ANATOMIE

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE STAT
„GRIGORE GHICA VODA” IAŞI
ANATOMIA ŞŞ I
FIZIOLOGIA OMULUI
CURS PENTRU UZ INTEN
Prof. Dr. Evelina-Cristina MORARI
2016
România Iaşi, Str. Nicolae Bălcescu nr. 19 cod 700117

Prof. Dr. Evelina-Cristina MORARI
CURS
DE
ANATOMIA
ŞI
FIZIOLOGIA OMULUI
(Curs pentru uz intern)
CONFORM
CURRICULUM-ului PENTRU
NIVEL 5 AVANSAT
ŞCOALĂ POSTLICEALĂ
Curriculum aprobat prin OMEdCT nr. 2713/29.11.2007

IAŞI  2016
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE STAT „GRIGORE GHICA
VODĂ”
Iaşi, Str. Nicolae Bălcescu nr. 19 cod 700117 Telefon/fax:
0232.219516
CURS
DE
ANATOMIA
ŞI
FIZIOLOGIA OMULUI
Prof. Dr.
Evelina-Cristina MORARI
IAŞI  2016
CUPRINS
IMPORTANTA STUDIULUI ANATOMIEI UMANE PENTRU 5
AMG ..............................................
DATE GENERALE DE ORGANIZARE ANATOMICA 6
UMANA ..........................................................
ORGANISMUL UMAN CA TOT 6
UNITAR ..............................................................................................................
SEGMENTELE CORPULUI 6
UMAN ............................................................................................................
POZITIA SI ORIENTAREA CORPULUI 7
UMAN .................................................................................
NOMENCLATURA 7
ANATOMICA ................................................................................................................................
.....................
MEMBRANELE .................................................................................................... 9
........................................
CELULA. CELULA 17
EUCARIOTA .....................................................................................................
....
A. STRUCTURA ORGANIZATA A 17
CELULEI ...........................................................................
B. STRUCTURA NEORGANIZATA A 20
CELULEI .....................................................................
DIVIZIUNEA 21
CELULARA .......................................................................................................
..............
A. DIVIZIUNEA 22
MITOTICA .......................................................................................................
B. DIVIZIUNEA 23
MEIOTICA ......................................................................................................
TESUTURILE ................................................................................................... 30
......................................
A. TESUTUL 30
EPITELIAL .......................................................................................................
....
A.1. EPITELIILE DE 30
ACOPERIRE ..................................................................................
A.2. TESUTURILE GLANDULARE 30
(SECRETOARE) ...................................................
A.3. EPITELII 30
SENZORIALE ...........................................................................................
B. TESUTUL 31
CONJUNCTIV ...................................................................................................
...
B.1. TESUTURILE CONJUNCTIVE 31
MOI .......................................................................
B.2. TESUTUL CONJUCTIV 31
SEMIDUR .........................................................................
B.3. TESUTUL CONJUNCTIV DUR SAU 31
OSOS ............................................................
OSTEOGENEZA – DATE 33
SUMARE ................................................................................
C. TESUTUL 34
MUSCULAR ......................................................................................................
.....
C.1. ŢESUTUL MUSCULAR 34
STRIAT ...............................................................................
C.2. TESUTUL MUSCULAR 35
NETED ..............................................................................
C.3 TESUTUL MUSCULAR DE TIP CARDIAC 36
(MIOCARDUL) ..................................
D. ŢESUTUL 36
NERVOS ...........................................................................................................
.....
SANGELE ......................................................................................................... 41
.......................................
PROPRIETATILE 41
SANGELUI ...................................................................................................
COMPONENTELE 42
SANGELUI .................................................................................................
A. ELEMENTELE FIGURATE ALE 42
SANGELUI ..........................................................
B. PLASMA 46
SANGVINA ....................................................................................................
FUNCTIA DE APARARE A 46
SANGELUI ....................................................................................
GRUPELE SANGVINE – 47
TRANSFUZIA ...................................................................................
SISTEMUL 50
NERVOS ...........................................................................................................
...................
I. 50
NEURONUL ......................................................................................................
.......................
II. ORGANIZAREA SISTEMULUI 53
NERVOS ............................................................................
II. A. MADUVA 54
SPINARII .................................................................................................
II. B. 60
ENCEFALUL .....................................................................................................
.......
II. B. 1. TRUNCHIUL 60
CEREBRAL ........................................................................
II. B. 2. 63
CEREBELUL ..............................................................................................
II. B. 3. 64
DIENCEFALUL ..........................................................................................
II. B. 4. EMISFERELE 65
CEREBRALE ....................................................................
III. SISTEMUL NERVOS 69
VEGETATIV .....................................................................................
ANALIZATORII ................................................................................................. 73
.....................................
A. ANALIZATORUL 73
OLFACTIV ................................................................................................
B. ANALIZATORUL 74
GUSTATIV ................................................................................................
C. ANALIZATORUL 75
OPTIC .......................................................................................................
D. ANALIZATORUL ACUSTICO- 79
VESTIBULAR .....................................................................
E. ANALIZATORUL 83
CUTANAT ................................................................................................
F. ANALIZATORUL KINESTEZIC 87
(MOTOR) .........................................................................
SISTEMUL 88
ENDOCRIN .......................................................................................................
.................
A. HIPOFIZA (GLANDA 88
PITUITARA) ......................................................................................
B. EPIFIZA (GLANDA 90
PINEALA) .............................................................................................
C. 91
TIROIDA ...........................................................................................................
........................
D. GLANDELE 92
PARATIROIDIENE ..........................................................................................
E. 93
TIMUSUL .........................................................................................................
........................
F. GLANDELE 94
SUPRARENALE ................................................................................................
G. PANCREASUL 95
ENDOCRIN ..................................................................................................
H. COMPONENTELE ENDOCRINE ALE GLANDELOR 95
SEXUALE .................................
I. PARAGANGLIONII 96
……………………………………………………………………………..
SISTEMUL 97
LOCOMOTOR ...................................................................................................
.................
I. SISTEMUL 97
OSOS ................................................................................................................
......
A. 98
SCHELETUL .....................................................................................................
............
A. 1. COLOANA VERTEBRALA 98
(RAHISUL) ........................................................
A. 2. TORACELE 99
OSOS ...........................................................................................
A. 3. 100
CRANIUL .........................................................................................................
A. 4. SCHELETUL 101
MEMBRELOR ........................................................................
B. 1. 106
ARTICULATIILE ...............................................................................................
........
B. 2. NOTIUNI DE FIZIOLOGIA 107
OASELOR .................................................................
II. SISTEMUL 115

MUSCULAR ......................................................................................................
...
PROPRIETĂŢILE 116
MUŞCHILOR .....................................................................................
A. MUŞCHII CAPULUI ŞI 116
GÂTULUI ..............................................................................
B. MUŞCHII MEMBRULUI 117
SUPERIOR .........................................................................
C. MUSCHII MEMBRULUI 118
INFERIOR .........................................................................
D. MUŞCHII PERETILOR 120
TRUNCHIULUI ..................................................................
FUNCTIA DE 124
NUTRITIE ........................................................................................................
.............
I. SISTEMUL 124
RESPIRATOR ...................................................................................................
....
A. CĂILE AERIENE 125
RESPIRATORII ..............................................................................
B. 129
PLĂMÂNII ........................................................................................................
.............
C. 1. MECANICA 132
RESPIRATIEI .......................................................................................
C. 2. SCHIMBURILE GAZOASE 134
RESPIRATORII ...............................................
II. SISTEMUL CARDIO- 137

VASCULAR ..........................................................................................
A. INIMA 137
(CORDUL) ........................................................................................................
B. SISTEMUL 142
VASCULAR ................................................................................................
B. 1. CIRCULAŢIA SISTEMICĂ (MAREA 143
CIRCULATIE) ...................................
B. 2. CIRCULATIA MICĂ 148
(PULMONARĂ) ...........................................................
B. 3. CIRCULAŢI LIMFATICĂ 149
……………………………………………………..
150
III. SISTEMUL
DIGESTIV .........................................................................................................
.
A. TUBUL 150
DIGESTIV ........................................................................................................
B. STRUCTURA MORFOFUNCŢIONALĂ A TUBULUI DIGESTIV
SUBDIAFRAGMATIC ........................................................................................ 156
.....................................
C. GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI 158
DIGESTIV .....................................................
D. DIGESTIA BUCALA, GASTRICA, 163
INTESTINALA .....................................................
E. FIZIOLOGIA INTESTINULUI 168
GROS ..........................................................................
F. ABSORBTIA 169
INTESTINALA .................................................................................
METABOLISMUL ...................................................................................... 172
..................................
IV. SISTEMUL EXCRETOR 180

(URINAR) ....................................................................................
A. RINICHII 180
(REN) ...........................................................................................................
B. CĂILE EXCRETORII 183
URINARE ................................................................................
C. FORMAREA 184
URINEI ....................................................................................................
FUNCTIA DE 186
REPRODUCERE ...............................................................................................
............
SISTEMUL 186
REPRODUCATOR .............................................................................................
......
A. SISTEMUL REPRODUCATOR 186
MASCUL ..................................................................
B. SISTEMUL REPRODUCATOR 190
FEMEL .....................................................................
MINIATLAS DE ANATOMIA SI FIZIOLOGIA OMULUI 194

……………………………………………
BIBLIOGRAFIE 225
……………………………………………………………………………………………
Prof. Dr. Evelina-Cristina MORARI Anatomia Şi Fiziologia
Omului
IMPORTANTA STUDIULUI ANATOMIEI UMANE
PENTRU AMG
Anatomia umana (ana, gr.=prin, tomnein, gr.=a taia), care

studiaza structura corpului uman, trebuie sa reprezinte, si pentru AMG,
materia de baza de studiu, deoarece cunoasterea structurii corpului
uman prin disectie (dissectio, lat.=examinare prin sectionare, taiere),
constituie temelia cunostintelor si a intelegerii cat mai exacte a
substratului asupra caruia actioneaza medicamentul.
Materia vie, in decursul existenjei sale, a evoluat organizandu-se de
la simplu la complex, in etape succesive calitativ superioare.
Aceste etape evolutive definesc pe de o parte modul de
dezvoltare istorica foarte indelungat a materiei vii, de cand exista pana la
cele mai evoluate forme de viata, iar pe de alta parte rezuma si
dezvoltarea fiecarui individ, deci si a omului, de la oul fecundat la adult-
ontogeneza (ontos, gr.=fiinta, genesis, gr.=nastere). Marele biolog
german E. Haeckel a formulat, inca din 1866, legea biogenetica
fundamentala si anume: "ontogeneza reproduce etapele principale ale
dezvoltarii speciei – filogeneza" (filum, i, lat.=fir, linie, a unei specii sau
grupe sistemice). Fiind cea mai evoluata fiinta, omul este deci rezultatul
evolutiei indelungate a materiei vii sub influenta diferitilor factori.
Observatiile anatomice la inceput, in antichitate, au fost empirice si
facute pe animalele vanate. Studiile de anatomie umana, initial
incomplete si cu inexactitati, s-au dezvoltat continuu prin noi descoperiri si
interpretari stiintifice din ce in ce mai evoluate. Printre cele mai
deosebite personalitati stiintifice se remarca la vechii greci Hipocrate,
numit si parintele medicinei, apoi, dupa Christos, Galenus, Vesalius si multi
altii.
Cercetarile anatomice au atras mai apoi dezvoltarea altor ramuri ale
stiintei biologice cum ar fi: fiziologia, biochirnia, biomecanica, embriologia,
histologia, paleontologia s.a. In perioada Renasterii si dupa aceasta perioada
renumiti oameni de stiinta ca Leonardo Da Vinci, Harvey, Malpighi, Morgagni,
Charles Darwin, ca sa citam numai cativa dintre ei, isi aduc o contributie
deosebita si in domeniul studiului anatomiei umane.
La noi in tara renumitii anatomisti au fost T. Ionescu, E. Juvara,
D. Gerota, iar la Iasi A. Peride, Fr. Rainer, Gr. T. Popa, I. Iancu, Gh. Frasin,
N. Cozma, precum si actualii profesori Gh. Adomnicai, I. Petrovanu, M.
Chiriac, Gr. Mihalache.
Starea de sanatate a organismului uman, ca si a altor
vietuitoare, reprezinta echilibrul dintre influentele multiplilor factori din
mediul inconjurator si modul de reactie a corpului nostru.
Organismul normal sanatos prezinta anumite constante biologice,
ceea ce ii determina starea de homeostazie (homoios, gr.=egal, acelasi;
stasis gr.=retinere). Fata de factorii din mediul inconjurator organismul se
comporta diferit in functie de varsta (datorita modului diferit de evolutie si
de maturizare a numeroaselor organe, sisteme si aparate in cursul
ontogenezei), sex,tipul constitutional, deci are caracteristic o anumita
receptivitate si reactivitate fata de acesti factori, inclusiv fata de agentii
patogeni si medicamente.
Din punct de vedere morfofunctional (morphe, gr.=format, functio,
Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 5

Omului
lat.=functie) factorii principali care definesc receptivitatea si reactivitatea
organismului sunt:
- componenta genetica;
- varsta;
- diferentierea sexuala;
- bioritmurile.
Inca din primele stadii evolutive, cand domina mai intai componenta
genetica, ereditara si mai apoi interdependenta maternofetala prin
circulatie fetoplacentara, sau orice stare patologica materna, poate
influenta evolutia viitorului organism.
Dupa nastere continua cresterea cantitativa si calitativa a
organismului uman pana la varsta adulta, cand se realizeaza o stabilizare,
dupa care, spre batranete, se produce involutia organismului pe toate
planurile.
Aceste etape existentiale sunt dependente si de anumite ritmuri
ciclice (lunar, sezonier, ritmul zi/noapte, sau la femeie ciclurile menstruale
etc.), iar unele particularitati fiziologice sunt schimbatoare chiar in
perioada scurta de dimineata pana seara (ritm nictemeral). Astfel se explica
si raspunsul diferit fata de un medicament, chiar in timpul unei zile, ca si
raspunsurile conditionate de ciclul menstrual sau de anotimp s.a.
Starea de boala a organismului uman declanseaza reactii de
raspuns la agresiunea ivita, marind potentialul de adaptare la noile conditii
nocive, iar prin mijloace de aparare, la inceput proprii, cauta sa juguleze
aceasta stare. Cand aceste mijloace proprii de aparare sunt insuficiente
pentru a invinge boala, noi intervenim ajutand organismul bolnav cu
metode chirurgicale, fizice, sau medicamentoase, dupa caz.
DATE GENERALE DE ORGANIZARE ANATOMICA UMANA

ORGANISMUL UMAN CA TOT UNITAR
Organismul uman, forma cea mai evoluata de organizare si
functionare a materiei vii, este structurat ca un tot unitar de la nivel
molecular, celular, tisular, la cel al organelor, sistemelor sau
aparatelor.
Organele/viscerele reprezinta o parte a organismului, fiecare
fiind alcatuit din tesuturi cu structuri si origini diferite, adaptate sa
indeplineasca una sau mai multe functii specifi ce in
interdependenta cu alte organe. Exemple de organe avem: rinichii,
ficatul, splina, pulmonii etc.
Aparatele sunt grupari de organe avand structuri diferite, dar
cu functie principala comuna. Exemple de aparate avem:
- aparatul locomotor (alcatuit din oase, muschi striati - voluntari si
articulatii) pentru sustinerea corpului si locomotie;
- aparatul digestiv (tubul digestiv si glandele sale anexe) cu rol
principal in nutritie;
- aparatul cardiovascular (inima si reteaua sa vasculara) avand
principala functie de transport, s.a.
Sistemele reprezinta unitati morfologice si functionale formate din
organe cu aceeasi structura tisulara. Exemple de sisteme avem: sistemele
osos, muscular, nervos etc.
Corpul omenesc, prin organele, aparatele si sistemele sale, este un tot

Omului
unitar morfologic si functional, realizand legaturi multiple pe doua cai:
- umoral (sangele, limfa si lichidul interstitial);
- nervos (sistemul nervos central si periferic).
SEGMENTELE CORPULUI UMAN
Corpul uman este format din urmatoarele segmente: cap

(extremitatea cefalica) legat prin - gat de - torace, care impreuna cu
abdomenul alcatuiesc trunchiul si - membrele (2 superioare - toracice, si 2
inferioare - pelvine).
1. Capul are doua parti:
- una postero-superioara numita cutia craniana (neurocraniu);
- una antero-inferioara numita fata (viscerocraniu).
2. Gatul are doua regiuni:
- regiunea cervicala posterioara (a cefei, sau nucala) formata din
elemente somatice (oase, muschi striati, articulatii, tegumente, tesut
conjunctiv, etc), care se continua la nivelul trunchiului cu regiunea spatelui
(dorsala);
- regiunea cervicala anterioara (traheliana, sau gatul propriu-zis),
care pe langa elementele somatice (osul hioid, muschi striati, fascii s.a.)
contine si viscere (faringe, esofag, laringe, trahee, glanda tiroida etc.).
3. Trunchiul prezinta un aspect tubuliform, cu un perete
(continator) si o cavitate in interior (continutul).
Continutul trunchiului este format din viscere acoperite de seroase
si este separat, printr-un muschi numit diafragm, in doua compartimente:
- toracele (in partea superioara), care contine bilateral cei doi pulmoni
acoperiti fiecare de seroasa pleurala, iar in mijloc mediastinul cu inima
acoperita de seroasa pericardica, vasele mari, nervi, esofagul etc.;
- abdomenul (sub diafragm), ce contine organele tubului digestiv cu
glandele lor anexe, organele aparatului urogenital, vase sanguine si limfatice,
nervi etc., toate acoperite de seroasa peritoneala; partea cea mai decliva a
continutului abdominal se numeste cavitatea pelvina.
Peretele anterolateral al toracelui este fibro-musculo-osteo-
cartilaginos; cel al abdomenului este lipsit de elementele osteo-
cartilaginoase, si prezinta in partea inferioara regiunea strabatuta, la
barbat de cordonul spermatic, iar la femeie de ligamentul rotund uterin.
Peretele inferior - perineul – prezinta orificiile distale, de exteriorizare,
ale aparatului digestiv si urogenital, precum si organele genitale externe,
specifice fiecarui sex.
4. Membrele superioare au fiecare:
- o "radacina" de legatura cu toracele, umarul (inclusiv
articulatia umarului – scapulo humerala);
- o portiune libera formata din 5 segmente: brat, cot, antebrat,
pumn si mana.
Degetele mainii, dinspre inafara spre inauntru, se numesc:
police, index, medius, inelar si auricular.
5. Membrele inferioare se leaga fiecare de trunchi prin:
- sold, ce cuprinde posterior regiunea fesiera, iar in interior
articulatia coxo-femurala;
- partea libera are tot 5 segmente: coapsa, genunchiul cu regiunea

Omului
poplitee posterior, gamba, glezna si piciorul.
Degetul mare de la picior, situat intern, poarta numele de haluce.
Membrele au in structura lor planuri superficiale situate sub piele, in
care se gasesc vene superficiale si terminatiuni nervoase senzitive,
precum si planuri profunde, ce cuprind oasele, articulatiile, muschii
striati si principalele vase si nervi. Separarea acestor doua planuri o
face, in lungul membrului, un manson fibros numit fascia superficiala,
care la nivelul radacinii membrului se continua cu fasciile ce acopera peretii
trunchiului.
Corpul omenesc poate fi delimitat, mai ales din punct de vedere al
inervatiei, in doua parti si anume:
- partea somatica (soma, gr.=corp, corpuscul), ce cuprinde
structurile periferice (piele, muschi striati, scheletul osos si cartilaginos,
articulatiile s.a.) din peretii trunchiului si in intregime cele 4 membre, care
prin intermediul sistemului nervos de relatie, realizeaza acte reflexe de
integrare functionala a organismului in mediul inconjuritor;
- partea viscerala (viscera, lat.=organe interne), a organelor
interne, situate indeosebi in interiorul trunchiului si care, tot pe cale
reflexa isi regleaza permanent activitatea insa prin intermediul
sistemului nervos vegetativ.
Structurile somatice se gasesc la periferia, dar si in profunzimea
viscerocraniului si gatului, la nivelul unor organe de simt sau a
extremitatilor superioare ale aparatelor digestiv si respirator.
De remarcat in plus ca in tot teritoriul somatic al corpului sunt si
structuri vegetative, ca vasele sanguine si limfatice, muschii piloerectori
sau glandele sebacee si sudoripare, care au aceeasi influenta reglatoare
data de sistemul nervos vegetativ.
Atat activitatea nervoasa reflexa, somatica si vegetativa,
interdependente, cat si actiunile hormonilor secretati de glandele
endocrine si vehiculate in tot corpul prin sistemul vascular al
aparatului cardiovascular, realizeaza unitatea functionala a organismului in
echilibru dinamic cu mediul ambiant.
POZITIA SI ORIENTAREA CORPULUI UMAN

NOMENCLATURA ANATOMICA
Pozitia anatomica umana este verticala, cu membrele superioare
intinse de-a lungul trunchiului si cu mana orientata cu palma inainte
(supinatie).
Prin pozitie antomica normala (PAN) se intelege pozitia care se
ia in considerare atunci cand se descriu diferitele elemente anatomice si
raporturile dintre ele. Este aleasa prin conventie internationala si are o
deosebita importanta fiind indispensabila pentru studiul anatomiei. La om,
este: ortostatism (subiectul sta in picioare) {de fapt e clinostatism (culcat
pe spate), cel putin conform prof. dr. Alex Croitoru}, toate cele patru
membre paralele intre ele, privirea inainte, palmele orientate in fata. La
barbat. penisul in PAN sta culcat pe abdomen.
Structura corpului uman este realizata, indeosebi la nivelul
componentelor somatice, pe principiul simetriei bilaterale relative.
Orientarea corpului uman in spatiu, ca a oricarui corp
tridimensional, se face dupa cele 3 planuri, intretaiate

Omului
perpendicular intre ele si anume (fig. 1):
-planul medio-sagital, orientat dinainte indarat este vertical si
imparte corpul in doua jumatati aproape simetrice: dreapta si stanga;
- planul frontal principal, tot vertical, imparte corpul in doua
parti: una ventrala si alta dorsala;
-planul transversal principal, orizontal, care imparte corpul intr-o
parte craniana (superioara) si alta caudala (inferioara).
Axul longitudinal (vertical) - cel mai lung segment de dreapta ce se
poate trasa imaginar in pozitie anatomica normala a subiectului. In cazul
omului este dat de vertex si de planul poligonului de sustinere (podeaua),
adica este axul lungimii corpului, iar la om este vertical si are doi poli:
- superior sau cranial;
- inferior (caudal).
Axul transversal - este orientat de la dreapta la stanga si
perpendicular pe cel longitudinal, adica corespunde latimii corpului. Este
orizontal si are un pol stang si altul drept.
Axul sagital - este orientat antero-posterior (ventro-dorsal), adica
are un pol anterior si unul posterior si este perpendicular pe cel
longitudinal. Axul sagital este axul grosimii corpului.
Nomenclatura anatomica internationala, pe care o
intrebuintam si noi, utilizeaza termeni din limba latina, cum ar fi: superior,
inferior, anterior, posterior, median, ulnar (cubital), volar (palmar), tibial,
fibular (peronier), proximal, distal etc. Se mai folosesc insa fi alti
termeni anatomici de orientare: cranial (superior, spre craniu), caudal
(inferior), ventral (anterior), dorsal (posterior), medial (spre linia
mediana), lateral, sagital, frontal, transversal, plantar ("talpa" piciorului)
etc. Alti termeni arata miscarea diferitelor segmente ale corpului intre
ele, cum ar fi: flexie, extensie, abductie, adductie, pronatie, circumductie,
rotatie intena si rotatie externa etc.
Termeni de directie si de pozitie (localizare):
De obicei se folosesc in contexte relative (pentru a indica pozitia sau

situarea una fata de alta a unor elemente anatomice):
Superior sau cranial sau cefalic - deasupra unui plan
orizontal, in sus/spre extremitatea craniala;
Inferior sau caudal - sub un plan orizontal, in jos/spre picioare;
Anterior sau frontal sau ventral - in fata unui plan frontal, in
fata corpului/a portiunilor din corp;
Posterior sau dorsal - in spatele unui plan frontal, spre spate;
Proximal - doar pentru membre: [mai] apropiat de trunchi, aproape
de originea unei parti;
Distal - doar pentru membre: [mai] departat de trunchi, departe de
originea unei parti;
Lateral sau inspre exterior - [mai] departat de planul mediosagital,
indica departarea de acest plan;
Medial sau inspre interior - [mai] apropiat de planul mediosagital,
indica apropierea de planul sagitalmedian;
Volar - spre fata palmara a mainii;
Plantar - spre talpa;

Omului
Superficial sau extern - apropiat de suprafata sau chiar pe
suprafata corpului sau unei parti din corp;
Profund sau intern - departe de suprafata corpului, central;
Parietal - se refera la peretii unei cavitati;
Visceral - se refera la organele din interiorul unei cavitati.
Termeni care desemneaza miscari si localizare :
Abductie - este o miscare de indepartare fata de axul longitudinal al

corpului/a unei parti din corp (este o miscare prin care membrul un
segment al membrului se indeparteaza de planul sagital median); de ex.
indepartarea bratului de corp sau indepartarea degetelor laterale de
degetul mijlociu; Adductie - este o miscare de apropiere fata de axul
longitudinal al corpului (este o miscare prin care un membru/un segment al
membrului se apropie de planul sagital median); de ex. aducerea bratului
langa corp, apropierea membrelor inferioare, apropierea degetelor laterale
de degetul mijlociu;
Pronatia - este miscarea de rotatie prin care mana si antebratul se
rotesc in asa fel, incat degetul mare se apropie de planul sagital median. In
cazul in care antebratul este in flexie, pronatia aduce mana cu fata
volara/palmara in jos (miscare pe care o efectuiaza membrul superior,
miscare de rotatie a degetului mare, fiind adus in pozitia mediana si palma
orientata in jos, inflexie;
Supinatia - este miscarea de rotatie prin care mana si antebratul,
care se gasesc in pronatie, sunt aduse in pozitie anatomica. In cazul in
care antebratul se gaseste in flexie, supinatia aduce mana cu fata volara in
sus (miscare de rotatie a degetului mare adus lateral si palma priveste
anterior);
Flexie - este o miscare prin care 2 segmente ale unui membru se
apropie intre ele. De ex. apropierea antebratului de brat, strangerea
pumnului, apropierea gambei de coapsa. Flexia implica o micsorare de
unghi;
Extensia - este miscarea prin care 2 segmente ale membrelor se
indeparteaza unul de altul. De ex. indepartarea antebratului de brat,
indepartarea gambei de coapsa, deschiderea pumnului, extensia implica o
marire de unghi.
Cavitatile corpului uman (fig. 2) se impart in:
- cavitati dorsale: craniana si spinala;
- cavitati ventrale: toracica, abdominala si pelviana.
Cavitatea dorsala craniana este cea care adaposteste creierul si
in continuarea ei, cavitatea spinala, care adaposteste maduva spinarii.
Cavitatea toracica se gaseste in partea superioara a initialului
celom fiind delimitata inferior de diafragm.
La randul sau cavitatea toracica contine:
2 cavitati pleurale, fiecare cu cate un plaman si intre ele
mediastinul care are
inclus in el cavitatea pericardica cu inima si pe langa ea, traheea,
esofagul, vase de sange, vase limfatice.
Sub cavitatea toracica inferior fata de diafragm, se gaseste
cavitatea abdominala care contine: stomacul. intestinul subtire, ficatul,

Omului
pancreasul, cea mai mare parte a intestinului gros, rinichii cu glandele
suprarenale, uretere, splina.
Sub cavitatea abdominala se gaseste cavitatea pelviana ce comunica
cu cavitatea abdominala si cuprinde vezica urinara, partea terminala a
intestinului gros, rectul, majoritatea organelor genitale.
MEMBRANELE
Membranele (fig. 6) sunt structuri simple de tesut care acopera

sau separa celulele. Exista 3 tipuri principale de membrane.
Membranele mucoase se gasesc, in principal, la marginea
structurilor cavitare, cum ar fi tractul alimentar.
Membranele sinoviale acopera suprafetele articulare si tendoanele.
Membranele seroase inconjoara organele din torace si din
abdomen.
O categorie speciala, meningele, protejeaza creierul si maduva
spinarii.
La nivel microscopic, fiecare din milioanele de celule care intra
in alcaruirea corpului nostru si micul compartiment din interiorul acestor
celule sunt inconjurate si separate de un anume tip de membrana
(membrana celulara, membrana nucleara).
1) Dupa cum sugereaza si numele, membranele mucoase contin
celule specializate pentru a secreta lichidul fluid denumit mucus. Printre
functiile acestuia se numara lupta impotriva infectiilor (contine
anticorpi) si mentinerea laringelui, amigdalelor si a intregului tract
alimentar umede si elastice.
Unele membrane mucoase in special cele din tractul respirator,
contin si celule cu functii aditionale. Din ele iau nastere cilii care se
misca in ,,valuri concomitente" pentru a impinge corpii straini nocivi, cum
ar fi praful, inapoi spre laringe pentru a fi expectorati in afara
organismului.
Membranele care delimiteaza intestinele se pliaza in deget de
manusa, formand vilozitatile pentru a creste suprafata de digestie.
Exista, de asemenea, membrane mucoase in sistemul de
reproducere sau sexual, in special endometrul sau membrana uterina, care
este eliminata in fiecare luna, in timpul menstruatiei.
2) Membranele sinoviale se gasesc la nivelul articulatiilor mobile si
au forma unor pungi continand fluidul lubrifiant denumit lichid sinovial.
Tendoanele, benzile de tesut fibros care leaga muschii de oase sunt
inconjurate de o teaca sinoviala, in scop protector si lubrifiant.
3) Membranele seroase sunt invelisuri pentru organele din torace si
abdomen, asigurand protectia impotriva imbolnavirii si reducand in mare
masura frecarea de organele invecinate. In cavitatea toracica exista 2
membrane seroase denumite pleure.
In abdomen, toate organele sunt acoperite de o membrana
seroasa cunoscuta sub numele de peritoneu.
La inceputul fiecarei noi vieti, membranele au o functie
speciala temporara. Fatul in dezvoltare este inconjurat in uter de o
membrana speciala, denumita sac amniotic. Acesta contine un lichid in
care fatul pur si simplu pluteste, creand astfel un sistem ideal pentru

Omului
absorbtia socurilor. Dupa nastere, acesta este eliminat impreuna cu
placenta.

Omului
Fig.1. Planuri si axe ale corpului

Prof. Dr. Evelina-Cristina MORARI Anatomia Şi Fiziologia Omului
Fig. 2. Cavitatile corpului uman: A-vedere laterala; B-vedere anterioara

Fig. 3. Repere topografice si anatomice

Fig. 4. Regiunile corpului uman: A-fata anterioara; B-fata posterioara

Fig. 5. Regiuni anatomice - fata anterioara a trunchiului si fata posterioara

Fig. 6. Membranele
Omului
CELULA
Def. Celula este unitatea principala structurala, functionala

si genetica a organismelor vii.
Unele organisme sunt alcătuite dintr-o singură celulă (unicelulare,
de exemplu, bacteriile), iar altele din mai multe celule (pluricelulare).
Celula a fost descoperită de Robert Hook în 1665 care făcea studii
pe tulpini de plută folosind microscopul.
Clasificarea celulelor:
# Procariote - au o organizare structurală mai simplă, dar un potenţial
ecologic şi fiziologic comparabil cu cel al celulelor eucariote, nucleul nu
prezinta membrana nucleara.
# Eucariote - au o organizare structurala complexa, nucleul fiind bine
individualizat si prezinta membrana nucleara.
CELULA EUCARIOTA
La baza alcatuirii organismului uman, ca de altfel si al tuturor

vietuitoarelor, se afla celula. Intregul organism uman este alcatuit din
celule. Celulele pot exista singure (exemplu: globulele albe din sange), sau
grupate, formand tesuturi (exemplu: tesutul nervos, alcatuit prin gruparea
neuronilor).
Celula reprezinta un sistem deschis prin care se realizeaza schimbul
de materie si energie cu mediul extern. Are o mare capacitate de crestere,
dezvoltare si diferentiere (trecerea de la forme simple la forme din ce in ce
mai complexe), datorita proprietatii de autoreproducere.
Forma, alcatuirea si functia, celulelor, este diferita, legat de locul in
care este plasata, de tesutul din care face parte, de rolul pe care il are. De
exemplu, celula musculara este fusiforma, neuronul are forma stelata,
globulele albe au forma rotunda, ovulul este sferic.
Dar si dimensiunea celulelor difera. Dimensiunile celulelor variaza in
functie de specializarea lor, de starea fiziologica a organismului, de
conditiile mediului extern, varsta. De exemplu, cea mai mare celula este
ovulul (150-200 microni) si are rol in reproducere, spermatozoidul (40-55
microni) este una din cele mai mici celule.
A. STRUCTURA ORGANIZATA A CELULEI
Componentele fundamentale ale celulei sunt: membrana,

citoplasma si nucleul.
a) Membrana celulara (plasmalema) se afla la periferia celulei.
Membrana este un complex molecular lipoproteic care inconjura celula si este
considerata astazi „organul care mediaza si controleaza interactiunile celulei
cu toate componentele mediului, fie ele molecule mici, molecule mari sau alte
celule”. Este alcatuita din molecule de proteine si lipide (este de natura
lipoproteica, din punct de vedere biochimic), legate intre ele, dar care permit
schimburile dintre celula si exteriorul acesteia. Ultrastructura membranei
celulare stabilita prin microscopia electronica, arata o componenta trilamenata,
cu un strat extern de natura proteica, un strat mijlociu, care din punct de
vedere biochimic este bimolecular lipidic (fosfolipide si colesterol) si un strat
intern care este ca si primul strat de natura proteica.

Omului
La unele celule, citoplasma prezinta diferite prelungiri acoperite de
plasmalema. Unele pot fi temporare si neordonate, de tipul pseudopodelor
(leucocite), altele permanente: microvilii (epiteliul mucoasei intestinale,
epiteliul tubilor renali), cilii (epiteliul mucoasei traheei).
Membrana are permeabilitate selectiva. Procesele de schimb care au
loc in membrana celulara se realizeaza prin doua tipuri de transport:
- transportul transmembranar – asigura trecerea apei si a substantelor dizolvate
prin membrana celulara;
- transportul in masa – este procesul prin care celula inglobeaza sau elimina
particule de natura diferita, prin intermediul unor vezicule formate la
nivelul membranei celulare.
Membrana indeplineste o serie de functii fundamentale:
 rol de delimitare fizico-chimica a mediului intracelular de cel
extracelular;
 asigurarea distributiei simetrice a componentelor ionice prin
permeabilitatea selectiva si transportul activ. Aceasta simertie sta la baza
activitatii bioelectrice celulare, a transmiterii sinaptice, a proceselor de
secretie si absorbtie degestive si renale, a mentinerii echilibrului hidro-
electrolitic;
 transferul de informatii realizat prin hormoni, medicamente si
alti stimuli fizico-chimici. Acesti factorii actioneaza frecvent prin receptori
membranari specializati, determinand modificari ale activitatii celulare;
 rol de aparare si secretie prin fagocitoza, endocitoza si
exocitoza;
 rol in recunoastere intercelulara si aparare imunitara;
 reglarea si limitarea cresterii organelor;
 roluri metabolice intracelulare (conversia chimiosmotica a
energiei in ATP);
 adezivitatea si relatiile intercelulare;
 participarea la desfasurarea mecanismelor etiopatogenice ale
unor afectiuni.
b) Citoplasma este o substanta de consistenta gelatinoasa care ocupa
interiorul celulei si in care sunt cufundate nucleul impreuna cu celelalte
organite celulare (structuri foarte mici, prezente in interiorul celulelor, care
indeplinesc anumite functii). Este un sistem coloidal complex in care mediul
de dispersie este apa, la nivelul ei desfasurandu-se principalele functii vitale
(sinteza de proteine, productia de energie, contractibilitatea).
Dupa natura lor, structurile citoplasmatice (organitele celulare)
pot fi:
# structuri ce reprezinta diferentieri alei citoplasmei, cu anumite
functii, numite organite celulare, si care sunt de doua categorii:
- comune (pe care le intalnim la toate tipurile de celulele);
- specifice (care sunt necesare doar anumitor tipuri de celule).
Organitele comune (generale) sunt: reticulul endoplasmatic,
ribozomii, lizozomii, aparatul Golgi, mitocondriile si centrozomul
(centrul celular).
Organitele specifice (speciale) sunt:
- miofibrilele (sunt elemente contractile care le gasim doar in fibra
musculara);
- neurofibrilele (sunt formatiuni diferentiate ale neuroplasmei celulei

Omului
nervoase);
- corpusculii Nissl (structuri specifice celulei nervoase care sunt echivalenti
ai ergastoplasmei pentru celula nervoasa);
- cilii, flagelii.
# structuri care sunt produsul unor procese celulare,
numite incluziuni citoplasmatice (materiale de depozit, ca: lipide,
glicogen, pigmenti, unele saruri minerale).
Organitele comune (generale)
# Reticulul endoplasmic (RE) este compartimentul intracelular cu
cea mai complexa geometrie si cea mai mare diversitate functionala. Apare ca
un sistem canicular dinamic (alcatuit din canale si cisterne), canalele fiind
delimitate de o membrane individuale, care strabat citoplasma si fac legatura
intre plasmalema si nucleu (este un sistem de transport). Functia principala
fiind aceea de sistem circulator intracitoplasmatic.
Reticulul endoplasmatic este de doua categorii:
-reticul endoplasmatic rugos (REG) – este un sistem de membrane si
canale care prezinta ribozomi atasati la suprafata lor; contine mai ales
cisterne si este implicat in sintezele proteice; abundent in limfocite, celule
pancreatice, in general in celulele ce produc proteine de secretie. Rol in
sinteza de proteine.
- reticul endoplasmatic neted (REN) – este un sistem de membrane si
canalicule care faciliteaza transportul substantelor in interiorul celulelor, este
lipsit de ribozomi, este sediul unor reactii metabolice importante. Mai
abundent in fibrele musculare striate, celulele corticosuprarenalei, foliculul
ovarian. Avand rol important in metabolismul glicogenului.
# Ribozomii (corpusculii lui Palade) sunt formatiuni sferice de
dimensiuni mici, cu rol in sinteza proteinelor, reprezentand, de fapt, sediul
sintezei proteice. Ei se gasesc fie liberi in matricea citoplasmatica, fie atasati
canaliculelor reticulului endoplasmatic, formand reticulul endoplasmic rugos
(ergastoplast). Sunt abundenti in celulele cu sinteza de proteine si in faza de
crestere a celulelor. Ribozomii sunt particule de 20-30nm diametru si au un
coeficient de sedimentare de 80 S. Sunt formati din doua subunitati:
- o subunitate mica (40 S), continand o molecula de ARN ribozomal (18 S) si
cca. 30 de proteine diferite;
- o subunitate mare (60 S), continand trei molecule de ARNr (23 S, 5.8 S si
5 S), precum si cca. 50 de molecule proteice.
Cuplarea acestor subunitati se realizeaza in prezenta ARNm cu
participarea ARNt, care aduce aminoacizii necesari sintezei.
# Aparatul Golgi (Complex Golgi) se afla in apropierea nucleului,
in zona cea mai activa a citoplasmei, fiind un ansamblu de compartimente
delimitate de membrane ce se interpun intre reticolul endoplasmatic si
citoplasma, avand rol in transportarea, modificarea posttraducere,
impachetarea proteinelor de secretie primite de RE si exocitoza (eliminarea
sau expulzarea produsilor chimici nefolositori, sau expulzarea continutul
veziculelor de secretie, pentru activitatea celulara).
# Mitocondriile sunt organite din citoplasma celulei in care are loc
respiratia celulara, sediul energo-genetic al organismului, produc energie
prin ardere celulara. Sunt structuri filamentoase sau ovalare. Prezinta o
membrana mitocondriala externa, cu o geometrie simpla si o membrana
mitocondriala interna, puternic pliata sub forma unor creste. Contin ADN

Omului
propriu (numit ADN mitocondrial). Sunt mai numeroase in celulele cu activitate
metabolica mai intensa, hepatocite, miocard.
# Lizozomii se prezinta sub forma unor vezicule mici, sferice care
contin in interiorul lor enzime hidrolitice (digestive) si functioneaza ca un
sistem digestiv intracelular. Au rol important in celulele care fagociteaza
(leucocite, macrofage). Fagocitoza este procesul prin care o celula
incorporeaza microbi sau corpuri straine, pe care le distruge (prin digestie).
# Centrozomul (centrul celular) este o regiune specializata a celulei,
situata in imediata apropiere a nucleului, formeaza fusul de diviziune (prin
care celula se multiplica). Centrozomul lipseste din celula nervoasa, care nu se
divide.
c) Nucleul este un corpuscul de dimensiuni mari, aflat in citoplasma
celulei, are forma sferica, contine materialul genetic (ADN) responsabil de
functionarea celulara (rol de centru de control al activitatii celulei), transmite
caractere ereditare (informatia genetica), controleaza metabolismul celular.
Majoritatea celulelor sunt monocariote (un nucleu), dar pot fi si
exceptii: celule binucleate (hepatocitele), polinucleate (fibra musculara
striata), anucleate sau fara nucleu (hematia adulta).
La randul sau nucleul este alcatuit din:
- o membrana nucleara dubla, poroasa, cu satructura trilaminata, care se
numeste cariolema;
- citoplasma nucleara, numita si carioplasma (un suc nuclear vascos, cu
aspect omogen), este o solutie coloidala, care contine o retea de filamente
subtiri numita cromatina; cromatina contine molecule de ADN (acid
dezoxiribonucleic), care formeaza cromozomii. Moleculele de ADN sunt
alcatuite dintr-un numar foarte mare de gene – care sunt materialul nostru
genetic.
Nucleul contine unul sau mai multi nucleoli care sunt mici corpuri
sferice sau ovalare cu rol important in sinteza de ARN.
Celulele umane sunt de tip eucariot (celule care au un nucleu distinct,
bine individualizat – care prezinta membrana nuclera – si care contine
materialul genetic), deoarece sunt alcatuite dintr-un nucleu separat de
citoplasma printr-o membrana proprie, in interiorul caruia se gasesc
elementele care contin informatia ereditara si indeplinesc toate functiile
celulare.

Omului
Fig.1. Structura celulei umane
B. STRUCTURA NEORGANIZATA A CELULEI
Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componenţa

acestor molecule intră atomi reprezentând 63 elemente chimice. În funcţie de
proporţia în care iau parte la formarea celulelor, elementele chimice se pot
clasifica în:
1. macroelemente (elemente prezente în proporţie de 98%):
- oxigen (66%);
- hidrogen (10%);
- carbon (18%);
- azot (3,5%).
2. microelemente (elemente prezente în proporţie de 2%):
- calciu (1,2%);
- sulf (0,9%);
- potasiu (0,15%);
- sodiu (0,15%);
- clor (0,1%);
- magneziu (0,1%).
3. ultramicroelemente (elemente prezente în proporţie redusă - 0,01%):

Omului
- iod;
- fier;
- mangan;
- zinc;
- cobalt, etc.
Substanţe anorganice - substanţele anorganice, sau minerale, sunt
prezente în celulă atât sub formă de molecule, cât şi sub formă de ioni.
- apa - reprezinta o componenta principala a materieivii;
- sarurile minerale - reprezinta o importanta deosebita pentru
functionalitatea rganismului.
Substanţe organice - aceste substanţe sunt cele mai importante, ele
luând parte activ la toate procesele intracelulare.
- Acizi nucleici;
- Glucide;
- Lipide;
- Proteine.
DIVIZIUNEA CELULARA
Cromozomul (din limba greacă chromo - nuanţă şi soma - obiect)

reprezintă macromolecule de ADN, care conţine mai multe gene şi secvenţe
nucleotide, cu rol în păstrarea informaţiei ereditare a celulei. Cromozomii
indiferent de modul de organizare fizica si moleculara, sunt unitati genetice
permanente, care isi conserva individualitatea, proprietatile structural -
functionale si se transmit prin auto-aplicare de-a lungul generatiilor
celulare.
Fiecare cromozom are un centromer şi unul sau două braţe care
pornesc din acest centromer.
Cromosomii nucleari se găsesc într-o formă compactă fiind
împachetaţi cu ajutorul anumitor proteine într-o structură denumită
cromatină. Aceast proces de compactare este necesar pentru a permite
moleculelor foarte lungi de ADN să încapă în nucleu.

Omului
A. DIVIZIUNEA MITOTICA
Diviziunea mitotica reprezinta, un proces continuu, atat in dinamica

dezvoltarii individuale cat si in ciclul celular. Ca timp efectiv de derulare,
mitoza este deosebit de variabila, de la cateva minute, la cateva ore. Desi
este un proces cu o cinetica continua, pentru o mai clara descriere si o mai
buna intelegere, mitoza a fost divizata in mai multe faze: interfaza,
diviziunea propriu-zisa.
Diviziunea propriu-zisa
Aceasta are la randul ei mai multe etape si anume:
# Profaza – primul stadiu al diviziunii celulare, in cursul caruia
cromozomii se contracta si se divid longitudinal (cu exceptia centromerilor) in
cromatide. In aceasta faza cromozomii raman separati unul de celalalt.
# Metafaza – in cursul acestei faze membrana nucleara se distruge, se
formeza fusul de diviziune (formarea a doi puli situati diametral opus in
apropierea nucleului), iar cromozomii se fixeaza prin centromeri, formand

Omului
placa ecuatoriala (zona care se formeaza pe linia de centru a celulei aflata in
diviziune).
# Anafaza – stadiul trei al diviziunii in care cromatidele fiecarui
cromozom se separa si se deplaseaza in directii opuse, indepartandu-se fiecare
spre cate un pol al fusului de diviziune.
# Telofaza – ultimul stadiu al diviziunii in care cromatidele care s-au
separat in anafaza se aduna la polii fusului. In jurul fiecarui grup, se formeaza o
membrana nucleara, rezultand doi nuclei fii cu acelasi numar si acelasi fel de
cromozomi ca si nucleul initial al celulei. Nucleii fii se formeaza din cromatide
Cu alte cuvinte, in urma diviziunii mitotice cromozomii celulelor
fiice vor fi identici, ca si continut informational, cu cei ai celulei mama,
identitate care se observa si de la o celula fiica la alta celula fiica.
B. DIVIZIUNEA MEIOTICA
Meioza (in limba greaca meion = mai putin si oxis = conditie)

reprezinta tipul de diviziune celulara caracteristica organismelor cu
alternanta de faze (haploida - diploida). Prin intermediul meiozei are loc
reducerea la jumatate a materialului genetic cromatic (a numarului de
cromosomi) a celulei somatice, preconditie a formarii celulelor sexuale (a
gametilor).
Spre deosebire de mitoza, meioza este mai complicata, are o durata
mai mare de timp si se compune in realitate din 2 diviziuni succesive -
diviziunea I meiotica sau diviziunea heterotipica (numita si diviziune
reductionala) si diviziunea II meiotica sau diviziunea homeotipica
(cunoscuta si sub numele de diviziunea equationala).
Prima diviziune meiotica - este reductionala (sau heterotipica) si
se caracterizeaza prin aceea ca numarul de cromosomi din celulele fiice se
reduce la jumatate comparativ cu numarul cromosomilor celulei mama (cea
care a intrat in diviziune):
Profaza I este mult mai lunga (la plante poate dura de la cateva ore
pana la cateva zile, iar la unele animale poate sa se extinda pe durata
catorva saptamani sau chiar pe durata catorva ani), prin comparatie cu
profaza mitozei si este deosebit de bogata in evenimente, avand subfaze
(leptoten, zigoten, pachiten, diploten, diachineza) in care se deruleaza
procese esentiale pentru asigurarea variabilitatii individuale - campul de
actiune al selectiei naturale.
- Leptoten – cromozomii bicromatidici sunt inca despiralizati;
- Zigoten – cromozomii omologi sinapseaza (se leaga intre ei);
condensarea cromatinei avanseaza;
- Pachiten – se realizeaza crossing-over-ul; cromosomii omologi inca
aflati in chiasme sunt semnificativ mai scurti si mai grosi degat in
zigoten;
- Diploten – sinapsele (legaturile) se reduc; cromozomii vor ramane
uniti doar in punctele in care s-a realizat crossing-over-ul;
- Diachineza – legatura (chiasma) migreaza terminal; se
dezorganizeaza membrana nucleara; centriolii migreaza spre polii
celulei si formeaza fusul de diviziune.
Metafaza I incepe concomitent cu resorbtia membranei nucleare. In
acelasi timp se formeaza si fusul acromatic. Cromosomii (bivalenti) se

Omului
dispun pe fibrele fusului, in zona ecuatoriala (intr-un singur plan) dar in asa
fel incat centromerul unui cromosom din complexul bivalent este orientat
spre un pol, iar al celuilalt cromosom spre polul opus, acesta fiind
momentul producerii asortarii independente a perechilor de cromosomi,
dansul cromosomilor sau recombinarea intercromosomiala. Este stadiul in
care cromosomii se coloreaza intens si pot fi analizati si descrisi mai ales
din punct de vedere morfologic. Spre sfarsitul metafazei I si inceputul
anafazei I, cromosomii omologi incep sa se departeze unul de altul, din
zona centromerica spre varf si sa se departeze catre cei doi poli ai celulei.
Anafaza I se caracterizeaza prin aceea ca fiecare cromosom,
bicromatidic, isi continua deplasarea spre polul celular spre care s-a
orientat inca din metafaza.
Telofaza I - cromosomii bicromatidici au ajuns la fiecare dintre cei 2
poli. In continuare, ei sufera procese inverse celor din profaza, in final
luand nastere doi nuclei. In fiecare din cei 2 nuclei se gaseste jumatate din
numarul de cromosomi ai celulei initiale. Apoi are loc diviziunea
citoplasmei, formarea membranei celulare si delimitarea celor 2 celule
haploide care au nuclei bicromatidici. Cele doua celule alcatuiesc diada.
Dupa acest stadiu, cu care ia sfarsit prima diviziune meiotica, urmeaza o
scurta interchineza (interfaza) si apoi incepe a doua diviziune meiotica.
A doua diviziune meiotica

Profaza II incepe prin respiralizarea cromosomilor.
Metafaza II se caracterizeaza prin aceea ca, in fiecare celula a
diadei (in fiecare meiocita) se formeaza fusul nuclear acromatic.
Cromosomii bicromatidici (redusi ca numar la jumatate) se ataseaza cu
centromerul la fibrele fusului, in planul ecuatorial. Spre sfarsitul metafazei
II, cea mai scurta faza din intregul ciclu de diviziune, cromosomii incep sa
se cliveze longitudinal, prin distantarea cromatidelor si clivarea
centromerului.
Anafaza II Cromatidele surori ale fiecarui cromosom se despart si se
indreapta spre polii celulari, catre polii fusului nuclear (spre fiecare dintre
centrioli).
Telofaza II Cromosomii monocromatidici o data ajunsi la polii fusului
de diviziune intra intr-un sir de procese ce se deruleaza in sens invers celor
din profaza - cromosomii se alungesc, se subtiaza si se hidrateaza puternic.
Se formeaza cele doua mase nucleare si se delimiteaza prin membrane
proprii. Are loc simultan, diviziunea citoplasmei si formarea membranei
celulare, incat, in final, dintr-o celula mama iau nastere doua celule fiice.
Dar tinand seama ca a mai avut loc o diviziune (prima diviziune
meiotica) rezulta ca prin meioza, dintr-o celula mama initiala s-a ajuns la 4
celule fiice. Foarte important este insa faptul ca celula mama era diploida
(2n cromosomi bicromatidici), iar celulele fiice rezultate sunt haploide (au n
cromosomi monocromatidici). Prin procese morfo-fiziologice (a caror
complexitate creste concomitent cu pozitia mai avansata a speciei in
arborele filogenetic), celulele haploide se transforma in gameti.

