea
Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie integritatea fizică şi sănătatea
minorului.
Obiectul material este reprezentat de corpul minorului în viaţă atunci
când măsurile sau tratamentele aplicate privesc corpul acestuia.
Subiectul activ este special, autorul trebuind să aibă calitatea de:
- părinte
- orice persoană în grija căreia se află minorul (de drept sau de fapt).
Potrivit unei opinii exprimate în doctrină, poate avea calitatea de subiect
activ şi persoana juridică dacă aceasta are responsabilitatea îngrijirii minorului.
Participaţia este posibilă sub toate formele: coautorat (în măsura în care
participanţii au calitatea cerută de lege), instigare, complicitate.
Subiectul pasiv este special trebuind să aibă calitatea de minor (pot fi
subiecţi şi minorii internaţi în centre de plasament sau în alte forme de ocrotire)
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului
poate consta într-o acţiune sau inacţiune concretizate în măsuri sau tratamente
de orice fel care au ca urmare punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului.
Fapta nu va exista atunci când punerea în punerea în primejdie a
dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului nu este gravă.
Latura subiectivă
Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă sau indirectă.
Urmarea constă în acest caz în punerea în primejdie gravă a dezvoltării
fizice, intelectuale sau morale a minorului, adică crearea unei stări de pericol
pentru dezvoltarea ulterioară a acestuia sub oricare dintre aspectele arătate de
legiuitor.
Între actul de executare şi urmare trebuie să existe un raport de
cauzalitate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care dezvoltarea fizică,
intelectuală sau morală a minorului este pusă în pericol grav.
2.4. INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE

FAMILIE
2.4.1. VIOLENŢA ÎN FAMILIE
Violenţa în familie constituie potrivit art. 199 Cod penal infracţiune.

În conformitate cu dispoziţiile alin.1 dacă faptele prevăzute în art. 188,
art. 189 şi art. 193-195 sunt săvârşite asupra unui membru de familie, maximul
special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.
Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie valorile siociale privitoare la
viaţa, integritatea fizică şi sănătatea unui membru de familie.
Obiectul material este reprezentat de corpul membrului de familie în
viaţă asupra căruia se execută acţiunea sau inacţiunea făptuitorului.
Subiecţi activi şi pasivi ai infracţiunii de violenţă în familie sunt
calificaţi, putând fi doar membrii de familie.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale (în cazul
coautorilor trebuie sa aibă calitatea de membru de familie).
Prin membru de familie se înţelege în accepţiunea art. 177 Cod penal:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc (exp. concubinii).
Potrivit alin. 2 art. 177 dispoziţiile din legea penală privitoare la membru
de familie, în limitele prevăzute în alin. 1 lit. a), se aplică, în caz de adopţie, şi
persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
Considerăm necesar să menţionăm în acest context şi Decizia nr. 264/
2017 a Curţii Constituţionale referitoare la admiterea excepţiei de
neconstituţionalitate a sintagmei „în cazul în care convieţuiesc” din cuprinsul
dispoziţiilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea
violenţei în familie (Publicată în M. Of. nr. 468/22.06.2017).
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii se realizează prin acţiuni sau inacţiuni-
specifice infracţiunilor de omor, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală,
lovituri cauzatoare de moarte.
Latura subiectivă
Infracţiunea se poate comite, după caz, cu intenţie directă sau indirectă ori
cu intenţie depăşită (praeterintenţie).
Tentativa se pedepseşte în cazurile arătate e legiuitor (când se comite un
omor simplu sau calificat asupra unui membru de familie sau când se comite o
vătămare corporală în formă agravată asupra acestuia).
Aspecte procesuale
În conformitate cu alin. 2. art. 199 Cod penal în cazul infracţiunilor
prevăzute în art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie,
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Credem că menţionarea
art. 196 constituie o eroare a legiuitorului acesta trebuind sa se refere de fapt la
art. 194 ce intră în conţinutul infracţiunii de violenţă în familie.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
2.4.2. UCIDEREA ORI VĂTĂMAREA NOU-NĂSCUTULUI

SĂVÂRŞITĂ DE CĂTRE MAMĂ
Este incriminată în art. 200 Cod penal într-o formă de bază (tip) şi una
atenuată.
Forma de bază este arătată în alin.1 potrivit căruia, uciderea copilului
nou-născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârşită de
către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
Forma atenuată este prevăzută în alin. 2 art. 200 Cod penal potrivit
căruia, dacă faptele prevăzute în art. 193-195 sunt săvârşite asupra copilului
nou-născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama
aflată în stare de tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună
şi, respectiv, 3 ani.
Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie valorile sociale privitoare la
viaţa, integritatea corporală şi sănătatea copilului nou-născut.
Obiectul material este reprezentat de corpul în viaţă al copilului nou-
născut. Nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă copilul este normal
sau nu, fiind necesar doar ca el să se fi născut viu.
Subiectul activ este special, autorul trebuind să aibă calitatea de mamă
aflată în stare de tulburare psihică.
Participaţia este posibilă sub forma instigării şi complicităţii.
Subiectul pasiv este special trebuind să aibă calitatea de nou-născut.
Latura obiectivă
În forma de bază elementul material al infracţiunii constă în activitatea
de ucidere (acţiune sau inacţiune) a copilului nou născut săvârşită în
următoarele condiţii:
− imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore
− de către mama aflată în stare de tulburare psihică (strâns legată de
procesul naşterii, consecutivă acestuia).
Dacă fapta are loc după intervalul de 24 de ore de la naştere sau mama nu
se afla în stare de tulburare psihică ne vom afla în prezenţa infracţiunii de
violenţă în familie.
În cazul formei atenuate elementul material se realizează prin acţiuni sau
inacţiuni de vătămare a copilului nou-născut, specifice dispoziţilor din art. 193-
195 (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, lovituri cauzatoare de moarte).
Pentru reţinerea faptei în această modalitate este necesar ca vătămarea să
aibă loc imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore şi să fie comisă de
către mama aflată în stare de tulburare psihică.
Latura subiectivă
Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă sau indirectă ori
preterintenţie.
Urmarea constă în decesul sau vătămarea nou-născutului. Între actul de
executare al mamei şi urmare trebuie să existe un raport de cauzalitate.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce, după caz,
decesul sau vătămarea nou-născutului.
Tentativa este posibilă dar nu se pedepseşte.
2.5. AGRESIUNI ASUPRA FĂTULUI
2.5.1. ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII
Întreruperea cursului sarcinii este incriminată în art. 201 din Codul penal
într-o formă de bază şi trei forme agravate.
Forma de bază (tip) reglementată în alin. 1 există atunci când întreruperea
cursului sarcinii este săvârşită în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în
acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate
obstetrică-ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.
Pedeapsa prevăzută de lege în cazul formei de bază este închisoare de la 6
luni la 3 ani sau amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Din cele de mai sus reiese că femeia însărcinată are posibilitatea de a
solicita efectuarea întreruperii cursului sarcinii la oricare dintre unităţile
medicale sau cabinetele medicale autorizate în acest scop, fapta constituind
infracţiune doar în condiţiile art. 201 Cod penal.
Obiectul juridic îl constituie valorile sociale privitoare la dreptul la viaţă
şi dezvoltare intrauterină a „nenăscutului” precum şi viaţa, intregritatea
corporală şi sănătatea femeii însărcinate.
Obiectul material este reprezentat de produsul de concepţie (embrion,
fetus) precum şi de corpul femeii însărcinate asupra cărora se îndreaptă acţiunea
făptuitorului.
Subiect activ poate fi orice persoană care răspunde penal. Potrivit
dispoziţiilor art. 201 alin. 4 atunci când faptele au fost săvârşite de un medic, pe
lângă pedeapsa închisorii acestuia i se va aplica şi interzicerea exercitării
profesiei de medic.
Nu poate avea calitatea de subiect activ femeia însărcinată care îşi
înrerupe singură sarcina operând în cazul ei o cauză de nepedepsire (alin. 7 art.
201 Cod penal).
Participaţia este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare,
complicitate).
Subiectul pasiv este special trebuind să fie o femeie însărcinată căreia i s-
a întrerupt în mod ilegal cursul sarcinii.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii de provocare ilegală a avortului constă
în acţiunea de întrerupere a cursului sarcinii (adică de oprire, de curmare a
evoluţiei naturale a acesteia).
Întreruperea cursului sarcinii se poate realiza prin diverse procedee vizând
distrugerea şi expulzarea produsului de concepţie (aplicarea de lovituri, masaje,
intervenţii chirurgicale, administrarea unor substanţe avortive, indroducerea
intrauterină a unor substanţe, obiecte dure, etc).
S-a exprimat şi opinia potrivit căreia fapta poate fi comisă şi prin
omisiune în cazul medicului, soţului sau rudei femeii însărcinate care, cu
intenţie, omit să intervină pentru salvarea sarcinii.
Urmarea imediată specifică acestei infracţiuni constă în întreruperea
cursului sarcinii, indiferent dacă produsul de concepţie este distrus sau nu ori
dacă fiind expulzat viu a supravieţuit sau nu.
Între actul de executare şi urmarea imediată trebuie să existe un raport de
cauzalitate ce trebuie dovedit.
Întreruperea cursului sarcinii constituie infracţiune numai dacă fapta a fost
comisă în vreuna dintre următoarele împrejurări prevăzute de lege:
a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în
acest scop. Această condiţie este îndeplinită dacă întreruperea cursului sarcinii
este efectuată de orice persoană, inclusiv de către un medic de specialitate, în
afarainstituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop.
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate
obstetrică-ginecologie şi drept de liberă practică medicală în această specialitate.
Fapta va constitui infracţiune dacă a fost comisă de orice altă persoană decât un
medic de specialitate obstetrică-ginecologie cu drept de liberă practică, inclusiv
de către un medic de altă specialitate.
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni. În acest caz
întreruperea cursului sarcinii constituie infracţiune indiferent unde şi de către
cine se efectuează, dreptul „nenăscutului” primând în faţa dreptului femeii
însărcinate la autodeterminare.
Latura subiectivă
Infracţiunea în forma de bază (simplă) se comite cu intenţie directă. S-a
exprimita şi opinia conform căreia se poate comite şi cu intenţie indirectă.
Forme agravate
1. Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, este mai gravă
fără dacă se comite fără consimţământul femeii însărcinate, şi se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi (alin. 2 art.
201 Cod penal). În acest caz lipsa consimţământului se prezumă, putându-se
dovedi contrariul.
2. Fapta este şi mai gravă dacă prin întreruperea cursului sarcinii ce a avut
loc în condiţiile arătate în alin. (1) şi alin. (2) art. 201 s-a cauzat femeii
însărcinate o vătămare corporală (în acest caz pedeapsa este închisoarea de la 3
la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi).
3. Dacă fapta săvârşită în condiţiile arătate în alin. (1) şi alin. (2) art. 201 a
avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 6 la
12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În aceaste ultime două ipoteze întreruperea cursului sarcinii este o
infracţiune complexă ce se comite cu intenţie depăşită (praeterintenţie). Astfel,
făptuitorul săvârşeşte o acţiune specifică urmărind întreruperea cursului sarcinii,
însă din culpa sa se produce vătămarea corporală (consecinţele arătate în art. 194
Cod penal) sau moartea victimei.
Infracţiunea se consumă în momentul în care cursul sarcinii s-a întrerupt,
având loc uciderea sau expulzarea fătului, indiferent că acesta a continuat să
trăiască sau nu.
Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte
(la forma de bază şi prima formă agravată).
Cauze justificative speciale
Potrivit dispoziţiilor art. 201 alin. 6 Cod penal nu constituie infracţiune
întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de
specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci şi patru de
săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în
interesul mamei sau al fătului.
Întreruperea sarcinii în scop terapeutic poate fi efectuată, potrivit
doctrinei, în vederea salvării vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii femeii
însărcinate sau în interesul fătului atunci când acesta suferă de boli genetice
(avortul eugenic).
Cauza de nepedepsire
În conformitate cu art. 201 alin. 7 nu se pedepseşte femeia însărcinată care
îşi întrerupe cursul sarcinii.
2.5.2. VĂTĂMAREA FĂTULUI
Este incriminată în art. 202 Cod penal, legiuitorul având în vedere două
tipuri de fapte după cum sunt comise în timpul naşterii sau în timpul sarcinii.
A. Vătămarea fătului în timpul naşterii

În conformitate cu art. 202 alin. 1 Cod penal 1 vătămarea fătului, în
timpul naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii extrauterine se pedepseşte cu
Potrivit dispoziţiilor din alin. 2 vătămarea fătului, în timpul naşterii, care a
cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepseşte cu închisoarea de la
unu la 5 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este
Obiectul juridic îl constituie valorile sociale privitoare la dreptul la viaţă
al fătului prin protejarea acestuia faţă de faptele ce au loc în timpul naşterii şi
care ar putea împiedica instalarea vieţii extrauterine, precum şi valorile sociale
privitoare la viaţa, intregritatea corporală şi sănătatea copilului după naştere.
Obiectul material este reprezentat de corpul fătului nenăscut asupra
căruia se îndreapă actul de executare.
Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană care răspunde penal
(inclusiv femeia însărcinată).
Participaţia este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare,
complicitate).
Subiectul pasiv este special, trebuind să aibă calitatea de făt aflat în
timpul naşterii.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii constă în activitatea de vătămare a
fătului în timpul naşterii.
Vătămarea fătului se poate realiza atât prin acţiune cât şi prin inacţiune
(atitudine omisivă).
Pentru încadrarea faptei în aceste ispoziţii este necesar ca vătămarea
fătului să asibă loc în timpul naşterii, adică din momentul începerii procesului
naşterii (începerea durerilor naşterii în cazul naşterii naturale, momentul
efectuării inciziei la naşterea prin cezariană) şi până la finalizarea lui, prin
instalarea vieţii extrauterine.
Dacă activitatea infracţională a avut loc anterior declanşării procesului
naşterii fapta va fi încadrată în dispoziţiile art. 201 Cod penal.
Urmarea imediată corespunzătoare dispoziţiilor alin. 1 constă în
împiedicarea instalării vieţii extrauterine.
În cazul dispoziţiilor alin. 2 urmarea constă fie în producerea unei
vătămari corporale fie a decesului copilului, ulterior naşterii acestuia ca o
consecinţă directă a activităţii infracţionale din timpul naşterii.
Latura subiectivă
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Forma atenuată
În conformitate cu dispoziţiile alin. 4 art. 202 Cod penal vătămarea fătului
săvârşită în timpul naşterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) şi alin. (2), ale cărei limite se
reduc la jumătate.
Cauză justificativă specială

Nu constituie infracţiune faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 art. 202 Cod
penal săvârşite de un medic sau de persoana autorizată să asiste naşterea sau să
urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârşite în cursul actului medical, cu
respectarea prevederilor specifice profesiei şi au fost făcute în interesul femeii
gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical.
Vătămarea fătului din culpă
Legiuitorul a incriminat vătămarea a fătului în timpul naşterii şi în ipozeta
comiterii ei din culpă (în ambele modalităţi). În acest caz dacă faptele prevăzute
în alin. 1, 2 şi 4 au fost săvârşite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se
reduc la jumătate.
B. Vătămarea fătului în timpul sarcinii

Alin. 3 art. 202 Cod penal prevede că vătămarea fătului în timpul sarcinii,
prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului
pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Subiect activ nemijlocit poate fi orice persoană cu excepţia femeii
însărcinate, legiuitorul instituind o cauză de nepedepsire ce produce efecte
raportat la aceasta.
Diferenţa faţă de dispoziţiile alineatelor anterioare constă în momentul
comiterii actelor vătămătoare. Pentru încadrarea faptei în dispoziţiile alin. 3 este
necesar ca actele de executare să aibă loc în timpul sarcinii, anterior declanşării
procesului naşterii.
Urmarea specifică este şi în acest caz vătămarea corporală sau decesul
copilului, intervenite după naşterea acestuia.
Dacă actul de executare comis în timpul sarcinii are ca urmare
întreruperea cursului sarcinii şi decesul fătului fapta va fi încadrată în
dispoziţiile art. 201 Cod penal. Daca însă actul de executare comis în timpul
sarcinii are ca urmare vătămarea corporală sau decesul copilului, intervenite
după naşterea acestuia fapta va constituii infracţiunea de vătămare a fătului în
timpul sarcinii.
Cauză justificativă specială
Nu constituie infracţiune faptele prevăzute în alin. 3 săvârşite de un medic
sau de persoana autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă
acestea au fost săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor
specifice profesiei şi au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca
urmare a riscului inerent exercitării actului medical.
Vătămarea fătului în timpul sarcinii din culpă
Dacă faptele prevăzute în alin. 3 au fost săvârşite din culpă, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia însărcinată nu se
pedepseşte.
Tentativa la infracţiunea de vătămare a fătului nu se pedepseşte. În cazul

comiterii din culpă a faptelor tentativa nu este posibilă.
Infracţiunea este progresivă.
2.6. INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI
Sunt infracţiuni contra libertăţii persoanei următoarele:

− lipsirea de libertate în mod ilegal
− ameninţarea
− şantajul
− hărţuirea
Valoarea socială protejată în cazul acestor infracţiuni o constituie
libertatea fizică şi psihică persoanei fizice.
2.6.1. LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL
Este incriminată în dispoziţiile art. 205 Cod penal într-o formă de bază,
una asimilată şi două forme agravate.
Forma de bază este incriminată în alin. 1 potrivit căruia lipsirea de
libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la unu la
7 ani.
În conformitate cu dispoziţiile alin. 2 se consideră lipsire de libertate şi
răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se
apăra (varianta asimilată).
Obiectul juridic special al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal
constă în libertatea fizică a persoanei, în sensul posibilităţii pe care aceasta o are,
în condiţiile legii, de a se deplasa şi de a acţiona potrivit dorinţelor şi intereselor
proprii.
Obiectul material îl constituie corpul victimei
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care răspunde penal.
Participaţia este posibilă sub toate formele sale.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică. În cazul formei asimilate
persoana se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.
Latura obiectivă.
Elementul material poate consta fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune prin
care victima este împiedicată să se deplaseze ori să acţioneze aşa cum doreşte.
Prin acţiune fapta se comite atunci când victima este liberă, iar făptuitorul
îi suprimă sau restrânge în mod ilegal libertatea fizică (legarea victimei pentru a
nu se putea deplasa, încuierea victimei într-o încăpere, etc.)
Prin inacţiune se comite în ipoteza în care până în momentul săvârşirii
faptei victima era lipsită de libertate în mod legal, iar la încetarea temeiului legal
al privării de libertate făptuitorul omite să o elibereze.
Pentru a realiza conţinutul infracţiunii lipsirea de libertate trebuie să aibă
o anumită durată ce va trebui apreciată în concret de către instanţa de judecată şi
să aibă caracter ilegal.
Răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori
de a se apăra reprezintă tot o lipsire de libertate în mod ilegal.
Urmarea constă într-o lezare a libertăţii fizice a victimei, între actul de
executare şi urmare fiind necesară existenţa unui raport de cauzalitate.
Latura subiectivă
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal poate fi săvârşită cu
intenţie directă sau indirectă.
Atunci când prin lipsirea de libertate a unei persooane se pune în pericol
sănătatea sau viaţa victimei ori se produce moartea acesteia fapta se comite cu
intenţie depăşită.
Forme agravate
1. Lipsirea de libertate în mod ilegal este mai gravă dacă este săvârşită:
a) de către o persoană înarmată;
b) asupra unui minor;
c) punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei.
Pedeapsa prevăzută de lege în acest caz este închisoarea cuprinsă între 3 şi
10 ani.
2. Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei (a doua formă
agravată).
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care lezarea libertăţii
fizice a victimei a devenit efectivă, în cazul formei de bază. În cazul formelor
agravate, infracţiunea se consumă în momentul producerii urmării prevăzute în
conţinutul infracţiunii.
Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepseşte.
2.6.2. AMENINŢAREA
Fapta este incriminată în cuprinsul art. 206 Cod penal într-o formă de
bază.
Potrivit dispoziţiilor amintite fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea
unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei
persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată
depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul
ameninţării.
Obiectul juridic îl constituie libertatea psihică a persoanei, în sensul de
libertate de a trăi şi de a acţiona conform propriei voinţe, fără teama că i s-ar
putea pricinui vreun rău.
Infracţiunea nu are obiect material.
Subiect activ al infracţiunii de ameninţare poate fi orice persoană care

răspunde penal.
Participaţia este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii.
Coautoratul este posibil în măsura în care fapta este comisă printr-o
acţiune care se poate realiza prin cooperarea nemijlocită a mai multor persoane
(de exemplu, printr-o scrisoare de ameninţare).
Subiect pasiv poate fi orice persoană.
Latura obiectivă
Elementul material constă într-o acţiune de ameninţare, adică de aducere
la cunoştinţa victimei a faptului că împotriva sa ori a altei persoane se va săvârşi
o infracţiune sau o faptă păgubitoare.
Acţiunea de ameninţare se poate realiza prin orice mijloace, fie în mod
direct fie prin intermediul unei terţe persoane etc.
Ameninţarea poate fi explicită sau implicită, făţişă (când făptuitorul este
cunoscut), sau ascunsă (când făptuitorul îşi ascunde identitatea).
Aşadar, pentru existenţa infracţiunii trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
− să existe o ameninţare (o avertizare, o încunoştiinţare a victimei că va fi
expusă unui rău, injust, iminent sau viitor;
− ameninţarea să vizeze săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte
păgubitoare;
− infracţiunea sau fapta păgubitoare cu care se ameninţă trebuie să fie
îndreptată împotriva persoanei ameninţate sau a altei persoane (împotriva
unei rude, a unui prieten ori a altei persoane de care cel ameninţat este
legat afectiv);
− ameninţarea să fie de natură să îi provoace persoanei o stare de temere
(ameninţarea trebuie să fie aptă să provoace persoanei vătămate o astfel
de stare).
Urmarea constă într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a
victimei.
Între acţiunea de ameninţare şi urmare trebuie să existe un raport de
cauzalitate. Acesta rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă
Infracţiunea de ameninţare se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Fiind o infracţiune de pericol ea se consumă în momentul comiterii
ameninţării de natură să îi provoace persoanei o stare de temere (nefiind necesar
ca victima să şi ajungă în aceea stare).
Tentativa nu este posibilă astfel că nu se pedepseşte.
Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
2.6.3. ŞANTAJUL
Şantajul este incriminat în art. 207 Cod penal într-o formă de bază (tip)-
alin. 1, una asimilată (alin. 2) şi o formă agravată (alin. 3).
Potrivit dispoziţiilor alin. 1 art. 207 Cod penal constrângerea unei
persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în
mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
În conformitate cu alin. 2 cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează
ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare,
compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al
acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).
Obiectul juridic îl constituie libertatea psihică a persoanei.
În principiu infracţiunea nu are obiect material. Poate avea ca obiect
material corpul victimei sau un bun atunci când fapta este comisă prin violenţă.
Participaţia este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii.
Coautoratul este posibil în măsura în care fapta este comisă prin violenţă
(constrângere).
Latura obiectivă
Elementul material constă în forma de bază într-o acţiune de constrângere
a unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.
În cazul formei asimilate elementul material constă în ameninţarea
victimei cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare
pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia.
Aşadar, pentru existenţa infracţiunii în forma de bază trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiţii:
− să existe o constrângere;
− constrângerea să fie exercitată asupra unei persoane pentru a da (are
semnificaţia transmiterii proprietăţii), a face (adică să acţioneze într-un
anumit fel, contrar voinţei sale), a nu face (adică să se abţină de la o
anumită acţiune) sau să sufere ceva (să suporte producerea unui
prejudiciu moral sau material);
− fapta să fie comisă cu scopul de a dobândi în mod injust un folos
nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul;
Pentru existenţa formei asimilate a şantajului acţiunea de ameninţare
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
− să vizeze darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare;
− fapta cu care se ameninţă să fie compromiţătoare pentru persoana
ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia;
− să fie comisă cu scopul de a dobândi în mod injust un folos
nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul;
Urmarea constă într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a
victimei.
Pe lângă aceasta, în concret, se pot produce şi una sau mai multe urmări
secundare: suferinţe fizice sau vătămări corporale, o pagubă etc.
Între acţiune şi urmare trebuie să existe un raport de cauzalitate.
Infracţiunea de şantaj absoarbe în conţinutul său infracţiunea de lovire sau
alte violenţe şi pe aceea de ameninţare.
Latura subiectivă
Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă calificată prin scopul
prevăzut de lege şi anume acela de a dobândi în mod injust un folos, pentru sine
sau pentru altul.
Forma agravată
În conformitate cu dispoziţiile alin. 3 art. 207 dacă faptele prevăzute în
alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos
patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7
ani.
Altfel spus, dacă scopul urmărit de făptuitor este obţinerea unui folos
patrimonial fapta va realiza conţinutul formei agravate iar dacă scopul urmărit
este obţinerea unui folos nepatrimonial fapta va realiza conţinutul formei de
bază sau asimilate.
Infracţiunea de şantaj se consumă în momentul realizării actului de
constrângere cu scopul special cerut de lege, fiind indiferent dacă a fost sau nu
realizată conduita cerută de autor. În cazul formei asimilate se consumă în
momentul proferării ameninţării ce îndeplineşte condiţiile cerute de norma de
incriminare.
Tentativa nu se pedepseşte (deşi atunci când se comite prin constrângere
fizică este posibilă).
2.6.2. HĂRŢUIREA
Infracţiunea de hărţuire este incriminată în art. 208 într-o formă de bază şi

una asimilată.
Forma de bază, tip, constă în fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte,
fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa,
locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o
stare de temere. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 la 6 luni sau
amendă.
Obiectul juridic. Valoarea protejată o constituie libertatea psihică a
persoanei, în sensul de a se deplasa nestingherită şi de a-şi trăi viaţa privată fără
imixtiuni.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană care răspunde penal
(fizică sau juridică).
Participaţia este posibilă sub toate formele.
Latura obiectivă
Elementul material constă în forma de bază în acţiuni repetate de urmărire
a unei persoane sau de supraveghere a locuinţei, locului de muncă sau altor
locuri frecventate de către aceasta.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca:
− persoana să fie urmărită sau supravegheată în mod repetat. Un singur act
nu realizează conţinutul infracţiunii (sunt necesare minim două acte
repetate la intervale de timp rezonabile, care să poată determina o stare de
temere).
Urmărirea presupune deplasarea autorului pe acelaşi traseu cu cel al
victimei. Supravegherea presupune observarea (statică) victimei, a activităţilor
acesteia.
− urmărirea sau supravegherea să fie realizate fără drept sau fără un interes
legitim;
− urmărirea sau supravegherea să fie de natură a-i cauza victimei o stare de
temere.
Infracţiunea se va comite în forma asimilată în ipoteza efectuării de
apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă,
care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane şi se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu
constituie o infracţiune mai gravă.
Şi în această variantă sunt necesare o pluralitate de apeluri telefonice sau
comunicări prin mijloace la distanţă (minim două).
Atunci când din conţinutul convorbirilor telefonice, al comunicării rezultă
comiterea unei infracţiuni mai grave decât hărţuirea în modalitatea prevăzută la
alin. 2 se va reţine infracţiunea mai gravă şi nu hărţuirea.
Urmarea infracţiunii constă într-o stare de temere pe care actele autorului
trebuie să o determine victimei.
Între activitatea infracţională şi urmare trebuie să existe un raport de
cauzalitate.
Latura subiectivă
Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă sau indirectă.
Infracţiunea de hărţuire este una de obicei.
Se consumă în momentul realizării actului ce dă naştere stării de temere
şi se epuizează când are loc ultimul act.
Aspecte procesuale
vătămate (art. 208 alin. 3 Cod penal).
2.7. TRAFICUL ŞI EXPLOATAREA PERSOANELOR

VULNERABILE

− Sclavia
− Traficul de persoane
− Traficul de minori
− Supunerea la muncă forţată sau obligatorie
− Proxenetismul
− Exploatarea cerşetoriei
− Folosirea unui minor în scop de cerşetorie
− Folosirea serviciilor unei persoane exploatate
Obiectul juridic comun acestor infracţiuni îl reprezintă libertatea

persoanei cu referire şi la respectarea demnităţii umane.
2.7.1. TRAFICUL DE PERSOANE
Este incriminat în art. 210 Cod penal într-o formă de bază (tip) şi una
agravată.
Forma de bază incrimintă în alin. 1 art. 210 Cod penal constă în
recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în
scopul exploatării acesteia, săvârşită:
a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori
de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane;
c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în
schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane,
Se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.
Obiectul juridic. Valoarea protejată o constituie în acest caz libertatea
persoanei, în sens larg, cu implicaţii asupra drepturilor şi demintăţii ei.
Obiectul material îl constituie corpul persoanei traficate.
(fizică sau juridică). Dacă fapta este comisă de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu se va realiza conţinutul formei agravate.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (instigare, complicitate,
coautorat).
Potrivit alin. 3 art. 210 Cod penal, consimţământul persoanei victimă a
traficului nu constituie cauză justificativă.
Latura obiectivă
Elementul material se realizează prin una din acţiunile alternative
prevăzute de lege:
− de recrutare (identificarea unei persoane şi determinarea acesteia să
devină victima exploatării);
− transportare (mutarea victimei dintr-un loc în altul cu ajurtorul unui mijloc
de transport);
− transferare (schimbarea locului de cazare, a locului unde este exploatată
persoana);
− adăpostirea unei persoane (acţiunea unei persoane de a asigura cazare,
găzduire, adăpost persoanei în vederea exploatării sau înlesnirii acesteia);
− primirea unei persoane (preluarea, unei persoane în vederea exploatării)
Toate aceste acţiuni trebuie să fie comise în scopul exploatării persoanei
traficate.
Esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca acţiunile incriminate să fie
săvârşite prin vreuna din următoarele modalităţi, prevăzute în norma de
incriminare:
− prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate
− profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de
starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane
− prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în
schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei
persoane.
Forma agravată
Traficul de persoane este mai grav potrivit dispoziţiilor art. 210 alin. 2
Cod penal dacă este săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.
Gravitatea este determinată de calitatea subiectului activ. Suntem în
prezenţa unei circumstanţe persoane astfel că nu se răsfrânge asupra
participanţilor.
Urmarea infracţiunii constă în naşterea unei stări de pericol pentru
libertatea şi demnitatea persoanei.
cauzalitate.
Latura subiectivă
urmărit de făptuitor şi anume, exploatarea persoanei. Nu este necesar pentru
existenţa infracţiunii ca acest scop să şi fie realizat.
Dacă scopul este realizat se va reţine un concurs de infracţiuni între
traficul de persoane şi infracţiunea comisă în realizarea scopului (de regulă
traficul de persoane este o infracţiune mijloc pentru comiterea infracţiunii scop).
Infracţiunea se consumă în momentul realizării uneia din acţiunile arătate
în norma de incriminare şi se produce urmarea.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte în conformitate cu art. 217 Cod
penal.
2.7.2. TRAFICUL DE MINORI
Este incriminat în art. 211 Cod penal într-o formă de bază (tip) şi una
agravată.
Forma de bază constă în recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia şi se
pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi (alin. 1 art. 211 Cod penal).
Obiectul juridic. Valoarea protejată o constituie în acest caz libertatea
minorului, în sens larg, cu implicaţii asupra drepturilor şi demintăţii acestuia.
Obiectul material îl constituie corpul minorului traficat.
(fizică sau juridică). Dacă fapta este comisă de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu se va realiza conţinutul formei agravate.
coautorat).
Subiectul pasiv este calificat. Poate fi subiect pasiv doar un minor.
Potrivit alin. 3 art. 211 Cod penal, consimţământul minorului victimă a
traficului nu constituie cauză justificativă.
Latura obiectivă
prevăzute de lege:
− de recrutare;
− transportare;
− transferare;
− adăpostirea unei persoane;
− primirea unei persoane.
Toate aceste acţiuni trebuie să fie comise în scopul exploatării minorului.
Forma agravată
Este mai gravă fapta dacă:
a) a fost săvârşită în condiţiile art. 210 alin. (1);
b) fapta a fost săvârşită de către un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu;
c) fapta a pus în pericol viaţa minorului;
d) fapta a fost săvârşită de un membru de familie al minorului;
e) fapta a fost săvârşită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire,
educare, pază sau tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat de
poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului.
Pedeapsa este în acest caz închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea

Astfel, pentru existenţa infracţiunii în forma agravată, specificată la lit. a,
este necesar ca acţiunile incriminate să fie săvârşite prin vreuna din următoarele
modalităţi:
− prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate
− profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de
starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane
− prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în
schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei
persoane.
Realizează conţinutul agravat al infracţiunii şi comiterea ei de către un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Prin O.U.G. nr. 18/2016 legiuitorul român a creat noi împrejurări ce dau
caracter mai grav traficului de minori, fapta fiind mai gravă dacă s-a pus în
pericol viaţa minorului; dacă a fost săvârşită de un membru de familie al
minorului – deci de una din persoanele enumerate de legiuitor în art. 177 Cod
penal; a fost săvârşită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare,
pază sau tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat de poziţia sa
recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului (existenţa acestei
ultime agravante presupune preexistenţa unei situaţii speciale privitoare la
raporturile dintre autor şi victimă, care îşi pot avea izvoarele fie în contractul de
muncă, fie într-o convenţie civilă, fie în alte temeiuri - sunt astfel de persoane:
tutorele, curatorul, bona, pedagogul, persoane cu atribuţii de îngrijire din
centrele pentru minori, educatorul, profesorul, antrenorul, bodyguard-ul,
medicul curant, etc.
libertatea şi demnitatea minorului.
cauzalitate.
Latura subiectivă
urmărit de făptuitor şi anume, exploatarea minorului. Nu este necesar pentru
existenţa infracţiunii ca acest scop să fie şi realizat. Considerăm că, în ipoteza în
care se fapta are ca urmare punerea în pericol a vieţii minorului, forma de
vinovăţie este intenţia depăşită (praeterintenţia).
Infracţiunea se consumă când se realizează una din acţiunile arătate în
norma de incriminare şi se produce urmarea.
Tentativa este posibilă şi se pedepseşte în conformitate cu art. 217 Cod
penal.
2.7.3. PROXENETISMUL
Este incriminat în art. 213 într-o formă de bază şi două forme agravate.
Forma de bază constă în determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei
ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către
una sau mai multe persoane.
Forma de bază se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
Obiectul juridic. Valoarea socială protejată o constituie în acest caz
libertatea persoanei care se prostituează.
Obiectul material. Infracţiunea are obiect material în cazul formei
agravate ce presupune constrângere şi îl constituie corpul persoanei constrânse
la practicarea prostituţiei.
(fizică sau juridică).
coautorat).
Subiectul pasiv este special atunci când determinarea sau înlesnirea
practicării prostituţiei vizează un minor (infracţiunea este realizată în formă
agravată).
Latura obiectivă
prevăzute de lege:
− determinarea practicării prostituţiei (presupune convingerea unei persoane
să practice prostituţia);
− înlesnirea practicării prostituţiei (înlesnirea presupune asigurarea de către
o persoană a mijloacelor de practicare a prostituţiei, de exp. prin punerea
la dispoziţie a unei locuinţe, atragerea de clienţi sau protecţia acordată în
timpul practicării prostituţiei);
− obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei (de
exp. dobândirea unei sume de bani, valori, bunuri);
Prin practicarea prostituţiei se înţelege potrivit alin. 4 art. 213 Cod
penal întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de
foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.
Referitor la comiterea faptei prin determinarea practicării prostituţiei
raportat la definiţia dată de legiuitor „practicării prostituiţiei” a se vedea Decizia
nr. 5/2016 a ÎCCJ privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
chestiunii de drept "dacă în cazul infracţiunii de proxenetism săvârşită în
modalitatea determinării prostituţiei lipseşte tipicitatea ca trăsătură esenţială a
infracţiunii, în cazul în care întreţinerea de acte sexuale în scopul obţinerii de
foloase a avut loc în mod repetat, dar cu aceeaşi persoană (M. Of. nr. 183/2016).
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă dacă făptuitorul a determinat,

înlesnit sau obţinut foloase patrimoniale de pe urma unei singure persoane sau a
mai multora. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a stabilit prin Decizia nr.
20/2016 „că în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii
practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane
vătămate majore şi minore, în ”aceeaşi împrejurare”, se va reţine o singură
infracţiune de proxenetism, prev. de art. 213 alin. (1) şi (3) Cod penal, în formă
simplă. Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii
practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane
vătămate majore şi/sau minore, fără legătură între ele, sa va reţine un concurs de
infracţiuni, prev. de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) şi (3)
Cod penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) Cod penal” (M.
Of. nr. 927 din 17.11.2016).
Forme agravate
Prima formă agravată se realizează în cazul în care determinarea la
începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere.
Constrângerea poate fi fizică sau morală.
Determinarea prin constrângere poate avea ca scop:
- începerea practicării prostituţiei;
- continuarea practicării prostituţiei.
Pedeapsa prevăzută de lege în acest caz este închisoarea de la 3 la 10 ani
şi interzicerea exercitării unor drepturi.
A două formă agravată există atunci când faptele sunt săvârşite faţă de un
minor (art. 213 alin. 3 Cod penal). În acest caz limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu jumătate.
libertatea psihică şi sexuală a persoanei determinate să se prostitueze.
Latura subiectivă
Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă sau indirectă, după caz
(atunci când se comite prin determinare sau înlesnire intenţia este directă).
Infracţiunea se consumă când se realizează una din acţiunile arătate în
norma de incriminare.
Infracţiunea se poate comite în formă continuată.
Tentativa se pedepseşte în conformitate cu art. 217 Cod penal atunci când
fapta este comisă în condiţiile alin. 2 şi anume, când determinarea la începerea
sau continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere.
2.7.4. EXPLOATAREA CERŞETORIEI
Exploatarea cerşetoriei este incriminată în art. 214 Cod penal într-o formă
de bază şi una agravată.
Forma de bază arătată în alin. 1 constă în fapta persoanei care determină
un minor sau o persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice să apeleze în mod
repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau beneficiază de foloase
patrimoniale de pe urma acestei activităţi şi se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă.
Obiectul juridic îl constituie libertatea şi demnitatea minorului sau a
persoanei cu dizabilităţi ce apelează în mod repetat la mila publicului.
Obiectul material. Infracţiunea are obiect material în cazul formei
agravate ce presupune constrângere şi îl constituie corpul minorului sau al
persoanei cu dizabilităţi constrânse la practicarea cerşetoriei.
Subiect activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană care
răspunde penal.
Subiectul activ este calificat în cazul formei agravate incriminate în alin. 2
lit. a art. 214 trebuind să aibă calitatea de părinte, tutore, curator ori de persoană
care are în îngrijire persoana care cerşeşte;
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: instigare,
complicitate, coautorat.
Subiectul pasiv este calificat trebuind să aibă calitatea de minor sau
persoană cu dizabilităţi fizice ori psihice.
Persoana determinată să cerşească nu va răspunde penal, fapta nefiind
incriminată.
Latura obiectivă
prevăzute de lege:
- acţiunea de a determina minorul sau persoana cu dizabilităţi fizice şi
psihice să apeleze la mila publicului. Determinarea poate avea loc în orice mod
(acţiuni de convingere, promisiuni).
- acţiunea de a beneficia de foloase patrimoniale de pe urma acestei
activităţi (în acest caz făptuitorul primeşte de la minor sau persoana cu
dizabilităţi foloase sau beneficiază de foloase patrimoniale fără ca anterior să o
fi determinat să apeleze la mila publicului- de exp. situaţia celor ce asigură
„protecţie” cerşetorilor).
Forma agravată
Exploatarea cerşetoriei este mai gravă dacă fapta este săvârşită în
următoarele împrejurări:
a) de părinte, tutore, curator ori de către cel care are în îngrijire persoana
care cerşeşte;
b) prin constrângere.
În acest caz pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
Urmarea infracţiunii constă în crearea unei stări de pericol pentru
libertatea şi demnitatea minorilor sau a persoanelor cu dizabilităţi determinate să
cerşească.
Latura subiectivă
Infracţiunea poate fi comisă cu intenţie directă sau indirectă.
Infracţiunea se consumă când se realizează determinarea la practicarea
cerşetoriei sau se beneficiază de foloase patrimoniale de pe urma acestei
activităţi. În această ultimă ipoteză infracţiunea se poate comite şi în formă
continuată.
Având în vedere că pentru existenţa infracţiunii se cere ca subiectul pasiv
să apeleze în mod repetat la mila publicului, fapta are caracterul unei infracţiuni
de obicei.
2.7.5. FOLOSIREA UNUI MINOR ÎN SCOP DE CERŞETORIE
Folosirea unui minor în scop de cerşetorie este incriminată în art. 215 Cod
penal şi constă în fapta majorului care, având capacitatea de a munci, apelează
în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, folosindu-se în acest
scop de prezenţa unui minor.
Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Obiectul juridic îl constituie libertatea şi demnitatea minorului ce este

folosit pentru a stârni mila publicului.
Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii este calificat fiind un major ce
are capacitatea de a munci (cerinţă esenţială).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: instigare,
complicitate, coautorat.
Subiectul pasiv este calificat trebuind să aibă calitatea de minor.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii îl constituie acţiunea persoanei care
cerşeşte, apelând în mod repetat la mila publicului prin cereri de ajutor material,
şi care se foloseşte în acest scop de prezenţa unui minor (îl prezintă pentru a
stârni compasiune).
Pentru existenţa infracţiunii nu are importanţă dacă cererea de ajutor
material folosindu-se în acest scop de prezenţa unui minor a fost sau nu
satisfăcută.
Infracţiunea este de obicei deoarece textul de lege cere ca acţiunea ce
constituie elementul material să aibă loc în mod repetat.
Urmarea infracţiunii constă în crearea unei stări de pericol pentru
libertatea şi demnitatea minorilor folosiţi.
Latura subiectivă
Infracţiunea poate fi comisă cu intenţie directă sau indirectă.
Infracţiunea se consumă când s-a realizat numărul de acte suficient pentru
a indica obişnuinţa.
2.8. INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII ŞI INTEGRITĂŢII

SEXUALE
2.8.1. VIOLUL
Este incriminat în art. 218, având următorul cuprins:

(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin
constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
sau profitând de această stare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală comise în condiţiile alin. (1).
(3) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima este un minor;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală.
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 18 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(5) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) şi (2) se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(6) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) - (3) se pedepseşte.
Infracţiunea este reglementată într-o formă tip, una asimilată şi două
forme agravate.
Obiectul juridic este complex, cel principal constă din valorile sociale
privitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei iar, în cazul
formelor agravate, cel secundar îl constituie valorile sociale privitoare la
demnitatea, integritatea corporală sau a sănătăţii, viaţa persoanei.
Obiect material este corpul persoanei victimă.
Subiect activ nemijlocit al infracţiunii de viol poate fi orice persoană
fizică care are capacitatea de a răspunde penal. S-a exprimt şi opinia potrivit
căreia fapta poate fi comisă şi de o persoană juridică.
Participaţia la infracţiunea de viol este posibilă în toate formele sale, iar
coautoratul, instigarea şi complicitatea concomitentă atrag agravarea faptei
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi, la rândul său, orice persoană,
indiferent de sex (inclusiv soţul/soţia), cu precizarea că, în cazul formelor
agravate prevăzute în alin.3, lit. a, b, c, acesta este calificat.
Când infracţiunea se comite prin raport sexual subiecţii trebuie să fie de
sex diferit.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii de viol se realizează prin următoarele
acţiunii: raport sexual, act sexual anal, act sexual oral, orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală.
Raportul sexual, actul sexual oral sau anal precum şi orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală, trebuiesc realizate prin constrângerea victimei,
(fizică sau morală), punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa sau profitând de această stare.
Urmarea imediată a infracţiunii de viol constă în vătămarea efectivă a
libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei.
Între elementul material al violului şi urmare trebuie să existe o legătură
de cauzalitate.
Latura subiectivă
Infracţiunea de viol poate fi săvârşită numai cu intenţie directă. S-a arătat
în doctrină însă că poate fi comisă şi cu intenţie indirectă. În cazul agravantelor
prevăzute în alin. 3 lit. e şi alin. 4, fapta este comisă cu intenţie depăşită
(praeterintenţie).
Forme agravate
Violul este mai grav dacă este comis în una din următoarele împrejurări
(prima formă agravată):
făptuitorului;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
Infracţiunea comisă în aceste împrejurări se pedepseşte cu închisoare de la
5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Violul este şi mai grav dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei,
pedeapsa fiind în acest caz închisoarea de la 7 la 18 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi (a doua formă agravată).
Violul este o infracţiune comisivă şi momentană astfel că ea se consumă
în momentul în care, ca urmare a constrângerii sau punerii victimei în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această
stare, se realizează actul cerut de norma de incriminare.
Tentativa de viol se pedepseşte la infracţiunile prevăzute în alin. 1-3,
ceea ce înseamnă că nu este pedepsită în cazul în care fapta a avut ca urmare
moartea victimei. În acest ultim caz se aplică dispoziţiile art. 36 alin. 3 Cod
penal.
Aspecte procesuale
Acţiunea penală pentru forma tip şi asimilată (alin. 1 şi 2 art. 218 Cod
penal), se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
2.8.2. AGRESIUNEA SEXUALĂ
Infracţiunea de agresiune sexuală este reglementată de noul Cod penal