Omului

Omului
Fig. 1. Etapele diviziunea celulara


Mitoza

Meioza I

Meioza II

Omului
TESUTURILE
Tesuturile (textum, lat. = tesatura) reprezinta, din punct de vedere

anatomo-histologic, grupari de celule differentiate structural dar identice
functional.
Principalele tesuturi din corpul omenesc sunt: epitelial, conjunctiv,
muscular si nervos, ultimul ajuns la cel mai inalt grad evolutiv.
A. TESUTUL EPITELIAL
Tesutul epitelial lipsit de vascularizatie (hranindu-se prin difuziune),

are celule unite intre ele, foarte variate ca forma, dimensiuni si functii,
dispuse pe unul sau mai multe straturi si separate de tesutul conjunctiv de
o membrana bazala. Epiteliile sunt situate atat la exteriorul corpului –
formand epiderma, cat si la nivelul peretilor organelor cavitare din interior
– formandu-le mucoasele (digestiva, respiratorie, ale cailor de excretie
etc.).
Dupa functiile indeplinite epiteliile sunt: de acoperiere, glandulare
si senzoriale.
A.1. EPITELIILE DE ACOPERIRE (fig.1) dupa numarul straturilor

de celule si forma celulelor din stratul superficial, sunt:
# unistratificate, cu tipurile:
- pavimentoase simple (din stratul intern al vaselor de sange sau din
seroasele pleurale, pericardice si peritoneala);
- cubice simple (din mucoasa tubului digestiv de la stomac la rect, avand si
rol important absorbant, si din mucoasa trompelor uterine);
# pluristratificate, cu tipurile:
- pavimentoase stratificate (- cheratinizate, care se descuama, ca epiderma,
sau – necheratinizate din mucoasa bucala si esofagiana);
- cilindrice stratificate (din mucoasa ureterelor, vezicii urinare, sau din
canalele excretorii ale glandelor salivare);
- pseudostratificate (mucoasa traheala si din bronhiile mari, unde celulele
apar fals stratificate, avand de fapt nucleii situati la inaltimi diferite).
A.2. TESUTURILE GLANDULARE (SECRETOARE) a caror celule

secretorii impreuna cu tesutul conjunctiv, vasele si nervii din jur, alcatuiesc
glande, care dupa locul de unde isi elimina secretia sunt:
- exocrine (krinein, gr.=a secreta), ce au canal de excretie prin care
secretia este eliminate fie la exterior (glandele sebacee, sudoripare), fie in
lumenul organelor cavitare (galndele salivare, intestinale);
- endocrine, fara canal excretor, deoarece grupurile celulare isi elimina
secretia, hormonii, direct in sange (hipofiza, tiroida s.a.);
- mixte (amficrine), care au si structuri endocrine si exocrine (pancreas,
ovar, testicule).
A.3. EPITELII SENZORIALE care au celule de sustinere si celule

senzoriale, ultimile fiind diferentiate specific fiecarui epitaliu sensorial.
Fiecare celula senzoriala la polul apical receptioneaza stimuli din
mediul intern si extern, iar la polul bazal este inconjurata de terminatii

Omului
nervoase senzitive (dendrite) ale unor nervi, care preiau acesti stimuli si ii
propaga aferent sub forma de influx nervos spre sistemul nervos central.
Astfel de epitelii senzoriale intra in alcatuirea organelor de simt –
componenta periferica, receptorie, a analizatorilor (ansamblu de structuri,
care se termina pe scaorata cerebrala, constientizand informatiile prin
formarea senzatiilor), prin care se realizeaza integrarea organismului in
mediul inconjurator.
Astfel de analizatori, care vor fi studiati separat, sunt: olfactiv,
gustativ, auditiv, vestibular, pe langa cel optic (mai complex structurat),
cutanat (din piele), sau kinestezic (pentru desfasurarea normala a activitatii
motorii).
B. TESUTUL CONJUNCTIV
Tesutul conjunctiv (conjunctivus, lat. = care leaga), este format din

trei componente de baza: diferite celule conjunctive, precum si fibre
conjunctive (de colagen, elastina sau reticulina), inglobate intr-o substanta
fundamentala cu vase sanguine, limfatice si nervi. El indeplineste rolurile
de a lega structurile celorlalte tesuturi si organe si de a le hrani, asigurand
rezistenta si apararea organismului, intervenind sin in fagocitoza etc.
Tinand cont, in principal, de consistenta subsatantei fundamentale,
tesuturile conjunctive se clasifica in: moi, semidure si dure (fig.2).
B.1. TESUTURILE CONJUNCTIVE MOI - sunt de mai multetipuri:

- lax (cu componentele de baza in proportii relativ egale) foarte raspandit,
situat printre celelalte componente tisulare, avand rol trofic;
- elastic (cu retele de fibre elastice, mai putin celule) alcatuind stratul
mijlociu din peretii arterelor mari si venelor;
- fibros (in care sunt multe fibre colagene si elastice) formand tendoanele,
aponevrozele, fasciile care acopera muschii, sau capsule ce acopera
organele parnchimatoase (splina, ficat, rinichi, s.a.):
- reticulat (in reteaua de reticulina bogata este substanta fundamentala si
celule, de origine ale elementelor figurate ale sangelui), situat in maduva
hematogena, splina, ganglionii limfatici;
- adipos (cu celule mare, globuloase, avand grasime situata central si
nucleul impins la periferie), intalnit in hipodermul din tegument, sau
protejand unele organe, imprejmuindu-le (globii oculari, rinichi etc.).
De remarcat tesutul conjunctiv, numit stoma, dispus ca o retea de
suport in interiorul organelor (de exemplu: glande, ficat, splina etc.) si
situat printre celelalte elemente structural functionale, principale, care
alcatuiesc parenchimul acelui organ.
B.2. TESUTUL CONJUCTIV SEMIDUR (cartilaginos) este

rezistent, dar elastic, si are in structura sa tot trei componente de baza si
anume:
- substanta fundamentala a carei componenta organica (condrina) este
impregnata cu saruri de calciu si sodiu;
- celule cartilaginoase (condrocite), sferice sau ovoidale, situate in
subsatanta fundamentala in cavitati (condroplaste) inconjurate de o retea
densa de - fibre colagene si elastice. Celulele cartilaginoase tinere se

Omului
numesc condroblaste iar cele batrane se numesc condrocite. Cartilajul nu
are vase sanguine, hranirea lui realizandu-se din vasele unei membrane
care-l inconjoara la exterior (pericondru).
Dupa cantitatea substantei fundamentale si tipul de fibre conjunctive,
sunt trei varietati de cartilaj si anume:
- hialin, cu fibre foarte fine, iar substanta fundamentala are aspect omogen
(situat in cartilajele laringelui, traheei, bronhiilor, articulare, sau costale);
- elastic, in care domina fibrele elastice (din pavilionul urechii si epiglota
laringelui);
- fibros, unde predomina fibre de colagen (cartilajele meniscurilor
articulare si a discurilor intervertebrale).
B.3. TESUTUL CONJUNCTIV DUR SAU OSOS (os, ossis, lat. = os)
incepe a se forma inca din perioada embrionara, fie direct din membrane
conjunctive (indeosebi late ale cutiei), fie din structuri cartilaginoase
preexistente (mai ales la oasele membrelor). Acest tesut osos este adaptat
sustinerii si rezistentei corpului si segmentelor sale, deoarece substanta
fundamentale are componenta organica (oseina) impregnata cu saruri
fosfocalice, formand, impreuna cu fibrele si celulele conjunctive, lamele
osoase orientate in directia actiunii fortelor mecanice asupra osului.
Celulele sunt fie tinere formatoare de substanta osoasa (osteoblaste), fie
adulte (osteocite, situate in mici cavitati (osteoplaste) si anastomozate
intre ele prin numeroase prelungii, sau osteoclaste, celulele gigante, care
distrug si limiteaza formarea tesutului osos in functie de necesitatile
fiziologice si functionale.
Fig. 3. Tesutul conjunctiv dur
Modul de dispunere a lamelelor osoase individualizeaza cele doua

Omului
tipuri de structuri ososse caracteristice a scheletului si anume:
- Tesutul osos compact il gasim in peretii diafizelor oaselor lungi
(care inconjoara canalul medular – situat central si continand maduva
osoasa), sau la periferia epifizelor oaselor lungi si a celor scurte, precum
si in lamela interna si cea externa a oaselor late. Este format din structuri
lamelare tubulare telescopate intre ele si unite prin alte lamele osoase,
numite sisteme Harvers sau osteoane = unitatea structurala si
functionala, printre care se afla tesut conjuctiv lax, vase sanguine si nervi,
in cantitati reduse. Osteoanele sunt unite intre ele prin sisteme lamelare
intermediare – sisteme interhaversiene.
- Tesutul osos spongios (situat in interiorul epifizelor si in interiorul

oaselor scurte si late) are aspectul unui burete cu lamelele dispuse in
directia liniilor de forta ce actioneaza asupra osului, si delimitand spatii
(areole), care comunica intre ele si contin maduva osoasa.
In timpul osteogenezei (formarii oaselor), cresterea in lungime a
oaselor lungi se face prin osificarea sper diafiza a unui cartilaj de crestere,
situate intre diafiza si epifiza. Cresterea in grosime a tuturor oaselor se
realizeaza de stratul intern osteogen, a unei member care acopera la
exterior osul, numita periost.
OSTEOGENEZA – DATE SUMARE

Osteogeneza reprezinta procesul de formare a tesutului osos care
intra in structura oaselor. La vertebratele superioare, si la om, scheletul nu
este alcatuit, in perioadele embrionara si fetala, de tesut osos definitiv
format. Astfel oasele boltii craniene si ale fetei sunt membrane conjunctive,
iar restul (cea mai mare parte din oasele aparatului locomotor de la
membre, coaste, scheletul axial) e format din cartilaj hialin.
Din machetele acestea – membranoase si cartilaginoase – se vor
dezvolta, prin osteogenoza, oasele intregului schelet, proces foarte complex

Omului
de constructii si remanieri osoase. Acest proces este determinat de
multiplii factori cum ar fi: chimici, umorali (indeosebi hormonii hipofizari,
tiroidieni, sexuali, enzimele – fosfataza, vitamine – A, C, D), mecanici,
nervosi s.s. care duc la edificarea unor structuri specifice, dure, bogate in
saruri minerale (indeosebi de Ca).
Se considera ca osteogeneza inceteaza la aproximativ 23-25 de ani la
barbat si 20-21 de ani la femeie.
Osteogeneza este de doua tipuri si anume:
– o parte din oase iau nastere direct din mezenchim, - osificarea sau
osteogeneza desmala, intalnita la oasele de membrane;
– cele mai multe oase trec din perioada initiala de membrane mezenchinala,
mai intai printr-un stadiu intermediar cartilaginos (condrogeneza, care
incepe in saptaman a 5-a inaintea osificarii desmale) si apoi in stadiul final
osos – osificarea sau osteogeneza encondrala intalnita la oasele de
substitutie.
In mare osteogeneza se realizeaza in trei etape si anume:
- faza de osificare primara, in care domina procesele constructive,
formandu-se osul brut incomplet diferentiat numit osul primar;
- faza de osificare secundara, cu predominarea proceselor de remaniere si
distrugere (modelarea osoasa), cand apar structuri osoase definitive,
proprii osului adult;
- concomitant cu primele doua faze osul creste si in lungime si grosime,
prin activitatea osteogenetica a cartilajelor de conjugare, respectiv a
periostului.
C. TESUTUL MUSCULAR
Tesutul muscular (mys, myos, gr.=muschi), dupa structura lor si
proprietatile functionale prezinta trei tipuri: striat, neted si de tip
cardiac.
C.1. ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT - alcatuieste muschii striati

(voluntari) care in cea mai mare parte formează musculature somatică
sau scheletică (impreună cu oasele, pe care iau insertie si articulatiile
realizează aparatul locomotor), iar o mica parte intră in structura unor
segmente ale tubului digestiv, respirator. Musculatura striată, care
reprezintă circa 40% din greutatea corpului, determină pozitia ortostatică
(verticalitatea), mersul, scrisul, vorbitul, mimica fetei, masticatia si multe
alte acte voluntare motorii, acte declansate si controlate de către sistemul

Omului
nervos central prin intermediul nervilor spinali si cranieni. Astfel si
musculatura striată contribuie la integrarea organismului in mediul
biologic inconjurător.
Având caracteristic proprietăti functionale si fiziologice ca
elasticitatea, extensibilitatea si specific contractilitatea, fiecare muschi
striat este structurat din celule (fibre) musculare foarte alungite, între 1
mm si 10-12 cm, grupate în fascicule şi solidarizate prin ţesut conjunctiv
(epimisium la periferia muşchiului, perimisium printre fasciculele
musculare şi endomisium foarte fin printre fibrele musculare).
Fibrele musculare sunt paralele între ele si dispuse de obicei de-a

lungul axului longitudinal al muşchiului. La capăt fiecare muşchi se termină
printr-un tendon sau aponevroză, structuri fibroase prin care se inseră pe
oase.
Fiecare fibra musculară striată, ca orice celulă are la periferie o
membrană subţire – sarcolemă (sarx, sarkos, gr. = muşchi, lemma, gr. =
teacă) şi citoplasmă puţină – sarcoplasma, cu numeroşi nuclei periferici,
organite comune, dar şi specifice fibrei musculare – miofibrile.
Miofibrilele formează componenta fundamentală a fibrei
musculare, electronomicroscopic fiind formate din microfilamente
contractile, care reprezintă structuri proteice bine organizate, paralele atât
între ele cât şi cu axul celulei. Ele se numesc: miozină (cele mai groase) şi
actină (cele mai subţiri) şi realizează aspectul striat transversal
caracteristic.
În timpul contracţiei musculare au loc procese biochimice complexe
care determină glisarea microfilamentelor de actină printre cele de miozină
şi scurtarea fibrelor musculare, iar în relaxarea musculară îndepartarea lor.
Pentru a realiza aceste contracţii şi relaxări musculare volunatre
orice muşchi striat este inervat senzitiv şi motor.
Inervaţia senzitivă e dată de dendritele neuronilor din ganglionii
spinali de pe rădăcinile posterioare a nervilor spinali şi din ganglionii unor
nervi cranieni. Aceste dendrite preiau impulsuri nervoase de la
proprioceptorii din muşchi (fusurile neuromusculare) şi tendoane (organele
Golgi), stimulaţi fiind de stările de tensiune a lor, şi informează afferent

Omului
centrii nervoşi din sistemul nervos central, despre starea funcţională
musculară şi tendinoasă.
Inervaţia motorize e dată de axonii motoneuronilor din centrii
nervoşi nevraxiali, cera în apropierea fibrei musculare, îşi pierd teaca de
mielină, se ramifică în numeroşi butoni terminali şi realizează cu sarcolema
placa motorize sau sinapsa neuro-musculară. Între fiecare buton terminal şi
sarcolemă se realizează un spaţiu foarte redus – spaţiul sinaptic (de circa
240 A). În acest spaţiu se descarcă din buton, determinat de impulsul
nervos, cuante de mediator chimic – acetilcolină care transmite impulsul
nervos fibrei musculare, declanşând contracţia (scurtarea) fibrei.
C.2. TESUTUL MUSCULAR NETED - intră în structura

organelor (viscerele), vasele sanguine şi muşchilor piloerectori (ai
fibrelor de păr). Fibrele musculare nu au striaţii transversale, au aspect
omogen electronomicroscipic, sunt fusiforme, dar de lungimi până la 100-
400 microni, cu un nucleu mare central, iar miofibrele cu fascicule mici de
microfilamente de formă neregulată, dispuse la întamplare.
Muşchii netezi din punct de vedere functional sunt de doua tipuri:
visceral si multiunitar.
- Muschil neted visceral (din pereţii viscerelor cavitare: majoritatea
segmentelor tubului digestiv, uter, vezica urinară, uretere, vezicula biliară),
este format din celule fuzionate care alcatuiesc un sinciţiu (masă
citoplasmatică cu punţi intercelulare, cu mai mulţi nuclei). Activitatea
acestui tip de muşchi este spontană, inervaţia vegetativă a sa nu iniţiază, ci
numai îi modifică contracţia, astfel: simpaticul şi adrenalina îl relaxează, iar
parasimpaticul şi acetilcolina îl contractă. Relaxarea sa este foarte lentă,
caracteristic având plasticitatea (menţinerea constantă a tensiunii,
indiferent de alungirea muşchiului) observată în cazul umplerii organelor
cavitare (stomac, colecist, vezica urinară).
- Muşchiul neted multiunitar are fibrele musculare separate,
contracţiile sunt mai fine si mai limitate, asemănătoare muşchiului striat
scheletic deşi are inervaţie vegetativă.
C.3 TESUTUL MUSCULAR DE TIP CARDIAC (MIOCARDUL) -

muschiul inimii, mult mai gros la ventricule (cu deosebire în cel stâng)
decât în atrii, este format din fascicule de fibre musculare cardiace,
care au o dispozitie circulară în peretii atriilor si oblic spiralate în
ventricule.
Fasciculele musculare miocardice se desprind de pe un element fibros
situat la baza ventriculelor, ca niste inele, dispuse în jurul celor 4 orificii,
atrio-ventriculare si arteriale. La nivelul fetelor interne ale atriilor muschiul
este neted, iar la nivelul ventriculelor are aspect cavernos cu multe
proeminente, unele alcătuind muschii papilari, care de la vârful lor se
continuă cu cordaje tendinoase fixate pe valvulele atrioventriculare.
Tesutul muscular cardiac (kardia, gr. = inimă) este format din două
structuri musculare:
- miocardul comun, contractil, cu fibre musculare striate (cardiace
sau miocardice), ce contin echipament enzimatic bazat pe
metabolismul aerob;
- miocardul specific, ce asigură contractia ritmică si automată a

Omului
miocardului comun, fiind alcătuit din structuri musculare de tip embrionar
cu activitate predominant anaerobă, cu foarte mare rezistentă la anoxie.
Miocardul comun este alcătuit din fibre musculare orientate putin
diferit fată de cele ale musculaturii scheletice, având lungimea mai mică si
prezentând legături longitudinale si transversale între ele. Se realizează
astfel un sincitiu, care electrono-microscopic arată limite între membranele
celulare dar cu discuri intercalare ce le uneste. Fiecare fibră miocardică
are sarcolema subtire, nucleul mic, iar sarcoplasma abundentă cu
miofibrele de structură striată, asemănătoare fibrei musculare scheletice.
Miocardul specific, tesutul nodal sau autoexcito-conducător
este format din celule miocardice modificate, alungite fusiform, cu striatii,
dar incomplete, si mai multă sarcoplasmă si glicogen decât în fibrele
miocardului comun. Specializarea structurală si functională a acestui tip de
miocard este pentru a realiza legătura anatomică si functională dintre atrii
si ventricule.
Acest miocard specific este format din mai multe grupe nucleare,
numite noduli, si fascicule de legătură si terminale, situate printre fibrele
miocardului comun. Fiecare nodul sau fascicul imprimă un anumit ritm
contractil inimii, precum si o viteză specifică influxului nervos. Astfel,
nodulul sino-atrial situat în peretele atriului drept lângă orificiul de
vărsare al venei cave superioare, reprezintă principalul centru de comandă
în activitatea cardiacă, generând impulsuri de 70-80/minut, ce difuzează
rapid în tot miocardul atrial. Nodulul atrio-ventricular, situat în septul
interatrial, preia impulsurile precedentului, dar poate şi emite impulsuri cu
o ritmicitate mai redusă de 40 impulsuri/minut. Fasciculul His, ce
continuă nodulul atrioventricular ajungând şi spre septul interventricular
pe un scurt traiect, se divide apoi subendocardic în două ramuri, dreaptă şi
stângă spre cele două ventricule, unde prin reţeaua Purkinje se
răspândeşte în tot miocardul ventricular.
D. ŢESUTUL NERVOS
Ţesutul nervos reprezintă structuri celulare caracteristice (neuroni

şi nevroglii), care intră în alcătuirea celor două componente ale sistemului
nervos şi anume:
- sistemul nervos central: S.N.C. (sau nevraxul) format din măduva
spinării (situată în interiorul canalului vertebral) şi în continuarea sa
encefalul (din cutia craniană);
- sistemul nervos periferic: S.N.P., format din nervii spinali
(anexaţi maduvii spinării) şi nervii cranieni (cei mai mulţi anexaţi
trunchiului cerebral, prima parte a encefalului, situat în continuarea
maduvii spinării).
Din punct de vedere funcţional sistemul nervos este subîmpărţit în:
- sistemul nervos al vieţii de relaţie (somatic);
- sistemul nervos al vieţii vegetative.
Sistemul nervos central ajuns la om la cel mai înalt grad al
evoluţiei, funcţionează prin celulele din structură sa - neuroni, care
transmit neuronilor din nervii spinali şi cranieni recepţionează informaţiile
(din mediul intern şi extern), pe care le analizează şi elaborează răspunsuri
adecvate şi secretorii. Astfel se realizează funcţia reflexă foarte importantă,

Omului
prin care organismul este integrat într-o unitate funcţională, adaptat optim
condiţiilor mereu schimbătoare ale mediului înconjurător.
Celulele ţesutului nervos sunt de două tipuri:
- neuronii care generează şi prin care se conduc foarte rapid
impulsuri nervoase (reprezintă unitatea morfofuncţională a sistemului
nervos);
- celulele gliale (nevrogliile), mult mai numeroase având rolde
susţinere, protecţie, trofic (nutritiv), fagocitar şi metabolic.
Neuronul
Neuronul este o celulă de formă foarte variată (rotundă, ovalara,

piramidala, stelară), cu una sau mai multe prelungiri (neuroni unipolari,
pseudounipolari, bipolari şi multipolari). Fiecare neuron are următoarele
componente: corpul celular şi prelungirie lui.
- Corpul celular formează, prin comasarile mai multora la un loc,
substanţă cenuşie din nevrax (H-ul medular, nuclei sau scoarţă cerebrală şi
cerebeloasă) şi ganglionii extranevraxiali (de pe traiectul sau din
apropierea nervilor spinali şi cranieni). Fiecare corp neuronal are la
periferie o membrană lipoproteica - neurilemă, iar la interior citoplasmă-
neuroplasmă, care conţine organitele celulare comune (fără centrozom,
deoarece neuronul nu de divide) şi specifice (corpusculii Nilss sau corpii
tigroizi, pentru sinteze proteice şi neurofibrile, o reţea fină de fibre, cu rol
de susţinere şi de transport al substanţelor).
- Prelungirile corpului neuronului sunt: dendritele şi axonul ce
intră în structurile atât ale substanţei albe din nevrax, cât şi ale nervilor

Omului
spinali şi cranieni.
Dentritele pot fi una sau mai multe, fiecare având neurilemă şi
neuroplasmă (cu corpusculii Nilss şi neurofibrile), iar influxul nervos
circulă prin ele în sens aferent, sau centripet (celulipet), adică spre corpul
celular.
Axonul este o prelungire unică, indispensabilă neuronului, iar sensul
de transmitere a influxului nervos este centrifug (aferent), adică iese din
corpul celular.
Axonul este lung (poate atinge chiar 1 m) cu axolema şi axoplasmă
(inclusiv cu neurifibrile), continuarea neurilemei şi neuroplasmei de pe
corpul celular.
Fibra axonului este acoperita de mai multe teci:
- teaca Schwann - este formata din celule gliale, care inconjura axonii.
Celulele gliale secreta o substanta de culoare alba numita mielina, care
formeaza cea de a doua teaca;
- teaca de mielina - din loc in loc, aceasta teaca prezinta intreruperi
numite strangulatii Ranvier. Mielina se comporta ca un izolator electric, motiv
pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie Ranvier la alta.
Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai
repede decat cei nemielinizati;
- teaca Henle - este o teaca continua, care insoteste ramificatiile axonice
pana la terminarea lor. Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera
teaca Schwann, cu rol de nutritie si protectie.
Axonul se ramifica periferic, formând butonii terminali, care conţin
mici vezicule cu o substanţă: mediator chimic. Fiecare neuron prin
butonii axonului sau este unit prin contiguitate (apropierea
inframicroscopica de circa 240 A) de un alt neuron prin sinapsă, sau de
fibră musculară printr-o placă motorie. Spaţiul (fantă) sinaptic facilitează
transmiterea spre alţi neuroni (sinapsă axosomatica sau axodendritica) sau
spre fibre musculare (placă motorie), a influxului nervos prin intermediul
mediatorului chimic eliberat în această fantă după spargerea veziculelor
din butonii terminali.
Mediatorul chimic variază astfel:
- în sinapsele excitatorii cei mai răspândiţi sunt: acetilcolina,
noradrenalina, serotonina, dopamina;
- în sinapsele inhibatorii este o substanţă complexă în care constituientul
activ este acidul gama-amino-butiric (GABA).
Neuronii cu prelungirile lor, care intră în componenţa nervilor, sub
formă de fascicule, reunite prin ţesut conjunctiv, definesc tipurile de nervi,
şi anume:
- nervii senzitivi, formaţi din neuroni care transmit impulsuri nervoase în
sens aferent de la receptorii periferici spre centrii nervoşi intranevraxiali;
- nervii motori, reprezentând axonii unor neuroni din unii centri nervoşi din
substanţă cenuşie intranevraxiala şi care conduc influxuri nervoase în sens
eferent, spre organe efectoare (muşchii striaţi sau muşchi netezi şi glande);
- nervi micsti (că unii nervi cranieni şi toţi nervii spinali), ce conţin ambele
tipuri de neuroni.

Omului
Fig. 1. Tesutul epitelial

Omului
Epitelii de acoperire
(imagini microscopice)

Omului
Fig. 2. Tesutul conjunctiv
(Imagini microscopice)
SANGELE
Sangele face parte din categoria tesutului conjunctiv moale si este un

fluid care circula in interiorul sistemului cardiovascular. Impreuna cu limfa
si lichidul intercelular, sangele constituie mediul intern al
organismului. Intre mediul intern si celule exista un schimb permanent de
substance si energie; substantele necesare mentinerii activitatii celulare
(O2, glucide, acizi grasi, aminoacizi, vitamine etc.) trec din sange in celula,
iar produsii nefolositori sau toxici, rezultati din procesele catabolice (CO2,
acizi nevolatili, uree, acid uric, amoniac etc.), sunt eliminati in lichidul
extracelular. Continutul mediului intern este mentinut constant datorita
circulatiei permanente a sangelui. Acesta aduce substantele folositoare
pana la nivelul celulelor, refacand mereu rezervele metabolice, iar de aici
indeparteaza produsii de catabolism pe care-i transporta spre organele de
eliminare.
Volumul sangvin (volemia). Cantitatea totala de sange din
organism reprezinta 7% din greutatea corpului. Aceasta inseamna circa 5
litri de sange pentru un individ de 70 kg. Volemia variaza, in conditii
fiziologice, in functie de sex (este mai mare la barbati), varsta (scade cu
inaintarea in varsta), mediul geografic (este mai mare la locuitorii
podisurilor inalte). In repaus, o parte din masa sangvina a corpului stagneaza
in teritorii venoase si capilarele din ficat, splina si tesutul subcutanat. Acesta
este volumul sangvin stagnant sau de rezerva, in cantitate de 2 litri. Restul
de 3 litri il reprezinta volumul circulant. Raportul dintre volumul circulant si
volumul stagnant nu este fix, ci variaza in functie de conditiile de existenta. In
cursul efortului fizic sau termoreglator are loc mobilizarea sangelui de
rezerva, crescand volumul circulant. Mobilizarea depozitelor de sange se
realizeaza sub actiunea SNV simpatic, care determina contractia musculaturii
netede din peretii vaselor. Astfel, se asigura aprovizionarea optima cu oxigen si
energie a organelor active.
PROPRIETATILE SANGELUI
Culoarea. Sangele are culoare rosie. Aceasta se datoreaza hemoglobinei
din eritrocite. Culoarea sangelui poate varia in conditii fiziologice sau
patologie. Sangele recoltat din artere (sange arterial) este de culoare rosu-
deschis (datorita oxihemoglobinei), iar sangele recoltat din vene (sange venos)
are culoare rosu-inchis (datorita hemoglobinei reduse). Cand cantitatea de
hemoglobina din sange scade, culoarea devine rosu-palid.
Densitatea. Sangele este mai greu decat apa. Densitatea sangelui
are valoarea 1055 g/1. Plasma sangvina are o densitate de 1025 g/1.
Aceasta proprietate a sangelui depinde de componentele sale si in special
de hematii si proteine.
Vascozitatea. Valoarea relativa a vascozitati sangelui este 4,5 fata de
vascozitatea apei, considerata egala cu 1. Vascozitatea determina
curgerea laminara (in straturi) a sangelui prin vase. Cresterea vascozitatii
peste anumite valori este un factor de ingreunare a circulatiei.

Omului
Presiunea osmotica. Presiunea osmotica are rol important in
schimburile de substance dintre capilare si tesuturi. Presiunea osmotica a
substantelor coloidale (proteinele) se numeste presiune coloido-smotica si
are valoarea de 28 mm Hg. Proteinele plasmei au rol foarte mare in
schimburile capilar-tesut, deoarece presiunea osmotica a sangelui este
egala cu cea a lichidului interstitial (intercelular), singura forta care
atrage apa din tesuturi spre capilare fiind presiunea coloid-osmotica a
proteinelor plasmatice. Un alt rol al presiunii coloid-osmotice se manifesta
in procesul de ultrafiltrare glomerulara ce duce la formarea urinei. Solutile
cu presiuni osmotice egale cu ale mediului intern se numesc izotone, cele
cu presiuni osmotice mai mici sunt hipotone, iar cele cu presiuni osmotice
mai mari sunt hipertone.
Reactia sangelui este slab alcalina. Ea se exprima in unitati pH. pH-ul
sangvin are valoarea cuprinsa intre 7,38 - 7,42, fiind mentinut prin
mecanisme fizico-chimice (sistemele tampon) si biologice (plaman, rinichi,
hematic etc.).
Temperatura. La om si la animalele cu sange cald (homeoterme),
temperatura sangelui variaza intre 35°C (in sangele din vasele pielii) si 39°C
(in sangele din organele abdominale). Deplasarea continua a sangelui prin
organism contribute la uniformizarea temperaturii corpului si ajuta la
transportul caldurii din viscere spre tegumente, unde are loc eliminarea
acesteia prin iradiere. Sangele astfel "racit" se reintoarce la organele
profunde, unde se incarca cu caldura si asa mai departe.
COMPONENTELE SANGELUI
 Elementele figurate ale sangelui, se prezinta ca un lichid foarte
vascos, de culoare rosie-inchisa;
 Plasma sangvina este un lichid mai putin vascos, transparent, de
culoare galben-citrin.
A. ELEMENTELE FIGURATE ALE SANGELUI

Reprezinta 45% din volumul sangvin. Aceasta valoare poarta numele
de hematocrit sau volum globular procentual. Hematocritul variaza cu sexul
(mai mic la femei), cu varsta (scade cu varsta) sau in functie de factorii de
mediu ambiant (caldura provocand transpiratie duce la scaderea apei din
sange si cresterea valorilor hematocritului) etc.
Prin examenul microscopic al sangelui se observa trei tipuri de
elemente figurate:
 globulele rosii (hematii sau
eritrocite);
 globulele albe (leucocitele);
 plachetele sangvine
(trombocitele).
Pentru a studia elementele figurate se face un frotiu de sange
proaspat. Se dezinfecteaza cu alcool pulpa degetului aratator si se inteapa
cu un ac sterilizat. In momentul cand apare o picatura de sange, aceasta
se aplica pe o lama si se intinde in strat subtire cu o lamela de sticla. Dupa
uscare, frotiul se examineaza la microscop. Frotiul poate fi conservat prin
fixare in amestec de alcool-eter, in parti egale.

Omului
Hematopoieza (fig.1) este procesul de reinnoire continua a
elementelor figurate ale sangelui. Exista cate o cale separata pentru
fiecare din cele trei tipuri celulare principale (eritropoieza pentru
eritrocite, leucopoieza pentru leucocite si trombocitopoieza pentru
trombocite), iar la leucocite se descriu cai separate pentru granulocite
(granulocitopoieza) si pentru limfocite (limfopoieza).
Toate celulele sangvine au o origine comuna: celula stem
pluripotenta din maduva osoasa (celula hematoformatoare primitiva).
ERITROCITELE (hematiile). Sunt celule fara nucleu, bogate_in
hemoglobina, o proteina de culoare rosie, cu un rol in transportul O2 si
CO2. Numarul lor este considerabil: un mm3 de sange contine 4 500 000
hematii la femeie si 5 000 000 la barbat. La copilul mic, numarul
eritrocitelor este mai mare (5 500 000-6 000 000/mm 3), iar la locuitorii
podisurilor inalte se inregistreaza cifre de 8 000 000 globule rosii la 1
mm3. Cresteri de lunga durata sunt poliglobulia de altitudine si poliglobulia
unor bolnavi de plamani sau cu defecte congenitale ale inimii. Scaderea
numarului este consecinta unei distrugeri exagerate sau a unei eritropoieze
deficitare.
Forma si structura hematiilor reprezinta adaptari morfologice la
functia de transport a gazelor. Privite din fata, hematiile apar ca discuri
rotunde sau usor ovalare cu centrul de culoare mai deschisa si periferia
mai intens colorata galben-auriu. Acest aspect se datoreste variatiei
grosimii hematiei, care la centru masoara 1,5, iar la periferie 2,5 u. Din
aceasta cauza, privita din profil, hematia se prezinta ca o haltera, imagine
ce sugereaza forma de disc biconcav a eritrocitului.
Lipsa nucleului permite o mai mare incarcare cu hemoglobina.
Suprafata totala a hematiilor este de 4000 m2 (de 2000 ori mai mare ca
suprafata corpului). Datorita formei lor, pot fi deformate cu usurinta.
Diametrul mediu al unei hematii este de 7,5 u. Pot fi intalnite si hematii
cu diametre mai mici de 7 u (microcite) sau mai mari de 8 u (macrocite).
In interiorul hematiei se afla o cantitate mare de hemoglobina (Hb).
Hematia nu contine organite celulare, nu este capabila de sinteza proteica,
iar metabolismul sau este foarte redus si, ca atare, hematia consuma foarte
putin oxigen.
Hemoglobina (Hb) este principalul component al hematiei. Este o
cromoproteina, alcatuita din doua componente: o proteina, numita
globina, si o grupare neproteica, numita hem. Datorita prezentei Fe in
molecula sa, hemul poate lega labil oxigenul. Reactia de fixare a O 2 la Hb
nu este o oxidare propriu-zisa (deoarece ea nu duce la cresterea valentei
Fe), ci o reactie de oxigenare, de legare reversibila a unei molecule de
oxigen la fierul bivalent. In urma acestei reactii rezulta oxihemoglobina
(HbO2), care reprezinta forma principala de transport a O2 prin sange.
Atunci cand este saturata (oxigenata) complet, o molecula de Hb poate
transporta 4 molecule de O 2. Un gram de hemoglobina poate transporta
1,34 ml O2 iar in 100 ml sange exista aproximativ 15 g Hb; astfel, fiecare
suta ml de sange arterial transporta 20 ml O2. In lipsa Hb, capacitatea de
transport a sangelui pentru oxigen scade mult; 100 ml plasma transporta
doar 0,2 ml O2.
In afara de forma oxigenata si de cea redusa, Hb poate da cu oxidul
de carbon carboxihemoglobina (COHb); aceasta este o combinatie

Omului
reversibila cu CO, dar afinitatea Hb pentru CO este de 200 de ori mai mare
decat pentru O2. Sub actiunea oxidantilor apare derivatul de Hb cu Fe
trivalent, denumit methemoglobina. Acestia sunt derivati patologici ai
Hb; ei nu mai indeplinesc functia de transport si in cazul cresterii
concentratiei lor in sange peste anumite limite se produce insuficienta
oxigenare a tesutului (asfixie).
Hemoglobina se poate combina si cu dioxidul de carbon (HbCO 2),
compus numit carbohemoglobina. Acesta este un compus fiziologic, ce
nu afecteaza functia de transport a O 2. HbCO2 reprezinta si una din
formele de transport ale CO2 de la tesuturi la plamani.
Eritropoieza. Hematiile circulante reprezinta doar o etapa din viata
acestor elemente. Din momentul patrunderii in circulate si pana la
disparitia lor trec aproximativ 120 zile (durata medie de viata a
eritrocitelor). Desi traiesc relativ putina vreme, numarul lor ramane constant.
Exista un echilibru intre procesul de distrugere si cel de formare de noi
hematii. Sediul eritropoiezei este in maduva rosie a oaselor.
Un organism adult are cam 1,5 kg maduva rosie. Cantitatea variaza
in functie de nevoia de oxigen a organismului. Cand aceste nevoi sunt
reduse, o parte din maduva rosie intra in repaus, celulele se incarca cu
lipide si maduva rosie se transforma in maduva galbena. Spre batranete,
maduva galbena sufera un proces de transformare fibroasa si devine
maduva cenusie.
Reglarea eritropoiezei. Eritropoieza se regleaza prin
mecanisme neuro-endocrine. Centrii eritropoiezei sunt situati in
diencefal, iar excitantul principal este scaderea aprovizionarii cu
oxigen a acestor centri (hipoxia).
Hipoxia actioneaza si la nivelul rinichiului care secreta, in aceste
conditii, un factor eritropoietic. Acesta determina formarea in organism a
unui hormon eritropoietic numit entropoietina, ce actioneaza asupra
celulei stem unipotente, eritroformatoare, determinand cresterea
numarului de hematii. Desfasurarea normala a eritropoiezei necesita
asigurarea cu substante nutritive, vitamine (C, B 6, B2, acid folic) si Fe. In
cazul unor deficiente de aprovizionare apare anemia, cu toate ca
sistemul de reglare a eritropoiezei functioneaza normal.
Rolul eritrocitelor. Hematiile joaca doua roluri esentiale pentru
organism:
 in transportul O2 si CO2;
 in mentinerea echilibrului acido-bazic.
Hemoliza. Hematiile batrane si uzate sunt distruse prin
hemoliza in sistemul
monocito - macrofagic din splina ("cimitirul hematiilor"), ficat, ganglioni
limfatici si maduva oaselor.
LEUCOCITELE . Globulele albe sunt elemente figurate ale sangelui
ce poseda nucleu. Numarul lor este in medie de 5000/mm3. Aceasta
valoare poate varia in conditii fiziologice sau patologice. Cresterea
numarului se numeste leucocitoza, iar scaderea leucopenie. Numarul
leucocitelor poate varia in conditii normale cu 1 - 3 mii de elemente pe
mm3. Astfel, la un copil, se intalnesc 8 - 9 mii leucocite/mm 3, iar la batrani
3 - 5000. In efortul fizic avem leucocitoza iar dupa un repaus prelungit
leucopenie. Variatiile patologice sunt mult mai mari. In bolile infectioase

Omului
microbiene, numarul leucocitelor poate creste pana la 15000 -
30000/mm3, iar in unele forme de cancer (leucemii) numarul poate depasi
cateva sute de mii la un milimetru cub, incat sangele capata o culoare
albicioasa (sange alb).
Forma leucocitelor nu este aceeasi. Ele nu reprezinta o populatie
celulara omogena. Exista mai multe tipuri, care difera intre ele atat ca
origine si morfologie, cat si in privinta rolului in organism. Exprimarea
lor procentuala se numeste formula leucocitara. In cadrul acestei
formule, deosebim leucocite cu nucleu unic - mononucleare - si leucocite
cu nucleu fragmentat, polilobat - polinucleare.
Mononuclearele reprezinta 32%, iar polinuclearele 68% din
leucocite. Grupa mononuclearelor cuprinde: limfocitele, care
reprezinta 25%, si monocitele 7%.
Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare. Aceste celule se
mai numesc si granulocite, dupa granulatiile ce se observa in citoplasma
lor. In functie de afinitatea diferita a granulatiilor fata de coloranti,
polinuclearele se impart in:
 polinucleare neutrofile, intalnite in proportie de 65%.
Granulatiile acestora se coloreaza bine cu coloranti neutri; se mai
numesc polimorfonucleare neutrofile (PMN);
 polinuclearele eozinofile, in proportie de 2,5%, au granulati
ce se coloreaza cu coloranti acizi;
 polinuclearele bazofile, in proportie de 0,5 %, au granulatii cu
afinitate pentru coloranii bazici.
Dimensiunile leucocitelor variaza intre 6 - 8 u, pentru limfocitul mic, si
20 u in diametru, pentru monocite si neutrofile.
Leucocitele prezinta o structure celulara completa. Au o membrana cu
plasticitate remarcabila. Datorita ei, leucocitele intind prelungiri
citoplasmatice (pseudopode), cu ajutorul carora devin mobile, se pot
deplasa in afara vaselor capilare (diapedeza) si pot ingloba microbi
(microfagocitoza) sau resturi celulare (macrofagocitoza). Granulatiile
polinuclearelor sunt mici saci si vezicule (lizozomi) pline cu enzime hidrolitice
care participa la digestia corpului fagocitat.
Tot in familia leucocitelor se includ si plasmocitele, celule provenite din
limfocite, specializate in producpa de anticorpi.
Leucopoieza. Durata vietii leucocitelor variaza foarte mult, de la 1-2
zile pentru polinuclearele neutrofile, pana la cativa ani pentru limfocitele
dependente de timus (limfocite T). Sediul leucopoiezei este diferit, in raport
cu sistemul celular de care apartine leucocitul. Astfel, granulocitele si
monocitele sunt produse la nivelul maduvei rogii a oaselor, in timp ce
limfopoieza are loc in splina, timus, ganglionii limfatici, placile Payer din
jejun-ileon.
Granulocitopoieza porneste tot de la celula stem pluripotenta care
se afla si la originea hematiilor. Din aceasta se diferentiaza celula stem
unipotenta. Prin procese de diferentiere si multiplicare se formeaza
granulocitele si monocitele mature.
Limfopoieza. Limfocitele deriva din celula stem limfoformatoare, cu
sediul in maduva rosie hematogena. Organismul produce doua tipuri de
limfocite: limfocitele "T", sau timodependente, si limfocitele "B", sau
bursodependente. Primele se dezvolta sub influenta timusului, iar

Omului
ultimele sub influenta unor structuri echivalente cu bursa lui Fabricius de
la pasari (maduva osoasa). La adult, maduva rosie produce limfocite B iar
ganglionii limfatici si splina produc ambele tipuri.
Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neuroumorale
complexe. Centrii leucopoiezei sunt situati in hipotalamus. Activitatea
acestor centri se intensifica atunci cand in sange creste concentratia
acizilor nucleici rezultati din distrugerea leucocitelor batrane. In cazul
patrunderii in organism a unor agenti patogeni are loc, de asemenea, o
stimulare prin antigene a leucopoiezei, urmata de cresterea peste normal a
leucocitelor, fenomen numit leucocitoza.
Rolul leucocitelor este complex si diferit, dupa tipul lor. Principala
functie a leucocitelor consta in participarea acestora la reactia de
aparare a organismului..
Polinuclearele neutrofile au rol in fagocitoza agentilor patogeni.
Datorita vitezei de diapedeza si deplasarii rapide prin pseudopode,
polinuclearele nu stau in sange mai mult de cateva ore. Ele ajung primele la
locul infectiei, unde fagociteaza microbii, distrugandu-i. Datorita acestei
actiuni, polinuclearele se mai numesc si microfage. Numarul lor create
mult in infectii acute.
Iesirea leucocitelor din vas este favorizata de incetinirea curgerii la
nivelul focarului inflamator (datorita vasodilatatiei care duce la scaderea
presiunii sangvine), precum si alipirii acestora de endoteliul capilar, fenomen
denumit marginatie.
Eozinofilele au rol in reactiile alergice. Granulatiiile lor contin
histamina. Numarul lor creste in bolile parazitare si alergice.
Bazofilele au rol in coagularea sangelui, prin intermediul unei
substante anticoagulante numita heparina, continuta in granulatii. Tot
datorita heparinei, leucocitele bazofile au rol in metabolismul lipidelor.
Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoza, atat direct, cat si in
urma transformarii lor in macrofage, proces ce are loc dupa iesirea
monocitelor din vase in tesuturi. Monocitele si macrofagele formeaza un
singur sistem celular care fagociteaza atat microbii, cat si, mai ales,
resturile celulare (leucocite, hematii etc.) si prin aceasta contribuie la
curatarea si vindecarea focarului inflamator.
Limfocitele au rol considerabil in reactia de aparare specifica.
Clasele de limfocite. Desi asemanatoare ca morfologie, limfocitele
reprezinta o populatie celulara cu functii individuale foarte diferentiate. Se
descriu doua clase principale de limfocite, in raport cu modul in care
acestea participa la procesul de imunitate.
 Limfocitele "B", care participa la imunitatea umorala, mediata prin
anticorpi.
 Limfocitele "T", care participa la imunitatea prin mecanism celular.
TROMBOCITELE sau plachetele sangvine. Sunt elemente figurate
necelulare ale sangelui. Numarul lor variaza intre 150 000 - 300 000/mm3.
Cresterea numarului trombocitelor peste 500 000/mm3 se numeste
trombocitemie, iar scaderea sub 100 000 trombocitopenie (trombopenie).
Forma trombocitelor este variabila: triunghiulara, rotunda, eliptica.
Marimea lor este de 3 u diametru.
In structura trombocitului nu intalnim decat putine organite si incluziuni;
trombocitele sunt fragmente citoplasmatice si nu celule propriu-zise.

Omului
Trombocitopoieza este procesul de reinnoire a trombocitelor
sangvine, care asigura stabilitatea numarului acestora. Sediul acestui proces
este maduva hematogena a oaselor. Celula de origine a plachetelor sangvine
este megacariocitul, o celula cu nucleul mare, polilobat. Durata vietii
trombocitelor este 10 zile.
Reglarea trombocitopoiezei se face prin intermediul unor substante
(trombocitopoietine) care se elibereaza atunci cand numarul trombocitelor
circulante scade. Splina are rol in echilibrul dintre formarea si distrugerea
plachetelor, atat prin secretia unor substante stimulante, cat si a unor
inhibitori ai megacariopoiezei si trombopoiezei.
Rolul trombocitelor: intervin in cursul tuturor timpilor hemostazei,
favorizand mecanismele de oprire a sangerarii. Functiile hemostatice ale
trombocitelor sunt indeplinite datorita proprietatilor functionale specifice
acestor elemente, ca:
• adezivitatea - proprietatea trombocitelor de a adera de suprafetele
lezate;
• agregarea - proprietatea trombocitelor de a forma intre ele
conglomerate;
• metamorfoza vascoasa - proprietatea trombocitelor de a se autoliza;
• functia de eliberare a factorilor trombocitari si a unor substante
active (histamina, fosfolipide, trombostenina, serotonina, ADP) transportate
de trombocite.
Hemostaza reprezinta totalitatea mecanismelor care intervin in
oprirea sangerarii. Ea se desfasoara in trei timpi:
1. Timpul vasculo-plachetar (hemostaza primara sau temporara).
2. Timpul plasmatic (hemostaza secundara sau coagularea sangelui).
3. Timpul trombodinamic (retractia cheagului si fibrinoliza).
Datorita acestor proprietati, trombocitele intervin in timpul vasculo-
plachetar al hemostazei (hemostaza primara), aderand la suprafata lezata a
endoteliului si formand cheagul alb tromhncitnr In timpul 2 al hemostazei
(coagularea sangelui), trombocitele participa prin mai multi factori, dintre
care cel mai important este factorul 3 fosfolipidic plachetar; in timpul 3 al
hemostazei (timpul trombodinamic), trombocitele intervin in retractia
cheagului prin proteina enzima contractila pe care o elibereaza,
trombostenina. In cazul unor deficite trombocitare cantitative
(trombocitopenii) sau calitative (trombastenii) se produc tulburari ale
hemostazei, numite purpure trombocitare.
Factorii coagularii. La coagulare participa numeroase substante.
Ele se grupeaza in urmatoarele categorii de factori:
 factori plasmatici;
 factori plachetari;
 factori tisulari.
B. PLASMA SANGVINA
Dupa indepartarea elementelor figurate ale sangelui, ramane un lichid
vascos, galbui, numit plasma. Plasma reprezinta 55% din volumul sangelui.
Proprietatile plasmei sunt similare cu ale sangelui, difera doar valorile si
culoarea (plasma este incolora). Compozitia plasmei sangvine este foarte
heterogena.
Proteinelor plasmatice le revin urmatoarele roluri:

Omului
 Albuminele au rol de transport al unor substance minerale
(Cu, Ca, Fe), hormoni, pigmenti biliari precum si rol in presiunea coloid-
osmotica a sangelui. Scaderea albuminelor compromite schimburile de la
nivelul capilarelor.
 Globulinele au rol in transportul substantelor prin sange, in
coagularea acestuia. O anumita clasa a gamaglobulinelor, numita clasa
imunoglobulineor, reprezinta suportul chimic al anticorpilor.
 Fibrinogenul are rol in coagularea sangelui, prin trecerea
sa din starea solubila intr-o retea insolubila, numita cheag de fibrina.
 Alte roluri ale proteinelor plasmatice: determinarea
vascozitatii si densitatii plasmei; reglarea echilibrului acido-bazic
(proteinele sunt substante amfotere, adica au proprietatea de a se
comporta atat ca baze, cat si ca acizi, in functie de pH-ul mediului,
jucand rol de sistem tampon).
 Plasma contine proteine cu roluri specifice in reglarea functiilor
(hematopoieza, reglarea tensiunii arteriale, apararea antiinfectioasa etc.).
Substantele anorganice din plasma sunt reprezentate de saruri
minerale. Ele se intalnesc in doua forme principale: legate de proteinele
plasmei (deci, nedifuzibile) si libere in plasma (difuzibile). Dintre cationi,
cei mai importanti sunt Na+, K+, Ca+, si Mg+, iar dintre anioni Clˉ, CO3Hˉ,
SO4ˉ, PO4ˉ.
FUNCTIA DE APARARE A SANGELUI

Organismul uman vine permanent in contact cu agenti patogeni
(purtatori de antigene) sau cu antigene libere. Antigenul este o substanta
macromoleculara proteica sau polizaharidica straina si care, patrunsa in
mediul intern, declanseaza productia de catre organism a unor substante
specifice, numite anticorpi care neutralizeaza sau distrug antigenul.
Anticorpii sunt proteine plasmatice din clasa gamaglobulinelor. Exista
doua tipuri fundamentale de aparare:
1. apararea nespecifica;
2. apararea specifica.
Functia de aparare nespecifica (innascuta) este o calitate a speciei.
Se realizeaza prin mecanisme celulare (fagocitoza) si umorale
(complementul, interferonii). Apararea nespecifica este o aparare primitiva,
cu eficacitate medie, dar este foarte prompta. La ea participa celule si
substante preformate.
Apararea specifica (dobandita se dezvolta in urma expunerii la
agenti capabili sa induca un raspuns imun (imunogene). Este de doua
feluri:
 dobandita natural:
a. pasiv, prin transfer transplacentar de anticorpi;
b. activ, in urma unei boli;
 dobandita artificial:
a. pasiv, prin administrare de antitoxine si gamaglobuline;
b. activ, vaccinare.
Raspunsul imun specific are doua componente - raspunsul imun primar
si raspunsul imun secundar (anamnestic) - si trei caracteristici:
 recunoasterea structurilor proprii;

Omului
 specificitate (capacitatea anticorpilor si a limfocitelor de a reactiona
numai cu imunogenele omogene);
 memorie imunologica (permite anticorpilor si limfocitelor
sensibilizate sa retina imunogenul omolog si sa reactioneze cu el
mai tarziu).
Raspunsurile imune specifice sunt mediate prin doua mecanisme
interdependente: imunitatea umorala, care implica limfocitele B, si
imunitatea mediata celular (celulara), care implica primar limfocitele T.
ALTE FUNCTII ALE SANGELUI

Functiile sangelui sunt reprezentate de functiile componentelor sale,
deja descrise. In afara de acestea, sangele indeplineste rolul de sistem de
integrare si coordonare umorala a functiilor prin hormonii, mediatorii
chimici si catabolitii pe care-i vehiculeaza.
De asemenea, sangele are rol de indepartare si transport spre locurile
de excrete a substantelor toxice si neutilizabile. Datorita continutului sau
bogat in apa, sangele are rol de termoreglare.
GRUPELE SANGVINE – TRANSFUZIA
Membrana hematiilor are in structura sa numeroase tipuri de

macromolecule polizaharidice si glicoproteice, cu rol de antigene, numite
aglutinogene. In plasma se gasesc o serie de gamaglobuline cu rol de
anticorpi numite aglutinine. Cele mai importante aglutino-gene intalnite la
om sunt aglutinogenul zero (0), A, B, iar cele mai frecvent intalnite
aglutinine sunt: a - omoloaga aglutinogenului A; b - omoloaga
aglutinogenului B.
Prin excludere reciproca a aglutininelor si aglutinogenelor omoloage,
in decursul evolutiei umane s-au constituit mai multe sisteme
imunologice sangvine. Cele mai importante in practica medicala curenta
sunt:
1. Sistemul OAB;
2. Sistemul Rh
Sistemul OAB
Potrivit regulii excluderii aglutininelor cu aglutinogenul omolog (a cu
A si b cu B) nu pot exista indivizi posesori de aglutinogen si aglutinina
omoloaga. Intalnirea aglutinogenului cu aglutinina omoloaga duce la
conflict imun, antigen-anticorp si la distrugerea hematiilor. Combinatiile si
coexistentele posibile, tolerate imunologic, sunt in numar de patru si
reprezinta cele patru grupe sangvine in care se poate repartiza populatia
globului pe baza sistemului OAB:
• grupa 0 (zero) sau I;
• grupa A sau a II-a;
• grupa B sau a III-a;
• grupa AB sau a IV-a.
Grupa zero. Cuprinde toti indivizii care au pe membrana eritrocitelor
(si a altor celule) aglutinogenul zero. In mod natural, acestui aglutinogen

Omului
nu-i corespunde o aglutinina antizero. In plasma indivizilor zero pot
coexista ambele aglutinine, a si b.
Grupa A. Cuprinde indivizii ce au pe membrana hematiilor
aglutinogenul A, iar in plasma aglutinina b.
Grupa B. Cuprinde indivizii cu aglutinogen B pe hematii si
aglutinina a in plasma.
Grupa AB. Cuprinde indivizii care au ambele aglutinogene pe
hematii si nici o aglutinina in plasma.
Cunoasterea apartenetei la una din grupele sangvine are mare
importanta in cazul transfuziilor de sange. Regula transfuziei cere ca
aglutinogenul din sangele donatorului sa nu se intalneasca cu
aglutininele din plasma primitorului. Potrivit acestei reguli, transfuzia de
sange intre grupe diferite se poate face astfel:
Grupa zero poate dona la toate grupele (donator universal), dar
nu poate primi decat sange izogrup (de la grupa zero).
Grupa AB poate primi de la toate grupele (primitor universal).
Aceasta regula este valabila numai in transfuzii unice si de cantitati
relativ mici de sange, pana la 500 ml.
In cazul transfuziilor mari si repetate se recomanda transfuzia
izogrup, deoarece pericolul ca aglutininele donatorului sa distruga
hematiile primitorului sau ca indivizii de grup A, B sau AB, in cazul
transfuziilor repetate cu hematii zero, sa fabrice aglutinine antizero si la
o noua transfuzie sa nu mai tolereze sangele donat.
Sistemul Rh
S-a constatat ca 85% din populatia globului mai poseda pe
eritrocite, in afara de antigenele sistemului OAB, si un antigen denumit
Rh, a carui sinteza este codificata de perechea de gene alele Dd.
Denumirea Rh provine de la maimutele Rhesus, la care toti indivizii au
acest aglutinogen. Toti indivizii posesori de antigen Rh sunt considerati
Rh pozitiv, iar cei 15% care nu poseda antigenul Rh sunt Rh negativ. In
mod natural nu exista aglutinine omoloage anti-Rh, dar se pot genera fie
prin transfuzii repetate de sange Rh+ la persoane Rh-, fie prin sarcina cu
fat Rh+ si mama Rh-. In ambele situatii, aparatul imunitar al gazdei
reactioneaza fata de aglutinogenul Rh, ca fata de un antigen
oarecare, prin activarea limfocitelor urmata de producerea de anticorpi
anti Rh. Acesti anticorpi vor reactiona cu aglutinogenele Rh de pe
suprafata hematiilor si vor produce hemoliza.
In cazul mamelor Rh negative al caror sot este Rh pozitiv, datorita
caracterului dominant al genei care codifica sinteza aglutinogenului Rh,
copiii rezultati vor mosteni caracterul Rh pozitiv. Prima sarcina poate
evolua normal, deorece, in mod obisnuit, hematiile Rh + ale fatului nu
pot traversa placenta si deci nu ajung in circulatia materna.
La nastere insa, prin rupturile de vase sangvine ce au loc in
momentul dezlipirii placentei de uter, o parte din sangele fetal trece la
mama si stimuleaza productia de aglutinine anti Rh. La o noua sarcina,
aceste aglutinine (care pot traversa capilarele placentare) patrund in
circulatia fetala si pot distruge hematiile fatului, uneori ducand chiar la
moartea acestuia, atunci cand aglutininele sunt in concentratie mare.

Omului
Fig. 1. Hematopoieza

Omului
SISTEMUL NERVOS
Dupa cum am vazut în capitolul anterior, tesutul nervos este

alcatuit din neuroni si celule gliale. Celulele gliale, în numar de peste zece
ori mai mare decât cel al neuronilor, se afla printre acestia si indeplinesc
mai multe roluri: de sustinere, fagocitoza, aparare si troficitate (hranire).
Celulele gliale se pot divide, ocupând locul neuronilor distrusi. Ele secreta
o substanta de culoare alba, numita mielina.
I. NEURONUL
Neuronul are rolul de a genera si conduce impulsurile nervoase.
Este o celula de forma stelata (corpul celular), care prezinta mai multe
prelungiri.
I.1. Corpul celular are o membrana - neurilema si o citoplasma -
neuroplasma. În citoplasma se afla organite celulare si un nucleu, de obicei
central, cu unul sau mai multi nucleoli.
Plansa. 1. Neuronul
Unele organite celulare (mitocondrii, lizozomi) sunt prezente si în

alte celule, iar altele sunt specifice neuronului: corpusculii Nissl si
neurofibrilele. Centrozomul lipseste din celula nervoasa, care nu se divide.

Omului
I.1.1. Corpusculii Nissl (corpii tigroizi) sunt alcatuiti din
aglomerari de reticul endoplasmic rugos.
I.1.2. Neurofibrilele reprezinta o retea de fibre care traverseaza
întreaga citoplasma, cu rol în transportul substantelor din celula si de
sustinere.
I.2. Prelungirile neuronale sunt: dendritele si axonul.
I.2.1. Dendritele sunt prelungiri foarte ramificate, care capteaza
influxul nervos de la receptori sau de la alti neuroni si il conduc spre corpul
celular.
I.2.2. Axonul este o prelungire unica, lunga, care se ramifica în
portiunea terminala, ultimele ramificatii fiind butonate (butoni terminali).
Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal spre butonii
terminali. Butonii terminali contin mediatori chimici, substante prin care
impulsul nervos este transmis altui neuron. Fibra axonului este acoperita
de mai multe teci:
- Teaca de mielina: din loc în loc, aceasta teaca prezinta întreruperi numite
strangulatii Ranvier. Mielina se comporta ca un izolator electric, motiv
pentru care impulsurile nervoase sar de la o strangulatie Ranvier la alta.
Majoritatea axonilor sunt mielinizati si conduc impulsul nervos mult mai
repede decat cei nemielinizati.
- Teaca Schwann: este formata din celule gliale, care înconjura axonii.
Celulele gliale secreta o substanta de culoare alba numita mielina, care
formeaza teaca de mielina:
- Teaca Henle, este o teaca continua, care însoteste ramificatiile axonice
pâna la terminarea lor. Este alcatuita din tesut conjunctiv si acopera teaca
Schwann, cu rol de nutritie si protectie.

Omului
Plansa. 2. Transmiterea mesajelor
I.3. Sinapsa reprezinta legatura dintre doi neuroni si se

realizeaza între butonii terminali ai primului neuron si dendritele celui de-
al doilea.
Între aceste doua portiuni se formeaza un spatiu numit fanta
sinaptica. Din butonii terminali sunt eliberati mediatorii chimici în fanta
sinaptica, de unde ajung la dendrite, fenomen numit transmitere sinaptica.
Astfel, un neuron preia informatia prin dendrite, o aduce la corpul neuronal
si o transmite mai departe prin axon, altui neuron. În sistemul nervos se
realizeaza o retea bogata de neuroni, legati între ei prin sinapse.

Omului
Plansa. 3. Sinapsa
I.4. Nervii
Neuronii, în traseul lor, se grupeaza, formând nervi. Fiecare nerv
este protejat de o teaca de tesut conjunctiv. În functie de informatia pe care
o transmit, nervii pot fi: senzitivi, motori, somatici sau vegetativi.
Nervii senzitivi: transmit informatiile de la receptori (aflati in
piele sau alte organe) si pâna la centrii nervosi, unde informatiile sunt
transformate în senzatii (exemplu: senzatia de tact, vaz).
Nervii motori, transmit informatiile de la centrii nervosi si pâna
la organelle efectoare (muschi sau glande), unde informatiile sunt
transformate în comenzi (exemplu: contractia musculara).
Nervii somatici, sunt cei care fac legatura între centrii nervosi si
soma. Soma este reprezentata de piele si muschii scheletici. Nervii somatici
pot fi senzitivi (duc informatii de la receptorii din piele la centrii nervosi)

Omului
sau motori (duc informatii de la centrii nervosa la muschii scheletici).
Nervii vegetative, fac legatura între organele interne (viscere) si
centrii nervosi. Acestia pot fi senzitivi (duc informatii de la receptorii din
viscere pâna la centrii nervosi) sau motori (duc informatii de la centrii
nervosi spre muschii viscerelor sau glande).
II. ORGANIZAREA SISTEMULUI NERVOS

Sistemul nervos este împartit în:
- sistem nervos periferic sau nervi periferici, care pot fi:
- senzitivi,
- motori,
- somatici sau
vegetativi
si se întind de la periferie pâna la centrii nervosi;
- sistem nervos central (SNC) sau nevrax, alcatuit din centrii
nervosi, adapostiti în:
- maduva spinarii,
- trunchiul cerebral,
- diencefal,
- cerebel
- emisferele
cerebrale.
Segmentele sistemului nervos central sunt învelite de meninge,
(fig.4) format din trei membrane:
- piamater,
- arahnoida
- duramater.
Între arahnoida si piamater exista un spatiu în care se gaseste
lichidul cefalorahidian (LCR) cu rol de protectie mecanica si troficitate.

Omului
Fig.4. Meningele craniene
II. A. MADUVA SPINARII

Coloana vertebrala este formata din mai multe oase care se
numesc vertebre; acestea au în mijlocul lor câte o gaura vertebrala. Când
vertebrele se suprapun, în interior se formeaza canalul vertebral, care
adaposteste maduva spinarii. Vertebrele se numesc: cervicale (7), toracale
(12), lombare (5), sacrate (5) si coccigiene (4 sau 5).
Maduva spinarii începe la prima vertebra cervicala si se termina la
nivelul vertebrei a doua lombare, de unde se continua cu o formatiune
foarte subtire numita filum terminale.

Omului
Plansa. 5. Filum terminale

Nervii periferici intra în maduva spinarii prin gaurile
intervertebrale si se numesc: cervicali, toracali, lombari, sacrali si
coccigieni. Cei lombari si sacrali au traseu descendent si formeaza,
împreuna cu filum terminale, coada de cal. Maduva spinarii are forma unui
cilindru.
În sectiune transversala observam, în interior, substanta cenusie,
în forma de fluture, cu doua coarne anterioare, doua coarne laterale si doua
coarne posterioare. Înconjurând substanta cenusie, la exterior se afla
substanta alba, organizata în doua cordoane anterioare, doua laterale si
doua posterioare.

Omului
Plansa. 6. Sectiune prin maduva spinarii
Substanta cenusie este formata în mare parte din corpi neuronali,

dar printre acestia se afla si prelungiri neuronale (axoni si dendrite).
Substanta alba contine majoritar axoni mielinizati, dar printre acestia se
gasesc si corpi neuronali, dendrite sau axoni fara mielina.
II.1. Substanta cenusie
În coarnele anterioare se gasesc neuroni motori si somatici. Au
rolul de a controla activitatea musculaturii striate, determinând contractia
acesteia. Coarnele laterale contin neuroni vegetativi (aduc si duc informatii
de la organele interne).
În jumatatea anterioara a coarnelor laterale se gasesc neuroni
visceromotori – care realizeaza motilitatea (contractia) musculaturii netede
viscerale. În jumatatea posterioara a coarnelor laterale se gasesc neuroni
viscerosenzitivi, care primesc informatii de la organele interne (exemplu:
durerea de stomac).
În coarnele posterioare ale maduvei spinarii se gasesc neuronii
somatici si senzitivi, care aduc informatii de la organele receptoare
(exemplu: de la piele).
II.2. Substanta alba este alcatuita din prelungiri ale neuronilor
din maduva spinarii sau din alte formatiuni nervoase, si se grupeaza în
tracturi si fascicule, care se împart în:
- fascicule ascendente (senzitive) - care aduc informatii de la
periferie (organele receptoare) pâna la centrii nervosi;
- fascicule descendente (motorii) - care duc informatii (comenzi)
de la centrii nervosa pâna la periferie (organele efectoare).
II.3. Nervii spinali

Omului
Maduva este conectata cu organele receptoare si efectoare prin
cele 31 de perechi de nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5
sacrati si 1 coccigian. Nervii spinali sunt alcatuiti din fibre motorii si
senzitive, somatice si vegetative. Fiecare nerv spinal este alcatuit din:
radacini, trunchi si ramuri periferice.
II.3.1. Radacina posterioara este alcatuita din neuroni senzitivi,
care îsi grupeaza corpii neuronali aproape de maduva spinarii într-un
ganglion spinal. Acesti neuroni aduc informatii de la receptorii somativi si
vegetativi, pâna la maduva spinarii. Axonii intra în substanta cenusie, în
coarnele posterioare ale maduvei (neuroni somatosenzitivi) sau în
jumatatea posterioara a coarnelor laterale (neuroni viscerosenzitivi), unde
fac sinapsa cu alt neuron. Unii axoni trec direct în substanta alba a
maduvei si au traseu ascendent spre centrii superiori.
II.3.2. Radacina anterioara a nervilor spinali este formata din
axonii neuronilor somatomotori din coarnele anterioare si ai neuronilor
visceromotori din coarnele laterale. Fibrele somatomotorii transmit
informatii musculaturii striate, iar fibrele visceromotorii se distribuie
musculaturii netede a organelor interne si glandelor.
II.3.3. Trunchiul nervilor spinali rezulta din alaturarea celor
doua radacini (anterioara si posterioara).
II.3.4. Ramurile periferice ale nervului spinal rezulta în urma
ramificarii trunchiului nervului spinal. Aceste ramuri se distribuie tuturor
organelor si tesuturilor din organism, alcatuind plexuri nervoase: plexul
cervical (nervii de la cap si gât), plexul brahial (de la membrul superior),
plexul lombar (rinichi si alte organe interne).

Omului
Plansa. 7. Nervul spinal

II.4. Functiile maduvei spinarii
Maduva spinarii îndeplineste doua functii importante: functia
reflexa si aceea de conducere.
II.4.1.Functia reflexa
Reflexul este procesul prin care organismul raspunde la un stimul.
Nervii senzitivi conduc impulsul nervos declansat de stimul pana la centrul
reflex, care se afla în substanta cenusie a maduvei spinarii si care primeste
informatiile, le analizeaza, generând apoi raspunsul. Nervii motori conduc
acest raspuns pana la efectori (muschi). Exemple: reflexul rotulian, ahilean.

Omului
Plansa. 8. Reflexul ahilean
II.4.2. Functia de conducere Conducerea impulsurilor nervoase

prin maduva se face pe cai lungi sau pe cai scurte. Caile scurte fac legatura
între diferite segmente ale maduvei spinarii, iar cele lungi fac legatura
între maduva si celelalte etaje ale sistemului nervos central: emisferele
cerebrale, cerebelul. Atunci când informatiile conduse sunt senzitive, caile
lungi se numesc senzitive sau ascendente, iar când informatiile sunt
motorii, caile lungi poarta numele de motorii sau descendente.
Sensibilitatea este de mai multe feluri: exteroceptiva (din
exteriorul corpului – si anume termica, dureroasa, tactila-grosiera si tactila-
fina), proprioceptiva (de la propriul corp - si anume de la muschi, oase si
articulatii) si visceroceptiva (de la organele interne).
II.4.2.1. Caile lungi ascendente transmit informatii culese de la
receptori pâna la nivelul centrilor nervosi. Sensibilitatea proprioceptiva
poate fi constienta (ajunge la emisferele cerebrale) sau inconstienta (ajunge
la cerebel).
Fiecare sensibilitate este condusa pe cai specifice, care au un
anume traseu. Aceste cai sunt formate din doi sau trei neuroni care fac

Omului
sinapsa între ei, conducând informatia de la receptor si pâna la centrii
superiori.
Plansa. 9. Cai ascendente de transmitere
Sensibilitatea exteroceptiva termica si dureroasa are primul

neuron în ganglionul spinal de pe radacina posterioara a nervului spinal, al
II-lea neuron în cornul posterior al maduvei spinarii si al III-lea neuron în
talamus, o formatiune a diencefalului. Axonii neuronilor din coarnele
posterioare ale maduvei trec în cordoanele laterale ale maduvei si au
traseu ascendent spre talamus, formând fasciculele spinotalamice laterale.
Sensibilitatea exteroceptiva tactila-grosiera are primul neuron în
ganglionul spinal al maduvei, al II-lea neuron în cornul posterior al maduvei
si al III-lea neuron în talamus. Axonii neuronilor din coarnele posterioare
trec în cordoanele anterioare ale maduvei si au traseu ascendent spre
talamus, formând fasciculele spinotalamice anterioare.

Omului
Plansa. 10. Fascicule spinotalamice anterioare si laterale
Sensibilitatea exteroceptiva tactila-fina si sensibilitatea

proprioceptiva constienta au acelasi traseu: I neuron în ganglionul spinal al
maduvei, al II-lea neuron în bulbul rahidian (primul segment al trunchiului
cerebral) si al treilea în talamus. Axonii neuronilor din ganglionii spinali
trec direct în cordoanele posterioare ale maduvei si au traseu ascendant
spre bulb, formând fasciculele spinobulbare (Goll-Burdach).
Sensibilitatea proprioceptiva inconstienta are primul neuron în
ganglionul spinal al maduvei si al II-lea neuron în cornul posterior al
maduvei. Axonii neuronilor din coarnele posterioare trec în cordoanele
laterale ale maduvei, formând fasciculele spinocerebeloase Flechsig si
Gowers.
Sensibilitatea vegetativa are primul neuron în ganglionul spinal al
maduvei, iar al IIlea în jumatatea posterioara a coarnelor laterale ale
maduvei. Axonii neuronilor din coarnele laterale trec în cordoanele laterale
ale maduvei si au traseu ascendent spre hipotalamus, o alta formatiune a
diencefalului.
II.4.2.2. Caile lungi descendente
Miscarea voluntara este declansata din centrii motori aflati în
emisferele cerebrale. Informatia nervoasa are traseu descendent prin
trunchiul cerebral si ajunge la motoneuronii somatici medulari pe caile
piramidale (cortico-spinale).

Omului
Caile care pornesc din emisfera cerebrala stânga controleaza
jumatatea dreapta a corpului, iar cele din emisfera dreapta controleaza
jumatatea stânga a corpului. Asa încât acestea se încruciseaza:
- la nivelul maduvei spinarii, formând fasciculul piramidal direct,
cu traseu prin cordoanele anterioare;
- la nivelul trunchiului cerebral, formând fasciculul piramidal
încrucisat, cu traseu prin cordoanele laterale.
Axonii din aceste fascicule, dupa ce au ajuns în portiunea
corespunzatoare organelor efectoare, intra în coarnele anterioare ale
maduvei si fac sinapsa cu motoneuronii medulari. Prin radacina anterioara
a nervilor spinali axonii motoneuronilor se distribuie spre musculatura
striata,declansând contractia comandatade emisfere.
O parte din fibrele fasciculelor piramidale se opresc în trunchiul
cerebral (fasciculul corticobulbar) la centrii motori ai nervilor cranieni,
determinând contractia muschilor capului si gâtului.
Impulsurile conduse prin caile piramidale determina miscari
voluntare, fine, precise, care tin de îndemânare.
Miscarile involuntare (stereotipurile) se refera la automatisme
asociate cu mersul, vorbirea, scrisul, îmbracarea, alimentarea, unele stari
emotionale, tonus postural. Aceste miscari sunt comandate de diferiti centri
din emisferele cerebrale, dar mai ales din trunchiul cerebral. Neuronii au
traseu descendent prin maduva spinarii, formeaza fascicule
extrapiramidale si fac sinapsa, ca si cei din caile piramidale, cu
motoneuronii din coarnele anterioare ale maduvei.
II. B. ENCEFALUL
II. B. 1. TRUNCHIUL CEREBRAL

Este alcatuit din substanta cenusie si substanta alba, ca toate
formatiunile din nevrax. Substanta cenusie se afla în interiorul trunchiului,
sub forma de nuclei, iar substanta alba - printre nuclei si la exterior.
1. Organizare
Trunchiul cerebral este împartit în trei etaje: bulbul rahidian,
punte si mezencefal.

Omului
Plansa. 11. Trunchiul cerebral

Bulbul rahidian
Este alcatuit din:
- piramidele bulbare, care continua cordoanele anterioare ale
maduvei;
- cordoanele laterale bulbare - continua cordoanele laterale ale
maduvei;
- cordoanele posterioare bulbare - continua cordoanele posterioare
ale maduvei.
În partea superioara a cordoanelor laterale se gasesc olivele
bulbare. Între piramidele bulbare se observa decusatia piramidala, formata
prin încrucisarea fasciculelor piramidale. De pe cordoanele laterale si
posterioare ale bulbilor se desprind fascicule care fac legatura între bulb si
cerebel, numite pedunculi cerebelosi inferiori.
Puntea lui Varolio
Continua formatiunile de la nivelul bulbului. Lateral si posterior
puntea se continua cu pedunculii cerebelosi mijlocii, care fac legatura între
punte si cerebel.
Mezencefalul
Este alcatuit din pedunculii cerebrali, care continua formatiunile
de la nivelul puntii. Superior se afla diencefalul. Pe fata posterioara se afla
patru coliculi (coliculii cvadrigemeni), doi superiori si doi inferiori. Lateral
si posterior, mezencefalul se continua cu pedunculii cerebelosi superiori,
care ajung la cerebel.
Ca si celelalte formatiuni ale nevraxului, trunchiul cerebral este
alcatuit din substanta cenusie si substanta alba. Substanta cenusie este
organizata in nuclei (alcatuiti din corpi neuronali), iar substanta alba se afla
prinrte acesti nuclei si la exteriorul trunchiului (fiind alcatuita din
prelungiri neuronale).
2. Nervii cranieni

Omului
Nervii cranieni inerveaza organele capului si gatului. Sunt în
numar de 12 perechi (I - XII) si pot fi senzitivi, motori sau micsti. În
traiectul lor spre sau de la celelalte etaje ale nevraxului, trec prin trunchiul
cerebral, participând la formarea substantei albe a trunchiului. Cu exceptia
nervilor I si II, toti nervii cranieni fac sinapsa in trunchiul cerebral.
I. Nervii olfactivi - sunt nervi senzitivi; conduc impulsurile
nervoase declansate de miros pâna la emisferele cerebrale.
II. Nervii optici - nervi senzitivi - conduc impulsuri declansate de
stimuli luminosi pâna la emisferele cerebrale.
III. Nervii oculomotori - motori - conduc impulsuri la o parte din
muschii globilor oculari: drept superior, drept inferior, drept intern si oblic
inferior. (Vezi plansa VIII)
IV. Nervii trohleari - motori - controleaza muschiul oblic superior
al globului ocular.
V. Nervii trigemeni - nervi micsti - inerveaza tegumentul si
musculatura fetei (prin fibre senzitive) si muschii masticatori (prin fibre
senzitive si motorii).
VI. Nervii abducens - motori - controleaza muschiul drept extern
al globului ocular.
VII. Nervii faciali - micsti - asigura sensibilitatea gustativa si
controleaza musculatura mimicii.
VIII. Nervii vestibulo-cohleari - nervi senzitivi - conduc
impulsuri legate de auz (ramul cohlear) si de echilibru (ramul vestibular).
IX. Nervii glosofaringieni - nervi micsti - asigura sensibilitatea
limbii si controleaza muschii faringelui, laringelui.
X. Nervii vagi - nervi micsti - asigura sensibilitatea si controleaza
activitatea organelor interne (inima, plamân, stomac, intestin etc.)
XI. Nervii accesori - motori - controleaza muschii
sternocleidomastoidieni si muschii trapezi.
XII. Nervii hipoglosi - motori - inerveaza musculatura limbii
(intervin în masticatie si deglutitie).
Nervii cranieni senzitivi fac sinapsa în nucleii senzitivi ai
trunchiului cerebral, de unde informatia receptoare este transmisa mai
departe spre emisferele cerebrale.
Nervii cranieni motori sunt alcatuiti din axoni ai neuronilor aflati
în nucleii motori ai trunchiului cerebral si duc informatia legata de
comanda la efectorii capului si gâtului.

Omului
Plansa. 12. Nervii cranieni
3. Substanta cenusie a trunchiului cerebral este formata din

nuclei senzitivi si motori, somatici si vegetativi.
3.1. Nuclei bulbari sunt:
- motori: glosofaringian IX, vag X, accesor XI, hipoglos XII
- senzitivi: glosofaringieni IX, vag X, trigemen V, facial VII,
vestibular VIII
- vegetativi: vagul X.
3.2. Nucleii pontini:
- motori: trigemen V, abducens VI, facial VII
- senzitivi: cohleari VIII, trigemen V.
În bulb si punte se afla centrii respiratori (inspirator si expirator)
si cardio-vasculari, dotati cu capacitatea de automatism, care controleaza
frecventa respiratiei si inimii toata viata.
3.3. Nuclei mezencefalici:

Omului
- motori: oculomotor III si trohlear IV
- senzitiv: trigemen V.
În mezencefal se mai afla nucleii: substanta neagra (intervine în
mecanismul somnveghe); nucleul rosu (rol inhibitor al tonusului muscular),
coliculii cvadrigemeni (coordoneaza miscarile reflexe ale ochilor si capului
în directia excitantului).
4. Substanta alba îndeplineste functia de conducere a trunchiului
cerebral.
Este alcatuita din:
- fibre ascendente, continuarea celor medulare, la care se adauga
fibre de la nuclei senzitivi din trunchiul cerebral;
- fibre descendente, provenite din centrii nervosi superiori (caile
descendente piramidale) sau cu origine în trunchiul cerebral (caile
extrapiramidale).
Majoritatea cailor extrapiramidale pornesc din diferiti nuclei ai
trunchiului cerebral, formând fasciculele:
- tectospinal (din coliculii cvadrigemeni);
- rubrospinal (din nucleul rosu);
- nigrospinal (din substanta neagra);
- olivospinal (din olivele bulbare);
- vestibulospinal (din nucleii vestibulari).
În substanta alba se mai afla si fibrele pedunculilor cerebelosi care
fac legatura între trunchiul cerebral si cerebel.
II. B. 2. CEREBELUL
1. Organizare
Cerebelul se afla în spatele trunchiului cerebral si este alcatuit din
doua emisfere cerebeloase conectate printr-o portiune centrala numita
vermis. Ca si celelalte segmente ale SNC, cerebelul este alcatuit din
substanta cenusie si substanta alba.
1.1. Substanta cenusie este prezenta atât la suprafata, formând
scoarta cerebeloasa, cât si în interior, formând nucleii cerebelosi. Este
formata din corpi neuronali care primesc informatii sensitive (de la
aparatul vestibular, de la muschi, oase si articulatii), le analizeaza si
genereaza raspunsuri motorii (trimise catre muschii somatici).
1.2. Substanta alba se afla între scoarta cerebeloasa si nuclei
cerebelosi. Este formata din fibre nervoase care fac legatura între cerebel
si celelalte formatiuni nervoase ale nevraxului, sau între diferite segmente
ale cerebelului.
Cerebelul are trei lobi:
- paleocerebel (lobul anterior);
- neocerebel (lobul posterior);
- arhicerebel (lobul inferior, legat de vermis, numit si lobul
floculonodular).
2. Functiile
2.1. Arhicerebelul primeste informatii de la aparatul vestibular
(legate de echilibru).
2.2. Paleocerebelul este legat în special de sensibilitatea
proprioceptiva (aici sunt proiectate fasciculele sensibilitatii proprioceptive
inconstiente) si are rol important în reglarea tonusului muscular si a

Omului
echilibrului.
2.3. Neocerebelul participa la reglarea, modularea miscarilor
fine comandate de scoarta cerebrala.
Plansa. 13. Cerebelul
II. B. 3. DIENCEFALUL
Diencefalul (creierul intermediar) este situat în prelungirea
trunchiului cerebral si sub emisferele cerebrale. Este alcatuit din mai multe
mase de substanta nervoasa: talamus, metatalamus, epitalamus si
hipotalamus.
1. Talamusul
Este cea mai voluminoasa formatiune diencefalica. Contine mai
multi nuclei ce realizeaza conexiuni între diferite segmente ale nevraxului.
La acest nivel se afla al IIIlea neuron al sensibilitatii exteroceptive,
proprioceptive constiente, vestibulare si gustative.
2. Metatalamusul
Este format din patru corpi geniculati, doi mediali si doi laterali. În
corpii geniculati laterali se afla al III-lea neuron al caii vizuale, iar în corpii
geniculati mediali - al III-lea neuron al caii auditive.
3. Epitalamusul
Este legat de glanda epifiza si un nucleu în care se închid reflexele
olfactivosomatice (miscarile capului si corpului date de miros).
4. Hipotalamusul
Este situat la baza diencefalului, chiar deasupra trunchiului
cerebral si legat de glanda hipofiza. Hipotalamusul detine rolul principal în
reglarea sistemului vegetativ. De asemenea intervine în: termoreglare,
aportul de alimente si lichide, diureza, reglarea functiilor sexuale, somn si
anumite stari emotionale (frica, furia).

Omului
Plansa. 14. Componentele diencefalului
II. B. 4. EMISFERELE CEREBRALE

1. Alcatuire
Sunt în numar de doua si reprezinta partea cea mai voluminoasa a
sistemului nervos central. Emisferele sunt legate între ele prin substanta
alba: corpul calos. Fetele emisferelor cerebrale sunt brazdate doua santuri
mai adanci: santul lateral Sylvius si santul central Rolando, si de santuri
mai superficiale, care marginesc girusuri (circumvolutii cerebrale).
Lobii unei emisfere sunt: frontal, temporal, parietal si occipital.
Între lobul frontal si cel parietal se afla santul central Rolando, iar între
lobul parietal si cel temporal – santul lateral Sylvius. Santurile superficiale
împart lobii în girusuri; exemple: girusul precentral (în lobul frontal),
girusul postcentral (în lobul parietal).
Emisferele cerebrale sunt alcatuite din substanta cenusie,
prezenta la suprafata si alcatuind scoarta cerebrala (cortexul), si substanta
alba - la interior, formata din:
- fasciculele ascendente (senzitive) de la nivelul maduvei spinarii si
celorlalte formatiuni ale nevraxului;
- fasciculele descendente (piramidale si extrapiramidale);
- fibre de asociatie (între diferite arii corticale);

Omului
- fibre comisurale (corpul calos).
Plansa. 15. Lobii emisferelor cerebrale
2. Functii
Scoarta cerebrala este cel mai dezvoltat segment al SNC. La nivel
cortical ajung toate informatiile si de aici pornesc comenzile pentru
activitatea motorie.
Are doua componente:
2.1. Paleocortexul (lobul sau sistemul limbic) este alcatuit dintr-
un inel de tesut nervos care înconjura hilul fiecarei emisfere cerebrale si în
care se gasesc formatiuni legate de simtul mirosului. Este în stransa
legatura cu hipotalamusul, fiind centrul miscarilor de masticatie, deglutitie,
supt; regleaza foamea si satietatea (prin legatura cu hipotalamusul), functia
sexuala; mentine atentia.
2.2. Neocortexul, portiunea cea mai recenta filogenetic, cuprinde
restul tesutului cortical, atingând la om o dezvoltare si o organizare
incomparabila cu ale oricarui animal.
Anumite zone corticale receptioneaza informatiile aferente
sensitive (neocortexul receptor sau senzitiv), altele controleaza motilitatea
voluntara (neocortexul motor sau efector), iar altele asociaza aceste functii
(neocortexul de asociatie).

Omului
Plansa. 16. Componentele scoartei cerebrale
2.2.1. Neocortexul senzitiv (receptor)

În girusul postcentral din lobul parietal (aria somestezica I) se afla
locul în care ajung caile sensibilitatii exteroceptive cutanate (termice,
tactile - fine, dureroase) si proprioceptive constiente, fiecare zona a
corpului având un spatiu special din aria somestezica. Cele mai întinse
spatii din scoarta corespund zonelor din corp cu sensibilitatea cea mai
mare (buzele, limba, mâna etc.) Aria corticala senzitiva a întregului corp
reprezinta un fel de om – homunculus senzitiv – care are segmentele
deformate din cauza ca reprezentarea diferitelor regiuni ale corpului nu
este proportionala cu suprafata, ci cu sensibilitatea lor. Aria somestezica I
este conectata functional cu aria motorie învecinata printr-o arie de
asociatie.

Omului
În peretele superior al santului lateral se afla o zona unde se face

proiectia sensibilitatii tactile - grosiere, numita aria somestezica II.
Alte arii ale neocortexului receptor sunt:
- aria optica – situata în lobul occipital, primeste aferente de la
analizatorul vizual;
- ariile auditive – se afla în lobul temporal;
- aria gustativa – se afla în apropierea zonei de proiectie
somestezica a fetei;
- aria olfactiva – este localizata pe fata mediala a emisferelor
cerebrale (în girusul hipocampic);
- aria de proiectie a echilibrului – se afla în partea posterioara a
primei circumvolutii temporale si primeste aferente de la aparatul
vestibular.
2.2.2. Neocortexul motor (efector)
Cuprinde ariile corticale de unde pornesc axonii cailor motorii
piramidale si unii axoni ai cailor extrapiramidale.
Aria motorie principala se afla în peretele anterior al santului

Omului
central – în girusul precentral din lobul frontal. Neuronii din aria motorie
principala controleaza motilitatea voluntara rapida, precisa si coordonata a
musculaturii scheletice din partea opusa a corpului. Reprezentarea
corticala în aria motorize este la fel ca cea senzitiva – homunculus motor.
Musculatura implicata în efectuarea unor miscari mai fine (mâna, limba)
este mult mai larg reprezentata comparativ cu musculatura altor regiuni
(trunchiul sau piciorul).
2.2.3. Neocortexul de asociatie
Este alcatuit din zone mai nou aparute. Exemple:
- ariile de asociatie din lobul frontal, care primesc proiectii de la
talamus, la rândul sau legat de hipotalamus, si au o functie de sinteza,
legata de determinarea personalitatii,inteligenta, emotii;
- arii de asociatie temporale, care au legatura cu functia vizuala si
cea olfactiva, legate de anumite stari emotionale si de activitatea sexuala;
- arii de asociatie în lobul parietal, care leaga functia vizuala de
cea a scrisului, cititului, echilibrului etc;
- arii de asociatie între functia motorie si cea senzitiva, cu reglarea
raspunsurilor la stimuli.
III. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV
Sistemul nervos vegetativ (SNV) este alcatuit din nervi care

coordoneaza activitatea viscerala, inconstienta. Este împartit în doua
categorii: simpaticul si parasimpaticul. Cele mai multe organe interne
primesc inervatie de la ambele segmente. De exemplu, inima primeste atât
inervatie simpatica, cu efecte stimulatoare, cat si inervatie parasimpatica,
cu efecte inhibitoare. În alte organe, simpaticul si parasimpaticul exercita
efecte de acelasi tip, dar diferite calitativ. De exemplu: stimularea glandelor
salivare, când simpaticul stimuleaza secretia vâscoasa, iar parasimpaticul –
secretia apoasa.
Nervii senzitivi aduc informatii de la receptorii din organele
interne pâna la centrii nervosi prin cai aferente. Centrii vegetativi primesc
informatiile, le analizeaza si genereaza raspunsuri. Nervii motori
coordoneaza activitatea muschilor netezi si a glandelor prin cai eferente.
1. Calea aferenta
Nervii senzitivi alcatuiesc caile aferente ale SNV, care conduc
informatii vegetative de la receptori. În functie de natura agentului care le
stimuleaza, acesti receptori sunt numiti: baroreceptori (pentru presiune),
mecanoreceptori, receptori pentru durere, termoreceptori (pentru cald sau
frig). Durerea viscerala are receptori putini la numar, ceea ce explica
dificultatile de localizare. Primul neuron de pe caile aferente se afla în
ganglionii spinali de pe radacina posterioara a nervilor spinali si în unii
ganglionii din trunchiul cerebral (nucleul vag X, centrii respiratori si
cardiovasculari). Al II-lea neuron se afla în jumatatea posterioara a
coarnelor laterale ale maduvei spinarii sau la diferite etaje superioare
(trunchiul cerebral, diencefal), de unde informatia este condusa spre centrii
nervosi.

Omului
2. Centrii vegetativi
Se afla la nivelul maduvei spinarii (coarnele laterale),
hipotalamusului, paleocortexului si neocortexului (unele arii de asociatie).
Hipotalamusul este considerat centrul superior de integrare a stimulilor
viscerali: exista centri vegetativi hipotalamici simpatici (posteriori) si
parasimpatici (mijlocii). Sistemul limbic si diferite arii din neocortex
participa la reglarea multor activitati vegetative: stari emotionale, functia
sexuala.
3. Calea eferenta
Se realizeaza prin doi neuroni. Primul neuron, numit
preganglionar, se gaseste în nevrax:
- la nivelul coloanei medulare toraco-lombare pentru simpatic,
- în segmentele sacrate si în trunchiul cerebral pentru
parasimpatic.
Paralel cu maduva spinarii, în zona toraco-lombara se afla un lant
de ganglioni nervosi, legati între ei prin tracturi nervoase, care se numeste
lantul simpatic paravertebral. Acest lant este format din aproximativ 22
ganglioni: 3 cervicali, 10-12 toracali, 4-5 lombari si 4-5 sacrati.

Omului
Plansa. 17. Lantul simpatic paravertebral
Al II-lea neuron, numit postganglionar, se afla:

- pentru simpatic - în ganglionii lantului paravertebral,
- pentru parasimpatic - în apropiere de organele interne (ganglioni
previscerali) sau chiar în peretii acestora.
Fibrele postganglionare (axoni ai neuronilor din ganglionii
vegetativi unde s-a facut sinapsa) sunt subtiri, amielinice, scurte în cazul
parasimpaticului si mai lungi în cazul simpaticului. Ele se distribuie
organelor efectoare, controlând activitatea fibrelor musculare netede si

Omului
glandelor. Aceste efecte se datoresc eliberarii unor mediatori chimici
specifici la nivelul zonelor de contact cu fibrele musculare netede sau cu
celulele glandulare. Acesti mediatori sunt: noradrenalina si adrenalina în
cazul simpaticului si acetilcolina în cazul parasimpaticului.
Sistemul nervos simpatic intervine în mentinerea tonusului
muschilor din organelle interne (vase de sânge, tubul digestiv, vezica
urinara). Dar rolul cel mai important se evidentiaza în situatii neobisnuite,
periculoase, când pregateste organismul pentru “fuga sau lupta”. De
exemplu, în conditii de stres, simpaticul creste tensiunea arteriala,
frecventa cardiaca si respiratorie.
Sistemul nervos parasimpatic exercita actiuni mai discrete, dar
mult mai extinse comparativ cu cele ale simpaticului si intervine în reglarea
activitatii vegetative în conditii obisnuite de viata.
Principalele efecte exercitate de cele doua segmente vegetative
sunt:

Omului

Omului
ANALIZATORII
Analizatorii reprezinta structuri specializate prin care omul

intra in relatie cu mediul exterior pentru a putea cunoaste proprietatile
fizice ale corpurilor si a informa fiecare moment al existentei de multiple
calitati, fixe sau schimbatoare, utile sau nocive, a acestui mediu in care
traim.
Fiecare analizator se compune, in principal, din trei segmente:
receptor, de conducere si central.
- Segmentul de receptie sau periferic, reprezinta fie
terminatii dendritice libere, fie structuri celulare specializate, in contact cu
terminatii dendritice, care la anumiti analizatori sunt integrate in organele
de simt. Aceste structuri preiau stimuli ale diverselor forme de energie din
mediul exterior, cum ar fi: raze luminoase, unde sonore, emanatii odorante,
substante sapide sau atingeri, loviri, frigul, caldura s.a. Receptorii
transforma specific formele de energie in potentiale de actiune.
- Segmentul de conducere, intermediar sau de transmisie,
este format din neuronii senzitivi din structura nervilor si caile nervoase
ascendente din nevrax. Acesti neuroni sinapseaza intre ei, si astfel
transporta impulsul nervos preluat de la nivelul receptorilor spre al treilea
segment.
- Segmentul central, cortical, situat la nivelul ariilor
senzitivo-senzoriale, reprezinta locul unde informatiile proiectate sunt
analizate si sintetizate, devenind senzatii specifice.
A. ANALIZATORUL OLFACTIV
A. 1. SEGMENTUL DE RECEPTIE al acestui analizator este

situat intr-o mica arie, de 2-3 cm 2, numita mucoasa olfactiva, situata sub
lama ciuruita a etmoidului, pe plafonul fiecarei fose nazale. Receptorii din
aceasta mucoasa sunt celule senzoriale, reprezentand in acelasi timp si
neuronii bipolari – primul neuron pe calea olfactiva, situat printre celule de
sustinere. Acesti primi neuroni au polul apical prevazut cu o umflatura care
prezinta cili dispusi spre interiorul foselor nazale. Polul lor bazal se
continua formand axonii acestor neuroni bipolari, ce alcatuiesc in ansamblu
nervul olfactiv - nervul I cranian. Acest nerv strabate sub forma de
grupuri axonice orificiile lamei ciuruite ale etmoidului pentru a face sinapsa
endocranian (deasupra lamei ciuruite) cu neuronii din bulbul olfactiv.
A. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE este reprezentat mai
apoi de neuronii din bulbul olfactiv, care este o formatiune pereche,
alungita, situata de o parte si de alta a liniei mediane, deasupra lamei
ciuruite a etmoidului. Fiecare bulb olfactiv contine al doilea neuron al caii
olfactive, neuronii mari numiti celule mitrale. In fiecare celula mitrala se
concentreaza prin sinapse mai multi axoni ai neuronilor bipolari. Bulbul
olfactiv se continua spre inapoi cu tractul olfactiv, ce reprezinta axonii
celulelor mitrale, care se termina in segmental central prin trei strii
olfactive: interna, mijlocie si externa, deci fara releu talamic.
A. 3. SEGMENTUL CENTRAL este reprezentat de ariile
corticale olfactive din lobul olfactiv (aria septala, spatiul perforat anterior,
scoarta uncusului hipocampic si nucleul amigdalian). La nivel cortical se

Omului
produc senzatiile olfactive.
Receptorii olfactivi sunt impresionati de substantele odorante,
volatizate sau hidrolizate (sub forma de aerosoli), din aerul inspirat.
Moleculele odorii sunt absorbite de mucusul de la suprafata mucoasei
olfactive si apoi se solva in lipoizii cililor olfactivi. Numarul substantelor
odorante ca si senzatiile olfactive sunt imense.
Exemplu de mirosuri avem:
- balsamice (flori, parfum);
- aromatice (camfor, levantica);
- arzatoare (cafea prajita, tutun sau carne fripta);
- eterice (fructe) s.a.
Aceste mirosuri au rol important si in viata afectiva.
De remarcat ca unele senzatii, cum ar fi cele de iritant,
intepator sau racoritor, nu sunt considerate mirosuri, nefiind percepute de
nervul olfactiv ci de terminatiile senzitive ale nervului trigemen.
B. ANALIZATORUL GUSTATIV
B. 1. SEGMENTUL RECEPTOR este reprezentat de mugurii

(corpusculii) gustativi din structura unor papile (ridicaturi mici) situate
in mucoasa linguala la nivelul fetei dorsale, marginilor si varful limbii.

Omului
Aceste papile sunt: calciforme ce formeaza “V”-ul lingual, deschis anterior,
vizibil pe fata dorsala si spre baza limbii, si fungiforme, situate mai ales
inaintea “V”-ului lingual. Pe langa aceste papile gustative, pe mucoasa
bucala mai sunt si alte papile – foliate, filiforme si hemisferice, care nu
prezinta muguri gustativi.
Fiecare mugure gustativ contine printe celule de sustinere,
celule senzoriale cu polul aplical ciliat spre exterior, formand prin
conglomerarea mai multor cili - bastonasul gustativ. Polul bazal al celulei
senzoriale este inconjurat de dendrite apartinand nervilor cranieni VII
(facial), IX (glosofaringian) si X (vag).
B. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE este reprezentat de
neuronii senzitivi ai nervilor cranieni micsti VII, IX, X a caror dendrite sunt
indreptate spre receptori, iar axonii lor patrunzand intranevraxial
sinapseaza cu al doilea neuron liber bulbar, din nucleul fasciculului solitar.
Axonii neuronilor din nucleul fascicului solitar fac sinapsa in unii nuclei
talamici de releu – al III-lea neuron, iar axonii acestor neuroni talamici se
proiecteaza pe scoarta cerebrala.
B. 3. SEGMENTUL CENTRAL este reprezentat cortical de aria
43 din piciorul girusului postcentral, locul unde se formeaza senzatiile
gustative.
Gusturile pe care le percepem, in principal, sunt de patru tipuri:
acru, dulce, amar, sarat.
Perceperea excitatiilor gustative se realizeaza la nivelul
mucoasei linguale, in mare, astfel: dulcele la nivelul varfului limbii, acrul pe
margini, saratul pe fata dorsala, iar amarul spre baza limbii.
Alimentele trebuie sa se dizolve in prealabil in saliva, spre a veni
in contact si a excita cilii gustativi.

Omului
C. ANALIZATORUL OPTIC
C. 1. SEGMENTUL PERIFERIC DE RECEPTIE, este inclus

intr-un organ de simt complex structurat - globul ocular, situat in orbita si
inconjurat de anexele sale.
GLOBUL OCULAR este un organ pereche, avand forma
aproape sferica, cu polul anterior putin mai bombat, iar langa polul
posterior se desprinde nervul optic, care prin varful orbitei intra in craniu
spre SNC. In structura sa intra trei membrane de invelis situate
concentric, una imprejurul celeilalte, ce formeaza peretii, si mai multe
medii transparente luminoase inainte de a fi receptionate de segmentul
periferic al analizatorului.
Membranele de invelis sunt urmatoarele:
-Tunica fibroasa, este formata din tesut conjunctiv, fiind
rezistenta si avand rol protector. In cea mai mare parte, spre indarat,
formeaza sclerotica, care da culoarea alba a portiunii vizibile a globului
ocular. Sclerotica este strabatuta mai ales posterior, de numeroase vase si
nervi care patrund sau ies din membranele de invelis. Tunica fibroasa este
mai bombata in partea anterioara, unde formeaza corneea, care este
transparenta, avasculara, dar bogat inervata. Intre sclerotica si cornee
exista un mic canal, ce va colecta umoarea apoasa din interior, legat
printr-un sistem venos de venele episclerale din orbita, in care se va varsa
aceasta umoare apoasa.
-Tunica vasculara sau tractul uveal, bogat vascularizata,
este formata din: coroida, cea mai intinsa, situata posterior in concavitatea
scleroticii, care spre anterior se continua cu zona ciliara, ce contine
ghemuri vasculare (numite procesele ciliare), precum si fascicule
musculare netede, circulare si radiale, muschii ciliari. Mai anterior de zona
ciliara intalnim irisul care prezinta central un orificiu circular pentru
trecerea razelor luminoase, numit pupila. Irisul are in structura sa
fascicule musculare netede radiare, inervate de fibre nervoase simpatice ce
produc midriaza (dilatarea pupilei), si circulare, inervate parasimpatic ce
produc mioza (micsorarea pupilei). Epiteliul anterior al irisului este
pigmentar imprimand culoarea specifica ochilor, ce se observa prin
transparenta corneei.
-Tunica nervoasa numita retina, reprezinta stratul cel mai
profound si mai important, realizand in interiorul globului ocular o camera
obscura, strict necesara vederii corecte. La nivelul retinei se gasesc atat
celulele receptoare cat si primii doi neuroni ai segmentului de conducere
a analizatorului vizual.
Retina prezinta doua portiuni:
- una functionala, retina vizuala, situate posterior, dubland intern coroida
si fiind cea mai intinsa;
- una nefunctionala, mult atrofiata, in continuarea precedentei, ce dubleaza
fetele profunde ale proceselor ciliare si ale irisului.
Structura retinei vizuale cuprinde in principal trei straturi, care
dinspre coroida spre interiorul globului ocular sunt:
- stratul receptor al celulelor fotosensibile cu conuri si bastonase;
- stratul neuronilor bipolari a caror dendrite preiau impulsurile nervoase

Omului
de la celulele fotosensibile, iar axonii lor se indreapta spre dendritele
nouronilor din urmatorul strat;
- stratul celulelor multipolare, care-si trimit axonii ce se concentreaza spre
un loc situat in apropierea polului posterior al globului ocular, numit pata
oarba, si parasesc globul ocular formand nervul optic.
Pe suprafata interna a retinei, in dreptul polului posterior al
globului ocular, se formeaza o mica depresiune – macula luteea, prevazuta
mai ales cu celule cu conuri, iar in centrul acesteia este foveea centralis
cea mai sensibila a ei, care are numai celule cu conuri.
Celulele cu bastonase, mai numeroase (circa 125 milioane),
sunt foarte sensibile la lumina, reprezentand receptorii vederii nocturne
(scotopica), dar care nu pot reda detalii ale obiectelor sau culoarea lor.
Inspre partea lor externa aceste celule contin scotopsina, o structura
proteica, care impreuna cu un pigment - retineul, formeaza rodopsina
(sau purpurul retinian), ce constituie substanta fotosensibila specifica.
Celulele cu conuri, in numar cam de 5-7 milioane, au pragul
de sensibilitate si acuitate mult mai ridicat, determinand vederea in lumina
puternica (vederea fotopica) si perceperea culorii obiectelor. Inspre partea
lor periferica aceste celule contin substanta fotosensibila specifica numita
iodopsina.
Mediile transparente sau refringente, au rolul de a refracta
radiatiile luminoase, proiectand imaginea exterioara pe retina. Aceste
medii, dinspre anterior spre posterior, sunt:
- corneea transparenta;
- umoarea apoasa, situata in camera anterioara a ochiului (intre
cornee si cristalin) formata din doua compartimente ce comunica prin
pupila; aceasta umoare este secretata de procesele ciliare si dreneaza in
canalul circular situat intre cornee si sclerotica, iar de aici printr-o retea
venoasa in venele episclerale;
- cristalinul este o lentila biconvexa ancorata prin fibre ligamentare
suspensoare de procesele ciliate; sub actiunea muschiului ciliar cristalinul
isi modifica curburile fetelor, fiind astfel principalul organ al acomodarii
vizuale;
- umoarea sticloasa (corp vitros) este o substanta gelatinoasa,
omogena, situata in camera posterioara a ochiului (dintre cristalin si
retina).
Razele luminoase de la exterior vor strabate aceste medii
transparente, iar mai apoi straturile neuronale multipolar si bipolar pentru
a ajunge la celulele fotosensibile impresionandu-le, si declansand astfel
impulsul nervos specific.

Omului
ANEXELE GLOBULUI OCULAR sunt situate in interiorul

orbitei, sau anterior ei, avand rol in buna functionare a acestui organ de
simt, de a proteja, mobiliza, hrani globul ocular, si sunt reprezentate de
urmatoarele formatiuni anatomice:
- Pleoapele sunt doua repliuri musculo-membranoase ce
protejeaza anterior globul ocular, avand in interior o membrana
fibroelastica – septul orbital, si un muschi pielos - orbicularul pleoapelor. Pe
marginile libere ale pleoapelor spre partea laterala, pe o lungime mai
intinsa, se gasesc numerosi peri numiti gene (cili), cu glande sebacee si
sudoripare modificate.
- Sprancenele sunt doua proieminente arcuite, cu rol protector,
fiecare situate deasupra pleoapei superioare. Ele sunt mai voluminoase
spre partea interna si prezinta peri sprancenari, iar profound un mic
muschi pielos-muschiul sprancenos.
- Conjunctiva este o mucoasa fina, care dupa ce tapeteaza
fata interna a pleoapelor, se reflecta superior, intern si inferior, formand
funduri de sac, pentru a tapeta fata externa a globului ocular la exteriorul
scleroticii, continuandu-se apoi cu epiteliul anterior al corneei.
- Aparatul lacrimal este alcatuit din mai multe formatiuni
anatomice. Glanda lacrimala, o glanda exocrina, este situata pe plafonul
orbitei, in partea anterioara si laterala, care-si trimite secretia - lacrimile,
prin fundul de sac conjunctival superior, sa spele permanent fata anterioara
a globului ocular. Lacrimile se aduna apoi in unghiul intern al ochiului, in
asa numitul lac lacrimal. De aici, printr-un sistem de canalicule lacrimale,
situate in fiecare margine libera, mai putin intinsa, a ploapelor (care nu
prezinta cili), lacrimile se aduna intr-un mic rezervor membranos - sacul

Omului
lacrimal. Sacul lacrimal se continua in jos cu un canal lacrimo-nazal, care
se deschide in partea anterioara a meatului inferior din fosa nazala.
- Muschii striati ai globului ocular se insera pe sclerotica, si
in majoritatea lor provin din varful orbitei, unde se insera posterior, si de
unde diverg spre globul ocular. Acestia sunt: 4 muschi drepti (intern,
extern, superior, inferior) si marele oblic; in partea anterioara si infero-
interna este un muschi mai scurt, micul oblic. De asemenea, tot din fundul
orbitei se desprinde si muschiul ridicator al pleoapei superioare.
- Nervii orbitei sunt de doua tipuri:
- motori (III, IV, VI) care inerveaza muschii striati ai globului ocular si
ridicatorul pleoapei superioare;
- senzitivi, reprezentati de ramurile nervului oftalmic din trigemen (V), care
asigura inervatia senzitiva intraorbitala prin ramurile sale nasal, frontal si
lacrimal.
-Artera oftalmica, ram din carotida interna, vascularizeaza prin
colateralele ei formatiunile anatomice intraorbitale, inclusive globul ocular.
-Capsula lui Tenon este o membrana conjunctiva, ca o seroasa,
care inveleste polul posterior al globului ocular si prin niste ligamente
fibroase ancoreaza globul ocular la peretii orbitei.
-Grasimea orbitara, umple spatiile ramase libere din interiorul
orbitei.
C. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE reprezinta calea optica,
si este constituit dintr-un lant de 4 neuroni interconectati sinaptic, care
transmit in aria vizuala corticala, impresiile vizuale receptionate de retina.
Primul si al doilea neuron reprezinta neuronii bipolari si multipolari din
retina. Axonii ultimilor neuroni formeaza nervul optic, care paraseste orbita
pe la varful ei si ajunge endocranian, unde-si incruciseaza fibrele partial, cu
cel de partea opusa, alcatuind chiazma optica. Simetric, in continuarea
chiazmai optice, se formeaza cate o bandeleta (tract) optica, ce contine
fibre de la retina de aceeasi parte si de la cea opusa. Fiecare bandeleta
optica se termina in corpul geniculat lateral din metatalamus, facand
sinapsa cu al treilea neuron. Axonii neuronilor III formeaza radiatiile
optice, care se proiecteaza cortical in aria vizuala.

Omului
C. 3. SEGMENTUL CENTRAL se afla in ariile vizuale 17, 18,

19, din lobul occipital, unde se produc senzatiile vizuale.
De remarcat ca prin analizatorul vizual se furnizeaza peste 90%
din informatiile mediului ambient, vederea avand rol nu numai in
diferentierea luminozitatii, formelor si culorilor obiectelor, dar si rolul de a
realiza tonusul cortical, orientarea in spatiu, sau in mentinerea echilibrului.
D. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
Acest analizator este format din doua componente-acustica si

vestibulara, avand rolul de a asigura auzul respectiv echilibrul.
D. 1. SEGMENTUL PERIFERIC, situat in partea laterala a
capului, este reprezentat de ureche, care este un organ pereche, constituit
de trei segmente: urechea externa, medie si interna.
Urechea externa este formata din pavilion si conductul
auditiv extern. Pavilionul are o structura cartilaginoasa (cu exceptia
lobului, din partea inferioara), fiind acoperit de piele si fiind mobilizat

Omului
foarte putin de trei muschi pielosi, atavici, - muschii auriculari. Conductul
auditiv extern, continua spre inauntru pavilionul, avand o structura
fibrocartilaginoasa in partea laterala si osoasa in partea interna, intrand in
componenta osului temporal. Acest conduct este tapetat de o mucoasa,
care reprezinta un tegument modificat, cu peri rudimentari, glandele
sudoripare si sebacee modificate – glande ceruminoase, ce secreta
cerumenul. Orificiul intern al conductului auditiv extern este ocupat de o
membrana – membrana timpanului, ce il separa de urechea medie.
Urechea externa are rolul de a capta si dirija undele sonore din
exterior spre membrana timpanica.
Urechea medie (casa timpanului) situata tot in osul temporal,
este ingusta transversal si comunica posterior cu niste cavitati osoase -
celulele mastoidiene, iar anterior, printr-un canal stramt trompa lui
Eustache, cu nazofaringele. Pe peretele intern al ei se gasesc doua mici
orificii – ferestrele ovala si rotunda, ocupate de cate o membrana, ambele
corespunzand urechii interne.
In interiorul urechii medii sunt trei oscioare articulate intre ele,
si fixate lateral de membrana timpanului prin ciocan, iar inauntru de
membrane ferestrei ovale prin scarita; intre acestea doua se gaseste al
treilea oscior - nicovala.
Interiorul urechii medii este tapetat de o mucoasa care se
prelungeste si in cavitatile si trompa lui Eustache cu care comunica.
Urechea interna este sapata in stanca temporalului, si
corespunde in partea laterala urechii medii, iar intern conductului auditiv
intern, care se deschide endocranian.
Urechea interna este formata din mai multe cavitati mici ce
alcatuiesc labirintul osos, care cuprinde: vestibulul osos, trei canale
semicirculare osoase si melcul osos.
In vestibulul osos se deschid trei canale semicirculare, orientate
in cele trei planuri ale spatiului. Inspre anterior si inauntru vestibulul osos
comunica cu melcul osos, un canal spiral, ce face doua ture si jumatate in
jurul unei structuri conice - columela (modiolul), care are baza posterior
spre conductul auditiv intern si varful spre anterior.

Omului
In interiorul labirintului osos, dar de dimensiuni mici, se afla

labirintul membranos, reprezentat de formatiuni cavitare inchise ce
comunica numai intre ele si contin un lichid numit endolimfa. Intre peretii
labirintului osos si labirintul membranos se gaseste un alt lichid numit
perilimfa.
Labirintul membranos este format din:
- utricula si sacula, doua mici vezicule unite intre ele si situate in
vestibulul osos;
- trei canale semicirculare membranoase, care se deschid in
utricula si prezinta la un capat cate o dilatatie numita ampula;
- melcul membranos, ce comunica cu sacula, si urmeaza aceeasi
turatie in melcul osos pana la varful columnei.
La nivelul melcului membranos se gaseste receptorul acustic
(organul lui Corti) care este format astfel:
- o membrana bazilara, vibratorie, a caror fibre conjunctive
constituiente au diferite marimi, fiind mai lungi spre varf si mai scurte spre
baza melcului;
- pe membrana bazilara se gasesc printre celulele de sustinere,
celule senzoriale cu polul apical prevazut cu cili inclavati intr-o
membrana tectoria.

Omului
La polul bazal al celulelor senzoriale se infasoara dendritele

neuronilor dintr-un ganglion spiral a lui Corti, situate intr-un sant spiral
sapat in columela. Axonii ganglionilor lui Corti dupa ce au patruns prin
columela prin canale mici paralele cu axul ei, ajung in conductul auditiv
intern, se unesc si alcatuiesc nervul acustic, care se alatura nervului
vestibular.
Mecanismul auditiei se considera, de catre majoritatea autorilor,
ca s-ar produce astfel: excitatiile sonore preluate de urechea externa sunt
transmise de la membrana timpanului spre membrana ferestrei ovale prin
intermediul lantului de oscioare. Vibrarea membranei ferestrei ovale se
transmite perilimfei urechii interne ca unde vibratorii, care ar produce
intrarea in vibratii rezonatorii a fibrelor membranei bazilare (e aceeasi
frecventa cu a undelor sonore) din organul Corti al melcului membranos –
pentru sunetele joase la varful melcului, iar pentru cele inalte la baza
melcului. Aceste vibratii imping si celulele senzoriale, a caror cili de la
polul apical vor lua contact cu membranea tectoria, realinandu-se un
potential de actiune in dendritele neuronilor din ganglionul Corti care
infasoara baza celulelor senzoriale.

Omului
La nivelul utriculei, saculei si ampulelor canalelor semicirculare

membranoase, se gasesc epitelii senzoriale a caror celule senzoriale sunt
stimulate de accelerarea sau incetinirea miscarii intregului corp sau numai
a capului. Aceste epitelii senzoriale alcatuiesc receptorul vestibular. La
nivelul utriculei si saculei formeaza macule “acustice” care contin,
printre celule de sustinere, celule senzoriale cu cili la polul apical,
peste care se suprapune un strat gelatinos prevazut cu concretiuni calcare
(otoliti), numit membrana otolitica. In dreptul ampulelor canalelor
semicirculare se gasesc creste ampulare prevazute tot cu celule de
sustinere, iar printre ele celulele senzoriale au cilii patrunsi intr-o masa
gelatinoasa, dar fara a mai contine otoloti. La baza acestor celule
senzoriale din utricula, sacula si ampulele canalelor semicirculare se
dispun dendritele neuronilor vestibulari a caror corpuri celulare se gasesc
in ganglionul Scarpa, situate in conductul auditiv intern. Axonii acestor
ultimi neuroni formeaza nervul vestibular.