român în art. 219 într-o formă de bază şi două forme agravate.
Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o
persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau
de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi (alin. 1- forma
de bază).
Obiectul juridic al infracţiunii de agresiune sexuală, îl constituie, valorile
sociale privitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei, indiferent
de sex. Infracţiunea are şi un obiect juridic special secundar, constând în
valorile sociale referitoare la viaţa persoanei, integritatea corporală şi sănătatea
acesteia, atunci când ea se realizează în vreuna din formele agravate.
Obiect material îl constituie corpul persoanei, aflate în viaţă, indiferent
de sex, asupra acestuia exercitându-se atât constrângerea cât şi actul de natură
sexuală.
Subiect activ al infracţiunii, în forma simplă, poate fi orice persoană,
indiferent de sex. În cazul agravantelor prevăzute de art. 219 alin. 2 lit. a şi lit.b,
subiectului activ este calificat.
Participaţia la infracţiunea de agresiune sexuală este posibilă sub forma
instigării, complicităţii şi a coautoratului.
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană, indiferent de sex, de
vârstă, stare civilă sau moralitate. Acesta este calificat atunci când fapta este
săvârşită asupra unei rude în linie directă, frate sau soră iar în cazul prevăzut la
lit. c, alin. 2, victima trebuie să fie un minor.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii de agresiune sexuală se realizează
printr-o acţiune denumită „actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în
art. 218”.
Poate fi agresiune sexuală orice faptă săvârşită în condiţiile art. 219, cu
excepţia situaţiei în care se realizează un raport sexual, act sexual oral sau anal,
sau orice acte de penetrare vaginală sau anală, situaţie în care fapta constituie
viol.
Sunt astfel de acte de agresiune sexuală: atingerile, îmbrăţişările,
sărutările, sadismul, sado-masochismul, froteurismul, coitul intermamar, între
coapse, axilă, etc.
Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de agresiune sexuală este necesar ca,
actul de natură sexuală, altul decât cel din art. 218, să fie comis prin
constrângerea victimei, punerea ei în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi
exprima voinţa ori profitând de această stare.
În conformitate cu dispoziţiile alin. 4 al art. 219 dacă actele de agresiune
sexuală au fost precedate sau urmate de săvârşirea actelor sexuale prevăzute în
art. 218 alin. (1) şi alin. (2), fapta constituie viol.
Urmarea constă în atingerea adusă libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a
persoanei. Între acţiune şi urmare trebuie să se constate existenţa raportului de
cauzalitate.
Forme agravate
Infracţiunea de agresiune sexuală prezintă un grad sporit de pericol social
atunci când este săvârşită în vreuna din variantele normative prevăzute de alin.
2:
făptuitorului;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
Pedeapsa este în aceste cazuri, închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea
Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei (a doua formă agravată).
Latura subiectivă
Atitudinea psihică a infractorului se caracterizează prin existenţa
vinovăţiei sub forma intenţiei directe. Fapta se săvârşeşte cu intenţie depăşită
atunci când are ca urmare vătămarea corporală a victimei sau moartea acesteia.
Infracţiunea se consumă în momentul producerii rezultatului cerut de
norma de incriminare.
Tentativa se pedepseşte la infracţiunile prevăzute în alin. 1 şi 2 art. 219
Cod penal (forma de bază şi prima formă agravată).
2.8.3. ACTUL SEXUAL CU UN MINOR
Potrivit art. 220 din noul Cod penal, infracţiunea de act sexual cu un
minor are următorul conţinut:
„(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte
de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani,
se pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită asupra unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
(3) Fapta prevăzută în alin. (1), comisă de un major cu un minor cu vârsta
între 15 şi 18 ani, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi dacă:
a) minorul este membru de familie al majorului;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului sau acesta a abuzat de poziţia sa recunoscută de încredere sau de
autoritate asupra minorului ori de situaţia deosebit de vulnerabilă a acestuia, ca
urmare a unui handicap psihic sau fizic ori ca urmare a unei situaţii de
dependenţă;
d) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
(4) Fapta prevăzută în alin. (1)-(2) se sancţionează cu închisoarea de la 3
la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, atunci când:
a) minorul este membru de familie;
autoritate asupra minorului;
d) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
(5) Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) nu se sancţionează dacă
diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani”.
Obiectul juridic special al infracţiunii de act sexual cu un minor îl
constituie libertatea şi inviolabilitatea sexuală a minorului, care nu a împlinit
vârsta de 13 ani, indiferent de sexul acestuia, în cazul alin. 2 al art. 220 Cod
penal, sau a celui cu vârsta între 13 şi 15 ani în cazul alin. 1 art. 220 ori a
minorului cu vârsta între 15 şi 18 ani şi care se află fie în anumite raporturi cu
infractorul, fie au fost produse anumite consecinţe sau s-a comis cu un anumit
scop, în cazul alin. 3 al art. 220 Cod penal.
Obiectul material constă în corpul persoanei, indiferent de sex, cu vârsta
între 13 şi 15 ani (alin. 1) sau care nu a împlinit 13 ani (alin. 2) ori are vârsta
între 15 şi 18 ani (alin. 3), asupra acestuia realizându-se actul sexual.
Subiect activ poate fi orice persoană fizică, indiferent de sex, care are
capacitatea de a răspunde penal şi care îndeplineşte condiţiile arătate în art. 220
din noul Cod penal. În cazul unora din formele agravate subiectul activ este
special ( alin. 3 lit. a şi b, alin. 4 lit. a şi b).
Făptuitorul trebuie să cunoască împrejurarea că, raportul sexual, actul
sexual oral sau anal precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală se
realizează cu un minor.
Subiectul pasiv al infracţiunii analizate este calificat, deoarece poate fi
numai o persoană care are calitatea cerută de lege, aceea de minor.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii se realizează prin următoarele acţiunii:
raport sexual, act sexual anal, act sexual oral, orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală.
Pentru existenţa infracţiunii legiuitorul impune ca şi condiţie necesară
comiterea actelor arătate cu un minor cu vârsta între 13-15 (alin. 1) sau cu un
minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani (alin. 2).
Infracţiunea poate fi încadrată în dispoziţiile alin. 3 al art. 220 Cod penal
dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- să se comită un raport sexual, un act sexual oral sau anal, sau orice alte
acte de penetrare vaginală sau anală;
- actele arătate să fie comise de către un major cu un minor cu vârsta între
15 şi 18 ani;
- să fie prezentă vreuna din împrejurările expres arătate la lit. a-d art. 220
alin. 3, adică: minorul este membru de familie al majorului; minorul se află în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului sau acesta a
abuzat de poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului
ori de situaţia deosebit de vulnerabilă a acestuia, ca urmare a unui handicap
psihic sau fizic ori ca urmare a unei situaţii de dependenţă; fapta a pus în pericol
viaţa minorului; a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
Lipsa uneia dintre aceste condiţii face ca fapta să nu constituie
infracţiunea în discuţie.
În cazul actului sexual cu un minor, actele incriminate se realizează cu
consimţământul minorului, ceea ce o diferenţiază în raport cu violul.
Forme agravate
Infracţiunea de act sexual cu un minor este mai gravă, atunci când este
comisă în vreuna din următoarele împrejurări:
- dacă raportul sexual, actul sexual anal sau oral ori alte acte de penetrare
vaginală sau orală au loc cu un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani (formă
prevăzută în alin. 2);
În condiţiile alin. 4 , infracţiunea este mai gravă dacă faptele arătate în
alin. 1 şi 2 ale art. 220 sunt comise în condiţiile arătate la lit. a-d, şi anume:
- minorul este membru de familie;
- minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
autoritate asupra minorului;
- fapta a pus în pericol viaţa minorului;
- a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
Laura subiectivă
Infracţiunea de act sexual cu un minor se comite cu intenţie directă. S-a
exprimat şi opinia potrivit căreia se poate comite şi cu intenţie indirectă.
Considerăm că fapta se comite cu intenţie depăşită atunci când a pus în pericol
viaţa minorului (alin. 3 lit. c, alin. 4 lit. c).
Infracţiunea se consumă în momentul realizării vreuneia din acţiunile
arătate în conţinutul ei.
Tentativa
Potrivit dispoziţiilor art. 220 alin. 6, tentativa la infracţiunile prevăzute
în alin. (1)-(4) se pedepseşte.
Cauză de nepedepsire
Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) nu se sancţionează dacă diferenţa
de vârstă nu depăşeşte 3 ani”.
2.8.4. CORUPEREA SEXUALĂ A MINORILOR
Infracţiunea de corupere sexuală a minorilor are în noua reglementare o

formă tip (alin. 1), forma agravată (alin. 2) şi două variante asimilate (alin. 3 şi
4).
Potrivit dispoziţiilor art. 221 Cod penal:
„(1) Comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art.
220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani, precum şi
determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act se pedepsesc
cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi, atunci când:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
făptuitorului;
c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
d) fapta a pus în pericol viaţa minorului.
(3) Actul sexual, de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui
minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 2 ani sau cu amendă.
(4) Determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la
spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice
natură, precum şi punerea la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter
pornografic se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(5) Faptele prevăzute în alin. (1) nu se sancţionează dacă diferenţa de
vârstă nu depăşeşte 3 ani”.
Obiectul juridic special priveşte „viaţa sexuală a minorului sub aspectul
asigurării unui climat normal de dezvoltare a acestuia, astfel încât să nu îi fie
trezite de timpuriu instinctele sexuale, şi să-i ocrotească sentimentul de pudoare
şi decenţă.
Obiectul material lipseşte atunci când infracţiunea se comite în ipotezele
reglementate de alin. 3 şi 4.
Infracţiunea are obiect material atunci când actul de natură sexuală, altul
decât cel prevăzut în art. 220, are loc împotriva unui minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani. De asemenea, are obiect material şi atunci când actul de mai
sus are loc în vreuna din împrejurările agravante prevăzute în alin. 2 art. 221
Obiectul material constă, în aceste cazuri, din corpul minorului care nu a
împlinit vârsta de 13 ani.
Subiect activ al infracţiunii, în varianta reglementată în alin.1 poate fi
orice persoană fizică, indiferent de sex, care are capacitatea de a răspunde penal.
Subiectul activ este calificat în cazul formelor agravate reglementate în
alin. 2, alin. 3 şi 4 art. 221.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
Subiectul pasiv al infracţiunii este calificat, putând fi doar un minor,
indiferent de sex, care nu a împlinit vârsta de 13 ani.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii se realizează prin două modalităţi:
- comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art.
220. Constituie astfel de acte: atingerea, palparea zonelor intime ale minorului,
mângâierea minorului în scopuri sexuale, apropierea organelor sexuale. Pentru a
întregii conţinutul infracţiunii este necesar ca actul de natură sexuală, altul decât cel
prevăzut în art. 220 noul Cod penal, să aibă loc împotriva unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani.
- determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.
Modalităţile de determinare a minorului sunt variate şi pot consta în îndemn,
promisiuni, oferirea de cadouri etc. Minorul poate fi determinat fie să suporte un
act de natură sexuală specific infracţiunii în discuţie, comis de către însăşi autorul
determinării ori de către altă persoană, fie să efectueze el însuşi un astfel de act.
Urmarea constă în punerea în pericol a dezvoltării sexuale normale a
minorului ce nu a împlinit 13 ani. Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea
faptei.
Variante asimilate
Prima variantă asimilată este reglementată în alin. 3 al art. 221 din noul
cod, potrivit căruia actul sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa
unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 2 ani sau amendă.
A doua variantă asimilată este reglementată în alin. 4 al art. 221 noul Cod
penal care prevede următoarele: „determinarea de către un major a unui minor care
nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter
exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte
sexuale de orice natură, precum şi punerea la dispoziţia acestuia de materiale cu
caracter pornografic”.
Forme agravate
Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi, atunci când:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
făptuitorului;
c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
d) fapta a pus în pericol viaţa minorului.
Latura subiectivă
Infracţiunea de corupere sexuală a minorilor poate fi comisă doar cu
intenţie (este necesar ca infractorul să cunoască faptul că fapta se comite
împotriva, în prezenţa sau că determină un minor care nu a împlinit vârsta de 13
ani). Intenţia este directă, calificată prin scop, atunci când fapta se comite pentru
a produce materiale pornografice. Intenţia este depăşită în cazul în care fapta are
ca urmare punerea în pericol a vieţii minorului.
Consumare. Infracţiunea se consumă în momentul efectuării unuia din
actele incriminate.
Tentativa. Potrivit dispoziţiilor art. 221 alin. 6 la infracţiunea de corupere
sexuală a minorilor tentativa se pedepseşte în cazul ipotezelor reglementate la
alin. (1)-(2).
Potrivit dispoziţiilor din alin. 5 al art. 221, faptele prevăzute în alin. 1 nu
se sancţionează dacă diferenţa de vîrstă nu depăşeşte 3 ani.
2.8.5. RACOLAREA MINORILOR ÎN SCOPURI SEXUALE
Potrivit dispoziţiilor din art. 222 din noul Cod penal, „fapta persoanei
majore de a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se
întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art.
221, inclusiv atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere
la distanţă, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă”.
Obiectul juridic al infracţiunii îl reprezintă valorile sociale privitoare la
libertatea sexuală a minorilor.
Obiectul material
Infracţiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale nu are un obiect
material.
Subiect activ al infracţiunii poate fi numai o persoană fizică majoră, fiind
astfel în prezenţa unui subiect activ nemijlocit calificat.
Subiectul pasiv al infracţiunii este calificat, putând fi numai un minor
care nu a împlinit vârsta de 13 ani.
Când propunerea de întâlnire este adresată mai multor minori ne vom afla
în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni, în forma concursului.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii poate fi realizat doar printr-o acţiune,
fiind astfel în prezenţa unei infracţiuni comisive.
Acţiunea care realizează elementul material este propunerea de întâlnire
pe care persoana majoră o adresează minorului ce nu a împlinit vârsta de 13 ani.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar:
1. să existe o propunere de întâlnire adresată unui minor ce nu a împlinit
13 ani;
2. propunerea de întâlnire să fie făcută în scopul comiterii unui raport
sexual, act sexual anal sau oral sau orice act de penetrare vaginală sau anală ori
un alt act de natură sexuală
Pentru existenţa faptei nu este necesar ca întâlnirea să aibă loc şi scopul să
fie realizat, adică actele sexuale enumerate să fie comise.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru libertatea
sexuală a minorului. Între acţiunea făptuitorului şi urmare trebuie să existe un
raport de cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei.
Latura subiectivă
Racolarea sexuală a minorilor în scopuri sexuale poate fi comisă numai cu
intenţie directă. S-a afirmat în doctrină şi faptul că ea poate fi comisă cu intenţie,
lăsându-se să se creadă că fapta s-ar putea comite şi cu intenţie indirectă.
Infracţiunea se consumă în momentul realizării propunerii minorului ce
nu a împlinit vârsta de 13 ani de a se întâlnii în scopul comiterii actelor sexuale
producându-se urmarea specifică.
Tentativa la infracţiunea de racolare a minorilor în scopuri sexuale nu
este posibilă (fiind infracţiune de pericol).
2.8.6. HĂRŢUIREA SEXUALĂ
Potrivit dispoziţiilor art. 223 Cod penal hărţuirea sexuală constă în

pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de
muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau
pusă într-o situaţie umilitoare.
Pedeapsa este închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.
Obiectul juridic al infracţiunii constă în valorile sociale privitoare la
libertatea sexuală a persoanei.
Subiectul activ este calificat. Autor al infracţiunii poate fi orice persoană,
indiferent de sex şi indiferent de poziţia pe care o are în cadrul relaţiilor de
muncă, putând fi chiar şi la „acelaşi nivel” cu victima ori un subordonat.
Infracţiunea de hărţuire, aşa cum este reglementată nu poate fi comisă în
coautorat, însă instigarea şi complicitatea sunt posibile.
Subiect pasiv este la rândul său calificat, putând fi orice persoană,
indiferent de sex şi indiferent de poziţia ocupată (pot fi colegi) în cadrul relaţiei
de muncă sau al celei similare.
Latura obiectivă
Infracţiunea de hărţuire sexuală constă dintr-o acţiune de pretindere în
mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al
unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o
situaţie umilitoare.
Pentru existenţa elementului material al infracţiunii este necesar să fie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
1. să existe o acţiune de pretindere de favoruri de natură sexuală;
2. acţiunea de pretindere să aibă loc în mod repetat;
3. acţiunea de pretindere în mod repetat să se realizeze în cadrul unei
relaţii de muncă sau al unei relaţii similare;
4. prin această acţiune victima să fie intimidată sau pusă într-o situaţie
umilitoare.
Pretinderea de favoruri de natură sexuală se poate realiza prin
comportamente verbale, non-verbale sau fizice, „prin apelare directă”, prin scris,
utilizând alte mijloace de comunicare.
Din formularea folosită de către legiuitor reiese faptul că ne aflăm în
prezenţa unei infracţiuni de obicei. Nerepetarea acţiunilor de pretindere a
favorurilor sexuale are drept consecinţă inexistenţa infracţiunii de hărţuire
sexuală.
Urmarea constă în intimidarea victimei sau punerea acesteia într-o
situaţie umilitoare. Între acţiunile făptuitorului şi urmare trebuie să se constate
existenţa unui raport de cauzalitate.
Latura subiectivă
Infracţiunea poate fi săvârşită numai cu intenţie directă. S-a exprimat însă
şi opinia, potrivit căreia fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
Fiind o infracţiune de obicei aceasta se consumă atunci când acţiunile de
pretindere se repetă de un număr suficient de ori încât să indice obişnuinţa
(minim două acte de pretindere).
Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
2.9. INFRACŢIUNI CE ADUC ATINGERE LIBERTĂŢII ŞI VIEŢII