Omului
D. 2. CALEA DE CONDUCERE este reprezentata de:

Calea acustica - cuprinde fibrele axonice ale nervului acustic
ce fac sinapsa in nuclei cohleari din jonctiunea bulbopontina, a caror axoni
sinapseaza in neuronii din corpul geniculat medial (metatalamus). Axonii
ultimilor neuroni se proiecteaza in aria auditiva corticala.
Calea vestibulara este formata din nervul vestibular (VIIIv) al
caror fibre fac sinapsa in nuclei vestibulari din jonctiunea bulbopontina.
Axonii ultimilor neuroni intra in circuitul vestibule-cerebelo-vestibular, in
legatura cu arhicerebelului, pentru mentinerea echilibrului. Calea
ascendenta spre o arie corticala vestibulara este incerta.
D. 3. SEGMENTUL CENTRAL este reprezentat astfel:
Ariile acustice sunt 41, 42 si 22 din girusul temporal superior,
unde se formeaza senzatiile acustice.
Ariile vestibulare, incerte, s-ar gasi in apropoierea ariilor
auditive.
E. ANALIZATORUL CUTANAT
Acest analizator este cel mai intins, atat in ce priveste campul

receptor, cat si caile de conducere si segmental central.
E. 1. SEGMENTUL PERIFERIC - DE RECEPTIE, este situat in
vastul teritoriu al tegumentului, care ocupa toata suprafata exterioara a
corpului, si in care se gasesc foarte numeroase si variate tipuri de

Omului
receptori ce determina sensibilitatile tactila (atingere), presionala,
vibratorie, termica si dureroasa.
Acesti receptori sunt situati in toate cele trei componente ale
tegumentului (epiderm, derm, hipoderm), si sunt fie terminatiuni nervoase
libere, fie incapsulate sub forma unor corpusculi senzitivi la capatul unor
dendrite, unii dintre ei fiind gasiti si in structuri subdiacente (tesut celular
subcutanat, muschi, tendoane, periost, capsule si ligamente articulare,
s.a.).
De remarcat prezenta in numar mult mai mare a receptorilor
tactili in dermul degetelor si buzelor mai ales, ca si a receptorilor termici
indeosebi la nivelul tegumentelor mainii si fetei, loc unde si sensibilitatea
este mult crescuta.
Spre deosebire de celelalte sensibilitati, sensibilitatea dureroasa
nu are stimuli adecvati, orice excitant puternic, ce produce leziuni celulare,
determina durerea, uneori aceasta putand fi un simptom elocvent al unei
boli. Receptorii durerii - terminatiuni nervoase libere, se gasesc nu numai
in structurile somatice, ci si in viscere unde insa sunt intr-o densitate mult
mai mica, ceea ce determina specificul durerii viscerale, care e mai vaga si
imprecis localizata.
Daca la nivelul tegumentului stimuli durerii sunt reprezentati de
agenti chimici, mecanici, termici, electrici s.a. la nivelul viscerelor durerea
este declansata de inflamatia acestora, distensia brusca sau spasmul unor
viscere cavitare, ori tractiunea mecanica sau compresiunea etc.
E. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE a analizatorului cutanat
este reprezentat pentru pielea gatului, trunchiului si membrelor, de
dendritele neuronilor exteroceptivi a celor 31 perechi de nervi spinali, care
au originea reala in ganglionii spinali de pe radacina posterioara a acestor
nervi. Axonii neuronilor ganglionari fac sinapsa, in capul cornului
posterior, sau in unii nuclei din bulb, cu al doilea neuron. Axonii acestor
ultimi neuroni se incruciseaza cu cei de partea opusa si formeaza caile
ascendente exteroreceptive, care ajung sa faca a doua sinapsa in unii nuclei
de releu din talamus. Axonii nucleilor talamici se proiecteaza pe scoarta
cerebrala.
Sensibilitatea exteroceptiva de la nivelul pielii capului, este, in
majoritate, preluata de neuronii senzitivi ai nervului trigemen (V) situati in
ganglionul Gasser. Dendritele acestor neuroni culeg de pe traiectul
ramificatiilor sensitive ale celor trei ramuri ale nervului, aproape toata
sensibilitatea pielii capului, cat si cea a cavitatii bucale, a foselor nazale si a
cavitatilor lor anexe. Axonii neuronilor din ganglionul Gasser fac sinapsa cu
al doilea neuron in nucleul senzitiv al trigemenului din trunchiul cerebral,
iar axonii acestor ultimi neuroni sinapseaza in unii nuclei talamici de releu.
Axonii neuronilor talamici se proiecteaza pe cortex.
E. 3. SEGMENTUL CENTRAL cuprinde o arie intinsa din
girusul postcentral, reprezentata prin homunculusul senzitiv, a caror
segmente corporale cu o sensibilitate mai mare sunt mult mai intinse.
Tegumentul
Tegumentul, pilea, sau cutis, (cutis, lat. = piele), este situat la

exteriorul intregului corp, ca o structura complexa de grosime variabila,

Omului
care se continua la nivelul orificiilor naturale cu mucoasele organismului.
In structura pielii sunt unele anexe, cum ar fi:
- glandele sudoripare si sebacee;
- firele de par (pili);
- muschii piloerectori si unghiile.
Tegumentul indeplineste multiple roluri cum ar fi cele de:
- protectie fata de agresiunile externe, inclusiv virusuri,
microorganisme s.a.;
- reglarea temperaturii corpuli;
- foarte important rol de – organ de absortie a unor substante
medicamentoase;
- excretia apei si a unor produsi de catabolism (prin transpiratie
sau sudoare);
- cel mai intins organ de simt al corpului (pentru receptionare
stimulilor tactili, presional, termici si durerosi), s.a.
Structural tegumentul este format din trei straturi principale care,
de la exterior spre interior, sunt: epiderm, derm si tesutul celular
subcutanat (hipoderm).
a) Epidermul – este un epiteliu pavimentos pluristratificat, separt
de urmatorul strat, dermul, print-o membrana bazala, fina. Straturile
epidermului cuprind, de la membrana bazala spre suprafata: mai intai un
strat bazal (regenator, a caror celule contin si cantitati variabele de
pigament melanic sensibil la razele solare), apoi mai multe straturi celulare
polimorfe, iar la suprafata un – strat descuamat; exfoliant, cu celule turtite,
anucleate, cheratinizate, care se descuameaza si cad.
Epidermul este strabatut de tulpinele firelor de par, de canalele
excretorii ale glandelor sudoripare (care nu au pereti proprii), si contin
terminatii nervoase receptoare libere (capetele dendritelor neuronilor
senzitivi).
b) Dermul, dispus sub epiderm si mai gros ca acesta, este format
din tesut conjunctiv dens in doua straturi: - strat papilar de sub membrana
bazala, pe care o ridica impreuna cu epidermul din loc in loc formand niste
proeminente conice numite papile dermice, si strat reticular, profund la
limita cu tesutul celular subcutanat.
Dermul contine, printre fibrele, celulele si substanta fundamentala
a tesutului sau conjunctiv si glande sebacee cu partea dinspre suprafata a
foliculilor pilosi la care sunt anexati muschii piloerectori, canale de excretie
ale glandelor sudoripare, o bogata retea vasculara si numerosi receptori
nervosi (terminatiuni dendritice libere sau corpusculi speciali inconjurati
sau centrati de terminatiuni dendritice receptoare).
c) Hipodermul – stratul cel mai profund tegumentar, este alcatuit
din tesut conjunctiv lax bogat in celule adipoase (adipocite), alcatuind asa-
numitul panicul adipos, de grosimi variabele in functie de localizare,
alimentatie individuala, sex s.a. Hipodermul are rol in termoreglare (prin
scadearea pierderilor de caldura din corp), reprezinta si un depozit de
grasimi, dar permite si mobilitate epidermului si dermului.
In hipoderm, ca ultim strat tegumentar superficial, si urmatoarele
straturi se interpune o fascie superficiala, care la nivelul membrelor
acopera structurile profunde, iar la nivelul trunchiului acopera stratul
intermediar parietal osteocondrofibromuscular al toracelui sau musculo

Omului
aponevrotic al abdomenului.
La nivelul extremitatilor cefalice aspectele structurale prezinta
unele particularitati si anume:
- La nivelul cutiei craniene tegumentul adera puternic prin
tracsuri conjunctive de o aponevroza epicraniana, care uneste muschii
pielosi frontali (anterior) si occipitali (posterior), alcatuind scalpul. Acesta
este separat de cutia craniana osoasa print-un tesut conjunctiv lax care-i
confera mobilitate.
- La nivelul fetei tegumentul acopera direct, fara intreruperea
fasciei superficiale, planurile de la acest nivel.
- La nivelul gatului in hipoderm exista o fina foita conjunctiva
laxa (fascia superficialis), care intecuieste un muschi pielos la fel de
subtire, situat anterolateral, numit pielosul gatului. Intre tegument si
planurile profunde viscerale, exista fascia cervicala superficiala (care
intecuieste muschii sternocleidomastoidian si trapez), iar mai in interior
fasciile cervicale mijlocii (care intecuieste muschii subhioidieni) si profunda
(care acopera muchii prevertebrali). De asemenea, mai sunt condensari
conjunctive periviscerale (teaca viscerala) si perivasculare (teaca
vasculara).
ANEXELE PIELII
Anexele pielii sunt reprezentate de fanere si glande, dispuse in

diferite locuri, la nivelul tegumentelor corpuli.
Fanerele reprezinta structuri cornoase, de origine epodermica si
fiind reprezentate de par si unghii.
Parul prezinta o portiune libera, care se ridica de la suprafata
pielii, numita tulpina, si una infundata oblic in tegument numita radacina.
Tulpina contine trei straturi concentrice, de la interior spre exterior, care
sunt:
- maduva, cu celule mari, ovale;
- scoarta, cu celule ce contin pigmenti (determina culoarea
parului);
- cuticula (epidermicula) cu celule cornoase turtite.
Radacina este formata din bulbul firului de par (partea mai
dilatata de la baza) in care patrunde papila dermica, iar mai sus are inserta
muschiul piloerector (care determina erectia firului de par); de asemenea,
mai este anexata radacinii o glanda sebacee, a carei secretie – sebumul,
lubrefiaza parul.
Unghia este o lama cornoasa anexata pielii in dreptul fetei
posterioare a ultimei falange a fiecariu deget.
Ea reprezinta un corp vizibil sub care se afla patul unghiei, iar
posterior radacina unghiei acoperita de cuta supraungheala tegumentara;
sub radacina se afla matricea (zona de crestere a unghiei), iar inaintea
cutei supraungheale este lunula, o portiune mai depigmentata.
Glandele sunt formatiuni secretorii localizate in grosimea
dermului facand parte din grupul glandelor exocrine.
Glandele sudoripare, inegal raspandite in piele, mai abundente in
planta, palma, cap si gat, sunt de tip tubular.
Fiecare glanda sudoripara are in hipoderm glomerulul (un canal

Omului
contort) – partea secretorie a sudorii, continuat cu un canal drept ce
treverseaza dermul si se continua in epiderm cu un traiect sudoripar,
deschis print-un por la exteriorul pielii.
Glomerulul este format din celule secretoare mari si celulele
mioepiteliale asezate pe o membrana bazala.
Glandele sebacee sunt de tip acinos, atasate bazei firului de par,
care secreta un lichid vascos – sebumul, ce lubrefiaza firul de par atat in
interiorul tegumentului cat si la suprafata sa.
Glandele mamare caracteristice mamiferelor, intra in structura
centrala a doua formatiuni simetrice – mamele (mamme, gr. = sanul mamei,
mamela) mult mai dezvoltate la sexul feminin (regiune mamara), parte
componenta ale aparatului genital, ca un caracter sexual secundar. Fiecare
mamela este situata pe peretele antero-lateral al toracelui, lateral de stern
si sub clavicula inaintea muschiului mare pectoralde fascia anterioara a
carui adera print-o membrana fibroasa – ligamentul suspensor al mamelei,
ce o fixeaza de clavicula.
La sexul masculin regiunea mamara este mult mai restransa
circumscrisa numai de inconjurul areolei mamare, situate in centrul
regiunii.
La fetele tinere forma mamelei este de semisfera, cu baza spre
torace, iar consistenta destul de ferma. Mai apoi, in functie de starile
fiziologice ale aparatului genital, sub influnte hormonale, in timpul sarcinii
si alaptarii, forma si consistenta ei se modifica. Volumul mamelelor, dar si
forma si consistenta lor difera in functie de varsta persoanei, starile ei
fiziologice, sau de dezvoltarea tesutului adipos.
Structura mamelei, incepand de la suprafata, este:
- pielea, fina, prezinta central o zona circulara – areola, cu mici
ridicaturi (glande sebacee voluminoase), iar in mijlocul ei o mica
proeminenta – mamelonul, ce prezinta circa 18-20 orificii in varf
(deschiderea canalelor galactofore, ale glandelor din profunzime); in
grosimea mamelonului sunt si fibre musculare netede, cu rol in erectie
(erectio, lat. = ridicate) sa reflexa;
- hipodermul, dinspre periferia mamelei spre interiorul ei se
dedubleaza (ingloband central si intersectand structurile glandei mamare),
intr-o lama grasasa preglandulare mai groasa, absenta in areola, si una
retroglandulara, mult mai subtire, adera posterior de ligamentul suspensor,
ultimul fixat de clavicula; cand acest ligament devine lax are loc ptoza
mamara (de obicei fiziologica la femeile mai in varsta);
- glanda mamara, e formata din 15-20 lobuli, dispusi radiar,
avand structura tubulocinoasa complexa, de la care se desprind canalele
galactofore, de excretie (eliminare) a glandeii.
Receptorii analizatorului cutanat (pielii – epitelii senzoriale)

Omului
Corpusculi Ruffini Corpusculi Pacini

Corpusculi Meissner
Analizatorul cutanat
F. ANALIZATORUL KINESTEZIC (MOTOR)
F. 1. SEGMENTUL PERIFERIC este alcatuit de

Omului
proprioceptorii din muschi, tendoane, aponevroze, capsule articulare,
membrane sinoviale, periost. Acesti proprioceptori sunt de mai multe
tipuri: fusuri neuromusculare si terminatiuni nervoase libere sau
incapsulate.
F. 2. SEGMENTUL DE CONDUCERE al acestui analizator este
reprezentat de alte fibre sensitive ale neuronilor din nervii spinali, cu
originea reala tot in ganglionii spinali, a caror axoni fac sinapsa fie cu
neuroni ai unor nuclei din baza cornului posterior, ori cu neuroni ai unor
nuclei din bulb. Axonii neuronilor din nucleii medulari formeaza fasciculele
proprioceptive inconstiente spino-cerebeloase, intrand in circuitul
paleocerebelos cu rol in ajustarea tonusului muscular la necesitatile
posturii si in controlul miscarilor elementare ale membrelor.
Axonii neuronilor din nuclei bulbari se incruciseaza formand
fasciculele proprioceptive constiente, sinapseaza cu unii nuclei de releu din
talamus, iar axonii ultimilor nuclei se proiecteaza pe scoarta cerebrala.
F. 3. SEGMENTUL CENTRAL se afla la nivelul ariei sensitive
3, 1, 2 din girusul postcentral, unde informatiile sunt transformate in
senzatii.
Din punct de vedere functional, rolul analizatorului kinestezic
este de a contribui la desfasurarea normala a activitatii motorii.
Analizatorul vizual, vestibular, cutanat, contribuie impreuna cu
analizatorul kinestezic la coordonarea activitatii reflexe subcorticale in
vederea mentinerii echilibrului si coordonarii fine a miscarilor.
Analizatorul kinestezic informeaza permanent SNC asupra
pozitiei corpului si segmentelor sale in spatiu, diferitele miscari ale
acestora, cat si, mai ales, despre gradul de contractie a fiecarui muschi in
parte.
Cortical aceste informatii sunt analizate si integrate
determinand senzatiile de pozitii spatiale statice si dinamice ale corpului si
segmentelor sale. In plus aceste senzatii stau la baza elaborarii comenzilor,
reprezentate de influxuri nervoase motorii, care, prin cai descendente si
apoi prin componentele motorii ale nervilor, se descarca in muschii striati
determinand contractile voluntare adecvate scopului si mentinand tonusul
muscular.

Omului
SISTEMUL ENDOCRIN
Sistemul endocrin asigura, impreuna cu sistemul nervos cu

care este in corelatie, reglarea, cresterea si dezvoltarea organismului,
adaptand si coordonand activitatea diferitelor aparate si sisteme la
conditiile mediului intern si extern mereu schimbatoare.
Sistemul endocrin este format din glande endocrine bine
individualizate, sau structuri endocrine cuplate cu structuri exocrine
formand glande mixte (amficrine).
Unele caracteristici morfologice sunt:
- raspandirea diferita in corp;
- greutati mici, variind intre circa 50 mg (o paratiroida) si 25-50g (tiroida);
- structura variata, epiteliala (majoritatea glandelor), nervoasa, sau gliala;
- secrertiile lor, numite hormoni, se produc permanent si in cantitati foarte
mici, prin mecanisme feedback, adaptate functional la necesitatile interne -
in structura glandelor endocrine intra si o foarte bogata retea vasculara,
usurand foarte mult trecerea hormonilor direct in sange si limfa;
- deci, spre deosebire de glandele exocrine, structurile endocrine nu au
canale de excretie.
Glandele endocrine sunt: hipofiza, suprarenalele, tiroida,
paratiroidele, epifiza, timusul, dar si structurile endocrine din
glandele mixte-pancreas, testicule si ovare. De asemenea, mai sunt
considerate formatiuni endocrine paraganglionii, ce au origine comuna cu a
SNV si functii duble secretorii si receptorii. Mai amintim unele structuri
celulare secretorii dispersate in peretii unor organe interne (cum ar fi tubul
digestive, care secreta hormonii: pancreozimina, secretina, etc.), unele
structuri tisulare, care produc cataboliti cu functii hormonale (ex.
histamina-o amina biogena cu actiuni multiple in organism etc.), sau unele
structuri nervoase importante care secreta hormoni (neurocrinie).
Hormonii mai produc si alfaglobulinele plasmatice (ca: bradikinina,
angiotensinele, s.a.).
Unele caracteristici functionale sunt:
- actioneaza la distanta de locul producerii hormonilor, lent si de lunga
durata, specific si selective, asupra altor glande sau tesuturi si organe,
stimuland sau inhiband activitatea lor;
- se influenteaza reciproc, actionand fie sinergic, fie antagonic;
-sistemul nervos dirijeaza activitatea lor (exemplu tipic-sistemul
hipotalamohipofizar, unde neurosecretia hipotalamica regleaza activitatea
glandei hipofize, la randul ei aceasta coordonand activitatea altor glande);
- uneori neurosecretia este asemanatoare secretiei hormonale
(medulosuprarenala ca si nervii SNV simpatic, secreta adrenalina si
noradrenalina);
- unele glande endocrine regleaza si activitatea sistemului nervos (exemplu:

Omului
tiroida influenteaza excitabilitatea scoartei cerebrale);
- unele glande endocrine sunt foarte bogat inervate, realizandu-se direct
controlul nervos prin reglarea secretiei si vasomotricitatii;
- medulosuprarenala are origine comuna cu a sistemului nervos si chiar o
componenta structurala nervoasa;
- temporar actioneaza ca o glanda endocrina si placenta;
- embriologic, inca din viata intrauterine actioneaza glandele endocrine si
continua dupa nastere, influentand cresterea armonioasa a organismului
cat si modificarile morfologice si functionale, inclusiv cele din perioada
pubertara, cand apar caracterele sexuale specifice celor doua sexe.
HIPOFIZA (GLANDA PITUITARA)

Este o glanda impara de importanta foarte mare deoarece prin
hormonii sai regleaza activitatea celorlalte glande, in stransa legatura
si conditionare reciproca cu hipotalamusul, de care este legata
morfofunctional prin tija pituitara.
Are o forma ovoidala de aproximativ marimea unui bob de fasola
si o greutate de circa 0,5 g, fiind alcatuita din trei lobi.
Lobul anterior sau adenohipofiza, reprezinta cam 75% din

masa glandulara totala si are structura unor cordoane celulare
anastomozate, care secreta hormoni (majoritatea); se mai intalnesc foliculi

Omului
plini cu material coloidiform, precum si numeroase capilare sinusoide, fara
fibre nervoase, reglarea facandu-se pe cale umorala. Vasele reprezinta
portiunea distala a unui sistem vascular port hipotalamohipofizar, descries
de Gr. T. Popa si Fielding, cu originea in capilarele unor nuclei hipotalamici,
prin care sunt transportate neurosecretiile hipotalamice, numite si factori
eliberatori ai hormonilor tropi hipofizari, care vor stimula activitatea
secretorie a adenohipofizei.
Hormonii adenohipofizei stimuleaza atat cresterea organismului
cat si activitatea altor glande endocrine.
Hormonii adenohipofizei:
- STH (hormonul somatotrop) stimuleaza cresterea organismului. STH-ul
mareste rezistenta organismului mai ales la infectia TBC.
- ACTH (hormonul adrenocorticotrop) determina scaderea lipidelor si a
colesterolului, activeaza corticosuprarenala;
- TSH (hormonul tireotrop, tireotropina sau tireostimulina)
stimuleaza tiroida.
Adenohipofiza secreta si hormoni gonadotropi, cum ar fi:
- FSH (hormonul stimulator folicular) stimuleaza la femeie maturatia
folicului ovarian si secretia de estrogeni, iar la barbat spermatogeneza;
- LH (hormonul luteinizant) declanseaza ovulatia, formarea corpului
galben si secretia de progesteron, iar la barbat stimuleaza secretia de
testosteron;
- LTH (hormonul luteotrop sau prolactina) la femeie, stimuleaza
dezvoltarea glandelor mamare si mentine secretia lactica.
Lobul intermediar, de numai 2% din masa glandulara, este
foarte subtire si adera strans de lobul posterior; din acest lob s-a izolat
hormonal MSH (hormonul melanocitostimulator) ce determina
pigmentarea pielii.
Lobul posterior sau neurohipofiza - este format din fibre
nervoase amielinice (reprezinta axoni ai unor neuroni hipotalamici) ce
alcatuiesc tractul hipotalamohipofizar, celule nevroglice diferentiate
(pituicite) si foarte multe vase sanguine si capilare. In lobul posterior se
stocheaza neurohormonii secretati de unii nuclei hipotalamici si transmisi
prin tractul hipotalamohipofizar, de unde sunt trecuti in circulatia sanguina.
Neurohormonii sunt:
- ADH (vasopresina sau hormonul antidiuretic) cu rol in reglarea
reabsorbtiei apei la nivelul tubilor uriniferi;
- oxitocina, ce produce contractia musculaturii netede, mai ales a
miometrului gravid si a muschilor canalelor galactofore.

Omului
Fig. 2. Hormonii secretati de hipofiza

Tulburarile functiei hipofizare sunt:
- gigantismul;
- acromegalia;
- nanismul hipofizar;
- insuficienta globala a hormonilor adenohipofizari (sdr. Sheehan-
Simmonds);
- sindromul Cushing;
- diabetul insipid.
EPIFIZA (GLANDA PINEALA)

Este o glanda impara situata postero-superior de diencefal,
realizand impreuna cu trigonul habenular (o structura pereche),
epitalamusul. Are forma conica de aproximativ 1 cm si greutate de circa
150 mg. Ea atinge maximum de evolutie la circa 5 ani, dupa 7 ani
involueaza, dar persista totusi urme fine in tot cursul vietii.
Structura sa este nervoasa formata din celule (pinealocite) si
nevroglii, precum si neuroni simpatici si fibre nervoase de legatura cu alte
structuri, precum si numeroase capilare sinusoide. Epitalamusul
(complexul habenuloepifizar) este una dintre cele mai bogate structuri in
serotonina-mediator chimic care are un ritm de productie circadian, cu un
varf maxim ziua si din care s-a izolat un derivat - melatonina, pe care unii
o considera hormonul glandei, care are un ritm de productie circadian, cu
un varf maxim noaptea. Fibrele simpatico influentate de luminozitate
modifica secretia epifizei: lumina puternica o scade, iar cea slaba o
mareste. Rolul acestor hormoni este de organizare circadiana si sezoniera a
functiilor cerebrale si endocrine, prin sincronizare cu lumina mediului
exterior, in special a acelor functii legate de reproducere, de ciclul somn-
veghe si echilibrul electrolitic.

Omului
De asemenea, melatonina inhiba atat eliberarea hormonilor
gonadotropi hipofizari cat si axul hipotalamo-hipofizo-cortico-suprarenalian.
Dupa unii autori epitalamusul ar mai secreta un hormon glomerulotrop care
ar stimula secretia de aldosteron (un mineralocorticoid).
TIROIDA
Este o glanda impara situata median inaintea laringelui si a
partii superioare a traheei, pe care le inconjura ca un scut, concav
posterior. Ea are forma unui H, cu doi lobi alungiti vertical, drept si stang,
legati printr-un istm. Are greutatea de circa 20-maximum 50g, si se
dezvolta la pubertate, descreste la batrani, si este de volum putin mai mare
la femei.
Structura glandei este alcatuita din celule care delimiteaza
periferic niste foliculi (vezicule) plini cu coloid. Aceste celule secreta
hormonii tiroidieni, componenti ai coloidului. In jurul foliculilor sunt foarte
numeroase capilare, glanda tiroida fiind cel mai vascularizat organ.
Celulele foliculare secreta mai multi hormoni dintre care mai
importanti sunt: triiodotironina (T3) si tiroxina sau tetraiodotironina
(T4), care stimuleaza procesele metabolice celulare, avand efect calorigen,
faciliteaza excitabilitatea nervoasa, actionand mai ales asupra SNV
simpatic. Mai exista celule parafoliculare care secreta tirocalcitonina
sau calcitonina, ce stimuleaza cresterea, mentinand calciul in oase
(antagonist parathormonului, care mobilizeaza calciul din oase).
Fig. 3. Localizarea tiroidei

Hipofunctia glandei (hipotiroidismul) determina cretinismul la
copil, mixedemul la adulti. Cand parenchimul este distrofic iar stroma este
hipertrofiata avem gusa endemica cu hipofunctie tiroidiana, ce determina
distrofia endemica tireopata.
Hiperfunctia glandei (hipertiroidismul) determina hipertrofia
parenchimului, situatie tipica in boala Basedow (hipertrofia glandei nu este

Omului
obligatorie), cu hipersecretie de hormoni tiroidieni.
GLANDELE PARATIROIDIENE
Sunt niste glande foarte mici, de obicei in numar de 4 (2
superioare si 2 inferioare), situate pe fata posterioara a celor 2 lobi
tiroidieni. Fiecare glanda paratiroida are forma unui bob de linte in
greutate de aproximativ 50mg, toate la un loc nedepasind 150mg.
Parenchimul glandei este format din celule dispuse in cordoane
anastomozate, aceste celule fiind de doua tipuri:
- principale care secreta parathormonul (PTH), cu rol de a mentine
constant raportul P/Ca in sange;
- oxifile, cu rol necunoscut inca. Stroma, contine numeroase vase si
capilare, limfatice si nervi.
Insuficienta paratiroidiana (de exemplu cu ocazia tiroidectomiei,
cand se extirpa accidental si glandele paratiroide) produce scaderea brusca
a calcemiei cu cresterea fosfatemiei, care determina marirea excitabilitatii
neuromusculare, cu spasme musculare, sau chiar moarte determinata de
spasmul musculaturii striate, mai ales a laringelui, ce produce asfixia.
Hiperparatiroidismul apare in adenoamele glandei, cand Ca este mobilizat
din oase, determinand cresterea calcemiei si cu posibilitatea producerii
fracturilor (osteita fibrochistica-boala Recklinghausen).

Omului
TIMUSUL
Timusul este un organ limfoid, cu dezvoltare maxima din
copilarie pana la pubertate, dupa care involueaza, la batrani ramanand
urme de tesut timic asemanator tesutului conjunctiv.
Glanda este situata in mediastinul anterior – etajul superior, in
spatele sternului, urcand chiar aproape de glanda tiroida spre gat. Are
forma variabila, in general ca un H cu doi lobi, drept si stang, alungiti
vertival si uniti intre ei printr-un istm in partea inferioara. Greutatea la
nastere este de 10-15g, iar la 12-15 ani este de circa 30-35g.
Parenchimul glandular este impartit in lobuli, care, intr-o
comparativa plastica, „stau ca ciupercile puse la uscat pe o ață”, ață
reprezentand un cordon conjunctiv central in tot lungul lobului. Fiecare lob
are circa 0,5-2cm si contine foliculi timici, septati incompleti de la periferie
spre centru. Fiecare folicul timic este format din:
- corticala, la periferie (mai inchisa la culoare);
- medulara, central (mai clara), ambele zone avand tesut reticular in
ochiurile caruia se gasesc limfocite mici (timocite-limfocite T). In medulara
timocitele sunt mai putin numeroase decat in corticala, dar in plus
medulara contine corpusculi Hassal (formate din celule reticulo-epiteliale
plate, dispuse concentric, ca foile de ceapa, in continua prefacere). Intre
aceste structuri se dispune stroma conjunctivo-vasculara.
Timusul produce timozina (timopoietina), considerat
hormonal lui, cu actiune locala, si probabil si alte substante, care
influienteaza calcemia, glicemia, precum si dezvoltarea si mentinerea
structurii organelor limfoide periferice sau timodependente. Aceste organe
sunt: amigdalele, foliculii limfatici din peretii tubului digestive, tesutul
limfatic bronho-pulmonar, sau pulpa alba a splinei si ganglionii limfatici,
ultimii fiind cei mai bogati in tesut limfoid. In timus exista si numeroase
macrofage.

Omului
Timocitele provin din celulele primordiale hematopoietice din
maduva osoasa, de unde prin circulatia generala ajung in timus, unde
prolifereaza intens si apoi migreaza spre organele limfoide periferice ca
limfocite T, fiind un factor important in imunitatea celulara a organismului.
Se admite ca timusul ar avea rol si in:
- cresterea organismului (stimuland-o prin depunerea calciului in oase);
- evolutia glandelor sexuale (involutia timusului coincide cu maturatia
sexuala);
- in controlul transmiterii influxului nervos la nivelul placii motorii.
GLANDELE SUPRARENALE
Aceste glande abdominale sunt in numar de doua, fiecare
situata la polul superior al rinichiului. Suprarenala dreapta are forma unei
creste de cocos, iar cea stanga este ca o virgula. Greutatea este variabila,
in medie de circa 5-8g, iar consistenta este friabila, medulara topindu-se
imediat dupa moarte. Structura acestei glande este formata de doua zone
diferite, inclusiv ca origine si functie-corticala si medulara.
- Corticala (reprezinta aproximativ 80-90% din glanda), de origine
mezodermica, este formata din cordoane celulare (parenchimul),
inconjurata de stroma, ca o retea fina reticulinica cu multe capilare
sinusoidale.
- Medulara (reprezentand circa 10-20% din glanda), de origine
ectodermica (ca si SNV, din crestele neurale), contine celule cromafine
poligonale mari in retea, considerate a fi celule ce si-au pierdut axonii si au
dobandit proprietati secretorii. Astfel medulosuprarenala poate fi
considerate ca un imens ganglion simpatic. In jurul acestor celule se afla
stroma formata din largi capilare sinusoide, numerosi neuroni vegetative si
fibre vegetative simpatice provenind din nervii splanhici. Aceasta
caracteristica de inervatie foarte bogata, o deosebeste de corticala, care e
mai sarac inervata deoarece este controlata hormonal de adenohipofiza
prin ACTH.

Omului
Hormonii glandelor suprarenale sunt specifici fiecarei zone.

Corticala secreta hormoni derivati din colesterol si anume:
- mineralocorticoizi (mai important aldosteronul) care intervin in
metabolismul sarurilor minerale si al apei, activand reabsorbtia Na si H2O,
precum si eliminarea K la nivelul tubilor renali;
- glucocorticoizi (in special cortizolul), care influenteaza
metabolismele: glucidic (activeaza gliconeogeneza hepatica), proteic
(creste catabolismul proteic si eliminarile de azot) si lipidic (mareste
lipemia si depunerile de grasimi); in plus mai au actiuni sanguine,
digestive, renale si asupra SNC;
- sexosteroizi sau androgeni, secretati in cantitati mici, sunt de
doua tipuri: androgeni (normal inactivi, dar patologic dau tulburari
genitale) si estrogeni.
Medulara secreta si depoziteaza catecolamine:
- adrenalina (circa 80-90%);
- noradrenalina (circa 10-20%), intervenind in reactia de alarma a
sindromului de adaptare (stress, frica, furie, durere, stari de tensiune s.a.),
prin actiune indeosebi asupra sistemului cardiovascular, dar si a
metabolismului si SNC. Dar daca adrenalina actioneaza mai ales in
metabolismul energetic, noradrenalina are actiune mai intensa vasculara.
Insuficienta corticosuprarenaliana totala determina boala
Addison caracterizata prin scaderea cortizolului sanguin la zero, iar
hiperfunctia corticosuprarenaliana determina boala Cushing, in timp ce la
copii da precocitate sexuala.

Omului
In hiperfunctia din tumorile sau hiperplazia corticosuprarenalei
se produce hiperaldosteronismul.
PANCREASUL ENDOCRIN
Aceasta structura endocrina este dispusa printre structurile
exocrine, ale unei glande abdominale, amficrina-pancreas. Acesta glanda
este situata in cadrul duodenal cu capul, iar corpul si coada sa ajungand
pana aproape de splina.
Pancreasul endocrin este format din cordoane mici celulare
inconjurate de o retea reticulocapilara, numite insulele lui Langerhans,
raspandite difuz in tesutul exocrin mai ales la nivelul cozii pancreasului, si
reprezentand doar 1-3% din greutatea totala a glandei.
In structura acestor insule intra:
- celulele A (sau alfa), reprezentand 25%, situate predominant in centrul
insulei si care secreta glucanolul si factorul lipocaic;
- celulele B (sau beta) mai numeroase (circa 75%), situate mai mult la
periferia insulei si secretand insulina;
- celulele C, descries de unii autori, reprezentand precursorii celulelor A
(alfa) secreta gastrina.
Hormonii acestei glande au urmatoarele actiuni principale:
- insulina - hormon hipoglicemiant, evidentiat prima data de N.
Paulescu in 1920, produce, in principal, sinteza glicogenului in ficat si mai
putin in muschi, scazand glicemia; secretia scazuta de insulina produce
diabetul zaharat;
- glucagonul – hormon hiperglicemiant prin glicogenoliza hepatica
(este produs si de celule similare din stomac si duoden);
- factorul lipocaic, are rol in metabolizarea si depozitarea grasimilor.
Reglarea hormonilor principali, insulina si glucagon, se face
predominant prin nivelul glicemiei.
COMPONENTELE ENDOCRINE ALE GLANDELOR

SEXUALE
Gonadele (testiculii si ovarele) sunt glande amficrine, a caror
componenta endocrina este diferita la cele doua sexe.
Testiculul are componenta endocrina formata din celule
interstitiale Leydig, asezate izolat sau in grup in tesutul conjunctiv dintre
tubii seminiferi contorti, secretand testosteronul.
Ovarul secreta hormonii:
- estrogeni, sintetizati atat de celule foliculare (in timpul maturarii
foliculului ovarian) si de celulele corpului galben (dupa ovulatie), cat si de
placenta (in timpul sarcinii), si in cantitati mici in corticosuprarenala si
testiculi;
- progesteronul, secretat de celulele corpului galben, placenta, dar si de
corticosuprarenala.
Acesti hormoni influenteaza dezvoltarea caracterelor sexuale
secundare tipice fiecarui sex in parte, determina erotizarea sistemului
nervos, dezvoltarea organelor genitale, iar la femeie, in plus, intervin si in
controlul ciclului menstrual, sau in sarcina. Ei sunt sintetizati tot din
colesterol, ca si hormonii corticosuprarenalieni.

Omului
PARAGANGLIONII
Paraganglionii sunt formatiuni glandulare mici, ce au luat
nastere din crestele neurale impreuna cu ganglionii nervosi vegetativi. Ei
sunt de doua tipuri, dupa tipurile celulare din consistenta lor:
- cromafini;
- necromafini.
Paraganglionii cromafini, au origine comuna cu a SN
simpatic, secretand adrenalina si (sau) noradrenalina, insa nu la nivelul
sinapselor, ci direct in sange. Acesti paraganglioni involueaza in cursul
vietii, exceptie facand medulosuprarenala. In afara medulosuprarenalei mai
intalnim astfel de paraganglioni:
- in abdomen, imprejurul aortei (corpii paraaortici), dezvoltati pana la
varsta de 2-3 ani, care secreta noradrenalina;
- altii se dezvolta la fat de-a lungul plexurilor simpatico abdominale si
pelvine, iar dupa nastere numai la nivelul plexurilor celiac, avand insa rol
incert.
Paraganglionii necromafini, se pare ca au origine comuna cu
a SN parasimpatic, cu vascularizatie si inervatie bogata si persistenta in tot
timpul vietii, in plus avand si un rol de chemoreceptor (rolul secretor este
incert). Astfel de paraganglioni necromafini avem:
- glomul carotidian, situat in peretele posterior al sinusului carotidian; de
circa 10-15 mg, cu numeroase fibre nervoase sensitive, avand rol
chemoreceptor, de inregistrare a concentratiei de O 2 si CO2 din sange si
reglare si stimulare reflexa a respiratiei;
- glomul timpanic, anexat unui ram al nervului glosofaringian, de circa
0,5 mm si cu rol si structura similare precedentului;
- glomi subclavii, dispusi la originea fiecarei artere subclaviculare;
- paraganglionii aorticopulmonari localizati la nivelul adventicei arcului
aortic;
- glomii vagali, situati in ganglionul inferior al nervului vag;
- corpul coccigian (glomul coccigian, sau glanda lui Luschka)
situata la varful coccisului, la terminarea vaselor sacrale mijlocii, care le
iriga, avand 2-3 mm, dar cu rol incert.

Omului
SISTEMUL LOCOMOTOR
I. SISTEMUL OSOS
Oasele sunt piese dure, solide, care, articulate între ele, formează
sistemul osos (scheletul); ele reprezintă partea pasivă a aparatului
locomotor.
1. Forma. In această privinţă, oasele pot fi clasificate în: lungi,
late şi scurte, după raportul existent între cele trei dimensiuni: lungime,
lăţime sau grosime.
Oasele lungi formează scheletul extremităţilor şi la ele predomină
lungimea. Corpul unui os lung se numeşte diafiză (fig.1) şi este aproape
cilindric. Cele două extremităţi, care sunt mai voluminoase, se numesc
epifize.
Fig. 1. Reprezentarea schematică a structurii diafizei unui os lung.
Oasele lungi, ca dealtfel şi celelalte oase, prezintă suprafeţe

de articulare cu oasele vecine, acoperite de cartilaj hialin şi suprafeţe cu

Omului
neregularităţi, creste şi apofize, pe care se face inserţia muşchilor.
Oasele late au două dimensiuni - lăţimea
şi înălţimea - mai mari decât grosimea; ele se
găsesc la craniu, bazin etc.
Oasele scurte au cele trei dimensiuni
aproape egale; se găsesc în regiunile cu
mişcări variate, de mică amplitudine, dar
care necesită o mai mare soliditate (verte-
brele, oasele carpiene, tarsiene etc).
In afara celor trei categorii principale
mai există şi alte grupe de oase, cum sunt
oasele pneumatice, care au în interiorul lor
cavităţi pline cu aer (maxilar, frontal etc). Se
găsesc şi oase care sunt aşezate în jurul
articulaţiilor sau în grosimea unui tendon
(rotula).
2. Structura. În general oasele sunt alcătuite pe principiul: cu
material puţin maximum de rezistenţă. Pe o secţiune longitudinală
făcută într-un os lung (fig.2) se observă la periferia diafizei periostul, o
membrană conjunctivă vascularizată cu rol în creşterea osului în
grosime şi refacerea ţesutului osos la nivelul unei fracturi. Dedesubt se
găseşte os compact, iar spre interior, la nivelul diafizei, se găseşte un
canal central în interiorul epifizelor, în locul canalului central apar
lame osoase care se încrucişează formând osul spongios. Aceste lame
formează structuri adaptate pentru rezistenţa la tracţiune şi presiune,
fiind orientate pe direcţia solicitărilor mecanice.
Oasele late şi cele scurte au la periferie un manşon de ţesut
compact ce acoperă osul spongios. Nu au canal central.
In spaţiile dintre lamele osului spongios se găseşte măduva
roşie. In canalul central se găseşte măduvă roşie numai la făt; la adult
se găseşte măduvă galbenă.
Numai unele oase ale adultului mai conţin măduvă roşie cum ar fi
vertebrele, sternul, coastele, oasele coxale şi cele ce formează baza
craniului. La bătrâni măduva devine cenuşie prin transformarea ei în
ţesut conjunctiv fibros.
A. SCHELETUL
Scheletul este alcatuit la adult dintr-un numar de circa 208 oase,

dupa spusele unor autori sau 223, dupa alti autori, fiind format dintr-un
schelet axial – coloana vertebrala, care se articuleaza superior cu craniul,
unde se adapostesc maduva spinarii si respectiv encefalul.
Coloana vertebrala in dreptul toracelui formeaza, impreuna cu 12
perechi de coaste situate lateral si cu sternul in partea anterioara si
median, cutia toracica osoasa in care sunt protejate viscere ca plamanii,
esofagul, inima, traheea, vasele mari s.a. De torace sunt articulate in
partile superolaterale oasele membrelor superioare.
In partea inferioara coloana vertebrala, prin sacrum, se articuleaza
de centura pelvina, iar aceasta se continua cu celelalte oase ale membrului
inferior.

Omului
A. 1. COLOANA VERTEBRALA (RAHISUL)
Coloana vertebrala (Plansa 1) reprezinta o tija osoasa, formata prin

suprapunerea unor piese osoase numite vertebre in numar de 33-34, legate
intre ele prin articulatii. Vertebrele sunt dispuse in patru regiuni
topografice care, de sus in jos, sunt urmatoarele:
- cervicala cu 7 vertebre;
- toracala cu 12;
- lombara cu 5;
- sacrala cu 5 vertebre sudate intre ele;
- coccigiana, cu 4 - 5 vertebre sudate formand osul coccis.
Cu exceptia oaselor sacrum si coccis, fiecare vertreba tip prezinta
urmatoarele elemente descriptive, care o diferentiaza de alte oase din corp,
si chiar unele particularitati regionale, si individuale, astfel:
- Corpul vertebrei, situat anterior, are forma de segment de cilindru, mai
mult sau mai putin perfect, care este continuat posterior, pe partile
laterale, de arcul vertebral;
- Arcul vertebral este legat de corp prin pediculii vertebrali si prezinta
mai multe apofize si anume: - una posterioara mediana – apofiza spinoasa,
- doua laterale, apofizele transverse,
- si cate doua craniale si doua caudale, apofizele articulare.
Intre doi pediculi vertebrali a doua vertebre suprapuse se formeaza gaura
intravertebrala (de conjugare) prin care trece trunchiul nervului spinal, iar
intre apofiza spinoasa si fiecare grup de apofize transversa si articulare se
gaseste cate o lama vertebrala;
- Intre corpul vertebral si arcul vertebral se gaseste gaura vertebrala, iar
prin suprapunerea tuturor vertebrelor se formeaza canalul vertebral in care
este adapostita maduva spinarii, radacinile nervilor spinali, inconjurate de
meningele spinal.
Mentionam ca prima vertebra cervicala, numita atlas (Plansa 1),
care se articuleaza superior cu craniul, este foarte diferita de celelalte
vertebre, neavand corp, ci doua mase laterale reunite printr-un arc anterior
si arcul posterior. De asemenea, a doua vertebra cervicala, numita axis
prezinta pe fata superioara a corpului vertebrei o apofiza odontoida, care
se va articula atat cu arcul anterior al atlasului cat si cu occipitalul.
Coloana vertebrala prezinta mai multe curburi in plan sagital si
anume:
- 2 convexe anterior, in regiunile cervicala si lombara;
- 2 convexe posterior in regiunile toracala si sacro-coccigiana;
- de asemenea prezinta si curburi in plan frontal, dar mult mai putin
evidente.

Omului
Fig. 3. Vertebre legate intre ele prin ligamente
A. 2. TORACELE OSOS
Scheletul toracelui este format din cele 12 vertebre toracale situate

posterior, continuate spre lateral si anterior de 12 perechi de coaste unite
partial pe linia mediana si anterior, cu sternul. Astfel formata cusca
toracica este elastica in vederea indeplinii actului respiratiei, si asigura
protectia viscerelor din interior.
Sternul este un os nepereche median turtit antero-posterior si care
prezinta trei parti: manubriul, in partea superioara, continuat cu corpul,
iar in partea inferioara terminat cu apendicele xifoid (varful). Sternul
prezinta in afara celor doua fete (anterioara si posterioara) si doua margini
laterale, fiecare avand un numar de 7 scobituri pentru cartilajele primelor 7
coaste; extremitatea superioara a manubriului are pe mijloc o incizura
jugulara, iar mai lateral incizurile claviculare, pentru articulatia cu fiecare
clavicula. Intre manubrium si corpul sternului se formeaza unghiul lui Louis
(o proeminenta) ce corespunde lateral perechii a doua costale, de
importanta clinica pentru numararea costelor. Din punct de vedere al
diagnosticului si terapeutic este importanta punctia sternala.

Omului
Fig. 4. Sternul
Coastele sunt arcuri osoase concave spre interior, articulate
posterior cu coloana vertebrala si continuate anterior cu cartilagii costale,
care se vor articula direct cu sternul numai la nivelul primelor 7 perechi –
coastele adevarate.
Celelalte coaste sunt numite coaste false, dintre care perechile 8, 9,
10 sunt numite false propriu-zise, (unindu-se cu al 7-lea cartilagiu costal
prin intermediul unei piese cartilaginoase comune), iar ultimele doua 11 si
12 sunt numite coaste flotante avand capetele anterioare libere. Fiecare
coasta prezinta la extremitatea posterioara un cap separat de tuberozitatea
costala printr-o portiune mai ingusta numita gat, nivel la care se
articuleaza cu coloana vertebrala. Cu exeptia coastelor I, XI si XII, toate
celelalte au pe mijlocul fetei interne, in partea inferioara, cate un sant
costal in care se adaposteste pachetul vasculo-nervos intercostal. Coasta I-a
prezinta pe fata superioara mai anterior de mijlocul ei un tubercul
(proeminenta) pe care se insera muschiul scalen anterior care desparte un
sant anterior pentru vena subclaviculara, de alt sant posterior pentru
artera omonima.

Omului
Fig. 5. Scheletul toracelui

Toracele osos, de forma unui trunchi de con prezinta:
- un orificiu superior, ovalar, mai mic (cuprins intre corpul primei vertebre
toracal, furculita sternala si prima coasta de fiecare parte), pe unde trec
organe de la gat spre torace si invers;
- un orificiu inferior (baza), mai larg (cuprins intre corpul ultimei vertebre
toracale, apendicele xifoid si rebordurile costale), inchis de muschiul
diafragm, care ia insertie pe inconjurul lui. Acest muschi este strabatut de
unele organe ce trec de la torace spre abdomen si invers.
A. 3. CRANIUL
Craniul (Plansa 2-A si B) situat in partea superioara a coloanei

vertebrale, cu care se articuleaza, este alcatuit din doua parti:
- neurocraniu – situat postero-superior;
- viscerocraniu – situat inferior.
Neurocraniul are forma unui ovoid mai alungit antero-posterior in
cavitatea caruia este adapostita encefalul acoperit de meningele cranian.
Un plan conventional, aproape orizontal, care trece prin:- glabela
(proeminenta de deasupra piramidei nazale) anterior, si – protuberanta
occipitala externa (inion) posterior, imparte neurocraniul in doua parti si
anume: bolta cranianan (calota sau calvaria) situata superior, si baza
craniului, situata dedesubt. Neurocraniul este format la audlt din 8 oase,
dintre care:
- 4 sunt neperechi si anume: frontal, etmoid, sfenoid si occipital;
- iar celelalte sunt perechi: temporale si parietale.
Calota craniului sau bolta craniana este formata anterior de solzul
frontal, posterior de solzul osului occipital, iar intre ele de cele doua
parietale, avand fiecare dedesubt portiunea superiora a solzului osului

Omului
temporal.
Baza craniului prezinta in alcatuirea sa, dinspre anterior spre
posterior, postiunea orizontala a frontalului, lama ciuruita a etmoidului,
corpul osului sfenoid cu aripile sale marei si mici, portiunile pietroase
(stancile) ale oaselor temporale, precum si portiunea bazilara si partile
laterale ale osului occipita. Baza craniului este strabatuta de numeroase
orificii, canale si gauri de comunicare cu viscerocraniul si gatul, prin care
patrund sau ies din cutia craniana multe formatiuni vasculare si nervoase,
iar prin gaura occipitala situata in dreptul partii superioare a canalului
vertebral trece bulbul rahidian inconjurat de meninge. In stanca
temporalului se gasesc structurile principale ale analizatorului acistico-
vestibular (ale auditiei si echilibrului) – urechea medie si interna. De
remarcat prezenta in oasele frontal, etmoid si corpul sfenoidului a unor
cavitati aerice, care se deschid in fosele nazale.
In cursul vietii intrauterine si imediat dupa nastere la nivelul spatiilor
dintre oasele boltii craniene, ramase inca neosificate, se descriu zone inca
neosificate numite fontanele, prin intermediul carora se pot dezvolta
oasele si ulterior sa se sudeze, iar pe de alta parte permite dezvoltarea
encefalului. Fontanelele mediane sunt: bragmatica (intre solzul frontalului
si oasele parietale), dintre care prima se inchide mai tarziu spre varsta de
1,5 - 2 ani. Se mai descriu si alte fontanele perechi, situate lateral, care se
inchid mai precoce, cum ar fi cea pterică, situata spre anterior, si asterica
situata mai posterior.
Viscerocraniul este format din 14 oase care alcatuiesc falca
superioara si falca inferioara.
Falca superioara este formata din 13 oase dintre care 6 perechi si
anume: maxilarul superior (situat central), si in jurul lui, zigomaticul
(malarul), nazalul, lacrimalul, palatinul si cornetul inferior. Osul
nepereche, numit vomer, contribuie la formarea septului nazal. Osul
maxilar superior prezinta doua apofize mai importante: o apofiza palatina,
care cu cea de partea opusa formaeaza aproape tot palatul dur, iar spre in
jos apofiza alveolara, care cu cea opusa realizeaza arcada dentara
superioara, in care sunt implantati dintii superiori. In interiorul osului
superuor exista sinusul maxilar, care se deschide in fosa nazala
cosrespunzatoare.
Falca inferioara este formata din mandibula, singurul os mobil al
viscerocraniului.
Mandibula prezinta un corp, concav posterior terminat de fiecare
parte cu cate o apofiza patrulatera, ridicatoare sau ramura montanta, care
este prevazuta cu un condil spre sus, ce se articuleaza cu osul temporal
prin articulatia temporomandibulara. Pe marginea superioara a corpului,
mandibula prezinta alveole in care sunt implantati dintii arcadei inferioare.
Posterior, intre marginea inferioara a corpului si marginea inferioara a
ramurei montante, se gaseste gonionului.
Oasele falcii superioare se articuleaza prin suturi atat cu oasele de la
baza craniului, cat si intre ele.
Toate aceste oase ale viscerocraniului delimiteaza cavitatile bucala,
nazale si orbitare, pentru a adaposti portiunile initiale ale aparatelor de
import digestiv si respirator, precum si organele de simt.
La nivelul gatului, sub mandibula exista un os, ca o potcoava,

Omului
deschisa posterior, numit osul hioid, de care se anexeaza formatiuni
musculo-membranoase de la oasele si organele vecine.
A. 4. SCHELETUL MEMBRELOR
Oasele membrelor – superioare si inferioare se caracterizeaza prin

faptul ca sunt omoloage ca dispozitie segmentara la aceleasi membre.
Fiecare membru are o centura cu care se leaga de trunchi, si oase in
fiecare segment al membrului liber articulate intre ele.
De asemenea comun la cele doua membre, superioara si respectiv
inferioare, este faptul ca, cu exceptia oaselor centurilor, carpiene, tarsiene
si rotula, restul oaselor sunt lungi, situate in axul segmentelor, fiecaruia
putandu-i-se descrie:
- un corp - diafiza, cu 3 fete (numai falangele au 2 fete) pe care se
insera muschi;
- 2 epifize (una proximala si alta distala), fiacre avand, inafara
suprafetelor articulare la extremitati (numai ultima falanga este
libera), diferite proieminente, santuri pentru insertia unor muschi
si ligamente articulare, sau pentru trecerea unor tendoane.
A. 4. a Scheletul membrului superior
Membrul superior este format din oasele centurii scapulare
(scheletul umarului) si ale membrului inferior liber.
- Centura scapulara este formata din omoplat si clavicula.
Omoplatul (scapula) este un os lat aplicat pe fata postero-
superioara a custii toracice si fixat de aceasta ca si de humerus prin
numerosi muschi care iau insertie pe el. Are o forma triunghiulara, cu
unghiul mai ascutit (varful) inferior, si prezinta pentru descriere fete,
margini si unghiuri:
- fetele sunt doua: - una anterioara, usor escavata pentru insertia
muschilor subscapular si mare dintat, si – una posterioara, impartita de o
proeminenta orinzotala (spina scapulei, terminata lateral cu o apofiza lata –
acromion), in doua fose – supra si subspinoase, in care se insera si muschii
cu acelasi nume;
- marginile sunt: - una externa, sau axilara, - una interna sau spinala,
si – una superioara, care prezinta spre unghiul extern o apofiza coracoida,
pentru insertii musculare;
- unghiurile, in afara celui inferior, mai prezinta unul supero-intern si
altul supero-extern, ultimul mai dezvoltat prezinta si cavitatea glenoida
pentru articulatia cu capul humerusului.

Omului
Clavicula – un os alungit in forma de S italic, dispus aproape

orinzontal, intre stern, in partea interna cu care se articuleaza, si acromion,
cu care se articuleaza extern. Acest os este turtit putin de sus in jos, pe
marginile anterioara si posterioara inserandu-se muschi, iar pe fata
inferioara prezinta un sant pentru insertia muschiului subclavicular, intern
si extern de care se prind ligamente.
- Oasele membrului superior liber (Plansa 3) sunt mai

numeroase.
Humerusul este osul bratului avand, - diafiza, pe care se insera
muschii bratului, si – 2 epifize.