PRIVATE

- Violarea de domiciliu
- Violarea sediului profesional
- Violarea vieţii private
- Divulgarea secretului profesional
2.9.1. VIOLAREA DE DOMICILIU
Fapta este incriminată în art. 224 Cod penal, într-o formă tip (de bază) şi
una agravată.
Forma de bază (tip) constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără
consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de a le părăsi la cererea
acesteia.
Forma tip se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Obiectul juridic îl reprezintă inviolabilitatea domiciliului persoanei fizice
(libertatea persoanei de a avea un domiciliu unde să-şi desfăşoare viaţa
personală şi de familie la adăpost de orice imixtiuni).
Obiectul material îl reprezintă domiciliul victimei.
Subiectul activ al infracţiunii de violare de domiciliu poate fi orice
persoană care răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică.
Latura obiectivă
Elementul material poate fi realizat prin două modalităţi alternative
prevăzute de lege şi anume:
- pătrunderea, fără drept, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea. Pătrunderea presupune intrarea făptuitorului cu
întreg corpul în unul dintre locurile arătate în textul de lege.
Pentru a realiza conţinutul infracţiunii pătrunderea trebuie să fie:
− fără drept (abuzivă);
− fără consimţământul persoanei
- refuzul de a părăsi locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de acestea. Aceasta presupune ca făptuitorul să se afle deja în incinta
locuinţei, încăperii, ..., unde pătrunsese anterior fie cu consimţământul celui ce
locuieşte acolo, fie din eroare, însă prezenţa sa nu mai este dorită.
Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
− să i se fi cerut în mod expres şi neechivoc făptuitorului să părăsească
domiciliul;
− cererea să fi fost formulată de persoana în drept să o facă (de o persoană
care are dreptul de a permite sau interzice accesul în domiciliu);
− făptuitorul să omită părăsirea de îndată a domiciliul victimei după ce a
luat cunoştinţă de solicitarea acesteia.
Prin „locuinţă” se înţelege orice construcţie în care o persoană înţelege să
locuiască.
Prin „încăpere” se înţelege o parte dintr-o construcţie, folosită efectiv
pentru locuit de către una sau mai multe persoane (exp. o cameră dintr-un
apartament).
„Dependinţa” este un loc legat direct sau indirect de o locuinţă sau
încăpere, constituind accesoriu al acestuia (exp. balcon, pivniţă, magazie, garaj
etc.).
Prin „loc împrejmuit ţinând de acestea” se înţelege orice loc separat prin
îngrădire de locurile învecinate (curte sau grădină) şi care întregeşte folosinţa
unei locuinţe, încăperi sau dependinţe.
Urmarea constă într-o lezare a libertăţii victimei cu privire la domiciliu
acesteia.
Forma agravată
Se reţine atunci când fapta este săvârşită:
− de o persoană înarmată,
− în timpul nopţii
− prin folosire de calităţi mincinoase,
Pedeapsa prevăzută de lege în cazul formei agravate este închisoarea de la
6 luni la 3 ani sau amenda.
Latura subiectivă
Infracţiunea poate fi săvârşită cu intenţie directă sau indirectă.
Consumare. Infracţiunea se consumă după caz, fie în momentul
pătrunderii complete a făptuitorului în vreunul din locurile indicate în conţinutul
infracţiunii, fie în momentul refuzului de a părăsi locuinţa...etc.
Infracţiunea se poate comite atât forma continuă, cât şi în forma
continuată.
Aspecte procesuale
vătămate.
2.9.2. VIOLAREA SEDIULUI PROFESIONAL
Incriminată în art. 225 Cod penal într-o formă de bază şi una agravată.
Forma de bază constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare
dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea
profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite se
Obiectul juridic îl reprezintă inviolabilitatea sediului persoanei juridice
sau al sediului profesional al persoanei fizice. (valoarea ocrotită o reprezintă
dreptul la viaţă privată al persoanei fizice sau juridice în dimensiunea sa
profesională).
Obiectul material îl constituie sediul unde o persoană juridică sau fizică
îşi desfăşoară activitatea (sediu principal, sucursală, agenţie, punct de lucru).
Subiectul activ al infracţiunii de violare de domiciliu poate fi orice
persoană care răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană juridică sau fizică
care îşi desfăşoară activitatea în acel sediu profesional.
Latura obiectivă
Elementul material poate fi realizat prin două modalităţi alternative
prevăzute de lege şi anume:
- pătrunderea, fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o
persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională (acţiune).
- refuzul de a părăsi sediul unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară
activitatea profesională (omisiune). Refuzul trebuie să fie precedat de o cerere
din partea persoanei îndreptăţite.
Forma agravată
Fapta este mai gravă în cazul în care este săvârşită de o persoană
înarmată, în timpul nopţii ori prin folosire de calităţi mincinoase.
Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Latura subiectivă
Infracţiunea poate fi săvârşită cu intenţie directă sau indirectă.
Infracţiunea se consumă după caz, fie în momentul pătrunderii
făptuitorului în vreunul din sediile persoanei juridice, fie în momentul refuzului
de a le părăsi.
Aspecte procesuale
vătămate.
2.9.3. VIOLAREA VIEŢII PRIVATE
Fapta este incriminată în cuprinsul art. 226 din Codul penal având
conţinuturi alternative, conduitele infracţionale incriminate putând fi reţinute în
concurs.
Practic, cele trei infracţiuni sunt:
- fotografierea, captarea sau înregistrarea de imaginilor;
- divulgarea sau transmiterea către alte persoane a informaţiilor obţinute
prin acţiunile incriminate la alin. 1 al textului;
- plasarea de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video.
Astfel, prima faptă constă în atingerea adusă vieţii private, fără drept,
prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace
tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere
ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.
Pedeapsa în acest caz este închisoarea de la o lună la 6 luni sau amendă.
Obiectul juridic al infracţiunii constă în dreptul persoanei fizice la viaţă
privată.
Obiectul material îl reprezintă în cazul dispoziţiilor din alin. 1 şi 2
fotografiile, documentele, înregistrările, materialele filmate, precum şi alte
materiale în care se regăseşte victima.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică a cărei viaţă privată este
violată.
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune de:
- fotografiere;
- captare sau înregistrare de imagini;
- ascultare cu mijloace tehnice;
- înregistrare audio.
Pentru existenţa infracţiunii este însă necesar ca:
- subiectul pasiv al infracţiunii să se afle într-o locuinţă, încăpere sau
dependinţă ţinând de aceasta;
- convorbirea ascultată sau înregistrată să fie privată.
Cerinţa esenţială este ca acţiunea să se desfăşoare fără drept, adică fără
autorizarea victimei şi fără autorizarea organelor abilitate.
Latura subiectivă. Fapta poate fi comisă cu intenţie directă sau indirectă.
Infracţiunea se consumă atunci când se aduce atingere vieţii private a
persoanei.
În conformitate cu dispoziţiile alin. 4 fapta prevăzută în alin. 1 art. 226 nu
constituie infracţiune:
a) dacă este săvârşită de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana
vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile,
dacă justifică un interes legitim;
b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori
auzită de făptuitor;
c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la
dovedirea săvârşirii unei infracţiuni;
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa
comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât
prejudiciul produs persoanei vătămate.
Aspecte procesuale
Potrivit dispoziţiilor alin. 3 art. 226 pentru faptele prevăzute în alin. 1
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
A doua faptă constă în divulgarea, difuzarea, prezentarea sau

transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în
alin. (1), către o altă persoană sau către public şi se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Elementul material al infracţiunii, în această formă, îl constituie:
- divulgarea sunetelor, convorbirilor sau imaginilor;
- difuzarea sunetelor, convorbirilor sau imaginilor;
- prezentarea sunetelor, convorbirilor sau imaginilor;
- transmiterea sunetelor, convorbirilor sau imaginilor.
Acţiunea trebuie să se desfăşoare fără drept iar divulgarea, difuzarea,
prezentarea sau transmiterea sunetelor, convorbirilor sau imaginilor să se facă,
alternativ, către:
- o altă persoană;
- public.
Infracţiunea se consumă atunci când se aduce atingere vieţii private a
persoanei.
În conformitate cu dispoziţiile alin. 4 fapta prevăzută în alin. 2 art. 226 nu
constituie infracţiune:
a) dacă este săvârşită de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana
vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile,
dacă justifică un interes legitim;
b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori
auzită de făptuitor;
c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la
dovedirea săvârşirii unei infracţiuni;
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa
comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât
prejudiciul produs persoanei vătămate.
Aspecte procesuale
Potrivit dispoziţiilor alin. 3 art. 226 pentru faptele prevăzute în alin. 2
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
A treia faptă constă în plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de

înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi
alin. (2) şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Obiectul material lipseşte atunci când fapta se comite în aceste condiţii,
fiind în prezenţa unei infracţiuni de pericol.
Elementul material constă în acţiunea de a plasa mijloace tehnice de
înregistrare audio sau video (montarea de astfel de mijloace tehnice în locuinţa
persoanei vătămate).
Cerinţa esenţială pentru existenţa elementului material al laturii
obiective a infracţiunii o constituie necesitatea ca plasarea să fie efectuată fără
drept.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă, calificată prin
scop.
Pentru existenţa infracţiunii în această formă nu este însă necesar ca
faptele indicate în alin. 1 şi 2 să fie comise. În ipoteza în care făptuitorul
foloseşte aceste mijloace tehnice în scopul prevăzut de lege fapta va fi comisă în
concurs cu infracţiunea prevăzută la alin. 1 şi, după caz, cea prevăzută la alin.2.
Aspecte procesuale
În cazul comiterii faptei în această modalitate acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu.
2.9.3. DIVULGAREA SECRETULUI PROFESIONAL
Fapta este incriminată în art. 227 Cod penal într-o formă de bază.
Aceasta constă în divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind
viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de
către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei
şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date.
Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Obiectul juridic al infracţiunii constă în dreptul persoanei fizice la viaţă
privată, protejându-se dreptul persoanei de a nu îi fi divulgate secretele de care
au cunoştiinţă alte persoane în virtutea profesiei ori funcţiei pe care o exercită.
Obiectul material. Infracţiunea nu are, de regulă, obiect material.
Totuşi, când datele cu caracter secret sunt atestate de un înscris, iar divulgarea
secretului se realizează prin remiterea înscrisului, acesta va constitui obiectul
material al infracţiunii(un act medical care atestă o boală).
Subiect activ infracţiunii este special. Autor poate fi numai persoana care
exercită o profesie sau funcţie, în virtutea căreia poate lua cunoştinţă de secrete
cu caracter personal (medic, psiholog, preot, avocat, etc.).
Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării şi
complicităţii.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică (mai multi subiecţi pasivi
determină existenţa a tot atâtea infracţiuni, în concurs).
Latura obiectivă
Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune de divulgare a unor
date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane.
Pentru existenţa infracţiunii este însă necesar ca:
− divulgarea să se facă fără drept. Pot fi divulgate date cu acordul persoanei
sau atunci când există o obligaţie legală;
− să fie de natură să aducă un prejudiciu persoanei. Prejudiciul poate fi de
orice natură, morală sau materială.
Urmarea imediată constă într-o lezare a dreptului victimei de a i se
respecta secretele personale. Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea
faptei.
Infracţiunea se consumă în momentul când are loc divulgarea datelor sau
informaţiilor privind viaţa privată a persoanei.
Aspecte procesuale
vătămate.
Test de autoevaluare nr. 2 - Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările

pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):
1. Împrejurarea că autorul a mai comis anterior o infracţiune
de omor constituie:
a. o circumstanţă agravantă legală;
b. un element circumstanţial de agravare;
c. o circumstanţă reală ce se răsfrânge şi asupra participanţilor.
2. Constituie infracţiunea de lovire sau alte violenţe sub forma

simplă (tip):
a. orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice;
b. orice act de violenţă cauzator de suferinţe psihice;
c. producerea de leziuni taumatice evaluate prin 95 de zile de
îngrijiri medicale
3. La infracţiunea de şantaj varianta argavată folosul poate fi:

a. patrimonial;
b. imediat;
c. nepatrimonial.
4. Există forma agravată a infracţiunii de viol dacă:

a. fapta a avut ca urmare sinuciderea victimei;
b. fapta a avut ca urmare moartea victimei;
c. fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale
pornografice.
5. Violarea de domiciliu se realizează în forma agravată când

este comisă:
a. prin folosirea de calităţi mincinoase;
b. în timpul nopţii;
c. de două sau mai multe persoane împreună.
BIBLIOGRAFIA CAPITOLULUI 2
1. S. Bogdan, D. A. Serban, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra

persoanei şi contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2017;
2. G. Antoniu, T. Toader,(coordonatori), Explicaţiile noului Cod penal, vol. III
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
tehnologia IFR, 2018
4. M. Udroiu, Fişe de Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2018.
Capitolul 3
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
Cuprins
3.1. Aspecte generale
3.2. Furtul
3.3. Tâlhăria şi pirateria
3.4. Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii
3.5. Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice
3.6. Distrugerea şi tulburarea de posesie
După studiul capitolului 3, studenţii vor avea suficiente cunoştiinţe

pentru:
a) a identifica infracţiunea de furt;
b) a cunoaşte împrejurările în care furtul este

calificat
c) a soluţiona cazuri din practica judiciară

care privesc problematica abordată
3.1. ASPECTE GENERALE
Dispoziţiile cuprinse în Titlul II al noului Cod penal ocroteşte patrimoniul

indiferent de titularul acestuia. În dreptul penal, noţiunea de patrimoniu nu are
acelaşi înţeles ca şi în dreptul civil. Astfel, în penal, această noţiune are un
înţeles mai restrâns referindu-se, în general, la bunuri în individualitatea lor.
Unele dintre aceste infracţiuni au ca obiect material bunul mobil asupra
căruia se îndreaptă acţiunea periculoasă (de exp. furtul). La alte infracţiuni,
obiectul material poate fi atât un bun mobil cât şi unul imobil (exp. înşelăciune,
distrugere, etc.).
De regulă, infracţiunile din acest grup se comit cu intenţie.
3.2. FURTUL
3.2.1. FURTUL SIMPLU
Noul Cod penal incriminează furtul în cuprinsul art. 228, având următorul
conţinut:
(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte
făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau
detenţia legitimă a altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi
orice alt fel de energie care are valoare economică.
Obiectul juridic special constă în valorile sociale privind drepturile şi

interesele patriminiale ale persoanei fizice sau juridice.
Dispoziţiile art. 228 din Codul penal acordă o protecţie penală egală
posesiei şi detenţiei asupra bunurilor mobile.
Legea penală apără posesia sau detenţia legitimă (licită) asupra bunurilor
mobile împotriva oricărei persoane, chiar şi împotriva proprietarului. Posesia
sau detenţia nelegitimă (ilicită) sunt apărate împotriva oricărei persoane cu
excepţia proprietarului bunului a cărui faptă de a-şi lua bunul înapoi, de la cel
care îl deţine cu rea-credinţă, nu constituie infracţiune.
Obiectul material constă într-un bun mobil aflat în posesia sau detenţia
altei persoane decât făptuitorul.
Potrivit dispoziţiilor art. 228 alin. 1 şi 3 poate fi obiect material al
infracţiunii de furt:
- orice bun mobil (animat sau neanimat);
- înscrisurile (fac parte din această categorie atât cele cu valoare probantă
cât şi actele scrise ca: manuscrise, memorii, corespondenţă, acte care servesc la
dovedirea stării civile);
- energia electrică;
- orice alt fel de energie care are valoare economică.
Considerăm că la definirea bunurilor mobile trebuie avute în vedere şi
dispoziţiile art. 539 din Codul civil potrivit cărora sunt bunuri mobile şi undele
electromgnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse,
captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice prsoană şi puse în serviciul său,
indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.
Nu vor constituii obiect material al furtului:
• bunul abandonat (ieşit din posesia unei persoane cu consimţământul
acesteia);
• bunul găsit (ieşit din posesia persoanei fără voia acesteia- în această
ipoteză, dacă sunt îndeplinite condiţiile ne vom afla în prezenţa
infracţiunii de însuşire a bunului găsit).
În ipoteza reglementată de alin. 1 subiect activ al infracţiunii de furt
poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile pentru a răspunde penal.
În ipoteza reglementată de alin. 2 al art. 228 din noul cod, subiect activ
poate fi proprietarul bunului (fie că bunul îi aparţine în întregime sau în parte),
dacă în momentul săvârşirii faptei acel bun se găsea în posesia sau detenţia
legitimă a altei persoane.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (instigare,
complicitate, coautorat).
Subiect pasiv al infracţiunii de furt poate fi atât o persoană fizică, cât şi o
persoană juridică.
Elementul material al infracţiunii de furt constă în acţiunea de luare a

bunului mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia.
Luarea constă în scoaterea fizică a bunului din posesia sau detenţia unei
persoane şi trecerea sa în „stăpânirea” făptuitorului.
Pentru existenţa infracţiunii legea este necesară îndeplinirea următoarelor

condiţii:
• bunul luat să fie mobil;
• bunul să se afle în posesia sau detenţia altei persoane;
• luarea bunului să aibă loc fără consimţământul persoanei;
• bunul să fie luat în scopul însuşirii pe nedrept.
Urmarea imediată în cazul infracţiunii de furt constă în prejudiciul produs

patrimoniului victimei.
Între acţiunea de luare a bunului şi urmarea produsă trebuie să existe un
raport de cauzalitate.
Forme agravate
În conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal (introdus prin OUG.
nr.18/2016) infracţiunea de furt este mai gravă dacă a produs consecinţe
deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege majorându-se
, în acest caz, cu jumătate. De menţionat că prin consecinţe deosebit de grave se
înţelege, potrivit art. 183 Cod penal, o pagubă materială mai mare de 2.000.000
lei.
Infracţiunea de furt poate fi comisă numai cu intenţie directă (s-a
exprimat şi opinia potrivit căreia se poate comite şi cu intenţie indirectă).
Pentru existenţa infracţiunii de furt nu e suficientă intenţia directă, ci mai
este necesar ca făptuitorul să fi urmărit scopul însuşirii pe nedrept a bunului.
Infracţiunea de furt se consumă în momentul în care acţiunea de luare

este dusă până la capăt şi bunul a trecut în posesia făptuitorului, indiferent de
durata acestei posesii.
Infracţiunea de furt poate fi comisă şi în formă continuă (de exp. în cazul
furtului de energie electrică, termică) precum şi în formă continuată (atunci
când sunt îndeplinite condiţiile din art. 35 alin. 1 Cod penal). În aceste ipoteze
există şi un moment al epuizării infracţiunii.
Potrivit dispoziţiilor art. 232 din Codul penal tentativa la infracţiunea de
furt este posibilă şi se pedepseşte.
Poate îmbrăca însă numai forma tentativei neterminate (imperfecte).
3.2.2. FURTUL CALIFICAT
Este prevăzut în art. 229 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal în 3 forme agravate.
Din punctul de vedere al obiectului juridic, al subiecţilor cât şi al celor
două laturii (obiective şi subiective), furtul calificat este, în principiu (cu mici
excepţii), identic cu furtul simplu.
În ipoteza în care fapta se comite în mai multe din împrejurările enumerate
de art. 229 va exista o singură infracţiune de furt calificat dar cu reţinerea tuturor
ciorcumstanţelor de calificare constatate.
Prima formă agravată este prevăzută în dispoziţiile art. 229 alin. 1 furtul
fiind mai grav dacă este săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun
b) în timpul nopţii
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere
Furtul săvârşit în vreuna din aceste împrejurări se pedepseşte cu