Omului
Epifiza proximala prezinta un cap (1/3 dintr-o sfera), pentru
articularea cu omoplatul; mai lateral si inferior sunt doua tuberozitati –
trohin si – trohir, pentru insertii musculare. Intre cap si tuberozitati se
gaseste gatul anatomic, iar sub tuberozitati gatul chirurgical;
Epifiza distala este articulara pentru epifizele proximale ale oaselor
antebratului si prezinta intern – trohleea iar extern – condilul; deasupra
fiecarui exista cate o mica proeminenta – epicondil, in partea externa,
pentru insertia unor muschi posteriori si laterali ai antebratului, si –
epitrohlee, in partea interna, pentru insertia unor muschi ai regiunii
anterioare a antebratului.
Oasele antebratului sunt: radiusul, extern si cubitusul intern.
Cubitusul are – diafiza pentru insertii musculare antibrahiale, iar –
epifiza proximala prezinta doua apofize: una postero-superioara numita
olecran si una antero-inferioara numita apofiza coronoida; intre ele se
delimiteaza marea cavitate sigmoida pentru articulatia cu trohleea
humerala;
- epifiza distala, de volum mai mic, are intern o mica apofiza stiloida
si i rest se articuleaza, in jos cu oasele carpiene (prin intermediul unui
ligament triunghiular) si extern cu radiusul.
Radiusul are – diafiza, pe care se insera muschi ai antebratului, iar –
epifiza proximala si capul radiusului are fata superioara usor escavata
(cupusoara radiala) pentru articulatia cu condilul humeral, iar
circumferinta capului se articuleaza intern cu cubitusul;
- epifiza distala este voluminoasa, prezinta extern o apofiza spre jos,
si inafara, inferior se articuleaza cu oasele carpiene, iar intern cu cubitusul;
pe fetele anterioara, externa si interna sunt santuri pentru tendoanele unor
muschi ai antebratului, destinati in special a se insera pe metacarpiene si
pe falangele degetelor.
Scheletul pumnului formeaza masivul carpian usor concav anterior,
fiind alcatuit din 8 oase scurte, care sunt dispuse pe 2 randuri astfel, din
afara spre inauntru:
- randul superior (antibrahial): scafoid, semilunar, piramidal si
pisiform;
- randul inferior (metacarpian): trapez, trapezoid, osul mare si osul
carlig.
Scheletul mainii si degetelor este format din 5 metacarpiene in
dreptul mainii, care se continua fiecare cu un lant articular de 3 falange
pentru fiecare deget, exceptie facand degetul mare (police) care prezinta
numai doua falange. Diafizele metacarpienelor dau insertie unor muschi
interososi, iar epifizele se articuleaza superior cu oasele carpiene, iar
inferior cu prima falanga. Fiecare falanga vine in raport cu tendoanele
flexorilor la nivelul fetelor anterioara si respectiv posterioara ale diafizelor,
iar prin epifize se articuleaza intre ele.

Omului
A. 4. b. Scheletul membrului inferior

Membrul inferior este format din centura pelvina si oasele
membrului inferior liber.
- Centura pelvina formeaza, impreuna cu cea de partea opusa, cu
care se articuleaza anterior, si cu osul sacrum interpus posterior, bazinul
osos (pelvisul).
Centura pelvina este formata din oxul coxal, un os lat putin rasucit
pe axul sau vertical, format din trei oase – ilion, - ischion si – pubis, unite
la mijloc in dreptul unei cavitati articulare – cavitatea cotiloida (pentru
capul femural), situata pe fata externa.

Omului
Ilionul este situat superior si lateral formand aripa iliaca pe care se

insera muschi, atat pe fata interna cat si pe fata externa, destinati
membrului inferior; marginea superioara a sa – creasta iliaca – da insertie
muschilor largi ai abdomenului.
Ischionul este situat postero-inferior realizand impreuna cu pubisul
un orificiu mai mare – gaura obturatorie – situate sub cavitatea cotiloida.
Pubisul este situata antero-inferior si prezinta intern o suprafata
ovalara articulara prin care se articuleaza cu cel de partea opusa formand
simfiza pubiana.
Marginile coxalului sunt in numar de 4:
- marginea superioara – creasta iliaca;
- marginea anterioara este loc de trecere pentru vasele, nervii si
unii muschi ai membrului inferior;
- marginea posterioara prezinta unele incizuri si spine fiind loc de
trecere pentru unele vase si nervi, precum si unii muschi din
partea posterioara a membrului inferior;
- marginea inferioara corespunde ramurei ischio-pubiene, pe care
se prind atat muschi ai membrului inferior cat si muschi ai
perineului.
Oasele membrului inferior liber sunt mai multe.
Femurul este osul coapsei cu directie usor oblica in jos si inauntru,
fiind cel mai lung os din corp. Diafiza sa da insertie, atat pe fete cat si in
special pe marginea sa posterioara, mai ascutita, multor muschi ai coapsei,
unii coborand spre gamba.
Epifiza proximala prezinta capul femural (2/3 dintr-o sfera) pentru
articulatia cu cavitatea cotiloida; mai jos si lateral prezinta doua tuberoziati
– marele si micul trohanter, pentru numeroase insertii musculare. Intre
cap si tuberozitati se gaseste gatul anatomic mult mai alungit decat cel al
humerusului, iar intre gat si diafiza osului se formeaza un unghi obtuz
deschis inauntru si in jos. Intre tuberozitati si diafiza se descrie gatul
chirurgical.

Omului
Epifiza distala, este voluminoasa si prezinta doi condili, despartiti
printr-un sant intercondilian, destinati a se articula anterior cu ratula si
inferior pe platoul tibial; aceasta se realizeaza prin suprafetele articulare
situate pe fetele anterioara, inferioara si posterioara ale fiecarui condil, iar
pe fetele interna si externa ale lor se prind ligamente ale articulatiei
genunghiului.
Rotula (patela) este un os mic ovalar cu baza superior si varful

inferior avand doua fete, una anterioara in raport cu planurile superficiale
ale genunchiului, si una posterioara, in cea mai mare parte articulara cu
condilii femurali. Este inglobata in muschiul cvadriceps, care de la varful
rotulei spre tibie se continua cu tendonul rotulian.
Scheletul gambei (Plansa 4) este format din tibie, mult mai
voluminoasa, situata intern, si peroneu (fibula), situata extern.
Tibia da insertie pe diafiza unor muschi ai gambei, iar pe epifiza
proximala prezinta doi condili care realizeaza superior platoul tibial – doua
escavatii pentru articularea cu condilii femurali, despartite printr-o spina,
ianintea si in spatele careia se insera ligamentele incrucisate ale
articulatiei genunchiului. Epifiza distala are intern o apofiza – maleola
interna – iar in rest se articuleaza inferior cu straglul, iar extern cu
peroneul: fetele anterioara si posterioara prezinta santuri de trecere a
tendoanelor unor muschi ai gambei, dintre care unii sunt destinati a se
insera pe falangele degetelor.
Peroneul are forma unei tije osoase, cu mica valoare functionala, a
carei extremitate superioara (capul) se articuleaza cu fata postero-externa
a condilului extern tibial, iar extremitatea inferioara se prelungeste in jos
cu maleola externa.
Masivul tarsian este alcatuita din 7 oase dispuse in doua grupe:

Omului
- tarsul posterior format din astragal (articulat in sus cu tibiasi
peroneul), si inferior acestuia – calcaneul, in dreptul calcaiului, prin care ne
sprijinim pe sol, transmitandu-i intreaga greutate a corpului; intre cele
doua oase se afla un spatiu numit sinus tarsi;
- tarsul anterior format din: - cuboid, inaintea calcaneului, - scafoid,
inaintea astragalului, iar anterior scafoidul – trei oase cuneiforme.
Scheletul antepiciorului (Plansa 4) este format din 5 oase
metatarsiene, continuate in dreptul fiecarui deget cu cate trei falange, cu
exceptia degetului mare (haluce) care are numai doua falange.
B. 1. ARTICULATIILE
Oasele sunt legate între ele prin articulaţii. După gradul de

mobilitate posibilă între oasele care alcătuiesc o articulaţie, acestea
se împart în:
Sinartrozele sunt articulaţii în care nu este posibilă mobilitatea.
Intre oasele ce se articulează se interpune un strat de ţesut conjunctiv
cartilaginos sau osos, deci nu au cavitate articulară. Există suturi, în care
oasele se fixează prin dinţaturi ce se întrepătrund (suturi dinţate) ca la
oasele parietale ale cutiei craniene.
În alte locuri, marginile oaselor sunt lipsite de dinţi, subţiate şi
trecute unele peste altele ca nişte solzi (suturi solzoase) aşa cum este
sutura dintre solzul osului temporal şi osul parietal.
Diartrozele sunt articulaţii mobile. Cele cu mobilitate redusă se
numesc amfiartroze. La nivelul lor, între oasele ce se articulează se
interpune o formaţiune fibrocartilaginoasă (exemplu: articulaţiile dintre
corpurile vertebrale, între care se intercalează discurile intervertebrale).
Deşi mobilitatea dintre două vertebre este redusă, totuşi, prin însumarea
mişcărilor tuturor vertebrelor, coloana, în ansamblu, poate executa mişcări
complexe şi de amplitudine variată. Vertebrele dorsale sunt foarte puţin
mobile, iar cele sacrale sunt complet imobile fiind sudate; ele formează un
os unic.

Omului
Articulaţiile cu mobilitate mare se numesc artrodii.

În componenţa unei artrodii intră: feţele articulare ale oaselor, care
sunt acoperite cu un cartilaj articular. De asemenea, oasele sunt legate între
ele prin capsula articulară, de constituţie fibroasă, căptuşită pe faţa
internă cu o pătură subţire de celule care formează membrana sinovială.
Aceasta secretă un lichid numit sinovie ce înlesneşte alunecarea suprafeţelor
osoase. Între oase şi capsulă se găseşte cavitatea articulară. Capsula este
întărită de fascicule de ţesut conjunctiv fibros, foarte puternice, numite
ligamente.
Când între capetele osoase ce se articulează există nepotriviri de
formă (de ex. la genunchi, articulaţia temporo-mandibulară şi cea sterno-
claviculară) se interpun formaţiuni fibrocartilaginoase numite meniscuri şi
discuri, care corijează aceste nepotriviri.
Mişcările de la nivelul articulaţiilor mobile sunt, în principiu, mişcări de
alunecare şi rotaţie.
Prin efectuarea unor mişcări forţate, în articulaţii se pot produce
întinderi şi, uneori, smulgeri de ligamente, care caracterizează entorsele.
Tratamentul lor constă în aplicarea de bandaje compresive.
În cazuri mai grave oasele care participă pot părăsi raporturile lor
normale, rup capsula şi ies din articulaţie. În acest caz avem de-a face cu o
luxaţie. Ele se pot reduce prin manevre manuale sau chirurgicale, care aduc
oasele în poziţia normală.
B. 2. NOTIUNI DE FIZIOLOGIA OASELOR

Compoziţia chimică a ţesutului osos este reprezentată
schematic astfel:

Omului
- apă 20-25% şi reziduu uscat 75-80%.
- din reziduul uscat numai 40% este substanţă organică, 60% fiind
substanţe anorganice.
- substanţa organică este reprezentată, în cea mai mare parte dintr-o
proteină cu molecula complexă numită oseină.
- substanţele anorganice sunt reprezentate, alături de apă, de către
sărurile minerale, dintre care poziţia centrală o ocupă fosfaţii de
calciu ce se află într-un permanent schimb cu ionii de Ga şi P din
sânge.
2. 1. Metabolismul oaselor este reprezentat de totalitatea proceselor
chimice care stau la baza formării şi distrugerii ţesutului osos. Procesele
metabolice se desfăşoară sub acţiunea catalitică a enzimelor elaborate de
celulele osoase.
Procesul de formare a sărurilor minerale complexe, din elementele
chimice aduse de sânge şi depunerea lor în oase se numeşte mineralizare.
Desfacerea sărurilor minerale complexe insolubile, în forme simple, solubile
şi trecerea lor în sânge poartă numele de demineralizare.
Între procesele de mineralizare şi demineralizare este, în cazuri
normale, un echilibru dinamic, asigurându-se astfel integritatea structurii şi
funcţiei ţesutului osos.
Metabolismul oaselor este foarte complex şi strâns legat de procesele
metabolice din întregul organism şi în special de echilibrul fosfocalcic.
Acest echilibru nu poate fi înţeles decât dacă ştim că fosforul şi calciul se
găsesc în organism, în cea mai mare parte sub formă de săruri insolubile
(în oase şi dinţi) şi în foarte mici cantităţi în formă solubilă (în lichidele din
corp). Concentraţia lor în sânge poartă numele de calcemie şi respectiv
fosfotemie; ea reprezintă o valoare relativ constantă. Echilibrul fosfocalcic se
stabileşte intre cantitatea de fosfor şi calciu absorbit la nivelul intestinului
subţire şi o mică parte provenită din substanţa osoasă, pe de o parte, şi
eliminarea lor la nivelul rinichiului prin urină, pe de altă parte.
Ori de câte ori absorbţia calciului la nivelul intestinal este
insuficientă, sau eliminarea prin urină este crescută, organismul îşi
asigură concentraţia lichidelor sale prin intensificarea procesului de
demineralizare a substanţei osoase şi invers. Aceasta presupune
controlul riguros al echilibrului fosfocalcic, control exercitat pe cale
sanguină (cale humorală) de către hormonii glandelor cu secreţie
internă.
Glandele cu secreţie internă, care intervin în reglarea echilibrului
fosfo-calcic sunt: paratiroidele prin hormonul lor - parathormon - şi
tiroida prin hormonul calcitonina. Parthormonul creşte eliminarea
fosfaţilor prin urină şi mobilizează calciul din oase. Calcitonina are
acţiune antagonică parathormonului. Cantitatea de hormoni secretaţi
este în funcţie de concentraţia calciului în sânge. Creşterea calciului
sanguin produce scăderea secreţiei de parathormon; invers, scăderea
calciului sanguin stimulează producerea de parathormon.
În menţinerea echilibrului fosfocalcic un rol important revine
vitaminei D. Aceasta controlează absorbţia calciului la nivelul
intestinului subţire şi influenţează pozitiv procesele metabolice la
nivelul oaselor.
2. 2. Deficienţele morfofuncţionale ale sistemului osos.

Omului
Acestea trebuie căutate în primul rând în tulburări ale metabolismului
osos, în special în procesul de mineralizare şi demineralizare, care la
rândul său, aşa cum am arătat, se află sub influenţa activităţii
hormonale şi vitaminice.
Când secreţia glandelor paratiroide este prea intensă
(hipersecreţia) hormonul în exces mobilizează calciul din oase şi se
produce rarefierea ţesutului osos. Oasele devenind fragile sunt
predispuse la fracturi.
Sunt binecunoscute şi consecinţele deficitului în vitamina D.
Acesta duce, la adult, la diminuarea procesului de mineralizare a oaselor,
boală numită osteomalatie, iar la copii la boala cunoscută sub numele
de rahitism.
Rahitismul poate apărea, fie din cauza unui aport insuficient de
vitamină D în alimentaţie, fie prin lipsa de expunere la razele solare.
Regiunile tropicale sunt lipsite de rahitism. Boala produce tulburări
complexe, iar sistemul osos este în primul rând afectat. Se produc
deformări mai ales ale oaselor membrelor inferioare (fig. Ab). Rahitismul
se vindecă prin administrarea de vitamină D, prin expunerea la soare, în
special în climatul marin şi prin administrarea sărurilor de calciu.
În afară de factorii hormonali şi vitaminici, sunt şi alţi factori
care pot acţiona asupra structurii şi funcţiei osului. Aşa de exemplu,
deformările pot apărea ca o consecinţă a poziţiei defectuoase a
corpului în timpul lucrului, iar la şcolari ca urmare a poziţiei
necorespunzătoare în timpul scrisului (scolioză, fig. Aa).
Integritatea anatomică a oaselor poate fi compromisă prin factori
externi, cum sunt loviturile puternice care duc la fracturi. Oasele lungi
sunt în special expuse fracturilor, ele se pot rupe în două sau mai multe
fragmente care se pot aduce în poziţia normală. Cu ajutorul aparatului
ghipsat se realizează imobilizarea care favorizează consolidarea
fracturii (fig. B).
Turtirea bolţii tarsiene dă naştere deformaţiei numită picior, care
ia contact cu solul pe toată lărgimea sa. Se corectează cu aparate
ortopedice care introduse în încălţăminte, menţin bolta.

Omului
Deformări ale coloanei vertebrale şi ale oaselor gambei:
A - scolioză (a), rahitism (b);
B - imobilizarea unei fracturi (a); dublă fractură de tibie şi fibulă
(b).
Aceasta, ca şi modificările diurne ale curburilor fiziologice ale

coloanei vertebrale, se datoreşte staţiunii verticale şi gravitaţiei.

Plansa 1. Coloana vertebrala

Plansa 2A. Craniul (vedere anterioara)

Plansa 2B. Craniul (vedere laterala)

Plansa 3. Oasele bratului si antebratului

Plansa 4. Oasele gambei si piciorului

Omului
II. SISTEMUL MUSCULAR
Muşchii sunt organe contractile care prin scurtare produc

mişcare. Amplitudinea mişcării este în funcţie de gradul de mobilitate al
articulaţiei asupra căreia acţionează muşchiul şi de lungimea fibrei
musculare.
In contracţia maximă, fibra se scurtează la jumătatea lungimii
pe care o are în stare de relaxare maximă. Travaliul depus de un
muşchi este în raport cu numărul fibrelor ce-l alcătuiesc; cu cât
numărul acestor fibre este mai mare cu atât forţa lui creşte.
Forma muşchilor este variată: fusiformă, circulară, care poartă
şi denumirea de orbiculară, la muşchii care se găsesc în jurul orificiilor
orbitare, nazale, bucal şi sfi ncter, la cei care închid o cavitate a
unui organ (sfi ncterul piloric etc). Pot avea şi alte forme geometrice:
trapezoidală, triunghiulară, dreptunghiulară etc.
După dimensiunea care predomină muşchii pot fi, ca şi în cazul
oaselor: lungi, laţi şi scurţi.
După numărul capetelor de fixare pot fi : cu un singur capăt,
cu două capete (biceps), cu trei capete (triceps), cu patru capete
(cvadriceps).
La un muşchi scheletic se distinge o parte cărnoasă numită
pântec (corpul muşchiului) şi două extremităţi: una prin care se
fixează de osul imobil în timpul contracţiei numită origine şi alta prin
care se prinde de osul mobil numită inserţie.
Originea şi inserţia se realizează prin intermediul tendoanelor,
formaţii alcătuite din ţesut conjunctiv fibros, albe-sidefii, cilindrice sau
turtite (aponevroze). Unele tendoane, care au tendinţa ca în timpul
contracţiei să se îndepărteze de planul osos, sunt menţinute pe loc
prin teci fibroase prinse de os ca, de exemplu, tendoanele muşchilor
care îndoaie degetele pe palmă (muşchii flexori ai degetelor).
Sunt muşchi care se prind numai cu un capăt pe os, iar cu celălalt
pe tegument; ei se numesc muşchi cutanaţi (muşchii mimicii).
Miofibrilele formează componenta fundamentală a fibrei musculare,
electronomicroscopic fiind formate din microfilamente contractile, care
reprezintă structuri proteice bine organizate, paralele atât între ele cât şi
cu axul celulei. Ele se numesc: miozină (cele mai groase) şi actină (cele
mai subţiri) şi realizează aspectul striat transversal caracteristic.
În timpul contracţiei musculare au loc procese biochimice complexe
care determină glisarea microfilamentelor de actină printre cele de miozină
şi scurtarea fibrelor musculare, iar în relaxarea musculară îndepartarea lor.
Pentru a realiza aceste contracţii şi relaxări musculare volunatre
orice muşchi striat este inervat senzitiv şi motor.
Inervaţia senzitivă e dată de dendritele neuronilor din ganglionii
spinali de pe rădăcinile posterioare a nervilor spinali şi din ganglionii unor
nervi cranieni. Aceste dendrite preiau impulsuri nervoase de la
proprioceptorii din muşchi (fusurile neuromusculare) şi tendoane (organele
Golgi), stimulaţi fiind de stările de tensiune a lor, şi informează aferent
centrii nervoşi din sistemul nervos central, despre starea funcţională
musculară şi tendinoasă.

Omului
Inervaţia motorize e dată de axonii motoneuronilor din centrii
nervoşi nevraxiali, care în apropierea fibrei musculare, îşi pierd teaca de
mielină, se ramifică în numeroşi butoni terminali şi realizează cu sarcolema
placa motorize sau sinapsa neuro-musculară. Între fiecare buton
terminal şi sarcolemă se realizează un spaţiu foarte redus – spaţiul
sinaptic (de circa 240 A). În acest spaţiu se descarcă din buton,
determinat de impulsul nervos, cuante de mediator chimic – acetilcolină
care transmite impulsul nervos fibrei musculare, declanşând contracţia
(scurtarea) fibrei.
Muşchii striaţi din punct de vedere morfofuncţional reprezintă
componenta activă a aparatului locomotor, întrucât imprimă mişcările
caracteristice segmentelor corpului omenesc.
Biomecanica muşchiului striat este facilitată de inervaţia şi
vascularizaţia sa. Activitatea musculară se efectuează respectând legile
mecanicii, prin mobilizarea de regulă a două sau mai multe segmente ale
corpului, între care se află una sau mai multe articulaţii. Mişcarile
diferitelor segmente realizează practic cele trei tipuri de pârghii cunoscute.
Această activitate musculară, dinamică, este dată de contracţiile
musculare izotonice (scurtarea muşchiului, cu menţinerea aceluiaşi tonus
muscular). Sunt însă şi contracţii statice, posturale, izometrice (prin
menţinerea aceleiaşi lungimi a muşchiului, cu creşterea tonusului
muscular).
Un rol deosebit de important în timpul mişcărilor îl au: gravitaţia,
care poate ajuta sau să se opună mişcării (prin muşchii antigravitaţionali),
apoi inerţia, forţa centrifugă.
Fiecare muşchi poate avea o acţiune principală, şi una sau mai multe
acţiuni secundare. Unii muşchi pot imprima mai multe mişcări.
Muşchiul sau grupul de muşchi care realizează o mişcare în acelaşi
sens se numeşte agonist (deci care realizează o mişcare sinergică).
Mişcarea opusă este efectuată de muşchiul sau grupul de muşchi
antagonist. Relaţia dintre cele două grupe musculare nu este concretă,
acţiunea lor putându-se inverse.
Unii muşchi se pot grupa de-a lungul corpului, în acţiunea lor, într-un
lanţ articular - lanţ cinematic, putând realiza prin contracţia comună
solidarizarea mai multor segmente ale corpului. Astfel avem lanţul triplei
extensii al membrului inferior prin care se extind articulaţiile mari - şold,
genunchi, gâtul, piciorul realizând ortostatism, caracteristic omului.
PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR
Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi
reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune intre capetele sale sau de a
se scurta. Baza anatomică a contractilităţii este sarcomerul, iar baza
moleculară, proteinele contractile.
Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare
(permeabilitate selectivă, conductanţa ionică, polarizare electrică). Muşchii
răspund la un stimul printr-un potenţial de acţiune propagat, urmat de
contracţia caracteristică.
Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv
sub acţiunea unei forţe exterioare. Substratul anatomic al extensibilităţii il
reprezintă fibrele conjunctive şi elastice din muşchi.

Omului
Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma
sub acţiunea unei forţe şi de a reveni pasiv la forma de repaos cand forţa a
incetat să acţioneze. Baza anatomică a acestei proprietăţi o reprezintă
fibrele elastice din structura perimisiumului intern. Elasticitatea joacă un
rol foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic, in special atunci
cand trebuie invinsă inerţia. Interpunerea unei structuri elastice intre forţă
(muşchiul) şi rezistenţă (obiectul ce trebuie deplasat) amortizează
creşterile prea mari de tensiune in muşchi şi asigură deplasarea continuă,
uniformă a obiectului.
Tonusul muscular este o stare de semicontracţie permanentă,
caracteristică muşchilor ce au inervaţia motorie şi senzitivă intactă. Dupa
denervare, tonusuI muşchilor scheIetici dispare. TonusuI muscular este de
natură reflexă.
A. MUŞCHII CAPULUI ŞI GÂTULUI
Muşchii capului se împarte în următoarele grupe:

Muşchii pieloşi sunt perechi, superficiali, cu o inserţie pe os şi pe
piele, fiind situaţi în jurul orificiilor naturale de la nivelul extremităţii
cefalice, pe care le mobilizează. Ei sunt inervaţi în totalitate de perechea a
VII-a de nervi cranieni, nervul facial.
Enumerăm câţiva muşchi: orbicularul pleoapelor, apoi
frontooccipitalul (care cu aponevroza epicraniană care uneşte cei doi
muşchi constituienţi aderă de pielea capului prin tractusuri conjunctive,
formând scalpul), constrictorii şi dilatatorii cavităţii bucale, muşchii
nasului, precum şi un grup de trei muşchi atavici numiţi muşchii
auriculari (din dreptul pavilionului urechii).
Muşchii masticatori perechi, care mobilizează împreună cu unii
muşchi de la gât, mandibulă în articulaţia temporomandibulară
determinându-i ridicarea (muschii cei mai puternici – temporal, maseter),
coborârea (pterigoidian extern – in contractie bilaterală, milohioidian,
burta anterioara a digastricului), propulsia (contractia simultana a
pterigoidienilor externi), retropulsia şi diducţia (miscari de lateralitate).
Aceşti muşchi sunt inervaţi de nervul V cranian (trigemen).
În plus la nivelul capului mai avem muşchi striaţi situaţi unii în orbită,
ce mobilizează globul ocular, si alţii care intră în structura limbii.
Muşchii gâtului sunt unii situaţi în regiunea dorsală, regiunea cefei
(nucală), pe mai multe planuri (muşchiul trapez), cu rol principal în
extensia capului. Muşchii antero-laterali ai gâtului sunt dispuşi pe mai
multe planuri şi anume pielosul gâtului, sternocleidomastoidianul,
muşchii suprahioidieni şi muşchii subhioidieni. Profund se mai găsesc
muşchii prevertebrali şi laterovertebrali.
La nivelul viscerelor care se găsesc în mijlocul gâtului sunt muşchi
striaţi care intră în constituţia pereţilor lor, cum ar fi cei trei muşchi ai
faringelui sau muşchii esofagului, laringelui şi ai traheei.
B. MUŞCHII MEMBRULUI SUPERIOR
Unele particularităţi morfofuncţionale comparativ cu muşchii

membrului inferior masa musculară a muşchilor membrului superior este

Omului
relativ redusă ca volum, fiind adaptată celor două funcţii principale:
prehensiunea şi manufactura; contracţiile musculare execută mişcări
ample şi variate, fiind adaptate pentru amplificarea şi complexitatea
mişcărilor.
Muşchii membrului superior se grupează în muşchii centurii
scapulare şi muşchii membrului superior liber.
B. a. Muşchii centurii scapulare după modalitatea de inserţie se
împart în două grupe:
- muşchii ce leagă trunchiul şi capul de centura scapulară şi humerus
(sternocleidomastoidian, trapez, marele pectoral, micul pectoral
subclavicular, marele dorsal);
- muşchii ce leagă centura scapulară de humerus, muşchii umărului
(subscapularul, deltoidul, supraspinos, subspinos, marele şi micul
rotund). Aceşti muşchi realizează mişcări foarte complexe îndeseobi în
articulaţia scapulo-humerală, dar şi în celelalte articulaţii ale umărului care
ajută prima articulaţie amplificându-i mişcările. Aceste mişcări sunt flexia
(proiecţia înainte a braţului), extensia (proiecţia îndărăt), abducţia,
adducţia, rotaţia înăuntru, rotaţia în afară şi circumducţia, toate fiind de
cea mai mare amplitudine faţă de alte articulaţii din corp.
Între muşchii umărului intern de articulaţia scapulo-humerală şi
extern de torace (dublat de muschiul mare dintat) se delimitează o regiune
- axila, pe unde intră şi ies principalele vase şi nervi destinaţi membrului
superior.
B.b. Muşchii membrului superior liber se grupează în muşchii
braţului, antebraţului şi mâinii.
La nivelul segmentelor membrului superior, ca dealtfel şi la cel
inferior, manşonul fibros ce separă planurile superficiale de cele profunde,
trimite septuri fine conjunctive până la os, delimitând regiuni şi loje, care
pe lângă muşchi conţin şi vase, nervi.
Muşchii braţului sunt grupaţi în două regiuni: anterioară, cu
muşchii flexori ai antebraţului pe braţ (ca bicepsul brahial şi brahialul
anterior) şi posterioară, cu muşchiul triceps brahial, ce produce
extensia antebraţului pe braţ.
Muşchii antebraţului sunt dispuşi în două regiuni anterioară şi
posterioară.
Regiunea anterioară cuprinde două loje:
- loja anterioară cu unii muşchi epitrohleeni şi alţii cu inserţii pe
cele două oase antebrahiale, care ajung, cei mai mulţi în partea distală,
prin intermediul unor lungi tendoane, să se insere pe oasele carpiene, sau
pe ultimile două falange. Ultimii sunt numiţi flexorii comuni superficial şi
profund pentru ultimile patru degete, şi flexorul propriu al policelui.
Acţiunea principală a lor este de flexie şi supinaţie.
- loja laterală cuprinde patru muşchi suprapuşi cu rol principal în
supinaţie şi extensie.
Regiunea posterioară cuprinde muşchi pe două planuri, unii
epicondilieni, iar alţii care se insera pe oasele antebraţului, a căror
tendoase distale se insera fie pe oasele carpiene sau spre ultimele falange
ale degetelor. Ultimii sunt muşchii extensori: comun (al ultimelor patru
degete), lung şi scurt al policelui, proprii ai indexului şi degetului mic.
Muşchii mâinii sunt grupaţi în trei regiuni:

Omului
- regiunea tenara, având patru muşchi destinaţi policelui (situată în
partea externă a mâinii)
- regiunea hipotenara, cu patru muşchi destinaţi degetului mic
(situati în partea internă a mâinii)
- regiunea palmara mijlocie cu un număr de 11 muşchi: interososi
(înseraţi pe metacarpiene) şi lombricali (inseraţi pe tendoanele
flexului comun profund), toţi având inserţia distala pe tendoanele
extensorilor sau pe prima falangă a ultimilor patru degete. Funcţional
aceşti muşchi mobilizează degetele.
Mişcările la nivelul mâinii şi degetele sunt deosebit de complexe,
indeseobi la nivelul degetelor, realizându-se două grupe funcţionale în
acţiunea principală a lor şi anume:
- muşchi de atitudine, cuprizand mişcări ce realizează atitudinea cea
mai potrivită pentru exeutarea unei munci, precum şi deschiderea mâinii
pentru a pregăti prinderea;
- muşchi de forţă, mai ales flexorii şi adductorii policelui, în vederea
prinderii propriu-zise.
C. MUSCHII MEMBRULUI INFERIOR
Unele particularităţi morfofuncţionale sunt reprezentate de:

- masă musculară este foarte voluminoasă şi puternică împărţită în mai
puţine corpuri musculare,
- unii muşchi au inserţia terminala prin tendoane unice, foarte
puternice,
- apar formaţiuni conjunctive pasive, care supleaza concractia
muşchilor, organizându-se pentru a ajută sprijinul şi locomoţia

Omului
(tractul iliotibial, de pe parteea externa a coapsei si genunchiului, sau
aponevroza plantara, care este mult mai dezvoltata fata de cea
palmara),
- şi la acest nivel avem septuri conjunctive ce delimitează regiuni sau
loje musculare, cu vase şi nervi.
Regiunea fesiera cuprinde o serie de muşchi întinşi de la bazinul
osos până la marele trohanter (de exemplu mijlociul fesier şi micul
fesier, piramidalul bazinului, obturatorii intern şi extern) excepţie
făcând marele fesier care se însera sub numele trohanter.
Această regiune a luat o dezvoltare mai mare la om, datorită staţiunii
verticale, prin dezvoltarea mare a muşchilor fesieri care produc extensia
coapsei pe trunchi în articulaţia şoldului. În plus, în aceeaşi articulaţie,
aceşti muşchi mai produc şi alte mişcări, ca: flexie, abducţie, adductie,
rotaţie internă, rotaţie externă, circumducţie, mişcări la care participa şi
muşchi situaţi anterior, lateral şi intern de articulaţia coxofemurala, care
intră în grupurile musculare ale coapsei.
Coapsa cuprinde muşchii grupaţi în:
- grupul antero-extern cu muşchi cum ar fi croitorul, cvadricepsul,
tensor al fasciei late;
- grupul postero-intern cu trei muşchi posteriori, ischiogambieri şi alţii
situaţi antero-intern ca muschii adductori, psoasiliac.
Aceşti muşchi acţionează pe lângă articulaţia coxofemurala şi articulaţia
genunchiului (de exemplu muşchiul cvadriceps, care este cel mai puternic
extensor al gambei pe coapsă sau ischiogambierii, care pe lângă extensia
coapsei, determină şi flexia gambei pe coapsă).
Gamba cuprinde trei loje musculare: anterioară, laterală şi

posterioară cu muşchii ce mobilizează articulaţiile genunchiului, gleznei şi

Omului
piciorului.
Muşchii lojei antero-externă (gambierul anterior, extensorul comun al
degetelor si propriu al degetului mare) prin contracţia lor dau flexia dorsală
a piciorului şi extensia degetelor. Loja externă cuprinde doi muschi
peronieri - lung şi scurt laterali, care ajung cu inserţia distala prin lungi
tendoane la metatarsianul V (scurtul peronier lateral) şi la metatarsianul I
(lungul peronier lateral). Trecând în diagonală pe faţă profundă a plantei
lungul pronier lateral formează o chingă cu tibialul anterior, contribuind
la menţinerea boltei plantare.
Loja posterioară cuprinde muşchi puternici dispuşi pe două planuri.
Cei superficiali alcătuiesc tricepsul sural şi se unesc distal, pentru a se
continuă cu un tendon unic: tendonul Achila, gros, înserat pe calcaneu şi
producând extensia piciorului. Muşchii profunzi (flexorii comun si propriu
al halucelui) în majoritate trec retromaleolar intern spre plantă, producând
flexia degetelor şi extensia piciorului.
Piciorul cuprinde un singur muşchi situat în regiunea dorsală:
muşchiul pedios, care din sinus tarşi se îndreaptă spre înainte anexandu-
se tendoanelor extensorului comun. Muşchii regiunii plantare (de fata
inferioara a piciorului) sunt grupaţi în trei loje:
- muşchii lojei interne pun în mişcare degetul mare;
- muşchii lojei externe mobilizează degetul mic;
- muşchii din lojă plantară mijlocie sunt asemănători cu cei din
regiunea palmara mijlocie, în plus fiind muşchii scurt flexor plantar
şi accesorul flexorului comun al degetelor care pe lângă acţiunea
de flexie plantară, contribuie şi la menţinerea bolţii plantare.
D. MUŞCHII PERETILOR TRUNCHIULUI
Un prim grup de muşchi situaţi posterior, în continuarea muşchilor

cefei, formează muşchii regiunii dorsale, dintre care cei mai superficiali
sunt muşchi migrati de la membre (trapez, marele dorsal) pe oase cărora
se însera. Muşchii autohtoni, muşchii santurilor vertebrale sunt situaţi
în profunzimea regiunii şi au rolul principal de a menţine în ortostatism
trunchiul deci extensia coloanei vertebrale şi a capului.
Pereţii anterolaterali ai trunchiului aparţin toracelui şi
abdomenului.
La nivelul toracelui superficial sunt muşchii migrati de la member
(mare pectoral, mare dinţat), iar profund dispuşi metameric, sunt
muşchii intercostali cu rol în menţinerea tonicităţii pereţilor toracelui în
timpul respiraţiei.
La nivelul abdomenului sunt următorii muşchi perechi: dreptul
anterior abdominal, situat paramedian de la xifoid şi cartilajele costale
până la pubis, iar lateral muşchii largi (ombilicul extern, ombilicul
intern şi transvers).
Aponevrozele lăţite anterioare ale acestor muşchi, formează pe de o
parte teaca muşchiului drept abdominal si pe linia mediana linia alba,
iar pe de alta parte alcătuiesc la limita cu membrul inferior un cordon
fibros – arcada crurală. Între arcada crurală si marginea anterioară a
coxalului trec vase sanguine limfatice, nervul crural unii muşchi destinaţi
membrului inferior, iar pe seasupra sa se constituie traiectul inghinal pe

Omului
unde la barbat trece cordonul spermatic.
La limita dintre torace şi abdomen se află în profunzime muşchiul
diafragm (principalul muşchi inspirator) care are 2 porţiuni: una centrală,
centrul tendinos, şi una periferica musculară, ce se insera pe tot rebordul
costal, de la coloană vertebrală la apendicele xifoid. Acest muşchi
bombează mult spre torace şi prezintă nişte orificii de trecere a aortei,
venei cave inferioare, esofagului.
Peretele inferior al abdomenului intră în componenţa perineului care
este structurat pe trei straturi, dintre care cel mai profund este muşchiul
ridicător anal sau diafragma pelvina.
La acest nivel se găsesc printre alte structuri aponevrotice
musculare, canalele de trecere distale ale aparatelor urinar (înconjurat de
sfinctere striat neted), dinspre înspre îndărăt, diferite la de femeie. Astfel:
la femei se găsesc uretră, vaginul canalul anal, iar la barbat uretră (cale
urinară si genitala) si canalul anal.
De asemenea tot la acest nivel se găsesc şi organele erectile cu
muşchii lor, care aparţin organelor genitale externe, mult diferite la cele
două sexe.

Omului


Omului
Cele 3 ordine de pârghii osoase:
A - ordinul I; B - ordinul II; C - ordinul III:

1 - punct de sprijin; 2 - punct de aplicare a rezistenţei; 3 - punct de aplicare
a forţei.
În corp muşchii formează împreună cu oasele sisteme de pârghii

de cele trei ordine. Exemple:
ord. I - articulaţia craniului cu coloana vertebrală;
ord. II - articulaţia dintre oasele gambei şi picior;
ord. III - articulaţia dintre osul braţului şi oasele antebraţului.

Omului
FUNCTIA DE NUTRITIE
I. SISTEMUL RESPIRATOR
Aparatul respirator cuprinde totalitatea organelor care realizează

respiraţia. Procesul respiraţiei reprezintă funcţia prin care se asigură
continuu schimburile de gaze dintre organism şi mediul înconjurător. Acest
proces cuprinde atât captarea în sânge a oxigenului din aerul ambiant,
pentru a fi transportat până la nivelul ţesuturilor unde este utilizat, cât şi
eliminarea din sânge a dioxidului de carbon, provenit din reacţiile oxido-
reducătoare celulare.
Aparatul respirator este format din căi aeriene de transport al
gazelor într-un sens sau altul, şi din căi respiratorii, ultimele structurate
în structurile cele mai distilate ale căilor aeriene din parenchimul
pulmonar, unde are loc propriu-zis schimburile gazoase dintre aerul
atmosferic şi capitalele sanguine (hematoza).

Omului
Fig. 1. Componentele aparatului respirator

A. CĂILE AERIENE RESPIRATORII
Căile aeriene sunt reprezentate de:

- căi aeriene superioare formate din fosele nazale, faringe, laringe;
- căi aeriene inferioare formate din trahee cu cele două ramuri de
bifurcaţie terminală – bronhii extrapulmonare, precum şi din
ramificatiile fiecărei bronhii până la bronhiolele intralobulare.
Aceste căi aeriene sunt continuate intralobular de căile respiratorii.
A. 1. FOSELE NAZALE

Omului
Fosele nazale sunt două cavităţi aerice, dreaptă şi stângă, separate
printr-un sept median osteocartilaginos, numit septul nazal. Ele sunt
situate deasupra cavităţii bucale, de care sunt separate prin palatul dur,
osos.
Fig. 2. Nasul si sinusurile
Fiecare fosă nazală, îngustă transversal, prezintă patru pereţi, un

orificiu anterior numit orificiul narinar, prin care comunică cu exteriorul, şi
un orificiu posterior, numit coană, prin care comunică cu nazofaringele.
Peretele superior îngust, ţine de la oasele nazale, situate anterior, pe sub
lama ciuruită a etmoidului, până la corpul sfenoidului situat posterior.
Peretele lateral reprezintă nişte formaţiuni osoase convexe intern, numite
cornete (superior, mijlociu şi inferior), care delimitează cu peretele extern
mici spaţii numite meaturi, în care se deschid numeroase cavităţi aerice ale
oaselor din jur. Astfel în meaturile superior şi mijlociu se deschid sinusurile
sfenoidal, maxilar şi frontal, precum şi celulele etmoidale, iar în partea
anterioară a meatului inferior se deschide canalul lacrimo-nazal.
În partea cea mai anterioară şi inferioară, înainte de deschiderea
exterioară, fiecare fosă nazală prezintă vestibulul sau narina, cu înveliş
cutanat, prevăzut cu peri. În rest pereţii foselor nazale sunt tapetaţi cu o
mucoasă, numită mucoasa pituitară, care pe lângă infiltraţia limfoidă, mai

Omului
prezintă şi o bogată reţea venoasă mai ales la nivelul cornetelor, pentru
încălzirea aerului inspirat.
Mucoasa se prelungeşte şi în interiorul cavităţilor deschise în
meaturi. La nivelul peretelui superior pe faţa inferioară a lamei ciuruite a
etmoidului, şi puţin în jur, pe câţiva cm 2, se află mucoasa olfactivă, pentru
perceperea substanţelor mirositoare (odorante).
În inflamaţiile mucoasei nazale – rinite –, continuitatea acestei
mucoase cu cea a mucoasei canvităţilor anexe face ca medicamentele
instilate în fosele nazale să acţioneze şi asupra mucoasei conductelor şi
chiar a sinusurilor din jur.
A. 2. FARINGELE
Faringele este un conduct aerodigestiv, musculo-membranos, având

aspectul unui uluc, deschis anterior. Este dispus vertical, prevertebral, de
la baza craniului până în dreptul vertebrei cervicale 6, de unde se continuă
în jos cu esofagul. Faringele comunică anterior, de sus în jos, cu fosele
nazale, cavitatea bucală şi laringele. În funcţie de aceste deschideri
anterioare, faringelui i se descriu trei porţiuni:
- nazofaringele (corespunzător foselor nazale), pe peretele lateral al
căruia se deschide trompa lui Eustache;
- bucofaringele, (având istmul gâtlejului spre cavitatea bucală);
- laringofaringele (care are anterior peretele posterior al laringelui, cu
orificiul său superior).
Fig. 3. Faringele
Structura faringelui cuprinde, de la exterior spre interior, muşchi,

aponevroză, submucoasă şi mucoasă.
Aponevroza faringiană este de natură conjunctivă având aceeaşi

Omului
formă de uluc deschisă anterior care, de sus în jos, se prinde pe baza
craniului, iar marginile laterale ale ulucului, paramedian, pe baza limbii,
osul hioid şi cartilajele mari ale laringelui (tiroid şi cricoid).
Muşchii faringelui, perechi, sunt în număr de trei – constrictorii
superior, mijlociu şi inferior, care se unesc posterior, pe linia mediană,
formând un rafeu vertical; dinpre baza craniului coboară şi unii muşchi
ridicători ai faringelui.
Submucoasa faringelui este subţire, puţin dezvoltată, şi o întâlnim
numai la nivelul nazo- şi laringo-faringelui.
Mucoasa de tip respirator (cilindric ciliat) în rinofaringe şi de tip
digestiv în rest (pavimentos stratificat necheratinizat) prezintă în grosimea
corionului ei formaţiuni limfoide mici, solitare şi numeroase, dar şi câteva
conglomerate limfoide la unele nivele, formând amigdale. Astfel avem:
- amigdala faringiană, unică, situată sub baza craniului,
- amigdala tubară, pereche, situată la nivelul orificiului de deschidere al
trompei lui Eustache pe peretele lateral al nazofaringelui,
- amigdala palatină, pereche, situată pe peretele lateral al istmului
gâtlejului;
- amigdala linguală, unică, situată în partea cea mai posterioară a bazei
limbii.
Amigdalele alcatuiesc aşa-numitul cerc limfatic a lui Waldeyer, ce
reprezintă un foarte important mijloc de apărare, în caz de infecţii, la
nivelul acestor două porţi de intrare în organism – căile aeriană şi
digestivă.
De asemenea trebuie remarcat că la nivelul buco-faringelui se
încrucişează calea alimentară (care din cavitatea bucală, se continuă prin
bucofaringe, cu laringofaringele, esofagul ş.a.), cu calea aeriană (care din
fosele nazale şi nazofaringe, se continuă după bucofaringe cu laringele,
traheea ş.a.).
Din cele trei segmente ale faringelui, numai nazofaringele şi
bucofaringele sunt respiratorii, deoarece aerul mai jos trece prin laringe, şi
apoi în căile aeriene inferioare. Reamintim că la nivelul bucofaringelui se
realizează încrucişarea aerodigestivă, iar la nivelul mucoasei se găsesc
numeroase formaţiuni limfatice solitare şi aglomerate (amigdale). De
asemenea de remarcat deschiderea pe fiecare perete lateral al
nazofaringelui a trompei lui Eustache, prin care se face comunicarea cu
urechea medie.
A. 3. LARINGELE
Laringele reprezintă organul fonaţiei (producerii sunetelor), în afara

funcţiei respiratorii. El are mai multe componente: cartilaje, mici muşchi
striaţi, articulaţii şi mucoasa.
Unele cartilaje sunt mai mari şi neperechi. Astfel cartilajul tiroid, ca
o carte deschisă posterior, proiemină sub osul hioid, pe faţa anterioară a
gâtului sub forma mărului lui Adam. Cartilajul cricoid are forma unui
inel cu pecete, fiind situat sub cartilajul tiroid, şi având pecetea posterior în
intrândul tiroidian. Epiglota este un cartilaj ca o frunză, cu peţiolul în jos,
care se ridică până îndărătul bazei limbii, fiind vizibilă dacă apăsăm baza
limbii. Ea închide orificiul superior al laringelui, în deglutiţie.

Omului
Alte cartilaje sunt mai mici, perechi, dintre care cartilajele aritenoide,
de formă prismatic-triunghiulare, se articulează cu baza lor de o parte şi de
alta a părţii superioare a pecetei cricoidiene, având rol important în
fonaţie.
În interiorul laringelui se delimitează o cavitate permanent deschisă,
care prezintă în partea mijlocie două perechi de repliuri ale mucoasei,
numite corzi vocale, dintre care:
- cele superioare, sau false, sunt mai îndepărtate între ele, şi nu
conţin decât un ligament fibros;
- corzile vocale inferioare, adevărate, conţin pe lângă un ligament
fibros şi un muşchi mic tiroaritenoidian, şi delimitează între ele un
spaţiu numit glotă.
Fig. 4. Laringele
Prin contracţia diferiţilor muşchi ai laringelui se mobilizează

articulaţiile cricoaritenoide şi drept urmare se produce îndepărtarea,
apropierea sau îngroşarea corzilor vocale adevărate. Astfel se produc
sunetele joase respectiv înalte. Glota în 2/3 anterioare reprezintă porţiunea
fonatorie, iar în 1/3 posterioară este porţiunea respiratorie, ultima
rămânând permanent deschisă.
În interiorul laringelui se găseşte mucoasa, a cărui epiteliu este
cilindric ciliat, dar devine pavimentos stratificat în mucoasa care tapetează
corzile vocale inferioare şi partea superioară a epiglotei. Ea se continuă în
sus cu mucoasa laringo-faringelui, iar în jos cu cea a traheei.
Vascularizaţia laringelui este dată de ramuri ale carotidei externe.
Inervaţia laringelui este dată de două ramuri ale nervilor vagi –
laringeii superior şi inferior.

Omului
A. 4. TRAHEEA ŞI BRONHIILE EXTRAPULMONARE
Traheea este un conduct musculo-cartilaginos, care continuă în jos

laringele în partea inferioară a gâtului şi mai jos în mediastinul anterior,
fiind situat înaintea esofagului. În dreptul vertebrei a 4-a toracale se
bifurcă în bronhiile extrapulmonare. Fiecare bronhie extrapulmonară intră
în componenţa pediculului pulmonar respectiv.
! Vezi Fig. 1. – pentru a observa traheea si bronhiile
Atât traheea cât şi bronhiile sunt conducte aerice deschise
permanent, a căror pereţi sunt formaţi din mai multe inele cartilaginoase
incomplete şi deschise spre posterior, suprapuse şi unite printr-o
membrană fibroelastică. În partea posterioară inelele cartilaginoase sunt
unite de membrana fibroelastică dublată de un muşchi striat, muşchiul
traheal, dispus transversal.
Faţa internă a traheei şi bronhiilor extrapulmonare este tapetată de o
mucoasă de tip respirator, ce conţin şi celule secretoare de mucus.
Mucoasa traheei şi bronhiilor, ca şi a celorlalte căi aeriene au
epiteliul cu celule ciliate, a căror cili prin mişcare, în condiţii fiziologice,
dirijează mucusul spre fosele nazale spre a fi eliminat la exterior. Cilii nu
sunt influenţaţi de impulsuri nervoase, dar sunt foarte susceptibile la
modificările chimice ale sângelui şi la substanţele aplicate local.
Medicamentele expectorante, de exemplu, ce fluidifică secreţia
bronhică, măresc eficienţa dinamicii ciliace şi eliminarea secreţiei.
B. PLĂMÂNII
Sunt organe principale ale respiraţiei, în număr de doi, unul drept şi

altul stâng, ocupând în torace lojele pleuro-pulmonare situate de o parte şi
de alta a mediastinului.

Omului
Fig. 5. Plamanii si schimbul de gaze de la nivelul plamanilor
Fiecare pulmon are forma unei jumătăţi de con, prezentând trei feţe,
trei margini care le delimitează, şi un vârf. Faţa externă, cea mai întinsă,
este convexă în raport cu peretele costal. Faţa inferioară, sau baza, este
concavă în raport cu diafragmul. Faţa internă, sau mediastinală, prezintă
hilul plămânului în dreptul pediculului pulmonar, locul pe unde intră şi ies
toate elementele destinate acestui organ. Vârful pulmonului situat în sus,
depăşeşte toracele ajungând la baza gâtului.
Fiecare pulmon este compartimentat mai întâi prin nişte şanţuri,
profunde, numite scizuri, în lobi – 3 în dreapta: superior, mijlociu şi inferior,
şi 2 în stânga: superior şi inferior. Lobul pulmonar este împărţit în
segmente separate prin septuri conjunctive. Fiecare plămân are un număr
de 10 segmente.
Un segment prezintă mai mulţi lobi pulmonari, care reprezintă
unităţile morfofuncţionale delimitaţi şi ei între ei prin septuri conjunctive
fine, având baza spre periferie şi vârful spre hil.
Pediculul pulmonar, al fiecărui pulmon conţine următoarele elemente:
bronhia extrapulmonară, artera pulmonară şi două vene pulmonare, 1-2
artere bronhice şi venele bronhice mult mai mici, vase şi ganglioni limfatici,
precum şi filete nervoase.
Aceste elemente ale pediculului pulmonar pătrund prin hil în
parenchimul pulmonar, formând pediculi bronho-vasculo-nervoşi pentru
fiecare lob, apoi prin ramificaţia acestora formează pediculi pentru
segmente în cadrul fiecărui lob, ş.a.m.d. Cel mai distal aceste ramificaţii
sunt destinate lobulilor pulmonari, prin bronhiolele intralobulare care
pătrund odată cu ultimele ramificaţii ale arterei şi venei pulmonare,

Omului
limfatice, precum şi fine ramificaţii nervoase. Vasele bronhice sunt
destinate a hrăni restul structurilor pulmonare, extralobulare.
În interiorul lobului pulmonar bronhiola intralobulară se ramifică din
ce în ce mai mult, ultimele ramificaţii fiind bronhiolele respiratorii în număr
de circa 50-80. Fiecare bronhiolă respiratorie se divide, în vreo 4-5 canale
alveolare, a căror pereţi au numeroase şi foarte mici fosete, numite alveole
pulmonare. Fiecare alveolă este dublată la exterior de o bogată reţea de
capilare.
Fig. 6. Structura lobului pulmonar
Bronhiola respiratorie si toate ramificatiile sale alveolare alcătuiesc

niste saci mici piramidali sau ovoizi numiti acini pulmonari, unitatea
structurală si functională a lobului pulmonar. Fiecare acin pulmonar are
cam 1-2 mm lărgime. Fiecare alveolă are cam 1/10 – 1/20 mm, iar numărul
lor este enorm, de până la aproximativ 4 miliarde, realizând o suprafată
respiratorie considerabilă de circa 80 – 130 m2.
Structura peretilor ramificatiilor bronhice intrapulmonare arată o
reducere a structurii cartilaginoase, care este formată din plăci
cartilaginoase, care vor dispare intralobular. Împrejurul acestor plăci se
găsesc fibre musculare netede, pentru ca la nivelul bronhiolelor respiratorii
aceste fibre musculare netede să fie bine reprezentate. Elementele
musculare netede din peretii bronhiolelor, inervate vegetativ – simpatic
(bronhodilatator) si parasimpatic, vagal (bronhoconstrictor), sunt
influentate si de unele medicamente, de exemplu:
- adrenalina, efedrina, atropina produc dilatatia lor;
- pe când – histamina, pilocarpina sau anumite proteine străine cu
efect anafilactic, produc contractie.
Mucoasa arborelui bronhic intrapulmonar este tot de tip respirator.
Omului
La nivelul alveolar ea formează singură acest perete, care este alcătuit din
epiteliul alveolar, unistratificat cu celule aplatizate asezate pe o membrană
bazală, si un tesut conjunctiv cu numeroase fibre elastice si o bogată retea
de capilare ale vaselor pulmonare în jur. Astfel la acest nivel între alveolă si
capilar se realizează membrana alveolo-capilară, adaptată în cel mai înalt
grad schimburilor gazoase, proces care poartă numele de hematoză.
Vascularizatia plămânului este dublă:
- functională, care asigură schimburile gazoase, reprezentată de
artera pulmonară cu ramurile ei, dreapta si stanga care ia nastere din
ventricolul drept, capilarele perialveolare si patru venele pulmonare care
se varsa in atriul stang, apartinând circulatiei mici;
- nutritivă, care asigură hrănirea structurilor pulmonare, si care este
formată din arterele si venele bronhice, componentă a marei circulatii
(sistemice). Arterele bronhice pornesc din portiunea toracica a aortei
descendente si transporta la plamani sange incarcat cu O2 si substante
nutritive. Venule bronsice dreneaza sangele venos de la nivelul plamanilor
in vena azygos care, la randul ei il va drena in vena cava superioara.
Inervatia este vegetativă si provine din plexul pulmonar, nervii
parasimpatici vagali fiind foarte numerosi si cu o importantă functională
mai mare iar, cei simpatici sunt ramuri din ganglionii simpatici latero-
vertebrali. Deci, plamanul este inervat de o retea nervoasa vegetativa
simpatica si parasimpatica, provenita de la 2 plexuri mixte:
- plexul pulmonar anterior;
- plexul pulmonar posterior.
Aceste plexuri sunt formate din fibre provenite de la nervul vag X,
de la ganglionii simpatici toracali (2-5) si de la nervii cardiaci. Ele inerveaza
musculatura si glandele secretorii ale bronhiilor si vaselor de sange
ajungand pana la alveole. Toate aceste fibre inerveaza si pleura.
Fig. 7. Pneumonia
PLEURA
Fiecare plămân este acoperit de către o seroasă numită pleură, care

reprezintă o membrană dublă:

Omului
- foită viscerală tapetează intim suprafata externă a plămânului,
intrând până în fundul scizurilor si separând lobii, apoi se reflectă
în hil pe elementele pediculului pulmonar si se continuă cu
- foita parietală, care dublează foita viscerală fixându-se pe peretii
din jur ai toracelui.
Între cele două foite se află un spatiu virtual cu o peliculă fină de
lichid pleural, care permite miscările pulmonului.
Fig. 8. Pleura
C. 1. MECANICA RESPIRATIEI
Functia aparatului respirator este în principal de a realiza mecanica

respiratiei, indispensabilă schimburilor gazoase la nivelul alveolar.
Respiratia constă în succesiunea ritmică a două procese:

– inspiratia, prin care aerul atmosferic pătrunde prin căile aeriene
până la nivel alveolar;
– expiratia, prin care cea mai mare parte din aerul alveolar este
eliminat la exterior. Ambele procese constituie ventilatia
pulmonară.
Inspiratia este un proces activ, în mod obisnuit, complex, la care
participă în special muschii diafragm si intercostali externi, care realizează
mărirea de volum în toate sensurile a cutiei toracice, concomitent cu
mărirea de volum a pulmonilor, facilitând astfel pătrunderea aerului.
Această mărire este determinată de adeziunea pleurei parietale la cutia
toracică si diafragma.