închisoare de la unu la 5 ani.
A doua formă agravată este reglementată în alin. 2 potrivit căruia

pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani dacă furtul a fost săvârşit în
următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional
c) de o persoană având asupra sa o armă
A treia formă agravată este reglementată în alin. 3 potrivit căruia se

pedepseşte mai grav (închisoarea de la 3 la 10 ani) furtul privind următoarele
categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-
cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz
de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian
şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport
aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii.
În aceste cazuri legiuitorul a înţeles să sancţioneze mai sever furtul ce are

ca obiect material anumite bunuri de utilitate publică şi prin sustragerea cărora
(şi deteriorarea lor implicită) se pot produce consecinţe considerabile.
A patra formă agravată este reglementată în art. 2561 Cod penal potrivit
căruia se pedepseşte mai grav furtul calificat ce a produs consecinţe deosebit de
grave (limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu
jumătate). Menţionăm că art. 2561 Cod penal este aplicabil cu privire la art. 229
Cod penal, în totalitatea sa.
Tentativa la furtul calificat este pedepsită în conformitate cu art. 232 din
Codul penal.
3.2.3. FURTUL ÎN SCOP DE FOLOSINŢĂ
Este reglementat distinct în conţinutul art. 230 Cod penal potrivit căruia:
1. Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe
nedrept, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după
caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.
2. Cu pedeapsa prevăzută în alin. 1 se sancţionează folosirea fără drept a
unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii
racordat fără drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.
Furtul de folosinţă, aşa cum este reglementat, constituie o variantă

atenuată a furtului. Se prezintă într-o formă tip (alin. 1 art. 230) şi una asimilată
(alin. 2 art. 230).
Obiectul material al infracţiunii poate fi:
- un vehicul (exp. autoturism, motocicletă, căruţă);
- un terminal de comunicaţii (de exp., telefonul fix sau mobil, fax, staţie
radio);
- o reţea de comunicaţie la care este racordat un terminal de comunicaţii
ce aparţine făptuitorului.
În cazul furtului săvârşit asupra unui vehicul, în scopul de a-l folosi pe

nedrept, fapta se realizează tot printr-o acţiunea de luare (însuşire), numai că din
punct de vedere subiectiv autorul nu urmăreşte însuşirea vehiculului (ca entitate
materială) ci numai însuşirea folosinţei acestuia.
Este caracteristic acestui tip de furt caracterul temporar deoarece, după
folosire, vehiculul este abandonat sau redat posesorului.
Pentru existenţa infracţiunii în varianta de folosire a unui terminal de
comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără
drept la o reţea, este necesar să se producă urmarea imediată, respectiv să se fi
produs o pagubă.
Din punctul de vedere al laturii subiective, este ca necesar ca însuşirea să
aibă drept scop folosirea fără drept, ceea ce presupune comiterea faptei cu
intenţie directă.
Tentativa la furtul în scop de folosinţă este pedepsită în conformitate cu

art. 232 Cod penal.
3.2.4. PEDEPSIREA UNOR FURTURI LA PLÂNGEREA

PREALABILĂ ŞI ÎMPĂCAREA
Potrivit dispoziţiilor art. 231 alin. 1 Cod penal: „faptele prevăzute în

prezentul capitol, săvârşite între membrii de familie, de către un minor în paguba
tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este
găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate”.
Articolul 231 alin. 1 Cod penal cuprinde unele dispoziţii de natură
procesual penală aplicabile în cazul în care infracţiunea de furt este comisă între
anumite categorii de persoane.
Aşa cum reiese din exprimarea folosită de către legiuitor dispoziţiile art.
231 alin. 1 Cod penal sunt aplicabile atât în cazul furtului simplu cât şi a furtului
calificat.
Subiect activ al infracţiunii de furt (simplu, calificat sau în scop de
folosinţă) pedepsit la plângerea prealabilă poate fi:
- un membru de familie (în sensul arătat de art. 177 Cod penal);
- minorul care comite faspta în paguba tutorelui său;
- cel care locuieşte cu persoana vătămată (a locui împreună presupune a
folosi aceeaşi locuinţă, parţial sau în întregime, permanent sau temporar, dar
având o durată care să-i imprime stabilitate);
- cel care este găzduit de persoana vătămată.
Potrivit dispoziţiilor alin. 2 al art. 231 Cod penal „în cazul faptelor
prevăzute la art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 230, împăcarea
înlătură răspunderea penală”.
Concret, împăcarea va înlătura răspunderea penală în următoarele cazuri:

• furtul simplu
• furtul calificat, ipotezele din alin. 1 art. 229 (într-un mijloc de transport
în comun; în timpul nopţii; de o persoană mascată, deghizată sau
travestită; prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase; prin scoaterea din funcţiune a
sistemului de alarmă ori de supraveghere) precum şi alin. 2 lit. b şi c (prin
violare de domiciliu sau sediu profesional; de o persoană având asupra sa
o armă)
• furtul de folosinţă
3.3. TĂLHĂRIA ŞI PIRATERIA
3.3.1. TÂLHĂRIA
Tâlhăria în formă simplă este reglementată în art. 233 Cod penal fiind
definită astfel: Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori
prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra,
precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea
bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul
să-şi asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
Infracţiunea de tâlhărie este o infracţiune complexă îndreptată contra
patrimoniului. Ea constă într-o unitate legală de infracţiune alcătuită dintr-un
furt combinat întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori punerea victimei în
stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
Obiectul juridic special al infracţiunii de tâlhărie este complex. Obiectul
juridic principal este constituit din valorile sociale privitoare la patrimoniu, iar
obiectul juridic secundar poate consta în integritatea corporală sau sănătatea
persoanei, libertatea psihică a persoanei sau libertatea fizică a acesteia şi chiar
viaţa persoanei.
Obiectul material. Corespunzător obiectului juridic principal tâlhăria are
ca obiect material principal un bun mobil, dar, în aceaşi măsură este obiect
material şi corpul persoanelor asupra cărora se îndreapă acţiunea violentă
(când fapta este comisă prin violenţă sau punerea victimei în stare de
inconştienţă ori neputinţă de a se apăra). Nu va exista obiect material secundar
atunci când fapta este comisă prin ameninţare.
Subiect activ poate fi orice persoană, iar participaţia este posibilă în toate
formele sale.
Subiect pasiv poate fi orice persoană. Se va face însă distincţie între
subiectul pasiv al acţiunii de luare care este posesorul sau detentorul bunului
sustras şi subiectul pasiv al acţiunii de constrângere, care poate fi orice persoană
faţă de care s-a comis actul de constrângere.
Atunci când bunurile sustrase aparţin unor persoane diferite va exista o
pluralitate de subiecţi pasivi.
Fiind o infracţiune complexă elementul material constă din două acţiuni

conjugate: o acţiune principală – acţiunea de furt şi o acţiune secundară-
întrebuinţare de violenţe ameninţări ori punerea victimei în stare de inconştienţă
sau neputinţă de a se apăra
Cele două acţiuni se pot realiza fie concomitent, fie în succesiune
imediată, indiferent de ordine, dar în aceeaşi împrejurare.
Este necesar ca între aceste două acţiuni să existe o relaţie de
intercondiţionare.
În practica judiciară s-a decis, de exemplu, că este tâlhărie fapta de
smulgere au unui lănţişor de la gâtul victimei.
Sub aspectul laturii obiective legătura dintre cele două acţiuni se
înfăţişează sub două aspecte:
• legătura de la mijloc la scop şi
• unitatea spaţio-temporală.
Urmarea imediată în cazul infracţiunii de tâlhărie este producerea unei

pagube patrimoniului unei persoane şi vătămarea libertăţii, integrităţii corporale
sau a sănătăţii persoanei asupra căreia s-a exercitat acţiunea de constrângere.
Raportul de cauzalitate între acţiunile făptuitorului şi urmarea
principală, respectiv urmările secundare de natură materială trebuie dovedit.
Forme agravate
În conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal tâlhăria este mai gravă
dacă a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege majorându-se cu jumătate.
Din punctul de vedere al laturii subiective infracţiunea de tâlhărie în
formă simplă se comite cu intenţie directă. Aceasta presupune intenţia directă în
privinţa furtului şi intenţia directă în privinţa acţiunii secundare (violenţă,
ameninţare, etc.)
Când mai întâi este săvârşit furtul, iar apoi acţiunea secundară, în mod
frecvent vor exista două rezoluţii infracţionale. De exemplu, făptuitorul
săvârşeşte un furt dintr-o locuinţă în lipsa proprietarului, dar la ieşirea din
locuinţă este văzut de un vecin. Pentru a-şi asigura scăparea hoţul ia hotărârea de
a recurge la violenţe asupra vecinului şi o pune în aplicare. Pot exista rezoluţii
infracţionale distincte şi în cazul în care făptuitorul a săvârşit mai întâi acţiunea
secundară (violenţe, ameninţări etc.) în baza rezoluţiei de a comite o altă
infracţiune (de exemplu, viol), dar în timpul săvârşirii acelei infracţiuni
făptuitorul ia hotărârea de a comite şi un furt în paguba victimei respective.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-au finalizat

ambele acţiuni specifice tâlhăriei şi se produc în acest fel urmările respective.
Dacă acţiunea secundară precede furtul, infracţiunea de tâlhărie va fi
consumată în momentul consumării furtului.
Dacă furtul precede acţiunea secundară, infracţiunea de tâlhărie se va
consuma în momentul săvârşirii acţiunii secundare.
În conformitate cu art. 237 Cod penal tentativa la infracţiunea de tâlhărie
se pedepseşte.
3.3.2. TÂLHĂRIA CALIFICATĂ
Codul penal reglementează în art. 234 două dintre formele agravate ale
tâlhăriei.
Potrivit dispoziţiilor din alin. 1 art. 234 este calificată şi se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi tâlhăria
săvârşită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau
paralizante;
b) prin simularea de calităţi oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional,
Se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi

tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. 3 (art. 234 alin. 2) precum şi tâlhăria
care a avut ca urmare vătămarea corporală (art. 234 alin. 3). În acest din urmă
caz (când se produce vătămarea corporală), din punct de vedere al laturii
subiective, fapta se comite cu intenţie depăşită.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal tâlhăria calificată este

mai gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege majorându-se cu jumătate.
Tentativa la tâlhăria calificată se pedepseşte.
3.3.3. TÂLHĂRIA URMATĂ DE MOARTEA VICTIMEI
În conformitate cu dispoziţile art. 236 Cod penal dacă faptele prevăzute în

art. 233 - 234 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de
la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Cu alte cuvinte se pedepseşte mai grav tâlhăria simplă şi tălhăria calificată
care au avut ca urmare moartea victimei.
Şi în acest caz forma de vinovăţie cu care se acţionează este intenţia
depăşită.
3.3.4. PIRATERIA
Este reglementată în art. 235 Cod penal român.

Aşa cum se arată în doctrina recentă, pirateria este de fapt o tâlhărie
comisă în marea liberă sau în spaţiul aerian.
Pirateria este o infracţiune complexă, reglementată într-o variantă tip, o
variantă asimilată şi două variante agravate.
Varianta tip, prevăzută în alin. 1 art. 235 are următorul conţinut:

Furtul comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană care face
parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al
bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă, se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Conform alin. 4 art. 235 există piraterie şi dacă fapta s-a comis pe o
aeronavă sau între aeronave şi nave.
Varianta asimilată prevăzută în art. 235 alin. 2 prevede că: cu pedeapsa
prevăzută în alin. (1) se sancţionează şi capturarea unei nave aflate în marea
liberă sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia,
în scopul de a-şi însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.
Ca şi tâlhăria infracţiunea de piraterie poate fi comisă doar cu intenţie

directă.
Subiectul activ al infracţiunii este special putând fi doar o persoană care
face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă ori din
echipajul sau pasagerii unei aeronave.
Din punctul de vedere al elementului material, pirateria include două
acţiuni, dintre care una este furtul (principală) iar a doua constă în comiterea
unor acte de violenţă sau ameninţare.
Varianta asimilată se comite prin capturarea unei nave sau aeronave faptul
de a provoca un naufragiu ori eşuarea acesteia.
A captura însemnă a lua prizonier, a lua în posesie prin luptă. Naufragiul
presupune scufundarea navei sau avarierea acesteia iar eşuarea presupune
aşezarea acesteia pe un banc de nisip, împotmolirea acesteia în aşa fel încât nu
mai poate ieşi singură din situaţie.
Infracţiunea se consumă în momentul în care activitatea de luare prin
folosirea violenţei a fost dusă până la capăt, realizându-se urmarea periculoasă.
Fapta este mai gravă pedepsindu-se cu închisoarea de la 5 la 15 ani şi

interzicerea exercitării unor drepturi, dacă pirateria a avut ca urmare
vătămarea corporală. Şi în acest caz fapta este comisă cu intenţie depăşită.
În art. 236 din cod este incriminată, ca formă agravată, pirateria

urmată de moartea victimei. Din punctul de vedere al laturii subiective, pentru
a fi încadrată în aceste dispoziţii, fapta trebuie să fie comisă cu intenţie depăşită.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal, pirateria este mai
gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei
Tentativa la infracţiunea de piraterie este posibilă şi, conform legii, se

pedepseşte.
3.4. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI PRIN NESOCOTIREA

ÎNCREDERII
Sunt infracţiuni ce fac parte din această grupă următoarele:

1. Abuzul de încredere
2. Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor
3. Bancruta simplă
4. Bancruta frauduloasă
5. Gestiunea frauduloasă
6. Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor
7. Înşelăciunea
8. Înşelăciunea privind asigurările
9. Deturnarea licitaţiilor publice
10. Exploatarea patrimonială a unei persoane vulneralbile
3.4.1. ABUZUL DE ÎNCREDERE
Este reglementat în art. 238 Cod penal.

Prin abuz de încredere se înţelege „însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe
nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza
unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui”.
Abuzul de încredere se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă.
Obiectul material al infracţiunii îl reprezintă un bun mobil, care trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aparţină altei persoane;
- să îi fi fost încredinţat făptuitorului;
- să fie deţinut în baza unui titlu;
- să fi fost încredinţat făptuitorului cu un anumit scop.
De menţionat că, prin titlu se înţelege temeiul juridic în virtutea căruia o
persoană dobândeşte posesia sau detenţia unui bun (derivă din raporturi
patrimoniale de proprietate).
Subiect activ este persoana care deţine bunul altuia în baza unui titlu
juridic şi care pune, în mod abuziv stăpânire pe acel bun, comportându-se ca un
adevărat proprietar.
Participaţia este posibilă în toate formele sale.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică căreia îi aparţine
bunul sau de la care a obţinut autorul detenţia acelui bun şi, care este
prejudiciată prin comiterea faptei.
Elementul material al infracţiunii se poate realiza prin una din

următoarele acţiuni alternative:
- însuşirea;
- dispunerea;
- folosirea;
- refuzarea restituirii.
Abuzul de încredere poate fi comis cu intenţie, directă sau indirectă.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează una
din modalităţile de săvârşire a infracţiunii.
Tentativa, deşi este posibilă, nu se pedepseşte.
În conformitate cu dispoziţiile alin. 2 art. 238 în cazul infracţiunii de abuz
de încredere acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
3.4.2. ABUZUL DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA

CREDITORILOR
Infracţiunea este reglementată în art. 239 Cod penal într-o variantă tip şi
una asimilată.
Varianta tip constă în: „Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde,
deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său
ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor...”.
Varianta asimilată este reglementzată în alin. 2 art. 239, potrivit căruia
se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti, achiziţionează
bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
Subiectul activ al infracţiunii este special, putând fi doar debitorul

(calitatea acestuia de debitor trebuie stabilită printr-un înscris sau hotărâre
judecătorească).
Subiect pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică prejudiciată prin
comiterea faptei.
Din punct de vedere al laturii obiective infracţiunea se comite prin fapta
debitorului:
- de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori
ori bunuri din patrimoniul său;
- de a invoca acte sau datorii fictive.
- achiziţionarea de bunuri ori servicii (în cazul formei asimilate)
Sub aspect subiectiv, infracţiunea în forma tip se comite cu intenţie

directă.
Pentru existenţa infracţiunii în forma tip nu este necesar ca fapta să
producă o pagubă, fiind suficient să fie comisă în scopul prevăzut de lege –
fraudarea creditorilor, fără a se impune ca acesta să fie efectiv atins.
Forma asimilată prevăzută în alin. 2 se poate comite cu intenţie directă,

debitorul trebuind să ştie cu certitudine la momentul încheierii tranzacţiei că nu
va putea plăti şi că produce astfel o pagubă creditorului.
Pentru existenţa infracţiunii în această formă este necesar ca fapta să aibă
ca urmare imediată producerea unei pagube debitorului.
Forme agravate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal infracţiunea este mai
gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei
Tentativa se pedepseşte doar în cazul formei tip a infracţiunii (art. 248