Omului
Expiratia este un proces pasiv, în mod obisnuit, prin care toracele
revine la dimensiunile de repaus prin relaxarea musculaturii inspiratorii ce
realizează miscarea si a volumului pulmonar, datorită elasticitătii
pulmonare. În timpul efortului, sau în unele situatii patologice expiratia
devine activă prin contractia unor muschi care micsorează volumul cutiei
toracice.
Frecventa miscarilor respiratorii

Miscările respiratorii în stare de repaus au o frecventă în medie – la
bărbat de 16/minut, iar – la femei de 18/minut, dar această frecventă,
precum si amplitudinea respiratiei, variază în raport cu necesitătile în O 2
ale organismului, dar mai ales a cantitătii de bioxid de carbon produsă.
Miscarile respiratorii permit patrunderea si iesirea succesiva a
aerului din plamani, contribuind astfel la realizarea ventilatiei
pulmonare. In inspiratia normala se introduce in plamani un volum de 500
ml aer care este eliminat prin expiratie - volum curent (V.C.). Peste
volumul curent, o inspiratie fortata poate introduce in plamani inca
aproximativ 1500 ml de aer - volumul inspirator de rezerva (V.I.R.), iar
printr-o expiratie fortata, care urmeaza dupa o expiratie obisnuita, se mai
pot elimina din plamani aproximativ 1000 - 1500 ml aer - volumul
expirator de rezerva (V.E.R.).
V.C.+V.I.R.+V.E.R. = capacitatea pulmonara vitala (C.V.).
Valoarea C.V. variaza in functie de: - varsta, sex, inaltime si gradul
de antrenament. Masurarea volumelor pulmonare se face cu ajutorul
spirometrului.
Plamanii nu se golesc complet de aer nici dupa o expiratie fortata,
deoarece se gasesc intr-o usoara distensie, volumul pulmonar fiind ceva
mai mic decat cel toracic. Volumul de aproximativ 1500 ml aer, ramas in
alveole, care poate fi expulzat din plamani doar prin deschiderea toracelui
poarta numele de volum rezidual (V.R.).
C.V.+V.R. = capacitated totala (C.P.T.).
Cantitatea de aer mobilizata pe minut in repaus este denumita
debit ventilator si reprezinta produsul dintre volumul curent si frecventa
respiratorie (500 ml X 16 respiratii/minut). Debitul ventilator creste foarte
mult in efortul fizic.
Reglarea miscarilor respiratorii.

Adaptarile ventilatiei pulmonare la necesitatile variabile ale
organismului se realizeaza prin mecanisme extrem de fine, care regleaza
permanent ventilatia prin modificarea frecventei si amplitudinii
respiratiilor. Concomitent cu modificarile ventilatorii se produc si adaptari
circulatorii, adecvate pentru mentinerea schimburilor respiratorii la un
nivel corespunzator necesitatilor tisulare.
Modificarile activitatii ventilatorii sunt rezultatul unor mecanisme
nervoase si umorale.
- Reglarea nervousa are, la randul ei, doua componente:
reglarea ,,automata" si reglarea comportamentala si voluntara.
Reglarea „automata" a ventilatiei. In conditii obisnuite de viata
reglarea ventilatiei este realizata de catre o serie de structuri nervoase
situate in formatiunea reticulata bulbo-pontina, dotate cu capacitatea de a

Omului
descarca ritmic impulsuri, care ajung pe calea tracturilor bulbo-spinale, la
motoneuronii medulari si de aici, prin fibrele motorii, la musculatura
inspiratorie, provocand contractii ritmice ale acesteia.
Reglarea comportamentala si voluntara a ventilatiei. Centrii
bulbo-pontini, desi dotati cu activitate automata, isi modifica activitatea in
functie atat de informatiile primite de la variati receptori periferici (extero-
proprio si interoceptori), cat si sub influenza impulsurilor de la nivelul unor
formatiuni nervoase superioare (hipotalamus, sistemul limbic, scoarta
emisferelor cerebrale). Aceste formatiuni actioneaza direct sau prin
intermediul centrilor controlului ,,automat" asupra motoneuronilor
medulari care inerveaza musculatura respiratorie si integreaza functia
respiratorie in activitati comportamentale.
Influentarea voluntara a ritmului respirator detine o importanta
fundamentala in realizarea anumitor activitati specific umane, cum sunt:
vorbitul, cantatul vocal si cu instrumente muzicale de suflat; in aceste
conditii respiratia nu mai este controlata de centrii bulbo-pontini, ci de
scoarta cerebrala.
- Reglarea umorala. Dioxidul de carbon reprezinta unul din
factorii cei mai importanti care regleaza activitatea centrilor respiratori.
Orice variatie in plus sau in minus a concentratiei CO2 din sange determina
modificari ale activitatii centrilor respiratori. O crestere de numai 0,2% a
concentratiei CO2 din aerul alveolar, deci si din sangele arterial cu care
acesta se afla in echilibru, determina dublarea frecventei si cresterea
amplitudinii respiratiilor.
Scaderea concentratiei O2 in plasma determina stimularea mai
slaba a centrilor respiratori prin mecanisme reflexe, actionand asupra
centrilor respiratori prin intermediul chemoreceptorilor sinusului
carotidian si ai crosei aortice.
C. 2. SCHIMBURILE GAZOASE RESPIRATORII

Schimburile principalelor gaze respiratorii (O2 si CO2) la nivel
pulmonar si tisular se fac pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme
fiziologice si a proprietatilor membranelor alveolo-capilare si celulare.
Etapa pulmonara
Schimburile gazoase pulmonare se realizeaza datorita diferentei
presiunilor partiale ale O2 si CO2 in cele doua medii separate de membrana
alveolo capilara: aerul alveolar si sangele din capilarele pulmonare.

Omului
Fig. 9. Schimbul si transportul gazelor respiratorii la nivel pulmonar
In aerul alveolar presiunea O2 este mult mai mare (100 mm Hg)

decat in sangele venos capilar (40 mm Hg), deci O2 va trece din aerul
alveolar in sange, pana ce se echilibreaza cu O2 din aerul alveolar. Sangele
arterial care paraseste teritoriul pulmonar are o saturatie in O2 de numai
97,5% din cauza amestecarii cu mici cantitati de sange venos din capilarele
alveolare. CO2 va urma un drum invers, trecand din sangele venos, unde se
gaseste la o presiune de aproximativ 47 mm Hg, in aerul alveolar, unde
presiunea sa partiala este de 40 mm Hg. Gradientul de presiune destul de
redus intre cele doua medii (7 mm Hg) este suficient, deoarece CO2 are un
coeficient de solubilitate de 20 de ori mai mare comparativ cu cel al O2 si o
viteza de difuziune de 25 ori superioara acestuia.
Oxigenarea sangelui din capilarele pulmonare poarta numele de
hematoza pulmonara. Desi sangele strabate foarte repede capilarele
pulmonare, schimburile gazoase sunt posibile, deoarece suprafata de
contact este extrem de mare, stratul de sange este foarte subtire si
grosimea membranei alveolo-capilare minima.
Etapa sangvina (transportul gazelor respiratorii)

Transportul sangvin al O2 se face in proportie de 1% sub forma
dizolvata in plasma si restul sub forma unei combinatii labile cu
hemoglobina (Hb) denumita oxihemoglobina (HbO2).
Datorita fierului bivalent pe care il contine, hemoglobina se
combina foarte rapid cu O2, fiecare din cei 4 atomi de fier ai gruparilor
hem putand fixa o molecula de oxigen. In repaus sangele arterial
transporta, sub forma de HbO2, 97,5% din cantitatea totala de O2. Forma
dizolvata, desi minima comparativ cu cea combinata cu Hb, din punct de
vedere functional este cea mai importanta, deoarece se afla in schimburi
directe cu lichidele interstitiale si, prin acestea, cu celulele.

Omului
Transportul sangvin al CO2 se face in mica masura (aproximativ
8%) sub forma dizolvata in plasma si in cea mai mare parte sub forma unor
combinatii chimice labile (bicarbonati, carbohemoglobina). CO2 rezultat
din oxidarile celulare ajunge prin difuziune in lichidul interstitial. In sange,
se dizolva in lichidele plasmatice si patrunde cu usurinta in eritrocite,
datorita difuzibilitatii sale ridicate.
Fig. 10. Schimbul si transportul gazelor respiratorii la nivel tisular
Atat in plasma cat si in eritrocite, sub influenta anhidrazei

carbonice, CO2 se hidrateaza, rezultand H2CO3 (acid carbonic) care se
disociaza rapid, eliberand HCO3 (anionul bicarbonic), care se combina cu
K+ in eritrocite si cu Na+ in plasma. Sub forma de bicarbonati se
transporta in sange aproximativ 80% din CO2, din care 10% in eritrocite si
70% in plasma.
Etapa tisulara
La nivelul capilarelor tisulare, sangele arterial cedeaza O2 necesar
activitatilor celulare si se incarca cu CO2 rezultat din metabolismul celular.
Disocierea HbO2 depinde de mai multi factori, dintre care cei mai
importanti sunt: presiunea partiala a O2 si a CO2, temperatura si pH-ul. In
lichidul interstitial presiunea O2 este de aproximativ 40 mm Hg, iar in
sangele capilar de 97 mm Hg, acest gradient presional favorizand
disocierea HbO2.
Capacitatea CO2 de a intensifica disocierea oxihemoglobinei in
tesuturile cu activitate intensa se datoreaza generarii si acumularii locale
de acid carbonic, care scade pH-ul tisular, si, consecutiv, afinitatea
hemoglobinei pentru O2.
Cresterea temperaturii scade capacitatea Hb de a fixa O2,
favorizand deci disocierea HbO2.

Omului
In conditii de activitate tisulara intensa, ca urmare a actiunii
convergente a acestor factori, oxihemoglobina se disociaza mai intens,
eliberand tesuturilor cantitatile de O2, necesar activitatii lor.
Schimbul de gaze la nivel tisular are loc prin difuziune, ele trecand
din tesuturi in sange (si invers) prin intermediul lichidului interstitial, de la
o presiune mai mare la una mai mica.
Utilizarea O2 de catre celule are loc in mitocondriile acestora, in
care se desfasoara procese de oxidoreducere complexe, sub actiunea
enzimelor specifice, substantele organice fiind oxidate pana la CO2 si H2O,
eliberand energia chimica.
Fig. 11. Localizarea organelor la nivelul cutii toracice

Omului
II. SISTEMUL CARDIO-VASCULAR
Aparatul circulator este format dintr-un organ central – inima si un

sistem de canale – vasele sangvine si limfatice prin care circulă sângele
si respectiv limfa, toate alcătuind o unitate functională coordonată
permanent prin sistemul nervos si endocrin pentru a fi adaptate nevoilor
mereu schimbătoare ale organismului.
A. INIMA (CORDUL)
Inima este un organ musculo-membranos cavitar tetracameral,

acoperit la exterior de o seroasă – pericard. Ea este situată în mediastinul
anterior pe diafragm, îndreptată putin la stânga în spatele sternului si a
cartilajelor costale. Inima pompează ritmic, în permanentă, tesuturilor si
organelor, sânge prin sistemul arterial vascular, pe care-l primeste prin
vene.
La omul adult greutatea inimii este în medie de circa 300 g, iar
mărimea de aproximativ a unui pumn strâns. Inima are o bază îndreptată în
sus si la dreapta, si un vârf spre în jos si la stânga.

Omului
Fig. 1. Pozitia inimii si raporturile sale
Inima, cu cele patru cavităti – 2 atrii (A), spre baza inimii si 2

ventricule (V), spre vârful ei, prezintă la exterior trei fete, o bază si un
vârf. Pe fete se observă santuri care corespund septurilor ce împart intern
inima în cavităti. Astfel este un sant coronar ce separă atriile de ventricule,
un sant interventricular, ce corespunde septului profund ce separă
ventriculele, si un sant interatrial, ce corespunde septului interatrial.
Fata sterno-costală priveste anterior si putin la dreapta si superior,
fiind acoperită, partial, de fundurile de sac pleurale anterioare, ce au în
interior marginile anterioare, ascutite, ale pulmonilor. Această fată
corespunde cel mai mult ventriculelor, dar mai ales celui drept, prezentând
si santul interventricular, ce se va continua si pe fata diafragmatică. Atriile
sunt mascate de emergenta din ventricule a celor două artere mari –
pulmonara la stânga si aorta la dreapta ei, ambele vase fiind acoperite
lateral de câte o urechiusă, dreaptă si respectiv stângă, ce reprezintă
prelungiri ale celor două atrii.
Fata diafragmatică, aproape orizontală, corespunde cel mai mult
ventriculelor si foarte putin atriilor si septului interatrial, la dreapta fiind
vărsarea venei cave inferioare în atriul drept.
Fata pulmonară, lateral stângă, este convexă si corespunde fetei

Omului
mediastinale a pulmonului stâng, atriul stâng fiind putin reprezentat; în cea
mai mare parte această parte apartine ventriculului stâng.
Baza cordului, îndreptată posterior si la dreapta, este separată printr-
un sept interatrial în două portiuni:
- portiunea stângă corespunde atriului stâng si în care se varsă cele
patru vene pulmonare;
- portiunea dreaptă corespunde atriului drept, în care se varsă cele
două vene cave – superioară si inferioară.
Vârful inimii, apartine ventriculului stâng, si se proiectează în spatiul
V intercostal stâng, pe linia verticală medio-clavicular, unde se palpează
socul apexian.
În interiorul inimii cele două atrii, drept si stâng, sunt separate
complet prin septul interatrial, iar cele două ventricule, drept si stâng, sunt
separate de asemenea de septul interventricular.
În atrii se deschid venele care aduc sânge încărcat cu dioxid de
carbon – în atriul drept, si sânge încărcat cu oxigen, de la plămân – în atriul
stâng. Fiecare atriu comunică cu baza ventriculului respectiv prin câte un
orificiu atrio-ventricular, fiecare prevăzut cu câte o valvă care are valvule
(cuspide), ce se deschid doar spre ventricule.
Astfel, la dreapta este valva tricuspidă prevăzută cu trei valvule, iar la
stânga valva bicuspidă cu două valvule.
Tot la baza ventriculelor se mai găsesc câte un orificiu arterial: al
arterei pulmonare (la ventriculul drept), situat cel mai anterior, si al arterei
aorte (la ventriculul stâng), situat posterior precedentului, ambele anterior
orificiilor atrio-ventriculare. Fiecare orificiu arterial are câte trei valve
semilunare, în cuib de rândunică, ce se deschid într-un singur sens, spre
artere.
Structura peretilor inimii, deci a cavitătilor, cuprinde trei straturi
concentrice, care dinspre interior spre exterior sunt: endocard, miocard
si pericard, stratul mijlociu, cel mai dezvoltat, având si rolul cel mai
important.
Endocardul - este format dintr-un endoteliu situat pe o membrană
bazală, sub care se găseste un strat subendotelial cu fibre si rare celule
conjunctive, precum si numeroase terminatii nervoase senzitive. La nivelul
orificiilor de deschidere ale vaselor, endocardul se continuă cu endoteliul
vascular.
Miocardul – muschiul inimii, mult mai gros la ventricule (cu
deosebire în cel stâng) decât în atrii, este format din fascicule de fibre
musculare cardiace, care au o dispozitie circulară în peretii atriilor si oblic
spiralate în ventricule.
Fasciculele musculare miocardice se desprind de pe un element fibros
situat la baza ventriculelor, ca niste inele, dispuse în jurul celor 4 orificii,
atrio-ventriculare si arteriale. La nivelul fetelor interne ale atriilor muschiul
este neted, iar la nivelul ventriculelor are aspect cavernos cu multe
proeminente, unele alcătuind muschii papilari, care de la vârful lor se
continuă cu cordaje tendinoase fixate pe valvulele atrioventriculare.
Tesutul muscular cardiac (kardia, gr. = inimă) este format din două
structuri musculare:

Omului
- miocardul comun, contractil, cu fibre musculare striate (cardiace
sau miocardice), ce contin echipament enzimatic bazat pe
metabolismul aerob;
- miocardul specific, ce asigură contractia ritmică si automată a
miocardului comun, fiind alcătuit din structuri musculare de tip
embrionar cu activitate predominant anaerobă, cu foarte mare
rezistentă la anoxie.
Miocardul comun este alcătuit din fibre musculare orientate putin
diferit fată de cele ale musculaturii scheletice, având lungimea mai mică si
prezentând legături longitudinale si transversale între ele. Se realizează
astfel un sincitiu, care electrono-microscopic arată limite între membranele
celulare dar cu discuri intercalare ce le uneste. Fiecare fibră miocardică
are sarcolema subtire, nucleul mic, iar sarcoplasma abundentă cu
miofibrele de structură striată, asemănătoare fibrei musculare scheletice.
Miocardul specific, tesutul nodal sau autoexcito-conducător este
format din celule miocardice modificate, alungite fusiform, cu striatii, dar
incomplete, si mai multă sarcoplasmă si glicogen decât în fibrele
miocardului comun. Specializarea structurală si functională a acestui tip de
miocard este pentru a realiza legătura anatomică si functională dintre atrii
si ventricule.
Acest miocard specific este format din mai multe grupe nucleare,
numite noduli, si fascicule de legătură si terminale, situate printre fibrele
miocardului comun. Fiecare nodul sau fascicul imprimă un anumit ritm
contractil inimii, precum si o viteză specifică influxului nervos. Astfel,
nodulul sinoatrial situat în peretele atriului drept lângă orificiul de
vărsare al venei cave superioare, reprezintă principalul centru de comandă
în activitatea cardiacă, generând impulsuri de 70-80/minut, ce difuzează
rapid în tot miocardul atrial.
Nodulul atrioventricular, situat în septul interatrial, preia
impulsurile precedentului, dar poate şi emite impulsuri cu o ritmicitate mai
redusă de 40 impulsuri/minut. Fasciculul His, ce continuă nodulul
atrioventricular ajungând şi spre septul interventricular pe un scurt traiect,
se divide apoi subendocardic în două ramuri, dreaptă şi stângă spre cele
două ventricule, unde prin reţeaua Purkinje se răspândeşte în tot
miocardul ventricular.

Omului
Fig. 2. Inima si tesutul excitoconducator

Pericardul acoperă inima la periferie şi este format din trei foiţe. La
exterior pericardul fibros, mai gros, care spre baza inimii se continuă cu
adventicea marilor vase; el este fixat de stern, diafragm şi alte formaţiuni
din jur prin ligamente.
În interiorul sacului pericardic fibros se găseşte pericardul seros, cu
două foiţe, viscerală şi parietală. Foiţa viscerală – epicardul reprezintă
o membrană conjunctivă subţire care acoperă exteriorul miocardului,
nefiind altceva decât foiţa viscerală a pericardului seros, după ce acoperă
periferic feţele inimii se reflectă pe marile vase dinspre baza inimii,
formând nişte funduri de sac pericardice, pentru a se continua cu foiţa
parietală, ce tapetează faţa internă a pericardului fibros.
Între cele două foiţe ale seroasei se delimitează cavitatea
pericardică, care este virtuală şi conţinând o fină peliculă de lichid
pericardic cu rol de facilitare a mişcărilor permanente ale inimii.
Vascularizaţia inimii este foarte bogată şi provine din aortă prin
cele două artere coronare, dreaptă şi stângă, desprinse în dreptul a
două valvule semilunare şi dispuse în şanţurile de la suprafeţele exterioare.
Fiecare ram arterial se ramifică foarte variat pătrunzând şi în pereţii inimii
unde se anastomozează între ele foarte puţin sau deloc, astfel că obstrucţia
unei coronare, sau a unei ramuri, provoacă necroza teritoriului miocardic
deservit, boala numindu-se infarctul de miocard. Venele din pereţii cordului
se colectează prin venele coronare într-un sinus coronar, care se deschide
direct în atriul drept.

Omului
Inervaţia extrinsecă a inimii se realizează prin fibrele sistemului
nervos vegetativ care alcătuiesc plexul cardiac situat la baza inimii, iar
fibrele acestuia se termină în miocard sub forma unor fine arborizaţii.
Fibrele simpatice, provenite din ganglionii cervicali au efecte
vasodilatatoare coronariene şi de stimulare miocardică, iar fibrele
parasimpatice, provenite din nervii vagi, sinapsează mai ales nodulii
sinoatrial şi atrioventricular, având efect inhibitor asupra activităţii inimii.
Din punct de vedere funcţional, datorită proprietăţilor specifice
miocardului, ca ritmicitatea (automatismul), conductibilitatea,
excitabilitatea şi contractilitatea, inima se comportă ca o dublă pompă,
deservind două circulaţii, mare şi mică:
- circulaţia mare (sistemică) începe din ventriculul stâng prin
artera aortă şi ramificaţiile ei în tot corpul până la capilare, revenind în
atriul drept prin două vene cave, superioară şi inferioară;
- circulaţia mică (pulmonară) pleacă din ventriculul drept prin
trunchiul arterei pulmonare care prin bifurcare se ramifică în fiecare
pulmon până la capilare, urmate de venele pulmonare câte două de la
fiecare pulmon, ce se deschide în atriul stâng.
Revolutia cardiaca
Inima functioneaza ca o dubla pompa aspiratoare - respingatoare,

contractiile ventriculare ritmice asigura circulatia sangvina permanenta prin
cele doua circuite, sistemic si pulmonar, iar aparatul valvular al inimii
imprima un sens obligatoriu circulatiei intracardiace a sangelui.
Succesiunea unei contractii (sistola) si a unei relaxari cardiace
(diastola) constitute ciclul sau revolutia cardiaca, avand o durata de 0,8 s
(70/min).
In timpul diastolei atriale sangele adus la cord de venele mari se
acumuleaza in atrii, deoarece valvele atrioventriculare sunt inchise. Dupa
terminarea sistolei ventriculare, presiunea intraventriculara scade rapid,
devenind inferioara celei atriale si, ca urmare, valvele atrioventriculare se
deschid si sangele se scurge pasiv din atrii in ventricule. Umplerea
ventriculara pasiva este raspunzatoare pentru aproximativ 70% din sangele
care trece din atrii in ventricule, restul de 30% fiind impins, ca urmare a
sistolei atriale.

Omului
Fig. 3. Sensul de circulatie al sangelui la nivelul inimii
Sistola atriala are durata scurta (0,1 s) si eficienta redusa, din cauza ca
miocardul atrial este slab dezvoltat. In timpul sistolei atriale, sangele nu
poate refula in venele mari, din cauza contractiei concomitente a unor
fibre cu dispozitie circulara, care inconjura orificiile de varsare ale
acestor vene in atrii; ca urmare, sangele trece in ventricule. Dupa ce s-
au contractat, atriile intra in diastola -0,7 s.
Sistola ventriculara urmeaza dupa cea atriala (0,3 s). Curand dupa ce
ventriculul a inceput sa se contracte, presiunea intraventriculara
depaseste pe cea intraatriala si, ca urmare, se inchid valvele
atrioventriculare. Urmeaza o perioada scurta in care ventriculul este
complet inchis, contractia ventriculara determinand cresterea presiunii
intraventriculare. Cand presiunea intraventriculara depaseste pe cea din
arterele ce pleaca din cord, se deschid valvulele semilunare de la baza
acestor vase si incepe evacuarea sangelui din ventricul.
Evacuarea sangelui se face la inceput rapid si apoi lent, presiunea
intraventriculara scazand progresiv. In timpul sistolei, ventriculele
expulzeaza in aorta si, respectiv, in artera pulmonara, 70-90 ml sange -
debit sistolic.
Dupa sistola ventriculele se relaxeaza, presiunea intraventriculara
scade rapid si, cand ajunge sub nivelul celei din arterele mari, se inchid
valvulele sigmoide.
Ventriculele continua sa se relaxeze si, o anumita perioada de timp,
sunt din nou cavitati inchise; treptat presiunea intraventriculara scade sub
nivelul celei intraatriale, se deschid valvele atrioventriculare, sangele din
atrii incepe sa se scurga pasiv in ventricule si ciclul reincepe; diastola

Omului
dureaza 0,5 s.
De la sfarsitul sistolei ventriculare pana la inceputul unei noi
sistole atriale, inima se gaseste in stare de repaus mecanic - diastola
generala (0,4 s).
Fig. 4. Valvele cardiace (valvele inimii). Diastola ventriculara
Activitatea mecanica a cordului este apreciata pe baza valorii

debitelor sistolic si cardiac.
- Debitul sistolic reprezinta cantitatea de sange expulzat de
ventricule la fiecare sistola si variaza intre 70-90 ml.
- Debitul cardiac, obtinut prin inmultirea debitului sistolic cu
frecventa cardiaca pe minut are valori de aproximativ 5,5 l, dar poate
creste in timpul efortului muscular pana la 30-40 l; debitul cardiac creste
si in timpul sarcinii, al febrei, si scade in timpul somnului.
Travaliul cardiac - lucrul mecanic efectuat de inima pe o anumita
perioada de timp - este de aproximativ 86 g/m pentru fiecare sistola a
ventriculului stang si de aproximativ 1/5 din aceasta valoare pentru
ventriculul drept. Deci, in decursul a 24 de ore, travaliul cardiac este
de aproximativ 10 000 kg/m.
Zgomotele inimii sunt consecinta activitatii mecanice
cardiace. In mod obisnuit, prin ascultatie se percep doua zgomote:
sistolic si diastolic.
- Zgomotul sistolic, prelungit si cu tonalitate joasa, este
produs de inchiderea valvelor atrioventriculare si de sistola ventriculara.
- Zgomotul diastolic, scurt si ascutit, este consecinta inchiderii
valvulelor semilunare ale aortei si arterei pulmonare.
Inscrierea grafica a oscilatiilor sonore determinate de activitatea
mecanica a cordului reprezinta fonocardiograma.
Variatiile potentialelor electrice din timpul revolutiei cardiace se pot

Omului
inregistra grafic sub forma de electrocardiograma si reprezinta metoda cea
mai folosita pentru a investiga activitatea cordului.
B. SISTEMUL VASCULAR
Sistemul vascular este format din vase sanguine şi limfatice.

Vasele sanguine sunt de calibru diferit – artere, arteriole, capilare,
venule şi vene, toate adaptate structural pentru îndeplinirea funcţiei
fiecărui ţesut irigat.
B. 1. CIRCULAŢIA SISTEMICĂ (MAREA CIRCULATIE)
Asigură transportul sângelui de la inimă spre organe şi ţesuturi prin

artere, până la capilare, şi reîntoarcerea sângelui la inimă prin vene.
a. Circulaţia arterială
Aceasta se realizează prin artera aortă, care prezintă trei porţiuni:

aorta ascendentă, cârja aortei şi aorta descendentă.
Aorta descendentă are două segmente:
- aorta toracică, situată în mediastin, pe peretele posterior, care se
continuă, după ce a pătruns printr-un orificiu diafragmatic cu aorta
abdominală. Situată prevertebral şi puţin la stânga liniei mediane, aorta
abdominală se termină prin bifurcare în dreptul vertebrei a IV-a lombară, în
arterele iliace comune, dreaptă şi stângă.
Pe parcursul ei aorta are mai multe ramuri colaterale.
Aorta ascendentă dă cele două artere coronare, ce irigă inima.
Din cârja aortei se desprind, spre baza gâtului, trei ramuri, care se
distribuie, în principal, jumătăţii capului şi gâtului, precum şi membrului
superior, de partea respectivă. Aceste ramuri sunt:
- Trunchiul brahio-cefalic care se bifurcă în:
- artera subclaviculară dreaptă destinată a iriga membrul
superior prin arterele axilară, humerală, ultima ramificându-se în radială şi
cubitală, ce realizează la nivelul mâinii arcade arteriale, una superficială şi
alta profundă, anastamozate între ele, din care se desprind arterele
digitale;
- artera carotidă comună dreaptă, ce urcă lateral de viscerele
gâtului, pentru a se bifurca sub osul hioid în:
1. carotida externă, care irigă regiunile superficiale ale capului,
superficiale şi profunde ale feţei, precum şi parţial gâtul;
2. carotida internă, ce pătrunde în neurocraniu, contribuind la
irigarea encefalului.
- Artera carotidă comună stângă urmează traiectul similar celei
drepte, fiind destinată jumătăţii stângi a capului şi gâtului.
- Artera subclaviculară stângă are traiectul şi distribuţia
asemănătoare celei drepte.
Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale – arterele intercostale irigă peretele artero-lateral
al toracelui.
Ramurile viscerale sunt destinate celor doi plămâni – arterele

Omului
bronhice esofagului, - arterele esofagiene, şi altor structuri mediastinale.
Aorta abdominală are de asemeni ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale – diafragmaticele inferioare şi lombare, destinate
pereţilor superior şi respectiv posterior, al abdomenului.
Ramurile viscerale sunt, de sus în jos, următoarele:
- trunchiul celiac, pentru ficat, stomac şi splină;
- mezenterica superioară, pentru pancreas, intestin subţire şi colonul
drept;
- două artere renale, dreaptă şi stângă pentru rinichi,;
- mezenterica inferioară, pentru colonul stâng şi partea superioară a
rectului;
- două artere genitale, spermatică sau ovariană.
La terminarea aortei fiecare arteră iliacă comună se bifurcă în:
- artera iliacă internă (hipogastrică), destinată organelor micului
bazin şi perineului;
- artera iliacă externă care irigă membrul inferior prin arterele
femurală, poplitee, tibiale (anterioară şi posterioară), fibulară,
pentru ca la nivelul piciorului să se formeze arcade, una dorsală şi
una plantară, anastomozate între ele, din care se desprind arterele
digitale.

Omului
Fig. 5. Schema circulatiei sangelui
STRUCTURA PEREŢILOR VASELOR ARTERIALE
Pereţii arterelor au trei tunici:

- tunica internă, formată din endoteliu sub care se află un strat
conjunctiv bogat în reţele de fibre elastice;
- tunica medie alcătuită din lame elastice concentrice de care se
ataşează fibre musculare netede;

Omului
- tunica externă (adventicea) formată din ţesut conjunctiv, vase şi
nervi.
Fig. 6. Structura peretilor arteriali si venosi
Arterele mari, ca aorta şi ramurile ei principale, au în structura

tunicii medii ţesut elastic predominant, pe când în arterele mici şi arteriole
predomină fibrele musculare cu dispoziţie circulară.
Circulaţia sângelui în artere, asigurată de activitatea ritmică a
cordului, determină în fiecare sistolă (contracţie) ventriculară propulsarea
în aortă şi arterele mari a sângelui, care destind pasiv pereţii acestora. În
diastolă (relaxare) pereţii revin la dimensiunile de repaus, comprimând
sângele care, neputând reflua în ventriculul stâng, din cauza închiderii
valvelor semilunare, este împins spre ţesuturi. Astfel se realizează
scurgerea sângelui într-un flux continuu la nivelul arterelor spre capilare.
Dilataţia şi concentraţia arterelor mici şi arteriolelor influenţează
profund debitul sanguin, acestea realizându-se sub influenţa impulsurilor
nervoase, care modifică irigaţia tisulară în funcţie de necesităţi.
Viteza de circulaţie a sângelui în arterele mari este de circa 0,5 m/s,
pentru ca apoi lent să scadă în colateralele lor, pentru ca în arteriole să
ajungă la circa 0,5 mm/s. Aceasta se datoreşte creşterii foarte mari a
suprafeţei totale de secţiune a acestui ultim sector vascular, dar şi datorită
vâscozităţii şi creşterii frecării sângelui, determinată de micşorarea
calibrului vascular.
Capilarele, porţiunea cea mai distală a tuturor ramificaţiilor
arteriolare, reprezintă vase sanguine foarte mici, cu lungime medie de circa
0,5 mm şi diametrul lumenal de 5-20 microni, realizând, dacă ar fi puse cap
la cap, o lungime impresionantă, de aproximativ 2500 km şi o suprafaţă de
circa 6200 m2.
Structura peretelui capilar, adaptată ideal pentru realizarea
schimburilor dintre sânge şi ţesuturi, este format dintr-un strat de celule
turtite endoteliale, aşezate pe o membrană bazală şi înconjurată de un
periteliu cu ţesut conjunctiv lax.
Capilarele continuă ultimele arteriole care mai au încă un strat

Omului
muscular, şi se continuă cu capilarele venoase şi mai apoi cu venulele.
Numărul lor este direct proporţional cu activitatea pe care o depune
organul. Astfel numărul capilarelor din miocard pe mm3 este dublu faţă de
cel din muşchiul striat. Însă într-un muşchi striat nu toate capilarele sunt
permanent irigate cu sânge, deoarece în repaus numărul acestora este de
10 ori mai mic comparativ cu numărul capilarelor aceluiaşi muşchi în
activitate.
Variaţia calibrului capilarelor depinde mai ales de tonusul unui
sfincter precapilar format din fibre musculare netede care se contractă
periodic în repaus (capilarele nefiind irigate) şi se relaxează în activitate
deschizând lumenul capilar.
Presiunea arteriala. Presiunea sub care circula sangele in
artere si care se transmite peretilor vasculari reprezinta tensiunea
arteriala. Ea este corelata cu sistola si diastola; astfel, in timpul sistolei
ventriculului stang presiunea in aorta si ramificatiile ei mari creste brusc
pana la 120-140 mm Hg, valoare care reprezinta presiunea (tensiunea)
arteriala maxima (sistolica). In timpul diastolei are loc scaderea presiunii
arteriale pana la 70-80 mm Hg, valoare denumita presiune (tensiune)
arteriala minima (diastolica). Diferenta dintre presiunea maxima si minima
diminua progresiv, pe masura micsorarii calibrului arterial.
Presiunea arteriala se masoara la nivelul arterei brahiale cu ajutorul
unor aparate speciale denumite tensiometre.
Presiunea arteriala este mentinuta in limite normale datorita unor
mecanisme neuroumorale foarte complexe. Valoarea presiunii arteriale este
conditionata de o serie de factori, cei mai importanti fiind: debitul cardiac,
rezistenta vasculara, volumul si calitatile sangelui, elasticitatea peretilor
vasculari.
- Rezistenta vasculara periferica depinde de calibrul vascular si
de viscozitatea sangelui. In vasele cu calibru mare, rezistenta este
scazuta; de aceea tensiunea arteriala in artera brahiala, de exemplu, este
doar cu 5 mm Hg inferioara celei aortice. La nivel arteriolar, presiunea
sangvina se prabuseste, ajungand la 35-40 mm Hg, din cauza cresterii
enorme a suprafetei de sectiune totala a vaselor si a scaderii vitezei de
circulatie prin cresterea frecarii. Rezistenta vasculara arteriolara poate fi
mult modificata prin influente nervoase si umorale, constrictia sau
dilatatia arteriolelor putand modifica rapid nivelul tensiunii arteriale
sistemice.
- Volumul sangvin influenteaza, de asemenea, nivelul presiunii
arteriale, fapt dovedit de variatiile tensionale produse de hemoragii sau de
transfuzii de sange.
- Viscozitatea sangvina modifica frecarea de peretii vasculari:
cresterea viscozitatii incetineste fluxul sangvin prin artere si mareste
presiunea arteriala, iar scaderea viscozitatii are efecte contrarii.
- Elasticitatea peretilor vasctilari, care scade cu varsta, reprezinta un
factor important de care depinde rezistenta vasculara, aceasta crescand cu
scaderea elasticitatii.
Viteza de circulatie a sangelui in artere (0,5 m/s in aorta) scade lent in
vasele mari si scade intens in arteriole, ajungand la 0,5 mm/s, datorita
cresterii imense a suprafetei totale de sectiune a acestui sector vascular si a
cresterii frecarii datorita micsorarii calibrului vascular.

Omului
Pulsul arterial, perceput cand se comprima o artera pe un plan
osos, este rezultatul undei determinate de distensia peretilor aortei, ca
urmare a evacuarii bruste a sangelui din ventriculul stang.
Unda pulsului se propaga prin peretii arteriali cu viteza de 10 ori mai
mare decat unda fluxului sangvin. Palparea pulsului informeaza asupra
frecventei si ritmului cardiac, iar inregistrarea grafica a undei pulsatile -
sfigmograma - da informatii asupra particularitatilor ei.
Circulaţia sângelui în capilare este foarte lentă, de circa 0,7 mm/s,
realizând schimburi în dublu sens:
- unele de importanţă vitală, dintre plasmă şi lichidele interstiţiale
din jurul capilarelor, cărora le asigură oxigenul, substanţele
energetice şi plastice necesare;
- altele invers, preluând din ţesuturile interstiţiale în sânge, dioxidul
de carbon şi substanţele nevolatile rezultate din metabolism.
Aceste schimburi se realizează prin diverse procese, dar sunt profund
influenţate de factori fizici, chimici, termici, tisulari, care produc
modificarea calibrului capilar. Astfel frigul are efect vasoconstrictor, iar
acidoza vasodilatator cu mărirea fluxului sanguin capilar.
Dinamica mediilor lichidiene în organism (îndeosebi sângele şi limfa)
este importantă atât pentru vehicularea, cât şi pentru resorbţia
medicamentelor. Împreună cu presiunea hidrostatică şi osmotică, viteza de
circulaţie a acestor medii în funcţie de concentraţia substanţelor dizolvate,
sunt factorii importanţi pentru absorbţia medicamentelor din ţesutul unde
au fost administrate spre mediul intern, ca şi pentru reabsorbţia lor din
mediul intern în ţesuturi.
Împreună cu arteriolele, din care derivă, şi venulele, cu care se
continuă, capilarele alcătuiesc patul vascular terminal al microcirculaţiei,
cu roluri deosebite, dintre care mai importante sunt:
- rolul nutritiv, al schimburilor tisulare;
- menţinerea temperaturii constante a corpului prin
capilaromotricitate, ce acţionează ca un adevărat radiator reglabil;
- homeostazia circulatorie.
Reglarea circulaţiei capilare se face prin două modalităţi:
- Reglarea nervoasă realizată atât de fibrele vasoconstrictoare
simpatice (în teritoriile pre şi post capilare) şi cele capilaro-dilatatoare
parasimpatice sau simpatice colinergice (caile aferente), cât şi de reacţii
neuroflexe locale capilomotorii sub controlul centrilor vasomotorii medulari
şi bulbari, centri a căror tonus este întreţinut de alţi centri superiori
cortico-diencefalici. Centrii nervosi care coordoneaza activitatea cordului si
vaselor se gasesc in formatiunea reticulata bulbo-pontina. In aceasta
structura nervoasa exista doua categorii de neuroni:
1. unii implicati in esential in reglarea activitatii cordului – centrii
cardiomotori;
2. altii implicati in reglarea tonusului vascular – centri vasomotori.
- Reglarea umorală este dată în afara mediatorilor chimici
simpatico-adrenergici (adrenalina şi noradrenalina) cu acţiune
capilaroconstrictoare şi colinergici (acetilcolina) capilarodilatatoare, şi de
către cataboliţi acizi nespecifici (CO2, H+, acid lactic) sau alte substanţe,
cum ar fi: adenozina, histamina, serotonina, plasmakinele,
prostaglandinele, etc.

Omului
b. Circulatia venoasă
Aceasta reprezintă continuarea circulatiei capilare din tesuturi, prin

vase din ce în ce mai mari, care formează două vene cave, superioară si
inferioară, ce se deschid în atriul drept.
Vena cavă superioară se formează prin unirea, în partea de sus a
mediastinului si în spatele sternului, două triunghiuri venoase
brahiocefalice, drept si stâng. Tot în vena cavă superioară se varsă si
marea venă azigos care culege sângele venos din peretii si viscerele
toracelui, cu exceptia inimii.
Trunchiul brahiocefalic drept se formează din unirea, la baza
gâtului, a venelor jugulară dreaptă si subclaviculară dreaptă, care
culeg sângele venos din jumătatea dreaptă a capului si gâtului si respectiv
a membrului superior drept.
Trunchiul brahiocefalic stâng, prin vase similare celui drept,
culege sângele venos din jumătatea stângă a capului si gâtului, respectiv a
membrului superior stâng.
Vena cavă inferioară culege sângele venos din peretii si organele
abdomenului, bazinului si membrelor inferioare. Ea se formează la dreapta
bifurcării terminale a aortei, prin unirea a două vene iliace comune,
fiecare rezultată din confluenta altor două vene:
- vena iliacă internă, ce drenează sângele din peretii si viscerele
bazinului;
- vena iliacă externă, care culege sângele de la nivelul membrului
inferior.
După formare vena cavă inferioară are un traiect ascendent la dreapta
aortei abdominale, pătrunde printr-un orificiu diafragmatic în torace si
după un foarte scurt traiect, se deschide în atriul drept. Afluentii venei cave
inferioare sunt:
- vene parietale (diafragmatice si lombare);
- viscerale (genitale, renale si hepatice).
Reamintim importanta deosebită a unei derivatii venoase – vena
portă, care se formează din capilarele peretilor dubli digestivi
subdiafragmatic (fără 2/3 inferioară a rectului), si în plus a celora din splină
si pancreas, pentru a se recapilariza în sinusoidele hepatice, de unde prin
venele centrolobulare si venele hepatice se varsă în vena cavă inferioară.

Omului
Fig. 7. Sistemul venos port
STRUCTURA VENELOR
Venele au un volum de circa 3 ori mai mare decât al arterelor, iar

structura peretilor lor cuprinde aceleasi trei tunici ca al arterelor, însă sunt
mai subtiri, ceea ce le permite să se destindă mai usor. Venele situate sub
nivelul inimii au musculatura mai dezvoltată, iar endoteliul prezintă mici
pliuri numite valvule.
Circulatia sângelui în vene este mult mia lentă, de la 0,5 mm/s în
venule până la 10 cm/s în venele mari, datorită cresterii diametrului
vascular si scăderii presiunii intravenoase din venele mari înaintea intrării
în atriul drept. Circulatia sângelui prin vene spre inimă se datorează si
altor cauze:
- aspiratia toracică;
- aspiratia ventriculară în timpul sistolei;
- presiunii sângelui în capilare;
- contractiei musculaturii striate;
- pulsatiilor arteriale.
B. 2. CIRCULATIA MICĂ (PULMONARĂ)
Circulatia mică cuplată în serie cu cea sistemică, se realizează între

Omului
ventriculul drept, pulmoni si atriul stâng.
Artera pulmonară transportă sângele, venos din ventriculul drept
spre pulmoni prin fiecare ram de bifurcatie, unde se ramifică până în
bogata retea capilară perialveolară, în vederea efectuării hematozei.
Venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân, începe prin
continuarea capilarelor perialveolare, sângele continând oxigen pentru a se
vărsa în atriul stâng.
Structura peretilor arterei pulmonare. Peretii sunt mult mai
subtiri decât cei din aortă, chiar dacă au calibrul asemănător. În schimb
peretii arterei pulmonare sunt mult mai putin elastici, ca si a arteriolelor
care rezultă prin diviziunea ei. Aceasta conferă teritoriului de distributie
intrapulmonar o mare variatie dimensională, astfel că în inspiratie
capacitatea vasculară pulmonară creste, iar în expiratie scade. De
asemenea circulatia pulmonară, datorită unei bogate inervatii vegetative
simpatice vasoconstrictoare intraparietale, prezintă si variatii active ale
calibrului vascular.
B. 3. CIRCULATIA LIMFATICĂ
Circulatia limfatică, o derivatie a marii circulatii, reprezintă un sistem

închis de vase prin care o parte din lichidele interstitiale se reîntorc în
sistemul venos.
Această circulatie începe la nivelul tesuturilor prin capilare terminate
în „fund de sac”, continuate cu vase limfatice, care prin două colectoare –
canalul toracic si marea venă limfatică, se termină la baza gâtului unde
se varsă în venele subclaviculare.
Pe traiectul acestor vase limfatice se găsesc unul sau mai multi
ganglioni limfatici de unde primesc limfocite si imunoglobuline.
Canalul toracic, cel mai mare vas limfatic, se formează în spatele
aortei abdominale, imediat sub diafragm, sub forma unei formatiuni
dilatate numite cisterna chili. De la această cisternă chili porneste canalul
toracic care ajunge în torace înaintea coloanei vertebrale, până la baza
gâtului, unde face o crosă spre înainte pentru a se vărsa în vena
subclaviculară stângă.
Canalul toracic culege limfa din tot teritoriul somatic si visceral
subdiafragmatic, din jumătatea stângă a toracelui, capului si gâtului,
precum si de la nivelul membrului superior stâng, al teritoriului
supradiafragmatic.
Canalul limfatic drept este un colector scurt situat la baza gâtului,
în partea dreaptă, care se varsă în vena subclaviculară dreaptă. Acest canal
culege limfa din jumătatea dreaptă a toracelui, capului si gâtului, precum si
de la nivelul membrului superior drept.
Structura capilarelor limfatice este asemănătoare cu a celor
sanguine, dar având endoteliul foarte permeabil.
Vasele limfatice au aceeasi structură ca a venelor, pe care le însotesc,
dar sunt mai subtiri si prezintă valvule semilunare.
Ganglionul limfatic este o formatiune mică, ovalară, care formează
în anumite regiuni grupuri ganglionare cum ar fi cele axilare, inghinale,
mediastinale, latero-cervicale, abdominale s.a. Fiecare ganglion este
format din tesut limfoid dispus în două zone. Cele din zona corticală – de

Omului
la periferie, are aspectul unor foliculi limfatici, iar cel din zona medulară –
centrală, se dispune în cordoane ramificate de celule ce prezintă
anastomoze, între care se găsesc sinusuri limfatice.
În afara acestor structuri limfatice, mai întâlnim organe limfoide în
peretele intestinului ca foliculi limfatici solitari, amigdale, timus, sau pulpa
albă a splinei.
Functiile sistemului limfatic sunt numeroase si anume:
- prin vasele limfatice este drenată o anumită parte a lichidelor interstitiale;
- prin aceste vase se readuc în circulatia sistemică proteinele extravazate
(mai ales în ficat si intestin);
- prin aceleasi vase sunt transportati acizii grasi cu lant lung de carbon si
colesterolul, care au fost resorbiti din intestin, dar si unele enzime si
hormoni descărcati direct în lichidele interstitiale;
- rolul foarte important în imunitatea organismului.
Cunoasterea topografiei vaselor limfatice si a ganglionilor limfatici
din corp este de o mare importantă clinică, deoarece majoritatea infectiilor
acute si cronice, precum si tumorile maligne, se propagă pe cale limfatică.
În aceste situatii, ganglionii se măresc de volum si devin adesea durerosi si
pot fi palpati sau explorati paraclinic prin limfografii.
III. SISTEMUL DIGESTIV
Aparatul digestiv cuprinde totalitatea organelor care alcătuiesc

tubul digestiv (canalul alimentar), cu glandele sale anexe, a căror funcţii
principale sunt digestia şi absorbţia principiilor alimentare, inclusiv
medicamentele, precum şi eliminarea reziduurilor care nu au fost asimilate
în urma ingestiei alimentelor şi substanţelor medicamentoase.
A. TUBUL DIGESTIV
Tubul digestiv cuprinde mai multe segmente începând de la;

- cavitatea bucală, situată la nivelul viscerocraniului;
- faringe;
- esofag;
- stomac;
- intestin subţire;
- intestin gros, care străbat gâtul, toracele şi abdomenul
terminându-se prin orificiul anal la nivelul perineului posterior
(peretele inferior abdominal).
A. 1. CAVITATEA BUCALĂ
Cavitatea bucală este situată sub bolta palatină, care o separă de

fosele nazale. Planşeul cavităţii bucale este ocupat în cea mai mare parte
de limbă. Ea comunică anterior la nivelul orificiului bucal (dintre cele două
buze, superioară şi inferioară) cu exteriorul, iar posterior, prin intermediul
istmului gâtlejului, cu bucofaringele. Lateral, cavitatea bucală corespunde
obrajilor.
În interirul cavităţii bucale arcadele dentare, superioară şi inferioară,

Omului
împart această cavitate în două compartimente, şi anume:
- vestibulul bucal cuprins între buze şi obraji, pe de o parte, şi arcadele
dentare pe de altă parte;
- cavitatea bucală propriu zisă situată îndărătul acestor arcade.
Limba este un organ musculo-membranos având rol important în
masticaţie, deglutiţie, vorbire, şi în perceperea excitaţiilor exteroceptive şi
gustative. Ea este constitutită din numeroşi muşchi ce se inseră pe oasele şi
organele vecine, şi prezintă un vârf şi un corp, libere în cavitatea bucală,
continuate posterior de baza limbii. Limba este inervată motor de nervul
hipoglos (XII), iar inervaţia senzitivă şi senzorială este dată de nervii
trigemen (V), respectiv facial (VII), glosofaringian (IX) şi vag (X).
Dinţii sunt cele mai dure formaţiuni osoase, care prezintă descriptiv
trei componente şi anume:
- rădăcina, implantată în alveola dentară;
- colul, in continuarea radacinii în raport cu gingia;
- coroana dentară la exterior, ultima vizibilă şi de culoare
albicioasă.
Există la copii, dentiţia de lapte, sau decidua (căzătoare), care este
formată din 20 de dinţi. Această dentiţie este înlocuită treptat spre vârsta
adultă, prin înmuguriri succesive pornite din maxilare, de dentiţia definitivă
alcătuită din 32 de dinţi, câte 16 pe fiecare arcadă. O hemiarcadă cuprinde
la adult, de la linia mediană şi anterior spre lateral şi posterior, următorii
dinţi: 2 incisivi (I), 1 canin (C), 2 premolari (PM), şi 3 molari (M).
Din punct de vedere funcţional dinţii au rol pe de o parte în vorbire
(în pronunţia unor consoane), iar pe de altă parte au rol important în
masticaţie, fiind perfect adaptaţi pentru tăierea, zdrobirea şi măcinarea
alimentelor.
În interiorul cavităţii bucale se găseşte mucoasa bucală cu un
epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat, care la nivelul fiecărui col
dentar se îngroaşă alcătuind gingia. Mucoasa de pe faţa dorsală, marginile
şi vârful limbii prezintă în plus papilele linguale şi mugurii gustativi. În
cavitatea bucală se deschid canalele de excreţie ale glandelor mari salivare
– glanda parotidă, în vestibulul bucal, şi – glandele submaxilară şi
sublinguală pe planşeul bucal, înaintea bazei limbii. Aceste glande salivare
perechi se găsesc împrejurul cavităţii bucale, astfel: parotida – în spatele
mandibulei şi sub urechea externă, submaxilara – intern de marginea
inferioară şi gonionul mandibulei, iar sublinguala – în spatele corpului
mandibulei, sub mucoasa planşeului bucal.

Omului
Fig. 1. Pozitionarea glandelor salivare
În pereţii cavităţii bucale mucoasa prezintă şi numeroase glande

salivare mici.
Fig. 2. Structura dintelui

Omul are doua dentitii:
1. de lapte/temporara - 20 dinti:
Formula dentara (pe jumatate de arcada):
I 2/2, C 1/1, M 2/2;

Omului
2. definitiva - 32 dinti:
Formula dentara (pe jumatate de arcada):
I 2/2, C 1/1, PM 2/2, M 3/3.
A. 2. FARINGELE
Faringele a fost studiat la aparatul respirator.

De asemenea trebuie remarcat că la nivelul buco-faringelui se
încrucişează calea alimentară (care din cavitatea bucală, se continuă prin
bucofaringe, cu laringofaringele, esofagul ş.a.), cu calea aeriană (care din
fosele nazale şi nazofaringe, se continuă după bucofaringe cu laringele,
traheea ş.a.).
A. 3. ESOFAGUL
Esofagul continuă faringele în jos la nivelul gâtului, apoi coboară în

mediastinul posterior (la nivelul toracelui), pentru ca după ce pătrunde
printr-un orificiu din muşchiul diafragm, să se continue, după o scurtă
porţiune, cu stomacul. În acest traiect esofagul prezintă mici curburi,
precum şi mici strâmtori, între care sunt uşoare dilataţii.
Structura esofagului cuprinde:
- un strat muscular la exterior, cu musculatură striată în jumătatea sa
superioară, şi netedă în jumătatea inferioară;
- submucoasa, dublează spre interior musculatura, fiind formată din ţesut
conjunctiv lax, vase şi nervi;
- mucoasa, stratul cel mai intern, este continuarea mucoasei faringiene, în
partea superioară, şi a celei gastrice, în partea inferioară. ca şi în cavitatea
bucală, mucoasa are epiteliul de tip digestiv – pavimentos stratificat
necheratinizat.
Sub diafragm tubul digestiv se continuă în cavitatea abdominală,
unde, împreună cu glandele sale anexe şi alte viscere, sunt acoperite
parţial, sau aproape total, de cea mai întinsă şi complexă seroasă din
organism – peritoneul.
CAVITATEA ABDOMINALĂ
Cavitatea abdominală are forma unui ovoid cu axul mare vertical,

care diferă ca formă la copil, bărbat, sau femeie.
Această cavitate are următoarele limite:
- superior, muşchiul diafragm;
- inferior, diafragmul pelvin (muşchiul ridicător anal) al perineului,
- anterolateral, pereţi musculo-membranoşi şi, mai jos, oasele coxale;
- posterior, coloana lombo-sacrată.
Cavitatea abdominală cuprinde trei compartimente:
- toracoabdominal (sub muşchiul diafragm, care se bombează mult
spre torace);
- abdomenul propriu-zis (sub precedentul şi ocupând cea mai mare
parte);
- abdomino-pelvin (partea cea mai declivă a cavităţii abdominale).