Cod penal).
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
vătămate.
3.4.3. BANCRUTA SIMPLĂ
Infracţiunea este reglementată în art. 240 Cod penal şi constă în:

„neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori
de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni
termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.....”.
Infracţiunea de bancrută simplă nu are obiect material.
Subiectul activ este calificat, putând fi doar persoana fizică ce are
calitatea de debitor ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare.
Subiect pasiv este creditorul, persoană fizică sau juridică.
Elementul material se poate realiza prin unul din următoarele acte
(inacţiune):
- neintroducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei;
- introducerea tardivă a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
Bancruta simplă se poate comite cu intenţie directă sau indirectă.
Infracţiunea se consumă în momentul expirării termenului prevăzut în art.
240 şi anume, în momentul depăşirii cu mai mult de 6 luni a termenului prevăzut
de lege de la apariţia stării de insolvenţă.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă iar ccţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
3.4.4. BANCRUTA FRAUDULOASĂ
Este reglmentată în art. 241 Cod penal şi constă în fapta persoanei care, în
frauda creditorilor:
a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o
parte din activul averii acestuia;
b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în
alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate;
c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active.
Obiectul material poate consta în registrele debitorului, situaţia

financiară sau evidenţele debitorului (lit. a şi b, art. 241 alin. 1) ori activele
înstrăinate (lit. c art. 241 alin. 1).
Subiect activ este, de regulă, o persoană care îndeplineşte o funcţie/are o
calitate în cadrul societăţii (administrator, director, reprezentant legal, cenzor,
lichidator, acţionar, etc.).
Subiect pasiv este creditorul persoană fizică sau juridică.
Din punct de vedere al elementului material infracţiunea se comite prin

una din acţiunile alternative arătate expres în textul de lege.
Bancruta frauduloasă se comite cu intenţie care poate fi directă sau

indirectă.
Infracţiunea se consumă în momentul în care are loc fraudarea
creditorilor prin una din acţiunile incriminate.
Tentativa este pedepsită în conformitate cu art. 248 din cod.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 241
alin. 2 Cod penal).
3.4.5. GESTIUNEA FRAUDULOASĂ
Gestiunea frauduloasă este incriminată în art. 242 Cod penal sub o formă
de bază şi două forme agravate.
Forma de bază constă în pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia
administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie
să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri.
În această formă, fapta se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă.
Obiectul material este format dintr-o universalitate de bunuri mobile sau
imobile sau dintr-o parte dintr-un patrimoniu aparţinând unei persoane fizice sau
juridice, încredinţate făptuitorului în vederea administrării sau conservării.
Subiect activ este gestionarul, care are ori trebuie să aibă grija
administrării sau conservării acelor bunuri, inclusiv gestionarul de fapt, legea
nefăcând distincţie în acest sens.
Participaţia este posibilă sub toate formele, cu precizarea că va fi posibil
coautoratul numai dacă făptuitorii au calitatea specială cerută de lege.
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică ale
cărei bunuri au fost încredinţate altuia spre administrare sau conservare.
Elementul material poate consta în acţiuni sau inacţiuni, comise cu

ocazia administrării sau conservării bunurilor încredinţate, practic existând o
mare varietatea de modalităţi de comitere.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca fapta să producă urmarea
imediată, respectiv o pagubă.
Fapta poate fi comisă atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă.
Prima formă agravată există atunci când fapta prevăzută în alin. (1) a fost
săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un
reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa prevăzută de lege fiind în acest
caz, închisoarea de la unu la 5 ani.
Varianta agravată presupune astfel un subiect activ calificat, respectiv:
- administratorul judiciar;
- lichidatorul averii debitorului;
- reprezentantul sau prepusul administratorului ori lichidatorului judiciar.
A doua formă agravată, prevăzută în alin. 3 art. 242, constă în săvârşirea

faptelelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) în scopul de a dobândi un folos
patrimonial. Forma de vinovăţie este, în acest caz, intenţia directă. Comiterea
faptei în această ipoteză se sancţionează cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal gestiunea

frauduloasă este mai gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege majorându-se cu jumătate.
Tentativa este posibilă dar nu este pedepsită de către legiuitor.

vătămate.
3.4.6. ÎNSUŞIREA BUNULUI GĂSIT SAU AJUNS DIN EROARE LA

FĂPTUITOR
Reglementată în art. 243, infracţiunea are o variantă tip (alin. 1) şi una

asimilată (alin. 2).
Realizează conţinutul formei tip fapta de a nu preda în termen de 10 zile
un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun
ca de al său.
Varianta asimilată constă în însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce
aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau
nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că
bunul nu îi aparţine.
Obiectul material constă, după caz, fie în bunul găsit fie în bunul ajuns
din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului.
Bun găsit este cel care, în momentul intrării în posesia altei persoane, avea
întrerupt contactul cu persoana care l-a pierdut. Nu se consideră bun pierdut
bunul uitat de o persoană într-un loc determinat, deoarece în cazul respectiv
persoana a pierdut doar contactul fizic cu bunul, acesta aflându-se încă în
posesia ori detenţia sa.
Bunul ajuns din eroare în posesia altei persoane este acela care a intrat în
posesia altuia decât cel îndreptăţit fără ca primitorul să aibă reprezentarea că
bunul nu-i este destinat sau nu-i aparţine.
Bunul ajunge în mod fortuit în posesia făptuitorului când o întâmplare,
independentă de voinţa sa, face ca acesta să intre în posesia unui bun aparţinând
unei alte persoane (de exp. bunurile abandonate de către autorii unui furt în
curtea unei alte persoane).
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Infracţiunea poate fi
comisă şi în participaţie sub toate formele.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică.
Latura obiectivă
Actul de executare al primei variante a infracţiunii se realizează prin două
modalităţi alternative:
• omisiune-nepredarea în termen de 10 zile a bunului găsit autorităţilor sau
celui care l-a pierdut;
• acţiune -dispunerea de bunul găsit ca de bunul său (se comportă faţă de
bun ca un proprietar, îl consumă, distruge sau înstrăinează, înainte de
expirarea termenului de 10 zile).
În cazul variantei asimilate actul de executare constă în însuşirea bunului
ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului sau nepredarea
aacestuia în termen de 10 zile. Însuşirea se poate manifesta prin acte de folosire
sau de dispoziţie, fără drept, cu privire la acel bun sau prin refuzul nejustificat de
a-l preda celui îndreptăţit.
Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă sau
indirectă.
Consumarea infracţiunii se produce diferenţiat în raport de modalitatea
concretă de săvârşire.
Tentativa este posibilă în cazul săvârşirii faptei prin acţiune, dar nu este
incriminată.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu
amendă dar, potrivit alin. 3 al art. 243, împăcarea înlătură răspunderea penală.
3.4.7. ÎNŞELĂCIUNEA
Este reglementată în art. 244 Cod penal într-o formă tip (simplă) şi una
agravată.
Înşelăciunea constă în inducerea în eroare a unei persoane prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial
injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Pedeapsa prevăzută de lege în acest caz este închisoarea de la 6 luni la 3
ani.
Obiect material al infracţiunii de înşelăciune poate fi un bun mobil sau

imobil, inclusiv un înscris cu valoare patrimonială.
Subiect activ al infracţiunii de înşelăciune poate fi orice persoană ce
îndeplineeşte condiţiile pentru a răspunde penal, iar participaţia este posibilă sub
toate formele.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică.
Din punct de vedere al elementului material, infracţiunea se comite
printr-o acţiune de inducere în eroare a persoanei vătămate.
Inducerea în eroare presupune amăgirea victimei, crearea în psihicul ei a
unei reprezentări contrare realităţii asupra unor fapte sau împrejurări, pe baza
căreia săvârşeşte un act de dispoziţie păgubitor pentru patrimoniul său.
Inducerea în eroare se poate realiza prin:
• prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase;
• prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Latura subiectivă a infracţiunii se realizează cu intenţie directă,

calificată prin scopul special urmărit de făptuitor, de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos material injust.
Pentru existenţa infracţiunii nu are importanţă dacă scopul urmărit a fost
sau atins.
Forme agravate.
O primă formă agravată a înşelăciunii este reglementată în art. 244 alin.
2 din Cod.
Astfel, este mai gravă, pedepsindu-se cu închisoarea de la unu la 5 ani,
înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase.
Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni (de exp., dacă făptuitorul a comis o
înşelăciune atribuindu-şi o identitate falsă, pe care a probat-o cu un act de
identitate falsificat de el, fapta va constitui un concurs de infracţiuni).
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal înşelăciunea
este mai gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale
ale pedepsei prevăzute de lege majorându-se cu jumătate.
Infracţiunea de înşelăciune se consumă în momentul producerii pagubei
în patrimoniul persoanei vătămate.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
3.4.8. ÎNŞELĂCIUNEA PRIVIND ASIGURĂRILE
Este incriminată în art. 245 într-o variantă tip şi o variantă atenuată.

Infracţiunea are şi o formă agravată prevăzută în art. 2561 din Codul
penal.
Varianta tip, prevăzută în alin. 1 al art. 245 constă în distrugerea,
degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea
unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului,
în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată.
Astfel incriminată, fapta se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Forma atenuată a infracţiunii constă în fapta persoanei care, în scopul de
a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, simulează, îşi cauzează sau
agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat şi se
Obiectul material al infracţiunii îl constituie un bun asigurat împotriva
distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului.
Din reglementare rezultă că subiectul activ al infracţiunii:

- în varianta prevăzută de alin. 1 poate fi orice persoană, inclusiv
beneficiarul asigurării, care acţionează în scopul prevăzut de lege;
- în varianta prevăzută de alin. 2, subiect activ al infracţiunii este persoana
asigurată.
Subiect pasiv al infracţiunii este societatea de asigurare care a încheiat
poliţa de asigurare a bunului.
În forma de bază, fapta poate fi comisă prin:

- distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun
asigurat;
- ascunderea unui bun asigurat;
- înstrăinarea unui bun asigurat;
În forma atenuată, fapta se comite prin:
- simularea unor leziuni sau vătămări corporale;
- cauzarea unor leziuni sau vătămări corporale;
- agravarea unor leziuni sau vătămări corporale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal înşelăciunea privind
asigurările este mai gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave,
Din punct de vedere al laturii subiective fapta se comite cu intenţie

directă, scopul fiind calificat - de a obţine, pentru sine sau pentru altul suma
asigurată.
Pentru existenţa faptei nu are relevanţă dacă scopul a fost atins sau nu.
Dacă scopul nu a fost atins fapta rămâne în faza de tentativă, aceasta
pedepsindu-se.
Şi în acest caz, împăcarea înlătură răspunderea penală.
3.4.9. DETURNAREA LICITAŢIILOR PUBLICE
Infracţiunea este reglementată în art. 246 Cod penal şi constă în: „fapta de
a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de la o licitaţie
publică ori înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul de
adjudecare....”
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Deturnarea licitaţiilor publice nu are obiect material.

Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică ce răspunde
penal sau o persoană juridică. Atunci când fapta se comite prin înţelegerea
participanţilor, acesta trebuie să aibă calitatea specială de ofertant sau concurent.
Potrivit doctrinei, subiect pasiv este statul, iar subiect pasiv secundar,
persoana ale cărei interese de afaceri au fost lezate prin deturnarea licitaţiilor
publice.
Elementul material se realizează prin una din următoarele modalităţi
alternative:
• îndepărtarea unui participant de la o licitaţie publică prin
constrângere sau corupere;
• înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare.
Urmarea imediată constă în atingerea adusă liberei concurenţe în
licitaţiile publice şi prin aceasta în crearea unei stări de pericol pentru interesele
publice.
Din punct de vedere al laturii subiective infracţiunea se comite cu intenţie
directă.
Infracţiunea se consumă, după caz, în momentul îndepărtării
participantului de la licitaţia publică ori în momentul intervenirii înţelegerii între
participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare.
3.4.10. EXPLOATAREA PATRIMONIALĂ A UNEI PERSOANE
VULNERABILE
Este incriminată în art. 247 Cod penal într-o formă de bază (tip) şi una
agravată. Totodată, o formă agravată este reglementată şi în art. 2561 din Codul
penal.
Forma de bază constă în fapta creditorului care, cu ocazia dării cu
împrumut de bani sau bunuri, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a
debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de
dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face să constituie sau să
transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de valoare
vădit disproporţionată faţă de această prestaţie (art. 247 alin. 1).
Infracţiunea, în această formă, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani.
Obiect material poate fi orice bun mobil sau imobil precum şi
înscrisurile care au valoare patrimonială.
Subiect activ al infracţiunii, în forma de bază a acesteia, este creditorul
unei persoane, iar subiect pasiv este debitorul acesteia.
Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca subiectul pasiv al infracţiunii
să fie în stare de vădită vulnerabilitate, preexistentă comiterii infracţiunii,
datorată:
- vârstei;
- stării de sănătate;
- infirmităţii;
- relaţiei de dependenţă faţă de creditor.
Elementul material constă în acţiunea făptuitorului de a face pe debitor
acţioneze într-una din modalităţile alternative prevăzute de lege, şi anume:
- constituirea, pentru sine sau pentru altul, a unui drept real sau de creanţă
în schimbul unei prestaţii din partea creditorului;
- transmiterea unui drept real sau de creanţă în schimbul unei prestaţii din
partea creditorului.
Pentru existenţa infracţiunii este necesară îndeplinirea cumulativă a
următoarelor cerinţe:
- prestaţia efectuată de creditor să constea într-un împrumut de bani sau
bunuri;
- dreptul real sau de creanţă să aibă o valoare vădit disproporţionată în
raport cu prestaţia efectuată de creditor.
Din punct de vedere al laturii subiective fapta poate fi comisă cu intenţie

directă sau cu intenţie indirectă.
Consumarea are loc în momentul producerii urmării imediate.
Forma agravată a infracţiunii, reglementată în alin. 2 constă în punerea
unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii
cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la
constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un
drept, dacă s-a produs o pagubă.
Pedeapsa prevăzută de lege în acest caz este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Subiect activ şi subiect pasiv al infracţiunii pot fi orice persoane, în
această ipoteză textul neprecizând vreo calitate specială.
Elementul material se realizează, în acest caz, prin punerea unei

persoane în stare de vădită vulnerabilitate. Starea de vulnerabilitate în care se
află subiectul pasiv al infracţiunii nu este preexistentă faptei, ci este consecinţa
acesteia.
Pentru reţinerea faptei în această formă este necesar ca starea de
vulnerabilitate să fie provocată prin intoxicarea persoanei cu alcool sau cu
substanţe psihoactive.
În această modalitate, fapta se comite cu intenţie directă, scopul prevăzut
de lege fiind calificat.
Astfel, pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea făptuitorului
să urmărească determinarea subiectul pasiv al infracţiunii, alternativ:
- să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă;
- să renunţe la un drept.
Infracţiunea, în forma agravată, se consumă în momentul producerii
pagubei în patrimoniul persoanei vulnerabile.
Aşa cum am mai precizat, în conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod

penal infracţiunea este mai gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave,
3.5. FRAUDE COMISE PRIN SISTEME INFORMATICE ŞI

MIJLOACE DE PLATĂ ELECTRONICE
Sunt infracţiuni ce intră în această grupă:

• Frauda informatică;
• Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos;
• Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos.
3.5.1. FRAUDA INFORMATICĂ
Infracţiunea este reglementată în art. 249 Cod penal.

Frauda informatică constă în introducerea, modificarea sau ştergerea de
date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice
mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu
material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Obiectul material îl constituie entitatea materială pe care se află stocate

datele sau programele informatice ( hard-disk, floppy-disk, CD, memory-stick,
etc.).
Sistemul informatic este definit în art. 181 alin. 1 Cod penal iar datele
informatice în alin. 2 al aceluiaşi articol.
Subiect activ poate fi orice persoană (de regulă autori sunt persoane care
au acces la date şi sisteme informatice) iar subiect pasiv este persoana fizică sau
juridică prejudiciată în propriile interese şi faţă de care se poduce o pagubă prin
comiterea acţiunilor incriminate.
Elementul material se realizează prin una din acţiunile alternative:
• introducerea de date informatice;
• modificarea de date informatice;
• ştergerea de date informatice;
• restricţionarea accesului la date informatice;
• împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic.
Dintre cele mai frecvente fraude informatice, prezentate în doctrină,
amintim: frauda „momeşte şi schimbă”, trucuri bazate pe încredere, fraude
informatice cu „avans” cunoscute şi sub denumirea de „transferuri nigeriene”
sau „înşelătorii 419”, frauda „salam”, etc.
Infracţiunea se comite numai cu intenţie directă, calificată prin scop.
Consumarea are loc atunci când se realizează una dintre acţiunile
incriminate cauzându-se, totodată, prin aceasta şi un prejudiciu patrimonial unei
persoane.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal frauda informatică este
mai gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale
3.5.2. EFECTUAREA DE OPERAŢIUNI FINANCIARE ÎN MOD

FRAUDULOS
Este incriminată în art. 250 într-o formă tip, una asimilată şi una atenuată.
O formă agravată a infracţiunii găsim reglementată şi în conţinutul art.
1
256 Cod penal.
Forma tip, reglementată în alin. 1 are următorul cuprins: „efectuarea unei
operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument
de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea, fără
consimţământul titularului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor
de identificare care permit utilizarea acestuia...”.
Forma asimilată, prevăzută de alin. 2 constă în: efectuarea uneia dintre
operaţiunile prevăzute în alin. 1, prin utilizarea neautorizată a oricăror date de
identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Potrivit dispoziţiilor alin. 3 se pedepseşte mai puţin sever transmiterea
neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare, în vederea
efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute în alin. (1).
Pedepsa prevăzută de lege pentru această ipoteză este închisoarea de la
unu la 5 ani.
Obiectul material este reprezentat de instrumentele de plată electronică
(de exp., carduri) dar şi de datele informatice spre care se îndreaptă acţiunea
făptuitorului.
Subiect activ poate fi orice persoană iar participaţia este posibilă sub
toate formele.
Subiect pasiv este, după caz, titularul instrumentului de plată electronică
utilizat fără drept sau persoana căreia îi aprţin datele de identificare utilzate.
Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune de:

• efectuare a unei operaţiuni de retragere de numerar;
• încărcare a unui instrument de monedă electronică;
• descărcare a unui instrument de monedă electronică;
• transfer de fonduri.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca efectuarea uneia din acţiunile
de mai sus să aibă loc fără consimţământul titularului instrumentului de plată
electronică sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia ori, în
cazul formei asimilate, prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare
sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea se comite, în forma tip şi
asimilată cu intenţie directă sau indirectă iar în formă atenuată numai cu
intenţie directă, calificată prin scop.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal infracţiunea este mai
gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale
3.5.3. ACCEPTAREA OPERAŢIUNILOR FINANCIARE
EFECTUATE ÎN MOD FRAUDULOS
Este reglementată în cuprinsul art. 251 Cod penal într-o formă de bază şi
una asimilată. Infracţiunea are şi o formă agravată prevăzută de legiuitor în art.
2561 Cod penal.
Realizează forma de bază, acceptarea unei operaţiuni de retragere de
numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori
de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin folosirea unui instrument
de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul titularului său.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la unu la 5 ani.
Forma asimilată constă în acceptarea uneia dintre operaţiunile prevăzute
în alin. 1, cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date
de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.

Subiect activ este persoana fizică responsabilă de buna desfăşurare a
operaţiunilor financiare în care sunt utilizate instrumentele de plată electronice.
Subiect pasiv este persoana fizică deţinătoare de drept a instrumentului
de plată electronică falsificat sau a datelor informatice de identificare folosite în
mod neautorizat.
Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune de
acceptare a unei tranzacţii financiare electronice.
Este necesar ca făptuitorul să cunoască faptul că operaţiunea respectivă
este efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau
utilizat fără consimţământul titularului său.
Infracţiunea se comite numai cu intenţie directă.
Infracţiunea se consumă în momentul acceptării operaţiunii ilegale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2561 Cod penal, acceptarea

operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos este mai gravă dacă a
produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
de lege majorându-se cu jumătate.
3.6. DISTRUGEREA ŞI TULBURAREA DE POSESIE
3.6.1. DISTRUGEREA
Legiuitorul incriminează distrugerea, distrugerea calificată şi distrugerea
din culpă.
Distrugerea este reglementată în art. 253 Cod penal într-o formă tip şi trei
forme agravate.
Forma tip, reglementată în alin. 1, constă în: distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori
împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun,
precum şi înlăturarea măsurilor luate.
Comiterea faptei în această modalitate se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă.
Obiectul material constă în orice bun mobil sau imobil care aparţine unei
persoane fizice sau juridice sau chiar proprietarului bunului.
În cazul formei de bază a infracţiunii de distrugere şi a primei forme
agravate obiect material poate fi numai un bun aparţinând altei persoane decât
făptuitorul.
Totodată, în cazul primei forme agravate obiectul material este un înscris
sub semnătură privată (convenţiile civile, chitanţele, facturile fiscale).
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca înscrisul sub semnătură
privată ce face obiectul infracţiunii să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiţii:
- să aparţină în tot sau în parte unei alte persoane;
- să servească la dovedirea unui drept de natură patrimonială.
Dacă înscrisul aparţine numai făptuitorului fapta nu constituie
infracţiunea de distrugere în această formă.
Obiectul material constă într-un bun ce face parte din patrimoniul cultural
în cazul celei de-a doua forme agravate (art. 253 alin. 3).
În varianta simplă a infracţiunii, precum şi în varianta referitoare la

distrugerea de înscrisuri sub semnătură privată, subiect activ poate fi orice
persoană, cu excepţia proprietarului sau deţinătorului acestuia.
În cazul formelor agravate ale distrugerii reglementate în alin. 3 şi 4 art.
253, subiect activ poate fi inclusiv proprietarul bunului ce formează obiectul
material al infracţiunii.
Infracţiunea se poate comite în participaţie penală sub toate formele sale.
Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică proprietară a bunului.
În ipoteza în care bunul este distrus chiar de către proprietarul acestuia,
subiect pasiv este persoana care avea un drept asupra bunului distrus, degradat.
Latura obiectivă
Elementul material în cazul formei de bază a infracţiunii se realizează
prin vreuna dintre cele cinci modalităţi cu caracter alternativ prevăzute de lege:
distrugerea;
degradarea;
aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun;
împiedicarea măsurilor de conservare ori de salvare a bunului;
înlăturarea măsurilor de conservare ori de salvare luate în acest sens.
Urmarea imediată este de natură materială, constând în încetarea
existenţei bunului, starea de degradare sau de neîntrebuinţare a acestuia,
exprimată şi într-o pagubă materială în patrimoniul unei persoane.
Latura subiectivă
Infracţiunea de distrugere se poate comite cu intenţie directă sau
indirectă.
Formele agravate
Prima formă agravată, reglementată în art. 253 alin. 2 constă în
distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte
altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă
prin aceasta s-a produs o pagubă.
Pedepsa este, în acest caz, închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
A doua formă agravată există, potrivit alin. 3 al art. 253 atunci când fapta
prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural.
Comiterea faptei în această formă se pedepseştecu închisoare de la unu la
5 ani.
A treia formă agravată constă în distrugerea, degradarea sau aducerea în
stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin
orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane
sau bunuri.
Pentru existenţa infracţiunii în această formă trebuie îndeplinite două
condiţii cumulative:
- mijloacele să constea în incendiere, explozie ori orice alt asemenea
mijloc;
- mijlocul utilizat să fie de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri.
În această ipoteză fapta se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Consumarea infracţiunii de distrugere are loc în momentul în care se

produce o pagubă în patrimoniul subiectului pasiv.
Tentativa la infracţiunea de distrugere în varianta tip şi varianta în care
obiect material este un înscris sub semnătură privată nu se pedepseşte.
Se pedepseşte tentativa în temeiul art. 253 alin. 7 atunci când se comite în
formele agravate prevăzute în alin. 3 şi 4 art. 253.
Pentru faptele prevăzute în alin. 1 (forma tip) şi alin. 2 (prima formă
agravată) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
3.6.2. DISTRUGEREA CALIFICATĂ
Este reglementată distinct în dispoziţiile art. 254 Cod penal.
Distrugerea este calificată dacă faptele prevăzute în art. 253 au avut ca
urmare un dezastru.
Dezastrul, este definit în alin. 2 al art. 254 şi constă în distrugerea sau
degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau
componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea
corporală a două sau mai multor persoane.
Distrugerea calificată este o infracţiune complexă.
Obiectul material al distrugerii calificate este constituit din:
- bunuri imobile;
- lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora.
Elementul material îl constituie acţiunea, alternativă, de:
- distrugere;
- degradare.
Urmarea imediată a faptei o constituie, pe lângă distrugerea sau
degradarea bunului -obiect material, în mod alternativ:
- moartea a două sau mai multe persoane;
- vătămarea corporală a două sau mai multe persoane.
Din punct de vedere al laturii subiective, distrugerea calificată se comite
cu intenţie depăşită.
Infracţiunea se consumă atunci când se produce dezastrul.
Distrugerea calificată se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani şi
3.6.3. DISTRUGEREA DIN CULPĂ
Infracţiunea de distrugere din culpă este încriminată în art. 255 Cod penal
sub o formă tip şi o formă agravată.
Forma tip, reglementată în alin. 1 constă în: distrugerea, degradarea ori
aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta
aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere,
explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în
pericol alte persoane sau bunuri.
Comiterea faptei în această formă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la un an sau cu amendă.
Obiectul material poate consta în orice bun mobil sau imobil, chiar dacă
aparţine făptuitorului.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, inclusiv proprietarul
bunului.
Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică proprietară a
bunului, cu excepţia cazului când bunul aparţine făptuitorului, când subiect
pasiv este statul (ca reprezentant al societăţii).
Latura obiectivă
Distrugerea din culpă a unui bun este sancţionată numai în ipoteza în care
este comisă prin incendiere, explozie sau orice alte asemenea mijloace şi dacă
aceste mijloace sunt de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
Infracţiunea poate fi comisă în oricare din cele două forme ale culpei.
Distrugerea din culpă se comite în formă agravată atunci când faptele
reglementate în alin. 1 al art. 255 au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa fiind
în acest caz închisoarea de la 5 la 12 ani.
Fiind o infracţiune ce se comite din culpă tentativa nu este posibilă.
3.6.4. TULBURAREA DE POSESIE
Este incriminată în art. 256 Cod penal având următorul cuprins:

„ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori
prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în
posesia altuia se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă”.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie un imobil (teren,
construcţie, etc). Cerinţa referitoare la obiectul material al infracţiunii este ca
imobilul să se afle în posesia altei persoane decât făptuitorul.
Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, chiar şi proprietarul
imobilului, dacă săvârşeşte fapta împotriva unui posesor legitim.
Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică a cărei posesie a fost
tulburată.
Elementul material al infracţiunii îl constituie acţiunea de ocupare, în
întregime sau în parte, ce poate fi comisă, alternativ, prin:
- violenţă sau ameninţare;
- desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar.
Este esenţial pentru existenţa infracţiunii ca ocuparea să aibă loc fără
drept.
Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Infracţiunea de tulburare de posesie se poate comite în formă continuă.
Deşi este posibilă tentativa nu este pedepsită.

vătămate.
Test de autoevaluare nr. 3. Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările pot

avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):
1. Constituie obiect material al infracţiunii de furt:
a. bunurile abandonate de o persoană;
b. bunurile pierdute de o persoană;
c. energia electrică.
2. Tâlhăria este calificată atunci când:

a. a avut ca urmare vătămarea corporală;
b. a fost săvârşită prin violare de domiciliu sau sediu
profesional;
c. a fost săvârşită într-un mijloc de transport.
3. Dacă mijlocul fraudulos prin care se săvârşeşte

înşelăciunea constituie prin el însuşi o infracţiune se aplică
regulile:
a. concursului de infracţiuni;
b. pluralităţii intermediare;
c. recidivei.
4. Fapta de a-şi însuşi pe nedrept un bun mobil ce aparţine

altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului constituie:
a. furt;
b. însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor;
c. abuz de încredere.
5. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate în cazul:
a. abuzului de încredere;
b. furtului comis între membrii de familie;
c. tâlhărie.
BIBLIOGRAFIA CAPITOLULUI 3:
2017;
Bucureşti, 2017.
BIBLIOGRAFIE
2017;
Bucureşti, 2017.
Testul de autoevaluare nr. 1
RĂSPUNSURI LA Partea generală şi partea specială a
ÎNTREBĂRILE DIN dreptului penal formează un tot unitar.
TESTELE Partea generală a dreptului penal
DE cuprinde normele juridice penale cu valoare de
AUTOEVALUARE
principiu şi instituţiile dreptului penal cu
aplicabilitate generală, în cazul tuturor
infracţiunilor.
Partea specială a dreptului penal stabileşte
expres acţiunile/inacţiunile ce constituie
infracţiuni, condiţiile de incriminare, limitele
speciale ale pedepselor aplicabile în cazul
comiterii lor.

1. b
2. a
3. a
4. b, c
5. a, b

1. c
2. a, b, c
3. a
4. b
5. a, b
TEME PROPUSE:
1. Deosebirea dintre infracţiunea de omor şi cea de lovituri sau vătămări

cauzatoare de moarte.
2. Prin ce se caracterizează furtul comis în scop de folosinţă?

D3102 Suport de Curs Drept Penal Parte Speciala I 2021-2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D3102 Suport de Curs Drept Penal Parte Speciala I 2021-2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lector Universitar Dr.

Mariana Narcisa RADU

DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ I

2.6.1. LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL....................... 32

3.4.1. ABUZUL DE ÎNCREDERE ...................................................... 74

DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ I

Studiul disciplinei Drept penal. Parte specială reprezintă o continuare

Obiectivul studierii părţii speciale a dreptului penal constă în cunoaşterea

După studierea cursului, studenţii vor fi capabili să:

• identifice infracţiunile studiate

• soluţioneze cazuri practice

• analizeze critic soluţii pronunţate în practica

MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL

Prezentul curs este, prin structura sa, destinat învăţământului la frecvenţă

Cursul de faţă este structurat în trei capitole.

În fiecare capitol sunt abordate în mod unitar, infracţiuni reglementate în

În cadrul fiecărui capitol, obiectivele enunţă competenţele ce urmează a fi

Conţinutul fiecărui capitol are în vedere raportul competenţe-

Testele de autoevaluare au rolul de a testa dacă obiectivele educaţionale

MODUL DE ABORDARE A CURSULUI

În Cap. 3 am abordat infracţiunile contra patrimoniului, aşa cum sunt

După studiul capitolului 1, studenţii vor avea suficiente cunoştiinţe

a) a putea realiza legătura existentă între cele

b) a cunoaşte modul concret în care se va

1.1. Corelaţii între partea generală şi partea specială a dreptului penal

Partea generală şi partea specială a dreptului penal formează un tot unitar,

În codurile penale normele de incriminare sunt sistematizate după criterii

Test de autoevaluare nr. 1. Răspundeţi la următoarea întrebare:

INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Studierea tematicii abordate în acest capitol te va ajuta:

a. să dobândească capacitatea de a identifica

Infracţiunile din această grupă aduc atingere persoanei, prin persoană

2.2. INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII

2.2.2. OMORUL CALIFICAT

2.2.3. UCIDEREA LA CEREREA VICTIMEI

Infracţiunea este reglementată în art. 190 din Codul penal.

2.2.4. DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII

Infracţiunea are o formă de bază, două forme agravate şi o formă atenuată.

2.2.5. UCIDEREA DIN CULPĂ

2.3. INFRACŢIUNI CONTRA INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU

2.3.1. LOVIREA SAU ALTE VIOLENŢE

Forma tip constă în lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de

2.3.2. VĂTĂMAREA CORPORALĂ

Urmarea constă în acest caz în moartea victimei. Între actul de executare

2.3.4. VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ

2.3.5. RELE TRATAMENTE APLICATE MINORULUI

În conformitate cu dispoziţiile art. 197 Cod penal punerea în primejdie

2.4. INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE

2.4.1. VIOLENŢA ÎN FAMILIE

Violenţa în familie constituie potrivit art. 199 Cod penal infracţiune.

2.4.2. UCIDEREA ORI VĂTĂMAREA NOU-NĂSCUTULUI

2.5. AGRESIUNI ASUPRA FĂTULUI

2.5.1. ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII

2.5.2. VĂTĂMAREA FĂTULUI

A. Vătămarea fătului în timpul naşterii

Cauză justificativă specială

B. Vătămarea fătului în timpul sarcinii

Tentativa la infracţiunea de vătămare a fătului nu se pedepseşte. În cazul

2.6. INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI

Sunt infracţiuni contra libertăţii persoanei următoarele:

2.6.1. LIPSIREA DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

Subiect activ al infracţiunii de ameninţare poate fi orice persoană care

Infracţiunea de hărţuire este incriminată în art. 208 într-o formă de bază şi