Omului
PERITONEUL
Această seroasă este formată din două foiţe – parietală şi viscerală.
Foiţa parietală acoperă faţa internă a pereţilor abdominali, iar la
nivelul peretelui posterior înveleşte cei doi rinichi, marile trunchiuri
vasculare (aorta şi vena cavă inferioară), lanţurile simpatice latero-
vertebrale, nervii splanhici şi plexuri nervoase, precum şi formaţiuni
vasculare şi ganglionare limfatice. De pe acest perete foiţa parietală din
dreapta şi cea din stânga, se alătură şi se continuă spre anterior pentru a
înveli, parţial sau aproape total, segmentele tubului digestiv şi glandele
sale anexe, în plus şi splina.
Aceste prelungiri peritoneale conţin pe lângă ţesut conjunctiv, şi
elemente vasculare şi nervoase destinate viscerelor. Ele iau diferite
denumiri, cum ar fi:
- mezouri, când leagă peretele de un segment al tubului digestiv;
- epiplooane (epiploon, gr. = plutitor), când leagă două viscere între ele;
- ligamente, când leagă unele viscere direct de perete.
În cursul dezvoltării embrio-fetale segmentele tubului digestiv
subdiafragmic suferă diferite torsionări şi acolări (alipiri) împreună cu
peritoneul, ajungând, de la forma simplă tubulară, iniţială, a intestinului
primitiv, la dispoziţia complexă de după naştere.
Foiţa viscerală a peritoneului continuă precedenta, acoperind
viscerele.
Între cele două foiţe, parietală şi viscerală, se formează cavitatea
peritoneală, care conţine câţiva ml de lichid peritoneal, de mare
importanţă funcţională, cum ar fi facilitarea mobilităţii unor segmente ale
tubului digestiv.
Peritoneul mai prezintă şi unele funcţii foarte importante cum ar fi:
- absorbţia unor lichide de secreţie sau de transudaţie, dar şi a unor soluţii
introduse în diferite scopuri în cavitatea peritoneală;
- funcţia fagocitară cu rol de curăţenie şi drenaj a cavităţii;
- funcţia senzitivă dată de terminaţiile nervoase libere sau incapsulate, ce
realizează fenomene reflexe la unele incitaţii nociceptive.
Cavitatea peritoneală este împarţita în două cavităţi: marea cavitate
peritoneală, cea mai întinsa, şi mica cavitate peritoneala.
Marea cavitate peritoneală este împarţita de colonul transvers şi
mezoul său, care au o dispoziţie aproape orizontală (între vîrfurile coastelor
10 dreapta şi 8 stînga), în două etaje- supramezocolic şi submezocolic.
În etajul supramezocolic găsim, de la dreapta la stînga, trei loje
viscerale: hepatică, gastrică şi splenică.
În etajul submezocolic întîlnim cadrul colic de forma unui U inversat,
ce se întinde spre pereţii laterli, iar în interiorul cadrului colic sunt ansele
intestinului subţire. În pelvis pe peretele posterior colonul se continuă cu
rectul, anterior de care se găsesc mai întîi organele genitale şi apoi vezica
urinara (în spatele simfizii pubiene), toate acoperite parţial de peritoneu.
Între toate aceste loje viscerale se delimitează şi diferite spaţii
peritoneale.
Mica cavitate peritoneală (bursa omentalis) este un spaţiu mult mai
restrîns situat în spatele stomacului. Ea comunică cu marea cavitate
peritoneală printr-un mic orificiu din dărătul pedicului hepatic, pedicul ce
se găseşte în partea dreaptă a micului epiploon, ce leagă mica curbură

Omului
gastrică de hilul hepatic.
A. 4. STOMACUL
Stomacul reprezintă o porţiune mobilă şi cea mai dilatată a tubului

digestiv, care continuă esofagul la nivelul unui orificiu numit cardia şi se
continuă, în partea inferioară, cu duodenul la nivelul orificiului piloric.
El are forma literei J, cu două feţe (anterioară şi posterioară), şi două
curburi – mică, la drepta, şi mare la stînga.
Normal lungimea stomacului, în medie, este de circa 25 cm, iar
capacitatea sa de aproximativ 600-2000 cm3.
Fig. 3. Morfologia stomacului
Funcţional stomacul prezintă două porţiuni şi anume:

- portiunea verticală, porţiunea digestorie, care are in partea
superioară, sub diafragm şi în raport cu inima, fundul stomacului (fornix
camera cu aer, sau marea tuberozitate), iar în continuare corpul
stomacului;
- porţiunea orizontală, egestorie (de eliminare), în continuarea
precedentei, uşor ascendentă spre dreapta, ce cuprinde mica tuberozitate
(sinusul), şi în continuare segmentul piloric, cu antrul şi canalul piloric.
Glandele cardiale si pilorice secreta mucus, iar cele ale fundului si
corpului gastric au in structura lor celule care secreta pepsinogen, celule
care secreta HCl si celule accesorii, care secreta mucus.
Inervatia stomacului este constituita din fibre parasimpatice
provenite din nervii vagi si fibre simpatice, din plexul celiac. In peretele
gastric exista doua plexuri vegetative.

Omului
Fig. 4. Vascularizatia stomacului

A. 5. INTESTINUL SUBŢIRE
Intestinul subţire cuprinde două porţiuni: duodenul şi jejuno-

ileonul.
Fig. 5. Segmentele intestinului subtire

Duodenul
Duodenul reprezintă porţiunea iniţială, fixă, prin acolarea pe peretele
posterior, a celui mai lung segment al tubului digestiv. El are forma unui
cadru, sau inel incomplet, de interiorul căruia este legat strîns capul
pancreasului, împreuna cu care formează complexul duodeno-pancreatic.
Duodenul are lungimea de circa 25 cm, corespunzînd primelor 4
vertebre lombare, iar capacitatea sa este de circa 100-250 cm3. El continuă
stomacul la nivelul pilonului, lîngă care are singura porţiune mobila - bulbul
duodenal, şi se continuă distal cu prima ansă jejunală.

Omului
La nivelul duodenului în porţiunea sa mijlocie se gasesc două orificii
de deschidere a unor canale, ce-şi varsă produsul, şi anume:
- unul mai mare al canalului coledoc, ce aduce bila secretată de
ficat, unit adesea la terminare cu canalul pancreatic principal;
- unul mai mic al canalului pancreatic accesoriu, situat puţin mai
sus.
Jejuno-ileonul
Este segmentul cel mai lung al tubului digestiv de circa 5-6 m, situat
în cadrul colic în continuarea duodenului, care distal se continuă cu
intestinul gros.
Are formă cilindrică, prezentînd 14-16 cuduri, numite anse intestinale
dispuse caracteristic: jejunul are ansele orizontale, iar în continuare ileonul
are ansele ordonate vertical.
Ansele jejuno-ileale prezintă particularitaţi morfo-funcţionale, care le
deosebesc, şi sunt ancorate de peretele posterior abdominal prin mezoul
său - mezenter, care-i conferă mobilitatea.
Rădăcina mezenterului, de la perete, ţine de la flancul stîng al
vertebrei 2 lombare, pînă la articulaţia sacro-ileacă dreaptă.
A. 6. INTESTINUL GROS
Intestinul gros este ultima porţiune a tubului digestiv, în continuarea

ileonului, care se termină la nivelul orificiului anal. El are o lungime de
circa 1,40- 1,80 m, iar calibrul mai mare ca a intestinului subţire. Forma sa
în ansamblu este ca un cadru – cadrul colic, cu trei porţiuni principale:
cecum cu apendicele vermiform, colonul (cu 4 segmente) şi rectul.
Fig. 6. Segmentele intestinului gros

Omului
Cadrul colic are forma literei U răsturnată, dispus în jurul viscerelor
din etajul submezocolic. Mezourile segmentelor sale, libere sau acolate, le
determină mobilitatea sau fixitatea.
Cecum, reprezintă prima porţiune mobilă, de forma unui fund de sac,
şi partea cea mai dilatată, corespunzînd fosei iliace drepte. El prezintă
intern 2 orificii:
- un orificiu superior, de comunicare cu ultima ansă ileală, la nivelul
căruia se găseşte valvula ileo-cecală a lui Bauhin (sau a
farmaciştilor);
- un orificiu inferior precedentei, prevăzut inconstant cu o valvulă
prin care comunică cu apendicele vermiform.
Colonul prezinta patru segmente:
- colonul ascendent;
- colonul transvers;
- colonul descendent;
- colonul sigmoid.
Colonul ascendent, fix, continuă cecul pînă sub faţa inferioară a
lobului drept al ficatului de unde se continuă transversal spre dreapta, cu
colonul transvers, mobil, pînă sub splină.
Rectul, situat în pelvis în faţa sacrumului, cu un mezou scurt şi gros,
continuă colonul sigmoid şi ţine de la a treia vertebra sacrată pînă la
orificiul anal de la nivelul perineului posterior.
Intestinul gros prezintă caracteristic la nivelul colonului nişte benzi
determinate de fibrele longitudinale, numite tenii, iar din loc în loc dilataţii
numite haustre, dispuse între condensări musculare circulare. În lungul
teniilor mai prezintă şi mici verticule grăsoase numite apendici (ciucuri)
epiploici.
B. STRUCTURA MORFOFUNCŢIONALĂ A TUBULUI DIGESTIV

SUBDIAFRAGMATIC
În afara tunicii seroase peritoneale, de la periferia segmentelor

tubului digestiv, spre interiorul lor se găsesc următoarele 3 tunici cu
anumite particularităţi, şi anume:
- Tunica musculară, este formată din fibre musculare netede,
longitudinale la exterior şi circulare la interior, cu excepţia stomacului care
prezintă cel mai intern şi fibre oblice. Aceste fibre musculare asigură
motricitatea tubului digestiv şi propagarea conţinutului său. La anumite
nivele formează sfinctere, cum ar fi cel piloric, sau a sfincterelor
duodenale, ileocecal, anale.
La nivelul stomacului musculatura imprimă 2 tipuri de mişcări:
- contracţii peristolice, tonice, pe alimente, în porţiunea verticală
(digestorie);
- contracţii peristaltice, în porţiunea orizontală (egestorie), pentru
eliminarea conţinutului gastric.
La nivelul jejuno-ileonului contracţiile sunt ritmice, prin dispoziţia
fibrelor longitudinale mai mult spiralat, determinînd mişcări peristaltice,
tonice şi antiperistaltice.
La nivelul intestinului gros fibrele musculare longitudinale
determină prezenţa teniilor, în număr de trei pe colonul ascendent,

Omului
transvers şi descendent, şi două pe cel sigmoid; fibrele circulare sau
ştrangulaţiile caracteristice, care delimitează haustrele colice.
Rectul are musculatura reuniformizată, iar perianal prezintă 2
sfinctere, unul neted situat intern, şi altul striat situat extern.
La nivelul stratului muscular există un plex nervos intramuscular a lui
Auerbach.
- Tunica submucoasă este reprezentată de ţesut conjunctiv lax, vase
sanguine, limfatice şi nervi. Elementele nervoase de la acest nivel
alcătuiesc plexul submucos Meissner.
- Tunica mucoasă prezintă particularităţi în fiecare segment al
tubului digestiv, avînd un epiteliu cilindric simplu şi un corion, realizînd o
barieră permeabilă selectivă între conţinutul tubului digestiv şi organism,
asigurînd transportul şi digestia alimentelor prin secreţia de mucus şi
enzime digestive.
- Tunica externa (adventicea) este constituita din tesut
conjunctiv lax in jurul faringelui, esofagului si partii inferioare a rectului si
dintr-un tesut conjunctiv dens, acoperit de seroasa peritoneala, in celelalte
segmente ale tubului digestiv.
La nivelul stomacului mucoasa are aspectul unor pliuri longitudinale,
legate prin pliuri transversale, ce delimitează mici depresiuni - vacuole. De
asemenea, cu lupa, se mai observă şi mici ridicături mamelonare delimitate
de şanţuri, în interiorul cărora se deschid glandele gastrice ce secretă
sucul gastric. În corionul mucoasei, ca mijloc de apărare împotriva
infecţiilor, se găsesc formaţiuni limfoide, difuze şi foliculi limfatici. Prin
aceasta mucoasa gastrică îndeplineşte roluri multiple:
- secreţia sucului gastric, dată de glandele exocrine, care participă lşa
digestie;
- o secreţie internă a unor celule din epiteliu, ce secretă gastrina,
serotonina, enteroglucagon;
- resorbţie (la acest nivel resorbîndu-se apa, alcoolul, cafeina, nicotina ş.a.);
- protecţie şi apărare (aciditatea este bactericidă, iar unele celule din
corion au acţiune fagocitară).
Mucoasa duodenală în jumătatea sa inferioară prezintă valvule
conivente şi vilozităţi intestinale, dar mai puţine decît în jejuno-ileon,
precum şi glande Brunner (specific duodenului) şi Lieberkuhn (specific
intestinului subţire), dar şi foliculi limfatici solitari. De asemenea mai
conţin şi celule endocrine, asemănătoare celor gastrice.
Mucoasa intestinului subţire este foarte mult mărită în suprafaţă prin
prezenţa unor proeminenţe spre lumenul intestinal, care sunt de două
tipuri:
- valvule conivente, ca nişte plici circulare macroscopice, în număr
de 800-900 (cele mai dezvoltate în jejun);
- vilozităţi intestinale foarte numeroase, ca foarte mici proeminenţe,
„în deget de mănuşa”, avînd densitatea cam de 1000/cm2 şi
numărul total în jur de 10 mil.
Vilozităţile intestinale măresc suprafaţa mucoasei la circa 26 m2, ele
avînd rol important în absorbţie. Fiecare vilozitate intestinală are sub
epiteliul unistratificat al mucoasei, pe lîngă ţesut conjunctiv cîte o arteriolă,
reţea capilară şi o venulă, iar central un vas limfatic (chilifer) şi fibre
nervoase; printre aceste formaţiuni se găsesc cîteva fibre musculare

Omului
netede, care prin contracţii şi relaxări au mare rol în absorbţia intestinală.
Fig. 7. Structura vilozitatii intestinale
În mucoasa intestinală se mai găsesc şi glande intestinale

Lieberkuhn, ce secretă sucul intestinal şi foliculi limfatici izolaţi, iar la
nivelul ileonului sunt şi foliculi limfatici conglomeraţi numite plăcile lui
Peyer.
Mucoasa intestinului gros, slab dezvoltată netedă, fără valvule
conivente şi vilozităţi intestinale, are glande tubulare care secretă mult
mucus, lipsesc plăcile Peyer, însă conţine foliculi limfatici.
Apendicele vermiform conţine numeroase elemente limfatice, ceea
ce-i conferă denumirea de amigdală abdominală.
Mucoasa intestinului gros are caracteristic o mare putere de
absorbţie, aceasta avînd aplicaţii clinice în efectuarea clismelor alimentare
şi medicamentoase.
Mucoasa rectului prezintă în partea superiară 3 valvule dispuse în
spirala care au rolul de a imprima materiilor fecale mişcări spiroide. În
partea inferioară mucoasa se plicaturează vertical şi formează, împreună
cu nişte vene hemoroidale coloane, ce se accentuează în contracţia
sfincterelor. La aproape 1 cm deasupra orificiului anal, extremităţile distale
ale coloanelor mucoase se unesc între ele şi formează nişte valvule dispuse
orizontal în formă de cuib de rîndunică, care delimitează cu pereţii mici
depresiuni, numite cripte.
C. GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV
C. 1. FICATUL (HEPAR)

Omului
Ficatul este cea mai mare şi complexă glandă din organism, fiind o
anexă a tubului digestiv, căruia îi elimină în perioadele digestive, secreţia
sa exocrină - bila. În plus la nivelul lui se sintetizează multiple substanţe pe
care le varsă direct în sînge. Astfel toate monozaharidele absorbite prin
mucoasa intestinală ajung prin vena portă în ficat, unde sunt convertite în
glicogen. Sinteza glicogenului hepatic din glucoză, este una din principalele
funcţii ale ficatului. Dar glicogenul se poate forma în ficat şi din unele
proteine sau din unele lipide, astfel că acest organ este un depozit însemnat
de glucoză, alături de muşchi.
Dar ficatul poate sintetiza şi lipide, pe care le depozitează sau le
trimite în circulaţie.
Şi aminoacizii absorbiţi ajung in ficat şi unii sunt metabolizaţi de
celula hepatică şi folosiţi pentru sinteza proteinelor structurale proprii, sau
a unor proteine circulante, ori a unor aminoacizi noi proprii organismului
uman, al lipidelor, glucozei, glicogenului.
Ficatul este indispensabil vieţii, îndeplinind un mare număr de alte
funcţii, din care amintim cea toxică ş.a.
În greutate de aproximativ 1500 g, ficatul ocupă loja hepatică, situată
la dreapta etajului supramezocolic sub bolta diafragmului, fiind acoperit la
exterior de peritoneu, care-l fixează de pereţi prin ligamentele coronar şi
falciform. De mica curbură a stomacului ficatul este fixat prin epiploonul
gastro-hepatic (micul epiploon), prin care trec şi pricipalele elemente
destinate ficatului, ce formează pediculul hepatic.
Fig. 8. Ficatul
Ficatul prezintă două feţe: una superioară (diafragmatică), convexă,

şi alta inferioară, viscerală.
Faţa inferioară prezintă trei şanţuri, sub forma literei H, două
antero-posterioare şi unul transversal - hilul, care delimitează patru lobi
hepatici - drept, stîng, anterior şi posterior, dintre care cel drept este cel

Omului
mai mare. În şanţul longitudinal drept se află anterior vezicula biliară, iar
posterior vena cavă inferioară.
Ca şi plămînii şi rinichii, ficatul are o structură segmentară, lobii săi
fiind împărţiţi în segmente, iar fiecare segment fiind format din lobuli.
Există un număr de 8 segmente hepatice, delimitate în funcţie de
distribuţia intrahepatică a venei porte, arterei hepatice şi căilor biliare
intrahepatice.
Sub peritoneu feţele ficatului sunt acoperite de o capsulă fibroasă
conjunctivă, care la nivelul hilului intră şi se ramifică, pînă în jurul lobulilor
hepatici împreună cu ramuri din artera hepatică, vena portă şi elemente
nervoase. Prin hil ies din ficat canalele biliare şi limfatice.
Lobulul hepatic este unitatea anatomică şi funcţionaslă a ficatului,
avînd formă hexagonală.
Lobulul hepatic este alcătuit din cordoane celulare hepatice
(hepatocite), dispuse radiar spre centrul lobulului. Mai multe cordoane se
alătură şi delimitează între ele nişte spaţii - capilare, biliare, ce se deschid
în canaliculele biliare, din spaţiile perilobulare, de unde se continuă cu
sistemul canalicular, biliar pînă în hil, unde formează două canale
hepatice, drept şi stîng.
Fig. 9. Lobul hepatic
Împrejurul cordoanelor celulare, intralobular, există o foarte bogată

reţea capilară sinusoidală, bogat anastomozată, care reprezintă unirea
ultimilor ramificaţii ale venei porte şi arterei hepatice, din spaţiile
perilobulare.
Capilarele sinusoidale au unele caracteristici:
- au calibru mare de circa 9-30 microni;

Omului
- sunt separate de cordoanele hepatocitelor printr-un spaţiu îngust - spaţiul
lui Diesse, cu rol deosebit de important în schimburile dintre plasma
sanguină şi celulele hepatice;
- pereţii capilarelor sinusoide prezintă spaţii într celulele sale endoteliale;
- printre aceste celule endoteliale se găsesc, din loc în loc, şi celule Kupffer,
care proiemină în lumenul capilar, fiind considerate a reprezenta
macrofage fixe ale sistemului reticulo- histiocitar.
Capilarele sinusoide converg spre o venă centrolobulară, de unde
se continuă cu vene hepatice, sau suprahepatice, ce se deschid în partea
posterioară a ficatului în vena cavă inferioară.
Căile biliare sunt pricipale şi accesorii.
- căile biliare principale continuă vasele biliare intrahepatice şi
formează în hil canalele hepatice drept şi stîng, care se unesc într-un
canal hepatic comun, acesta împreună cu canalul cistic, ce se varsă în el,
formează canalul coledoc, cu deschiderea în duoden.
- căile biliare accesorii sunt formate din: - vezicula biliară
(colecistul), un rezervor al bilei între două perioade digestive, continuată
de – canalul cistic, care se uneste cu canalul hepatic comun, spre a forma
coledocul.
Fig. 10. Caile biliare extrahepatice
Deschiderea canalului coledoc în duoden se face adesea împreună cu

canalul pancreatic pricipal Wirsung, prezentînd o dilataţie - ampula lui
Vater prevăzută cu un sfincter neted a lui Oddi, ce reglează reflex
eliminările.
Vascularizaţia ficatului este dublă:
- nutritivă, care aduce sînge oxigenat prin artera hepatică (ram al
trunchiului celiac din aorta abdominală);

Omului
- funcţională, dată de ramificaţiile venei porte, prin care sunt aduse din
pereţii tubului digestiv nutrimentele absorbite.
Vena portă este un sistem derivativ al venei cave inferioare, interpus
între reţeaua capilară sinusoidală hepatică. La origine vena portă se
formează din capilarele mucoasei tubului digestiv subdiafragmatic
(cu excepţia a 2/3 inferioare a rectului) şi a celor din pancreas şi splină.
Aceste capilare vor forma venule şi apoi vene din ce în ce mai mari, pentru
ca în final să dea trei trunchiuri venoase – venele mezenterice,
superioară şi inferioară, şi splenică. Aceste vene mari se unesc în
spatele capului pancreasului formînd vena portă, care după capilarizare
intralobulară formează venele hepatice, afluenţi ai venei cave inferioare.
Inervaţia ficatului este de natură vegetativă, provenită din plexul
celiac, şi cuprinde fibre simpatice, ramuri ale splanhnicilor toracali, şi fibre
parasimpatice, din nervii vagi.
C. 2. PANCREASUL
Pancreasul este o glandă amficrină, anexă a tubului digestiv, de forma

unui ciocan, cu capul – partea voluminoasă, mai mare, situat în cadrul
duodenal, iar în continuare, corpul şi coada orientate spre stânga, trecând
peste marile vase abdominale şi rinichiul stâng până aproape de hilul
splinei.
Fig. 11. Pancreasul
În afara componentelor structurale endocrine, pancreasul în

majoritate este exocrin, având structură tubulo-acinoasă ramificată
asemănătoare glandelor salivare. Celulele acinilor secretă la nivelul

Omului
duodenului sucul pancreatic necesar digestiei, secreţie colectată de cele
două canale excretoare – cel principal de-a lungul întregului organ, iar cel
accesor desprins din precedentul la nivelul capului.
Vascularizaţia duodenului este dată de ramuri din trunchiul celiac
şi mezenterică superioară, iar sângele venos se drenează în vena portă.
Inervaţia pancreasului este vegetativă, simpatică şi parasimpatică,
cu origine în plexul celiac.
Tubul digestiv îndeplineşte în principal funcţiile de digestie, urmată
de absorbţia principiilor alimentare, deoarece substanţele care intră în
constituţia alimentelor nu sunt direct asimilabile, datorită diferenţei de
structură fizico-chimică faţă de constituenţii organismului. De aceea la
nivelul mucoasei tubului digestiv aceşti constituenţi alimentari, pentru a
putea străbate peretele intestinal şi a intra în circulaţie, sunt degradaţi
până la structuri simple – aminoacizi, monozaharide şi acizi graşi. Aceste
transformări sunt produse prin acţiunea succesivă a enzimelor din sucurile
digestive, în timpul progestiei lente a conţinutului intestinal, prin diferite
mişcări ale segmentelor tubului digestiv, mişcări care sunt reglate reflex pe
cale nervoasă, şi umorală.
În cavitatea bucală aceste procese de degradare încep odată cu
masticaţia şi cu secreţia salivară, formându-se bolul alimentar. Prin
deglutiţie (înghiţire) bolul alimentar este trecut prin bucofaringe,
laringofaringe, esofag, până în stomac.
În stomac se formează chimul gastric, dar la acest nivel sunt
absorbite unele nutrimente. Chimul gastric străbate apoi intestinul subţire,
unde are loc principala digestie şi absorbţie a principiilor alimentare.
Absorbţia intestinală este un proces complex prin care produşii
simplii rezultaţi în urma digestiei străbat mucoasele gastrică şi intestinală
(în principal are loc la nivelul mucoasei intestinului subţire). Trecute în
intestinul gros, resturile alimentare stagnează în final în ampula rectală.
După un timp se produce defecaţia, ce reprezintă un act reflex de eliminare
a materiilor fecale, coordonat de centrii simpatici lombari şi parasimpatici
sacraţi, sub control voluntar cortical.
C. 3. SPLINA
Splina este un organ intraperitoneal situat între foiţele

mezogastrului posterior, fiind considerat cel mai mare viscer limfatic din
organism.
Structura splinei este formată din o capsulă subţire fibromusculară,
situată sub seroasa peritoneală. Această capsulă conţine pe lânga fibre
elastice şi puţine fibre musculare netede. Ea se prelungeşte de la periferie
spre interior formând septuri incomplete, iar în hil formează împrejurul
vaselor şi ramificaţiilor lor teci fibroelastice ce compartimentează
parenchimul în mici areole.
Parenchimul (pulpa splenică), este format din pulpa roşie si pulpa
alba.
Pulpa roşie este formată din cordoane de splenocite, înconjurate de
stroma formată de o reţea de reticulină şi largi capilare sinusoide dispuse
între ultimile ramificaţii ale arterei splenice şi începuturile venei splenice.
Pulpa albă este dispusă în jurul tecilor perivasculare arteriale, după

Omului
ce s-au desprins de vene, ca nişte manşoane limfoide – corpusculii sau
nodulii lui Malpighi. Aceşti corpusculi sunt formaţi din ţesut reticular
plin cu limfocite, adevărate centre de reacţii la infecţii şi intoxicaţii.
Începând cu aceşti corpusculi fiecare ram arterial se ramifică în 2-6
artere peniciliate, urmate de capilare sinusoide şi în jurul acestor capilare
sinusoide există teci reticulare cu aceeaşi semnificaţie funcţională ca şi
corpusculii lui Malpighi.
Fig. 12. Splina
Vascularizaţia splinei este dată de artera splenică, ram din trunchiul

celiac, iar venele se varsă în vena splenică; tributară venei porte.
Inervaţia este vegetativă, simpatică şi parasimpatică, dată de ramuri
din plexul celiac.
D. DIGESTIA BUCALA, GASTRICA, INTESTINALA
Constituentii alimentari nu sunt direct asimilabili din cauza diferentei

structurii lor fizico-chimice fata de constituentii proprii organismului. De
aceea, pentru a putea strabate mucoasa digestiva si a intra in procesele
metabolice, alimentele trebuie sa fie degradate pana la compusi simpli
(aminoacizi, monozaharide si acizi grasi). Aceste transformari sunt
rezultatul actiunii succesive a unor multiple sisteme enzimatice prezente in
sucurile digestive, in timpul progresiunii lente a continutului, datorita
diferitelor tipuri de miscari ale tubului digestiv.
D. 1. DIGESTIA BUCALA
Timpul scurt cat stau alimentele in gura permite mai ales prelucrarea
lor mecanica prin masticatie si impregnarea cu saliva.
Masticatia este un proces complex prin care alimentele solide si

Omului
semisolide sunt prelucrate mecanic prin taiere, zdrobire si triturare,
datorita miscarilor mandibulei, concomitent cu miscari coordonate ale
buzelor, limbii si obrajilor, care imping fragmentele alimentare intre
arcadele dentare.
Masticatia contribuie la formarea bolului alimentar, intervine in
declansarea activitatii glandelor salivare si stimularea receptorilor gustativi
si olfactivi care vor declansa secretia altor glande digestive.
Masticatia favorizeaza procesele de digestie propriu-zisa, deoarece
prin fragmentarea particulelor alimentare mareste suprafata lor de contact
cu enzimele digestive.
Reglarea masticatiei se realizeaza prin mecanisme refl exe
neconditionate si conditionate. Alimentele, introduse in cavitatea bucala,
stimuleaza receptorii de la acest nivel si declanseaza impulsuri aferente,
transmise prin ramuri senzitive ale nervilor V, VII, IX si X, la centrii
nervosi bulbo-pontini. Impulsurile eferente ajung la muschii masticatori
prin nervii V - ramura motoare -, prin nervii VII la buze si obraji (muschii
mimicii) si la musculatura limbii prin nervul XII. Datorita conexiunii dintre
centrii bulbo-pontini ai masticatiei si cortexul cerebral, masticatia devine
un act reflex voluntar care se automatizeaza treptat.
Secretia salivara este produsul celor trei perechi de glande
salivare mari si al numeroaselor glande diseminate in mucoasa bucala.
Saliva, secretata la om in cantitate de 1-2 l/24 ore, este usor acida (pH 6-7)
fi contine: apa si reziduu uscat, reprezentat prin saruri minerale si
substante organice (enzime, lizozim etc.).
Saliva intervine in:

1. solubilizarea unor constituent alimentari, influentand
stimularea gustativa;
2. curatirea si umectarea mucoasei bucale, cu rol in vorbire;
3. protectia antibacteriana, prin lizozim;
4. eliminarea de - metaboliti (uree, acid uric etc.);
- virusuri (poliomielita, turbare etc.);
- substance toxice (Hg, Pb etc.);
5. digestie, prin:
- pregatirea alimentelor pentru masticate (inmuiere);
- formarea bolului alimentar (lubrifierea cu mucus) si deglutitie:
6. in mica masura intervine in digestia chimica a unor constituenti.
Saliva contine o singura enzima, ptialina (amilaza salivara), care
hidrolizeaza amidonul preparat pana la dextrine si maltoza.
Descompunerea amidonului in zaharuri mai simple incepe in gura,
datorita amilazei salivare, si pana ajunge la faza de maltoza - trece prin
stadii intermediare - dextrine.
Actiunea ptialinei inceputa in gura se continua in stomac pana ce
enzina este inactivata de HCl din sucul gastric.
Reglarea secretiei salivare se realizeaza pe cale exclusiv reflexa si
este conditionata cantitativ si calitativ, de natura excitantului care o
declanseaza.
Reflexul salivar este declansat de stimularea receptorilor din
mugurii gustativi si a receptorilor de tact, temperatura si durere din

Omului
cavitatea bucala. Impulsurile de la nivelul receptorilor gustativi din partea
anterioara a limbii sunt transmise la nucleul salivator superior din puncte,
iar cele din partea posterioara a limbii, la nucleul salivator inferior din
bulb. Stimularea centrilor salivatori este urmata de descarcarea unor
impulsuri, care ajung prin fibre parasimpatice ale nervului facial (VII) la
glandele submaxilare si sublinguale, iar prin fibre parasimpatice ale
nervului IX, la parotide. Inervatia simpatica provine din primele doua
segmente toracice. Stimularea parasimpaticului produce o secretie
abundenta (cu continut enzimatic redus), iar stimularea simpaticului
provoaca o secretie redusa (bogata in enzime).
Secretia salivara poate fi usor conditionata, dupa cum a
demonstrat I.P. Pavlov. La om, vederea, mirosul si chiar gandul la o
anumita mancare pot declansa secretia de saliva.
Deglutitia consta dintr-un lant de refl exe prin care bolul
alimentar, format in cavitatea bucala, strabate faringele si esofagul,
ajungand in stomac. Se pot diferentia trei timpi succesivi in deglutitie:
bucal, faringian si esofagian.
- Timpul bucal, partial voluntar, consta in colectarea
continutului bucal pe fata dorsala a limbii, urmata de impingerea
bolului din gura in faringe, prin contractia musculaturii limbii si a
planseului bucal.
- Timpul faringian, de asemenea voluntar, asigura
impingerea bolului alimentar in esofag, in conditiile inchiderii
celorlalte cai ce se deschid in faringe.
- Timpul esofagian, involuntar, consta in deplasarea bolului
alimentar, prin miscari peristaltice, de-a lungul esofagului pana la cardia fi
apoi la stomac.
- Reglarea deglutitiei se realizeaza prin mecanisme
nervoase. Caile aferente, reprezentate de fibre senzitive ale nervilor
cranieni VII, IX, V si ramura faringiana a nervului X, ajung la centrii
deglutitiei din numerosi nuclei bulbari care, intrand succesiv in
activitate, coordoneaza un anumit timp al deglutitiei. Acesti centri sunt
conectati cu centrii respiratori, ceea ce explica oprirea respiratiei in timpul
deglutitiei. Fibrele eferente motorii ajung la musculatura striata si neteda
care intervine in deglutitie prin nervii V, IX, X, XII. Alimentele trec in stomac
prin orificiul cardia, prevazut cu sfincterul cardial. In timpul digestiei
gastrice tonusul acestui sfincter creste progresiv, opunandu-se refluxului
gastro-esofagian.
D. 2. DIGESTIA GASTRICA
Rolul stomacului este, in primul rand, de rezervor in care se

acumuleaza alimentele ingerate. Dar, in stomac, alimentele sufera si
importante modificari fizico-chimice, care le pregatesc pentru digestia din
intestin. Aceste modificari sunt rezultatul activititii secretorii si motorii a
stomacului.
- Functia secretorie consta in secretia sucului gastric, produs de
glandele gastrice. Sucul gastric este un lichid incolor, limpede sau usor
opalescent, in functie de continutul sau in mucus, si foarte acid (pH cuprins intre
1,5 si 2,5).

Omului
Sucul gastric este constituit din: 99% -
apa si 1%:
- substante organice (enzime, mucus);
- substante anorganice: - HCl
- cloruri de Na, K
- fosfati de Ca, Mg etc.
HCl exercita numeroase actiuni, dintre care mai importante sunt:
- activeaza enzimele proteolitice din sucul gastric si creeaza un mediu
optim pentru actiunea acestora;
- actioneaza asupra proteinelor alimentare, facandu-le mai usor
digerabile;
- stimuleaza evacuarea gastrica;
- impiedica dezvoltarea germenilor introdusi in stomac o data cu
alimentele ingerate (actiune antiseptica) etc.
Principalele procese chimice gastrice se desfasoara sub
actiunea urmatoarelor enzime:
- pepsina, principala enzima a sucului gastric, este secretata sub forma
inactiva (pepsinogen) si este activata in stomac de catre HCl. Actionand optim
la un pH foarte acid, pepsina hidrolizeaza legaturile peptidice din interiorul
moleculelor de proteine, rezultand peptide de dimensiuni variate;
- labfermentul, secretat mai ales la sugari si probabil absent din sucul
gastric al adultului, produce coagularea laptelui prin transformarea
cazeinogenului solubil in paracazeina care, in prezenta Ca 2+, se transforma in
paracazeinat de calciu;
- gelatinaza lichefiaza gelatina;
- 1ipaza, importanta mai ales la sugari, scindeaza hidrolitic grasimile
emulsionate (lapte, frisca).
Mucusul gastric are rolul de a proteja mucoasa gastrica de diverse
actiuni nocive, in special de autodigestie, sub actiunea pepsinei si a HC1.
Rezultatul digestiei gastrice este formarea unui produs semilichid,
acid - chimul gastric.
R egl area s ecreti ei gastri ce se realizea za p rin mecanis me
nervoase si umorale si este conditionata de cantitatea si calitatea
alimentelor ingerate. Procesul gastrosecretor are, in functie de sediul de
actiune a stimulului alimentar, trei faze: cefalica, gastrica si intestinala,
care se suprapun partial.
l. Faza cefalica incepe inainte ca alimentele sa fi ajuns in
stomac si se realizeaza exclusiv prin mecanisme nervoase neconditionate
si conditionate. Excitarea receptorilor gustativi prin calitatile alimentelor
introduse in gura declanseaza impulsuri, care ajung la un centru
gastrosecretor bulbar, de unde, pe cale vagala, se descarca impulsuri spre
glandele gastrice. Acest mecanism reflex neconditionat gastrosecretor a
fost demonstrat de I.P. Pavlov pe modelul experimental al ,,pranzului
fictiv".
Introducerea alimentelor in gura declanseaza o abundenta secretie
de suc gastric, desi alimentele nu ajung in stomac. Centrul gastrosecretor
din bulb primeste impulsuri si de la centrii nervosi superiori (hipotalamus si
cortex). Importanta scoartei cerebrale in controlul secretiei gastrice este
demonstrata de posibilitatea elaborarii unor reflexe conditionate
gastrosecretorii la diferiti excitanti care coincid cu alimentatia. Aceste

Omului
mecanisme, care se elaboreaza in cursul vietii individuale, explica secretia
gastrica declansata de mirosul, vederea sau chiar gandul la un anumit
aliment. Faza cefalica a secretiei gastrice are o importanta deosebita,
deoarece alimentele ajunse in stomac sunt supuse imediat actiunii sucului
gastric, grabind astfel generarea de produsi, care vor stimula mecanismele
fazelor urmatoare.
2. Faza gastrica incepe o data cu patrunderea alimentelor
in stomac, dureaza in medie 3-4 ore si se realizeaza printr-un dublu
mecanism: nervos si umoral. Mecanismul nervos (de importanta
secundara) este declansat prin distensia gastrica de catre alimente. Caile
aferente si eferente ale acestui reflex sunt vagale. Mecanismul umoral
este declansat de contactul mucoasei cu produsi ai digestiei si de
distensia gastrica; el consta in descarcarea in circulatia sangvina a unui
hormon numit gastrina, care stimuleaza activitatea secretoare.
3. Faza intestinala incepe o data cu patrunderea chimului acid
in duoden si are la baza mecanisme reflexe si umorale. Contactul mucoasei
duodenale cu anumuti constituenti (proteici) ai chimului declanfeaza secretia
de gastrina din mucoasa duodenala, stimuland in continuare secretia
gastrica. In aceste conditii intervine si un mecanism reflex, distensia
mecanica a duodenului avand, de asemenea, efect gastrosecretor. Alti
constituenti (glucide, lipide) si aciditatea chimului exercita influente
inhibitoare asupra secretiei si motricitatii gastrice, prin eliberarea unor
hormoni inhibitori.
Functia motorie a stomacului este asigurata de musculatura
neteda din peretii sai si consta in depozitarea temporara a alimentelor
ingerate, amestecul lor cu sucul gastric pana ce se formeaza chimul si
evacuarea acestuia lent si fractional in duoden.
Aceste activitati sunt controlate de mecanisme neuroumorale
intrinseci si extrinseci, declansate si influentate permanent de volumul si
compozitia alimentelor ingerate. Stomacul gol este lipsit de contractii.
Prelungirea perioadei dintre ingestiile alimentare este urmata de aparitia
unor cicluri de contractii care coincid cu senzatia de foame. Umplerea
stomacului cu alimente are consecinte diferite: in partea proximala,
ajungerea bolurilor alimentare este urmata de relaxarea adaptativa a
musculaturii, iar in partea distala a stomacului incepe o intensa activitate
peristaltica, undele de contractie din ce in ce mai frecvente si mai
puternice incepand la mijlocul stomacului si progresand spre pilor,
realizand amestecul alimentelor cu sucul gastric. Cand undele devin
suficient de puternice ca sa deschida pilorul, ele imping in duoden si mici
portiuni din chimul gastric, urmand imediat reinchiderea pilorului.
Activitatea peristaltica a stomacului este stimulata de parasimpatic si
inhibata de simpatic; de asemenea, intervin si mecanisme umorale
(enterogastron secretat in intestin etc.).
D. 3. DIGESTIA INTESTINALA
Digestia proptiu-zisa are loc in intestinul subtire sub actiunea

combinata a sucurilor: pancreatic, intestinal si a bilei, iar produsii simpli
rezultati sunt resorbiti pana la valvula ileo-cecala in proportie de peste 90%.
Sucul pancreatic este un lichid incolor, inodor, alcalin (pH in

Omului
jur de 8). Contine substance anorganice (bicarbonatul care contribuie la
neutralizarea chimului gastric), precum si substante organice (enzimele).
In functie de principiile alimentare pe care le degradeaza, enzimele
sunt: amilolitice (amilaza), lipolitice (lipaza) si proteolitice (tripsina,
chimotripsina, carboxipeptidazele, elastaza).
- Amilaza din sucul pancreatic are actiune mai puternica decat cea
salivara, hidrolizand amidonul pana la stadiul de zaharide (maltoza etc.).
- Lipaza pancreatica hidrolizeaza grasimile neutre in glicerol si
acizi grasi.
-Tripsina, secretata ca proenzima inactiva (tripsinogen), este
activata in lumenul intestinal sub actiunea enterokinazei, o enzima
secretata de mucoasa duodenala. Tripsina activeaza chimotripsina, enzima
care, de asemenea, se secreta sub forma inactiva (chimotripsinogen).
Tripsina si chimotripsina actioneaza asupra proteinelor neatacate de
pepsina gastrica si asupra produsilor de scindare ai pepsinei, pe care ii
degradeaza pina la stadiul de peptide (di-tri-tetrapeptide).
- Carboxipeptidazele, activate de tripsina, degradeaza
fragmentele oligopeptidice, in peptide mai mici.
- Elastaza, activata, de asemenea, de catre tripsina, hidrolizeaza
proteinele fibroase.
Reglarea secretiei pancreatice se realizeaza predominant umoral si
secundar nervos. Controlul umoral este exercitat de mai multi hormoni si in
special de secretina si pancreozimina, care se descarca in sange din
mucoasa duodenala, indata ce incepe evacuarea chimului din stomac. Vagul
are efect stimulator asupra secretiei de suc pancreatic.
Bi1a - produsul de secretie al hepatocitelor - este secretata
permanent de catre ficat in cantitate de 500-700 ml/zi. Intre mese,
sfincterul Oddi fiind inchis, bila se colecteaza si, prin reabsorbtia apei, se
concentreaza in vezicula biliara, de unde este eliminata in duoden in timpul
digestiei.
Bila este un lichid verde (bila colecistica) sau galben (bila hepatica),
alcalin (pH 7-8), amar, continand 97-98% apa, anumiti electroliti, pigmentii
biliverdina si bilirubina (produsi de degradare a hemoglobinei), saruri
biliare, colesterol, lecitina. Cea mai mare parte a sarurilor biliare se resorb
(circuitul hepato-entero-hepatic) si doar o mica parte este degradata sub
actiunea bacteriilor intestinale.
Bila are importante roluri in digestia lipidelor, desi nu contine nici o
enzima: prin sarurile biliare, reduce tensiunea superficiala si determina
emulsionarea grasimilor, favorizand astfel digestia lor; activeaza lipazele;
formeaza cu lipidele micelii care, fiind hidrosolubile, pot fi resorbite din
intestin.
Reglarea secretiei si excretiei biliare se efectueaza in special de
catre factori umorali. Secretia biliara este mai abundenta dupa mese.
Sistemul nervos vegetativ influenteaza secretia biliara, parasimpaticul fiind
excitosecretor si simpaticul inhibitor. Factorii principali care stimuleaza
secretia biliara sunt sarurile biliare si anumiti constituenti alimentari, in
special grasimile fi produssi de degradare a proteinelor.
Evacuarea bilei din vezica biliara in duoden in timpul perioadelor
digestive este rezultatul contractiei fibrelor netede din peretii vezicii si al
relaxarii concomitente a sfincterului Oddi, care inchide canalele

Omului
excretoare biliar si pancreatic. Aceste actiuni se datoresc predominant unor
mecanisme umorale, reprezentate de descarcarile de colecistokinina, care
se formeaza in celulele mucoasei duodenale, la contactul cu chimul acid.
Mecanismul nervos, realizat prin reflexe scurte, declansate de stimuli
gastrici sau duodenali si coordonate de plexurile intramurale, este
considerat de importanta secundara.
Sucul intestinal. Glandele din mucoasa duodenala secreta un
lichid bogat in mucus si bicarbonat, care neutralizeaza aciditatea chimului
gastric, secretia acestor glande fiind stimulata de factori chimici locali
(pH-ul chimului), de factori hormonali (secretina, colecistokinina) si de
factori nervosi (vagul). Nu s-a dovedit secretia unui suc intestinal care sa
contina enzime hidrolitice, acestea fiind prezente la nivelul membranei
apicale a enterocitelor (,,marginea in perie”). La acest nivel se gasesc
urmatoarele enzime:
- peptidazele intestinale actioneaza asupra di-, tri- si
polipeptidelor rezultate sub actiunea enzimelor gastrice si pancreatice pe
care le hidrolizeaza pana la aminoacizi;
- dizaharidazele (maltaza, zaharaza, lactaza) actioneaza
asupra dizaharidelor, prezente in continutul intestinal, pe care le
desfac in monozaharide: glucoza, fructoza si galactoza;
- lipaza intestinala are actiune asemanatoare cu cea
pancreatica – transforma lipidele in acizi grasi si glicerol si partial in
monogliceride.
Reglarea secretiei intestinale se face prin mecanisme
nervoase si umorale care adapteaza cantitatea si calitatile secretiei la
volumul si compozitia chimului. Controlul nervos se realizeaza prin reflexe
locale, declansate de stimularea mecanica si chimica a receptorilor
intestinali (volumul chimului, anumiti constituenti chimici). Controlul
extrinsec se exercita prin impulsuri vagale, stimuland secretia glandulara;
excitarea simpaticului nu influenteaza secretia intestinala. Controlul umoral,
mai putin cunoscut, se exercita de unii hormoni gastrointestinali.
Functia motorie a i n t e s t i n u l u i subtire. Intestinul in
repaus prezinta ritmic ,,undele lente electrice" care se deplaseaza dinspre
duoden, de-a lungul stratului muscular longitudinal, cu o frecventa care scade
spre jejun si ileon. Aceste unde, care cresc tonusul muscular, creeaza conditii
pentru aparitia contractiilor intestinale localizate - miscarile de segmentare,
sau propagate - miscarile peristaltice.
Miscarile de segmentare constau in contractii inelare, care apar la
intervale regulate, de-a lungul intestinului, apoi se relaxeaza si apar alte
contractii circulare in mijlocul segmentelor dintre contractiile precedente.
Aceste miscari deplaseaza alternativ (in ,,suveica") continutul intestinal,
realizand un amestec mai bun cu secretiile digestive si favorizeaza
contactul cu suprafata mucoasei.
Miscarile peristaltice sunt unde de contractie circulara care se
propaga de-a lungul intestinului spre colon.
Reglarea miscarilor intestinale se realizeaza prin
mecanisme nervoase si umorale. Mecanismul nervos este asigurat prin
plexurile intramurale, asupra carora actioneaza influentele extrinseci
vegetative si umorale. Sistemul parasimpatic activeaza motricitatea
intestinala, iar simpaticul are efecte inhibitoare. Valvula ileo-cecala, intarita

Omului
de sfincterul ileo-cecal, este inchisa in conditii obisnuite, impiedicand
refluxul continutului colic in ileon si se deschide ritmic la cateva minute dupa
ingestia de alimente.
E. FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS
Colonul primeste, prin valvula ileo-cecala, zilnic, aproxirnativ 200-300

ml chil, constituit din resturi alimentare nedigerabile sau nedigerate si lichide
electrolitice ingerate sau secretate de glandele digestive. Prin resorbtia apei
si a unor electroliti si secretia de mucus se constituie materiile fecale, care
se elimina prin actul defecatiei. Flora abundenta din colon sintetizeaza
anumite vitamine din grupul B si vitamina K.
Functia de absorbtie a colonului este foarte mare, in
acest segment recuperandu-se mari cantitati de Na+ prin mecanisme active si
consecutiv absorbindu-se pasiv apa. In colon se mai absoarbe Cl- si se elimina
-HCO3 si K+. Structura mucoasei colice nu permite absorbtia unor principii
alimentari nedigerati si neabsorbiti pana la acest nivel. Aceste substante sunt
supuse sub aetiunea florei bacteriene de fermentatie sau de putrefactie. In
colonul proximal glucidele nedigerate sunt supuse proceselor de fermentatie
sub actiunea bacteriilor aerobe. Polizaharidele vegetale nu pot fi digerate in
colon, ci constituie reziduuri importante pentru mentinerea unui peristaltism
normal, dovada fiind constipatia prezenta la persoanele carora le lipsesc
aceste substante din alimentatie. In colon, aminoacizii neresorbiti sunt
decarboxilati sau dezaminati sub actiunea florei anaerobe de putrefactie,
rezultand amine (histamina, tiramina), indol, scatol, amoniac etc., care se
resorb si ajung la ficat, unde sunt detoxificati.
Functia motorie a colonului este mult mai variata decat cea a
intestinului subtire. In colonul proximal contractile sunt segmentare,
asimetrice, stationare, favorizand resorbtia apei. In colonul distal activitatea
motorie este mai intensa, constituita din miscari segmentare si din rare unde
peristaltice, cu efect propulsiv. Contractile ,,in masa" sunt rare, puternice,
prezente pe colonul descendent si sigmoid; ele propulseaza o parte importanta
a continutului colic spre rect.
Defecatia este un act reflex prin care materiile fecale sunt eliminate
din rect la exterior. Acest act este coordonat de centri medulari si controlat
cortical.
In conditii obisnuite rectul este gol, iar ajungerea in rect a
materiilor fecale prin contractiile ,,in masa" determina stimularea
mecanoreceptorilor rectali. Impulsurile sunt transmise pe cai
vegetative la centrii sacrati ai defecatiei (S2-S4), dar si ascendent spre
cortex, declansand senzatia necesitatii de defecatie.
Daca conditiile permit, are loc actul defecatiei care incepe prin
relaxarea sfincterului anal intern (neted), cu producerea unor puternice
contractii colice, modificari coordonate de impulsuri venite prin fibre
parasimpatice sacrate, si apoi relaxarea voluntara a sfincterului anal extern
(striat), prin impulsuri venite prin nervii rusinosi. Pentru a mari si mai mult
presiunea in rect se produce contractia diafragmului si a musculaturii
abdominale. Daca conditiile nu permit defecatia, se produce o inhibitie a
motricitatii colice si recto-anale, se contracts sfincterul anal striat si
continutul rectal este impins inapoi in colonul sigmoid. Fibrele simpatice

Omului
provenite din segmentele L1-L2 exercita un efect tonic asupra sfincterului
anal intern determinand contractia.
F. ABSORBTIA INTESTINALA
Absorbtia intestinala este procesul prin care produsii simpli,

rezultati din digestie, strabat mucoasele digestive, trecand in circulatie.
Absorbtia anumitor constitueni se poate realiza la nivelul stomacului
(apa, cloruri, alcool, CO2 etc.), precum si la nivelul colonului (apa si
electroliti), dar absorbtia principiilor alimentari are loc in special in
intestinul subtire; de aceea lichidul care trece prin orificiul ileo-cecal
este practic lipsit de substance nutritive.
Transportul diferitilor constituenti din lumenul intestinal prin
celulele epiteliului intestinal in sange sau limfa se realizeaza prin 3
mecanisme:
1. transferul pasiv pe baza de mecanisme fizice (gradiente
osmotice, de concentrate sau electrice) prin porii membranei celulare;
2. transferul activ, cu consum energetic, prin combinarea chimica a
substantei de absorbit (glucoza, aminoacizi etc.), cu un sistem membranar
de transport;
3. transportul prin vezicule de pinocitoza la nivelul membranei
(proteine), proces de importanta redusa.
- Absorbtia glucidelor - se face activ - hexoze (glucoza, fructoza,
galactoza) sau pasiv, prin difuziune (unele pentoze ca riboza etc.).
Absorbtia glucozei se face prin cuplarea acesteia cu un transportor
comun cu cel care realizeaza si absorbtia Na +, de care se desface la polul
opus. Transportorul isi reia activitatea, iar glucoza trece in capilarele
sangvine si, pe cale portala, ajunge la ficat. Absorbtia glucozei necesita
energie, provenita din degradarea moleculelor de ATP, sub actiunea
enzimatica a ATP-azei.
- Absorbtia proteinelor - se face sub forma aminoacizilor prin
mecanisme active. Intrand in celulele mucoasei intestinale, aminoacizii trec
apoi pasiv din aceste celule in sange prin difuziune.
La sugar unele proteine nedigerate pot fi absorbite din intestin
(anticorpii din colostrul matern).
- Absorbtia lipidelor - se face sub forma de acizi grasi si glicerina
(glicerol), fara a necesita consum energetic. Glicerina se absoarbe usor in
sange si limfa, fiind hidrosolubila.
Absorbtia acizilor grasi este posibila numai dupa ce acesti
constituenti se combina cu sarurile biliare, formand micelii hidrosolubile.
In contactul cu celulele mucoasei, aceste micelii elibereaza sarurile
biliare, care trec mai departe in ileon unde vor fi reabsorbite, iar acizii
grasi sunt transportati in celulele mucoasei intestinale.
Din aceste celule, absorbtia acizilor grasi se face diferit, in functie
de lungimea lantului de C. Astfel, acizii grasi cu mai putin de 10-12
atomi de C (cu lant scurt) trec direct in sangele portal, unde sunt
transportati in stare libera (neesterificati); acizii grasi cu un numar mai
mare de C se combina cu glicerolul in celulele mucoasei intestinale,
resintetizand trigliceridele care trec in circulatia limfatica, intrand in
constitutia chilomicronilor (complexe formate din trigliceride, fosfolipide,

Omului
colesterol si o parte protidica).
- Absorbtia vitaminelor - se face diferit, in functie de solubilitatea
lor. Vitaminele hidrosolubile se resorb rapid, in timp ce absorbtia
vitaminelor liposolubile este deficitara, daca lipsesc sarurile biliare sau
enzimele pancreatice din intestin. Cele mai multe vitamine se resorb in
segmentele superioare ale intestinului subtire.
- Absorbtia ionilor si a apei. Na+ se absoarbe activ in intestinul
subtire si colon, antrenand si absorbtia pasiva a Cl- si, probabil, si a altor
anioni. Ca2+ se absoarbe activ, in special in segmentele superioare ale
intestinului subtire, absorbtia fiind controlata de vitamina D, dar si
pasiv in restul intestinului. Fierul se absoarbe activ in cea mai mare
parte in duoden, cantitatea resorbita depinzand de necesitatile
organismului. Apa se misca pasiv prin mucoasele digestive, in functie de
tonicitatea continutului intestinului subtire si gros, pana ce presiunea
osmotica din lumen o egalizeaza pe cea plasmatica.

Omului
Fig. 13. Componentele aparatului digestiv

Omului
METABOLISMUL
Prin metabolism se intelege totalitatea proceselor fizice si chimice

prin care materia vie se organizeaza, se autointretine si se manifesta.
La baza acestor procese sta schimbul permanent de materie si
energie dintre materia vie si mediul inconjurator.
Metabolismul este una dintre proprietatile caracteristice ale vietii,
alaturi de reproducere si excitabilitate.
Organismele animale utilizeaza ca unica sursa de energie
combinatiile organice complexe. Pe seama acestora se desfasoara
metabolismul animal, constituit din 2 procese antagoniste, in echilibru:
- anabolismul = formarea de macromolecule bogate in energie si
includerea lor in structurile vii.
- catabolismul = degradarea moleculelor bogate in energie cu
eliberarea acesteia.
Separarea acestor 2 procese este practic imposibila, deoarece
descompunerea unei molecule furnizeaza energie pentru sinteza alteia, cele
2 procese desfasurandu-se simultan.
1. Metabolismul energetic
Cea mai mare parte dintre substantele alimentare ingerate sunt
degradate in organismul vietuitoarelor in vederea eliberarii energiei
chimice potentiale si transformarii ei in forme de energie specifica
manifestarilor vitale si in caldura.
Totalitatea schimburilor energetice dintre materia vie si mediul
extern (ingerarea alimenlelor, eliberarea energiei potentiale si disiparea ei
in mediul extern) se numeste metabolism energetic. Acesta este numai
un aspect al procesului metabolic al organismului, la baza lui stand
transformarile chimico-enzimatice ale melabolismului intermediar al
substantelor.
Pentru sistemele biologice, suma diverselor forme de energie care
actioneaza intr-un sistem (calorica, mecanica, osmotica, electrica, chimica,
si cea folosita pentru mentinerea structurii celulare), trebuie sa fie egala cu
energia chimica potentiala eliberata din degradarea substantelor
alimentare, cu conditia ca rezervele interne ale organismului sa ramana
constante.
Transformarea energiei chimice in energiile care efectueaza diversele
activitati biologice specifice (contractii musculare, secretie, producerea de
potentiale chimice, sinteze chimice, mentinerea structurii celulare) se face
cu eliberare importanta de energie calorica.
Sursa principala de energie pentru toate sistemele celulare
functionale este ATP-ul. Degradarea substantelor alimentare in procesele
metabolice duce in primul rand la formarea de ATP. Transferul energiei din
substantele alimentare in ATP se face cu un randament de 45%, restul de
55% din energie este transformata in caldura.
1.1. Determinarea metabolismului energetic

Masurand cantitatea totala de caldura degajata de un organism se
poate aprecia cantitatea globala de energie produsa.
Unitatea de masura a caldurii degajate de organism este caloria mare

Omului
(Cal, Kcal), egala cu 1000 calorii. Caloria, scrisa cu ,,c", este egala cu
cantitatea de caldura necesara pentru a creste temperatura unui gram de
apa distilata cu 1°C, de la t° de 13°C.
Cantitatea de caldura produsa de un organism, se masoara prin:
- calorimetria directa - masurarea caldurii produsa de corp.
- calorimetria indirecta - consta in aprecierea caloriilor produse in
functie de cantitatea de CO2 eliminat si cea de O2 consumat. Masurarea se
face prin respiratie in circuit inchis sau circuit deschis.
1.2. Metabolismul energetic global

Valoarea schimburilor energetice este influentata la animalele
homeoterme de o serie de factori, datorita carora cantitatea de energie
rezultata din arderile celulare este variabila. Acesti factori sunt:
1. activitatea musculara: musculatura, care reprezinta 40% din
greutatea corpului uman, este un mare consumator de energie atat in
conditii de repaus, cat si in cursul efortului.
Cheltuielile energetice variaza direct proportional cu activitatea
musculara.
Masurarea cheltuielilor energetice la diferite categorii profesionale
sau de sportivi are mare insemnatate pentru stabilirea valorii calorice a
ratiei alimentare necesara pentru echilibrarea bilantului energetic.
2. efectul ingerarii de alimente: ingerarea de alimente are un efect de
activare a schimburilor energetice, in medie, cu un plus de 10-15% fata de
metabolismul de baza.
3. expunerea la temperaturi extreme:
- la scaderea temperaturii mediului ambiant, pierderile de caldura ale
corpului prin tegument si mucoasa respiratorie, cresc. Pentru mentinerea
homeotermiei, organismul expus brusc la frig isi reduce in mod reflex
deperditia de caldura prin vasoconstrictie cutanata si isi intensifica
oxidatiile prin frison.
La expunere indelungata, organismul se adapteaza intensificand
procesele de ardere.
- la temperaturi ridicate, organismul se adapteaza prin intensificarea
circulatiei, respiratiei, secretiei sudorale, necesare cresterii deperditiei de
caldure. Aceasta reactie rapida se face prin cresterea consumului
energetic.
- valoarea medie a temperaturii mediului ambiant pentru care
cheltuiala energetica de termoreglare este inlaturata, este de 20 grade C
pentru omul imbracat = confort termic maxim/punct de neutralitate
termica.
2. Metabolismul bazal
Metabolismul bazal sau de intretinere - minimul de energie
necesar mentinerii functiilor absolut indispensabile vietii (circulatia,
respiratia, activitatea sistemului nervos, activitatea de fond a tuturor
celulelor corpului).
Masurarea metabolismului bazal, presupune la subiectul in studiu,
inlaturarea tuturor factorilor care determina cheltuieli energetice.
Conditiile pentru masurarea metabolismului bazal sunt: inanitie partiala
sau totala timp de 12 ore, subiectul va sta culcat in relaxare musculara, la o

Omului
temperatura ambianta de 20°C, in conditii de liniste psihica.
Factorii care influenteaza metaholismul bazal:
- greutatea si inaltimea - metabolismul se exprima pe unitate de
greutate corporala sau pe unitate de suprafata corporala. La om este de
aprox. 1 Kcal/kg. corp/ora sau 40 Kcal./m2 de suprafata corporala/ora.
- sexul: la femeie este mai scazut decat la barbat, datorita unei
reprezentari mai importante a tesutului adipos.
- varsta:
la nou-nascut = 30 Kcal./m2 /h.
1 an = 55 Kcal./m2/h.
20-40 ani = 40 Kcal./m2/h.
peste 60 ani = 37 Kcal./m /h.
- activitatea glandelor endocrine: rolul cel mai important in
stimularea proceselor energetice revine hormonilor tiroidieni (tiroxina ei
triiodotironina).
Efecte stimulatoare asupra metabolismului bazal au:
 medulosuprarenala.
 hormonii sexuali.
 graviditatea.
- starile febrile determina intensificarea metabolismului bazal.
3. Metabolisimil intermediar
Metabolismul intermediar cuprinde totalitatea transformarilor la
care sunt supuse substantele alimentare din momentul absorbtiei pana la
eliminarea metabolitilor in mediul extern.
Substantele nutritive metabolizate in organism au rol energetic,
plastic si functional.
99% din necesitatile energetice ale organismului sunt satisfacute de
glucide, lipide si proteine.
Rolul energetic al glucidelor si lipidelor este mult mai important,
proteinele avand un rol plastic preponderent pentru ca intra in compozitia
tuturor tesuturilor si contribuie la specificitatea structurala.
Proteinele si lipidele au si rol functional: proteinele intra in
compozitia enzimelor si hormonilor, iar unii acizi grasi, se aseamana cu
vitaminele care au rol exclusiv functional.
3.1. Metabolismul intermediar al glucidelor

Repartizarea, circulatia si aportul de glucide in organism.
Cea mai mare parte a glucidelor din organism sunt depozitate sub
forma de glicogen in ficat si muschi. Cantitati mici de glicogen se gasesc in
aproape toate tesuturile.
Glicogenul ficatului si muschilor nu face parte din structura celulara,
ci formeaza depozite in interiorul ei, care pot fi cu usurinta mobilizate si
utilizate de catre organism.
Cele mai labile sunt rezervele hepatice, care servesc la mentinerea
constanta a glicemiei.
O alta parte insemnata din glucidele organismului se gasesc in sange,
lichidele extracelulare si intracelulare, sub forma de glucoza, care este
unica forma de transport a glucidelor.
Concentratia glucozei in sange = glicemia este de aprox. 80-100 mg%

Omului
si se mentine constanta cu mici oscilatii in jurul acestor limite legate de
perioadele digestive.
Glucidele constituie nu numai sursa energetica principale, dar si
principiul nutritiv indispensabil organismului. O scadere a glicemiei sub 40-
50 mg% determina aparitia unor modificari profunde in activitatea SNC. In
consecinta rezerva de glucide trebuie continuu refacuta:
- in perioadele digestive, prin aportul alimentar.
- in perioadele interdigestivce, prin gluconeogenza.
Utilizarea glucidelor de catre tesuturi.
Principala cale de degradare a glucidelor este glicoliza sau calea
Embden-Meyerhof-Parnas, care evolueaza in mai multe stadii.
Particularitatile utilizarii glucidelor in diferite organe.
La nivelul muschiului scheletic in cursul unui efort fizic intens,
glicoliza anaeroba duce la formarea de acid lactic, pana cand adaptarea
circulatorie asigura aprovizionarea cu O2.
Caractcristic muschiului cardiac sunt rezervele relativ mari de
glicogen pe care le contine, astfel incat inima normala este adaptata la
modificarile ce pot apare in cursul hipoglicemiilor de scurta durata.
Cel mai sensibil tesut la scaderea concentratiei de glucoza din sange
este SNC. Aceasta se datoreaza cantitatilor mici de glicogen pe care le
contine si faptului ca pentru necesitatile sale energetice, el nu poate utiliza
decat glucoza.
Hipoglicemia se manifesta clinic prin: oboseala, paloare accentuata,
anxietate, hiperexcitabilitate, temperatura, convulsii, coma, simptome care
tradeaza suferinta sistemului nervos.
Aprovizionarea sangelui cu glucoza. Rolul ficatului in mentinerea
glicemiei:
Echilibrul dintre cantitatca de glucoza sustrasa din sange pentru
utilizare periferica si cantitatea oferita sangelui, este amenintata periodic
de patrunderea unor cantitati insemnate de glucide in perioadele digestive
in organism. Acest echilibru, deci mentinerea constanta a glicemiei, este
asigurat prin faptul ca cea mai mare parte a glucozei este depusa sub
forma de glicogen sau transformata in lipide, iar o alta parte este stocata
tranzitor in piele si tesutul celular subcutanat.
Transformarea glucidelor in lipide poate avea loc chiar din momentul
absorbtiei intestinale si se continua in ficat si tesutul adipos.
Glicogenoliza si glicogenogeneza.
Depunerea glucidelor sub forma de glicogen se face in principal la
nivelul ficatului si muschiului.
Dar numai ficatul cste organul care datorita situatiei anatomice si
labilitatii mari a rezervelor de glicogen, are posibilitatea sa efectueze cu
promptitudine:
- polimerizarea glucozei in glicogen (functia glicogenetica).
 descompunerea glicogenului in glucoza (functia glicogenolitica) si
eliberarea ei in sange.
Gliconeogeneza:
Scaderea cantitatii de glucoza din organism, determina intensificarea
degradarii proteinelor si lipidelor ceea ce conduce in final la produsi
intermediari necesari sintezei de glucide.

Omului
3.2. Metabolismul intermediar al lipidelor.
Repartizarea lipidelor in organism.
Din punct de vedere fiziologic, lipidele organismului se impart in
lipide:
• de rezerva;
• de constitutie;
• de circulatie.
Din punct de vedere al constitutiei chimice, lipidele organismului se
impart in cateva grupe mari:
- trigliceridele.
- fosfolipidele.
- colesterolul: - liber
- esterificat
- acizii grasi liberi (AGL).
 Lipidele de rezerva sunt constituite din trigliceride si se gasesc in
tesutul adipos raspandit practic in tot organismul:
- tesut celular subcutanat.
- epiploon.
- tesut retroperitoneal.
- pericard.
- intre fibrele muschilor scheletici etc.
Cantitatea de tesut adipos depinde de starea de nutritie a
organismului.
 Lipidele de constitutie sunt alcatuite din fosfolipide si colesterol si se
gasesc in toate celulele organismului, legate de structurile celulare
(membrane, mitocondrii), sub forma de combinatii lipoproteice.
Concentratia lor in tesuturi este constanta si caracteristica fiecarui
tesut.
 Lipidele de circulatie reprezinta totalitatea lipidelor continute de
plasma sanguina si umorile organismului. Lipidele de circulatie
reprezinta forma de transport a lipidelor in organism.
Dupa pranzuri hogate in grasimi, plasma devine lactescenta, datorita
patrunderii in circulatie a trigliceridelor din lumenul intestinal, sub forma
de picaturi fine invelite de un film format din fosfolipide, colesterol si
proteine, numite chilomicroni.
In plasma transparenta, majoritatea lipidelor, cu exceptia AGL, sc
gasesc sub forma de lipoproteine. Acestea sunt structuri complexe alcatuite
din una sau mai multe lipide, in asociatie chimica cu una sau mai multe
proteine.
Prin ultracentrifugare si electroforeza este posibila clasificarea
lipoproteinelor in functie de densitatea si mobilitatea in camp electric.
Concentratia diferitelor lipide plasmatice desi in linii generale se
mentine constanta, variaza la diferite grupe de populatie in functie dc
regimul alimentar.
Valori normale:
- lipemia totala = 500-700 mg%.
- colesterolemia totala = 120-180 mg%.
Cantitatea de lipide din tesuturi variaza dupa natura tesutului:
- cele mai bogate in lipide sunt creierul si tesuturile glandulare
(ficatul, glandele suprarenale).

Omului
- muschii contin cantitati mici de lipide.
Circulatia, depozitarea si mobilizarea lipidelor:
Lipidele circulante provin:
- din lipidele alimentare in perioadele digestive.
- din lipidele de depozit in perioadele interdigestive.
Tesuturile care participa mai intens la depozitarea grasimilor
circulante sunt ficatul, tesutul adipos si tesutul reticuloendotelial.
In inanitie, efort muscular, expunere la temperatura scazuta si in
general in cursul cresterii cheltuielilor energetice ale organismului, lipidele
din depozite reintra in circulatie.
3.3. Metabolismul intermediar al proteinelor

Absorbtia si circulatia proteinelor in organism:
Proteinele patrund in mediul intern sub forma de aminoacizi,
majoritatea prin intermediul sistemului port si o parte prin caile limfatice.
Dupa un pranz bogal in proteine, concentratia aminoacizilor creste in
sange, dupa care (postabsorbtie) revin la normal, destul de repede,
aminoacizii in execs fiind captati de catre tesuturi:
- o cantitate relativ mica de muschi
- restul de catre organele interne si mai ales ficat.
In ficat, aminoacizii sufera o serie de transformarii biochimice
specifice si nespecifice (dezaminari, transaminari, transmetilari, oxidari
etc.) sau sunt utilizati pentru sinteza de proteine plasmatice.
Aminoacizii, polipeptidele si proteinele din plasma sanguina
reprezinta forma de circulatie a proteinelor.
Rezervele de proteine:
Spre deosebire de glucide si lipide, proteinele nu formeaza in
organism rezerve propriu-zise, chimic si morfologic definite.
Proteinele tuturor tesuturilor se degradeaza si se reinnoiesc
continuu. Reinnoirea se face prin inlocuirea si repararea proteinelor
degradate in cursul activitatii celulare, fara moartea celulei.
Utilizarea proteinelor de catre tesuturi:
Datorita reinnoirii continue a structurilor proteice celulare,
organismele vietuitoarelor sunt dependente de un aport proteic zilnic prin
alimentatie, in cantitate aproximativ echilibrata cu proteinele degradate.
Proteinele indeplinesc in primul rand un rol plastic.
Proteinele alimentare excedentare pot fi utilizate in scopuri
energetice sau depuse sub forma de glucide si lipide.
4. Reglarea proceselor metabolice

Mecanismele de reglare se impart in functie de nivelul la care
actioneaza in:
1. mecanisme celulare care se realizeaza prin intermediul enzimelor
care catalizeaza reactiile metabolice.
2. mecanisme neuro-umorale.
- reglarea hormonala se realizeaza prin hormonii glandelor cu
secretie interna, la care se adauga prostaglandinele ca hormoni locali.
- reglarea nervoasa se realizeaza prin intermediul sistemului
endocrin.

Omului
TERMOREGLAREA
Sub raportul temperaturii corpului, animalele se grupeaza in:

- poikiloterme (cu sange rece): pesti, amfibieni, reptile.
- homeoterme (cu sange cald): pasarile, mamiferele.
La poikiloterme, producerea si pierderea de caldura nu sunt reglate.
De aceea temperatura corpului lor variaza cu a mediului inconjurator.
La homeoterme pe langa faptul ca productia de temperatura este
superioara, exista si un aparat termoreglator, care influenteaza atat
productia, cat si deperditia de caldura, mentinand temperatura corpului
crescuta, in anumite limite ale temperaturii mediului inconjurator (la om
este de 37°C).
Intre homeoterme si poikiloterme se situeaza grupa animalelor
hibernante care in timpul iernii, prezinta o scadere a temperaturii corpului
cu 5-10 grade C cu diminuarea metabolismului si a tuturor functiilor =
somn hibernal (liliacul, hamsterul, ursul, marmota).
1. Temperatura corpului si variatiile ei fiziologice

Un subiect uman aflat la punctul de neutralitate termica (dezbracat la
26-30°C) prezinta:
- o temperatura centrala, masurata in rect = 37°C.
- o temperatura cutanata, a extremitatilor = 33°C.
Prin masurarea temperaturii centrale se intelege masurarea
temperaturii interne. Valorile cele mai reprezentative pentru masurarea
temperaturii corpului, sunt:
- temperatura rectala 37.3-37.4°C.
- temperatura bucala = 36,9°-37,0°C.
- temperatura axilara = 36,5°C.
Temperatura centrala a corpului uman (masurata in rect) prezinta un
ritm circadian cu valori minime, dimineata in jurul orei 4-6 (de 36,4°C) si
valori maxime, seara in jurul orei 8 (de 37,4°C). Deci oscilatiile termice
sunt in raport cu ritmul de activitate biologica, determinat de succesiunea
perioadelor de somn-veghe.
La femei, temperatura corpului prezinta oscilatii legate si de ciclul
ovarian, cu o perioada de 28 zile. La ovulati, aprox. la mijlocul ciclului
ovarian, temperatura creste brusc cu 0,4-0,5°C, chiar 1°C mentinandu-se
astfel tot timpul persistentei corpului galben, datorita secretiei de
progesteron. Dupa terminarea menstruatiei, temperatura revine la valorile
antecedente, si se mentine astfel pe toata perioada foliculara a ciclului.
Aceasta modificare de temperatura, sincrona cu ovulatia, constituie
un test de precizare a datei ovulatiei, folosit pentru stabilirea perioadelor
de fecunditate ale femeii.
2. Producerea si deperditia de temperatura.

Mentinerea constanta a temperaturii corporale centrale, la
homeoterme este rezultatul echilihrului dintre procesele:
- termogenetice
- termolitice
Termogeneza sau termoreglarea chimica este asigurata de totalitatea
mecanismelor care participa la producerea de caldura. In repaus, aceasta

Omului
are loc cu precadere la nivelul:
- organelor viscerale toraco-abdominale.
- cutiei craniene.
Ele realizeaza termogeneza centrala: ficatul produce aprox. 20% din
temperatura corpului; restul caldurii se produce in musculatura si
tegument, ele fiind producatoare periferice de caldura.
In efort fizic, principalul producator de caldura devine musculatura.
Termoliza sau termoreglarea fizica, este asigurata de mecanismele
deperditiei de caldura:
1. iradierea: tegumentul uman emite radiatii electromagnetice, mai
ales din zona infrarosie, sub forma de fotoni.
Orice corp care emite radiatii, are si proprietatea de a le absorbi.
Astfel, corpul uman plasat in apropierea unei sobe, absoarbe circa 97% din
radiatiile proiectate pe tegument.
Prin iradiere, caldura organismului nu se pierde in aerul inconjurator,
ci este absorbita de obiectele solide din jur: pereti, dusumea etc. care au o
temperatura inferioara corpului.
2. conductia = pierderea directa de caldura de catre tegument,
datorita contactului direct al acestuia cu un corp solid cu temperatura
inferioara (scaun, pat etc.). De aceea imbracamintea reprezinta un bun
izolator termic pentru om, care reduce conductibilitatea calorica tegument-
corp solid.
3. convertia - pierderea de caldura a corpului in fluidele
inconjuratoare (aerul, apa).
Pierderile cresc foarte mult prin expunerea organismului la curenti
de aer rece sau apa rece.
Prin convectie se pierde caldura si de pe suprafata cailor respiratorii,
prin aerul expirat.
4. evaporarea apei: in conditii normale de existenta, omul pierde in
24 h aprox. 500 ml apa prin evaporare la suprafata corpului (a
tegumentului), chiar in lipsa secretiei sudorale (perspiratio insensibilis) si
aprox. 500 ml prin vaporii care satureaza aerul expirat.
Cantitatea de apa care se evapora la supratata corpului depinde de:
- suprafata la care se face vaporizarea.
- temperatura pielii.
- tensiunea in vapori a aerului.
- miscarile aerului.
Intr-un aer incalzit si saturat cu vapori de apa, evaporarea nu se
produce si eliminarea este oprita. De aceea confortul optim este asigurat la
o umiditate relativa de 40-60% a aerului si o temperatura de 20°C a
mediului ambiant.
Factorii biologici, care regleaza deperditia de caldura:
1. transportul caldurii de catre sange prin convectie, din zona
centrala de producere spre periferie. Este influentat de gradul de activare
al circulatiei (cresterea debitului circulator va asigura un transport marit
de caldura).
2. irigatia cutanata se reduce prin mecanisme reflexe in cursul
expunerii la frig si se activeaza prin expunerea la cald, mai ales la nivelul
extremitatilor (mainile, au o inervatie mai bogata). Reglarea circulatiei
cutanate se face prin mecanisme reflexe, prin actiunea temperaturii

Omului
sangelui asupra anumitor zone din hipotalamus si prin actiunea directa a
caldurii asupra vaselor cutanate. Cresterea debitului cutanat circulator
asigura marirea deperditiei de caldura la expunerea intr-un mediu intre
anumite limite de crestere a temperaturii, date de diferenta de temperatura
dintre piele si mediu.
3. secretia sudorala: produsii de cresterea temperaturii mediului
ambiant la valori apropiate sau superioare celor cutanate. Ea apare cand
temperatura cutanata atinge 34,5°C. La animalele lipsite de glande
sudoripare (ex.: cainele) pierderea se face prin polipnee termica, care
intensifica evaporarea apei de-a-lungul suprafetei cailor respiratorii.
Secretia sudorala, devine ineficienta cand aerul este saturat cu vapori.
Evaporarea apei si racirea tegumentului nu mai au loc. Se produce staza
calorica si hipertermie.
4. izolarea organismului de temperatura ambianta se realizeaza prin
grasimea subcutanata.
5. postura: gradul de racire al corpului depinde de suprafata
corporala expusa. Intr-un mediu incalzit, animalele dorm intr-o pozitie
relaxata, expunandu-si toracele si abdomenul. La frig, pozitia ghemuita
reduce suprafata totala a corpului, mai ales toracele si abdomenul.
Factorii climatici si termoreglarea.
Gradul de solicitare al proceselor termoreglatoare depinde de factorii
climatici care pot deplasa punctul de contort termic sau pot crea conditii in
care adaptarea organismului este dificila.
Acesti factori sunt:
- temperalura aerului.
- umiditatea aerului.
- viteza vantului.
- temperatura corpurilor solide inconjuratoare (pereti si alte
suprafete iradiante).
Vantul rece intensifica foarte mult deperditia de caldura, umiditatea
crescuta a aerului limiteaza insa deperditia prin evaporare. Intr-o locuinta,
cu pereti reci, chiar daca aerul este incalzit, organismul pierde cantitati
mari de caldura prin iradiere.
3. Reglarea nervos centrala a temperaturii corpului.

Temperatura constanta corpului este reglata prin mecanism nervos
encefalic.
Organismul poseda un centru termogenetic situat in hipotalamusul
posterior, prin care se face adaptarea la scaderea temperaturii ambiante:
- marind productia de caldura (termogeneza).
- reducand pierderile calorice prin vasoconstrictie cutanata.
Aferentele centrului termogenetic isi au originea in termoreceptorii
tegumentului si mucoaselor.
Calea efectoare este tripla:
-simpatoadrenergica, prin vasoconstrictie, piloerectie si intensificarea
metabolismului.
- prin adenohipofiza, cu secretie de ACTH si TSH.
- somatica, prin frisonul termic.
In hipotalamusul anterior, in aria preoptica, se afla centrul
antitermic, prin care se face adaptarea organismului la incalzirea corpului,

Omului
prin cresterea deperditiei de caldura.
Distrugerea acestui centru este urmata de crestcrea temperaturii
corpului, caracterizata prin: vasodilatatie cutanata inhibata, secretia
sudorala nu se mai produce, la fel si deperditia calorica.

Omului
IV. SISTEMUL EXCRETOR (URINAR)
Aparatul excretor este format din două componente:

- rinichii, ca organe ce elaborează urina;
- căi excretorii urinare, care elimină urina la exteriorul organismului.
A. RINICHII (REN)
Rinichii sunt două organe din cavitatea abdominală retroperitoneal,

la dreapta si la stânga coloanei vertebrale si a marelor vase.
Fiecare rinichi are forma unei fasole, sau boabă de cafea, având
greutatea de aproximativ 300 de grame si dimensiunile de circa 12 cm
înăltime, 6 cm lătime si 3 cm grosime.
Rinichiul prezintă:
1. două fete convexe;
- antero-externă;
- posteri-internă;
2. doua margini – externa, convexa si interna, concavă.

Omului
3. doi poli, unul superior, în raport cu glanda suprarenală, si unul
inferior.
La nivelul marginii interne se găseste hilul renal, în raport cu
elementele pediculului renal, pedicul format din:
- artera si vena renală (ramuri din aortă si respectiv afluent al venei
cave inferioare) situate anterior, vase limfatice, fibre nervoase si partea
extrarenală a bazinetului.
Pe o sectiune frontală dusă prin rinichi se observă că acesta este

alcătuit din două structuri:
- parenchimul situat la exterior;
- sinusul renal, o mare cavitate situată intern de parenchim, în care se
găsesc primele căi excretorii (bazinetul si sistemul caliceal), vase si
nervi.
Parenchimul renal este format din două zone, astfel:
- corticala, spre periferie;
- medulară, spre sinusul renal.
Corticala renală are o culoare usor gălbuie, pătrunde si printre

Omului
piramidele medularei si este formată în principal din glomeruli renali
(vizibili - ca mici puncte rosietice), tubi uriniferi si vase de sânge.
Medulara renală este alcătuită din 6-17 piramide renale
Malpighi. Fiecare piramidă are baza spre corticală, iar vârful proiemină în
sinusul renal, alcătuind papila renală.
În sinusul renal în jurul fiecărei papile renale se formează câte un
calice mic, care prin unirea cu altii dau un calice mare. În număr de 2-3,
calicele mari se deschid în pelvisul (bazinetul) renal situat în cea mai
mare parte în sinusul renal.
Fiecare piramidă Malpighi cu substanta corticală din jurul ei
alcătuieste un lob renal.
La baza fiecărei piramide renale se descriu si alte mici piramide cu
vârful spre periferie si formate, în principal, din canale colectoare urinare,
numite lobuli renali.
Unitatea morfofunctională din structura rinichiului, care
îndeplineste rolul de a forma urina, se numeste nefron. În total în
ambii rinichi sunt un număr de circa 2 milioane de nefroni. Nefronul este
alcătuit din capsula Bowman si tubul urinifer.
Capsula-Bowman este formată din două foite, dintre care cea

internă se mulează pe capilarele glomerulare, între care se găseste o
cavitate, în care se filtrează urina primară din plasma sanguină a

Omului
capilarelor. În centrul capsulei se găseste un ghem de capilare arteriale ce
alcătuiesc glomerulul renal. La un pol al capsulei – polul vascular,
prezintă locul de intrare si iesire a arteriolelor ce vor forma glomerulul. La
polul opus capsula se continuă cu tubul urinifer, deci cavitatea capsulei se
va continua cu lumenul tubului. Capsula împreună cu glomerulul alcătuiesc
corpusculul renal Malpighi.
Tubul urinifer continuă capsula Bowman si are mai multe portiuni:
- tubul contort proximal, se află în corticală, având epiteliu cu celule
în ,,margine în prerie” ce-i măresc suprafata spre lumen;
- ansa lui Henle, mai subtire, cu epiteliu turtit fără microvili, situată în
corticală sau medulară;
- tubul contort distal, situat în corticală lângă glomerul, în contact cu
endoteliu arteriolei aferente. La acest nivel se structurează aparatul
juxtaglomerular ce reglează presiunea sangvină în glomerulul renal,
asigurând debitul filtratului, prin secretia unei substante (enzimă) numită
renină, cu rol puternic vasoconstrictor.
Mai multi tubi contorti distali se unesc deschizându-se într-un tub
colector mai mare, situat în medulară. Toti tubii colectori dintr-o piramidă
se deschid la nivelul papilei renale în calicele mici.
Urina primară formată în cantitate mare, prin ultrafiltrarea
glomerulară la nivelul capsulei Bowman, trece prin tubii uriniferi, unde
suferă procese complexe, active si pasive de reabsorbtie si secretie
tubulară, rezultând în final urina definitivă, excretată în calicele mici.
Reglarea activitătii renale se face pe doua căi:
- reglarea nervoasă, prin fibre vegetative;
- reglarea umorală, cu rol principal, dată de unii hormoni ca ADH,
mineralocorticoizii, parathormonul.
B. CĂILE EXCRETORII URINARE

Căile excretorii urinare reprezintă canalele prin care trece urina
pentru a fi eliminată în afara organismului.
Aceste căi sunt următoarele:
Calicele mici si mari, situate în sinusul renal, ce se varsă în
pelvisul (bazinetul) renal, care se continuă cu ureterul.
Ureterul este un conduct lung musculo-membranos ce leagă rinichiul
de vezica urinara. Fiecare ureter coboară pe laturile coloanei vertebrale si
a vaselor mari, peste vasele iliace, fiind situat retroperitoneal. Ajuns în
pelvis trece sub peritoneu spre fata posterioară a vezicii urinare unde se
deschide.
Vezica urinară reprezintă un rezervor musculo-membranos al urinii,
situat în spatele simfizii pubiene deasupra muschiului ridicător anal al
peritoneului, fiind acoperită în partea superioară, partial, de peritoneu. Ea
are o formă de cupă, concavă superior, în stare de vacuitate. În plenitudine
are o formă ovoidală cu vârful orientat antero-superior si fixat de ombilic
printr-un cordon fibros numit urac. Fata posterioară a vezicii prezintă locul
de abordare a celor două uretere. Baza vezicii, situată inferior, se continuă
cu un canal, numit uretră.
În interiorul organului se delimitează în partea posterioară, între
orificiile de deschidere ale celor două uretere si orificiul uretral, un
triunghi numit trigonul vezical. Acest trigon are importantă practică în

Omului
anumite situatii, când poate fi palpat prin tuseu rectal la bărbat, sau tuseu
vaginal la femeie.
Uretra reprezintă ultimul conduct al căilor excretorii. Ea este foarte
scurtă la femeie si se deschide în partea anterioară a vestibulului vaginal.
La bărbat este mult mai lungă si prezintă mai multe portiuni: - prostatică,
membranoasă, bulbară, spongioasă, deschizându-se la nivelul vârfului
glandului penian.
Împrejurul uretrei există două sfinctere de reglare a mictiunii
(eliminarea urinii la exterior);
– unul exten, striat (voluntar);
– unul intern, neted (involuntar).
Sistemul nervos simpatic relaxează musculatura vezicii urinare si
contractă sfincterul neted, iar parasimpaticul, are actiune inversă
deterninând mictiunea.
C. FORMAREA URINEI
Formarea urinei este un proces complex care se desfasoara in trei

faze:
- filtrarea glomerulara;
- reabsorbtia tubulara;
- secretia tubulara.

Omului
1. Filtrarea glomerulara:
Filtrarea sangelui (mai exact, plasma sangelui este filtrata) se face
prin peretii subtiri ai capilarelor glomerulare, in capsula nefronului.
Micile ,,filtre" naturale sunt selective, din plasma sanguina neputand trece
proteinele, pretioase pentru organism. Trec insa o mare cantitate de apa,
glucoza, aminoacizii, saruri minerale, dar si substante nefolositoare, toxice
(uree, acid uric). Se formeaza astfel urina primara care este de fapt plasma
deproteinizata (fara proteine; proteinele nu au putut trece deoarece sunt
molecule mari) care intra in tubul urinifer. Cantitatea de urina primara este
de 180 l pe zi.
Pe masura ce urina primara inainteaza de-a lungul segmentelor
tubului urinifer, ea sufera modificari ale compozitiei sale. Au loc
urmatoarele procese:
2. Reabsorbtia reprezinta faza in care are loc intoarcerea in sange a
unei mari cantitati de apa si de substante utile organismului, continute in
urina primara (ultrafiltrantului glomerular), cum sunt glucoza si
aminoacizii, (altfel spus, are loc trecerea acestor substante din tubii
uriniferi inapoi in sange).
Deci in aceasta etapa se recupereaza anumite substante utile
organismului din urina primara.
3. Secretia tubulara este procesul invers celui de reabsorbtie. In
procesul de secretie tubulara sunt preluate substantele din capilarele ce
inconjoara tubii si trecute in lichidul urinar aflat in lumenul tubului urinifer
(mai exact are loc secretia de catre celulele tubului urinifer a unor
substante, cum este amoniacul, substanta toxica, care intra in tubul urinifer
si care va fi eliminat).
In urma reabsorbtiei si secretiei tubulare se formeaza urina finala in
cantitate de aproximativ 1,5 l pe zi, care trece din tubii uriniferi ai
nefronilor in tuburile colectoare ale urinei si prin orificiile din varful
piramidelor renale ajunge in final in bazinet (un minirezervor de urina), de
aici urina finala va ajunge prin caile urinare (uretere) in vezica urinara (un
rezervor mai mare).
Mictiunea reprezintă procesul prin care urina este eliminată la
exterior. Produsă la nivelul rinichilor, urina este colectată mai întâi de
calice, trecută în bazinet, de unde prin ureter ajunge în vezica urinară.
Între mictiuni vezica urinară acumulează urina, mărindu-si capacitatea fără
modificări deosebite ale tensiunii peretilor si presiunii intra vezicale.
Cresterea bruscă a presiunii intravezicale declansează pe cale nervoasă
reflexă mictiunea. Când împrejurările permit mictiunea are loc mai întâi
prin contractii puternice ale musculaturii peretelui vezical si relaxarea
involuntară a sfincterului uretral. Imediat urmează, sub control voluntar
cortical, relaxarea sfincterului striat cu eliminarea urinară.
Centrii mictiunii sunt de natură parasimpatică, situati în măduva
sacrată. Evacuarea urinii este ajutată si de contractia voluntară a
musculaturii abdominale ce comprimă vezica.

Omului
FUNCTIA DE REPRODUCERE
SISTEMUL REPRODUCATOR
Aparatul genital cuprinde structuri diferite la cele două sexe,

asigurând pe de o parte dezvoltarea somatopsihică armonioasă, specifică
fiecărui sex în parte.
Reproducera, caracteristică fundamentală a tuturor vietuitoarelor,
se realizează prin actul copulatiei cu participarea celor două organisme de
sex diferit. Ca rezultat al fecundării celor doi gameti - ovulul si
spermatozoidul, rezultă oul fecundat (zigotul).
Fiecare aparat genital curinde trei componente:
- gonada (masculină - testiculul, si feminină - ovarul);
- căile genitale, pentru eliminarea secretiei exocrine a gonadelor
(epididimul, canalul vaginul);
- organele genitale externe (la bărbat – penisul si la femeie - vulva).
Gonadele, fiind glande mixte, au două secretii:
- secretia exocrină reprezentată de sprematozoizi, respectiv ovule;
- sacretia endocrină de hormoni sexuali, care în copilărie sunt in
cantitate redusă, dar împreună cu alti hormoni contribuie la dezvoltarea si
cresterea armonioasă a organismului. După pubertate acesti hormoni sunt

Omului
secretati în cantităti crescute întretinând functia sexuală.
Dezvoltarea somatopsihică are loc în timpul copilăriei si se
definitivează după pubertate prin activitatea endocrină a gonadelor, chiar
dacă diferentierea sexuală s-a produs încă din momentul formării zigotului,
când s-a stabilit sexul genetic.
A. SISTEMUL REPRODUCATOR MASCUL
A.1. TESTICULUL este un organ pereche, care în perioada

embrionară se edifică în regiunea lombară, în dreptul mezonefrosului. La
făt începe să coboare, din luna a-III-a, pentru a străbate regiunea inghinală,
ca de la nastere să se situeze în burse (învelisurile testiculului), în partea
anterioară a perineului.
Fig. 1. Structura testiculului
Forma testiculului este ovalară, cu o fată externă, una internă, o

margine postero-superioară si una antero-inferioară si două extremităti,
antero-superioară si postero-inferioară. Fiecare testicul este acoperit la
exterior de o seroasă, alcătuită din două foite si o cavitate cu putin lichid în
interior.
Structura testiculului cuprinde: - albugineea, o membrană
fibroasa, care inveleste testiculul, si care trimite spre interior septuri ce
compartimentează gonada în circa 200-300 lobuli, iar în partea
posterioară se condensează formând mediastinul testicular. Fiecare lobul
are 1-3 tubi seminiferi contorti componenta exocrină, separati prin
tesutul interstitial, ce contine pe lângă vase, nervi, si celule Leydig, ce
secretă hormoni androgeni (componenta endocrină).
Fiecare tub seminifer are epiteliu format din mai multe straturi
celulare care generează permanent spermatozoizi.
Tubii seminiferi dintr-un lobul se unesc spre mediastinul testicular
alcătuind tubi drepti. Tubii drepti se continuă printr-o retea caniculară -
rete testis, cu 10-12 canale eferente, ce comunică cu epididimul, prima

Omului
cale genitală.
A.2. CĂILE GENITALE
Epididimul este un canal foarte întortocheat situat si fixat pe

marginea postero-superioară a testiculului, canal care pe de o parte
comunică cu canalele eferente dinspre testicul, iar pe de altă parte se
continuă, de la extremitatea postero-inferioară a gonadei, cu canalul
deferent.
Canalul deferent este un canal lung care în portiunea initială intră
în constitutia cordonului spermatic. În această portiune el are un traiect
în sus si lateral ce tine de la coada epididimului până la orificiul profund al
traiectului inghinal, traiect situat deasupra ligamentului inghinal din partea
inferioară a peretelui antero-lateral abdominal. Pe lângă canalul deferent
cordonul spermatic contine artere, vene limfatice, precum si două structuri
musculare:
- una netedă;
- alta striată, toate ajungând la nivelul gonadei.
Canalul deferent pătrunde în abdomen, coboară în pelvis sub
peritoneu, spre fata posterioară a vezicii urinare, deasupra prostatei. La
acest nivel canalul deferent prezintă un diverticul numit vezicula
seminală, ce produce fructoză, ca hrană pentru spermatozoizi.
Canalul deferent unit cu vezicula seminală, se continuă în prostată
cu canalul ejaculator, pentru a se deschide în uretra prostatică. Uretra
reprezintă ultimul segment al căilor genitale masculine, fiind la bărbat
comună celor două căi - urinară si genitală
Prostata reprezintă o glandă anexă genitală masculină, unică,
voluminoasă, situată sub vezica urinară si înconjurând prima portiune a
uretrei. Structura prostatei e formată din glande tubulo-acinoase si
cuprinde mai multi lobi, iar produsul de secretie este un lichid care intră în
componenta spermei.
Glandele bulbo-uretrale Mary-Cooper sunt în număr de două si
de dimensiuni mici, situate în perineu de o parte si de alta a bulbului
spongios. Ele se deschid în uretra bulbară, iar prin secretia lor filantă
constituie un element al lichidului spermatic.
A.3.ORGANELE GENITALE EXTERNE MASCULINE - PENISUL
Penisul (fig. 3) este anexat perineului anterior, si reprezintă o

formatiune alungită formată din structuri erectile, prezentând două
portiuni:
- rădăcina, este portiunea fixă, situată în perineul anterior si formată din
doi corpi cavernosi fixati fiecare de ramura ischio-pubiană, iar între ei
bulbul spongios cu uretra în interior, cele trei formatiuni sunt întecuite de
muschi striati-ischio-cavernosi si bulbo-spongiosi, ce au rol important în
erectie;
- penisul mobil, situat în continuarea rădăcinii, reprezintă prelungirea
corpilor carvenosi, situati anterior, si a corpului spongios, cu uretra in
interior, situat in partea inferioară; corpul spongios se termină anterior cu
o portiune mai voluminoasă numită glnadul penian.

Omului
În vârful glandului penian se află deschiderea distală a uretrei
numită meatul uretral.
Penisul mobil este acoperit de pielea perineului, care in partea
anterioară formează, la nivelul glandului, un repliu decalotabil, numit
preput.
Structurile erectile ale penisului, corpii carvenosi si spongios,
cuprind mai întâi la exterior un învelis conjunctivo-elstic numit albuginee,
care trimite prelungiri spre interior, ce delimitează mici cavităti numite
areole. Fiecare areolă este tapetată în interior de celule endoteliane. Astfel
areolele ar reprezenta capilarele dilatate de la capătul terminal al unor
artere numite arterele helicine, ramuri ale arterelor carvenoase si
spongioasă, ce străbat acesti corpi erectili.
Erectia reprezintă un act reflex complex, declansat de aferente
multiple senzitivo-senzoriale (tegumentare, vizuale, auditive etc.). Prin
nervii erectori parasimpatici, desprinsi din plexul sacrat, se realizează
reflex dilatatia arteriolelor si areolelor peniene, cu acumularea de sânge in
structurile erectile.

Omului
Fig. 2. Aparatul genital mascul

Omului
Fig.3. Alcătuirea penisului
Fiziologia aparatului reproducător mascul
1. Funcţia exocrină a testiculului (Spermatogeneza)

La nivelul tubilor seminiferi se găsesc celule ale liniei spermatogene,
in diferite grade de evoluţie. Primele se găsesc la nivelul membranei
bazale, iar ultimele (spermatozoizii) se găsesc spre lumenul tubului
seminifer.
Spermatogeneza incepe de la spermatogonii, care sunt diploide
(2n=46 cromosomi) şi se termină cu spermatozoizii, care sunt haploizi
(n=23 cromosomi). Spermatogoniile se divid mitotic, rezultand
spermatocitele I. Acestea, la randul lor, suferă prima etapă a diviziunii
meiotice (etapa reducţională), rezultand spermatocitele II (n=23
cromosomi bicromatidici). Spermatocitele secundare suferă etapa
ecvaţională a meiozei şi dau naştere spermatidelor (n=23 cromosomi
monocromatidici). Acestea din urmă nu se mai divid, ci doar se
maturizează, formand spermatozoizii. Această ultimă etapă poartă
denumirea de spermiogeneză . Intregul proces al spermatogenezei durează
aproximativ 74 zile.
2. Funcţia endocrină a testicului

Celulele Leydig, prezente in lobulii testiculului secretă testosteronul,
care influenţează metabolismul şi are rol in apariţia caracterelor sexuale
primare şi secundare.

Omului
Caracterele sexuale primare sunt: dezvoltarea testiculelor, penisului,
prostatei şi veziculelor seminale
Caracterele sexuale secundare:
- Sistemul pilos
- Dezvoltarea muşchilor
- Forma tipică a corpului (umerii laţi, şoldurile inguste)
- Schimbarea vocii
- Psihicul şi comportarea
Reflexele sexuale
Erecţia. In urma excitaţiilor tactile primite de terminaţiile senzitive
de pe gland şi tegumentul corpului penisului, impulsul nervos ajunge, pe
cale aferentă, la centrul erectil din măduva spinării (S2-S4). De aici, pe cale
eferentă, impulsul nervos vasodilatator ajunge la arterele corpilor
cavernoşi. Datorită contracţiei unor muşchi perineali, are loc o stază
venoasă, o ingreunare a intoarcerii sangelui, şi astfel sangele umple spaţiile
cavernoase, penisul intrand in stare de tensiune, erecţie.
Erecţia poate avea loc nu numai prin excitaţii tactile, ci şi prin
excitaţii vizuale, auditive, olfactive, deci printr-o comandă corticală.
Ejacularea. Prin excitaţiile tactile repetate, care ajung pe cale
aferentă la centrul ejaculării din măduva lombară L1-L2, impulsul nervos,
care porneşte acum de la acest centru, pe cale eferentă, declanşează
motricitatea veziculelor seminale şi evacuarea spermei (ejaculare). Sperma
este condusă la exterior printr-o serie de contracţii ritmice ale muşchilor
penisului.
După aceasta, muşchii perineali care au au provocat staza venoasă se
relaxează, astfel că sangele poate părăsi corpii cavernoşi şi penisul intră in
repaus.
B. SISTEMUL REPRODUCATOR FEMEL
B.1 OVARUL este un organ mobil, pereche, situat pe peretele

lateral al pelvisului, lângă uter. Forma sa este ovoidală, iar greutatea de 2-3
g la fetite si 4-8 g la adulte.
Structura ovarului (fig. 4) este alcătuită din două componente:
- medulara, situată în mijloc, ce cuprinde o stromă formată din tesut
conjunctiv elastic, vase numeroase si fibre nervoase;
- corticala, situată la periferie, albă si fermă, ce are un epiteliu de
acoperire, dedesubtul căruia se găsesc foticuli ovarieni in diferite stadii
evolutive.
Ovarul reprezintă singurul organ intraperitoneal, care a „perforat”
peritoneul si s-a fixat pe el.

Omului
Fig. 4. Structura ovarului

B.2 CĂILE GENITALE sunt alcătuite din două trompe uterine,
uter si vaginul.
Trompele (salpingele) uterine sunt în număr de două,
reprezentând fiecare un conduct nusculo-membranos de legătură dintre
ovar si uter, prin care trec atât ovocitul, după ovulatie, ori spermatozoizii ,
sau zigotul.
Trompa uterină prezintă mai munte portiuni, care dinspre ovar
spre uter sunt:
- pavilionul (infundibulul), ca o pâlnie mobilă, îndreptată către ovar, si
care are în centru un orificiu de comunicare cu cavitatea peritoneală;
- ampula, ce reprezintă o portiune mai dilatată, urmată de
- istm, partea mai îngustă, terminată cu
- partea interstitială, din grosimea peretelui uterin, în cavitatea căruia se
deschide.
Uterul este un organ muculos, unic, situat median in pelvis având o
pozitie centrală între vezica urinară si rect. Forma uterului este de pară,
având corpul superior cu baza in sus, continuat de o portiune mai îngustă -
istmul, iar in partea cea mai inferioare se termină prin colul uterin, ce se
flexează pe partea superioară a vaginului, in care proiemină.
Baza uterului prezintă lateral locurile de deschiderea a trompelor
uterine în cavitatea uterină, cavitate care la nivlul colului uterin de
deschide in vagin.
Uterul este acoperit la exterior, partial, de peritoneu, in partea
superioară si posterior. Lateral de uter peritoneul formeaza cate un repliu
peritoneal numit ligament larg, în partea superioară căreia se găsesc atât
trompa uterina, cât si ovarul posterior de ea.
Structura peretilor uterini cuprinde în afara peritoneului mucoasa
uterină si muschiul uterin.
Musculatura uterului - miometrul, reprezintă aproape în

Omului
totalitate peretele uterin, fiind format din fascicule de fibre musculare
netede separate de fibre elastice si lame conjunctive. Partea sa mijlocie si
cea mai groasă, numită stratul plexiform, contine si numeroase vase
sanguine, arterele fiind ramuri din artera uterină, importantă ramificatie a
arterei iliace interne destinată peretelui uterin. Vasele aderă la fasciculele
musculare, care se contractă după nastere pensând aceste vase si oprind
astfel hemoragia. Această structură ia denumirea de pansa fiziologică a
lui Pinard.
La nivelul colului uterin, care este mai ferm, fasciculele sunt
înlocuite de tesut conjunctiv bogat în fibre elastice si de colagen.
Mucoasa uterina - endometrul, este foarte subtire si friabilă,
având stratul superficial functional. Endometrul acoperă fata internă a
miometrului, iar în perioada de fertilitate a femeii, sub influenta hormonilor
ovarieni, suferă modificări ciclice în cursul a 28 de zile. Aceste modificări
constituie ciclul menstrual, care cuprinde trei faze si anume:
- faza menstruală, ce durează în medie 2-3 zile, când stratul superficial al
endometrului este dinstrus si se elimină împreuna cu putină hemoragie;
- faza proliferativă, între zilele 4-14, când mucoasa proliferează si se
îngroasă;
- faza secretorie, dintre a 15-a zi si o nouă mentruatie, în cazul când nu s-
a produs fecundarea ovocitului. În cazul fecundării si dezvoltării zigotului,
mucoasa uterină evolueaza pentru a crea conditii optime pentru nidare si
apoi pentru dezvoltarea embrionului si fătului.
Vaginul este organul copulatiei la sexul feminin, dar si al eliminării
produsului de conceptie, sau sângelui menstrual. Este un tub musculo-
membranos, extensibil, unic, situat median, continuându-se în sus cu
uterul, care se fixează cu colul în partea superioară. Extremitatea
inferioară a vaginului pătrunde prin perineu si de deschide în partea
posterioară a vestibuluilui vaginal, la nivelul vulvei.
Partea superioară a vaginului, situată în pelvis vine în raport
anterior cu vezica urinară si uretra, iar posterior cu rectul.
Mucoasa vaginului are un epiteliu pavimentos stratificat
necheratinizat, cu corionul bogat în vase si nervi. Acest epiteliu se continuă
învelind si colul uterin la exterior în portiunea sa intravaginală.

Omului
Fig. 5. Aparatul reproducător femel – vedere anterioară
B.3 ORGANUL GENITAL EXTERN FEMININ - VULVA
Vulva este situată în partea anterioară a perineului fiind formată

din mai multe componente, astfel:
- labiile mari, sunt două repliuri laterale, cu directie antero-posterioară,
care în partea anterioară corespund unei ridicături pline cu tesut grăsos si
pilozitate mai accentuată, numită muntele lui Venus, sitat în dreptul
simfizei pubiene;
- labiile mici (nimfele) ce reprezintă două repliuri mai mici cutanate, cu
aceesi directie, situate intern de precedentele, si care în partea anterioară
întecuiesc clitorisul;
- vestibului vaginal, este spatiul delimitat lateral de cele două labii mici
care are forma unei fante alungite antero-posterior si care dinspre anterior
spre posterior contine; clitorisul (corespondentul penisului de la bărbat,
dar având numai cei doi corpi carvenosi de dimensiuni foarte reduse);
meatul (orificiul uretral) si orificiul inferior al vaginului, prevăzut cu o
membrană fină, numită himen. Caracteristică speciei umane.
Împrejurul jumătatii posterioare a orificiului inferior vaginal, în
perineul anterior, se găsesc, de o parte si de alta, câte o glandă anexă
genitală - glandele vestibulare mari, sau ale lui Bartholine, a căror
volum creste de la pubertate, si care-si varsă secretia printr-un canal
excretor, în santul nimfo-himenal.
În jurul meatului uretral se deschid glandele periuretrale - glandele
lui Skene, asemănătoare glandelor prostiace.
Fiziologia aparatului reproducător femel

Omului
Funcţia exocrină (ovogeneza)

Ovogenza prezintă aceleşi etape ca şi spermatogeneza, deosebirea
este că prima diviziune a meiozei incepe in perioada intrauterină. Astfel
ovogoniile se inmulţesc prin mitoze in corticala ovarelor, intre lunile fetale
a III-a şi a VII-a şi constituie un stoc de aproximativ 2 milioane de ovocite
primare. Acest număr se reduce după naştere, cam pană la 400 mii. Tot in
timpul perioadei intrauterine, incepe prima etapă a meiozei (reducţională).
Ovocitele primare răman blocate in profaza I, pană cand ovocitul
respectiv ajunge la ovulaţie. Cu 1-2 zile inainte de ovulaţie, se termină
etapa reducţională, rezultand ovocitul II şi primul globul polar. Acesta din
urmă este o celulă mică, care degenerează rapid. Ovocitul secundar incepe
la ovulaţie a II-a etapă a meiozei, rămanand blocat in metafază. Sub această
formă, de ovocit secundar, este eliminată celula sexuală femelă din ovar.
Dacă fecundaţia are loc, in urma ei se incheie meioza, rezultand ovulul şi al
II-lea globul polar. Acesta din urmă degenerează rapid.
Funcţia endocrină (producerea de hormoni)
Ovarul produce 2 categorii de hormoni:
- Estrogenii (hormonii feminităţii) influenţează dezvoltarea
caracterelor sexuale primare (dezvoltarea ovarelor, uterului, vaginului) şi
secundare (forma corpului, dezvoltarea glandelor mamare, nedezvoltarea
laringelui, psihicul şi comportarea), stimulează contracţiile uterului,
intervin in troficitatea pielii şi a glandelor anexe, determină vasodilataţie
generală, scad tensiunea.
- Progesteronul (hormonul maternităţii): opreşte menstruaţia,
favorizează nidaţia, aduce modificări organismului in graviditate (creşterea
glandelor mamare), inhibă contracţiile uterului.

Omului
Fig. 3. Aparatul genital feminin

Omului
MINIATLAS
DE
ANATOMIA
SI
FIZIOLOGIA OMULUI

Omului
Preocuparile lui da Vinci au depasit cu mult limitele

timpului in care a trait, nefiind cu adevarat intelese decat dupa
multe secole... Poate cel mai important studiu al lui Leonardo
da Vinci este schita „Homo universalis” sau omul vitruvian.
Privita initial ca un simplu exercitiu de simetrie a corpului uman,
extrem de firesc in pictura, aceasta a fost sursa de inspiratie
mult mai tarziu pentru matematicianul Fibonacci si a „raportului
de aur” in univers, celebrul numar „phi”. Folosit in natura,
arhitectura sau Anatomie, raportul ilustrat sub forma

Omului
M/m=1,618 s-a dovedit a fi formula dupa care a fost creat
universul, potrivindu-se in armonizarea tuturor dimensiunilor
geometrice.

Omului

Omului

Omului

Omului

Omului

Omului

Omului

Omului


Omului

Omului

Omului

Omului

Omului

Omului

Omului

Omului

Omului



Omului

Omului



Omului


Omului

Omului

Omului

Omului
BIBLIOGRAFIE
1. Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu, Bogdan Voiculescu, „Anatomia și

Fiziologia Omului” Compediu, ediția a II-a, Editura Corint, 2007,
București;
2. Enescu A. Longinus, Eugenia Drăghici, „Anatomia și Fiziologia

Omului”, Editura Dimitrie Cantemir, 1997, Iași;
3. Groza, P., „Fiziologie Umană”, Editura Medicală, 1980, București;
4. I. Teodorescu Exarcu, Silvia Gherghescu, Ileana Ciuhat, „Biologie:

manual pentru clasa a XI-a”, Editura Didactică și Pedagogică, 1995,
București;
5. Ranga, V., Șeicaru, T., Alexe, F., „Anatomia omului”, Editura Medicală,
1961, București;
6. Roxana Maria Albu, „Anatomia și Fiziologia Omului”, ediția a II-a,

Editura Corint, 1996, București;
7. Scutaru Mihai Dinu, „Anatomie Funcțională Pentru Studenții

Facultății de Farmacie”, Editura Symposion, 1995, Iași
8. Teodorescu, Dem. și co., „Mic atlas de anatomia omului”, Editura

Didactică și Pedagocică, 1982, București;
9. Țiplic, T., Stoica, N., „Anatomia și fiziologia omului”, vol. I-II, Editura
Aktis, 1998, București;
10. Voiculescu, I., C., „Anatomia și Fiziologia Omului”, Editura

Medicală, 1971, București;
11. Zoe Parfin, Luminița Logofătu, „Biologie: manual pentru clasa a

VII-a”, Editura Corint, 2007, Bucureşti.

ANATOMIE

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANATOMIE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE STAT

„GRIGORE GHICA VODA” IAŞI

Prof. Dr. Evelina-Cristina MORARI

România Iaşi, Str. Nicolae Bălcescu nr. 19 cod 700117

Curriculum aprobat prin OMEdCT nr. 2713/29.11.2007

II. SISTEMUL 115

II. SISTEMUL CARDIO- 137

IV. SISTEMUL EXCRETOR 180

MINIATLAS DE ANATOMIA SI FIZIOLOGIA OMULUI 194

Anatomia umana (ana, gr.=prin, tomnein, gr.=a taia), care

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 5

DATE GENERALE DE ORGANIZARE ANATOMICA UMANA

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 6

SEGMENTELE CORPULUI UMAN

Corpul uman este format din urmatoarele segmente: cap

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 7

POZITIA SI ORIENTAREA CORPULUI UMAN

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 8

Termeni de directie si de pozitie (localizare):

De obicei se folosesc in contexte relative (pentru a indica pozitia sau

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 9

Termeni care desemneaza miscari si localizare :

Abductie - este o miscare de indepartare fata de axul longitudinal al

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 10

Membranele (fig. 6) sunt structuri simple de tesut care acopera

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 11

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 12

Fig.1. Planuri si axe ale corpului

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 13

Fig. 2. Cavitatile corpului uman: A-vedere laterala; B-vedere anterioara

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 14

Fig. 3. Repere topografice si anatomice

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 15

Fig. 4. Regiunile corpului uman: A-fata anterioara; B-fata posterioara

Fig. 5. Regiuni anatomice - fata anterioara a trunchiului si fata posterioara

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 17

Def. Celula este unitatea principala structurala, functionala

La baza alcatuirii organismului uman, ca de altfel si al tuturor

A. STRUCTURA ORGANIZATA A CELULEI

Componentele fundamentale ale celulei sunt: membrana,

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 19

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 20

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 21

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 22

Fig.1. Structura celulei umane

B. STRUCTURA NEORGANIZATA A CELULEI

Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componenţa

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 23

Cromozomul (din limba greacă chromo - nuanţă şi soma - obiect)

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 24

Diviziunea mitotica reprezinta, un proces continuu, atat in dinamica

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 25

Meioza (in limba greaca meion = mai putin si oxis = conditie)

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 26

A doua diviziune meiotica

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 27

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 28

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 29

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 30

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 31

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 32

Şcoala Postliceală Sanitară de Stat „Grigore Ghica Vodă” Iaşi | 33

Tesuturile (textum, lat. = tesatura) reprezinta, din punct de vedere